Predarea Disciplinelor Practice Omiletica Si Catehetica LA Academia Teologica DIN Caransebes (1927 1948)

Diverse

Predarea Disciplinelor Practice Omiletica Si Catehetica LA Academia Teologica DIN Caransebes (1927 1948)

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 197c6c795d868fe062722666b72f896ef82e0104_492289_1 ===

UNIVERSITATEA EFTIIE MURGU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA: STUDII DE TEOLOGIE PASTORALĂ ȘI MISIUNE CREȘTINĂ

LUCRARE DE

Îndrumător Științific:

grad didactic, titlul, Nume

Candidat: Prenume, Nume

REȘIȚA , 2017

UNIVERSITATEA EFTIIE MURGU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA: STUDII DE TEOLOGIE PASTORALĂ ȘI MISIUNE CREȘTINĂ

LUCRARE DE

Titlul lucrării: PREDAREA DISCIPLINELOR PRACTICE OMILETICĂ ȘI CATEHETICĂ LA ACADEMIA TEOLOGICĂ DIN CARANSEBEȘ (1927-1948)

Îndrumător Științific:

grad didactic, titlul, Nume

Candidat: Prenume, Nume

REȘIȚA , 2017

PAGINA DE GARDĂ

CUPRINS

§INTRODUCERE. Importanța predicii și a catehezei în activitatea misionară Bisericii……………………………………………………………………..5
§CAPITOLUL 1. Scurt istoric al Academiei Teologice din Caransebeș…17
§CAPITOLUL 2. Disciplinele Omiletică și Catehetică și alte discipline practice la Academia Teologică din Caransebeș……………………………………..23
§CAPITOLUL 3. Profesorii de discipline practice la Academia Teologică din Caransebeș…………………………………………………………………………………………41
§CONCLUZII……………………………………………………………………………………60
§BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………62

PREDAREA DISCIPLINELOR PRACTICE OMILETICĂ ȘI CATEHETICĂ LA ACADEMIA TEOLOGICĂ DIN CARANSEBEȘ (1927-1948)

§INTRODUCERE. IMPORTANȚA PREDICII ȘI A CATEHEZEI ÎN ACTIVITATEA MISIONARĂ A BISERICII

Reușita predicii presupune, între alte aspecte majore, o foarte bună cunoaștere și utilizare a izvoarelor ei, împărțite conform tratatelor de omiletică, în două categorii: de bază (principale), Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, și auxiliare (secundare) – în care intră date și informații din toate celelalte domenii ale culturii și spiritualității umane. Prioritare și cu efect garantat m slujirea pastoral-omiletică sunt, desigur, cele de bază, fără de care nu se poate concepe redactarea și susținerea piedicii, indiferent de gen, slujbă, loc, auditoriu etc. Cele auxiliare însă pot constitui un sprijin prețios în valorificarea și evidențierea izvoarelor principale. Contribuind efectiv – atunci când sunt utilizate în mod eficient – la împlinirea scopului mântuitor ai predicii, file includ tot ce a dat mai bun și mai frumos știința omenirii, din toate veacurile, domeniile și locurile, în artă, filozofie, literatură, istorie etc., un autentic tezaur cultural, care nu poate fi ignorat de preotul veacului XXI, decât cu riscul pierderii sigure a unui însemnat număr din rândurile ascultătorilor contemporani, mai ales a celor cu pregătire intelectuală superioară.

Misiunea culturală a Bisericii, preocuparea clerului și a ierarhilor ortodocși români pentru îmbunătățirea vieții spirituale din țara noastră a îmbrăcat forma misiunii culturale bisericești. După opinia pr. Zaharia Boiu, primele coordonate ale unei asemenea misiuni bisericești reies, cu precădere, din concepția mitropolitului Andrei Șaguna; „Mijlocul cel mat sigur pentru a prepara poporului român o soartă mai bună, demnă de dânsul, e cultura, iar condițiunea primă pentru propagarea culturei e literatura. Căci este un adevăr constatat prin istorie, că nici un popor nu poate avea o cultură superioară, fără de a avea o literatură, și încă o literatură a sa proprie, în limba sa, în modul său de a cugeta și de a simți, în tradițiile, datinele, credințele sale. Ideea șagutliană a fost preluată într-o cuvântare ținută la deschiderea adunării sinodale din 1914 de Miron Cristea, primul patriarh al României, care accentua necesitatea ca Biserica să participe la îmbunătățirea vieții spirituale românești, socotind acest lucru drept „misiune culturală a Bisericii“: „Considerând starea credincioșilor, a poporului nostim, misiunea culturală a Bisericii a devenit, de-a dreptul, o necesitate vitală, căci știut este ca popoare mari și cu multă forța fizică și-au pierdut existența, fiind prefăcute de popoare mult mai mici, dar superioare în cultură“ în spiritul acestei misiuni culturale bisericești, constatam că predicatorii români, precum arhim. Vasile Vasilache, prof. Vasile Ispir, pr. Boris Radulea nu sau pr. Ion Chiticiță, au căutat mijloacele necesare de a combate proliferarea în societatea românească a unei pseudoculturi sau culturi a morții, care „intoxica“ spiritul profund creștin al acestui popor. Astfel, arhim. Vasile Vasilache a atras atenția câ, pe lângă literatura bună și de calitate, „există și o literatură izvorâtă din sufletele pline de cele mai bolnave concepții de viață''. Aceste scrieri literare le-a numit „flori otrăvitoare“', fiind convins că ele conțin „cete mat otrăvitoare semințe ale desfrâului, ale luxului, ale risipei, ale anarhiei îndemnătoare la cele mai răzvrătitoare răsturnări ale tuturor normelor sănătoase care disciplinează viața omenirii“. La rândul său, prof. Vasile Ispir caracteriza într-o manieră similară acea parte a culturii literare capabilă să ucidă sufletul oamenilor: „Sufletul poporului nostru este otrăvit cu o anumită literatură de aventuri criminale, cu reportagii cât mai scandaloase, N-a început să formeze obiceiul în presă de a se da crimele pe coloane întregi?“.

Cei care au identificai criteriile de evaluare a caracterului nociv sati binefăcător ai operelor literare au fost mitropolitul Andrei Șaguna și pr. Toma Chiridiță. Astfel, în concepția mitropolitului Andrei Șaguna, o consecință importantă a falsei culturi o reprezintă „pierderea caracterului bisericesc"—, în timp ce pentm pr. Toma Chiricuță, finalitatea scrierilor literare, care aparțin acestui tip de cultură, o reprezintă „stricarea sufletului“ Aceste două caracteristici, stricarea sufletului și pierderea caracterului bisericesc, atribuite operelor literare care aparțin falsei culturi, ba determinat pe unii predicatori, printre care se numără și pr. Boris Răduleaiui, să vorbească de existența unei literaturi de inspirație satanică—. Vorbind despre caracterul satanic al unora dintre operele literare, pr. Boris Răduleanu spunea: „Duhul satanei a pătruns și pătrunde în filosofic, în literatură, în muzică, în pictură. Găsim o justificare filosofică a răului, legitimitatea crimelor, în Literatură trezirea gustului pentru perversiune, teorii sau practici de revoltă împotriva lui Dumnezeu. G. Papini, în cartea sa, Le diable, citează o serie de autori și lucrări pe care le consideră inspirate de satana, de exemplu: Leviatanul lui Thomas Hobbes, Anticristul lui Fr. Nietzsche, Prințul lui Machlaveli, romanele marchizului de Sade, Testamentul de Molière, Metamorfoza de F. Kafka.

Se vorbește mai întîi despre caracterul creștin , abia apoi despre conduita creștină , apoi toate acestea gravitează în jurul Predicii, revenind la importanța hotărâtoare a caracterului creștin . Prin ordinea în care abordează lucrurile și prin accentele pe care le pune în Predica Sa, Domnul Isus subliniază faptul că la baza împărăției lui Dumnezeu stă un principiu fundamental: Caracterul determină conduita, sau natura pomului determină natura rodului. Pe de o parte, o religie care se limitează la conformare și care nu pornește de la o transformare lăuntrică radicală, o religie care atinge doar nivelul faptelor și al vorbelor, care nu pătrunde pînă la nivelul gîndirii, al atitudinilor și al motivațiilor, este o religie fariseică și nu slujește la intrarea în împărăția Cerurilor. Dar pe de altă parte, un creștinism care nu se vede, care nu se întrupează în viața de zi cu zi, oferă și el o nădejde înșelătoare, deoarece, în ochii lui Dumnezeu, un asemenea creștinism, pur și simplu, nu există! A fi creștin înseamnă a experimenta, în primul rînd, o transformare profundă, pe care Scriptura o numește „naștere din nou”, dar a nu te opri la atât, pentru că „orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc” . Iată de ce Domnul Iisus își începe Predica cu „fericirile”, prin care prezintă caracterul creștin După cum am văzut, „fericirile” nu alcătuiesc o listă de aspecte disparate, ci o sumă de adevăruri profunde, întrețesute cu multă grijă într-un întreg teologic coerent. Prima dintre ele cuprinde „textul” doctrinei mântuirii. Toate celelalte pot fi socotite a fi „comentariul” primei „fericiri”. Cercul se închide cu „fericirea” a opta, a cărei răsplătire este identică cu cea din prima „fericire”: „a lor este împărăția cerurilor” .

Darul profetic prezintă două aspecte: 1. Mai intai profetul percepe solia divină, comunicată lui, de cele mai multe ori, de o voce interioară care-1 face să asculte cuvinte tainice. De aceea profeții iși incep cuvantările lor, de regulă, prin cuvintele: „Cuvantul Domnului a fost către mine" (ex. Ir 1, 2; Iz 1, 3). Un mijloc mai puțin obișnuit al comunicării cu Dumnezeu era viziunea. Foarte rar se amintește visul. Primind revelația de la Dumnezeu, profeții nu erau numai niște instrumente receptive, pur pasive. Fiecare profet iși are individualitatea sa personală, care conlucrează cu acțiunea divină in așa fel incat sugestiile divine se amestecă cu ideile și sentimentele fiecăruia. Aceste idei și sentimente variază după timpul lor și după caracterul fiecărui bărbat inspirat. În felul acesta, solia divină, asimilată personal, era transmisă in chip obișnuit prin cuvantări. Profeții au fost mai intai vorbitori, predicatori și apoi scriitori. Unii au rămas numai vorbitori. De multe ori profeții iși insoțeau cuvantările lor cu acte simbolice, pentru a le face mai impresionante. Misiunea profetică nu era o stare permanentă, continuă, așa cum era preoția, după cum am spus mai sus. Nici nu era legată de un anumit trib, de o anumită stare socială. Astfel Amos era un simplu păstor din Tecua. Domnul 1-a chemat la misiunea profetică, de langă turma de oi (Amos 7, 26). Isaia era fiu de neam nobil și printr'o viziune măreață, avută in templu, aude vocea lui Dumnezeu și îl urmează numaidecât (is 6, 8-9)・ Ieremia, fiu de preot din Anatot, este chemat la profeție din sanul maicii sale (Ir 1,5). Asemenea și Iezechiel a fost fiu de preot și a primit misiunea de a rosti voia lui Dumnezeu in mijlocul exilaților din Babilon (Iz 2, 1-6). Darul profetic a fost impărtășit și unor femei, de ex: Hulda (4 Rg 22, 14). Uneori chemarea profetică era insoțită de un semn extern. Așa se amintește despre ungerea ca profet (3 Rg 19, 16) sau despre acte simbolice, cum a fost cojocul lui Ilie pentru Elisei (4 Rg 2, 12). Chemarea profeților poate fi numită: extraordinară, dacă o privim după chipul cum era acordată și indeplinită; și ordinară, dacă o privim ca autoritate supremă de invățămant la poporul Israel, oranduită fiind pentru un timp anumit, cand succesiunea profeților a fost neintreruptă. De la Samuel și pană la Maleahi, adică timp de aproape 700 ani, n-au lipsit niciodată profeții. În ceea ce privește . numărul și deosebirea profeților, Sfanta Scriptură ne-a păstrat un număr relativ mic de profeți care au activat în Israel. Desigur, profeții au fost destul de numeroși. Este imposibil să stabilim numărul și numele lor. Prin urmare, este arbitrară orice incercare de a fixa un număr anumit de profeți. Astfel, evreii numărau 48 de profeți și 8 profetese. Șirul profeților incepe cu Moise și continuă pană in vremea profetului Maleahi. în acest timp Dumnezeu nu a încetat de a trimite pe profeții săi. Intr-un înțeles mai larg, profeți au fost numiți și Adam, Enoh, Lameh, Noe, Avraam, Isaac și Iacob. Au fost unele epoci când cuvantul profetic era rar. Astfel, pe timpul judecătorilor, „Cuvantul Domnului însă era scump in zilele acelea;nici o vedenie nu era limpede"'(1 Rg 3, 1). De obicei, profeții se impart în două clase, după activitatea și misiunea lor: profeți care n-au scris cuvantările lor, numiți și profeți vechi, și profeți scriitori, numiți și profeți noi. Cu toate că toți profeții erau aleși și instituiți de Dumnezeu

ca interpreți ai voii divine, totuși unii din ei, adică cei mai vechi, pană pe timpul regelui Ozia (secolul VIII), aveau misiunea să-i indrepte numai pe contemporanii lor. Cei mai noi aveau sarcina să-i instruiască pe contemporani, dar și pe urmașii lor, de aceea ei erau obligați să-și scrie cuvantările. Dintre profeții mai vechi, care au indeplinit misiuni importante in cadrul iconomiei divine, ii amintim pe Samuel (secolul XI), pe Gad și Natan, contemporani cu regele David. Pe timpul dezbinării regatului, după moartea lui Solomon, este amintit Ahia din Silo, care a avut de indeplinit o misiune specială, in vestirea acelui eveniment (3 Rg 11,29-36). Mai tarziu se amintește numele profeților Șemaia, Iddo, Azaris, fiul lui Obed, Hanani, Ehu, Miha, fiul lui Șimla., de pildă. Un rol deosebit au indeplinit profeții Ilie și Elisei . Ei au avut misiunea să-i ferească pe contemporanii lor de idolatrie și să apere monoteismul. Predica lor infocată era insoțită, adeseori, de minuni și preziceri care se implineau curand. Prin acestea ei ii impresionau adanc pe ascultători și se bucurau de o mare autoritate in fața lor. Despre Mantuitorul și impărăția Sa ei nu au anunțat nimic. Profeții mai noi, care au fixat profețiile lor in scris, pentru posteritate, sunt in număr de 16, dintre care 4 sunt numiți mari, iar 12 sunt numiți mici. in Biblia ebraică se numără numai 15 profeți: Isaia, Ieremia, Iezechiel și 12 profeți mici. Daniel este trecut intre aghiografe (Chetubim). Biserica Creștină 1-a numărat pe Daniel totdeauna intre cei patru profeți mari. Deosebirea intre profeții mari și mici se face din cauza scurtimii scrierilor unora, prin comparare cu ale altora.

Așa remarcă Fericitul Augustin: „ 12 sunt numiți mici, pentru că scrierile lor sunt scurte, in comparație cu ale altora, care sunt numiți mari, pentru că au lăsat volume mari"

Un numitor comun din procesul de receptare a catehezelor liturgice este speranța ca prin aceasta carte se trage la nivel sinodal un semnal de alarmă în fața pericolului, deloc diminuat între timp, al formalismului și clericalismului în Biserică. Altfel spus, nu doar catehizarea mirenilor este o necesitate, recunoscută ca atare, ci nu mai puțin retrezirea spirituală a slujitorilor altarului, a celor care, săvârșind minunea euharisiică zi de zi, nu mai au fiorul și profunzimea pe care apropierea de cele sfinte ar trebui să le producă. Remediul pentru aceste patologii spirituale constă m reînvățarea din interior, prin însăși experiența liturgică, a responsabilității ce le revine celor care ar trebui să țină deschisă în fața lumii cartea împărăției. Perihorezei dintre cler și popor trebuie să îi corespundă empalia dintre slujitori și Cel slujit, dintre preoți și Preotul din veac. Doar cu un astfel de cler luminat liturgic și teologic poate avea loc adevărata cateheză, cea care nu se mulțumește doar să „bată la cap" prin discursuri sau programe, ci să „miște inimile". Mai departe, participarea activă a laicilor la viața Bisericii, o temă foarte dragă Mitropolitului Bartolomeu, nu este realizabilă fără un cler pătruns de misiunea sa, de legătura comunitară fundamentală cu cei care, prin amin-ul lor, desăvârșesc slujirea specifică a celor hirotoniți. Luându-1 drept exemplu pe Sfântul Chirii al ierusalimului, catehetul și catchumcnul deopotrivă au în cele din urmă acces împreună la o taină care îi umple și îi depășește în același timp.

Pe de altă parte, profeții Vechiului Testament, în majoritatea lor, prevestiseră venirea unui Mântuitor, dar spusele lor erau doar o proiecție în timp, pe când îngerii de deasupra Betleenmlul se aflau în toiul faptului împlinii. Ei pricepeau de pe acum ceea ce o cântare bisericească avea să rodească mai târziu, anume ca întruparea lui Dumnezeu era altceva decât „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiuți", descoperită prin Fecioara Maria. Pe cand inainte de 586 i. H., Iezechiel intampină numai indiferență și

adversitate, catastrofa din 586 i. H. produse, firește, o senzație profundă. Nu mai putea fi vorba de negarea evidenței. Iezechiel nu i-a inșelat pe deportați: „Un profet s-a ridicat in mijlocul lor". Pentru Iezechiel incepe, cel puțin în aparență, o fază de incredere și popularitate. Va fi ințeles, va fi ascultat, vor afla că vorbește bine (33, 30-37). Și totuși reforma sufletelor, pe care o predică, este incă departe de a se realiza. El trebuie deci să persevereze, să nu se lase abătut de descurajare, cand vede in jurul lui această descurajare a compatrioților (37, 11). Profetul trebuie apoi să lupte din răsputeri impotriva falselor iluzii ale deportaților care, fiind seduși de promisiunile pseudo-profeților, sperau că în curand se vor intoarce in patrie. Atunci cand totul se părea că este pierdut, Iezechiel arată că din casa lui David a rămas o odraslă care, plantată pe un munte inalt, va umple pămantul (17, 22 ș. u.). în locul templului și al cultului distrus, el invață că va fi un templu nou, un cult nou, o ordine nouă (Iz 40 – 48). În fine, al patrulea numitor comun ave în vedere apelul pe care catehezele Mitropolitului Bartolomeu îl lansează la înnoirea liturgică în Spiritul Tradiției ortodoxe. Contrar opiniei unora, inclusiv teologi, Sfânta Liturghie nu este un corpus static, repetat întocmai la fiecare celebrare a credinței. Actualizarea mesajului peticopelor evanghelice este simetrică actualizării sensului liturgic propriu-zis, tentațiile deformării sensului cuvântului evanghelic vizând nu mai puțin și forma liturgică prin care acesta este transportat și propovăduit. Mesajul evanghelic și simbolismul liturgic sunt părți ale aceluiași limbaj, lată de ce demersul Mitropolitului Bartolomeu, diortositor al Sfintei Scripturi și tălmăcirilor al Sfintei Liturghii, este unul marcat de o coerență impecabilă. Așa cum un pasaj biblic limpede, frazat în consecință, eliberat de sintaxa grecească a textului original, improprie limbii române, sprijinit hermeneutic de prețioase note infrapaginale cuprinzând informații legate de contextul istoric sau cultural în care respectivul text a fost scris, deschide o cu totul altă înțelegere, tot astfel, o Liturghie trăită nemijlocit, la limita intimă dintre emoție și înțelegere, nu mai este nici prea lungă și cu atât mai puțin „plictisitoare”. Se cuvenea ca ucenicii să înțeleagă foarte bine că urmează să lucreze în misiunea lor apostolică în toate împrejurările. Până la acest punct află varianta optimistă a misiunii lor. Dar există și o altă posibilitate, aceea de a nu fi primiți în cetate (cuvântul casă nu mai apare aici) Ei caută fiul păcii, predicaseră pacea, apoi apropierea împărăției în cetatea ai cărei locuitori sunt vindecați și sunt expulzați din cetate, nu și din casă, care putea să rămână în continuare secretă.

Bonavențura înțelege mesajul pulberei ca pe o triplă amenințare ce vizează persoana ucenicului predicator: prima, îejeritatea lumii manifestată ca slavar deșartăcând li se aduc laude; a doua, neliniștea, când mesajul lor nu este ascultat și a treia, lăcomia, când li se oferă o remunerație P. Hoffmann definește versetele 10-11 drept „redactări certe" ale lui Luca, spre a introduce discursul direct în textul trimiterii ucenicilor la propovăduire . Dar ipoteza modificărilor redacționale nu consună cu vechimea incontestabilă a textului, obiceiul precizat aici fiind foarte vechi, Hobart consideră că termenul trebuie înțeles ca „întâlnire", alăturare, lipire, așa cum apare nederivat încă de șase ori în opera lucanică și în sensul tehnic, medical, folosit în cazul alăturării pentru alipire a oaselor rupte Astfel lipirea, alăturarea dintre țărână și ucenici nu generează o unitate organică. Țărâna cetății ostile și persoanele ucenicilor s-au alăturat accidental, fiind incompatibile spre o unire trainică, rezistentă. Mult mai gravă nereușita alipirii dintre ucenici și cetățeni. Sfârșitul acestui verset este propriu Evangheliei lui Luca, oferind o turnură teologică mai pronunțată fragmentului. Dacă pe drum nu vor saluta pe nimeni și probabil nu vor vorbi cu nimeni, în casă vor rosti binecuvântarea păcii, în cetatea ce nu-i primește pe ucenici aceștia voi face.

Sfântul loan Gură de Aur propune două explicații ale gestului scuturării prafului: fie ca semn că ucenicii n-au cerut nimic de la aceia care nu i-au primit, fie ca să dea mărturie la Judecată împotriva acelora pentru care au tăcut o călătorie atât de lungă. Ștergerea sau scuturarea prafului se face „spre mărturie lor” spre a arăta faptul că ucenicii nu au părtășie cu locuitorii cetății; acest lucru, in ceasul Judecății finale „va sluji ca mărturie împotriva acelora care nu au primit mesajul mântuitor”. împărăția lui Dumnezeu se apropie și de cei ce primesc pe ucenici și de cei ce nu-i primesc: Spre cei buni ca facere de bine iar spre ceilalți ca pedeapsă sau chin.

În Predica de pe munte s-a mers mai departe decât în Decalog: desăvârșirea nu constă în ne-făptuire , ci în ne-gândire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpâni gândul, nu numai trupul, convinși fiind însă că nu este totuna păcatul cu gândul și trecerea la fapte. Modestie. Cazuistică? E un termen inventat de janheniști împotriva iezuiților , unul din acele cuvinte care acoperă o nedreptate făcând apel la simplismul maselor, uneori se lasă cucerite și minți superioare: Pascal, Bossuet. Cazuistica a fost o reacție împotriva absolutismului și absurdului formulei: totul sau nimic.

Trecem prea repede cu vederea uriașele rezerve de noblețe și înaltă seniorie din creștinism. Aceste tendințe de a recunoaște greșala , a lua asupra răspunderea , de a fi gata de iertare, de a nu consimți la răzbunare și să le crearea vrăjmașilor o situație aparte (e aici o doză de mândră dar și plină de farmec deșarte), de a nu fi bănuitor și a nu atribui altuia urâtele gânduri dovedesc prezența în religia creștină a spiritului aristocratic celui mai subțire, Predica de pe munte poate fi considerată ca și Declarație a datoriilor omului liber și nobil.

Adevărul care duce la mântuire se gaseste în Sfânta Biserică Ortodoxă, „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15). Biserica Ortodoxă are acest adevar de la Dumnezeu însuși, vestit mai dinainte prin patriarhii, drepții și proorocii Vechiului Testament, care au avut o viață și cugetare sfântă, și apoi în mod desăvârșit prin însuși Fiul Său întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul, cum spune Sfantul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe randuri și în multe chipuri, a vorbit parinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grait nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut si veacurile; Care fiind stralucirea slavei si chipul fiintei Lui si Care tine toate cu cuvantul puterii Sale…» (Evrei. 1, 1-3), La începutul Bisericii, învățătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, fiul lui Dumnezeu, era astfel învățătura și piedica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au făcut și ei vestitori ai adevărului. Ei puneau la temelia credinței lor și a acelora pe care-i converteau aceeași Evanghelie ieșită din plinătatea cunoașterii vieții dumnezeiești de către Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră împreună și în Care trăiau acum, Sf. Apostol Pavel arată că predica apostolică este însuși cuvântul lui lisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: „ Cum dar vor chema numele Aceluia în Care încă n- au crezut? Și cum vor crede în Acela, de Care n-au auzit? Și cum vor auzi fără de propovăduitori? Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? … Deci, credința este din auzire, iot auzirea, prin cuvântul lui Hritsros” (Rom. 10, 14-17). Însuși Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin vin grai: »Drept aceeat mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și ai Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20; Marcu 16, 15; Luca 9, 2).Sfinții Apostoli înșiși ne încredințează în scrierile lor că ei n-au scris acolo decât o mică parte din câte au primit de Io învățătorul lor, Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârșește Evanghelia sa cu aceste cuvinte: „dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut lisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Același Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneala, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră sa fie deplină” (II Ioan 1, 12).

Sfinții Apostoli au primit învățătura dumnezeiască de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli—, care au dat-o primilor episcopi, iar aceștia, celor de după ei, până astăzi. Tradiția, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a Se născoci Scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprânind nici adaos, nici micșorare. Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiției care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredințate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice. Ceea ce ține Biserica Universală și n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică—, Există deci o Tradiție Apostolică și o Tradiție Bisericească, în strânsă legătură una cu alta, cca din urmă avându-și obârșia și dreptarul în prima. Semnul adevăratei Tradiții este continuitatea, «Marii {teologi) ai lumii, zice Augustin, au fmut ce ou găsit în Biserică. Ce av învățat de la înaintașii tor, au învățat și ei pe alții Ce au primit de la părinți, aceea au dat lor»—, De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credință care nu se depărtează cu nimic de Tradiția Apostolică și Bisericească.

§CAPITOLUL 1. SCURT ISTORIC AL ACADEMIEI TEOLOGICE DIN CARANSEBEȘ

Cursurile la Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român din Caransebeș s-au deschis pentru prima dată cu 12 elevi și 2 profesori, în 10 noiembrie 1865. Cei doi profesori au fost: George Peștean, adus de la Vârșeț, unde activase 15 ani, și Mihail Velceanu, preot în Dognecea, numit la catedră prin concurs. În anul 1876, la inițiativa episcopului Ioan Popasu, sinodul eparhial a decis ca pe lângă institutul teologic să se înființeze și un institut pedagogic, cu rostul de a pregăti dascălii ce susțineau prin activitatea lor școala confesională. Lucrarea Institutului Teologic a fost dinamizată sub păstorirea episcopului Miron Cristea (1910-1920), cel care a inițiat și construirea unui nou sediu pentru școală și internat. Din pricina vitregiilor vremurilor, construcția noului local al școlii teologice caransebeșene a fost finalizată abia în anul 1923 sub păstorirea episcopului Iosif Badescu (1920-1933). În noile condiții care s-au creat în spațiul românesc după anul 1918, Institutul Teologic din Caransebeș a fost transformat în Academie Teologică, situație în care a funcționat până în anul 1948, când a fost desființată de autoritățile comuniste.

Dezvoltarea în timp a acestui Institut a fost o cerință a vremurilor, Biserica și slujitorii ei fiind constanta principală a afirmării culturii și spiritualității românești din Banat. Existența unei școli teologice, care să pregătească viitorii preoți ai comunităților bisericești, a fost o necesitate de căpătâi a eparhiilor românești din fosta monarhie austro-ungară. Rădăcinile Institutului Teologic de la Caransebeș își au corespondență în școala clericală de la Vârșeț, care, la sfatul mitropolitului Andrei Șaguna, a fost mutată la Caransebeș în anul 1865, imediat după hirotonia și instalarea primului ierarh al Caransebeșului, episcopul Ioan Popasu (1865-1889). Inițial, Institutul Teologic a funcționat cu doi ani de studiu, apoi, s-a trecut la o programă școlară formată din trei ani de studiu. Din 1948, la Caransebeș a existat doar o școală profesională de cântăreți bisericești cu durata de 2 ani, ridicată apoi la 3 și 4 ani ca școală medie de cântăreți bisericești ce educa elevi din Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului și din Episcopia Aradului. Din anul școlar 1955/1956, la Caransebeș s-a deschis un seminar teologic cu durata de 5 ani, școală ce există și astăzi sub denumirea de Seminarul Teologic „Episcop Ioan Popasu”.

Începuturile educației teologice ca parte a Bisericii Ortodoxe Române din Banat sunt pierdute în întunericul timpului. Sunt cunoscute mai multe școli pentru pregătirea slujitorilor Bisericii, cum ar fi cea care a existat lângă mănăstirea Sf. Gheorghe de la Caransebeș. Educația sistematică teologică începe în 1892 când la Virset a fost înființată o școală clericală cu secția românească. Când Eparhia de Caransebeș a fost reactivată în 1865, această secțiune a fost înlăturată aici și încredințată îngrijirii Episcopului Sfinției Sale de la Caransebeș. Școala a lucrat mai întâi ca Institut Teologic al Eparhiei – inclusiv o secție pedagogică. În 1927 Institutul Teologic a fost transformat în Academia Teologică, care a funcționat până în 1948, când situația politică a României sa schimbat. Până în 1955 a existat doar o școală pentru chiriașii bisericii, care ulterior a devenit Seminarul Teologic cu cinci ani de studii, absolvenții devenind preoți în parohiile rurale. În 1993, Seminarul Ioan Popasu a intrat în rețeaua educațională de stat ca o școală secundară. După 50 de ani de absență, tradiția învățământului teologic din Caransebeș a fost restabilită. În 1998, a fost creată Facultatea de Teologie Ortodoxă – Istorie ca secție a Universității Eftimie Murgu din Resita. Are patru ani de studii. De la inaugurarea inaugurării cursurilor teologice în 1865 până în prezent, educația teologică a fost sub îndrumarea episcopilor ca Ioan Popasu (1865-1889), adevăratul promotor al instituțiilor culturale și fondator al ambelor institute (teologic și pedagogic ), Nicolae Popea (1889-1908), Ilie Miron Cristea (1910-1919), care a devenit primul Patriarh al României. Între anii 1962-1994, Seminarul Teologic a fost sub conducerea Preafericitului Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului, dar, după reactivarea Diecezei de la Caransebeș, a revenit sub conducerea episcopilor locali Emilian Birdas (1994-1996), Laurentiu Streza (1996 – 2005), Lucian Mic (din 2006). În istoria acestei școli un mare merit aparține tuturor directorilor și rectorilor: Filaret Musta, dr. Iuliu Olariu – un mare teolog și un adevărat pionier al tologiei biblice românești, dr. Petru Barbu și alții. Actualul director al Seminarului Teologic este Părintele Ionel Popescu. La acestea trebuie să adăugăm și numele profesorilor de prestigiu care au învățat în școala noastră: dr. Vasile Loichita, dr. George Popovici – membru al Academiei Române, care a scris multe lucrări teologice și istorice, dr. Iova Firca, Antoniu Sequens – creatorul unui bogat repertoriu pentru biserica si corurile laice, dr. Petru Rezus – redactorul revistei The Altar Banat și un mare dogmatician, dr. Mircea Chialda, care ne-a permis o lucrare masivă despre Sacrificiile Vechiului Testament, dr. Silviu Anuichi, dr. Sorin Cosma – autorul tezei de doctorat cu titlul: Temperanța în etica filosofică antică și în moralul creștin. Un test al Sophrologiei creștine (1997), dr. Nicolae Achimescu. Absolvenții acestui Seminar cu cursuri de doctorat în țara noastră sau în străinătate sunt acum personalități mari în Biserica Ortodoxă Română: dr. Remus Rus – profesor de teologie la București, dr. Aurel Jivi – Facultatea de Teologie din Sibiu, dr. Ioan Sauca – purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române la Consiliul Mondial al Bisericilor. În prezent, personalul didactic (cleric sau laic) este chemat să păstreze tradiția de formare a personalităților care pot spori prestigiul acestei venerabile școli teologice.

În timp ce Böhm și Schwicker au elaborat o narațiune care să susțină partea liberalilor și Ungaria Ungariei, Nicolae Tincu-Veila (1814-1867), un ortodox , preot și profesor la seminarul de la Versec a elaborat istoria provinciei pentru a promova întemeierea unui stat român independent: Biserică ortodoxă. Lucrarea sa, Istoria Bisericii Mici, Politică și Națională s-a bazat pe școala latinică pentru a pretinde primatul istoric și dominația demografică a românilor în Banat. Cu toate acestea, dimpotrivă, la opiniile centraliste ale lui Laurian și Maniu, Tincu-Veila a fost primul autor român care a argumentat un "Banatism" separat, diferit nu numai de
Principatele dunărene, dar și din Transilvania. Pentru Tincu-Veila. această diferență a fost rezultatul autonomiei administrative a Banatului neîntreruptă practicată încă din Evul Mediu până în zilele autorului. În primul rând, regele maghiar St Stephen a asigurat autonomia Banatului în Ungaria, Andrew al II-lea a oferit chiar același rang Banatului ca și Transilvania. Mai târziu, raioanele militare valahice au format administrativul. Mijloacele autonomiei Banatului, după eșecul Ungariei medievale și al guvernării transilvanene asupra Banatului de Est, aceste raioane nu au fost încorporate.În Transilvania propriu-zisă, dar au fost guvernate de banul de la Lugoj și Caransebes. Guvernul habsburgic s-a manifestat asupra autonomiei Banatului considerându-l un cartier separat și Frontiera militară. Poziția autonomă din Banat a permis pentru populației românească , aflată în majoritatea numerică a cultura înfloritoare, reflectată în numeroșii preoți ortodocși români din mănăstiri, despre care Tincu-Veila oferă o descriere detaliată. Aceste argumente au fost folosite de Tincu-Veila pentru a dovedi că românii au fost independenți de ierarhia Bisericii Sârbe în întreaga Orientare până la imigrarea sârbilor la sfârșitul secolului al XVII-lea. Chiar după aceea, Biserica Sârbă nu a obținut nici un drept de a domina Biserica Română, prin urmare Biserica Ortodoxă comună a fost vazuta de Tincu-Veila ca ilegal și imoral. Anul 1867 a încheiat experimentul de o jumătate de deceniu de centralizare în Austria.. Ungaria a devenit aproape complet independentă de Austria privind politica ei internă. Această regulă a fost utilizată pentru Reforme liberale (printre care și reglementarea Bisericilor ortodoxe, eliminarea frontierei militare anacronice și în creștere , prilej pentru omogenizarea națională sub umbrela maghiarilor etnici naționalism. Peisajul politic al Banatului a fost condus de partidul liberal, care guvernează Ungaria pe toată perioada, cu excepția a câtorva ani în anii 1900. Liberalii au promovat compromisul și menținerea monarhiei duale, a valorilor liberale și a maghiarului naționalism. Puterea crescândă a viziunilor naționaliste etnice a fost dezmembrată. Conceptul Hungarus și controversa sârbo-română a dispărut, pentru a fi înlocuite de către naționalismul maghiar bazat pe guvern, care devine cel mai important "inamic" al naționalistului român, sârb și german. Pentru mai mulți membri ai clasei de mijloc germane, sârbe și române. tensiunile naționale au împărțit definitiv societatea din Banat la o scară mai mică decât în alte părți ale Ungariei și Austriei. Scrierile bazată pe fond maghiar a dominat peisajul istoriografiei Banatului. Regula însă permitea și excepții. Intelectualii români, sârbi și germani au autorizat câteva lucrări ce provocau critica maghiară. Lipsa de competență academică Instituția din afara DTRT, a împiedicat însă o provocare eficientă. Cel mai activ a fost partea română. Patriciu Drăgălina (1849-1917), un geograf și profesor la Colegiul Ortodox de Instruire a Profesorilor din Karansebes / Caransebeș. Acesta a scris o carte din Istoria Banatului din Severin. Cartea sa a fost dedicată memoriei armatei române, regimentului de frontieră, pe teritoriul căruia sa născut. În ciuda faptului că a pretins
că istoriografia modernă era ostilă romanilor din Banat, el nu a adus un aport nou la această temă. În schimb, a rezumat deja literatura existentă în temă. Pentru a pretinde o autonomie cuprinzătoare a districtelor valahiene medievale și Banatul de Severin. Narațiunea a dominat peisajul istoriografiei Banatului.

Odată cu instalarea regimului comunist în România este grav afectată întreaga viață culturală a țării. În primii ani ai bolșevizării vieții sociale, au fost desființate instituții culturale timișorene care își aduseseră o bogată contribuție la cunoașterea trecutului Banatului și la propășirea vieții spirituale de după prima conflagrație mondială. Între aceste instituții desființate au fost, în primul rând, Institutul Social Banat-Crișana (1946) și Regionala Astrei Bănățene (1948). De asemenea, în anul 1948, a fost prohibit cultul greco-catolic, prin Decretul 177, urmând năpăstuirea slujitorilor acestei biserici și a credincioșilor confesiunii respective. Victor Motogna și familia sa erau greco-catolici. Soția era înrudită cu familiile lui Iuliu Maniu și Zaharia și Romul Boilă, Ion Gheție ș.a., membrii marcanți ai Partidului Național Țărănesc, care vor fi arestați, având parte de grele suferințe în închisorile comuniste, la Canalul Dunăre-Marea Neagră și în zonele de deportați din Bărăgan. Multe din aceste suferințe sunt prezentate în cartea Iadul Comunist – Amintiri și destăinuiri de dr. Cornel Pop – fratele soției lui Victor Motogna – lucrare apărută la Editura Signata, Timișoara, 2003. Totodată, s-a năpustit teroarea asupra Bisericii romano-catolice. Episcopul romano-catolic Augustin Pacha din Timișoara a fost condamnat de Tribunalul Militar din București, el împreună cu alți prelați ai acestui cult fiind învinuiți de spionaj.

§CAPITOLUL 2. DISCIPLINELE OMILETICĂ ȘI CATEHETICĂ ȘI ALTE DISCIPLINE PRACTICE LA ACADEMIA TEOLOGICĂ DIN CARANSEBEȘ

Evidențiem faptul că vorbirea nu trebuie să fie înșiruire întâmplătoare de sunete. Vorbirea responsabilă este un act de cultură. Astfel, cuvintele devin veșmântul noțiunilor care însuflețesc conținuturile spirituale ale vieții omului. Cuvântul este un univers, nu de sunete, ci de valori. La rândul ei, limba este și ea un univers, un întreg armonic, o lume în care se întrupează gândirea, iar nu o simplă sumă de cuvinte . De aceea, predicatorul care-și armonizează gândirea și acțiunile cu etica creștină, nu va profesa un limbaj în dezacord cu ea. De fapt, însuși limbajul are și o funcție etică, alături celelalte valențe (comunicativă, socială, culturală etc.). Cursurile la Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român din Caransebeș s-au deschis pentru prima dată cu 12 elevi și 2 profesori, în 10 noiembrie 1865. Cei doi profesori au fost: George Peștean, adus de la Vârșeț, unde activase 15 ani, și Mihail Velceanu, preot în Dognecea, numit la catedră prin concurs.Profesorii care au ilustrat această perioadă sunt printre cei mai de seamă teologi ai românilor: Zeno Munteanu (1902-1997), arhimandritul Laurențiu Busuioc (1897-1962), Gheorghe Cotoșman (1904-1977), Petru Rezuș (1913-1995), Mircea Chialda (1913-1991), Dumitru Belu (1902-1980), Sofron Vlad (1901-1989), Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014).Rostirea unui cuvânt, bun sau rău, declanșează consecințe pe măsura încărcăturii conferite. Ecoul unui cuvânt în universul moral este nelimitat. Prin viu grai sau prin scris, el trece din suflet în suflet, de la tată la fiu, din generație în generație, de la popor la popor, din veac în veac, zidind sau dărâmând, întărind sau slăbind, înfrățind sau învrăjbind, ca mărturie bună sau rea, după cum a fost. Graiul este unul din marile daruri făcute de Dumnezeu omului. Ne referim tocmai la responsabilitatea față de limbajul omiletic. Nu ne propunem în mod expres o prezentare sistematică a regulilor limbajului omiletic, reguli ce sunt expuse detaliat în tratatele de specialitate, ci atenționarea asupra responsabilității utilizării lui. Dacă acest fapt implică o responsabilitate specială în fața lui Dumnezeu, cu atât mai mult rostirea omiletică, întrucât ea implică transmiterea mesajului divin. De aceea, graiul omiletic se cere îmbunătățit continuu, apelându-se neîncetat la izvorul nesecat al cuvântului mântuitor: Sfânta Scriptură. Pentru reușita unei predici la sfârșit de secol XX, limbajul Amvonului trebuie sa fie, desigur, elevat. În acest sens Rudolf Bohren vorbește, pe bună dreptate, de limbajul elevat al predicii, nivelul elevat fiind susținut tocmai prin legătura strânsă a mesajului omiletic cu Scriptura. Limbajul elevat nu înseamnă folosirea unui vocabular peste nivelul de înțelegere al ascultătorilor. Chiar dacă slujirea omiletică este situată în rândul artelor, prin frumusețea conținutului și a rostirii, nu trebuie văzută ca o artă pentru artă, ci o artă pusă în slujba mântuirii credincioșilor. Propovăduirea nu este o artă literară, așa cum este vorbirea laică, spune autorul unui modern tratat de Omiletică. La Amvon, grija pentru o rostir frumoasă, corectă, atrăgătoare etc., nu trebuie împinsă dincolo de limitele normelor omiletice. Ascultătorii nu sunt critici literari, ci, de cele mai multe ori, oameni simpli. Intelectualii prezenți nu se vor supăra niciodată dacă predicatorul va vorbi simplu, fără fasticuri prețioase. Dacă nu vom vorbi în felul simplu al lui Hristos și al Sfinților Apostoli, spune harnicul ostenitor în câmpul omileticii românești, părintele Marin Ionescu, nu vom avea ascultători la predicile noastre. Limba predicatorială să fie limba pescarilor.

În anul 1876, la inițiativa Episcopului Ioan Popasu, Sinodul eparhial a decis ca pe lângă institutul teologic să se înființeze și un institut pedagogic, cu rostul de a pregăti dascălii care susțineau prin activitatea lor școala confesională. Samuil Micu Clain, în predoslovia la cartea de propovedanii, se adresează în același sens celor ce o vor utiliza: „Mai pe urmă, te rog să ierți de te va sminti cumva curgerea graiului, fiindcă acestea (propovedaniile) mai mulți proști decât învățați auzitori vor avea, nu se că dea să fie cu măestrie ritoricească, nici cu grai de vorbă înaltă și adâncă, ci mai de jos și mai prost, ca și cei proști să înțeleagă și să se folosească, că acesta e scopul și cugetul meu, carele sunt pentru tine și pentru cei morți către Dumnezeu rugător cu credință adevărată”. Graiul simplu este, însă, cu totul altceva decât vorbirea simplistă, pe care propovăduitorii trebuie s-o evite cu grijă maximă. Ca orice limbă creatoare de cultură, limba română are personalitatea ei. În slujirea omiletică respectul față de adevăr va fi dublat continuu de respectul față de cuvânt. Propriu-zis, respectul față de limba română. Oamenii bisericii au fost dintru început ctitori de limbă și cultură românească. Din 1948, la Caransebeș a existat doar o școală profesională de cântăreți bisericești cu durata de 2 ani, ridicată apoi la 3 și 4 ani ca școală medie de cântăreți bisericeștice educa elevi din Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului și din Episcopia Aradului.

S-a subliniat pe bună dreptate că orașul „Caransebeș reprezintă pentru bănățeni, ceea ce este Brașovul pentru ardeleni”. Printre cei care au tradus Palia de la Orăștie în anul 1582 se numără și Ștefan Herce, „propovăduitorul” din Caransebeș, precum și Efrem Zăcan, „dascăl de dăscălie” de aici. Nu poate fi trecut cu vederea nici numele eruditului Mihail Halici, corifeu al latinității românilor și autorul primului dicționar român. Conform istoricului, în cei 150 de ani de existență, învățământul teologic din Caransebeș a rămas o constantă bine definită a Banatului Montan, chiar și atunci când activitatea Episcopiei din Caransebeș a fost suspendată de regimul comunist. În acest context cultural, nu putem pune la îndoială faptul că nu s-ar fi aflat la Caransebeș și o școală pe lângă mănăstirea de aici, unde își avea reședința episcopul. La astfel de școli mănăstirești se pregăteau viitorii cantori, învățători și preoți, spre a ține trează conștiința de țară și de neam, prin credința strămoșească și limba română. Rădăcinile Institutului Teologic de la Caransebeș își au corespondența în școala clericală de la Vârșeț, care, la sfatul Mitropolitului Andrei Șaguna, a fost mutată la Caransebeș în anul 1865, imediat după hirotonia și instalarea primului ierarh al Caransebeșului, Episcopul Ioan Popasu (1865-1889).După reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeș, în anul 1865, primul episcop, Ioan Popasu, a reușit încă din noiembrie același an, să mute la Caransebeș secția românească a institutului teologic din Vârșeț, spre a activa aici, după modelul șagunian al Mitropoliei de la Sibiu, deopotrivă viața bisericească ortodoxă, românească și teologică, specifică zonei. Deși învățământul teologic propriu-zis a luat ființă și s-a organizat în Caransebeș odată cu reînființarea Episcopiei Caransebeșului sub ierarhie română, în anul 1865, există totuși indicii sigure că Biserica Ortodoxă Română de pe aceste meleaguri nu a fost lipsită de-a lungul vremii de posibilitatea de a-și forma mereu slujitori ai Sfintelor Altare. Inițial, Institutul Teologic de aici a funcționat cu doi ani de studiu, apoi s-a trecut la o programă școlară formată din trei ani de studiu. Dezvoltarea în timp a acestui institut a fost o cerință a vremurilor, Biserica și slujitorii ei fiind constanta principală a afirmării culturii și spiritualității românești din Banat.

Hotărâtoare pentru activitatea noii școli teologice de la Caransebeș au fost dispozițiile ședinței sinodale de la Sibiu, din 16 august 1865, privind „translocarea institutului clerical de la Vârșeț la Caransebeș, care se va afla „sub nemijlocita purtare de grijă a Prea Sfinției Sale episcop al Caransebeșului”, în ce privește „primirea elevilor clerici pe anul viitor școlastic”, „pentru îndeplinirea catedrelor profesorale” și asigurarea „salariilor profesorale și alte speze ale susținerii aceluiași institut”.

Aceste decizii, deși generale și succinte, vor marca principial întreaga activitate a școlii teologice din Caransebeș în dăinuirea sa istorică. Anume, ele precizează că Biserica și-a propus un ideal și un obiectiv temeinic și bine motivate de asemenea, Biserica și-a propus cu tenacitate independența acțiunilor proprii, conform idealului urmărit. Revenind la cursul istoric al evenimentelor, vom face precizarea că Hotărârea Consistoriului Episcopiei Caransebeșului din 23 septembrie 1865 „translocă” școala clericală de la Vârșeț la Caransebeș, încât institutul teologic diecezan de aici, cu o durată de 2 ani, se va deschide la 10 noiembrie 1865, având 12 elevi și 2 profesori: George Peștean, adus de la Vârșeț, unde activase 15 ani, și Mihail Velceanu, preot în Dognecea, numit la catedră prin concurs.

Nefiind însă corespunzător sub aspectul condițiilor de studiu și cazare, încă din 1911 episcopul Miron Cristea depune interes și deosebit efort în vederea colectării sumei necesare construirii unei clădiri ce va servi deopotrivă pentru institut și internat, deziderat finalizat abia în 1923 de către episcopul Iosif Badescu. Pentru a se putea împlini obiectivele propuse, episcopul Ioan Popasu și ceilalți ierarhi bănățeni, care i-au urmat în scurgerea vremii, au înțeles că numai un corp profesoral de elită va putea realiza un învățământ de calitate, pe măsură să formeze slujitori ai altarelor vrednici de menirea lor și de dezideratele Bisericii ortodoxe pe aceste meleaguri. Alături de institut funcționa și un internat. Acesta s-a deschis la 28 noiembrie 1899 de către episcopul Nicolae Popea, apreciindu-se de către directorul de atunci că „deschiderea primului internat teologic în dieceza ortodoxă a Caransebeșului este un eveniment epocal” (Iosif Olariu). Dintre venerabilii dascăli de teologie reținem numele celor mai reprezentativi profesori de la Institutul teologic diecezan, formați de Eparhia Caransebeșului, spre a sluji idealurile Bisericii bănățene: George Peștean (1822-1886); Mihai Velceanu (1815-1883); Arhiereul Filaret Musta (1839-1930); Iosif Iuliu Olariu (1859-1920);. Petru Barbu (1846-1941); George Dragomir (1870-1918); George Popovici (1862-1927); Vasile Loichiță (1881-1958); Moise Ienciu (1881-1953); Andrei Ghidiu (1849-1937); Dimitrie Cioloca (1878-1963). Din anul 1876, prin grija aceluiași episcop Ioan Popasu, Institutului Teologic i s-a adăugat și unul pedagogic. Lucrarea Institutului Teologic a fost dinamizată sub păstorirea Episcopului Miron Cristea (1910-1920), cel care a inițiat și construirea unui nou sediu pentru școală și internat. Din pricina vitregiilor vremurilor, construcția noului local al școlii teologice caransebeșene a fost finalizată abia în anul 1923, sub păstorirea Episcopului Iosif Badescu (1920-1933).

Noile evenimente care au survenit în țară, odată cu actul Marii Uniri din 1918, au determinat noi atitudini calitativ superioare, privind învățământul teologic, mai ales după înființarea în 1925 a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. În această situație, încă din anul 1924, Adunarea eparhială de la Caransebeș a hotărât să ridice Institutul teologic la grad de Academie Teologică, cu durata de 4 ani de studiu. Din lipsă de profesori, acest deziderat nu a putut fi realizat decât peste 3 ani, la 24 septembrie 1927. O nouă generație de profesori, în frunte cu directorul Institutul teologic, Dr. Petru Barbu, devenit primul rector al Academiei Teologice, va continua activitatea de studiu a înaintașilor, pe fondul continuității tradiției bisericești și a educației specifice făcută studenților, deja formată în Caransebeș, reușind să creeze o ambianță de studiu academic, pe măsură să ridice, prin valoarea operelor lor, prestigiul învățământului teologic de aici la nivelul universitar echivalent celorlalte instituții de învățământ din Biserica Ortodoxă Română și din țară. Din anul școlar 1955-1956, la Caransebeș s-a deschis un seminar teologic cu durata de 5 ani, școală ce există și astăzi, sub denumirea de Seminarul Teologic „Episcop Ioan Popasu”. Dintre profesorii Academiei teologice, pe lângă cei veniți de la Institutul teologic diecezan (Petru Barbu, Dimitrie Cioloca și Antoniu Sequens), vor activa nume noi, scrise cu litere de aur în istoria Bisericii bănățene și a teologiei românești: Zeno Munteanu (1902-1997); Arhimandritul Laurențiu Busuioc (1897-1962); Gheorghe Cotoșman (1904-1977); Petru Rezuș (1913-1995); Mircea Chialda (1913-1991); Dumitru Belu (1902-1980); Sofron Vlad (1901-1989); Dr. Nicolae Corneanu – Mitropolitul Banatului (1923-2014). În perioada vizată, se impuneau ca și condiții de înscriere la toate academiile teologice din Mitropolia Ardealului: Caransebeș, Sibiu, Arad, Oradea și Cluj. Se solicitau următoarele documente: certificat de naștere eliberat de parohie, dar și de la Oficiul Stării Civile, diploma de bacalaureat sau de absolvire a seminarului teologic, certificatul medical de la medicul de circumscripție, recomandări, o dovadă de la autoritatea comunală sau polițienească referitoare la prestarea unei munci în folosul obștesc, declarații ale părinților în legătură cu posibilitatea întreținerii copiilor în cadrul internatului. Cum fiecare instituție de învățământ superior avea autonomie, sumele taxelor erau stabilite de fiecare academie în parte. Taxele nu erau fixe, ci se modificau în fiecare an, datorită fluctuației prețurilor. Sumele plătite de studenți erau diferite și pentru anii de studiu. În anul 1941, la Academia Andreiană din Sibiu studenții din anul I plăteau o taxă de înscriere de 925 lei și 1508 lei pentru cărți didactice, pe când studenții din anii II-III-IV plăteau 790 lei taxa de înscriere, iar pentru cărți didactice cei in anul II de studiu plăteau suma de 1512 lei , studenții din anul III plăteau 1513 lei, iar cei din anul IV suma de 1251 lei. Consiliul profesoral din cadrul Academiei Teologice din Caransebeș, întrunit în ședința din 6 mai 1942 a adus la cunoștința Consiliului Eparhial taxele stabilite pentru anul școlar 1942/1943: 300lei – taxa de didactru, 200 lei – Fondul de ajutorare Ioan Popasu, 100 lei – mobilier, 200 lei – înscriere, 300 lei

– vizita medicală, 100 lei – Societatea de Lectură I. Popasu ș.a .m.d.

Cursurile Academiei Teologice au fost frecventate de studenți ce proveneau atât din zone rurale: Șura Mare (jud. Sibiu), Cârbești, Ciuperceni (jud.Gorj), Sânmihaiul Român (jud. Timiș-Torontal), Dâncu (jud. Cluj), Pleșești(Râmnicu Sărat), Hodac (jud. Mureș), Ghimbav (Brașov), Sârbi (jud.Hunedoara), Braniște (Vlașca),Corlățel (jud. Mehedinți), Poplaca(Sibiu), Bucoșnița, Ieșelnița, Zăgujeni, Macoviște, Cireșa, Mehadia, Bogâltin, Teregova(jud. Severin), Comorâște, Greoni, Apadia, Pătaș (jud. Caraș), cât și urbane:Caransebeș, Lugoj, Reșița, Oravița, Timișoara, Cluj, Târgoviște. Nu trebuie neglijată nici prezența studenților de origine română din străinătate, astfel, din Iugoslavia în anul școlar 1930-1931 erau înscrise 10 persoane , iar prin adresa Consiliului Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeșului către Direcțiunea Academiei Teologice se face cunoscut faptul că, pentru a veni în ajutorul Episcopiei misionare din America, s-a asigurat întreținerea gratuită în internatul diecezan a studentului de origine română George I. Radu din Wood Mountain,Sask, Canada, care avea ,,12 ani de școală – 8 ani de școală publică, 4 ani de high-school…”.

Numărul persoanelor înscrise la Academia Teologică oscila permanent; dacă în anul școlar 1928/1929 erau 66 studenți, în anul școlar următor numărul a crescut la 85, pentru ca în 1936/1937 să fie înscriși doar 19 studenți. Un număr scăzut s-a înregistrat și în perioada celui de al II-lea război mondial, când, în anul școlar 1941/1942, frecventau cursurile 22 studenți. Spre deosebire de Institutul Teologic unde durata de studiu era de 3 ani, în cadrul Academiei se studia 4 ani, se susțineau două examene generale, față de un examen de absolvire a Institutului Teologic. Primul examen avea loc după încheierea celui de al doilea an de studiu, când studenții erau testați la materiile: arheologie biblică, introducere în Vechiul și Noul Testament, limba evreiască, exegeza Vechiului și Noului Testament, istoria bisericii românești, tipicul și cântarea bisericească, iar la al doilea examen la sfârșitul anului IV de studiu din materiile: teologia fundamentală, teologia morală, catihetica, omiletica liturgică, pastorala, dreptul canonic, cântarea bisericească. Prin decretul-lege pentru învățământul teologic și seminarial din 18 mai 1938 s-a aprobat academiilor teologice dreptul de a conferi titlurile de ,,licentiate și magistru în teologie”. Deoarece au existat diferențe de salarizare între absolvenții institutelor și absolvenții academiilor teologice s-a permis absolvenților cu bacalaureat din cadrul institutelor de teologie să se înscrie la academiile teologice, pentru continuarea studiilor cu anul III și anul IV, susținând la sfârșitul anului III examenul general I, iar la sfârșitul anului IV- examenul general II. Învățământul teologic din Caransebeș s-a remarcat prin intermediul. Institutului Teologic Diecezan, care și-a început activitatea în anul 1865, prin mutarea la Caransebeș a secției române din cadrul Institutului de la Vârșeț, un rol important în acest sens avându-l episcopul Ioan Popasu1. Prezența unor profesori ca : Gheorghe Peștean, Andrei Șaguna, Ignatie Vuia, Filaret Musta, Mihai Velcean, Ioan Mihailoviciu, dr. Iosif Iuliu Olariu a contribuit la afirmarea acestei instituții. Asfel, în anul 1927 s-a trecut la o nouă etapă în dezvoltarea învățământului teologic, episcopul Traian Iosif Bădescu implicându-se în transformarea acestui institut în academie ,,… elaborând un regulament conform cerințelor actuale complectând programul de studii cu obiecte noi încurajând mai ales studiul Bibliei.

Existența unei școli teologice care să pregătească viitorii preoți ai comunităților bisericești a fost o necesitate de căpătâi a eparhiilor românești din fosta monarhie austro-ungară. Rădăcinile Institutului Teologic de la Caransebeș își au corespondența în școala clericală de la Vârșeț, care, la sfatul Mitropolitului Andrei Șaguna, a fost mutată la Caransebeș în anul 1865, imediat după hirotonia și instalarea primului ierarh al Caransebeșului, Episcopul Ioan Popasu (1865-1889). În noile condiții care s-au creat în spațiul românesc după anul 1918, Institutul Teologic din Caransebeș a fost transformat în Academie Teologică, situație în care a funcționat până în anul 1948, când a fost desființată de autoritățile comuniste. Profesorii care au ilustrat această perioadă sunt printre cei mai de seamă teologi ai românilor: Zeno Munteanu (1902-1997), arhimandritul Laurențiu Busuioc (1897-1962), Gheorghe Cotoșman (1904-1977), Petru Rezuș (1913-1995), Mircea Chialda (1913-1991), Dumitru Belu (1902-1980), Sofron Vlad (1901-1989), Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014).8. Secția de Teologie funcționează în cadrul Facultății de Științe Economice și Administrative a universității reșițene. Dacă la început a funcționat cu profesori locali și profesori de la alte facultăți de teologie, în prezent, are cadre didactice titulare și bine pregătite. Amintim în zilele noastre pe P.S. Sa Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului, P.C. Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma, P.C. Pr. prof. univ. dr. Vasile Munteanu, Prof. univ. dr. Dumitru Jompan, P.C. Pr. conf. univ. dr. Vasile Petrica, P.C. Pr. Lect. univ. dr. Ioan Mihoc, P.C. Pr. Lector univ. drd. Daniel Aron Alic, P.C. Pr. Lector univ. drd. Alin Câmpean, P.C. Diac. asist. univ. drd. Vicențiu Românu, lect. univ. drd. Florin Dobrei, prof. dr. Virginica Ardelean și alți profesori de specialitate asociați.

În Basarabia, s-a înființat un Seminar teologic la Chișinău, în 1813, deci curând după anexarea provinciei la Imperiul țarist. Profesorii erau ruși sau ucraineni, iar cursurile erau predate în limba rusă, deci Seminarul era o instituție de „rusificare” a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru. Cu toate acestea, în 1917-1918 în fruntea luptei de eliberare a Basarabiei și de revenire la țara-mamă se găseau foști absolvenți ai acestui Seminar: Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ștefan Ciobanu, arhimandritul Gurie Grosu, preotul Dimitrie Baltaga și alții.

În schimb, în Transilvania și Banat, învățământul teologic a fost un factor puternic de conservare și afirmare a conștiinței naționale românești. La Sibiu s-a înființat o modestă școală teologică în 1786, reorganizată mai târziu de Andrei Șaguna, în 1852, când aceasta a devenit un Institut teologic cu doi ani, apoi cu trei ani de studii, cum a rămas până în 1918. La Arad s-a înființat un Institut teologic, cu trei ani de studii încă din 1822, funcționând în această formă până după Unirea din 1918. După înființarea Episcopiei Caransebeșului în 1865, a fost transferată acolo „secția românească” a Seminarului teologic de la Vârșeț. La Caransebeș ea a devenit un Institut teologic, funcționând ca atare până după Unirea din 1918.

După anul 1948, învățământul teologic din Biserica Ortodoxă Română a trecut prin situații destul de critice, provocate în primul rând de lipsa unei organizări unitare, cât și de faptul că majoritatea școlilor teologice nu erau sub conducerea Bisericii. În adevăr, în România existau, după 1918, o Facultate de Teologie la București, în cadrul Universității, cea de la Cernăuți, una nou creată la Chișinău – Iași (1926-1941), cinci Academii teologice în Ardeal și Banat, precum și Seminarii teologice, cu opt clase, în diferite centre eparhiale. Cu timpul s-au înființat noi Seminarii teologice, încât s-a ajuns la un număr prea mare de absolvenți, peste nevoile reale ale Bisericii. În București existau vechile Seminarii: „Central” și „Nifon” (întreținut, în continuare, din fondurile lăsate de întemeietorul său și condus de o eforie), la Iași Seminarul „Veniamin”, la care se adăugau vechile Seminarii reînființate în primele două decenii ale secolului: „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea (1908), „Sf. Andrei” din Galați (1908), „Chesarie episcopul” din Buzău (1914), apoi cele reînființarte după 1918: „Neagoe Vodă Basarab” din Curtea de Argeș (1922), cel din Huși (1923) și „Sf. Gheorghe” din Roman (1924). La acestea se adaugă unele Seminarii nou-înființate: „Sf. Grigorie Decapolitul” la Craiova (din 1922 până în 1930 – Seminar superior, zis „de vocație”, cu patru ani de studii, primind absolvenți de cel puțin patru clase secundare sau șase normale), „Miron Patriarhul” din Câmpulung, pentru orfanii de război (1922), cele din Constanța, Dorohoi, Pomârla, Botoșani, Sibiu (cu patru clase, între 1927-1931), un Seminar monahal la Neamțu, mutat apoi la Cernica (1929, desființat în 1941), toate cu o existență efemeră. La reforma învățământului din 1948 mai funcționau Seminariile din București („Central” și „Nifon”), Iași, Roman, Râmnic și Buzău. În Basarabia funcționau acum Seminarii teologice cu opt clase la Chișinău (sub numele „Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni”), la Ismail și la Edineți.

În această perioadă s-au remarcat o seamă de profesori de la Seminariile teologice din Vechea Românie. Astfel, la Seminarul „Central”, la care a funcționat până în 1928 arhimandritul-director Iuliu Scriban, au funcționat ca directori: preotul Petre Partenie, autor de lucrări istorice și teologice, arhimandritul Chesarie Păunescu, viitorul episcop al Constanței, apoi al Dunării de Jos, ierodiaconul Firmilian Marin, profesor de Geografie, viitorul mitropolit al Olteniei, la care se adaugă unii dintre profesorii de la disciplinele laice: Iuliu Valaori, Iulian Ștefănescu, Anton Holban, Ion N. Dianu, slavistul Petre Caraman la Limba română, mai târziu profesor la Universitatea din Iași și alții. La Seminarul „Nifon” menționăm pe preoții directori: Ilie Teodorescu, viitorul episcop Ilarie al Constanței, George Gibescu, Nifon Criveanu, mai târziu episcop la Huși, apoi mitropolit al Olteniei, Ioan Popescu – Amza, Dr. Olimp Căciulă (1933-1942), Grigorie N. Popescu, iar dintre profesori, pe lângă cei dinainte de 1918: Pr. Eugen Bărbulescu și Nicolae Chițescu la disciplinele teologice, apoi profesorii Ion Scurtu la Limba română, Ion Andrieșescu la Limba germană, Iuliu Valaori, Sava Saru și Nicolae Ștefănescu la Limba greacă, I.I. Bujor și F. Chiriac cunoscuți autori de gramatici și manuale de Limba latină, Ion N. Dianu, tot la Limba latină, G. G. Antonescu și I. C. Petrescu la Filosofie, diaconul Anton Uncu la Muzică bisericească, profesorii de Conservator Gheorghe Cucu și Mihai Vulpescu la Muzică vocală, preotul Victor Popescu la Matematici și alții. La Seminarul „Veniamin” din Iași s-au remarcat directorii săi: preoții Valeriu și fratele său Cicerone Iordăchescu, numiți apoi profesori la Facultatea de Teologie din Chișinău, Ion Negoiță, Gheorghe Tudorache, profesorii-preoți Constantin Bobulescu, Nicolae Hodoroabă, Nicolae Donos, Ilie Gheorghiță, toți la discipline teologice; dintre profesorii laici notăm pe Iorgu Iordan, pe atunci la Universitatea din Iași, academicianul de mai târziu, la Limba română și Limba germană. La Buzău trebuie subliniată activitatea directorului Constantin Provian (1914-1922), doctor în Filosofie, teolog de mare valoare, ales profesor la Facultatea de Teologie din București, decedat însă la scurt timp, iar dintre profesorii-preoți menționăm pe Grigorie Cristescu, mai târziu la Sibiu și București, Constantin Minculescu, Nicolae Trifănescu, Gheorghe Sibiescu, iar la Limba română D. Mărăcineanu, apreciat autor de manuale didactice etc. La Galați consemnăm numele preotului-director Ioan C. Beldie, autor de lucrări teologice, la Roman preotul-director Gheorghe Vlad, cu o activitate foarte îndelungată, la Râmnic preotul-director Nicolae C. Mateescu, care a scris și un istoric al Seminarului de acolo, preoții-directori Ioan Marina (viitorul patriarh Justinian), Ion Tomescu, Constantin Grigorie și alții. La Seminarul de vocație din Craiova: preotul-director Gr. Popescu Breasta și colegii săi Anghel Pârvănescu, dr. Gheorghe I. Ghia, toți cu lucrări în specialitățile lor. La Seminarul monahal de la Cernica trebuie să consemnăm alte nume de profesori-cărturari, ca directorul Arhim. Cesarie Păunescu, Ierod. Firmilian Marin, viitorul mitropolit al Olteniei, arhim. Dionisie Udișteanu, Dumitru Belu – mai târziu la Oradea și Sibiu –, Anton Holban la Limba română și alții. Seminarul din Chișinău a avut un rol însemnat în „romanizarea” teritoriului dintre Prut și Nistru, prin preoții pe care i-a format. Dintre dascălii de acolo consemnăm pe preotul director Serghie Bejan (1914-1939), care funcționase – concomitent – și la Facultatea de Teologie înființată acolo.

Din 1948, la Caransebeș a existat doar o școală profesională de cântăreți bisericești cu durata de 2 ani, ridicată apoi la 3 și 4 ani ca școală medie de cântăreți bisericeștice educa elevi din Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului și din Episcopia Aradului. Existența unei școli teologice care să pregătească viitorii preoți ai comunităților bisericești a fost o necesitate de căpătâi a eparhiilor românești din fosta monarhie austro-ungară. Din anul școlar 1955-1956, la Caransebeș s-a deschis un seminar teologic cu durata de 5 ani, școală ce există și astăzi, sub denumirea de Seminarul Teologic „Episcop Ioan Popasu”. La seminarul caransebeșean au activat, de asemenea, profesori emblematici pentru teologia românească actuală: arhid. Cornel Olariu, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Timotei Seviciu, Dumitru Abrudan (ajuns și director al școlii în perioada 1967-1971), Silviu Anuichi, Sorin Cosma, Vasile Muntean, Nicolae Achimescu, Valer Bel, Remus Rus. Pentru a continua tradiția învățământului teologic de grad universitar, în anul 1998, prin strădaniile Preasfințitului Părinte Episcop Laurențiu Streza (actualmente Mitropolitul Ardealului), la Caransebeș s-au deschis cursurile unei Secții de Teologie. Astăzi, această secție își desfășoară activitatea în cadrul Universității „Eftimie Murgu” din Reșița și are profil de Teologie Ortodoxă Didactică. Petru Rezuș (1913-1995): Istoriografia nu pomenește în ce context sau datorită căror împrejurări, după ce a revenit în țară de la studiile de specializare, în loc să fie numit profesor, Petru Rezuș a fost hirotonit prezbiter de mitropolitul Visarion Puiu. Petru Rezuș a devenit preot în 9 aprilie 1938, iar cu data de 1 august a fost numit capelan la Storojineț, oraș situat la 20 km de Cernăuți. Misiunea la care a fost chemat nu era tocmai ușoară, întrucât Storojinețul se transformase, la aceea vreme, într-un centru al mișcării legionare. Nu surprinde că, nemulțumit de parohie și de situația tensionată pe care a trebuit să o gestioneze aici, dar și pentru că își dorea o profesie academică, Petru Rezuș a hotărât să părăsească Bucovina în toamna anului 1938. Decizia a fost împuternicită și a câștigat în perspective datorită relației sale cu Vasile Loichița. Între Petru Rezuș și Vasile Loichița a existat o frumoasă legătură de prietenie bazată pe interesul comun pentru literatura română și folclorul național, dar și pe faptul că Loichița a fost coordonatorul doctoratului lui Rezuș. Această strânsă prietenie a favorizat plecarea la Caransebeș a preotului Petru Rezuș, care, având acest scop, în luna septembrie și-a tipărit teza de doctorat, Dezvoltarea dogmatică, la Institutul de Arte Grafice Glasul Bucovinei. Intrarea lui Rezuș în corpul profesoral al Academiei Teologice din Caransebeș a fost, cu siguranță, opera intervențiilor dogmatistului Vasile Loichița. Cunoscând îndeaproape situația Academiei caransebeșene prin amicițiile pe care și le consolidase în rândul profesorilor și a membrilor Consistoriului eparhial în timpul șederii la Caransebeș (1907-1923), Loichița l-a recomandat pe Rezuș episcopului Vasile Lăzărescu atunci când această propunere avea cele mai multe șanse de izbândă. În 1938, când Loichița l-a susținut pe Rezuș pentru ocuparea unui post de suplinitor, la Academia din Caransebeș, datorită pensionării pr. Dimitrie Cioloca,era necesară cooptarea unui nou cadru didactic. Astfel, în 1 septembrie 1938 Petru Rezuș și-a depus cererea pentru suplinirea postului.: Studiu Noului Testament, iar la 13 septembrie cererea sa a fost aprobată și înaintată Consistoriului diecezan. Din respect pentru Loichița și din dorința de a-l ajuta pe pr. prof. Petru Rezuș, în 12 octombrie 1938 directorul Academiei, Zeno Munteanu, a renunțat la catedra de Teologie Dogmatică și Apologetică pentru catedra de Noul Testament, oferind lui Rezuș șansa să predea disciplina pe care o studiase și în străinătate.În contextul acestei rocade, care a avut loc și în anii următori până la definitivarea preotului Petru Rezuș în post de profesor titular, Rezuș a predat doar Teologie Dogmatică și Apologetică.Din 1940 i-a fost încredințată și catedra de limba latină a Liceului Traian Doda Caransebeș, a fost numit în 1943 și profesor suplinitor la Școala de cântăreți a eparhiei. Tot atunci a devenit bibliotecar al Academiei și a fost hirotesit iconom stavrofor.Mai mult, din 28 iulie 1944 Rezuș a fost numit membru al Secției bisericești a Consistoriului eparhial, lucru ce i-a permis să cunoască nemijlocit greutățile eclesiastice din Banat.

Datorită numeroaselor funcțiile desemnate lui Rezuș între 1941-1944, preotul a fost suspectat că ar fi simpatizat mișcarea legionară și ar fi intrat, prin această orientare, în cercul de apropiați al episcopului Veniamin Nistor. La seminarul caransebeșean au activat, de asemenea, profesori emblematici pentru teologia românească actuală: arhid. Cornel Olariu, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Timotei Seviciu, Dumitru Abrudan (ajuns și director al școlii în perioada 1967-1971), Silviu Anuichi, Sorin Cosma, Vasile Muntean, Nicolae Achimescu, Valer Bel, Remus Rus.

Veniamin Nistor s-a născut în ziua de 10/22 februarie 1886 în comuna Araci (Arpatac), județul Covasna. După ce a absolvit studiile de teologie la Sibiu, a urmat cursurile de doi ani la Facultatea de Teologie din București. A fost preot militar, apoi a detinut functii administrative în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, pâna la alegerea sa ca episcop în 3 iunie 1941. La Duminica Rusaliilor, 8 iunie 1941, a avut loc în Catedrala mitropolitană din Sibiu impresionanta slujbă a sfințirii în arhiereu a noului episcop al Caransebeșului, iar instalarea s-a făcut duminica, 24 august 1941. Înca de la începutul activitatii sale ierarhice, episcopul Veniamin si-a pus toată dragostea pentru Biserică și slujitorii ei. În vederea Îndrumării și pentru buna administrare a Oficiului Parohial și a parohiei, a trimis preotimii câteva circulare, bazate pe cunoașterea temeinică a realităților pastorale. Amintim doar cateva teme: Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii și Cuminecaturii, Reglementarea vieții crestine în timpul postului, Organizarea asistenței sociale, Culturalizarea poporului, Pastoratia individuală, Vizitele și fișele pastorale, Ziarul pastoral, Școala de Duminică etc. Pe lângă îndrumarile scrise date preotimii, noul episcop a organizat conferințele preoțesti, cercurile pastorale și conferințele cu protopopii. De asemenea, a avut multe consfatuiri cu preoții din orasul de resedință și din localitățile eparhiei, discutând problemele actuale de pastoratie. În grija pentru cei nevoiasi Episcopul Veniamin a dorit și inceperea lucrărilor de construcție la o nouă Catedrală episcopală, proiect dorit pentru prima dată de episcopul Miron Cristea. Din primul moment al sosirii în Caransebeș a vorbit despre realizarea acestui plan. În vederea realizarii marețului gând de construire a unei biserici catedrale, episcopul a pus bazele 'Fondului Veniamin Nistor – pentru ridicarea catedralei'. În acest fond si-a donat toate economiile făcute înainte de a fi episcop. Biserica urma să poarte numele 'Catedrala Granitei bănățene', fiind asezată lângă Resedinta episcopala, pe locul unei vechi cazărmi militare.Un alt gând mareț al ierarhului a fost ridicarea unei noi cladiri pentru Academia Teologică și a internatului ei. La apelul făcut către credincioșii eparhiei sub numarul 4.026-B/1943 se arată: 'Ridicarea Academiei Teologice, care în trecut era considerată palat, astăzi nu mai corespunde. Se cere o altă zidire în care sa fie adapostit și internatul teologic, pentru ca astfel cresterea și educația viitoarelor generatii de preoți să fie mai în nota vremii si a cerintelor de astăzi'. Episcopia Caransebesului după anul 1948. În urma transformarilor politice din țara noastră survenite începând cu anul 1948, rolul și importanța istorică a Ortodoxiei românești au fost diminuate considerabil de regimul comunist. Academia Teologică a fost obligată să-și închidă porțile în anul 1948. Istorica episcopie a Caransebeșului, acuzată fiind și de colaborarea și susținerea rezistenței anticomuniste din Munții Banatului, a fost desființată prin contopirea ei la 5 februarie 1949 cu Arhiepiscopia Timișoarei, în cadrul Mitropoliei Banatului. 'Foaia diecezană' titra pe prima pagina: 'Prin Decretul prezidial nr. 134 din 1949, publicat in Monitorul Oficial nr. 30 din 5 februarie 1949, prin care s-a confirmat noua organizare canonico-administrativă a Bisericii Ortodoxe Române, Episcopia Caransebeșului s-a contopit cu Arhiepiscopia Timișoarei, formând Arhiepiscopia Timisoarei si Caransebeșului'. Episcopul Veniamin Nistor a fost obligat să se retragă, ca pensionar, la Alba Iulia, unde îndeplinește funcția de stareț al Mănăstirii 'Sfânta Treime' (Catedrala Reîntregirii). La 5 februarie 1963, în vârsta de 77 ani, a trecut la Domnul si a fost înmormântat lânga Schitul 'Sfantul Ioan Botezatorul' din Alba Iulia. Noua cladire nu s-a putut ridica din cauza vitregiilor vremii. Eparhia a prosperat și in domeniul asistenței sociale. S-au pus bazele unui 'Fond de binefacere', al carui membru fondator a fost episcopul Veniamin. În acelasi timp, a fost creat si un 'Fond pentru asigurarea contra incendiilor'. Pentru a spori cultură teologică În eparhie, Veniamin Nistor inițiază și patroneazaă revista 'Altarul Banatului', in 1944, pe langa 'Foaia diecezana' (1886) si 'Calendarul Romanului' (1889).

§CAPITOLUL 3. PROFESORII DE DISCIPLINE PRACTICE LA ACADEMIA TEOLOGICĂ DIN CARANSEBEȘ

Dintre profesorii ce au predat la Institutul Teologic din Caransebeș amintim pe cei mai reprezentativi: George Peștean (1822-1886), Mihai Velceanu (1815-1883), Arhiereul Filaret Musta (1839-1930), Iosif Iuliu Olariu (1859-1920), Petru Barbu (1846-1941), George Dragomir (1870-1918), George Popovici (1862-1927), Vasile Loichiță (1881-1958),Moise Ienciu (1881-1953), Andrei Ghidiu (1849-1937), Dimitrie Cioloca (1878-1963). În noile condiții ce s-au creat în spațiul românesc după anul 1918, Institutul Teologic din Caransebeș a fost transformat în Academie Teologică, situație în care a funcționat până în anul 1948 când a fost desființată de autoritățile comuniste. Profesorii ce au ilustrat această perioadă sunt printre cei mai de seamă teologi ai românilor: Zeno Munteanu (1902-1997), Arhimandritul Laurențiu Busuioc (1897-1962), Gheorghe Cotoșman (1904-1977), Petru Rezuș (1913-1995), Mircea Chialda (1913-1991), Dumitru Belu (1902-1980), Sofron Vlad (1901-1989), Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014). La seminarul caransebeșean au activat, de asemenea, profesori emblematici pentru teologia românească actuală: Arhid. Cornel Olariu, Înalpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Timotei Seviciu, Dumitru Abrudan (ajuns și director al școlii în perioada 1967-1971), Silviu Anuichi, Sorin Cosma, Vasile Muntean, Nicolae Achimescu, Valer Bel, Remus Rus. Pentru a continua tradiția învățământului teologic de grad universitar, în anul 1998, prin strădaniile Preasfințitului Părinte Episcop Laurențiu Streza (actualmente mitropolitul Ardealului), la Caransebeș s-au deschis cursurile unei Secții de Teologie. Astăzi această secție își desfășoară activitatea în cadrul Universității „Eftimie Murgu” din Reșița și are profil de Teologie Ortodoxă Didactică. Seminarul Teologic din Caransebeș a avut profesori iluștri, care au scris cărți de înaltă ținută academică și au format generații întregi de preoți, profesori și oameni de cultură, în general. Deci, avem de-a face aici cu o tradiție, nu doar a evlaviei, ci și a gândirii teologice, academice, care a influențat cultura, a influențat societatea și a dat prestigiul și demnitatea acestei zone…”

Deci avem de-a face aici cu o tradiție, nu doar a evlaviei, ci și a gândirii teologice, academice, care a influențat cultura, a influențat societatea și a dat prestigiul și demnitatea acestei zone…” Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia vizitei întreprinsă în Episcopia Caransebeșului în perioada 11-13 septembrie 2010, în Catedrala istorică „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a rostit un cuvânt în care a arătat că învățământul teologic caransebeșean are amprenta istoriei și a continuității: „orașul Caransebeș, eparhia aceasta, rămân în conștiința noastră, a Bisericii Ortodoxe Române, ca cetate de cultură teologică. Seminarul Teologic din Caransebeș a avut profesori iluștri, care au scris cărți de înaltă ținută academică și au format generații întregi de preoți, profesori și oameni de cultură, în general. . Pentru a continua tradiția învățământului teologic de grad universitar, în anul 1998, prin strădaniile Preasfințitului Părinte Episcop Laurențiu Streza (actualmente Mitropolitul Ardealului), la Caransebeș s-au deschis cursurile unei Secții de Teologie. Astăzi, această secție își desfășoară activitatea în cadrul Universității „Eftimie Murgu” din Reșița și are profil de Teologie Ortodoxă Didactică.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia vizitei întreprinse în Episcopia Caransebeșului în perioada 11-13 septembrie 2010, în Catedrala istorică „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a rostit un cuvânt în care a arătat că învățământul teologic caransebeșean are amprenta istoriei și a continuității: „Orașul Caransebeș, eparhia aceasta, rămâne în conștiința noastră, a Bisericii Ortodoxe Române, ca cetate de cultură teologică. Seminarul Teologic din Caransebeș a avut profesori iluștri, care au scris cărți de înaltă ținută academică și au format generații întregi de preoți, profesori și oameni de cultură, în general. Deci, avem de-a face aici cu o tradiție, nu doar a evlaviei, ci și a gândirii teologice, academice, care a influențat cultura, a influențat societatea și a dat prestigiul și demnitatea acestei zone.

Iosif Traian Bădescu s-a născut la 15 mai 1858, în Sopotul Vechi, jud. Caras Severin – din botez Traian. A decedat la 11 iulie 1933, in Caransebeș. A facut studiile gimnaziale la Caransebes, Lugoj si Seghedin, cele juridice la Universitatea din Budapesta iar cursurile teologice la Universitatea din Cernauti, unde obtine doctoratul in 1889. A fost Secretar eparhial al Episcopiei Caransebesului intre anii 1889 – 1903, apoi asesor sau consilier eparhial la Caransebes intre 903 – 1920 iar pentru scurt timp profesor la Institutul teologic-pedagogic.

În toamna anului 1889, intră în serviciul Diecezanei, unde ostenește până la moarte (44 de ani) pentru bunul mers al Bisericii și școlii bănățene. Timp de 20 de ani îndeplinește, rând pe rând, toate funcțiile administrative ale Eparhiei. În 1908, după trecerea la cele veșnice a Episcopului academician Nicolae Popea, scaunul Eparhiei rămâne vacant.În acea vreme erau câțiva teologi cu înaltă pregătire teologică și ținută morală care ar fi fost vrednici de chemarea arhierească, precum: Filaret Musta, Iosif Traian Badescu, Iosif Iuliu Olariu, Ion Sârbu. Alegerea lui Filaret Musta și, apoi, cea a lui Badescu nu sunt validate de autoritățile habsburgice. Abia cel de-al treilea candidat, protosinghelul Elie Miron Cristea, obține, în 1909, confirmarea de arhiereu, păstorind această Eparhie până în 1919, când este ales Mitropolit Primat al României.În 1920 este ales pentru a doua oară și validat, de această dată, ca Episcop, dr. Iosif Traian Badescu. El își începe activitatea arhierească în condiții foarte grele. Eparhia trecea printr-o stare materială precară, pricinuită și de Primul Război Mondial. O grijă deosebită o are față de Școala Teologică, unde funcționase ca profesor, predând Dogmatica și Exegeza Noului Testament. O scurtă perioadă a fost și directorul Institutului Teologic(1917-1918).

Vasile Loichiță (1881-1958):a absolvit Teologia la Cernăuți. Nehirotonit. Doctor (1907). Studiază la Facultățile de Litere și Filosofie din Cernăuți și Budapesta. Profesor la Institutul teologic-pedagogic din Caransebeș (1907-1924) unde a predat Teologie sistematică. În 1924 ocupă catedra de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Cernăuți, apoi la Suceava până la pensionare (1946). A redactat doi ani Foaia Diecezană de la Caransebeș. A publicat lucrări de istorie și critică literară și poezii în Viața Românească, Semănătorul.

Gheorghe Cotoșman (1904-1977), preot, istoric , s-a născut la 5 sept. 1904, în Sînnicolau Mare – Timiș, decedat la 12 ian. 1977, în Timișoara. Gimnaziul este consemnat la Sânnicolau Mare, Școala normală în Timișoara, cu diferența la Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea, Academia teologică din Arad (1925 – 1928), cu examene de diferență la Facultatea de Teologie din București, unde obține licența (1933), apoi doctoratul (1941) . Devine preot în noua parohie din Jimbolia – Timis: (1928 – 1937), unde ridică o biserică și organizează parohia; paralel, profesor suplinitor la Gimnaziul de stat, profesor de Istorie bisericească și Patrologie la Academia teologică din Caransebeș (1937 – 1948), consilier cultural la Arhiepiscopia Timisoarei (1948 – 1950), apoi vicar al Arhiepiscopiei (1950 – 1968). Membru în secția istorică a "Astrei" si al "Institutului Social Banat – Crisana din Timișoara"iconom stavrofor. A publicat o serie de lucrări de istorie bisericească locale, monografii de parohii, prin care dovedește originea, vechimea si continuitatea romanilor din Banat, sau lucrari prin care a militat pentru reînființarea Mitropoliei Banatului.

Într-adevăr, mergând pe firul istoriei, în cei 146 de ani de existență, deși a trecut prin mai multe faze, învățământul teologic a rămas o constantă bine definită în orașul eparhiei, chiar și atunci când acesteia i-a fost suspendată activitatea în Caransebeș.Deși învățământul teologic propriu-zis a luat ființă și s-a organizat în Caransebeș ,odată cu reînființarea, în 1865, a Episcopiei de aici, există totuși indicii sigure că Biserica Ortodoxă Română de pe aceste meleaguri nu a fost lipsită de-a lungul vremii de posibilitatea de a-și forma mereu slujitori ai Sfintelor Altare.S-a subliniat pe bună dreptate că orașul „Caransebeș reprezintă pentru bănățeni, ceea ce este Brașovul pentru ardeleni“. Printre cei care au tradus Palia de la Orăștie în anul 1582 se numără și Ștefan Herce, „propovăduitorul“ din Caransebeș, precum și Efrem Zăcan, „dascăl de dăscălie“ de aici. Nu poate fi trecut cu vederea nici numele eruditului Mihail Halici, corifeu al latinității românilor și autorul primului dicționar român. În acest context cultural nu putem pune la îndoială faptul că nu s-ar fi aflat la Caransebeș și o școală pe lângă mănăstirea de aici, unde își avea reședința episcopul. La astfel de școli mănăstirești se pregăteau viitorii cantori, învățători și preoți, spre a ține trează conștiința de țară și de neam, prin credința strămoșească și limba română. Datorită deselor războaie cu turcii, episcopul Ioan Georgevici mută în anul 1759 Episcopia din Caransebeș la Vârșeț. Aici exista încă din 1821 un institut clerical în limba sârbă înființat prin Rezoluția Preaînaltă din 17 decembrie 1920, materiile teologice fiind predate de monahii aflați în jurul episcopiei. În anul 1822 „stăpânirea cea mai înaltă ocârmuitoare bine a voit a introduce sistemirizuite școli clericești pră limbă românească“, încât, oficial, cursurile institutului teologic de la Vârșeț, având două secții, sârbească și românească, s-au deschis la 17 noiembrie 1822 pe timpul mitropolitului Ștefan Stratimirovici de Karloviț, cu o durată de 2 Școale cliricești sistemirizuite pră limbă românească la anul 1822, în Vârșeț,

Referitor la Institutul teologic pedagogic diecezan din Caransebeș, se consultată următoarele studii, mare parte opere ale profesorilor care au activat aici : Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeșului, Caransebeș, 1940; Gh. Cotoșman,din trecutul Banatului,Timișoara, 1934; Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia orașului Caransebeș,Caransebeș, 1909; Mircea Păcurariu,dicționarul teologilor români,Editura Enciclopedică, București, 2002; Vasile Petrica, institutul teologic diecezan ortodox român Caransebeș (1865-1927),Editura Episcopiei Caransebeșului, 2005; Petru Rezuș, Contribuții teologice bănățene,în „Mitropolia Banatului“,nr. 11–12/1962, pp. 117–119; N. Sebeșan. Contribuția Banatului la teologia și spiritualitatea românească,în rev. „Mitropolia Banatului“,nr. 9–10/1983; I. D. Suciu,Monografia Mitropoliei Banatului,Timișoara, 1977; Idem,documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,2 vol., Timișoara, 1980; Zeno Munteanu, Amintirile unui dascăl de teologie,în rev.„Altarul Banatului“,nr. 3–4/1990, pp. 88–102 și nr. 7–9/1991, pp. 107–108;„Anuarul Academiei Teologice din Caransebeș“: 1919–1939; 1939–1940; 1940–1941.91

Aspecte ale continuității învățământului teologic în Caransebeș: dintre elevii care frecventau cursurile la Vârșeț, majoritari au fost, tot timpul, românii. Astfel, în anul 1823, din 115 elevi înscriși, 84 erau români, iar 31 erau sârbi. Privind în ansamblu, în cei 43 de ani de existență ai institutului clerical din Vârșeț, 1216 elevi erau români. De fapt, secția sârbească s-a și desființat, întrucât „nu aveau ascultători în număr suficient“3 Materiile predate aici erau: Limba română cu gramatica, Dogmatica, Morala, Retorica, Omiletica, Catehetica, Istoria bisericească, Tâlcuirea evangheliilor duminicale, Cântare și tipic bisericesc.Dintre profesorii care au predat la secția românească a școlii clericale din Vârșeț, reținem numele lui Ignatie Vuia (1835–1847), Andrei Șaguna (1843– 1845), Nicolae Tincu Velia (1839–1860), George Peștean (1850–1865).În legătură cu școala clericală din Vârșeț s-a concluzionat în sensul că, deși „a dat uneori elemente insuficient pregătite, școala aceasta clericală ne-a dat aproape jumătate de veac pe slujitorii altarelor, care aici la noi s-au luptat cu uneltirile uniației, și cu toți cei care au încercat să ne despoaie de conștiința noastră de români“După reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeș, în anul 1865, primul episcop Ioan Popasu, numit de Ștefan Velovan „semănător de așezăminte culturale, tot atâtea monumente nepieritoare, care sunt o mândrie națională și garantă pentru un mai bun viitor“, reușește, încă din noiembrie același an, să mute la Caransebeș secția românească a institutului teologic din Vârșeț, spre a activa aici, după modelul șagunian al Mitropoliei de la Sibiu, deopotrivă viața bisericească ortodoxă, românească și teologică, specifică zonei. Hotărâtoare pentru activitatea noii școli teologice de la Caransebeș au fost dispozițiile ședinței sinodale de la Sibiu, din 16 august 1865, privind „translocarea institutului clerical de la Vârșeț la Caransebeș, care se va afla „sub nemijlocita purtare de grijă a Prea Sfinției Sale episcop al Caransebeșului“, în ce privește „primirea elevilor clerici pe anul viitor școlastic“, „pentru îndeplinirea catedrelor profesorale“ și asigurarea „salariilor profesorale și alte speze ale susținerii aceluiași institut“.Aceste decizii, deși generale și succinte, vor marca principial întreaga activi-tate a școlii teologice din Caransebeș în dăinuirea sa istorică.Și anume, ele precizează că:1. Biserica și-a propus un ideal și un obiectiv temeinic și bine motivat; 2. Biserica și-a propus cu tenacitate independența acțiunilor proprii, conform idealului urmărit.iar Dumnezeu a rânduit la cârma Bisericii bănățene oameni înțelepți, caractere puternice, cu spirit de dăruire și chiar de jertfă.Revenind la cursul istoric al evenimentelor, vom face precizarea că Hotărârea Consistoriului Episcopiei Caransebeșului din 23 septembrie 1865 „translocă“ școala clericală de la Vârșeț, la Caransebeș, încât institutul teologic diecezan de aici, cu o durată de 2 ani, se va deschide la 10 noiembrie 1865, având 12 elevi și 2 profesori: George Peștean, adus de la Vârșeț, unde activase 15 ani, și Mihail Velceanu, preot în Dognecea, numit la catedră prin concurs.Ridicând institutul de la 2 la 3 ani, episcopul Ioan Popasu ținea mult la eficiența școlii, știind prea bine că acesta este locul unde se formează viitorul Bisericii. Pentru acest motiv, episcopul acorda o atenție deosebită recrutării viitorilor preoți și, apoi, a formării lor în vederea împlinirii misiunii Bisericii în viața creștinilor ortodocși de pe aceste meleaguri… Regulamentul prevedea să fie primiți tineri cu 6 clase gimnaziale. În lipsă de candidați erau primiți, însă, și cu 4 clase gimnaziale, cu precizarea ca, după absolvire, aceștia să fie repartizați „la parohiile mai sărace“. Interesant că erau situații când cei cu 4 clase gimnaziale își desăvârșeau cursurile gimnaziale chiar și după terminarea institutului. Mai târziu, pe timpul episcopului Miron Cristea, se impunea ca pregătirea candidaților să fie completă, adică 8 clase gimnaziale, cu sau fără maturitate. Regulamentul din 1919 prevedea în mod expres condițiile admiterii în institut; și anume, candidații să fie români ortodocși, având 8 clase gimnaziale. Și totuși, dacă nu se completau locurile, erau primiți și cu 4 clase gimnaziale, unii ca aceștia fiind absolvenți ai institutului pedagogic cu calificare învățătorească.Fiind școală de vocație, un accent deosebit se acorda disciplinei, în scopul dobândirii bunelor deprinderi care să conducă la formarea caracterului religios moral. Se avea în atenție comportarea elevilor în școală și în afară de școală, urmărindu-se îndeosebi moralitatea, uniforma și angajamentul patriotic. Unul din elevii acestui institut relatează cu plăcută aducere aminte despre programul școlii, și disciplina menită să formeze deprinderi preoțești de înaltă calitate sacerdotală: „Cursurile se țineau înainte de masă, în afara zilei de joi, când, fiind zi de târg săptămânal, aveau loc doar după masă, acestea fiind doar orele de Cântare bisericească, Tipic și Muzică instrumentală. Mergeam zilnic la biserică, la utrenie, la orele șase dimineața, chiar și iarna. Când era ger, participa numai strana pe care o asigurau ambele categorii de studenți. Fiecare dintre noi avea Octoihul mic și Irmosierul. Toți studenții erau interni, cu excepția celor care locuiau la părinți. Uniforma obligatorie era vesta cu nasturi și haine negre.“ Alături de institut funcționa și un internat. Acesta s-a deschis la 28 noiembrie 1899 de către episcopul Nicolae Popea, apreciindu-se de către directorul de atunci

Chialda Mircea, profesor de teologie. , N. 30 iun. 1913, in Voivodenii Mici, jud. Fagarasi (azi Brasov), in familie de preot, decedat la 8 dec.1991, in Bucuresti. Sudii consemnate la Liceul "Gheorghe Lazar" din Sibiu (1923 – 1930), la Academia teologica "Andreiana" din Sibiu ( 1930 – 1931) si la Facultatea de Teologie din Cernauti (1931 – 1935), unde a obtinut licenta (1935) si doctoratul (1938) Profesor suplinitor (1938), provizoriu (1941) si titular definitiv (1944) la catedra de Vechiul Testament si Limba ebraica de la Academia teologica din Caransebes, pana in 1948. Dupa 1948 incadrat la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti, unde a indeplinit urmatoarele functii: Conferentiar de Studiul Vechiului Testament (1949 – 1952), Lector de Limba ebraica (1952 – 1956), asistent la Sectia biblica (1956 – 1959),Profesor suplinitor la catedra de Studiu biblic al Vechiului si Noului Testament de la cursurile de doctorat (1959) si titular (din 1965) devine profesor titular la catedra de Studiul Vechiului Testament la cursurile de licenta (1970 – 1983), Prorector (1971 – 1973), apoi rector (1973 – 1979) al Institutului, Diacon (1939), preot (1957), iconom stavrofor (1961)Printre lucrări se poate aminti:Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebes, 1941, 524 p.

Belu Dumitru, profesor de teologie. Nascut la 21 nov. 1902, in Greceanca, jud. Buzau, decedat la 5 sept. 1980 in Sibiu. . SE remarcă Studii la Seminarul teologic din Buzau (1915-1923), apoi la Facultatea de Teologie din Cernauti (1923-1927), unde obtine licenta (1927), si Doctoratul (1929); Seminarul pedagogic Universitar din Cernauti si Bucuresti 1931).Este profesor suplinitor la Seminarul monahal din manastirea Neamt (1927 -1928), sef de birou la Consiliul eparhial Balti (1930), profesor la Seminarul monahal din manastirea Cernica (1930-1936), profesor suplinitor (1936), provizoriu (1937), apoi titular definitiv (1938) la catedra de Morala si Sociologie, un timp la Dogmatica, la Academia teologica din Oradea (in anul scolar 1940-1941 detasat la Academia teologica din Caransebes dupa 1941 Academia din Oradea a fost Mutata de Timisoara), pana in 1948; Conferentiar (1949-1952), apoi profesor titular (1951-1968) la catedra de Catehetica, Omiletica si Pedagogie de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Hirotonit diacon in 1936, preot in 1938, hirotesit protopop in 1943 si iconom stavrofor in 1957. Membru in Adunarea eparhiala a Episcopiei Oradiei, redactor al buletinului eparhial "Legea Romaneasca" de la Oradea (1938- 1940). A publicat o serie de lucrari de mare valoare de Teologie morala, iar in perioada "sibiana" mai ales lucrari de Omiletica.

Predicile părintelui Dumitru Belu impresionează prin profunzime, prin fundamentarea lor pe textele Sfinților Părinți și mai ales prin orientarea către realitățile cotidiene. Fiecare predică are un scurt titlu care sintetizează mesajul Evangheliei din duminica respectivă: „Mama în familia de azi“, la Duminica Mironosițelor, „Fratele om de serviciu“, la Duminica a 4-a după Rusalii, „Cuvântul în acțiune“, la Duminica a 21-a după Rusalii, ori „Responsabilitatea credinciosului“, la Duminica a 25-a după Rusalii.

Volumul de predici constituie un model pentru fiecare predicator și pentru cei care se pregătesc să devină slujitori ai Sfintelor Altare. Cu toate acestea, dorința părintelui Belu nu a fost de a scrie predici pentru a fi învățate și redate în totalitate de preoți, ci de a direcționa pe predicator spre anumite tematici, transpuse în mediul fiecărei comunități în parte: „Alcătuirile nu sunt destinate a fi rostite în forma în care sunt prezentate aici. Mult mai potrivit e ca ele să fie considerate ca materiale omiletice menite nu să înlocuiască, ci să stimuleze efortul de a întocmi predici personale adaptate la situațiile concrete“.

Preotul profesor dr. Sofron Vlad – 1901-1989 : Fiind un om luminat de Duhul Sfânt, a depășit cu bine această perioadă, dar nu fără suferințe, zicându-și mereu "nu poți muta o stâncă din loc numai cu gândul, acela care nu face nimic nu ajunge la nimic". Părintele Sofron a fost clopotul răsunător al tinerilor teologi și personalului angajat al școlii. În sufletul său care nu mai aparținea acestei lumini trecătoare, toți se aflau ca într-o corabie pe-o mare furtunoasă, dânsul trimitea frumuseți cerești, așezându-i în câmpul frumuseții creștine, hrănindu-se cu pâine cerească. Acest întemeietor de școală, cel mai vârstnic, cu sufletul său cât cerul, cu simțul mare al datoriei împlinite, zilnic în tranșee în linia întâi, a rămas icoana marelui preot și om, istoricului înflăcărat, românui patriot, povățuitor cuminte, bun, drept, cinstit, modest, adevărată călăuză luminoasă, cu o viață particulară simplă și cu puțină vreme de odihnă. Întâlnirea cu dânsul însemna o zidire duhovnicească, putere, lucrurile mari treceau din suflet în suflet, aducând cântecul, bucuria, pacea, lumina și mântuirea care a adus nădejde în casa sufletului, a rămas simbolul învingătorului, prin jertfa sa ne-a fericit în acel veac de aur al tinereții noastre cu pâinea dreptății și-a iubirii, dânsul desprins din bolta frumosului neam românesc.

Mitropolitul dr. Nicolae Corneanu face parte din rândul ierarhilor Bisericii noastre care prin activitatea pastoral-misionară, cultural științifică și filantropică și au înscris numele în pomelnicul pururea pomenit la altarul Teologiei și al spiritualității românești. Cunoscut și apreciat ca om de înaltă ținută morală și acadernică, creator aI unei o pere științif ice impresio nante a surprins pretutindeni prîntr-o exemplară bunătate, modestie și evlavie,dăruindu-se cu trup și suflet misiunii sale, dovedind calități remarcabile în dialogul interconfesional si arătând fără echivoc că este un/ „erudit de talie națională, ale cărui studii au și un vădit interes internațional" după cum scria unul dintre reputații noștri oameni de cultură.Născut la 21 noiembrie 1923 în Caransebeș, din părinții Liviu, preot în oraș, și Elena, Nicolae Mihail Corneanu a ales încă din copilărie, asemeni Sfinților Părinți pe care i-a cercetat cu stăruință, să meargă pe cele două drumuri des menționate din amvonul Bisericii, ca pildă pentru tineri: drumul bisericii și cel al școlii. După absolvirea cunoscutului Liceu „Traian Doda" din orașul natal, s-a înscris la Facultatea de Teolog ie din București (1942-1946), bucurându-se de aprecierea profesorilor care I-au îndrumat să conținue studiile prin înscrierea la cursurile de doctorat. Totodată, viitorul ierarh a mai adăugat pregătirii sale și doi ani de studiu la Facultatea de Filosof ie și Litere din București, secția Filologie clasică.Așadar, tânărul teolog și-a însușit, încă din anii studenției, cunoștințe temeinice în domeniul limbilor moderne și clasice, specializându-se, prin studii intense, în filosof ie și filologie, ceea ce i-a fost de mare folos în activitatea științifică și de cercetare întinsă pe durata a 70 de ani. Astfel format și pregătit, mitropolitul Nicolae Corneanu a slujit la altarul Bisericii ca diacon, preot și arhiereu din 1943 și până la trecerea la cele veșnice, din care peste 52 de ani ca arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului.Vocația de cărturar a mitropolitului Nicolae s-a evidențiat încădinanii studiilor liceale și apoi universitare când a publicat primele studii și articole în „Foaia Diecezană" și „Altarul Banatului" de la Caransebeș, cele mai multe în domeniul Teologiei patristice. De altfel, dragostea față de spiritualitatea patristică l-a determinat să se înscrie la cursurile de doctorat sub îndrumarea cunoscutului patrolog loan G. Coman, finalizând cu succes teza cu titl ul: Viața și petrecerea Sfântului Antonie cel Mare. începuturile monahismului creștin pe Valea Nilului.Au urmat apoi primii ani la catedră ca profesor la Academia Teologică din Caransebeș și după 1950, la Seminarul Teologic din aceeași localitate, predând chiar Limba greacă și Limba franceză, discipline uzitate cu multă competență pe tot parcursul vieții atât pentru traduceri cât și pentru comunicarea internațională. La data de 15 ianuarie 1961 a fost hirotonit arhiereu de către patriarhul Justinian fiind instalat ca episcop al Aradului, llenopolei și Hălmagiului la 22 ianuarie același an. Nu peste mult timp, la 17 februarie 1962, avea să fie ales mitropol it al Banatul ui și arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului, fiind instalat oficial în data de 4 martie 1962,în catedrala mitropolitană dinTimișoara. În această misiune de o covârșitoare responsabilitate nu s-a depărtat nici o clipă de bunul Dumnezeu, de Maica Domnului și de toți sfinții fiind ocrotit pe tot parcursul vieții, cu ajutorul lor făcând față la multele încercări și provocări ce i-au marcat existența.În ultimii ani ai secolului al XX-lea s-a reînființat învățământul superior în cetatea Caransebeșului, dar primul episcop al Caransebeșului în 1865 a înființat Institutul Teologic-Pedagogic aici, la Caransebeș. Au predat cuvântul lui Dumnezeu în școlile teologice din Caransebeș profesori erudiți, preoți profesori care au studiat la marile universități din țara noastră, dar și din Europa, mulți dintre profesorii care și-au început activitatea didactică la Caransebeș au continuat să predea la Sibiu, Cluj, București sau în alte mari centre universitare. La ora actuală, Episcopia Caransebeșului este o eparhie modestă, dar care are două școli de teologie, un seminar teologic de tradiție și o secție de teologie ortodoxă-didactică".Dacă până în anul 2006 secția a funcționat în spațiile oferite de Episcopia Caransebeșului, din anul universitar 2006-2007 își desfășoară activitățile didactice într-un sediu modern, amenajat prin grija Universității "Eftimie Murgu" din Reșița. În prezent, la această facultate se pregătesc studii de licență și de masterat. Instaurarea regimului de stat comunist a determinat modificări ample la nivelul relației Stat – Biserică, care au marcat profund negativ tradiția interbelică înregistrată la nivelul acestui culoar de activitate. Din lipsa unor documente certe nu știm cu exactitate data înființării Protopopiatului Caransebeș. Istoricii bănățeni și străini atribuie un rol istoric de seamă orașului Caransebeș. De altfel, orașul a și trăit zile de glorie în trecutul său și din punct de vedere militar, dar și cultural. Aceasta ne poate determina să admitem cu adevărat existența unei Episcopii aici, din cele mai vechi timpuri, dar și a unui sediu protopopesc.

În biblioteca imperială de la Viena există documente care atestă faptul că cetatea Cavaran-Sebeș din districtul Sebeș, a fost cunoscută încă din secolul al XIII-lea, ca un centru creștin ortodox deosebit „cu veche episcopie românească". Or, pe lângă episcopie a existat totdeauna și un oficiu protopopesc organizat. Mulți dintre administratorii acestor protopopiate, după cum reiese din documentele vremii, au administrat chiar și Episcopia Caransebeșului în vremuri de sedisvacanță, sau atunci când episcopii își aveau reședința la Vârșeț.

În legătură cu organizarea Protopopiatului Caransebeș, cel mai vechi document datează din 1749 – în care se spune că din porunca episcopului Ioan Georgevici al Caransebeșului, Vârșețului, Lugojului, Palancei și Mehadiei, pe timpul împăraților Francisc I și Maria, s-a făcut conscrierea preoților, orașelor și satelor, pe protopopiate, statistica Protopopiatului Ortodox Român al Caransebeșului făcând-o protopopul George Elinescu.

În anul 1757, Protopopiatul Caransebeș avea 78 comune, iar în 1891 Protopopiatul Caransebeș a rămas cu 56 parohii și 10 filii.

-1888-1937 – protopopul Andrei Ghidiu. A studiat teologia la Seminarul „andreian" din Sibiu, după care urmează cursurile de filozofie la Universitatea din Viena și Lipsca (Leipzig). În 1880 este chemat de episcopul Ioan Popasu ca profesor la Teologia din Caransebeș. La 12 decembrie 1882 este ales protopop la Oravița, iar la 28 decembrie 1887 este numit în aceeași funcție la Caransebeș. A funcționat timp de 50 de ani ca protopop și profesor de teologie la Caransebeș.

-1937-1946 – protopopul Isaia Suru. Absolvent al Academiei Teologice din Caransebeș, a fost chemat de fratele tatălui său, Pavel Suru, la București, acesta fiind adminis-tratorul Tipografiei Cărților Bisericești. Cu acest prilej Isaia Suru urmează cursurile Facultății de Teologie, devenind licențiat în teologie. Î.P.S. Sa Dr. Vasile Lazarescu, pe atunci episcop la Caransebeș, l-a numit profesor de drept canonic și liturgică la Academia Teologică și Școala de Cântăreți Bisericești din Caransebeș. A colaborat la Foaia Diecezană cu articole de specialitate precum și la alte reviste. Editează cartea Nulitatea Concordatului cu Vaticanul.

-1946-1948 – protopopul Teodor Roșca. A fost timp de 18 ani diacon eparhial și casier al Eparhiei Caransebeșului. Pentru meritele sale, episcopul Iosif Badescu l-a distins cu brâu roșu, doar după trei ani de la hirotonirea sa ca diacon. Mai târziu, P.S. Episcop Veniamin Nistor îl hirotonește preot, numindu-l protopop al Caransebeșului. A fost membru în comitetul de redacție la Foaia Diecezană și Altarul Banatului. A scris articole pastorale și liturgice, precum și broșura Prietenul meu. Din 1944 păstorește credincioșii din parohia Caransebeș II.

– 1948-1959 – protopopul Ioan Racoveanu. Este absolvent al Academiei Teologice și licențiat al Institutului Teologic de Grad Universitar din Cluj. Continuă studiile teologice ca bursier al Patriarhiei Române la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg. A scris articole și poezii în reviste bisericești și culturale și a condus protopopiatul cu mult tact și înțelepciune, slujind până la sfârșitul vieții pământești la parohia „Ferdinand" – Oțelu Roșu . Spre deosebire de Institutul Teologic unde durata de studiu era de 3 ani, în cadrul Academiei se studia 4 ani, se susțineau două examene generale, față de un examen de absolvire a Institutului Teologic. Primul examen avea loc după încheierea celui de al doilea an de studiu, când studenții erau testați la materiile: arheologie biblică, introducere în Vechiul si Noul Testament, limba evreiască, exegeza Vechiului si Noului Testament, istoria bisericii românești, tipicul și cântarea bisericească, iar la al doilea examen la sfârșitul anului IV de studiu din materiile: teologia fundamentală, teologia morală, catihetica, omiletica liturgică, pastorala, dreptul canonic, cântarea bisericească,

Numărul persoanelor înscrise laAcademia Teologică oscila permanent; dacă în anul școlar 1928/1929 erau 66 studenți. în anul școlar următor numărul a crescut la 85, pentru ca în 1936/1937 să fie înscriși doar 19 studenți. Un număr scăzut s-a înregistrat și m perioada celui de al II-lea război mondial, când, în anul școlar 1941/1942, frecventau cursurile 22 studenți.

Activitatea desfășurata de studenții teologi nu se rezuma doar la prezența la cursuri sau la susținerea examenelor ci. prin diverse acțiuni, se implicau în viața religioasă, culturală sau chiar politica. Chiar in rapoartele întocmite de Direcțiune a Academiei Teologice și înaintate Consiliului Eparhial al Episcopiei Caransebeș, un capitol important era cel referitor la activitatea extrase o Iară desfășurată în cadrul instituției. Prin decretul-lege pentru învățământul teologic șiseminarial din 18 mai 1938 s-a aprobat academiilor teologice dreptul de a conferi titlurile de „licențiat și magistru în teologie',s. Deoarece au existat diferențe de salarizare între absolvenții institutelor și absolvenții academiilor teologice s-a permis absolvenților cu bacalaureat din cadrul institutelor de teologie să se înscrie la academiile teologice, pentru continuarea studiilor cu anul III și anul IV, susținând la sfârșitul anului III examenul general I, iar la sfârșitul anului IV – examenul general II. Programul susținut de Academia Teologica cu ocazia aniversării a 10 ani de la Unirea Ardealului și Banatului cu România s-a deschis cu o rugăciune rostită de studentul T. Teodore seu, urmata de un discurs al profesorului I. David, recitarea poeziei „Deștept are a României”- V. Alee sandii și cântece interpretate de corul Societății Ioan Popasu și cotul de soldați

Studenții, coordonați de profesori, participau la o serie de manifestări ai caracter politic și istoric ce se defășurau ai regularitate m fiecare an școlar: aniversarea nașterii regelui Caro 1 al II-le a (m perioada 1930-1940), comemorarea mitropolitului Andrei Șaguna, serbarea zilelor de 1 Decembrie 1918,24 Ianuarie 1859, 10 Mai 1877, 6 Iunie – ziua eroilor din Războiul de Independență și din Primul Război Mondial, 8 Iunie – ziua tineretului.

Evenimentele politice an avut un puternic impact asupra vieții studențești teologice. în urma instaurării regimului autoritar carlist și a înființării organizației Straja Țării, activitățile extrașcolare vor fi desfășurate de cohorta Academiei Teologice, condusă de rectorul Academiei O astfel de activitate a avut loc in martie 1938 la serbarea „Ziua sădirii pomilor” în Caransebeș unde au participat: Cohorta Străjeri Eftimie Murgu, Stolurile de strâjeri de la Școala Primară Mixtă, Școala de aplicație, Școala Normală de Băieți, Gimnaziul de fete, Liceul Traian Do da și Academia Teologică. Deși activitatea extrase o Iară a studenților teologi a avut un ral important în lărgirea orizontului de cultura, în crearea condițiilor pentru desăvârșirea profesională, in recreerea și petrecerea organizată a timpului liber și, nu in ultimul rând, în asigurarea cadrului de exersare a diferitelor aptitudini, capacități, un aspect negativ a fost acela că învățământul chiar și cel religios a fost politizat, diversele activități culturale susținute de studenți fiind și un obiect de propagandă al unor regimuri politice Studenții din cadrul Academiei Teologice Caransebeș au fost si autori și beneficiari ai acestor activități extrașcolare, experiețele dobândite urmând sâ-i ajute in munca depusă în întărirea legăturilor dintre divinitate și oameni. Participarea studenților teologi la diverse serbări religioase a avut un rol important m pregătirea spirituală a viitorilor preoți. In 8 iunie 1933, studenții teologi dau curs invitației președintelui Comunității de Avere, Coriolan Buracu, participând la sfințirea drapelului Comunității la 22 februarie 1942 a fost organizată serbarea religioasă „Duminica Ortodoxiei” în sala cinematografului Luna19; oficierea unui Te Deum la 26 octombrie 1944.

Între cărturarii Banatului montan, în zilele de astăzi este părintele protopop Vasile Petrică (n.17 martie 1940) ilustrează tipul clericului de largă formație umanistă și cu o nedezmințită pasiune pentru cercetarea tradițiilor îndeosebi din Episcopia Caransebeșului. Aducând în lumină contribuția cuiltural obștească și ecleziastică a unor figuri reprezentative din zonă (Dr. Ion Sârbu, 1865-1922; episcopul Ioan Popasu, 1808-1889; Dr. Comeliu Diaconovici, 1859- 1923 s.a.), dar si rolul pe care l-a avut în zonă și cu mai largi ecouri în spațiul național Episcopia Caransebeșului (Institutul teologic diecezan ortodox român- 1865-1927, 2005: Academia teologică ortodoxă română, 2014), dl. Vasile Petrică realizează adevărate contribuții istorice” în domeniu, recunoscute atât prin acribia arhivistică dar și printr-o situare mai largă a fenomenelor studiate în context național, de altfel tratând și subiectul prezentului studiu, sursă de inspirație și documentare.

§CONCLUZII

Lucrarea Institutului Teologic a fost dinamizată sub păstorirea episcopului Miron Cristea (1910-1920), cel care a inițiat și construirea unui nou sediu pentru școală și internat. Din pricina vitregiilor vremurilor, construcția noului local al școlii teologice caransebeșene a fost finalizată abia în anul 1923 sub păstorirea episcopului Iosif Badescu (1920-1933). În noile condiții care s-au creat în spațiul românesc după anul 1918, Institutul Teologic din Caransebeș a fost transformat în Academie Teologică, situație în care a funcționat până în anul 1948, când a fost desființată de autoritățile comuniste.Cursurile la Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român din Caransebeș s-au deschis pentru prima dată cu 12 elevi și 2 profesori, în 10 noiembrie 1865. Cei doi profesori au fost: George Peștean, adus de la Vârșeț, unde activase 15 ani, și Mihail Velceanu, preot în Dognecea, numit la catedră prin concurs. În anul 1876, la inițiativa episcopului Ioan Popasu, sinodul eparhial a decis ca pe lângă institutul teologic să se înființeze și un institut pedagogic, cu rostul de a pregăti dascălii ce susțineau prin activitatea lor școala confesională. Începuturile educației teologice ca parte a Bisericii Ortodoxe Române din Banat sunt pierdute în întunericul timpului. Sunt cunoscute mai multe școli pentru pregătirea slujitorilor Bisericii, cum ar fi cea care a existat lângă mănăstirea Sf. Gheorghe de la Caransebeș. Educația sistematică teologică începe în 1892 când la Virset a fost înființată o școală clericală cu secția românească. Când Eparhia de Caransebeș a fost reactivată în 1865, această secțiune a fost înlăturată aici și încredințată îngrijirii Episcopului Sfinției Sale de la Caransebeș. S-a subliniat pe bună dreptate că orașul „Caransebeș reprezintă pentru bănățeni, ceea ce este Brașovul pentru ardeleni”. Printre cei care au tradus Palia de la Orăștie în anul 1582 se numără și Ștefan Herce, „propovăduitorul” din Caransebeș, precum și Efrem Zăcan, „dascăl de dăscălie” de aici. Nu poate fi trecut cu vederea nici numele eruditului Mihail Halici, corifeu al latinității românilor și autorul primului dicționar român. Conform istoricului, în cei 150 de ani de existență, învățământul teologic din Caransebeș a rămas o constantă bine definită a Banatului Montan, chiar și atunci când activitatea Episcopiei din Caransebeș a fost suspendată de regimul comunist. În acest context cultural, nu putem pune la îndoială faptul că nu s-ar fi aflat la Caransebeș și o școală pe lângă mănăstirea de aici, unde își avea reședința episcopul. O privire retrospectivă astăzi ne oferă priveliștea izvorului culturii teologice, în perioada cea mai propice de a se dezvolta, fapt pentru care studiul s-a orientat atât spre instituții, dar cu precădere asupra oamenilor deosebiți prin grija cărora au rezistat și și-au propagat renumele.

§BIBLIOGRAFIE

Bogdan Aurel Teleanu, Metaforă și misiune, valorificarea literaturii laice în predica românească, Ed. Trinitas, Iași, 2017.

Sf. Chilii al Ierusalimului, Cateheza I mistagogică, 4-9 (trad. rom. cit., p. 543-547); Sf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62 (trad, rom., p. 74); N. Cabasila, Despre viata în Hristos, cart. II, trad. rom. de Pr. T. Bodogae, Sibiu, 1946.

Sf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 99 și cap.142, trad. rom.

Studiul Vechiului Testament pentru Facultățile de Teologie, tipărit cu binecuvantarea înalt Prea Sfințitului Părinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, Ediția a III a , 2003, p.190.

Sf. Ap. Pavel, în Epist. I către Cor., 7, 5; Timotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milaș, op. cit., trad. p. 152), Sf. Simeon al Tesalonicului, Răsp. la întreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava),

Studiul Vechiului Testament pentru Facultățile de Teologie, tipărit cu binecuvantarea înalt Prea Sfințitului Părinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujulu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, Ediția a III a , 2003.

Valeriu Anania, Cartea deschisă a împărăției, de la Betleemul nașterii la Ierusalimul Învierii, Editura Polirom, 2011.

Pr. Ion Sorin Bora, Cei șaprezeci de ucenici, istoria exegezei, tradiții creștine, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, Mănăstirea Rohia, 2008.

http://www.patriarh.ro/Index/invatatura.php , "Învățătura de Credință Creștin Ortodoxă",1952.

Învățătura de credință ortodoxă, Mitropolia Moldovei și a Bucovinei, Doxologia, Iași, 2009.

TINCU‑VELEA, N., Istoriora bisericească politico‑natįunale a Romănilor preste totŭ, maĭ alesŭ a celor ortodocsį‑orientalĭ din Austria sį cu distinctįunea Bănătęanilorŭ, fatą̆ cu pretensiunile ierarhice sį politice ale colonilor serbescĭ din Austria, Tip. Arhidiecesană, Sibiiu, 1865.

http://gugulani.ro/religie/biserica%20ortodoxa/index.htm.

VARDY, S. B., Modern Hungarian historiography, East European Monographs,

Boulder, 1976, citat în P.S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului, Episcopul Ioan Popasu, în volumul „Mărturisire și devenire în Episcopia Caransebeșului. Studii de istorie bisericească”, Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2010.

Bálint Varga. In the middle of the nation, on the margins of the academia: Istoria banatului in secolul XIX New Europe College citat în P.S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului, Episcopul Ioan Popasu, în volumul „Mărturisire și devenire în Episcopia Caransebeșului. Studii de istorie bisericească”, Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2010.

Tiberiu Ciobanu, Istoricul Victor Mondogna, Revista Coloana Infinitului nr. 65

Rafael NOICA, apud Pr. Drăgoi Eugen (colab.) Celălalt Noica, București, 1995.

Pr. lect. N. DURA, Propovăduirea cuvântului și Sfintele Taine, Tezăde doctorat, ms. dactil., cap. I.3 – Îmbunătățirea cuvintelor,

D. Buttrick, Homiletic. Moves and structures, Vanderbilt Univesity, London, 1987. Citat în Pr. prof. dr. Zeno Munteanu, Scurt istoric,în „Anuarul Academiei Teologice din Caransebeș“, 1919–1939, p. I–II

† Antonie Plămădeală, Clerici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, București, 1977.

Pr. Samuil Clain, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Sibiu, 1842, Ediție tip. cu litere latine, Arad, 1907,

www.bcu-iasi.ro/authority_files/BCU10.000006396.html

http://www.episcopiacaransebesului.ro/pagini/invatamantul-teologic.php

Monitorul Oficial, nr. 113, 19 mai 1938: Decretul- lege nr. 1960/18 mai 1941..

SJAN CS, fond Societatea de lectură Ioan Popasu a studenților de la Academia Teologică Caransebeș, inv. 1094, dos. 55/1939,

Pr. conf. dr. V. Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român din Caransebeș (1865-1927), Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2005,

Pr. Prof. Univ. Dr. Daniel Alic, 26 Noiembrie 2015, în Ziarul Lumina , Noiembrie 27, 2015 Învățământul teologic din Caransebeș, 150 de ani de slujire neîntreruptă.

P.S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului, Episcopul Ioan Popasu, în volumul „Mărturisire și devenire în Episcopia Caransebeșului. Studii de istorie bisericească”, Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2010.

Pr. Prof. Univ. Dr. Daniel Alic, 26 Noiembrie 2015, Învățământul teologic din Caransebeș, 150 de ani de slujire neîntreruptă, în ziarul Lumina.

Arhiva Episcopiei Caransebeșului , Fond bisericesc (III), dosar 386/1938, nenumerotat.

Lucian Zenoviu Bot, Preotul Petru Rezuș (1913-1995). o sută de ani de la naștere, în Altarul Banatului, nr.3/2014.

http://www.episcopiacaransebesului.ro/stiri/-invatamantul-teologic-din-caransebes-la-150-de-ani-de-slujire-neintrerupta-2329.html

Banatica.ro/media/b21/acba.pd, Ana Carina Babeu ,în Banatica, Activitatea extrașcolară a studenților din cadrul Academiei Teologice din Caransebeș(1927-1948).

http://www.episcopiacaransebesului.ro/stiri/-invatamantul-teologic-din-caransebes-la-150-de-ani-de-slujire-neintrerupta-2329.html

Foaia Diecezană, nr. 9-10/2010, p. 7, Citat de către Pr. Prof. Univ. Dr. Daniel Alic.

http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/episcopul-iosif-traian-badescu-comemorat-eselnita-mehedinti-74795.html

Pr, Viorel Râncu, Primul episocp bănățean, Iosif Traian Bădescu și Academia Teologică, în publicația periodică Almăjana, nr.2/2016.

www.bcu-iasi.ro/authority_files/BCU10.000006396.html

http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/gheorghe-cotosman-84240.html

rev. „Foaia Diecezană“, nr. 8/1924, pp. 3–4.

„Foaia Diecezană“,nr 9–10/2010, p. 7.R. S. Molin,

Pr. prof. dr. Zeno Munteanu, Scurt istoric,în „Anuarul Academiei Teologice din Caransebeș“, 1919–1939, p. I–II.

larion Pușcariu, Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și transilvania. studiu istoric despre reînființarea Mitropoliei, dimpreună cu o colecție de acte,

Sibiu, 1900.

Prof. dr. Gligor Popi, Secția română a teologiei din Vârșeț, 1822–1865,în rev. „Dealul Vârșețului“, nr. 2/2002.

Preot prof. dr. Sorin Cosma, Aspecte ale Continuității învățământului teologic în Caransebeș, în publicația periodica Altarul Banatului.nr.4-6, aprilie, iunie 2011.

http://193.231.13.10:8991/F?func=findb&request=000006396&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/mircea-chialda-84491.html

http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/dumitru-belu-87447.html

http://ziarullumina.ro/opera-parintelui-dumitru-belu-publicata-la-sibiu-94818.html

Preot Ioan RAMF – fost student, 1968/1972Mediaș, octombrie 2009 Preotul profesor dr. Șofron Vlad – 1901-1989 în publicația periodică Tribuna, nr.10/2009.

Ioan, Mitropolitul Banatului, Mitropolitul dr.Nicolae Corneanu, cărturarul umanist, membru de onoare al Academiei Române, nr.6/2012

Zenovie Cârnugea, Omul de sprijin al lui Titu Maiorescu la internarea lui Mihai Eminescu în sanatoriul Ober Dobling, Revista Măiastra, nr.1/2017.

Darius Herea, Anul universitar în Caransebeș, octombrie, 2010, în ziarul Lumina.

Anul episcopului Veniamin Nistor în Caransebeș, în revista Noutăți Ortodoxe, ianuarie 2011.

http://www.patrimoniuepiscopiacaransebesului.ro/protoieriacaransebes.html.

Mircea Păcurariu, Învățământul teologic seminarial, în Biserica Ortodoxă română, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași , 2003

,

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Predarea Disciplinelor Practice Omiletica Si Catehetica LA Academia Teologica DIN Caransebes (1927 1948) (ID: 119260)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Predarea Disciplinelor Practice Omiletica Si Catehetica LA Academia Teologica DIN Caransebes (1927 1948)

Copyright Notice

Particularitatile Metodelor Activ Participative din Ciclul Primar

Atitudinea Elevilor Fata de Invatatura

Analiza Criminalistica a Probelor de Par Pentru Extragerea Adn

Forta de Munca din Agricultura

Consumul Si Efectele Sevrajul In Romania

Analiză Comparativă a Instituțiilor Europene Intre Maastricht Si Lisabona

Copyright Notice

Similar Posts