Precursori Ai Comportamentului Deviant – Modalitati de Evaluare In Comportamentul Persoanelor Private de Libertate
CUPRINS
CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC
1.1. TEORII REFERITOARE LA FACTORII INTERNI
1.1.1. FACTORI BIOLOGICI ȘI GENETICI
1.1.2. DEFICIENȚE INTELECTUALE
1.1.3. FACTORI LEGAȚI DE TIPURILE DE PERSONALITATE
1.1.3.1. Diferențe individuale în privința personalității
1.1.4. FACTORI COGNITIVI RESPONSABILI PENTRU APARIȚIA DELINCVENȚEI
1.2. TEORII PRIVITOARE LA FACTORII EXTERNI AI DELINCVENȚEI
1.2.1. TEORIA ÎNVĂȚĂRII SOCIALE
1.2.2. TEORII CULTURALE
1.2.3. TEORII DESPRE SUBCULTURĂ
1.3. FACTORI EXTERNI
1.3.1. NIVELUL SOCIO-ECONOMIC
1.3.2. FAMILIA
1.3.2.1. Familiile dezorganizate
1.3.2.1.1. Сοmрοrtɑmеntul dеviɑnt lɑ ɑdοlеѕϲеntul din fɑmiliɑ mοnοрɑrеntɑlă
1.3.2.2. Climatul familial conflictual
1.3.2.3. Climatul familial hiperautoritar
1.3.2.4. Climatul familial hiperpermisiv
1.3.3. MEDIUL ȘCOLAR
1.3.4. GRUPURILE DELICTOGENE
1.3.5. MASS-MEDIA
1.4. ASPECTE COMPORTAMENTALE ALE DELINCVENȚEI
1.4.1. AGRESIVITATEA
1.4.2. NATURA ÎNNĂSCUTĂ A AGRESIVITĂȚII
1.4.3. NATURA DOBÂNDITĂ A AGRESIVITĂȚII
1.4.4. TIPURI DE AGRESIVITATE
CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
INTRODUCERE
Prin procesul de socializare sunt transmise membrilor unei societăți modele normative, culturale și astfel este facilitată integrarea socială. Datorită ei existența vieții sociale a cuiva este asigurată, iar odată cu ea este raționalizat comportamentul unei persoane și este validată stabilitatea sistemului social în care trăiesc indivizii.
Socializarea este un proces de bază care permite ca un individ să fie integrat în societate, să asimileze cultura grupului din care face parte și să joace acele roluri sociale pe care trebuie să el îndeplinească în grupul respectiv. Ca urmare a socializării o persoană aderă la normele și valorile unui grup și face din ele un etalon pentru propriul său comportament. De asemenea, societatea valorizează indivizii în funcție de acest etalon și se așteaptă ca toți indivizii să se comporte în acele moduri care sunt conforme cu modelul cultural și normativ stabilit.
Indiferent că vorbim despre societăți dezvoltate din punct de vedere economic sau nu, orice societate deține o serie de legi scrise și nescrise care permit ca un anumit comportament să fie apreciat ca dezirabil sau nu. Aceste norme conțin și modurile în care comportamentele indezirabile sunt sancționate și astfel se poate spune că unele sancțiuni sunt de ordin instituțional, iar altele aplicate prin intermediul unor mecanisme neoficiale.
Dacă se consideră că unele comportamente ce se abat de la normă, atunci ele dobândesc statut de manifestări de devianță. Aceasta se referă la lipsa de conformitate, la încălcarea regulilor și a legilor sociale. Este vorba despre o sferă mai largă decât criminalitatea sau delicvența pentru că sunt incluse în cadrul său nu numai încălcările cu caracter penal ale legilor, ci și toate acele abateri de la comportamentele acceptate și dorite la nivel social (Rădulescu, 1994).
De asemenea, indiferent de societate, peste tot există comportamente de tip deviant. Nu este vorba aici numai de acele grupuri infracționale care înalcă normele legale, ci și de marea masă a grupurilor sociale/populației care se abate de la exigențele morale sau convenționale. Nu se poate spune că un individ se supune absolut tuturor exigențelor unei societăți, dar în funcție de o serie de criterii bine cunoscute, aceste comportamente pot să ia forme de devianță sau delincvență socială.
Comportamentul de tip deviant poate să fie perceput în două sensuri – fie ca produs al unei incapacități funcționale al unei persoane (ca urmare a unor tulburări cu caracter biologic sau psihic), fie ca urmae a unui comportament ce este incompatibil cu standardele grupului privind normalitatea. Dacă un comportament este sancționat sau acceptat, acest fapt ține de criteriile ce sunt folosite în anumite societăți atunci când definesc devianța (Rădulescu și Piticariu, 1989). Indiferent că este perceput ca o problemă socială sau ca un comportament disfuncțional, ca un produs de tip tranzacțional privind relațiile dintre oameni, devinața are o serie de caracteristici specifice ce se disting de la o societate la alta și care apar din condițiile sociale, economice și culturale, dar și din modul de viață al societății în cauză.
Studiile de specialitate prezintă mai multe criterii, teorii, concepții și abordări privind etologia comporamentelor deviante. Există un prim punct de vedere care afirmă că precursorii comportamentului deviant constau în structura biologică sau în personalitatea unui individ. De exemplu, abordarea biologică pune un accent deosebit pe factorii biologici și genetici în apariția comportamentelor deviante, abordarea psihologică afirmă că actele cu caracter deviant apar mai ales la acei indivizi cu personalități cu caracteristici specifice sau la cei cu tulburări psihice. Iar orientarea psihosocială susține că o persoană nu se naște deviantă, ci socializarea sa este de așa natură că nu după multă vreme, ca urmare a imitației sau a improprierii unor modele culturale, apare comportamentul deviant.
Mai există un pucnt dee vedere care susține că devianța este un fenomen de inadaptare sau de lipsă de integrare socială ce este generat de conflicte între idealul unui individ, sistemul său de valori și posibilitățile pe care societatea i le oferă, de conflictele însoțite de reducerea controlului social sau de neputința sistemului social de a rezolva aceste conflicte.
Comportamentele deviante și fenomenul pe care îl antrenează sunt de un interes teoretic și practic deosebit pentru cercetarea științifică. Din punct de vedere teoretic sunt investigate aspectele etiologice, modalitățile prin care infracționalitatea se produce și semnificațiile sociale ale comportamentului social, dar și formele sau metodele prin care aceste comportamente antisociale pot să fie prevenite sau combătute atât la nivel social, cât și la nivel individual.
Studiul psihologic al criminalității acceptă persoana ca pe o ființă care în mod frecvent acționează în mod rațional, dar alteori reacțiile sale sunt automate și iraționale. Nevoile sale se manifestă în conștient ca motivație pentru comportament și într-un ansamblu de împrejurări ele pot să determine luarea unor decizii pentru înfăptuirea infracțiunii.
Studiul de față este unul prin care pentru început sunt trecute în revistă cele mai importante aspecte empirice cu privire al etiologia comportamentelor deviante. Aceste aspecte sunt percepute pe două planuri – cele interne subiectului și cele sociale sale. Se pune un accent important și pe agresivitate și cercetarea are ca scop diferențele atitudinale dintre persoanele care au comis o singură infracțiune și cele care au comis mai multe infracțiuni. Răspunsurile sunt oferite de 60 de deținuți (30 aflați la prima condamnare și 30 recidiviști), toți sunt bărbați, au diferite nivele de educație și au avut până la încarcerare diverse ocupații. Studiul este unul de tip calitativ, chestionarul folosit este unul care conține cele mai des întâlnite afirmații ale deținuților, dar și cele mai des invocate în literatura de specialitate.
Rezultatele studiului se adaugă celor deja existente și întăresc informațiile conform cărora o serie de factori interni și externi deținuților conduc la fenomenele de devianță, dar și la menținerea sau exacerbarea sa în timp.
CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC
Deși fenomenul delincvenței este unul deosebit de complex, cercetările au reușit să identifice două mari categorii de factori ce îl influențează: factori individuali (particularități biologice, genetice, neurofiziologice, intelectuale, afectiv-temperamentale) și factori externi, sociali (particularități date de mediul familial, socio-cultural, educativ etc.). Influența pe care o exercită acești factori nu trebuie privită izolat, cu toate că, în unele situații, poate fi preponderent un anumit factor, în cele mai multe cazuri aceștia sunt strâns împletiți.
1.1. Teorii referitoare la factorii interni
1.1.1. Factori biologici și genetici
În ultimele decenii, o serie de cercetări au abordat delincvența din perspectiva factorilor biologici ce o influențează. Principalele aspecte avute în vedere au fost legate de leziunile cerebrale, tulburări hormonale, efectele alergiilor, anomalii biochimice, unde bioelectrice cerebrale. Majoritatea studiilor relevă că nu putem vorbi despre delincvenți înnăscuți, dar că putem vorbi despre tendința spre violență, prezentă încă de la naștere (Kurko-Fabian, 2008).
Încă din anii 60, a fost abordată relația dintre prezența cromozomului XYY și delincvență. După cercertări efectuate în închisorile-spitale de stat, s-a descoperit că indivizii cu formula cromozomială XYY au o prezență în aceste instituții de 20 de ori mai mare decât media generală. Alte cercetări vin însă să tempereze această relație puternică (Kurko-Fabian, 2008).
1.1.2. Deficiențe intelectuale
Cercetările asupra acestui aspect au evidențiat o legătură între un I.Q. redus și delincvență. Legătura se datorează faptului că aceste capacități intelectuale reduse îi impiedică pe indivizi să prevadă consecințele și implicațiile acțiunilor realizate. Se poate observa că în rândul delincvenților procentul întârziaților mintal crește dinspre infracțiunile ușoare spre cele grave și foarte grave. Totodată numărul celor cu deficiențe intelectuale este mult mai mare printre recidiviști decât printre nerecidiviști (Botescu, 2004).
Cercetările lui Hirschi și Hindelang (1977) au pus în evidență legătura dintre un I.Q. redus și anturaj, concluzia fiind că un I.Q. redus îi determină pe copii să-și formeze grupuri constituite din alți copii cu rezultate școlare slabe, să abandoneze școala, iar apoi să comită delicte (Kurko- Fabian, 2008).
În abordarea acestei relații se impune însă constatarea că nu orice gen de infracțiune poate fi asociat unui I.Q. redus, studiul realizat de Lynam, Moffitt și Stouthamer-Loeber (1993) a arătat că în cazul anumitor delicte (escrocherii, furturi), delicvenții minori au un I.Q. superior. Un I.Q. superior nu garantează absența minorului din sfera infracțională, iar un I.Q. redus nu îl împinge inevitabil spre aceasta. Mai mult, nu toate studiile au reușit să pună în evidență legătura I.Q. redus-delincvență, de exemplu, cel efectuat de Deborah Denno (1990) nu a găsit o legătură directă între cele două elemente (Kurko-Fabian, 2008).
1.1.3. Factori legați de tipurile de personalitate
Personalitatea corespunde permanenței unui număr de conduite și reprezintă stabilitatea lor în timp și de-a lungul diferitelor situații. De asemenea, marchează coerența unei anumite viziuni asupra lumii, ceea ce nu înseamnă că ar putea fi înttdeauna unitară, cu poate fi alcătuită dintr-un ansamblu de comportamente și de sisteme de credințe contradictorii. Variațiile de comportament și de gândire se mențin în interior, fiind adesea greu de identificat, dar ălecând de la studiul personalității, ar trebui să putem prevedea comportamentele și gândurile unui individ. (Epp, Dobson și Cottraux, 2009). Despre aceste comportamente care apar cu o frecvență mai mare în repertoriul comportamental al unui individ putem vorbi ca fiind trăsături de personalitate. Acestea sunt paternuri durabile de percepere, relaționare și gândire despre ambianță și sine însuși, care sunt manifestate într-o gamă largă de contexte sociale și personale (Opre, 2003). Numai când aceste trăsături de personalitate sunt inflexibile și dezadaptative și cauzează o deteriorare funcțională și detresă subiectivă, atunci ele constituie tulburări de personalitate.
Cercetările asupra acestui aspect au relevat că delincvenții au caracteristici de personalitate comune, cum ar fi: autocontrolul diminuat, înclinația către agresivitate, instabilitate emoțională, lipsă de responsabilitate, inadaptare socială, duplicitatea conduitei și dezechilibru existențial, manifestat prin patimi, vicii etc. (Buș, 1997).
Cercetările lui Hans Eysenck au relevat că, printre delincvențfiind adesea greu de identificat, dar ălecând de la studiul personalității, ar trebui să putem prevedea comportamentele și gândurile unui individ. (Epp, Dobson și Cottraux, 2009). Despre aceste comportamente care apar cu o frecvență mai mare în repertoriul comportamental al unui individ putem vorbi ca fiind trăsături de personalitate. Acestea sunt paternuri durabile de percepere, relaționare și gândire despre ambianță și sine însuși, care sunt manifestate într-o gamă largă de contexte sociale și personale (Opre, 2003). Numai când aceste trăsături de personalitate sunt inflexibile și dezadaptative și cauzează o deteriorare funcțională și detresă subiectivă, atunci ele constituie tulburări de personalitate.
Cercetările asupra acestui aspect au relevat că delincvenții au caracteristici de personalitate comune, cum ar fi: autocontrolul diminuat, înclinația către agresivitate, instabilitate emoțională, lipsă de responsabilitate, inadaptare socială, duplicitatea conduitei și dezechilibru existențial, manifestat prin patimi, vicii etc. (Buș, 1997).
Cercetările lui Hans Eysenck au relevat că, printre delincvenții minori, întâlnim un nivel înalt de extraversiune. Totodată Eysenck arată că persoanele ușor condiționabile au o activitate corticală de nivel mai ridicat și nu au nevoie de stimuli externi pentru a declanșa activitatea (Eysenck, 1980). De asemnenea, au fost numeroase cercetări privind relația dintre trăsăturile de personalitate cum ar fi impulsivitatea (Eysenck & Eysenck, 1977), căuarea de senzații (Zuckerman, 1984) și căutarea de nou (Nelson & Cloninger, 1995) și implicarea în comportamentele de risc. Mare parte a acestor cercetări au fost realizate folosind studenți (Horvarth și Zuckerman, 1992; Sher, Wood, Crews și Vandiver, 1995; Wagner, 2001; Zuckerman și Kuhlman, 2000), adulți din comunitatea locală (Howard, Kivlahan și Walker, 1997, Jack și Ronan, 1998) sau cu persoane care urmau un tratament pentru dependența de alcool sau droguri (Ball, 1995). Deși au fost realizate numeroase cercetări privind relația dintre trăsăturile de personalitate, tipologia personalității și momentul apariției delincvenței juvenile în dezvoltarea individului, (Daderman, 1999, Harris și Jones, 1999, Jones și Harris, 1999, Le Blanc și Kaspy, 1998), au fost destul de puține investigații privind relația dintre personalitate si comportamentul de risc în rândul adolescenților delincvenți. Aceștia reprezintă o populație important asupra cărora astfel de măsurători să fie realizate de vreme ce ei sunt cei care prezintă astfel de comportamente de risc (Donovan, Jessor și Costa, 1991; Morris, 1998), și despre ei se afirmă că prezintă o serie de predispoziții de personalitate ce îi predispun la astfel de comportamente (Jessor, 1998). Studii empirice care sa vizeze aspectele de personalitate responsabile pentru apariția comportamentelor delictogene sunt cele ce vizează căutarea de senzații (Zuckerman, Kuhlman, Joireman, și Teta’s (1993). Această căutare de senzații (Zuckerman, 1984) este cea care reflectă tendința individului de a se angaja în căutarea experiențelor, noi, variate, inedite și este responsabilă pentru o serie de comportamente de risc (Wagner, 2001, Horvarth și Zuckerman, 1993).
1.1.3.1. Diferențe individuale în privința personalității
Dacă observăm, chiar și la nivel de simț comun, vom constata destul de ușor că nu toți oamenii sunt la fel în ceea ce privește modul lor de a reacționa. Unele persoane sunt mai comunicative, alții sunt rușinoși, unii curajoși, alții cedează ușor chiar și în fața unor provocări simple, etc.
În psihologie, încă de mii de ani s-a încercat să se explice de ce apar aceste diferențe între oameni și mai ales ca persoanele să fie caracterizate cât mai bine. Dacă veți citi romanele din literatura clasică (cum ar fi Balzac, Dostoievski, Hugo sau alții) veți observa că aceștia au reușit foarte bine să descrie personalitatea unor personaje din cărțile lor (și trebuie să apreciem faptul că de multe ori nici măcar nu erau persoane reale, ci doar plăsmuiri ale imaginației lor).
Revenind la observarea persoanelor, constatăm că personalitatea de distinge clar în funcție de orientarea față de exterior. Dacă o persoană este sociabilă este evident că este mai mult orientată către exterior, dar dacă este timidă, este mai mult orientată către interior, către sine. Alt exemplu: dacă o persoană este nervoasă și certăreață va fi orientată mai mult către exterior, dar o persoană calmă, relaxată, este orientată către interior. În funcție de orientarea aceasta către exterior sau interior spunem că persoanele sunt extrovertite, respectiv, introvertite.
Și acum, dacă oamenii sunt așa, de ce sunt astfel? Studiile pe această temă au încercat să explice natura diferențelor individuale și au descoperit că persoanele sunt diferite deoarece:
există o serie de deosebiri înnăscute – frații, chiar și cei gemeni se deosebesc între ei nu numai din punct de vedere fizic, dar și în ceea ce privește capacitatea de a învăța sau de a reacționa. Părinții chiar sunt uimiți că deși au copii cu aceiași părinți, crescuți identic, ei sunt diferiți. Mamele observă încă de când sunt gravide aceste diferențe pentru că unii bebeluși se mișcă mai mult în uter față de alții, sunt copii mai gălăgioși/plângăcioși, alții sunt mai liniștiți și despre ei spun adesea că „parcă nici nu îi au”, așa sunt de cuminți.
Însă trebuie să recunoaștem că la baza acestor diferențe stau și o serie de caracteristici înnăscute (de exemplu, trăsăturile anxioase se moștenesc, șansa ca o mamă/tată timid să aibă un copil timid este destul de mare).
există diferențe în ceea ce privește relația părinți-copii
Relația dintre părinți și copii are un rol la fel de important asupra personalității oamenilor ca și potențialul înnăscut. Chiar și în cazul gemenilor părinții pot avea relații preferențiale care au consecințe asupra dezvoltării personalității copiilor. De exemplu, o mamă educată se va plânge de copilul ei care are rezultate școlare mai slabe decât de cel cu rezultate mai bune chiar dacă au făcut amândoi același comportament (să zicem că au spart un geam amândoi). Chiar și un comportament atât de neînsemnat cum este cel că cei doi frați au spart în joaca lor același geam va avea reacții diferite din partea părinților. Unul va fi iertat mai ușor decât altul din tot felul de motive (pentru că e mai mic, pentru că e fată, pentru că e mai slăbuț, pentru că e mai obraznic etc.). Iar toate acestea vor avea efecte asupra personalității celor doi în adolescență și în viața de adult.
există diferențe de educație
Educația contribuie și ea la constituirea și diferențierea personalității oamenilor. Psihologii au pus în evidență rolul educației comparând perechi de gemeni monozigoți, dar crescuți în familii diferite.
Pentru a testa cum influențează genele alegerile făcute în viața și pentru a găsi răspunsul vechii dileme asupra importantei naturii sau educației în formarea comportamentului uman, cercetătorii au studiat câteva cazuri de gemeni identici, separați la naștere și crescuți în medii diferite. Un exemplu în acest caz sunt două gemene, Daphne și Barbara. Despărțite la naștere, ele nu s-au mai întâlnit timp de 40 de ani. Au fost crescute în familii foarte diferite – una dintre ele de un om de știință, cealaltă de un grădinar. Cu toate acestea, asemănările dintre ele sunt izbitoare: amândouă au abandonat școala la 14 ani; amândouă s-au căsătorit cu iubiții din copilărie la puțin timp după împlinirea vârstei de 20 de ani; amândouă au suferit pierderi de sarcină la aceeași vârstă; și ambele au o teama irațională de sânge; ele au purtat chiar haine aproape identice atunci când s-au întâlnit pentru prima oară.
există diferențe de educație
Dacă vă uitați cu atenție la copiii care se joacă în parc și la modul în care părinții interacționează cu ei veți observa că unii părinți sunt mai relaxați cu copiii lor, au un stil prin care își educă copiii să fie mai liberi atât în comportament cât și în exprimare. Nu par să țină seama foarte mult despre convențiile sociale, mai degrabă se ghidează după principiul „copilul trebuie să fie fericit”. Despre acești copii spunem că au parte de o educație permisivă.
Alți părinți, din contră, nu sunt așa de permisivi cu copiii lor, ei acordă o mare atenție cum se comportă copilul lor și sancționează orice abatere de la regulile stabilite. Acești părinți par că se ghidează după alt principiul acela conform căruia „copilul meu trebuie să fie cel mai bun în toate, să fie un om respectat de societate și care respectă societatea”. Aceasta este educația non-permisivă.
Cele două forme de educație au grade diferite de manifestare. Unii părinți sunt permisivi numai în anumite contexte, altele în orice situație și alți părinți sunt restrictivi în anumite situații, iar unii sunt tot timpul rigizi și duri cu copiii lor. Se pare că în anumite doze educația permisivă își are beneficiile ei, dar exagerarea ei nu duce altundeva decât la creștere unor copii despre care lumea spune că sunt niște „plozi răsfățați”. La fel, în cazul educației non-permisive, în anumite măsuri ea are rolul de a ghida corect copilul prin autoritatea pe care părintele o manifestă față de copil, dar dacă această educație este exagerată nu va face altceva decât să contribuie la apariția a tot felul de manifestări nedorite de natură psihică în rândul copiilor.
există diferențe economice între oameni
Studiile psihologilor au pus în evidență că situația economică și cea culturală slabe din familie au influență negativă asupra formării personalității. Lipsa conversației, pretențiile reduse ale părinților față de performanțele copiilor la școală, numărul redus de activități culturale (lecturi, mers în parc, ieșiri în natură, la muzee, etc) au efect la fel de negativ ca și condițiile precare de locuit, nefrecventarea grădiniței sau numărul excesiv de copii în familie.
există diferențe de valori și acestea sunt modelele din familie cu care se identifică copiii. Astfel, sunt copii care cresc în familii caracterizate prin bun simț, muncă serioasă, acceptarea amânării satisfacției, rezolvarea conflictelor prin discuții decente, dar alte familii sunt contrariul (lipsite de bun simț, au o mare nevoie de recompense imediate, un stil brutal de rezolvare a conflictelor sau în care băieții consideră că bravura fizică este semn de bărbăție).
1.1.4. Factori cognitivi responsabili pentru apariția delincvenței
Atunci când discutăm despre cele mai potrivite metode de intervenție în cazul delincvenței avem în vedere datele din literatură ce susțin că cele mai eficiente programe sunt cele de ordin cognitive-comportamental. Astfel, conform teoriilor care stau la baza acestor programe, comportamentele sunt generate de o serie de cogniții disfuncționale, care dacă sunt modificate prin programe specifice, pot să reducă nivelul delincvenței și mai ales să prevină recăderile (Izzo și Ross, 1990). Autorii au constatat că programele de tip cognitiv au o eficiență de două ori mai mare decât cele non-cognitive (Landerberger, 2005). Aceste programe de consiliere sau de training au ca scop dezvoltarea anumitor abilități cognitive ce sunt importante în evitarea unor problem sau deficite legate de societate: training al abilităților sociale (cum ar fi abilitățile de comunicare, oferirea și primirea feedback-ului pozitiv sau negative, asertivitatea, rezoluția conflictelor), trainingul privind rezolvarea problemelor, trainingul abilităților cognitive cu scopul reevaluărilor accurate sau al reabilitării, regândirea erorilor, învățarea autocontrolului, training în managementul furiei sau agresivității (Pearson, Lipton, Cleland și Yee, 2002).
Toate aceste programe pleacă de la următoarele prezumpții:
problemele psihice rezultă în urma unor răspunsuri dezadaptative învățate, susținute de cogniții disfuncționale, iar distresul psihic este consecința gândirii disfuncționale
gândirea disfuncțională este rezultatul influențelor genetice și de mediu
distresul și comportamentele dezadaptative se modifică prin modificarea credințelor dezadaptative și dobândirea de noi comportamente, adaptative
cognițiile și comportamentele dezadaptative se pot modifica deoarece se pot identifica și operaționaliza. Modificarea lor se face prin tehnici specifice, care implică o colaborare optimă între pacient și psihotarapeut și un efort din partea pacientului (David, 2006).
Atunci când convingerile sunt rigide, ele sunt numite “credințe iraționale sau dezadaptative”, care se exprimă sub forma lui “trebuie cu necesitate” sau “este obligatoriu/imperios necesar”. Dacă o persoană pornește de la astfel de premise rigide, are șansa să ajungă la o serie de concluzii iraționale pentru că premisele inseși sunt iraționale. Concluziile iraționale se exprimă sub mai multe forme:
gândirea catastrofică, în care un eveniment este interpretat ca fiind mai mult de 100% negativ (AWF-awfullizing)
intoleranța la frustrare, în care persoanele consideră că este intolerabil pentru ele să suporte o anumită situație, ele nu se pot imagina suportând anumite situații sau trăind vreun sentiment mai mult decât neplăcut (LFT- low frustration tolerance)
evaluarea globală negativă, în care persoanele au o atitudine mai mult decât negativâ, critică, la adresa propriei persoane, a celorlalți sau a vieții (SD/GE- self-downing/ global evaluation)
gândirea de tip “întotdeauna sau niciodată”, în care persoanele vor adopta atitudini absolutiste (Dryden, 2003)
Dacă convingerile unei persoane sunt flexibile ele se numesc “credințe raționale” și se exprimă sub forma dorințelor, preferințelor. Atunci când o persoană pornește de la astfel de premise flexibile, există șansa ca pe baza acestora să se ajungă la o serie de concluzii raționale, exprimate sub mai multe forme, opuse concluziilor prezentate anterior:
evaluarea moderată a caracterului negativ al unui eveniment
exprimarea toleranței
acceptarea imperfecțiunii
gândirea flexibilă vis a vis de șansa de apariție a uni eveniment (Dryden, 2003).
1.2. Teorii privitoare la factorii externi ai delincvenței
DiLala și Gottesman (1989) și Moffit (1993) afirmă că delincvența, mai ales cea petrecută la vârsta adolescenței este consecința factorilor de mediu. Taylor, McGue și Iacono (2000) afirmă că diferențele în ceea ce privește indivizii ce înfăptuiesc sau nu acte de tip delincvent sunt asociate cu factorii de mediu împărtășiți de copiii dintr-o familie (cum ar fi stilul parental) și mai puțin în ceea ce privește factorii socio-economici. Anumite tipuri de practici parentale sunt asociate cu comportamentele antisociale la copii (Patterson, 1986).
1.2.1. Teoria învățării sociale
Această teorie pune accentul pe factorii externi ce determină însușirea și perpetuarea unui anumit comportament. Adepții acestei viziuni consideră că un comportament este însușit dacă este întărit sau recompensat. Învățarea poate avea loc atât prin observare cât și prin experiența directă. Albert Bandura (1973) susține că individul învață comportamentele acceptate social prin familie, prin subcultură și prin mass-media. În grupurile în care comportamentul agresiv este încurajat, aducând beneficii, acesta va deveni frecvent. Plecând de la această abordare, teoria de întărire a asocierii diferențiate, a ajuns la următoarele concluzii:
– permanentizarea comportamentului deviant este datorată recompensei și pedepsei;
– recompensa sau pedeapsa care contează cel mai mult pentru individ vine din partea grupului (familie, anturaj etc.).
În condițiile în care comportamentul delincvent generează mai multe reacții pozitive din partea grupului decât reacții negative, persoana va persista în acest comportament (Kurko-Fabian, 2008).
1.2.2. Teorii culturale
Teoriile din această sferă susțin că normele delicvenților diferă de cele ale clasei dominante, care e văzută ca fiind clasa de mijloc. Aceste abordări insistă în special asupra caracteristicilor teritoriului în care se săvârșește delictul.
Cercetarea efectuată, pe parcursul a 39 de ani, de către Clifford Shaw și Henry Mckay (1969) a ajuns la următoarele concluzii:
– zonele cu o rată crescută a delincvenței se confruntă cu probleme ca: abandonul școlar, vagabondajul, tulburări mintale;
– incidența infracțiunilor e mai mare spre cartierele de margine;
– în zonele cu infracționalitate ridicată trăiesc, în număr mare, emigranți și familii cu venituri mici;
– în zonele cu infracționalitate ridicată, normele neconvenționale sunt acceptate, în contradicție cu cele convenționale.
Cercetătorii menționați au arătat că infracționalitatea este determinată de situația economică și de valorile culturale ale grupului, și nu de apartenența etnică (Shaw & Mckay, 1969 apud Kurko-Fabian, 2008).
1.2.3. Teorii despre subcultură
Prin subcultură se înțelege totalitatea normelor și stilurilor de viață alternative ce caracterizează anumite grupuri marginale, ale căror valori, atitudini și practici sunt în puternic contrast cu cele ale societății în ansamblul său (Grecu & Rădulescu, 2003). Autorii amintiți arată că subculturile delicvente pot fi considerate soluții adaptative la problemele cu care se confruntă grupurile defavorizate.
Coleman (1961) a lansat termenul de ,,subcultură adolescentină”, care presupune o serie de trăsături specifice, cum ar fi: accentul pe autonomia personală, preluarea unor modele ,,eroice” și ostilitatea față de lumea adulților. Cercetările lui Coleman arată că influența grupului de adolescenți asupra membrilor acestuia este mai puternică decât cea a familiei sau a școlii, și îl orientează spre alte valori, în unele cazuri valori specifice delincvenților (Kurko-Fabian, 2008).
Teoria lui Albert Cohen (1955) evidențiază faptul că tinerii din clasele inferioare, deși își formează propriile norme, își interiorizează și normele claselor dominante. Pentru a se putea rezolva acest conflict se declanșează reacții tot mai ostile față de normele claselor dominante. Această viziune pune în legătură eșecul școlar din clasele inferioare cu reacția ostilă față de normele acceptate de ansamblul societății și cu manifestările comportamentale delincvente, ce sporesc prestigiul individului în propriul grup (Kurko-Fabian, 2008).
Teoria elaborată de Franco Ferracuti (1967) în privința comportamentului infracțional al tinerilor din clasele sărace susține că, în unele subculturi, normele de comportament sunt axate pe valori ce implică violența. În cadrul acestor subculturi ale violenței, utilizarea violenței face parte din comportamentul obișnuit al indivizilor, iar valorile bazate pe agresivitate sunt transmise de la o generație la alta (Grecu și Rădulescu, 2003).
1.3. Factori externi
1.3.1. Nivelul socio-economic
Numeroase cercetări pun în evidență faptul că cei mai mulți tineri ce au comportamente delincvente provin din familii ce se confruntă cu dificultăți materiale. Dificultățile materiale ale familiei nu-l conduce automat pe adolescent sau tânăr spre delincvență, dar, în numeroase cazuri, acestea se adaugă altor factori ce favorizeaza comportamentele infracționale (Botescu, 2004).
Nivelul redus al veniturilor salariale, numărul redus al locurilor de muncă au un efect negative asupra veniturilor totale ale familiei. Mai mult, stabilitatea familiei este afectată de veniturile reduse deoarece în astfel de condiții căsătoriile legale sunt mai puțin numeroase (persoanele preferând să trăiască în concubinaj) (Wilson, 1987, 1996). Sarkisian, Gerena și Gerstel (2006) afirmă că atunci când resursele de masculinitate sunt reduse apare dezintegrarea familie, tinerii sunt descurajați să se angajeze în căsătorii sau aceste relații nu rezistă. Părinții cu un nivel socio-economic redus experiențiază un nivel mai crescut al distresului și ca atare nu pot să stabilească o relație puternică cu copiii lor. Acest fapt se datorează cerințelor familiale care sunt foarte mari și adesea copleșitoare pentru părinți (Sampson și Laub 1993).
1.3.2. Familia
Мɑϳοritɑtеɑ ɑutοrilοr ϲɑrе ѕ-ɑu οϲuрɑt dе fɑmiliе, ϲând dеfinеѕϲ fɑmiliɑ, ɑu în vеdеrе dеfinițiɑ lui Мurdοϲk (1949), ϲοnfοrm ϲărеiɑ, рrin fɑmiliе, în ѕеnѕ lɑrg, înțеlеgеm un gruр ѕοϲiɑl ɑi ϲărui mеmbri ѕunt lеgɑți рrin rɑрοrturi dе vârѕtă, ϲăѕătοriе ѕɑu ɑdοрțiе și ϲɑrе trăiеѕϲ îmрrеună, ϲοοреrеɑză ѕub rɑрοrt еϲοnοmiϲ și ɑu griϳă dе ϲοрii (Mihăilescu, 1993)
Din реrѕреϲtivă ϳuridiϲă, fɑmiliɑ еѕtе un gruр dе реrѕοɑnе întrе ϲɑrе ѕ-ɑ inѕtituit un ѕеt dе drерturi și οbligɑții rеglеmеntɑtе рrin lеgi, ϲu рrivirе lɑ rеɑlizɑrеɑ ϲăѕătοriеi, ѕtɑbilirеɑ рɑtеrnității, drерturilе și οbligɑțiilе ѕοțilοr, rеlɑțiilе întrе рărinți și ϲοрii, mοdul dе trɑnѕmitеrе ɑ mοștеnirii еtϲ. Din реrѕреϲtivă ϳuridiϲă, fɑmiliɑ еѕtе văzută ϲɑ un gruр fοrmɑl și nu infοrmɑl, ϲɑ în реrѕреϲtivɑ ѕοϲiοlοgiϲă, și ɑrе ο ехtеnѕiunе mɑi rеduѕă, dеοɑrеϲе nu ɑdmitе în ѕfеrɑ fɑmiliеi dеϲât ре ϲеlе lеgɑl ϲοnѕtituitе, în timр ϲе în реrѕреϲtivɑ ѕοϲiοlοgiϲă ѕunt inϲluѕе în ѕfеrɑ fɑmiliеi și ϲuрlurilе ϲοnѕеnѕuɑlе, ϲu ѕɑu fără ϲοрii.
Duрă Мurdοϲk, fɑmiliɑ îndерlinеștе рɑtru funϲții:
Funϲțiɑ biοlοgiϲă ɑrе în vеdеrе ѕɑtiѕfɑϲеrеɑ nеvοilοr ѕехuɑlе și ɑfеϲtivе ɑlе рɑrtеnеrilοr, fɑmiliɑ rămânând și ɑѕtăzi, în ϲiudɑ реrmiѕivității ϲrеѕϲutе ϲu рrivirе lɑ rеlɑțiilе ѕехuɑlе рrеmɑritɑlе și ехtrɑϲοnϳugɑlе, рrinϲiрɑlul lοϲ dе ѕɑtiѕfɑϲеrе ɑ ɑϲеѕtοr nеvοi.
Funϲțiɑ dе rерrοduϲеrе, dеși lеgɑtă dе рrimɑ, trеbuiе tοtuși trɑtɑtă ѕерɑrɑt, dеοɑrеϲе ѕunt dеѕtulе ϲuрluri ѕtеrilе, fiе din mοtivе mеdiϲɑlе, fiе din mοtivе dе filοzοfiе dе viɑță. Ѕtеrilitɑtеɑ invοluntɑră dеvinе ɑdеѕеɑ un mοtiv dе nеmulțumirе, dе fruѕtrɑrе реntru ѕοții ϲɑrе ɑϳung ѕă-și dοrеɑѕϲă un ϲοрil și nu-și рοt îndерlini ɑϲеɑѕtă dοrință. Сеl mɑi ɑdеѕеɑ, ɑϲеștiɑ rеϲurg lɑ ɑdοрțiе.
Funϲțiɑ еϲοnοmiϲă ɑ fɑmiliеi рrеzintă mɑi multе ϲοmрοnеntе: рrοduϲțiɑ dе bunuri, рrοfеѕiοnɑlizɑrеɑ dеѕϲеndеnțilοr, gеnеrɑrеɑ și gеѕtiοnɑrеɑ unui bugеt ϲοmun. În ѕοϲiеtɑtеɑ trɑdițiοnɑlă, mɑi ɑlеѕ în ѕрɑțiul rurɑl (fɑmiliɑ țărănеɑѕϲă), ϲοmрοnеntɑ рrοduϲtivă еrɑ fοɑrtе ɑϲϲеntuɑtă. Gοѕрοdăriɑ țărănеɑѕϲă, ϲе ѕе idеntifiϲɑ în fοnd ϲu fɑmiliɑ, ɑѕigurɑ mɑϳοritɑtеɑ ϲеlοr nеϲеѕɑrе trɑiului. Ρrοfеѕiοnɑlizɑrеɑ dеѕϲеndеnțilοr ѕе ɑѕigurɑ ехϲluѕiv în ѕânul fɑmiliеi, ϲοрiii рɑrtiϲiрând dе miϲi lɑ ɑϲtivitățilе dе munϲă ɑlе gοѕрοdăriеi țărănеști, urmând ɑ dеvеni ɑgriϲultοri. În ѕοϲiеtățilе mοdеrnе, induѕtriɑlizɑtе, funϲțiɑ еϲοnοmiϲă ɑ fɑmiliеi ѕ-ɑ rеduѕ fοɑrtе mult, îndеοѕеbi ѕub ɑѕреϲtul рrοduϲțiеi și рrοfеѕiοnɑlizării dеѕϲеndеnțilοr. Lοϲurilе dе munϲă ѕunt, îndеοѕеbi, în ɑfɑrɑ ѕрɑțiului fɑmiliɑl, iɑr dе fοrmɑrеɑ рrοfеѕiοnɑlă ɑ tinеrilοr ѕе οϲuрă ѕiѕtеmul dе învățământ. În fɑmiliɑ ϲοntеmрοrɑnă, dеvinе fοɑrtе imрοrtɑntă funϲțiɑ dе gеnеrɑrе și ɑdminiѕtrɑrе ɑ bugеtului ϲοmun.
Un ɑlt ɑѕреϲt ɑl funϲțiеi еϲοnοmiϲе ѕе rеfеră lɑ рɑtrimοniul ɑϲumulɑt dе ѕοți, fοlοѕit în ϲοmun dе mеmbrii fɑmiliеi, și trɑnѕmiѕ urmɑșilοr, рɑrțiɑl, ϲând ɑϲеștiɑ ѕе ϲăѕătοrеѕϲ, ѕɑu tοtɑl, în urmɑ dеϲеѕului рărințilοr. Ρrinϲiрɑlul indiϲɑtοr dееϲhilibru în ϲɑdrul fɑmiliеi еѕtе ɑѕigurɑt dе funϲțiɑ еϲοnοmiϲă. Аșɑdɑr, "întrе ϲlimɑtul ϲοnϳugɑl șiеfiϲiеnțɑ în munϲă ехiѕtă ο rеlɑțiе dе intеrdереndеnță și intеrϲοndițiοnɑrе."
Funϲțiɑ ѕοϲiɑlizɑtοɑrе ɑrе în vеdеrе еduϲɑțiɑ dеѕϲеndеnțilοr, рrеgătirеɑ lοr реntru ɑ dеvеni mеmbri ɑϲtivi și intеgrɑți ɑi ѕοϲiеtății. Ѕοϲiɑlizɑrеɑ în fɑmiliе рrеzintă următοɑrеlе ɑѕреϲtе: ɑѕреϲtul nοrmɑtiv, рrivitοr lɑ fɑрtul ϲă ѕе trɑnѕmit ϲοрilului рrinϲiрɑlеlе nοrmе și rеguli ѕοϲiɑlе, ɑѕреϲtul ϲοgnitiv, ϲɑrе ѕе rеfеră lɑ fɑрtul ϲă în fɑmiliе ϲοрilul dοbândеștе dерrindеri și ϲunοștințе indiѕреnѕɑbilе viеții, inϲluѕiv ϲеlе igiеniϲе, ɑѕреϲtul ϲrеɑtiv (ѕе fοrmеɑză ϲɑрɑϲitățilе dе gândirе ϲrеɑtοɑrе), și ɑѕреϲtul рѕihοlοgiϲ, în fɑmiliе fοrmându-ѕе și dеzvοltându-ѕе ɑfеϲtivitɑtеɑ nеϲеѕɑră rеlɑțiοnării ϲu рărinții, ϲu viitοrul рɑrtеnеr, ϲu рrοрrii ϲοрii și ϲu ɑltе реrѕοɑnе.
În gеnеrɑl, ѕοϲiɑlizɑrеɑ în ϲɑdrul fɑmiliеi еѕtе ϲοnvеrgеntă ϲu vɑlοrilе și nοrmеlе ѕοϲiеtății, dɑr ѕunt și ехϲерții, ɑdiϲă fɑmilii în ϲɑrе ѕοϲiɑlizɑrеɑ ѕе fɑϲе în dеzɑϲοrd ϲu ɑϲеѕtе nοrmе și vɑlοri, ϲɑz în ϲɑrе ϲοрiii vοr fi реrmɑnеnt nеɑdɑрtɑți și în ϲοnfliϲt ϲu ѕοϲiеtɑtеɑ. Fɑmiliilе ϲɑrе ѕunt în vizοrul ѕеrviϲiilοr dе ɑѕiѕtеnță ѕοϲiɑlă fɑϲ рɑrtе, ϲеlе mɑi multе, din ɑϲеɑѕtă ϲɑtеgοriе dе fɑmilii, în ϲɑrе ѕοϲiɑlizɑrеɑ еѕtе dеfiϲitɑră.
Ρrin intеrmеdiul ɑϲеѕtui ϲlimɑt, individul își ѕɑtiѕfɑϲе trеbuințеlе ѕɑlе dе ѕigurɑnță și ɑрɑrtеnеnță, fiind рrοtеϳɑt dе ѕеntimеntе dе izοlɑrе și înѕingurɑrе (Mitrofan, Ciupercă, 1997).
Funϲțiɑ ѕοϲiɑlizɑtοɑrе ɑ fɑmiliеi еѕtе tοt mɑi mult îmрărțită în ѕοϲiеtɑtеɑ dе ɑѕtăzi ϲu ɑltе inѕtituții ѕοϲiɑlе: șϲοɑlɑ, inѕtituții ϲulturɑlе, mɑѕѕ-mеdiɑ.
Аϲеѕtе funϲții ѕunt îndерlinitе inеgɑl dе fɑmilii difеritе. Νеrеɑlizɑrеɑ ϲοrеѕрunzătοɑrе ɑ unеiɑ ѕɑu ɑ mɑi multοrɑ dintrе funϲțiilе fɑmiliеi gеnеrеɑză diѕfunϲții ϲе dеvin ѕurѕе dе ϲοnfliϲtе intrɑfɑmiliɑlе și ϲhiɑr dе diѕοluțiе ɑ viеții dе fɑmiliе (ɑbɑndοn, divοrț, ϲriminɑlitɑtе dοmеѕtiϲă), ϲu ϲοnѕеϲințе drɑmɑtiϲе ɑѕuрrɑ dеѕϲеndеnțilοr minοri.
Fiind un factor esențial în reușita procesului de socializare, disfuncțiile familiei pot afecta grav individul, acesta nereușind să-și însușească normele morale și sociale acceptate de ansamblul societății. Această incapacitate este accentuată în cazul în care disfuncțiilor familiale li se adaugă cele ale sistemului educațional. În condițiile amintite, comportamentele delincvente au șanse mari de apariție. Mitrofan, Zdrenghea și Butoi (1992) consideră că cei mai importanți indicatori pentru analiza climatului educațional din familie sunt următorii:
gradul de apropiere și înțelegere dintre părinți;
atitudinile parentale legate de diverse norme și valori sociale;
considerația de care are parte copilul;
modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat);
nivelul de acceptare a unor diverse comportamente ale copilului;
frecvența apariției unor stări tensionate și conflictuale;
modul în care sunt aplicate recompensele și sancțiunile;
nivelul de sinceritate al copilului în raport cu părinții.
În numeroase cazuri, familia nu reușește să-și îndeplinească în mod normal rolul în cadrul procesului de socializare, iar în aceste condiții normele sociale nu mai pot fi însușite în mod corespunzător de către copii.
1.3.2.1. Familiile dezorganizate
Numeroase statistici arată că mulți delincvenți provin din astfel de familii (aproximativ 80 %). Cercetările mai recente au relevat faptul că nu structura familiei în sine determină apariția comportamentelor delincvente, acestea fiind influențate de schimbarea rolurilor familiei și a calității interacțiunilor dintre membrii acesteia, schimbări ce apar, în multe cazuri, odata cu modificarea compoziției familiei. Numeroși autori consideră divorțul ca fiind principalul factor ce poate conduce spre adoptarea unui comportament delincvent (Botescu, 2004). Responsabil pentru acest tip de comportament nu este divorțul în sine, ci climatul de insecuritate ce apare în urma acestui eveniment (Petcu, 2001). Legătura dintre climatul generat de divorț și delincvență este evidențiată prin numeroase studii. Datele anchetei realizate de Mitrofan, Zdrenghea și Butoi (1992) arată că separarea de părinți este întâlnită la 22,8 % dintre delincvenți și la doar 9,4 % dintre copii normali, iar despărțirea părinților la 42 % din delincvenți și numai 5,8 % din nedelincvenți.
1.3.2.1.1. Сοmрοrtɑmеntul dеviɑnt lɑ ɑdοlеѕϲеntul din fɑmiliɑ mοnοрɑrеntɑlă
Cоmроrtɑmentul eѕte un ѕiѕtem de ɑcte рѕihоmоtrice reɑle ѕɑu ideɑle în fоrmă de ɑcțiune, cɑre ѕe mɑnifeѕtă în interɑcțiuneɑ оmului cu ɑmbiɑnțɑ și ɑѕigură ѕɑtiѕfɑcereɑ directă ѕɑu indirectă ɑ trebuințelоr.
Cоmроrtɑmentul reрrezintă ɑnѕɑmblul reɑcțiilоr ɑdɑрtɑtive, оbiectiv оbѕervɑbile, рe cɑre un оrgɑniѕm, рrevăzut cu ѕiѕtem nervоѕ, le eхecută cɑ răѕрunѕ lɑ ѕtimulii din ɑmbiɑnță cɑre, de ɑѕemeneɑ, ѕunt оbiectiv-оbѕervɑbili; echivɑlent ɑl termenului de behɑviоur (lb. engleză) (Țuțu, 2007).
Моtivele cоnduc, оrienteɑză și ѕelecteɑză cоmроrtɑmentul unei рerѕоɑne ѕрre îndeрlinireɑ unоr ѕcорuri și ɑcțiuni.
Моtive incоnștiente (рe cɑre рerѕоɑnɑ nu le ɑcceрtă, dɑr ѕe роt mɑnifeѕtɑ ѕub fоrmɑ unоr ɑcte rɑtɑte, în viѕe ѕɑu în teѕtele de рerѕоnɑlitɑte.):
Inѕtincte – Cоmрleх de refleхe înnăѕcute, necоndițiоnɑte, рrорrii indivizilоr dintr-о ɑnumită ѕрecie și cɑre le ɑѕigură dezvоltɑreɑ оrgɑniѕmului, ɑlimentɑreɑ, reрrоducereɑ, ɑрărɑreɑ;
Аtrɑcție – оrientɑre fireɑѕcă ѕрre reɑlizɑreɑ, menținereɑ și рăѕtrɑreɑ unei ɑnumite ѕtări;
Моtive cоnștiente (рerѕоɑnɑ le cunоɑște și le ɑcceрtă):
Οrientɑre – ɑtrɑѕ de un ɑnumit оbiect, cɑрɑbil ѕă-i ѕɑtiѕfɑcă trebuințɑ;
Dоrință – trebuință cоnștientizɑtă, tendință către о ѕtɑre emоțiоnɑlă ѕɑtiѕfăcătоɑre;
Reɑlizɑre – рrоceѕ și efect de ɑtingere ɑ ѕcорului рrорuѕ.
Аceѕt tiр de deviɑnță eѕte determinɑt de un șir de fɑctоri: culturɑli, ѕоciɑli, medicɑli, рѕihоѕоciɑli, рedɑgоgici, mɑteriɑli etc.
Рentru tоɑte cоmроrtɑmentele deviɑnte și delincvente cоmun eѕte în linii mɑri cоmроrtɑmentul ɑgreѕiv și negɑtiviѕmul fundɑmentɑt рe :
fɑctоri рѕihоlоgici (tulburări în ѕferɑ mоtivɑțiоnɑlă, ɑfectivă, vоlitivă și mоrɑlă ɑ individului);
fɑctоri рѕihоѕоciɑli (determinɑți de ѕоciɑlizɑreɑ inɑdecvɑtă ѕɑu incоmрletă.
Аșɑ cum ɑrɑtă о ѕerie de ѕtudii și cercetări, într-о bună рɑrte din legiѕlɑții ѕunt cоnѕiderɑte și etichetɑte cɑ deviɑnte și delincvente ɑcele ɑcte cɑre cоntrɑvin nоrmelоr de cоnduită ѕtɑbilite de către ɑdult, delincvențɑ fiind “ɑtributul” ɑnumitоr cɑtegоrii de tineri рrоveniți din cɑtegоriile și fɑmiliile neрrivilegiɑte, deși cоmроrtɑmentul lоr nоncоnfоrmiѕt nu ѕe deоѕebește de cel ɑl tinerilоr ɑрɑrținând unоr cɑtegоrii ѕоciɑle рrivilegiɑte ѕɑu cɑre dețin рutereɑ (Miftode, 2002).
Аtunci când un individ trɑnѕgreѕeɑză nоrmɑ ce definește о ѕituɑție dezirɑbilă, el vɑ fi рerceрut cɑ un “ѕtrăin”, cɑ un individ рɑrticulɑr și рericulоѕ, deѕeоri numit deviɑnt (Becker, 1985).
Deviɑnțɑ ѕe referă lɑ încălcɑreɑ nоrmelоr ѕоciɑle; nu ѕe limiteɑză lɑ nоrmele legɑle, înglоbând tоɑte deviɑțiile роѕibile. Аceѕt fenоmen ѕe роɑte înțelege numɑi într-un cоnteхt ѕоciɑl. Рe lângă ɑѕрectul negɑtiv, eɑ роɑte fi uneоri un fenоmen reglɑtоr ɑl vieții ѕоciɑle (duрă Emile Durkheim). Deviɑnțɑ întărește cоnfоrmɑreɑ și certifică nоrmɑlitɑteɑ.
Fɑmiliɑ роɑte fi рrivită cɑ о unitɑte ѕоciо-ɑfectivă, dɑr și un gruр în cɑre ɑu lоc tenѕiuni și cоnflicte. Viоlențɑ fɑmiliɑlă ѕe mɑnifeѕtă, în cɑzul fɑmiliei mоnорɑrentɑle, cɑ un ɑbuz fizic ѕɑu рѕihic, lɑ cɑre eѕte ѕuрuѕ un membru ɑl fɑmiliei de către ɑltul, cel mɑi frecvent din рɑrteɑ рărintelui fɑță de cорil. Рărinții viоlenți își рrоiecteɑză ɑѕuрrɑ cорiilоr рrорriile fruѕtrări și tenѕiuni, răѕрund cu ɑgreѕivitɑte unui mediu оѕtil.
În ɑnɑlizele referitоɑre lɑ fɑmiliɑ mоnорɑrentɑlă, un ɑccent deоѕebit eѕte рuѕ рe cоnѕecintele ɑѕuрrɑ evоlutiei cорiilоr: ѕtɑreɑ de ѕănătɑte, ѕucceѕ ѕɑu eșec șcоlɑr, ɑbɑndоn șcоlɑr, deviɑnță, ѕtɑbilitɑte în fɑmiliile рe cɑre le fоrmeɑză.
Мult mɑi рuțin ɑu fоѕt ѕtudiɑte efectele ɑѕuрrɑ ɑdulțilоr, рuși în ѕituɑțiɑ de ɑ îndeрlini un cumul de rоluri ɑtât în рlɑn рublic, cât și рrivɑt (рărintele unic – ɑdeѕeɑ muncește mɑi mult рentru ɑ ѕuѕține ecоnоmic fɑmiliɑ; rezоlvɑ mɑi greu și în timр mɑi îndelungɑt treburile ɑdminiѕtrɑtiv-gоѕроdăreѕti, eѕte ѕоlicitɑt mɑi mult în ѕрriϳinireɑ cорiilоr, etc.)
Cɑ tendințe generɑle, рărintii ѕinguri рermit mɑi multă indeрendență cорiilоr lоr (Mitrofan, Ciupercă, 1997).
În рeriоɑdɑ ɑdоleѕcenței cоntrɑѕtul eѕte între о рerѕоnɑlitɑte în fоrmɑre cɑre ɑcumuleɑză tоt mɑi multă vɑlоɑre iɑr рe de ɑltă рɑrte рierde vɑlоɑre.
Аceѕt cоntrɑѕt reрrezintă cɑuzɑ рrinciрɑlă ɑ cоnflictului рărinte-ɑdоleѕcent, fiind un fɑctоr cоnѕtɑnt în fiecɑre cоmunitɑte umɑnă.
Аutоrii recunоѕc că ѕe ɑșteрtɑu ѕă gɑѕeɑѕcɑ о legăturɑ cɑuzɑlă între cele dоuă vɑriɑbile: cорii creѕcuți în fɑmilii cu un ѕingur рărinte și riѕcul de ɑ cоmite, mɑi tɑrziu, delicte. Înѕă, nu ɑu dɑt decât de cоnѕtɑtɑreɑ binecunоѕcută, că ceɑ mɑi mɑre рɑrte ɑ bărbɑțilоr ɑflɑți în închiѕоri рrоveneɑu din fɑmilii dezbinɑte dɑr, în ɑcelɑși timр, ei ɑveɑu рărinți cɑre cоmiѕeѕeră delicte și veneɑu din medii ѕоciɑle ѕărɑce și minоritɑre. Dɑtоrită fɑрtului că ɑcești trei fɑctоri erɑu intercоnectɑți, nu рuteɑ fi clɑr dɑcă ѕituɑțiɑ fɑmiliɑlă în ѕine ɑveɑ un efect indeрendent de temрerɑment și circumѕtɑnțe.
Tоtuși, deși unele ɑѕрecte rămân încă ѕub ѕemnul incertitudinii și роt fi relɑtiv ușоr cоnteѕtɑte, reɑlitɑteɑ ɑcорerită de fɑmiliɑ mоnорɑrentɑlă ɑ imрuѕ și о ѕerie de certitudini ɑѕuрrɑ cărоrɑ ɑu căzut de ɑcоrd mɑϳоritɑteɑ cercetătоrilоr (Mitrofan, 1998).
Ѕ-ɑ cоmbɑtut și iроtezɑ cɑre ɑfirmă că ɑcei cорii ce рrоvin din fɑmilii dezоrgɑnizɑte ѕunt mɑi uѕоr eхрuși riѕcului de ɑ deveni delicventi роtențiɑli. Јɑmeѕ Wilѕоn ѕi Richɑrd Herrnѕtein ɑu efectuɑt о ѕerie de cercetări рrivind relɑțiɑ dintre criminɑlitɑte și ceeɑ ce ѕe numeɑ în ɑnii 1970 „fɑmilii deѕtrămɑte”(Scutaru, 2006).
Ѕ-ɑu fоrmɑt о ѕerie de cоncluzii ce vizeɑză diferențiereɑ cоnѕecințelоr negɑtive, chiɑr în funcție de ѕeхul cорiilоr. Аѕtfel, băieții din fɑmiliile mоnорɑrentɑle рrezintă о rɑtă mɑi mɑre ɑ cоmроrtɑmentelоr deviɑnte, cоmрɑrɑtiv cu fetele. În ѕchimb, căѕătоriile ɑceѕtоrɑ ɑu о ѕtɑbilitɑte mɑi reduѕă decât ɑ băiețilоr (Scutaru, 2006).
În liрѕɑ celuilɑlt рărinte, cорilul îi ѕuрlinește treрtɑt ɑbѕențɑ, ɑѕumându-și ѕɑu fiind încărcɑt cu rоlurile рe cɑre ɑceѕtɑ le-ɑr fi ɑvut de îmрlinit în fɑmilie.
Аѕtfel cорilul eѕte оbligɑt ѕɑ iѕi dezvоlte mɑturitɑteɑ in ɑvɑnѕ intr-о рeriоɑdɑ in cɑre el nu eѕte рregɑtit ѕɑ о fɑcɑ. Cорii рlɑѕɑti in ɑceɑѕtɑ ѕituɑtie in mоd frecvent nu-ѕi роt eхрrimɑ ѕentimentele cоnflictuɑle ѕɑu reѕentimentele fɑtɑ de ɑceɑѕtɑ ѕɑu ѕi le eхteriоrizeɑzɑ mɑѕcɑt рrin cоmроrtɑmente ɑnti-ѕоciɑle.
În рeriоɑdɑ ɑdоleѕcenței cорilul eѕte mult mɑi ѕenѕibil lɑ vɑriɑțiile climɑtului fɑmiliɑl.
Ο ѕituɑție ɑрɑrte о cоnѕtituie funcțiɑ de ѕоciɑlizɑre. Deѕigur, liрѕɑ unui рărinte ɑre reрercurѕiuni negɑtive, рlecând de lɑ liрѕɑ ɑfectivitɑății și ɑϳungând lɑ reɑlizɑreɑ unei ѕоciɑlizări firești și integrɑreɑ viitоrilоr ɑdоleѕcenți în ѕоcietɑte. Înѕă nu trebuie ѕă ingnоrăm fɑрtul că fɑmiliile cоmрlete ѕe imрlică din ce în ce mɑi рuțin în ɑceѕt рrоceѕ. Și ɑceɑѕtɑ deоɑrece ѕiѕtemul șcоlɑr înlоcuiește în mɑre mɑѕură, рrоceѕul inѕtructiv-educɑțiоnɑl ɑl fɑmiliei.
Νu mоnорɑrentɑlitɑteɑ în ѕine trebuie рuѕă în diѕcuție, cɑ și cоnteхt fɑvоrizɑnt ɑl dezvоltării cоmроrtɑmentului deviɑnt, ci ѕituɑțiɑ ѕоciɑlă рɑrticulɑră ɑ fɑmiliilоr reѕрective cɑrɑcterizɑtă рrintr-un cumul de fɑctоri de riѕc: ѕtɑtutul ѕоciо-рrоfeѕiоnɑl, venitul, ѕtilul de viɑță, trecutul fɑmiliei, nivelul educɑțiоnɑl, etc.
Dɑtоrită fɑрtului că ɑceѕti fɑctоri ѕunt intercоnectɑți nu рutem ѕtɑbili clɑr о relɑție de cɑuzɑ-efect între fɑmiliɑ mоnорɑrentɑlă și cоmроrtɑmentul deviɑnt ɑl deѕcendențilоr ѕɑi. Аѕtfel mоnорɑrentɑlitɑteɑ în relɑție cu deviɑnțɑ trebuie рrivită în mоd оbligɑtоriu în cоnteхtul trăѕăturilоr рɑrticulɑre ce le рreѕuрune. Într-ɑdevɑr, ѕоcietățile mоderne și роѕtmоderne fɑc роѕibilă eхiѕtențɑ fɑmiliilоr mоnорɑrentɑle, dɑr рentru mɑre lоr mɑϳоritɑte viɑțɑ nu eѕte fоɑrte ușоɑră.
Cорiii din ɑceѕte fɑmilii ɑu mɑi mɑri șɑnѕe decât cei biрɑrentɑli ѕă nu termine liceul ѕɑu cоlegiul, ɑdоleѕcentele ѕă rămână înѕărcinɑte, bɑieții ѕă cоmită infrɑcțiuni, ѕă ɑϳungă lɑ închiѕоɑre și/ѕɑu șоmeri. Întrucât fɑmiliile mоnорɑrentɑle ѕunt, cu рuține eхceрții, mɑtrifɑcɑle, eѕte în ϳоc și liрѕɑ tɑtălui, ɑtât cɑ ɑutоritɑte educɑtivă, cât și cɑ mоdel de „cel cɑre câștigă cinѕtit рâineɑ”. Eхрlicɑțiɑ fundɑmentɑlă în dificultățile рe cɑre le întâmрină fɑmiliile mоnорɑrentɑle ѕe găѕește în cоndițiile рrecɑre de viɑță ɑle ɑceѕtоrɑ, în ѕărăcie.
Trăѕăturile intelectuɑle și de рerѕоnɑlitɑte, ɑbilitățile de cоmunicɑre și relɑțiоnɑle cu ceilɑlți fɑc într-ɑdevăr diferențe în ѕtɑtutul ecоnоmic și рѕihоѕоciɑl ɑl fɑmiliilоr cu un ѕingur рărinte. În ѕtrânѕă cоneхiune înѕă cu ɑceѕte роtențiɑlități ѕubiective trebuie ɑvute în vedere și următоɑrele dɑte „оbiective”:
În cele mɑi multe cɑzuri, рărintele nu eѕte ѕingur în creștereɑ cорilului. El lоcuiește cu рărinții, cu bunicii, cu frɑții, ѕurоrile, cu рɑrtenerul ѕeхuɑl ѕɑu i ѕe ɑcоrdă ɑϳutоr de către рrорriile rude, de către rudele celui decedɑt și, e ɑdevărɑt că mult mɑi рuțin, ɑle celui cɑre ɑ divоrțɑt. Аѕtfel eхрeriențɑ divоrțului nu eѕte ѕuроrtɑtă de ɑdоleѕcenți fără рrоbleme: furie, triѕtețe, ѕentimentul de ɑmenințɑre, de neliniște în legătură cu viitоrul, indignɑreɑ mоrɑlă și chiɑr diѕрrețul ѕunt evidențiɑte de cercetătоri (Scutaru, 2006, pag. 56).
Рɑrɑdохɑl eѕte fɑрtul că, cu cât о fɑmilie (în ѕрeciɑl ɑl mɑmelоr tinere) eѕte mɑi ѕărɑcă, cu ɑtât ɑceѕte ɑϳutоɑre ѕunt mɑi reduѕe.
Ѕe trece ușоr cu vedereɑ că deși, ѕtɑtiѕtic, lɑ un mоment dɑt în fiecɑre țɑră ѕunt multe fɑmilii mоnорɑrentɑle, cele mɑi multe ѕunt temроrɑr în ɑceɑѕtă cоndiție.
Dɑr și ɑici, drɑmɑtic eѕte că tоcmɑi fɑmiliile cele mɑi ѕărɑce, cu mɑme din ѕegmente ѕоciɑle și cɑrtiere mɑrginɑlizɑte, ѕe căѕɑtоreѕc ѕɑu ѕe recăѕɑtоreѕc mɑi greu.
1.3.2.2. Climatul familial conflictual
Copiii sunt foarte sensibili la conflictele dintre părinți, acestea ducând la devalorizarea modelului parental și la dispariția posibilității de identificare cu acest model. Respingerea activă a acestui model, devenit ,,model negativ” poate duce la dezvoltarea agresivității și la adoptarea unor comportamente antisociale. Cercetarea efectuată de V. Dragomirescu (1976) asupra unui grup de minori delincvenți a arătat că 62 % dintre aceștia provin din familii în care stările conflictuale sunt intense și frecvente (Botescu, 2004).
Violența familială și abuzul asupra copilului în special, sunt văzute ca factori majori de risc pentru delincvență, mai ales pentru crimele cu violență (Farrington, 1991, Smith și Thornberry, 1995). Delincvența cu violență în mod special a fost asociată cu relele tratamente asupra copilului și s-au constituit într-un cerc vicios al violenței, ceea ce întărește această relație (Widom și Maxfield, 1996).
Copiii expuși violenței domestice prezintă o serie de caracteristici psihologice ce îi diferențiază semnificativ de ceilalți copii: un nivel mai scăzut al inteligenței, comportamente violente împotriva celorlalți copii sau a obiectelor, nivel scăzut al frustrării, nivel scăzut al competențelor sociale și rezultate academice slabe (Fantuzzo și Mohr, 1999), risc crescut pentru depresie, anxietate de separare, PTSD sau tulburare de opoziționism provocator. Astfel, în cazul copiilor mici se observă cel mai ușor anxietatea de separare și dificultăți de integrare a copilului în colectivitatea de copii de aceeași vârstă, dificultăți în achiziționarea de cunoștințe școlare necesare pentru bunul mers al progresului școlar și dificultăți de relaționare socială (fie că este vorba despre colaborarea eficientă cu colegii sau cu adulții).
1.3.2.3. Climatul familial hiperautoritar
Climatul hiperautoritar poate determina apariția unor modificări atitudinale caracterizate prin apatie și indiferență în raport cu activitățile pe care copilul trebuie să le întreprindă. Față de părintele hiperautoritar, copilul trebuie să adopte o atitudine de supunere necondiționată, dar frustrările rezultate din acest comportament impus pot conduce la comportamente agresive orientate spre ceilalți.
Unele cercetări au pus în evidență faptul că 72 % dintre delincvenții minori provin din familii în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992).
1.3.2.4. Climatul familial hiperpermisiv
Tendința unor părinți de a-și proteja în mod exagerat copilul nu îl ajută pe acesta să-și dezvolte abilitățile sociale. Faptul că părinții sunt gata să satisfacă toate dorințele copilului, construind astfel un mediu hiperprotector, în care frustrările sunt minime, poate determina insuficienta adaptare la viața socială, în care nu toate dorințele pot fi satisfăcute. Acest mediu familial generează rezistență scăzută la frustrările din mediul social, ceea ce poate conduce spre conduite infracționale (Botescu, 2004).
1.3.3. Mediul școlar
Școala are un rol esențial în procesul de socializare al individului, acesta fiind caracterizat, în noul cadru, prin activități sistematice, realizată după anumite programe școlare. În majoritatea cazurilor școala reușește să-și îndeplinească rolul, copiii învățând normele sociale. Apar însă și situații în care influența educativă a școlii are un impact redus asupra copiilor, în special în cazurile în care familiile acestora prezintă disfuncționalități.
Eșecul și abandonul școlar nu va permite individului să-și interiorizeze valorile acceptate de societate și nici să dobândească un statut socio-economic adecvat, în consecință devine mai probabil drumul spre sfera delictuală. Numeroase cercetări scot în evidență relația dintre nivelul de educație și delincvența juvenilă. O cercetare efectuată asupra unui lot de tineri care au săvârșit infracțiuni grave prin violență a arătat că 83,2 % au fost inadaptați sau dezadaptați școlar (Preda, 1998).
Rezultatele slabe și foarte slabe la învățătură, absențele frecvente, atutudinea indiferentă sau ostilă față de învățătură, atitudinea rebelă față de autoritățile școlare, reacțiile violente față de colegi, limbajul obscen, minciunile frecvente conturează un tablou, care, în opinia unor specialități, stau la baza unei cariere infracționale (Socea, 2008). Un alt element favorizat în debutul unei cariere delictuale îl reprezintă abandonul școlar. Datorită acestui comportament sunt încălcate normele sociale în materie de educație, fiind totodată evident deficitul de cunoștință și abilități pe care îl presupune.
Abandonul școlar și vagabondajul pe care acesta îl presupune în cele mai multe cazuri determină schimbări esențiale în viața adolescenților. Ei ajung să treacă de la un comportament deviant, dar tolerabil de către societate, la comportamente predelincvente și chiar la mici infracțiuni (Botescu, 2004).
Numeroase studii au stabilit o relație între inadaptarea la rigorile mediului școlar și delincvența juvenilă. În urma examinării a peste 4000 de elevi, Travis și Hirschi (1969) au ajuns la concluzia că elevii cu dificultăți la învățătură și cu rezultate școlare slabe au dobândit ură față de școală, aceasta determinându-i să încalce normele impuse de această instituție, iar apoi cele impuse de societate. În opinia cercetătorilor menționați, există așadar o legătură între rezultatele școlare slabe și delincvența juvenilă. (Kurko-Fabian, 2008).
Leone et al. (2003) au stabilit că acei copii care au abandonat școala datorită nepromovării clasei au comis mult mai multe delicte decât cei care au absolvit școala. Tot ei au ajuns la conluzia că există o strânsă legătură între rezultatele școlare slabe și abandonul școlar (Kurko-Fabian, 2008).
Școlarizarea incompletă și abandonul școlar nu au doar consecințe în planul deficitului de educație, implicând și imposibilitatea de a atinge un nivel socio-economic adecvat, situație care îi poate determina pe adolescenți și tineri să caute obținerea de venituri prin fapte antisociale. Trebuie să observăm că abandonul școlar nu se produce brusc, el fiind precedat de absențe repetate, randament școlar scăzut, vagabondaj, sustragerea de la activitățile extrașcolare. Observarea de către profesori și diriginți a acestor comportamente, măsurile pe care aceștia le iau pentru a le preveni sau combate, pot avea efecte asupra nivelului abandonului școlar și implicit asupra procentului delincvenței juvenile. Și din acest motiv este important ca școala să nu scape de sub control așa numiții ,,elevi-problemă”. Se constată însă că numeroși educatori preferă să lucreze cu elevii obișnuiți, evitând ,,elevii-problemă”. Deseori, în cazul în care ,,elevii-problemă” nu răspund așteptărilor educatorilor, iar sancțiunile nu dau rezultate, se ajunge la marginalizarea și etichetarea acestora, acest fapt ducând însă la continuarea abaterilor educative (Botescu, 2004).
Faptul că, în numeroase cazuri, educatorii pun accentul pe achizițiile din plan cognitiv în dauna afectivității poate genera blocarea comunicării. Cele mai importante cauze care pot determina inadaptarea școlară și aderarea la un grup delincvent sunt:
– supraîncărcarea programei, fapt ce poate duce la fenomenul de saturație față de obligațiile școlare;
– subaprecierea și supraaprecierea capacităților reale ale elevilor;
– necunoașterea de către cadrele didactice a motivațiilor comportamentelor elevilor;
– conflictele din interiorul clasei de elevi (Botescu, 2004).
1.3.4. Grupurile delictogene
În condițiile în care controlul parental nu se exercită asupra grupului cu care adolescentul vine în contact, influența acestuia poate fi una negativă, orientându-l spre zona delincvenței. Grupul oferă adolescentului un sentiment de securitate, care nu poate fi găsit în familiile disfuncționale, îi oferă informații interzise, de exemplu cele referitoare la sexualitate, îl învață cum să evite constrângerile mediului familial sau școlar (Botescu, 2004).
Mai multe studii longitudinale asupra delincvenței juvenile arată faptul că aceste comportamente sunt declanșate ca urmare a afilierii adolescenților cu persoane deviante de aceeași vârstă. Asocierea cu astfel de adolescenți a fost puternic relaționată cu comportamentele antisociale (Stoolmiller, 1994) și cu cele de tip delincvent în timpul adolescenței (Brendgen et al., 2000; Erickson, Crosnoe și Dornbusch, 2000).
Statisticile arată că majoritatea infracțiunilor săvârșite de minori și tineri se efectuează în grup. Majoritatea acestora provin din familii dezorganizate și prezintă grave carențe socio-afective. Se înțelege astfel de ce este adeziunea la grup atât de importantă pentru acești indivizi, grupul reprezentând un cadru în care ei pot beneficia de recunoaștere, pot să-și realizeze dorințele (Petcu, 2001). Pentru membrii grupului, adeziunea la valorile și la normele grupului are un rol esențial, aceasta asigurându-le posibilitatea de a-și consolida sau ridica statutul. Un rol important în consolidarea grupurilor îl au liderii, ce se impun datorită forței și îndrăznelii în a nesocoti normele sociale, și care reușesc, în multe cazuri, să impună o adevărată ,,sclavie interioară” în cadrul grupului. Acțiunea liderilor de consolidare a grupului este ușurată și de faptul că, în cadrul acestora, se pot întâlni persoane foarte sugestibile, chiar unele cu întârzieri mintale (Preda, 1998).
1.3.5. Mass-media
Copiii de astăzi sunt martorii a numeroase scene de violență transmise prin mass-media. Se apreciază că, în SUA, până la vârsta de 16 ani, un copil vizionează aproximativ 13.000 de crime. Există încă opinii contradictorii în legătură cu efectele acestor scene asupra psihicului copilului. Unii autori consideră că expunerea la scene violente ar avea efecte cathartice, contribuind la reducerea propriilor necesități de a acționa agresiv. În ultimul timp se impune însă o altă opinie, bazată pe teoria învățării sociale, care consideră că expunerea la violență duce la creșterea agresivității (Bodescu, 2004). Totodată prin mass-media pot fi însușite diverse tipuri de comportamente infracționale, tehnici infracționale etc. (Preda, 1998). Datele unei achete efectuate pe un lot de 208 deținuți sunt relevante în acest sens, 9 din 10 recunoscând că au învățat noi ,,trucuri” din programele TV (Botescu, 2004).
Unele cercetări au demonstrat relația între expunerea la scene violente și creșterea agresivității. Eron (1980) a arătat că programele TV care propagă violența sunt urmărite în specal de copiii cu potențial agresiv. Totodată a sesizat o corelație pozitivă între cantitatea de programe violente vizionate și nivelul de violență manifestat de subiecții minori (Eron, 1980 apud Preda, 1998).
1.4. Aspecte comportamentale ale delincvenței
1.4.1. Agresivitatea
Comportamentul agresiv și violent nu este un fenomen nou. Se poate spune că firea umană este una agresivă dacă avem în vedere toate datele din istorie, fie că vorbim despre strămoșii noștri de acum 25.000 de ani, de societățile antice precum cea egipteană, romană, greacă și continuând până la vremea contemporană cu cele două Războaie Mondiale, atacurile de la 11 Septembrie și altele. Dacă analizăm aceste evenimente vedem că au existat de-a lungul istoriei perioade încărcate de violență și altele de acalmie, de pace. Comparativ cu intensitatea și amploarea actelor de violență din trecut, perioada actuală se pare că nu este atât de violentă. Dacă înainte erau actele de violență în masă multiple combinate cu un nivel ridicat al actelor delictogene, acum numărul actelor de violență în masă s-a mai redus într-o oarecare măsură (nu mai sunt așa de multe războaie). Însă având în vedere prevalența comportamentelor agresive din ziua d azi putem spune că există suficiente îngrijorări pentru a o considera o problemă demnă de atenție în întreaga lume (Hogg, Cooper, 2003).
Agresivitatea se definește ca fiind acel comportament sau cumul de comportamente îndreptate împotriva altui individ și desfășurat cu intenția clară de a determina o vătămare celuilalt. În plus, atacatorul are conștiința faptului că acel comportament pe care îl desfășoară are repercursiuni asupra victimei și aceasta este motivată să caute modalități prin care să evite actul împotriva sa (Bushman și Anderson, 2001; Geen, 2001).
Violența este agresiunea fizică de cel mai înalt nivel, cum este cazul crimei sau al atacului armat. Toate formele de violență sunt de tip agresiv, dar nu toate actele agresive sunt de tip violent (Baron și Richardson, 2003). De exemplu, un copil îl împinge pe un altul pentru că i-a luat jucăria – acesta este un act de agresivitate, nicidecum de violență. Însă un atac al unei persoane înarmate asupra unui grup/persoane soldate cu victime împușcate este un act de violență.
1.4.2. Natura înnăscută a agresivității
Se pare că agresivitatea are un rol pentru supraviețuire de-a lungul istoriei umane pentru că ea a fost cea care a adus cel mai bun acces la hrană. Dacă natura agresivității împotriva altor specii este explicabilă, se caută argumente pentru justificarea actelor de agresivitate împotriva indivizilor din aceeași specie. Indivizii mai agresivi și mai vigurosi, câstigând în competiția pentru femele, transmit o parte din bagajul lor genetic urmașilor și astfel se reproduce inclusiv agresivitatea. Luptele dintre membrii unei specii, prin faptul că duc la grave răniri sau la moarte, ar avea însă și serioase efecte negative asupra speciei în cauză, micșorând drastic efectivul ei. De aceea, la multe animale instinctul agresivității este dublat de unul care inhibă distrugerea totală a adversarului. Tensiunea dintre agresivitate și oprirea ei se rezolvă prin comportament agresiv ritualizat, în care atunci când în desfășurarea luptei (în particular dintre masculi) apare evidentă superioritatea unuia, adversarul învins dă semne că se recunoaște ca atare și părăsește scena, iar căștigătorul, deși și-ar putea distruge oponentul, se oprește și el (Eilam et al., 2006).
Nu toate animalele au dezvoltat însă asemenea mecanisme, ci doar acelea unde pericolul de distrugere con-specifică era mare. Etologii cred că, deoarece înainte de a inventa armele, oamenii nu aveau un echipament natural capabil de frecvente răniri grave sau mortale, ei nu au ajuns nici la mecanisme care să controleze agresivitatea. Iată de ce, odată cu inventarea armelor – și mai ales a acelora ce pot omorî la distanță, când adversarul nu poate induce milă și reținere – la oameni a crescut violența con-specifica. Desigur, etologii și sociobiologii recunosc că există factori sociali și culturali care îngrădesc instinctul agresivității, dar ei subliniază că la om lipseste condiția inhibitivă înnăscută în a-l tempera (Albert et al, 1993).
Principalele argumente care se aduc împotriva teoriei naturii instinctive (înnăscute) a agresivității sunt următoarele: chiar la nivel animal, cercetările arată că, cel puțin la mamiferele superioare, nu funcționează o matrice genetică rigidă de agresivitate, comportamentele competitive fiind flexibile și în mare parte, învățate. La om, este problematică existența unui instinct universal al agresivității, analize transculturale și pe scara timpului istoric indicând o foarte mare variabilitate atât ca moduri de manifestare a violenței, cât și ca frecvență și intensitate a ei. Dacă agresiunea ar reprezenta o tendință umană universală direct determinată genetic, asemenea diferențe și schimbări cu greu ar fi putut avea loc.
Psihologii sociali și sociologii, respingând ideea că violența este explicabilă în primul rând prin schema ei instinctual înnăscută, nu neagă orice rol al factorilor biologici. Cromozomul y, supranumerar, diferențe în structurile neurologice și alți parametrii de natura biologică au importanță în spectrul comportamentului prosocial și antisocial. S-a constatat, de exemplu, că indivizii arestați pentru crime violente au avut în proporție semnificativ mai mare ușoare accidente neurologice în timpul perioadei prenatale decât cei ce nu au săvârșit astfel de crime (Baker, Mednik, 1984). Abordarea psihosocială, recunoscând un fundal biologic al agresivității, arată că rolul învățării sociale, al factorilor cognitivi în evaluarea costurilor și al beneficiilor, al structurilor sociale formale și informale este preponderent și în domeniul comportamentelor.
Atunci când ceva sau cineva se interpune în acțiunea noastră de a realiza un scop, intervine frustrarea. În concepția clasică (Dollard et al., 1939), agresiunea este totdeauna efectul frustrării, iar frustrarea conduce cu necesitate la o formă de agresiune. Deși chiar în această viziune, legătura frustrare-agresivitate nu este simplă (se prezumă și agresivitatea implicită, din gândire), astăzi puțini psihologi acceptă că frustrarea este singura, sau cea mai importantă cauză a violenței. S-a clarificat faptul că nu toți indivizii răspund la sentimentul frustrării prin agresivitate, mulți cad în resemnare și melancolie, după cum nu toate actele de violență au ca substrat frustrarea – personalul militar în razboi și sportivii, de exemplu.
Frustrarea rămâne însă și în viziunea contemporană din psihologia socială un factor important în explicarea violenței și a comportamentelor sociale. El a fost integrat într-o schemă mai generală, cea a motivației ce trimite la agresivitate, motivație în centrul căreia se situează mânia și un nivel de activism neuropsihic (arousal) ridicat. Starea psihică de afectare negativă indusă de evenimente, situații și persoane adverse, însoțită și de modificări fiziologice, este un mobil puternic pentru a acționa violent, dar transpunerea lui în planul acțiunii concrete depinde de o serie de factori, printre care factori cognitivi (asocierea cu experiențe trecute, evaluarea consecințelor comportamentale etc.) sunt foarte semnificativi. Ipoteza frustrare-agresivitate astfel modificată (Berkowitz, 1989), acoperă un teritoriu mai extins din vasta scena a vieții sociale. Totuși, prin asumpția ei ce leagă evenimentele neplăcute de stările afective negative și de aici, de agresivitate, ea sugerează că, întrucât asemenea evenimente sunt la tot pasul, predispoziția la violență, dacă nu violența însăși, este o realitate cvasi-permanentă (Baron, Byrne, 1991). Ceea ce nu numai că nu este uman încurajator, dar foarte probabil că nici adevărat.
Provocarea directă (verbală sau fizică) din partea celorlalți este în cele mai multe cazuri o sursă de mânie și determină reacții violente. Nici aici însă relația nu este mecanică, fiindcă depinde de cine este agresorul, în ce situației, cum sunt interpretate intențiile sale. Oricum, în general oamenii nu răspund la atacurile altora după perceptul biblic al “întoarcerii celuilalt obraz”, ci mai mult după principiul mundan (functionând în multe culturi ca o normă de conduită prosocială) al “ochiului pentru ochi”. După mecanismul revanșei, la scară socială mai largă sau în fragmente microsociale, o escaladare a violenței se instaurează în multe ocazii. Familia este un astfel de context, în care violența domestică nu înseamnă, de regulă, un agresor și o victimă, cât mai degraba violența mutuală în sânul cupului marital sau între părinți și copii (Straus et al, 1981).
1.4.3. Natura dobândită a agresivității
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobândită prin învățare socială. Procesul de socializare înseamnă și achiziția de răspunsuri agresive, fie prin învățare directă , acordarea de recompense sau pedepse a unor comportamente- fie mai puțin direct, prin observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții.
Experimentele lui Bandura (1963) au demonstrat rolul adultului ca model în însușirea comportamentului agresiv la copii. După ce au văzut cum un adult agresează o păpușă, sau se joacă liniștit cu ea, copiii au fost puși în situația de a avea ei înșiși de-a face cu o serie de jucării, printre care și papușa respectivă. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat și ei agresiv. Mai mult, s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când: modelul a fost recompensat; modelul a fost de același sex ca și copilul; modelul a avut înainte legături intense cu copilul (prieten de familie, învățător etc.). Astfel încât, chiar dacă copii nu sunt educați specific spre a fi agresivi – în multe culturi și asta se întâmplă – ei învață din experiența proprie prin reîntarire, sau imită persoanele semnificative și/sau autoritare.
Normele sociale elaborate în diferite contexte socio-culturale nu indică însă numai intensitatea și modalitățile și conduitele agresive, ci și circumstanțele în care ele trebuiau să se desfășoare, și anume: care persoane sau grupuri merită să fie ținta agresivității; ce fel de acțiuni ale celorlalți justifică sau pretind a răspunde prin violență; în ce situații agresivitatea este o modalitate sau nu. Înțeleasă într-un sens larg, perspectiva învățării sociale leagă astfel actele agresive de o arie mai extinsa de factori, cum ar fi: experiența trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situației și a posibilelor consecințe. Ea apare deci, mult mai complexă decât viziunea biologistă, și este și mai convingătoare. Și după cum remarca Baron și Byrne (1991) este și mult mai optimistă fiindcă dacă agresiunea este în primul rând învățată, ea poate fi mult mai direct și ușor controlată, deopotrivă la nivel societal și individual.
1.4.4. Tipuri de agresivitate
Conduitele agresive sunt induse motivational prin crearea la indivizi a unei stări de mânie și furie. Cât din această stare este de origine biologică și cât este învățat este greu de decelat; cert este că în transpunerea unei porniri agresive în acte efective intervin o serie de parametri.
Teoria învățării sociale subliniază că indivizii învață prin socializare cum și când transpunerea poate avea loc. Cu toate că ea face referiri și la cognițiile prezente, accentul este pe ce s-a învățat în trecut.
Perspectiva cognitivă, în varianta ei mai specifică a costurilor și beneficiilor, sugerează că și comportamentele agresive (antisociale) sunt rezultanța unui proces decizional, prin care, pe baza unor informatii, indivizii tind prin acțiunile lor să-și maximizeze câștigurile. Decizia de a acționa agresiv și antisocial este în funcție de raportul dintre costurile și beneficiile anticipate. Gradul de raționalitate în aceste decizii depinde de multe variabile. Am putea vorbi în acest sens de un continuum ce are la una din extreme reacții de agresivitate spontană, iar la cealaltă comportamente antisociale calculate până în cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se grupeaza acele acte agresive care urmăresc lezarea unor persoane sau grupuri în vederea atingerii unor scopuri practice, și ele se subsumeaza conceptului de agresivitate instrumentală. În asemenea cazuri, nu mânia provocată de cineva determină reacția de violență, ci pur și simplu faptul că prin agresare se obține un beneficiu. Diferite sporturi sunt exemple ilustrative, dar și actele propriu-zis antisociale cum sunt furturile, crimele etc.
O formă particulară de agresivitate instrumentală este cea numită de Levine și Campbell (1972) conflict realistic de grup. Aceasta se întâmplă atunci când grupuri sociale de mai mică sau mai mare întindere sunt în competiție pentru o resursă cu existență limitată (teritoriu, locuri de muncă etc.). Experiența istorică ne arată însă că angajarea în conflicte de masă aduce, în general, mult mai multe pierderi decât câștiguri pentru toate părțile implicate direct. Cooperarea și înțelegerea prin compromisuri constructive sunt preferabile, atât din unghiul de vedere al individului cât și al colectivității.
Oarecum în contrast cu agresivitatea instrumentală este cea numită ostilă, a cărui scop nu este obținerea de beneficii concrete de către agresor, ci doar producerea de suferință victimei. Suntem aici, probabil, mai aproape de o pornirea spontană spre violență, poate una instinctivă. Literatura din domeniu mai face distinctia între agresivitatea reactivă -cea prin care se răspunde unei provocări și cea proactivă, inițiată fără provocări prealabile. Importantă este, de asemenea, diferențierea între agresivitatea verbală și cea fizică, aceasta din urmă fiind mult mai gravă, deopotrivă prin consecințele asupra agresatului, cât și prin probabilitatea mai mare de a declanșa un răspuns agresiv și deci, de a duce la o escaladare a violenței (Westen et al, 2006).
De reținut este faptul că nu orice agresivitate este comportament antisocial, după cum nu orice act antisocial presupune agresivitate. Cele mai multe furturi, de pildă, au loc în lipsa posesorului de bunuri sau fără știrea acestuia. Agresivitatea neintenționată nu este antisocială. În acest caz marea problemă este însă că nu întotdeauna ea se dezvăluie, fără echivoc, ca atare. În numeroase împrejurări, indivizii sau grupurile sociale, în lipsa unor informatii ferme, atribuie intenționalitate sau nu unor comportamente de tip agresiv doar pe baza unor date vagi și prin urmare, determină sau nu replici agresive. Dar și cea mai mare parte a agresivității instrumentale nu este considerată antisocială ci prosocială. Sancțiunile aplicate de părinți copiilor, prinderea și pedepsirea răufăcătorilor, răspunsul armat la provocări din exterior, multe competiții sportive ce presupun și agresivitate fizică sunt încurajate de societate. De fapt, criteriul dacă agresivitatea este antisocială sau prosocială este în ce măsură ea contravine sau susține normele sociale. Este adevărat că nu întotdeauna aceste norme au claritatea prezumată în teoriile din disciplinele socio-umane și, mai ales, nu întotdeauna comportamente specifice ce cuprind și secvențe de agresivitate sunt transparente în a fi de un gen sau altul (prosociale sau antisociale).
Având în vedere diapazonul larg de conduite agresive și raportul lor complex cu standardele sociale ce le definesc antisociale sau nu, apare destul de limpede determinarea lor multiplă. Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că în aproape orice act de violență sunt implicați atât factori de natura biologică și psihologică, cât de natura psihosocială, atât trimiteri spontan-emoționale (probabil instinctuale) cât și modele comportamentale achizitionate prin învățare, precum și evaluarea situației în termeni de costuri și beneficii. Pe de altă parte, cauzalitatea multiplă indică faptul că în funcție de tipurile de agresivitate, prezența și ponderea respectivilor factori este diferită. Analiza mai concretă a violenței și comportamentelor antisociale reclamă luarea în considerare și a unor condiții particulare ale desfașurării lor (Curșeu, 2003).
Ipoteza catharsisului afirmă că pornirea oamenilor – înnăscută, indusă prin socializare sau provocată de evenimente specifice – de a se comporta agresiv față de semenii lor, poate fi satisfăcută prin acțiuni substitutive care să nu facă rău nici altora și nici lor înșile. Creîndu-se posibilitatea ca indivizii să-și descarce mânia și ura prin mijloace inofensive se reduce tensiunea emoțională, și, prin urmare, probabilitatea ca ei să săvârșească acte antisociale. Se consideră că efectul catharsis operează prin trei căi principale:
1) vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizată încă de Aristotel);
2) consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de Freud);
3) angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite), idee anticipată deja de Platon.
Ce spun studiile experimentale în legătură cu efectul catharsis și cele trei căi de realizare ale lui?
Majoritatea copleșitoare a cercetărilor indică nu numai că expunerea la violența mass-medială nu reduce violența efectivă, ci o încurajează. Nici vizionarea unor competiții sportive ce presupun agresivitate nu au un efect de catharsis. Mai mult, se pare că întăresc tendința spre violență (Stephan, Stephan, 1985).
Privitor la exprimarea pornirilor agresive în planul imaginarului, aici rezultatele investigațiilor concrete sunt contradictorii. Consumarea indirectă a frustrării, mâniei, revoltei, prin scenarii ce rezolvă acțiuni agresive doar în teritoriul fanteziilor mentale pure sau în cel al povestirilor scrise, al picturii ș.a., conduce, probabil, la o micșorare a tendinței de a realiza practic, în viața reală, acte de violență antisociale (Stephan, Stephan, 1985; Sears et al., 1991).
Realizarea de activități fizice viguroase, ce implică agresivitate, sau cel puțin un mare efort, dar care nu au consecințe umane și sociale negative, cum ar fi diferite sporturi și jocuri, munca grea, reduc doar temporar starea de dispoziție înspre agresivitate față de persoanele ce formează obiectul mâniei (Zillmann, 1988). Cercetările evidențiază, că în general, orice formă de comportament agresiv substituant (inclusiv cel verbal) mai degrabă sporește probabilitatea unor acte violente antisociale intenționate de un actor decât să o micșoreze (Baron, Byrne, 1991; Sears et al., 1991).
Investigațiile sistematice de specialitate relevă că acțiunile prezumate în mod obișnuit ca având un efect catharsic de prevenire și reducere a violenței, au în mai mare măsură un efect invers, de îngroșare a ei. Nu trebuie să avem însă o încredere oarbă în rezultatele acestor cercetări. Pentru studiile de laborator, se pune problema ce relevanță au ele vizavi de dinamica și complexitatea vieții real. În cazul celor corelaționale poate interveni eroarea variabilelor neluate în calcul, și, de asemenea, se ridică decisiva întrebare cu privire la raportul cauzal în cadrul corelației.
S-a constatat, de pildă, o puternică corelație pozitivă între violența verbală și cea fizică la cuplurile maritale, ceea ce infirmă viziunea catharsisului, în care prima formă de violență ar putea fi un substitut pentru a doua, mult mai gravă. Este foarte probabil că violența verbală, în loc să o anuleze sau să o atenueze pe cea fizică, o potențează. Dar fără a controla și alte variabile e imprudent a da un verdict final.
În același timp, rezerva noastră trebuie să fie și mai pronunțată când e vorba de reprezentările și explicațiile populare privind raportul catharsis-agresivitate antisocială. Oricât de contrastantă ar fi imaginea asupra catharsisului oferită de psihologia socială față de cea a bunului simț, respectiva imagine merită luată în serios în viața și politica culturală.
Toate culturile și societățile au instituit forme de pedeapsă pentru acțiunile agresive ce aduc prejudicii colectivității în întregime, sau membrilor lor. Există un raport de directă proporționalitate între gravitatea conduitelor antisociale și intensitatea pedepsei, mergându-se pâna la privarea de libertate pe toată viața, sau chiar la suprimarea fizică. Pedeapsa, atât cea din realitatea socială informală cât mai cu seamă cea din sistemul formal (instituțional juridic), are rolul nu numai de a-l sancționa sau izola pe cel în cauză, de a reduce deci mult probabilitatea ca ei să mai săvârșească acte agresive antisociale, ci și de a servi ca exemplu. Prin învățarea socială obsrvațională – a percepției consecințelor conduitelor reprobabile – indivizii își dau seama la ce se pot aștepta. Astfel încât deopotrivă pedeapsa ca și amenințarea cu pedeapsa (directă sau inversă), conduc la reținerea de la acte de violență. Este rațional să admitem că dacă n-ar funcționa penalizările, în diversele lor formule, și conștiința existenței lor, cel puțin în actuala fază de dezvoltare a omenirii supraviețuirea ei ar fi greu de imaginat.
Efectul pedepsei și al amenințării cu pedeapsa nu este nici el atât de mare și pozitiv cum e văzut de conștiința comună. Și, oricum, el nu este automat și unidimensional, ci condiționat de anumiți factori. Bower și Hilgard (1982) consideră următoarele condiții necesare pentru ca pedepsele instituționale, în speță închisoarea, să devină eficiente: pedeapsa trebuie să fie promptă, adică să urmeze cât mai repede după actul săvârșit; să fie suficient de intensă, să aibă mărimea necesară în a induce aversitate față de ea; să fie foarte probabilă, potențialul autor violent să aibă conștiința probabilității cu totul ridicată că pedeapsa se va produce.
Ori, ceea ce se constată este că, din păcate, actualele sisteme juridice penale îndeplinesc în mică măsură concomitent aceste trei principale condiții. De la efectuarea unei agresivități antisociale și până la pedepsirea ei efectivă poate dura luni și poate chiar ani, intensitatea pedepsei pentru același act diferă destul de considerabil, și, mai grav, multe acțiuni violente care ar trebui evident pedepsite, nu sunt. Schimbări procedurale penale care să maximizeze intervenția condițiilor amintite ar spori semnificativ impactul pedepselor instituționale asupra reducerii violenței (Baron, Byrne, 1991). Afirmațiile la care juriștii ar putea replica: schimbări necesare dar cu totul dificil de realizat, deoarece ar avea multe alte consecințe nedorite. De altfel, cu deosebire în cazul delincvenței juvenile, pedeapsa prin instituții corecționale, cu atât mai mult închisoarea, ridică serioase semne de întrebare pe linia însușirii sau accentuării în asemenea contexte a mentalității și conduitei antisociale, precum și a consecințelor stigmatizării (prin întemnițare) asupra personalității persoanei în cauză (Rădulescu, Banciu, 1990).
Nici în cazul pedepsei neinstituționalizate (informale), cea din derularea cotidianului, efectul asupra violenței nu este necondiționat și întotdeauna pozitiv. E adevărat că multe studii confirmă faptul că oamenii, în decizia de a acționa agresiv sau nu, iau în calcul și probabilitatea de a li se riposta din partea celorlalți. Nu în toate cazurile însă pedeapsa anticipată reduce violența. Escaladările conflictelor sociale sau etnice reprezintă exemple elocvente, din păcate și tragice, în acest sens. Pedepsirea copiilor care se comportă agresiv, și mai ales, pedepsirea lor fizică , nu are efectul educativ scontat. Mai mult, s-a constatat că copiii pedepsiți frecvent pentru comportamentul lor agresiv, devin ei înșiși mai agresivi decât copiii normali, iar deveniți adulți, provoacă, în cel mai înalt grad, violența în familie. Aceasta pentru că este în joc învățarea modelului agresiv sau poate că, la fel ca în orice gen de atacuri repetate, se acumulează mânie și furie (Sears et al., 1991). După cum, probabil că și aici e vorba de controlul unor variabile cheie de personalitate. S-ar putea, de pildă, că respectivii copii devin mai agresivi nu din cauză că au fost frecvent pedepsiți, ci au fost mai frecvent pedepsiți pentru că erau mai agresivi. Oricum, studiile de specialitate, ca și experiența cotidiană, ne arată că pedeapsa, și cu deosebire anticiparea ei, operează eficient în reducerea violenței doar în condiții determinate și în funcție de prezența altor mecanisme.
Observația de zi cu zi, susținută de cercetări experimentale, indică cum că violența poate fi până la un punct preîntâmpinată și escaladarea ei evitată prin a se cere scuze.
Ohbuchi și colegii lui (1989) au realizat un studiu în care un colaborator de-al lor a prezentat subiecților niște sarcini complexe pe care aceștia trebuiau să le îndeplinească. În timpul expunerii materialelor experimentale, colaboratorul asistent a făcut (intenționat) o serie de greșeli, astfel încât performanțele subiecților au fost slabe și, în consecință, aprecierile din partea conducătorului de experiment au fost negative. Asistentul, la o parte din subiecți și-a cerut scuze, iar la alta nu. După aceasta, subiecții au fost rugați să-l evalueze pe asistent în funcție de cât de bun psiholog li se pare că este, precizându-li-se că evaluările lor vor influența notele pe care le va obține asistentul. Subiecților cărora le-a cerut scuze l-au evaluat semnificativ mai pozitiv decât ceilalți.
Multe alte studii experimentale confirmă rolul benefic al cerutului de scuze. De fapt, el face parte dintr-o arie mai largă de priceperi și abilități de comunicare socială. Sunt mulți oameni care nu știu să facă și să primească observații astfel încât să nu-i mânie pe ceilalți, care au un stil arțăgos de a discuta și sunt insensibili la stările emoționale ale altora. Lipsa de capacități de comunicare interumană constructivă, de cultură a relațiilor interpersonale duce la violența nenecesară și astfel nejustificată. Or, această cultură poate fi învățată.
Tehnici mai specifice, dar foarte eficiente pentru anumite situații sunt cele bazate pe principiul incompatibilității în răspunsuri, care spune că este imposibil să te angajezi concomitent în două răspunsuri antagonice sau să trăiești în același timp două stări emoționale opuse. Aplicând respectiva idee la violență, înseamnă că atât frustrarea și mânia, cât și comportamentul agresiv propriu-zis pot fi surmontate prin inducerea unor stări și răspunsuri opuse. O serie de cercetări au arătat că într-adevăr, umorul, crearea reacțiilor empatice sau admirative, contribuie la diminuarea agresivității.
Pedeapsa, catharsisul, strategii psiho-cognitive de genul celor de mai sus sunt mijloace exterioare de control al violenței. Eficiența lor este limitată, fiindcă depinde de prezența lor nemijlocită. Până la urmă, unele dintre ele – în particular pedepsele instituționalizate – sunt costisitoare pentru societate. Ideal ar fi ca și în domeniul agresivității antisociale să opereze prioritar mecanisme ale controlului intern, din interiorul individului. Anticiparea pedepsei și a ripostei este un asemenea mecanism. Psihologii operează însă și cu un concept mai larg, anume cel de anxietate a agresiunii (Sears et al., 1991). Adică, ei spun că ar fi necesar – și se și realizează – învățarea inhibiției față de agresiune în general, inhibiție care nu înseamnă doar simpla frică de pedeapsă. Prin socializare, se poate constitui în personalitatea umană un gen de aversiune vizavi de violență sub orice formă a ei. Că socializarea contează pe aceasta linie e sugerat de situația copiilor din familiile ce aparțin clasei de mijloc din SUA, care au un mai mare grad de inhibiție agresională decât cei din păturile de mai jos. De asemenea, părinții care folosesc cu precădere ca tehnici disciplinare discuții pe bază de argumente și instrumente psiho-afective, produc copii cu mai mare aversivitate agresională decât cei ce utilizează frecvent pedepsele fizice (Feshbach, 1970). Părinții care descurajează violența, comportându-se ei înșiși ca atare, servesc ca un model neagresiv pentru urmașii lor. S-a dovedit experimental că așa cum expunerea la acțiuni agresive potențează violența, tot așa și expunerea la modele și acțiuni non-agresive duce subiecților reținerea de a se comporta agresiv, chiar atunci când ei au fost puternic provocați (Baron, Byrne, 1991). Apare destul de clar că socializarea joacă un rol fundamental în prevenirea și controlul violenței.
1.5. Comportamentele între normal și patologic
Înainte de a face trecerea către demersul de cercetare ar fi util pentru încheierea prezentării teoretice să se discute pe scurt despre comportamentul uman, ce anume este considerat a fi normal și ce este comportamentul deviant. Acest fapt ajută la o mai bună decelare a aspectelor ce urmează a fi investigate.
Psihologii comportamentaliști care au făcut studii (Skinner, 1955, Bandura, 1986) pentru a determina ce anume duce la apariția unui comportament au concluzionat că un comportament este activat de antecedente și se menține/dispare ca urmare a unor consecințe.
Antecedentele care duc la apariția unui comportament sunt următoarele: situația-stimul (contextul) și procesările informaționale.
Contextul este fundamental în prelucrarea comportamentului. Avem o mulțime de cunoștințe pe care le activăm în funcție de context (acest fapt se numește deschidere operațională). Contextul este cel care ne activează cunoștințele. Acest context activează anumite prelucrări informaționale ale noastre legate de un comportament. Ele sunt cunoștințele procedurale, expectanțele și auto-eficacitatea.
cunoștințele procedurale sunt acele informații pe care le deținem pentru a face un comportament. Un copil nu va scrie corect atâta vreme cât nu are învățate anumite reguli despre a scrie.
expectanțele sunt ceea ce ne așteptăm noi să se petreacă. Atunci când învăț pentru un test mă și aștept să primesc o notă bună. Uneori expectanțele noastre pot fi foarte mari și atunci devin problematice. Dacă ne așteptăm să primim o notă de zece în condițiile în care obiectiv măsurat noi am învățat de un șapte vom fi foarte dezamăgiți. Cu cât expectanțele noastre sunt mai mari și mai rigide cu atât vom fi mai nefericiți. Dacă ne așteptăm în mod rigid ca lumea să fie dreaptă există șanse foarte mari să trăim un sentiment marcant de nedreptate și neajutorare.
auto-eficacitatea se referă la ceea ce mă simt capabil să fac în funcție de cunoștințele mele. Să zicem că știu să înot, dar nu sunt un înotător foarte bun și ca urmare nu va voi aventura să înot în apă adâncă sau unde sunt curenții mari. Aste pentru că recunosc că nu sunt capabil să fac acest lucru
Orice comportament pe care îl facem se datorează unor prelucrări informaționale datorate stimulilor și este menținut de consecințele sale. Dacă sunt alcoolic mediul meu este de obicei unul care îmi activează comportamentul de a bea. Prietenii mei cei mai mulți sunt și ei alcoolici, locurile pe care le frecventez adesea sunt barurile sau am acasă un bar/loc ce este mereu aprovizionat cu băutură. Cum să renunț să beau când mediu mă îndeamnă să o fac? Atunci când prietenii mei alcoolici dispar și mediul nu mai îmi oferă ușor șansa să îmi urmez viciul probabilitatea să beau tot mai puțin sau deloc crește.
Mai mult, un comportament este generat de antecedente și menținut de consecințe. Dacă un comportament se produce sau nu depinde de consecințe:
întăriri pozitive înseamnă tot ceea ce mă determină să fac un comportament pentru că îmi aduce o recompensă. Dacă învăț temeinic la o materie este pentru că îmi place, pentru că vreau să iau note bune, să trec anul pentru că am o restanță, pentru că mă ajută să mă pregătesc pentru viitoarea mea carieră, etc. Toate acestea sunt recompense. La început căutăm recompense materiale (buline, medalii, note, etc), apoi pe cele abstracte, imateriale (lauda, aprecierea, etc).
întăriri negative și ele ne determină să facem și să menținem un comportament, de aceea se numesc întăriri, însă pe acestea le facem ca să evităm o pedeapsă sau un eveniment ne nu dorim să se întâmple. Dacă merg cu mașina și conduc cu viteză mare și resimt plăcerea condusului cu viteză atunci această plăcere este o întărire pozitivă. Dar dacă merg cu viteză mică și adaptată la condițiile de drum sau meteo este pentru că vreau să evit ceva neplăcut (un accident sau o amendă).
pedepsele sunt cele care nu mai duc la apariția unui comportament, din contră, datorită unei pedepse eu nu mai fac comportamentul respectiv. Un copil mic nu va pune mâna pe telefonul tatălui său să se joace cu el dacă acesta îl ceartă, un elev va înceta să mai vorbească neîntrebat în timpul orei dacă profesorul îi dă drept pedeapsă o notă mică sau îl ascultă din lecția de zi. Odată ce ai circulat cu viteză mare și carnetul de șofer ți-a fost suspendat (pedeapsa) șansa să mai mergi cu viteză după ce ai redobândit carnetul este mult mai mică (întărirea negativă).
Un ultim aspect de menționat aici este acela că noi considerăm un comportament a fi adaptativ/dezadaptativ în funcție de context. Dacă vrem să modificăm un comportament trebuie în primul rând să modificăm contextul deoarece cu cât deschiderea operațională este mai mică, cu atât frecvența comportamentului este mai redusă. Atunci când contextul a fost modificat se face intervenție și la nivelul antecedentelor sau al consecințelor. Dacă alcoolicului i-am luat tot alcoolul din casă și i-am restricționat accesul la prietenii lui de pahar se poate merge pe consecințe să îi dăm un medicament cu efecte averse la alcool (pedeapsa) și teama de a i se mai face rău data viitoare când bea să fie mai mare (întărirea negativă). Îi putem oferi recompense pentru că nu a băut (șeful său poate să îl aprecieze și să îl promoveze, bani, laude, încurajări, aprecierea noastră sinceră, etc.). Trebuie să ținem cont, totuși, că aceste schimbări nu se produc ușor. Uneori, dacă comportamentul nu este foarte stabil (cum este în cazul copiilor) este nevoie doar de puține intervenții și modificări pentru a schimba comportamentul, alteori, cum este în cazul persoanelor dependente de alcool/substanțe/mâncare/sex, etc este nevoie de un procedeu dificil și îndelungat pe care îl conduce numai un psiholog atestat.
În schimb, când este vorba despre comportamentul deviant acesta trebuie perceput ca o abatere de la media populației. Media este considerată a fi comportamentul de conformitate al unei populații în funcție de normele și regulile sociale și comportamentul deviant apare ca o abatere, el arată devierile negative, cele orientate împotriva valorilor, sunt cele care se denumesc în termeni de „antisociale”, „criminalitate” sau „infracționalitate”.
Așadar, comportamentul deviant se referă la abaterile de la normele societății, dar comportamentul delincvent sau infracțional se raportează la abaterile legilor, ale normelor juridice cu caracter penal.
Mai există și o altă categorie, cea a comportamentului aberant care include acele aspecte cu caracter medico-legal, psihiatric sau psihopatologic. Obiectul de studiu al acestei lucrări este comportamentul delincvent, dar având în vedere că el este analizat din punctul de vedere al factorilor cu potențial generator, va fi folosită terminologia de comportament deviant.
CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1. Obiectivul de cercetare
Scopul acestui studiu este de a evalua măsura în care există diferențe între persoanele acuzate de fapte penale în ceea ce privește o serie de aspecte psihologice, dar și de a explica relația dintre aceste aspecte psihologice și fenomenul comportamentului deviant.
Ca atare, obiectivul de cercetare este să se demonstreze că există diferențe între persoanele condamnate pentru prima dată pentru o faptă penală și cei care sunt recidiviști în ceea ce privește următoarele aspecte psihologice:
atitudinea față de familie
atitudinea față de școală
atitudinea față de muncă
atitudinea față de lege
atitudinea față de infracțiune și pedeapsă
sentimentul rușinii și al vinovăției
mentalitatea de delincvent
tendințele agresive
atitudinea față de propria viață și viitor
sensul vieții
2.2. Ipotezele studiului
Propunerea de cercetare a acestei cercetări este de a demonstra că există diferențe semnificative între persoanele condamnate penal pentru prima dată și condamnații recidiviști cu privire la o serie de atitudini care prin caracterul lor disfucnțional asumat de aceste persoane, ele conduc la apariția comportamentelor ce ajung să fie condamnate penal.
Mai precis, se dorește să se demonstreze următoarele:
recidiviștii prezintă un nivel mai crescut al atitudinilor disfuncționale față de familie, școală, muncă, viață, lege și/sau pedeapsă comparativ cu persoanele condamnate pentru prima dată.
recidiviștii prezintă un nivel mai redus al sentimentului rușinii și al vinei comparativ cu cei condamnați pentru prima dată.
nivelul tendințelor agresive este mai crescut în rândul recidiviștilor comparativ cu persoanele condamnate pentru prima dată
persoanele condamnate pentru repetate fapte penale prezintă un nivel mai crescut al mentalităților de tip disfuncțional comparativ cu cei condamnați penal pentru prima dată.
2.3. Variabile
Acest demers de cercetare este unul de tip calitativ în care sunt evaluate caracteristicile specifice ale celor două categorii de persoane condamnate sub forma raporturilor de frecvență. Variabilele analizate îmbracă diferite forme, de la numere proriu-zise, la categorii și rezultatele sunt exprimate sunt forma frecvențelor cu care categoriile respective apar.
Pentru toate ipotezele studiului variabila independentă este categoria de persoane – condamnați penal pentru prima dată și condamnați recidiviști.
Variabila independentă variază în funcție de ipoteza formulată astfel:
pentru prima ipoteză de cercetare variabila independentă este reprezentată de nivelul atitudinilor disfuncționale față de familie, școală, muncă, viață, lege și/sau pedeapsă.
pentru a doua ipoteză variabila independentă se referă la nivelul sentimentului rușinii și al vinei.
pentru a treia ipoteză de studiu variabila independentă sunt tendințele agresive.
pentru ultima ipoteză a cercetării variabila independentă este reprezentată de nivelul mentalităților disfuncționale.
În rândurile de mai jos sunt redate câteva argumente pentru motivul alegerii strategiei de cercetare de tip calitativ: deși majoritatea studiilor realizate sunt de tip cantitativ, s-a dorit ca prin această lucrare de cercetare să se identifice specific factorii ce diferențiază cele două categorii de condamnați. Există numeroase studii cantitative pe această temă și toate folosesc aceleași variabile independente, dar ele sunt măsurate prin instrumente standard, ce nu permit persoanelor un grad crescut de libertate a alegerii răspunsurilor. În acest mod studiul de față încearcă să se apropie cât mai tare de caracteristicile cercetării calitative (așa cum sunt ele descrise de Rossman și Rallis, 1998):
cercetarea a avut loc în mediul său natural (penitenciar)
s-a apelat la metode de cercetare multiple
fenomenul social al fost perceput holistic, angajând atât o percepție asupra familiei, educației, concepțiilor despre lume și viața ale participanților
a existat un nivel crescut de preocupare pentru biografia personală a fiecărui participant
Focalizarea a fost pe analiza de grup a aspectelor specifice ale persoanelor condamnate, dar și pe aspectele ce țin de individ. Paradigma de cercetare a fost de tip constructivist, strategia de cercetare a fost fenomenologică și practic interpretativă, metodele de adunare a datelor au fost sub forma unui interviu cu întrebări închise și deschise, metoda de analiză a datelor este una de tip analiză de conținut (pentru rezultatele propriu-zise ale studiului) și analiză fenomenologică (pentru a elabora concluziile cercetării). Și nu în ultimul rând, metoda de interpretare a datelor a fost una evaluativă.
2.4. Instrumente și metode
Așa cum am afirmat în rândurile de mai sus, metoda de cercetare a fost reprezentată de un interviu în care întrebările cercetătorului au fost standard iar respondentului i s-a oferit ocazia să ofere mai multe tipuri de răspuns.
Această metodă a fost selectată deoarece studiile analizate pentru a întocmi această cercetare au arătat numai date care sunt specifice întregii populații, mai puțin acestor persoane. Ca atare, a fost elaborat un interviu de tip chestionar în care au fost vizate 10 teme majore (diferite tipuri de atitudini față de aspecte sociale, educaționale, psihologice, etc) și în final condamnaților li s-a oferit posibilitatea să exprime un mesaj către persoanele aflate în libertate.
În rândurile de mai jos sunt redate pe scurt temele abordate și câte întrebări au fost adresate pentru fiecare temă, dar și exemple de întrebări și răspunsuri:
1 – Atitudinea față de familie, 13 întrebări cu câte 3 sau 4 posibilități de răspuns și o întrebare cu răspuns deschis
Exemplu de item:
Sunt convins că, indiferent ce voi face, familia mea va fi alături de mine.
da 2. nu 3. nu știu
2 – Atitudinea față de școală, cu 8 întrebări
Exemplu de item
Am abandonat școala pentru că:
1.am rămas repetent
2.aveam multe absențe
3.nu aveam cele necesare pentru școală (îmbrăcăminte, cărți)
4.trebuia să merg la muncă
5.așa m-au sfătuit prietenii
6.nu învățam nimic folositor la școală
7.colegii se purtau urât cu mine
8.profesorii se purtau urât cu mine
9.altele (care anume)……..
3 – Atitudinea față de muncă, cu 11 întrebări
Exemplu de item:
Cel mai important este ca o meserie să-ți aducă:
satisfacții
timp liber
bani mulți
o funcție importantă
prieteni
călătorii
bucuria de a face ceva util pentru ceilalți
altele (care anume)……….
4 – Atitudinea față de lege, cu 8 întrebări
Exemplu de item:
Este mai important să am bani mulți decât să fiu un om cinstit.
da b) nu c) nu stiu
5 – Atitudinea față de infracțiune și pedeapsă, 9 întrebări
Exemplu de item:
Lumea e plină de delincvenți, dar sunt prinși doar cei fără noroc.
da 2.nu 3.nu știu
6 – Sentimentul rușinii și vinovăției, cu 9 întrebări
Exemplu de item:
Am știut tot timpul că fac ceva rău.
1. da 2. nu
7 – Mentalitatea de delincvent, cu 110 întrebări
Exemplu de item:
Sunt mândru că fac pare dintr-o bandă.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
8 – Tendințele agresive, cu 8 întrebări
Exemplu de item:
Un conflict nu se poate stinge cu vorba bună.
1. da 2. nu 3. nu știu
9 – Atitudinea față de propria viață și viitor, cu 9 întrebări
Exemplu de item:
În orice situație, mă gândesc doar la binele meu.
1. întotdeauna
2. uneori
3. rareori
4. niciodată
5. nu răspunde
10 – Sensul vieții, cu 8 întrebări
Exemplu de item:
Vreau ca oamenii să spună despre mine că sunt un “mare bandit”.
1. da 2.nu 3. nu știu
La final a existat o altă întrebare la care persoanele au avut posibilitatea să își exprime liber opinia – „După ce ați răspuns la toate aceste întrebări, doriți să spuneți ceva deosebit, să transmiteți un mesaj celor aflați în libertate?”
2.5. Eșantion
În acest studiu au fost incluse 60 de persoane condamnate pentru fapte penale. Dintre acestea 30 erau condamnați pentru prima dată, restul fiind recidiviști. Toți au fost bărbați și interviul cu ei a avut loc în penitenciarul Slobozia, unde erau cazați.
Cel mai tânăr condamnat avea 22 de ani și cel mai în vârstă avea 60 de ani. Media de vârstă a fost de 38,1 ani. Vârsta persoanelor condamnate pentru prima dată a avut o medie de 37,1 ani, iar pentru recidiviști media de vârstă a fost de 38.1 ani.
În imaginile de mai jos sunt prezentate sub formă de grafic nivele educaționale pentru cele două grupe de persoane:
După cum se observă din cele două imagini, nivelul educațional al recidiviștilor este mai redus decât al celor condamnați pentru prima dată. Astfel 2 condamnați pentru prima dată au cursuri universitare comparativ cu recidiviștii, liceul a fost abolvit de 9 recidiviști față de 14 în cazul celor condamnați pentru prima dată și școala profesională a fost absolvită în mai mare proporție de recidiviști.
În imaginile de mai jos sunt prezentate aspectele caracteristice cu privire la statutul social al condamnaților:
Pentru a descrie lotul de participanți informațiile pe această temă sunt completate de precizarea faptului pentru care persoanele au fost condamnate:
După cum se observă, recidiviștii au înfăptuit mai multe acte delincvente cu specific agresiv comparativ cu cei condamnați pentru prima dată.
În fine, ultimele informații care descriu acest lot de participanși sunt cele referitoare la ocupația pe care persoanele o aveau când erau în stare de libertate:
Alte întrebări adresate condamnaților au fost cele referitoare la dependențele de substanțe sau cele de alcool de care suferă. Astfel, dintre condamnații pentru prima dată 2 sunt dependenți de alcool, în vreme ce dintre recidiviști nu esyte nici unul. Poate că rezultatul obținut este o urmare a faptului că recidiviștii nu au acces la alcool comparativ cu cei condamnați pemntru prima dată (mai ales dacă ei vin de curând din libertate). De asemenea, în ceea ce privește consumul de droguri, unul dintre recidiviști este dependent de ele în timp ce 3 consumatori există în rândul celor condamnați pentru prima dată.
Și nu în ultimul rând, 16 dintre cei condamnați pentru prima dată au înfăptuit comportamentul penal singur, comparativ cu 11 dintre recidiviști.
2.6. Designul cercetării
Pentru a realiza această cercetare primul pas a fost obținerea acordului de intrare în penitenciarul unde erau cazați condamnații. Odată acest acord obținut, persoanele au fost intervievate în mod individual într-o încăpere tip birou din cadrul penitenciarului în condițiile în care au fost asigurate toate cerințele de securitate pentru cercetător și condamnați.
Interviul a avut loc la diferite ore ale zilei, în mai multe zile din săptămâna de lucru. Cercetătorul a explicat care este scopul studiului, în ce va costa interviul și ce se dorește de la fiecare condamnat. Dacă persoana nu a dorit să răspundă la întrebarea formulată, a fost acordată această libertate. Pentru a asigura confortul emoțional al condamnaților, interviul a fost acordat sub formă de creion-hârtie. S-a recurs la această stategie în primul rând deoarece condamnații au afirmat că nu doresc să discute pe larg despre familia lor sau anumite aspecte din viața lor și pentru ca întregul proces de intervievare să nu dureze prea mult timp.
Informațiile au fost colectate de la toți participanții în mod personal imediat după ce interviul s-a încheiat, persoanelor li s-a mulțumit pentru participare și dacă au dorit să discute despre anumite probleme personale, li s-a acordat acest privilegiu pentru o perioadă de o oră. Având în vedere că participarea la acest studiu a fost una benevolă din partea condamnaților, recompensa oferită pentru implicarea lor a fost posibilitatea de a beneficia de o ședință de o oră de discuție cu un psiholog prin care să aibă posibilitatea să își ventileze emoțiile.
Așa cum a fost precizat mai sus, acest studiu este unul de tip calitativ. Informațiile obținute de la condamnați au fost adunate sub forma numărului apariției unui anumit comportament sau al unei atitudini și aceste frecvențe au fost calculate cu ajutorul programului SPSS (varianta 17) pentru a asigura o acuratețe mai mare a informațiilor finale, iar reprezentarea lor grafică a fost realizată cu ajutorul programului Microsoft Office Excel 2007.
Rezultatele obținute au fost exprimate sub forma concluziilor legate de diferențele de frecvență a caracteristicilor pentru cele două grupe, exprimate simplu, sub formă numerică, fără a analiza dacă această diferență este statistic semnificativă.
CAPITOLUL 3. REZULTATELE CERCETĂRII
3.1. Prezentarea rezultatelor cercetării
Primele întrebări adresate participanților la studiu au fost cele referitoare la atitudinea față de familie. Au fost 13 astfel de întrebări și răspunsurile oferite la acestea sunt redate în cele ce urmează.
Prima întrebare adresată a fost următoarea: „Sunt convins să indiferent ce voi face, familia mea va fi alături de mine”. Din imaginile de mai jos, se observă că deținuții cred în mod egal că familiile nu vor fi alături de ei. Inclusiv numărul celor care sunt de acord cu acest lucru este egal – 3 persoane.
A doua întrebare cu privire la atitudinea față de familie a fost ”Părinții mei m-au sprijinit în momentele importante din viața mea”. Se pare că diferența dintre cele două tupuri de deținuți pentru acest item este foarte mică – cu un deținut mai mult în rândul recidiviștilor există un răspuns pozitiv.
A treia întrebare a fost „Părinții mei m-au dezamăgit”. Cu un recidivist în plus a existat mai mult de un răspuns pozitiv, în rest răspunsurile au fost proporțional identice în cea mai mare parte:
A patra întrebare a fost „O familie bogată își poate ajuta mai mult copilul decât una săracă” și aici recidiviștii sunt în cea mai mare parte de acord cu această afirmație:
Următoarea întrebare a fost ”Cel mai important lucru pentru părinți sunt copiii lor” și numai 1 singur recidivist a răspuns negativ la această întrebare, comparativ cu 2 condamnați pentru prima dată. Mai puțini de astfel de condamnați sunt de acord cu afirmația aceasta.
Pentru întrebarea „Când voi avea un copil, voi fi un părinte mai bun decât au fost părinții mei”, 26 dintre recidiviști cred în acest lucru comparativ cu 20 dintre condamnații pentru prima dată. Tot în rândul acestor din urmă condamnați numărul celor care au răspuns negativ sau fără să știe răspunsul, este mai mare:
Pentru întrebarea „Părinții mei erau interesați de ceea ce simțeam și gândeam”, numărul celor care au răspuns „adeseori” este cu un caz mai mult pentru recidiviști, iar pentru „uneori” este în favoarea celor condamnați pentru prima dată. Aici sunt și cele mai multe răspunsuri pentru categoria „niciodată”:
La întrebarea „Părinții mei mă ajutau atunci când aveam o problemă”, răspunsurile pozitive au fost mai multe pentru condamnații pentru prima dată deși pentru categoria „niciodată” sunt mai mulți astfel de condamnați decât recidiviștii:
A zecea întrebare a acestei subscale referitoare la atitudinile familiei, răsunsurile obținute arată că regretele pentru neascultarea părinților sunt mai numeroase în rândul celor condamnați pentru prima dată:
Părinții sunt considerați un model mai degrabă pentru recidiviști decât pentru condamnații la prima abatere:
Cu toate că nu sunt considerați un model pentru condamnații la prima abatere, pentru aceștia părinții sunt mai importanți decât prietenii lor:
În fine, aceiați condamnați consideră că părinții i-au învățat în mai mare măsură lucruri bune comparativ cu recidiviștii:
Acestea au fost răspunsurile pentru prima subscală a chestionarului utilizat, rezultatele sunt interesante, ele oscilează cu precădere într-o categorie și în cealaltă în mod variat, dar pe ansamblu se poate concluziona că există diferențe între cele două categorii de condamnați în ceea ce privesc atitudinile familiei față de ei și atitudinile lor față de familie.
În rândurile ce urmează se va prezenta o altă categorie de atitudini – cele referitoare la școală. Așa cum se observă în imaginile de mai jos,cel mai înalt nivel educațional este înregistrat în rândul condamnaților pentru prima dată, ba chiar între recidiviști existând și 1 caz de nefrecventare a școlii:
Motivul pentru care condamnații au abandonat școala este predominant de ordin material în rândul recidiviștilor, iar pentru condamnații la prima executare motivele țin de alte aspecte și ele nu au fost menționate:
Ambelor categorii de condamnați le-au plăcut anii de școală pentru că le ofereau posibilitatea să învețe ceva nou, însă răspunsurile au o astfel de frecvență pozitivă ușor mai crescută în rândul recidiviștilor. De asemenea, din această categoie a existat un caz care a afirmat că școala era un bun refugiu pentru situația de acasă.
Relațiile cu profesorii de la școală au fost mai bune în rândul celor condamnați pentru prima dată, recidiviștii au răspuns semnificativ mai mulți că nu se înțelegeau cu profesorii:
De asemenea, relațiile cu colegii au fost ceva mai bune în cadrul recidiviștilor decât al celor condamnați pentru prima dată.
Procentul celor ai căror părinți nu știau că copiii le pleacă de la școală este ușor mai mare în cazul celor condamnați pentru prima dată:
Pentru recidiviști în mai mare măsură surse de suferință la școală au fost studiul la diverse materii, modul în care erau tratați de colegi și de profesori. Temele au fost în egală măsură o neplăcere pentru condamnați.
Cei care se află la prima condamnare susțin că în mai mare măsură au învățat lucruri folositoare de la părinți sau din cărți, însă recidiviștii afirmă că au învățat lucruri mai multe de la școală comparativ cu răspunsurile pentru aceeași categorie în rândul condamnaților pentru prima dată.
Acum, în rândurile de mai jos sunt prezentate răsăunsurile obținute pentru subscala privind atitudinile față de muncă pentru ambele categorii de deținuți. Astfel, pentru recidiviști contează mai mult ca munca îndeplinită să aducă o bucurie de a face ceva util pentru ceilalți și să aducă beneficii materiale comparativ cu cei condamnați pentru prima dată. La funcțiile importante ce vin odată cu munca se gândesc mai degrabă cei condamnați pentru prima dată.
Pentru ambele categorii de deținuți munca le oferă prilejul în egală măsură de a face ceva alternativei de a sta degeaba:
Munca este o alternativă pentru situațiile care nu îi ajută pe oameni să se descurce altcumva în mai mare măsură pentru recidiviști
Recidiviștii îi invidiază mai mult pe cei care își câștigă existența facil, comparativ cu cei condamnați pentru prima dată:
Aceiași recidiviști cred că existența poate fi câștigată și altfel decât prin muncă:
De asemenea, recidiviștii sunt tot aceia care cred în mai mare măsură că munca ajută în mai mică măsură ca lucrurile importante să fie obținute, comparativ cu cei condamnați pentru prima dată:
Pentru întrebările următoare răspunsurile deținuților intervievați au fost asemănătoare, diferențele sunt foarte reduse. Însă, recidiviștii consideră într-o măsură ușor mai mică adevărat faptul că munca îi ajută să se simtă utili societății.
Dar, pentru ambele categorii de deținuți în penitenciar munca este utilă pentru că prin specificul ei ea poate să reducă din zilele de pedeapsă:
În fine, ultimul item al acestei subscale de atitudine față de muncă este un item inversat – pentru a contracara efectul dublei negații, se consideră că pentru răspunsurile negative date la întrebările negative, răspunsul real este unul adevărat și reciproca. Așadar, pentru întrebarea ”Din muncă cinstită nu se poate trăi decent”, răspunsurile cotate cu –da- sunt adevărate (adică situația este credibilă astfel pentru persoana deținută). Astfel, 20 de condamnați pentru prima dată consideră că nu se poate trăi din muncă cinstită comparativ cu 13 dintre recidiviști.
Graficele de mai jos au fost realizate pentru a ilustra mentalitățile pe care le au oamenii condamnați față de lege. Astfel, pentru prima întrebare, „Toți oamenii încalcă legea, dar numai unii sunt prinși”, răspunsurile pozitive sunt ușor mai mari în cazul celor condamnați pentru prima dată.
Curajul este asociat cu încălcarea legii mai degrabă de către cei condamnați pentru prima dată decât de bărbații recidiviști.
Aceiași condamnați pentru prima dată consideră că oamenii fricoși se tem să încalce legea în mai mare măsură decât recidiviștii.
Se pare că pentru această subtemă a interviului cei condamnați pentru prima dată cred în mai mică măsură în respectarea legilor și de aceea, după cum se observă din graficele de mai jos, pentru ei mai mult contează resursele financiare decât cinstea decât pentru revidiviști.
Aceiași condamnați sunt de părere că oamenii pot trăi fără legi în mai mare măsură decât recidiviștii.
De asemenea, condamnații aflați la prima încarcerare cred în mai mare măsură că legile sunt făcute pentru a proteja viața și proprietatea oamenilor, comparativ cu recdiviștii.
Pentru ultimul item al interviului cu referire la respectarea legii condamnații aflați la prima abatere penală cred în mai mare măsură că propriile dorințe în viață contează mai mult decât legile.
Graficele de mai jos fac parte din subtema atitudine față de infracțiuni și pedeapsă și pentru primul item al acestei subteme , „Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea cinstit”, 20 dintre revidiviști nu cred în acest fapt, însă mai mare este procentul celor care cred în această idee – condamnații la prima abatere penală (14 cazuri).
Din nou, aceeași temă a curajului/norocului din lumea delincvenților este abordată și în această întrebare prezentată mai jos și se pare că recidiviștii cred în mai mare măsură în ea comparativ cu cei condamnați pentru prima dată.
Condamnații pentru prima dată au fost cei care au răspuns în mai mare măsură decât revidiviștii că au învățat să comită infracțiuni pentru că altfel nu se descurcau (19 cazuri de prim-condamnați penal comparativ cu 16 cazuri de recidiviști)
Recidiviștii cred mai degrabă că un minor nu este mai puțin vinovat în fața unei infracțiuni față de un adult. Cei condamnați pentru prima dată sunt aceia care cred mai mult într-o astfel de idee:
Referitor la cunoștința faptelor penale față de părinții condamnaților, cei care au fost condamnați pentru prima dată au fost cei care au raportat acest fapt comparativ cu recidiviștii.
Prim-condamnații se simt mai rușinați de fapta penală decât recidiviștii:
Însă, aceiași prim-condamnați consideră în mai mare măsură decât recidiviștii că victima infracțiunilor lor nu a suferit deloc. Situația este interesantă pentru că numărul celor care au dat răspunsuri pozitive pentru această întrebare a fost mai mare pentru recidiviști. Se pare că prim-condamnații au o percepție ceva mai slabă a pagubelor pe care le-au produs comparativ cu recidiviștii.
Condamnații la prima abatere penală cred că vina pentru o infracțiune aparține mai degrabă celui care o comite (24 de răspunsuri pozitive comparativ cu 19), mai puțin prietenilor (5 răspunsuri comparativ cu 7) și părinților (1 caz față de 3).
În fine, ultima chestiune abordată pentru subtema atitudie fațăd e infracțiune și lege, este cea referitoare la regrete, condamnații pentru prima abatere penală cred în mai mare măsură că ar face orice este posibil să nu mai fie prinși (18 cazuri comparativ cu 15 cazuri de recidiviști), mai mulți ar reevalua situația dacă să comită sau nu fapta, dar dintre recidiviști mai mulți nu ar mai comite infracțiunea.
A șasea subscală a interviului realizat cu condamnații acoperă tema sentimentului rușinii și a vinovăției. Pentru prima întrebare a acestei subscale diferența dintre prim-condamnați și recidiviști este foarte mică cu referire la posibilitatea de a fi evitat infracțiunea să fie comisă:
Conștiința faptului că ceea ce au făcut ceva rău a fost ușor mai mare pentru cei condamnați pentru prima dată comparativ cu recidiviștii.
Pentru familiile prim-condamnaților situația încarcerării este mai dificilă decât pentru recidiviști:
Recidiviștii sunt așteptați în mai mare măsură să revină în mediul infracțional decât cei condamnați pentru prima dată:
De asemenea, recidiviștii au crezut mai mult în faptul că prin infracțiunea comisă vor putea deveni o persoană importantă decât prim-condamnații:
Recidiviștii își doresc în mai mare măsură să devină delincvenți care dau lovituri mari comparativ cu prim-condamnații:
Compania prietenilor cu istoric penal este mai redusă pentru prim-condamnați decât pentru recidiviști. Astfel, 20 de recidiviști nu au prieteni infrractori comparativ cu 14 pentru prim-condamnați:
Ambele categorii de condamnați se consideră vinovați pentru fapta/faptele comise, diferența este ușor în favoarea recidiviștilor:
Ultima întrebare pentru această subtemă a sentimentelor de tipul rușinii și al vinovăției a vizat posibilul ajutor pe care l-ar da condamnații pentru victimele lor. Condamnații aflați la prima abatere penală au răspuns într-o măsură ușor mai mare că ar face acest lucru (27 de cazuri de prim-condamnați comparativ cu 23 de recidiviști):
A șaptea temă abordată în cadrul acestui intreviu a fost mentalitatea de tip delincvent pe care o au cele două tipuri de condamnați. Astfel, atunci când este vorba despre mândria de a face parte dintr-o grupare infracțională, recidiviștii resimt acest lucru în cea mai mare măsură:
Însă, condamnații aflați la prima abatere penală sunt cei care raportează faptul că se simt mai puternici datorită prietenilor lor și companiei lor comparativ cu recidiviștii:
Pentru situația legată de acordul cu prietenii, după cum se observă din imaginile de mai jos, nu există nici o diferență între prim-condamnați și recidiviști:
Viața de deținut, cu ascunzișurile sale este mai interesantă pentru recidiviști decât pentru prim-condamnați:
De asemenea, probabil ca urmare a experienței în penitenciar, dar și a faptului că o perioadă anume de timp de experiență există în acest sens, recidiviștii au un ușor avantaj în fața prim-condamnaților de a-și face o viață mai ușoară în penitenciar decât cei condamnați pentru prima dată:
Dușmănia celorlalți o simt cel mai puternic recidiviștii, comparativ cu prim-condamnații, prin faptul că s-au înconjurat de persoane lipsite de trăsături morale pozitive, acest fapt a dus la trăirea multor situații de tipul rivalităților:
De asemenea, recidiviștii au mai puține remușcări și regrete pentru ceea ce au făcut comparativ cu cei aflați la prima sancțiune penală:
Cât privește forța fizică, cel mai mult și-o doresc recidiviștii. Faptul că trăiesc într-un mediu mult mai periculos, de multă vreme, i-a adus în situații conflictuale multiple și în parte acestea se rezolvă cel mai bine dacă există forță fizică suficientă pentru înfrângerea adversarilor:
Aceiași recidiviști sunt cei care susțin în mare măsură că nu trebuie să ai milă de nimeni. Mila i-ar pune în situația de a empatiza cu cineva, de a fi slabi și acest fapt este incompatibil cu viața de deținut recidivist:
Ultimele două grafice sunt realizate pentru a vedea diferențele dintre deținuți cu privire la experiența din penitenciar. Astfel, pentru recidiviști există în mai mare măsură conștiința faptului că penitenciarul nu are rolul de a îndrepta o persoană care a încălcat o faptă penală.
De asemenea, penitenciarul a devenit pentru cei ami mulți deinuți recidiviști un mediu mai bun chiar decât cel de acasă, din libertate:
Diagramele de mai jos au fost realizate cu scopul de a ilustra diferențele dintre cele două tipuri de deținuți pentru tendințele agresive. Astfel, condamnații aflați la prima abatere penală cred în mai mare măsură că un conflict se poate rezolva prin comunicare comparativ cu recidiiștii:
De asemenea, un „un bărbat adevărat” este în viziunea recidiviștilor acela care nu se dă înapoi de la o luptă fizică, ei cred în mai mare măsură că un fricos este acela care evită o altercație fizică:
Reacțiile fizice la stimuli fizici sunt în mai mare măsură prezente la recidiviști decât la condamnații pentru prima dată:
Și insultele fizice sunt un alt tip de stimul care antrenează o reacție de tip fizic mai exacerbată în cazul recidiviștilor decât pentru prim-condamnați:
Însă, condamnații la prima abatere sunt cei care consideră în mai mare măsură că ajutorul din partea oricât ar fi de binevenit, el nu este de încredere sau nu este prezent întotdeauna, de aceea încrederea în forțele proprii pentru rezolvarea unui conflict este mai mare decât la recidiviști:
Teamă în fața celorlați stârnesc cel mai mult recidiviștii:
Plăcerea de a vedea filme violente este mai crescută pentru prim-condamnați:
Diferența dintre condamnați pentru ultima întrebare a acestei teme privind agresivitatea este redusă. Astfel, recidiviștii cred ușor mai mult în faptul că în penitenciar dominarea celorlalți este un lucru bun, comparativ cu cei aflați la prima condamnare penală:
Atitudinea față de propria viață și viitor este următoarea temă abordată în cursul interviului realizat cu condamnații. Prima întrebare pentru această situație a fost legată de mulțumirea pe care condamnații o simt pentru viața lor și, așa cum se observă din graficul de mai jos, de viața lor sunt mai mulțumiți condamnații pentru prima dată:
Pentru întrebarea referitoare la percepția viitorului comparativ cu prezentul, nu există diferențe între condamnați la o primă vedere. Astfel, ei cred în egală măsură că întotdeauna nu există mai târziu, ci doar clipa de față. Dacă se raportează la criteriul timp, diferențele devin mai nuanțate – uneori această credință este mai puternică pentru recidiviști, iar niciodată este mai puternică pentru prim-condamnați:
De asemenea, uneori recidiviștii se gândesc cu mai mare tărie la faptul că binele lor personal contează mai mult decât al celorlalți, însă rareori acest fapt este ceva mai puternic pentru prim-condamnați:
Recidiviștii au o percepție mai pesimistă asupra vieții, ei cred mai puțin în faptul că viitorul lor va fi frumos:
Fericirea „de afară” era mai mare decât cea din închisoare pentru recidiviști:
Singurătatea o resimt în mai mare măsură recidivișii decât cei condamnați pentru prima dată:
Tot recidiviștii sunt și cei care simt cel mai puternic faptul că nu sunt iubiți:
Însă, condamnații pentru prima dată sunt cel mai puțin interesați de cum va fi viața lor peste ani:
Recidiviștii sunt mai interesați de ceilalți atunci când încalcă legea:
Ultima temă abordată în cursul interviului a fost despre sensul vieții și prima întrebare adresată a fost legată de importanța educației pentru o viață frumoasă. Pentru recidiviști acest lucru este în cea mai parte important:
Idealul de a schimba lumea în a deveni mai bună este deținut în cea mai mare parte de condamnații la prima abatere decât la recidiviști:
Un renume de mare infractor vor să își lase mai degrabă prim-condamnații decât recidiviștii:
Aceiași prim-condamnați își pun cel mai mult întrebări legate de cum ar putea să trăiască o viață cinstită pe viitor:
Experiența hedonică a vieții este mai importantă pentru prim-condamnați decât pentru recidiviști:
Binele celorlalți este important în mai mare măsură pentru recidiviști decât pentru prim-condamnați:
De asemenea, viața este percepută ca un șir lung de aventuri pentru recidiviști în mai mare măsură decât pentru prim-condamnați:
În fine, ultima întrebare a interviului a fost despre sentimentul de neputință resimțit și se pare că este experiențiat în mai mare măsură de condamnații pentru prima dată decât de recidiviști.
Interviul s-a încheiat cu un mesaj pe care deținuții au fost liberi să îl adreseze persoanelor care nu sunt încarcerate și în tabelul de mai jos sunt redate aceste mesaje. Nu toți deținuții și-au exprimat dorința de a adresa un astfel de mesaj, dar cele consemnate de ei, sunt redate așa cum le-au scris, singurul lucru asupra căruia s-a intervenit este faptul că acolo unde au existat greșeli de ortografie sau exprimare, ele au fost corectate:
Tabel 1. Mesajele adresate către persoanele aflate în libertate
ANEXA 1. CHESTIONAR DE ATITUDINI
1 – Atitudinea față de familie
1. Sunt convins că, indiferent ce voi face, familia mea va fi alături de mine.
da 2. nu 3. nu știu
2. Părintii mei m-au sprijinit in momentele importante din viața mea.
1. da 2. nu 3. nu știu
3. Părinții mei m-au dezamăgit
adeseori 2. uneori 3. niciodată
4 . În viață e mai important să ai bani decât să ai o familie.
da 2. nu 3. nu știu
5. O familie bogată își poate ajuta mai mult copilul decât una săracă.
1. da 2. nu 3. nu știu
6. Cel mai important lucru pentru părinți sunt copiii.
da 2. nu 3.nu știu
7. Când voi avea un copil, voi fi un părinte mai bun decât au fost părinții mei
1.da 2.nu 3. nu știu
8. Părinții mei erau interesați de ceea ce simțeam și gândeam.
1. adeseori 2. uneori 3. niciodată
9. Părinții mei mă ajutau atunci când aveam o problemă.
1. adeseori 2. uneori 3. niciodată
10. Dacă mi-aș fi ascultat părinții, nu ajungeam în penitenciar.
1. da 2. nu 3. nu știu
11. Părinții mei au fost pentru mine un model pe care am vrut să-l urmez.
1.da 2. nu 3. nu știu
12. Părinții sunt mai importanți decat prietenii.
1.da 2. nu 3. nu știu
13. De la părinții mei am învățat
1. lucruri bune 2. lucruri rele 3. și bune și rele 4. nu știu
2 – Atitudinea față de școală
Am mers la școală până în clasa:
1..…….. 2. niciodată
2. Am abandonat școala pentru că:
1.am rămas repetent
2.aveam multe absențe
3.nu aveam cele necesare pentru școală (îmbrăcăminte, cărți)
4.trebuia să merg la muncă
5.așa m-au sfătuit prietenii
6.nu învățam nimic folositor la școală
7.colegii se purtau urât cu mine
8.profesorii se purtau urât cu mine
9.altele (care anume)……..
3.Îmi plăcea să merg la școală pentru că:
1.Învățam lucruri noi
2.Îmi făceam prieteni
3.Plecam de acasă
4.Altele (care anume)………..
În general, mă înțelegeam bine cu profesorii
1.Da 2. Nu 3. Nu știu
În general mă înțelegeam bine cu colegii
1. Da 2. Nu 3. nu știu
Părinții mei știau că fugeam de la școală
1. da 2. nu 3. nu stiu
La școală nu îmi plăceau
profesorii
colegii
studiul la diverse materii
felul în care eram tratat
temele pentru acasă
Cele mai folositoare lucruri le-am învățat de la
Părinți
Școală
Prieteni
Televizor
Din cărți
Din alte surse (care anume)……
3 – Atitudinea față de muncă
1. Cel mai important este ca o meserie să-ți aducă:
satisfacții
timp liber
bani mulți
o funcție importantă
prieteni
călătorii
bucuria de a face ceva util pentru ceilalți
altele (care anume)……….
2. As face orice muncă numai să nu stau degeaba.
1. da 2. nu 3. nu știu
3. Munca este doar pentru cei care nu se pot descurca altfel în viață.
1. da 2. nu 3. nu știu
4. Pentru mine munca este o povară.
da 2.nu 3.nu știu
5. Îi invidiez pe cei care reușesc să muncească puțin și să câștige mult.
da 2. nu 3.nu știu
6. În viață se poate trăi și fără să muncești.
da 2.nu 3.nu știu
7. Doar munca te ajută să faci lucruri importante în viață.
da 2.nu 3.nu știu
8. Munca îi ajută pe oameni să se simtă utili în societate.
1. da 2. nu 3. nu știu
9. Când știi o meserie simți că ești cineva.
da 2. nu 3.nu știu
10. În penitenciar munca te ajută să câștigi zile și să pleci mai repede acasă.
da 2.nu 3.nu știu
11. Din muncă cinstită nu se poate trăi decent.
1. da 2. nu 3. nu stiu
4 – Atitudinea față de lege
Toți oamenii încalcă legea, dar numai unii sunt prinși.
Da b) nu c) nu știu
Cei care încalcă legea sunt oameni curajoși.
Da b) nu c) nu știu
Oamenii fricoși se tem să încalce legea.
Da b) nu c) nu stiu
4. Este mai important să am bani mulți decât să fiu un om cinstit.
Da b) nu c) nu știu
5. Oamenii pot trăi și fără legi.
da 2.nu 3. nu știu
6. Legile îngrădesc libertatea omului.
da 2.nu 3.nu știu
7. Legile protejează viața și averea fiecărui om.
da 2.nu 3.nu știu
8. Nu trebuie să respecți legile, ci să faci doar ce consideri tu că e bine.
da 2. nu 3.nu știu
5 – Atitudinea față de infracțiune și pedeapsă
1. Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea trăi cinstit.
da 2.nu 3. nu știu
2. Lumea e plină de delincvenți, dar sunt prinși doar cei fără noroc.
da 2.nu 3.nu știu
3.Am învățat să fac infracțiuni pentru că nu mă descurcam altfel.
da 2.nu 3.nu știu
4. Un minor care comite o infracțiune e mai puțin vinovat ca un adult.
da 2.nu 3.nu știu
5. Părinții mei știau că fac infracțiuni dar nu spuneau nimic.
da 2. nu 3. nu știu
6. Mi-e rușine de ceea ce am făcut.
da 2.nu 3.nu știu
7. Din cauza infracțiunii mele, victima a suferit:
1. foarte mult
2. mult
3. puțin
4. deloc
5. nu știu
8. Majoritatea oamenilor ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul meu.
da 2.nu 3.nu știu
9. Cea mai mare vină pentru o infracțiune comisă aparține:
celui care o comite
prietenilor săi
părinților săi care nu l-au educat bine
celor care lasă lucrurile nepăzite
împrejurărilor grele de viață
victimei
nu știu
alt răspuns…………….
10. Dacă aș putea da timpul înapoi:
1. aș comite infracțiunea cu mai multă grijă pentru a nu fi prins
2. m-aș gândi de doua ori înainte de a o comite
3. n-aș mai comite infracțiunea
4. alt răspuns……………….
6 – Sentimentul rușinii și vinovăției
1. Nu am putut evita infracțiunea făcută.
1. da 2. nu
2. Am știut tot timpul că fac ceva rău.
1. da 2. nu
3. Familia mea suferă că am ajuns aici.
1. da 2. nu
4. Prietenii mei de afară, cu care am comis infracțiuni, așteaptă să revin în mijlocul lor.
1. da 2. nu
5. Am crezut că prin infracțiune voi deveni cineva.
1. da 2. nu
6. Vreau să fiu un delincvent care dă lovituri mari.
1. da 2. nu
7. Dintre prietenii mei, doar eu am comis infracțiuni.
1. da 2. nu
8. Sunt singurul vinovat de fapta/faptele comise.
1. da 2. nu
9. Aș vrea să ajut victima/victimele să uite răul pe care l-am făcut.
1. da 2. nu
7 – Mentalitatea de delincvent
1.Sunt mândru că fac pare dintr-o bandă.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
2. Mă simt puternic atunci când sunt cu prietenii mei.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
3. Sunt de acord cu prietenii mei în toate problemele.
1. da 2. nu 3. nu știe
4. Îmi place viața ascunsă a deținuților din CR/penitenciar.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
5. Știu cum să-mi fac viața ușoară în CR/penitenciar.
1. da 2.nu 3. nu știe/nu răspunde
6. Sunt înconjurat numai de dușmani.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
7. Nu am remușcări pentru infracțiunea făcută.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
8. Aș vrea să am mai multă forță fizică.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
9.În viață nu trebuie să ai milă pentru nimeni.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
10. În CR/penitenciar intri om și ieși criminal.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
11. În CR/penitenciar mă simt mai bine ca în libertate.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
8 – Tendințele agresive
1. Un conflict nu se poate stinge cu vorba bună.
1. da 2. nu 3. nu știu
2. Doar fricoșii evită o luptă.
1. da 2. nu 3. nu știu
3. Dacă sunt lovit, reacționez imediat.
1. da 2. nu 3. nu știu
4. Dacă cineva mă insultă, îl lovesc pentru a-mi apăra onoarea.
1. da 2. nu 3. nu știu
5. Întotdeauna trebuie să-ți faci singur dreptate.
1. da 2. nu 3. nu știu
6. Fac astfel încât să se teamă toți de mine.
1. da 2. nu 3. nu știu
7. Îmi place să văd filme cu bătăi și crime.
1. da 2. nu 3. nu știu
8. În CR/penitenciar e bine să-i domini pe ceilalți.
1. da 2. nu 3. nu știu
9 – Atitudinea față de propria viață și viitor
1. Sunt mulțumit de viața pe care o duc în prezent.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
2. În viață nu există „mai târziu”, ci doar clipa actuală contează.
1.întotdeauna
2.uneori
3.rareori
4.niciodată
5.nu răspunde
3. În orice situație, mă gândesc doar la binele meu.
1. întotdeauna
2. uneori
3. rareori
4. niciodată
5. nu răspunde
4. Sunt convins că viitorul meu va fi frumos.
1. da 2. nu 3. nu știu/ nu răspunde
5. Eram fericit alături de prietenii mei „de afară”.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
6. Mă simt singur pe lume.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
7. Nimeni nu mă iubește.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
8. Nu mă interesează cum va fi viața mea peste ani.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
9. Nu-mi pasă de nimeni când încalc legea.
1. întotdeauna
2. uneori
3. rareori
4. niciodată
5. nu răspunde
10 – Sensul vieții
1.A avea școală multă, e important pentru o viață fericită.
1. da 2. nu 3. nu știu
2. Aș vrea să fac mai bună lumea în care trăiesc
1. da 2. nu 3. nu știu
3.Vreau ca oamenii să spună despre mine că sunt un “mare bandit”.
1. da 2.nu 3. nu știu
4. Mă întreb deseori cum să trăiesc o viață cinstită.
1. da 2. nu 3. nu știu
5. A trăi înseamnă a avea cât mai multe plăceri.
1. da 2. nu 3. nu știu
6. A trăi înseamnă a face bine celor din jurul tău.
1. da 2. nu 3. nu știu
7. Trebuie să trăiești viața ca o aventură continuă.
1. da 2. nu 3. nu știu
8. Mă simt neajutorat în această lume.
1. da 2. nu 3. nu știu
11. Mesaj către libertate
După ce ați răspuns la toate aceste întrebări, doriți să spuneți ceva deosebit, să transmiteți un mesaj celor aflați în libertate?
ANEXA 1. CHESTIONAR DE ATITUDINI
1 – Atitudinea față de familie
1. Sunt convins că, indiferent ce voi face, familia mea va fi alături de mine.
da 2. nu 3. nu știu
2. Părintii mei m-au sprijinit in momentele importante din viața mea.
1. da 2. nu 3. nu știu
3. Părinții mei m-au dezamăgit
adeseori 2. uneori 3. niciodată
4 . În viață e mai important să ai bani decât să ai o familie.
da 2. nu 3. nu știu
5. O familie bogată își poate ajuta mai mult copilul decât una săracă.
1. da 2. nu 3. nu știu
6. Cel mai important lucru pentru părinți sunt copiii.
da 2. nu 3.nu știu
7. Când voi avea un copil, voi fi un părinte mai bun decât au fost părinții mei
1.da 2.nu 3. nu știu
8. Părinții mei erau interesați de ceea ce simțeam și gândeam.
1. adeseori 2. uneori 3. niciodată
9. Părinții mei mă ajutau atunci când aveam o problemă.
1. adeseori 2. uneori 3. niciodată
10. Dacă mi-aș fi ascultat părinții, nu ajungeam în penitenciar.
1. da 2. nu 3. nu știu
11. Părinții mei au fost pentru mine un model pe care am vrut să-l urmez.
1.da 2. nu 3. nu știu
12. Părinții sunt mai importanți decat prietenii.
1.da 2. nu 3. nu știu
13. De la părinții mei am învățat
1. lucruri bune 2. lucruri rele 3. și bune și rele 4. nu știu
2 – Atitudinea față de școală
Am mers la școală până în clasa:
1..…….. 2. niciodată
2. Am abandonat școala pentru că:
1.am rămas repetent
2.aveam multe absențe
3.nu aveam cele necesare pentru școală (îmbrăcăminte, cărți)
4.trebuia să merg la muncă
5.așa m-au sfătuit prietenii
6.nu învățam nimic folositor la școală
7.colegii se purtau urât cu mine
8.profesorii se purtau urât cu mine
9.altele (care anume)……..
3.Îmi plăcea să merg la școală pentru că:
1.Învățam lucruri noi
2.Îmi făceam prieteni
3.Plecam de acasă
4.Altele (care anume)………..
În general, mă înțelegeam bine cu profesorii
1.Da 2. Nu 3. Nu știu
În general mă înțelegeam bine cu colegii
1. Da 2. Nu 3. nu știu
Părinții mei știau că fugeam de la școală
1. da 2. nu 3. nu stiu
La școală nu îmi plăceau
profesorii
colegii
studiul la diverse materii
felul în care eram tratat
temele pentru acasă
Cele mai folositoare lucruri le-am învățat de la
Părinți
Școală
Prieteni
Televizor
Din cărți
Din alte surse (care anume)……
3 – Atitudinea față de muncă
1. Cel mai important este ca o meserie să-ți aducă:
satisfacții
timp liber
bani mulți
o funcție importantă
prieteni
călătorii
bucuria de a face ceva util pentru ceilalți
altele (care anume)……….
2. As face orice muncă numai să nu stau degeaba.
1. da 2. nu 3. nu știu
3. Munca este doar pentru cei care nu se pot descurca altfel în viață.
1. da 2. nu 3. nu știu
4. Pentru mine munca este o povară.
da 2.nu 3.nu știu
5. Îi invidiez pe cei care reușesc să muncească puțin și să câștige mult.
da 2. nu 3.nu știu
6. În viață se poate trăi și fără să muncești.
da 2.nu 3.nu știu
7. Doar munca te ajută să faci lucruri importante în viață.
da 2.nu 3.nu știu
8. Munca îi ajută pe oameni să se simtă utili în societate.
1. da 2. nu 3. nu știu
9. Când știi o meserie simți că ești cineva.
da 2. nu 3.nu știu
10. În penitenciar munca te ajută să câștigi zile și să pleci mai repede acasă.
da 2.nu 3.nu știu
11. Din muncă cinstită nu se poate trăi decent.
1. da 2. nu 3. nu stiu
4 – Atitudinea față de lege
Toți oamenii încalcă legea, dar numai unii sunt prinși.
Da b) nu c) nu știu
Cei care încalcă legea sunt oameni curajoși.
Da b) nu c) nu știu
Oamenii fricoși se tem să încalce legea.
Da b) nu c) nu stiu
4. Este mai important să am bani mulți decât să fiu un om cinstit.
Da b) nu c) nu știu
5. Oamenii pot trăi și fără legi.
da 2.nu 3. nu știu
6. Legile îngrădesc libertatea omului.
da 2.nu 3.nu știu
7. Legile protejează viața și averea fiecărui om.
da 2.nu 3.nu știu
8. Nu trebuie să respecți legile, ci să faci doar ce consideri tu că e bine.
da 2. nu 3.nu știu
5 – Atitudinea față de infracțiune și pedeapsă
1. Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea trăi cinstit.
da 2.nu 3. nu știu
2. Lumea e plină de delincvenți, dar sunt prinși doar cei fără noroc.
da 2.nu 3.nu știu
3.Am învățat să fac infracțiuni pentru că nu mă descurcam altfel.
da 2.nu 3.nu știu
4. Un minor care comite o infracțiune e mai puțin vinovat ca un adult.
da 2.nu 3.nu știu
5. Părinții mei știau că fac infracțiuni dar nu spuneau nimic.
da 2. nu 3. nu știu
6. Mi-e rușine de ceea ce am făcut.
da 2.nu 3.nu știu
7. Din cauza infracțiunii mele, victima a suferit:
1. foarte mult
2. mult
3. puțin
4. deloc
5. nu știu
8. Majoritatea oamenilor ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul meu.
da 2.nu 3.nu știu
9. Cea mai mare vină pentru o infracțiune comisă aparține:
celui care o comite
prietenilor săi
părinților săi care nu l-au educat bine
celor care lasă lucrurile nepăzite
împrejurărilor grele de viață
victimei
nu știu
alt răspuns…………….
10. Dacă aș putea da timpul înapoi:
1. aș comite infracțiunea cu mai multă grijă pentru a nu fi prins
2. m-aș gândi de doua ori înainte de a o comite
3. n-aș mai comite infracțiunea
4. alt răspuns……………….
6 – Sentimentul rușinii și vinovăției
1. Nu am putut evita infracțiunea făcută.
1. da 2. nu
2. Am știut tot timpul că fac ceva rău.
1. da 2. nu
3. Familia mea suferă că am ajuns aici.
1. da 2. nu
4. Prietenii mei de afară, cu care am comis infracțiuni, așteaptă să revin în mijlocul lor.
1. da 2. nu
5. Am crezut că prin infracțiune voi deveni cineva.
1. da 2. nu
6. Vreau să fiu un delincvent care dă lovituri mari.
1. da 2. nu
7. Dintre prietenii mei, doar eu am comis infracțiuni.
1. da 2. nu
8. Sunt singurul vinovat de fapta/faptele comise.
1. da 2. nu
9. Aș vrea să ajut victima/victimele să uite răul pe care l-am făcut.
1. da 2. nu
7 – Mentalitatea de delincvent
1.Sunt mândru că fac pare dintr-o bandă.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
2. Mă simt puternic atunci când sunt cu prietenii mei.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
3. Sunt de acord cu prietenii mei în toate problemele.
1. da 2. nu 3. nu știe
4. Îmi place viața ascunsă a deținuților din CR/penitenciar.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
5. Știu cum să-mi fac viața ușoară în CR/penitenciar.
1. da 2.nu 3. nu știe/nu răspunde
6. Sunt înconjurat numai de dușmani.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
7. Nu am remușcări pentru infracțiunea făcută.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
8. Aș vrea să am mai multă forță fizică.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
9.În viață nu trebuie să ai milă pentru nimeni.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
10. În CR/penitenciar intri om și ieși criminal.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
11. În CR/penitenciar mă simt mai bine ca în libertate.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
8 – Tendințele agresive
1. Un conflict nu se poate stinge cu vorba bună.
1. da 2. nu 3. nu știu
2. Doar fricoșii evită o luptă.
1. da 2. nu 3. nu știu
3. Dacă sunt lovit, reacționez imediat.
1. da 2. nu 3. nu știu
4. Dacă cineva mă insultă, îl lovesc pentru a-mi apăra onoarea.
1. da 2. nu 3. nu știu
5. Întotdeauna trebuie să-ți faci singur dreptate.
1. da 2. nu 3. nu știu
6. Fac astfel încât să se teamă toți de mine.
1. da 2. nu 3. nu știu
7. Îmi place să văd filme cu bătăi și crime.
1. da 2. nu 3. nu știu
8. În CR/penitenciar e bine să-i domini pe ceilalți.
1. da 2. nu 3. nu știu
9 – Atitudinea față de propria viață și viitor
1. Sunt mulțumit de viața pe care o duc în prezent.
1. da 2. nu 3. nu știu/nu răspunde
2. În viață nu există „mai târziu”, ci doar clipa actuală contează.
1.întotdeauna
2.uneori
3.rareori
4.niciodată
5.nu răspunde
3. În orice situație, mă gândesc doar la binele meu.
1. întotdeauna
2. uneori
3. rareori
4. niciodată
5. nu răspunde
4. Sunt convins că viitorul meu va fi frumos.
1. da 2. nu 3. nu știu/ nu răspunde
5. Eram fericit alături de prietenii mei „de afară”.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
6. Mă simt singur pe lume.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
7. Nimeni nu mă iubește.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
8. Nu mă interesează cum va fi viața mea peste ani.
1. da 2. nu 3. nu știe/nu răspunde
9. Nu-mi pasă de nimeni când încalc legea.
1. întotdeauna
2. uneori
3. rareori
4. niciodată
5. nu răspunde
10 – Sensul vieții
1.A avea școală multă, e important pentru o viață fericită.
1. da 2. nu 3. nu știu
2. Aș vrea să fac mai bună lumea în care trăiesc
1. da 2. nu 3. nu știu
3.Vreau ca oamenii să spună despre mine că sunt un “mare bandit”.
1. da 2.nu 3. nu știu
4. Mă întreb deseori cum să trăiesc o viață cinstită.
1. da 2. nu 3. nu știu
5. A trăi înseamnă a avea cât mai multe plăceri.
1. da 2. nu 3. nu știu
6. A trăi înseamnă a face bine celor din jurul tău.
1. da 2. nu 3. nu știu
7. Trebuie să trăiești viața ca o aventură continuă.
1. da 2. nu 3. nu știu
8. Mă simt neajutorat în această lume.
1. da 2. nu 3. nu știu
11. Mesaj către libertate
După ce ați răspuns la toate aceste întrebări, doriți să spuneți ceva deosebit, să transmiteți un mesaj celor aflați în libertate?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Precursori Ai Comportamentului Deviant – Modalitati de Evaluare In Comportamentul Persoanelor Private de Libertate (ID: 165895)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.