Precizari conceptuale [606092]

Capitolul I. Comunicarea nonverbala : istoric , structura, principii, functii si disfuntii .
Precizari conceptuale

Prin “comunicare” vom intelege orice transmitere a informatiilor, ideilor si emotiilor de
la o entitate sociala (persoana, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor . Daca
etimologia conceptului de “comunicare este clara: communico, are, avi, atum semnifica, in limba
latina, actiunea de a face ceva comun, de a imparti cu cineva, de a impartasi, nu acelasi lucru se
poate spune despre intelesul termenului in literature de specialitate. In urma cu peste treizeci de
ani, Franck E.X. Dance(197 0) enumera nu mai putin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate
termenului de comunicare: 1) schimb verbal de ganduri sau idei; 2) proces prin care noi ii
intelegem pe altii si, alternativ, ne straduim sa fim intelesi de ei; 3) interactiune (chiar la niv el
biologic); 4) process care ia nastere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a actiona efectiv si
de a apara sau intari eul; 5)process de transmitere a informatiilor, ideilor, emotiilor sau
priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte,imagini, f igure, diagrame etc.); 6) transfer,
schimb, transmitere sau impartasire; 7) proces care uneste partile discontinue ale lumii vii; 8)
proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; 9)totalitatea
mijloacelor de transmitere a m esajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri);
10) proces de indreptare a atentiei catre o alta persoana in scopul reproducerii ideilor; 11)
raspuns discriminatoriu ( sau constant) al unui organism la un stimul; 12) transmitere a
informatiei (care consta din stimuli constant) de la o sursa la un receptor; 13) proces prin care o
sursa transmite un mesaj catre un receptor cu intentia de a -I influenta comportamentele
ulterioare; 14) proces de tranzitie de la o situatie structurata in general la o alta situatie, aflata
intr-o forma perfecta; 15) mechanism prin care se exercita puterea (apud Gh. -I. Farte, 2004,16).
Comunicarea poate fi “verbala”, cand mesajul este transmis prin limbajul articulat (oral
sau scris), sau “nonverbala”, cand nu folosim acest limbaj. Ca si comunicarea verbal,
comunicarea nonverbal poate fi modelata in termenii de emitator, receptor, mesaj, canal de
comunicare, effect, feedback si context al actelor de comunicare. “Emitatorul” este sursa
mesajelor; “receptorul” este destinatarul. “Mesajul” are o semnificatie care este “codificata”
(tradusa intr -un cod, intr -un sistem de semen, adecvat canalului de comunicare si receptorului)
de catre emitator si “decodificata” (re -tradusa) de catre receptor.
Problema abilitatii de decodificare a mesajelor nonverbale a concentrate atentia multor
cercetatori. S -au inregistrat diferente in functie de variabilele gen si varsta. C. Lancelot si S.
Nowicki (1997) au descoperit ca o data cu cresterea in varsta se obtin rezultate mai bun e in
decodificarea mesajelor transmise de postura si gesturi, dar varsta varsta receptorului nu
influenteaza perfomanta in decodificarea expresiilor faciale. Cercetarile conduse de Judith A.
Hall (1984) au relevant ca femeile decodifica mai exact mesajele nonverbale, indiferent de varsta

si sexul emitatorului. Pana acum nu s -au format insa explicatii teoretice privind aparitia acestor
diferente.
Intr-o comunic are nonverbal a, functia de codificare este realizata prin contractia
voluntara sau involuntare a m uschilor scheletici si faciali, schimbarea tonului si ritmului vorbirii,
utilizarea spatiului si a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizandu -se
diferite “canale de comunicare”: vizual, auditiv, olfactiv si tactil. In comunicarea no nverbala,
unul si acelasi mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. “Te iubesc”
se poate spune, in limbajul nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), prin tremurul vocii
(paralimbaj), dar si prin imbratisare si sarut (a tingeri corporale).

1.1 Comunicarea nonverbala: istoric.

Ca si in cazul psihosociologiei, preocuparile de cunoastere a modului cum comunicam
fara a ne folosi de cuvinte au o indelungata preistorie si o scurta istorie.
Preistoria domeniului de studio al comunicarii nonverbal acopera perdioana din
Antichitate pana spre sfarsitul secolului al XIX -lea. “In traditia vestica, in cele mai vechi
incercari de abordare sistematica a actiunilor expressive, atat in scrierile din Grecia si mai
tarziu, din Roma, gestu rilor li s -au acordat, intr -un fel sau altul o mare importante” (A.
Kendon si C. Müller, 2001, 1). Primul profesor de retorica publica, Marcus Fabius
Quintilianus (c. 35 -96 e.n.), a consacrat unul dintre cele douasprezece volume ale
compendiului Istitutio n oratoria – Formarea vorbitorului in public – pronuntiei – vocii si
gesturilor. Acest volum “ne ofera informatii despre limbajul trupului folosit de orator in
conceptia romanilor” (F. Graf, 1991/2000, 42)
In primele decenii ale secolului XVII -lea se inregist reaza o renastere a interesului pentru
studiul gesturilor. In secolele urmatoare, scrierile despre posibilitatile cunoasterii oamenilor
dupa constitutia lor corporala, dupa forma fetei si a craniului, ca si dupa expresiile faciale
devin din ce in ce mai nu meroase.
In cadrul istoriei stiintei despre comunicarea nonverbala se poate vorbi de precursori pana
la jumatatea secolului XX (Ch. Darwin, D. Efron, E. Kretschmer), despre fondatori intre anii
1950 si 1980 (J.R. Davitz, P. Ekman, L.K. Frank) iar despre ce rcetatorii de azi ai domeniului,
in ultimele doua, trei decenii.
Primele studii care au in titlu sintagma “comunicare nonverbala” au aparut la jumatatea
secolului trecut. Jurgen Ruesch si Weldon Kess au fost cei dintai care au inclus termenul de
“comunicar e nonverbala” in titlul unei carti (Nonverbal Comunication: Notes on the Visual
Perception of Human Relations, 1956). Cei doi autori au aratat ca in comunicarea umana sunt
implicate sapte sisteme diferite: 1) prezenta fizica si imbracamintea; 2) gesturile sau
miscarile voluntare; 3) actiunile intamplatoare; 4)urmele actiunilor; 5)sunetele vocale;
6)cuvintele rostite; 7) cuvintele scrise (apud M.L. Knapp, 19950, 51). De remarcat este faptul

ca in conceptia celor doi autori cinci din cele sapte sisteme implic ate in comunicarea umana
sunt de natura nonverbala.
In perioada contemporana dupa 19980 si pana azi au aparut numeroase lucrari teoretice si
de cercetare empirica (D. Archer, R. Akert si M. Constanzo, 1993; M.L. Knapp, 1992).
Caracterizand perioada contem porana, Mark L. Knapp (1990,53 -54) distinge cateva tendinte
ale studiilor privind comunicarea nonverbala:
-urmarirea modului in care unele semnale interactioneaza cu alte semnale;
-renuntarea la studiul separat al miscarilor diferitelor parti ale corpului (membrelor
superioare, fata, ochii etc.) si centrarea pe cercetarea contributiei acestor miscari combinate
la transmiterea anumitor mesaje;
-schimbarea strategiei de cercetare, in sensul cresterii ponderii studiilor bazate pe
observatia comunicarii nonver bale in conditiile “naturale”, nu in conditiile “artificiale” ale
laboratorului experimental.

1.2. Structura comunicarii nonverbale

Analiza structurii comunicarii nonverbal impune luarea in considerare a codurilor
modelor si scopurilor specific implicate. In comunicarea nonverbala se folosesc seturi de
semene, coduri, care prin combinare dau o anumita structura. De exemplu, semnalele v izuale
pot fi acosicate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semen sunt stimuli senzoriali care
impresioneaza simturile omului (vaz, auz, pipait, miros). Pe baza semnelor si canalelor de
transmitere a lor s -au propus multiple clasificari ale comportamente lor nonverbal si ale
comunicarii nonverbal.
In literatura de specialitate se aminteste gruparea comunicarii nonverbal in trei categorii,
propuse de J. Ruesch si W. Kess:
-limbajul semnelor incluzand gesturile;
-libajul obiectelor care incorporeaza dispuner ea intentionata sau neintentionata a obiectelor in
spatiu in vederea utilizarii lor;
-limbajul actiunilor incluzand miscarile corpului implicate in diferite activitati.
O alta clasificare a fost facuta de R.P. Harrison care imparte comunicarea nonverbala i n
patru mari categorii:
-coduri de executare, asociate miscarilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii si
activitatilor vocale;
-coduri artefact, utilizate in mesajele primite de la obiecte;
-coduri meditatoare, referitoare la efectele specia lizate rezultate din imterpunerea intre
emitator si receptor;
-coduri spatio -temporale, referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizarii spatiului
si timpului.

Scriitorul Dale G. Lethers a identificat urmatoarele canale de comunicare nonverbala:
expresiile faciale, miscari le ochilor, proxemica, postura, aspectul fizic, factorii
suprasegmentali, cum ar fi intonatia, timbrul si volumul vocii, si atingerile cutanate.
Clasificarea comunicarii nonverbal poate fi facuta, in principal, dupa modalitati le
senzoriale implicate in receptarea semnalelor. Mark L. Knapp considera ca domeniul
comunicarii nonverbal include urmatoarele fapte: 1) cum privim; 2)cum auzim (tonul vocii);
3) cum mirosim; 4) cum ne miscam – individual sau inconjurati de altii(gesturile , postura,
privirea, expresiile faciale, atingerile corporale si proxemitatea); 5) cum afecteaza mediul
inconjurator interactiunile umane si cum afecteaza acestea, la randul lor, mediul inconjurator
(dispunerea spatiala a mobile, temperature, prezenta alto r oameni, zgomotele).
Cei mai multi cercetatori accepta o clasificare rezultate din combinarea codurilor si
mediilor de transmitere a mesajelor. “Kinezica” (ana -numitul limbaj al corpului) include
miscarile corpului, expresiile faciale si privirea. Studiu l privirii poarta denumirea de
“oculezica”. Activitatile vocale alcatuiesc “paralimbajul”. Studiul perceptiei si al modului de
utilizare a spatiului poarta denumirea de “proxemica:, iar studiul percetiei si al modului de
utilizare a timpului este denumit “ cronemica”. “Aspectul fizic”, “artefactele” si “semnalele
olfactive” sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicarii nonverbal si sunt
studiate ca atare, chiar daca se recunoaste ca oamenii transmit semnale simultan prin mai
multe canale, fapt pentru care este necesara abordarea integrala a comunicarii nonverbale.

1.3. Principiile comunicarii nonverbale.
Istori a, functiile si principiile comunicarii nonverbale sunt diferite fata de comunicarea
verbala. Spre exemplu, comunicarea verbala este bazata in special pe cultura, pe cand,
comunicarea nonverbala se bazeaza pe biologie. Aceasta diferenta este demonstrata de faptul
ca anumite exprimari ale comunicarii nonverbale au acelasi inteles in toate culturile, in timp
ce comunicarea n onverbala nu are un sistem de recunoastere universala.
Comunicarea nonverbala a fos t prima forma de exprimare a oamenilor, iar evolutia acesteia
a ajutat la aparitia si dezvoltarea comunicarii verbale. In timp ce unele dintre abilitatile nostre
de comuni care nonverbala si-au pierdut intensitatea pe masura ce capacitatile noastre verbale
au crescut , cum ar fi mirosul, alte abilitati, precum paralimbajul si miscarea, au crescut
alaturi de complexitatea comunicarii verbale.
Tinand cont de faptul ca pro cesam comunicarea nonverbala cu o parte mai veche a
creierului nostru, face ca aceasta sa fie instinctuala si involuntara.
In urma numeroas elor studii si cercetari realizate, au fost sintetizate cele mai importante
principii ale comunicarii nonverba le.
Comunicarea nonverbal transmite importante mesaje interpersonale si emotionale
Cercetatorii sustin ca cea mai mare parte a semnificatiei comunicarii este transmisa prin
mijloacele nonverbale. Unele studii au sustinut ca 90% din intelesul comunicarii il reprezinta
limbajul noneverbal, insa constatari mai recente si mai concrete arata ca procentul se apropie

de 65%. Laura K. Guerrero and Kory Floyd, Nonverbal Communication in Close
Relationships (Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum, 2 006): 2. Am putea sa ne bazam mai mult
pe semnale nonverbale in situatii in care mesajele verbale si nonverbale sunt in conflict si in
situatii in care comunicarea emotionala are loc. Owen Hargie, Skilled Interpersonal
Interaction: Research, Theory, and Pr actice, 5th ed.(London: Routledge, 2011),47. De
exemplu intrebarea “Ce faci maine seara?”, poate insemna numeroase lucruri, dar ne putem
baza pe postura, tonul vocii si contactul vizual pentru a vedea daca persoana este doar
curioasa, suspicioasa sau daca sugereaza ca ar dori companie.
Pentru a determina credibilitatea unei persoane, ne putem baza mai mult pe comunicarea
nonverbala. Spre exemplu daca o persoana sustine un discurs si continutul sau verbal pare a
fi concret si impartial, dar comunicarea non verbala este slaba (vocea monotona, evita
contactul vizual), probabil nu va fi considerat credibil. In schimb, in anumite situatii,
comunicarea verbal ar putea fi mai semnificativa decat cea nonverbala. In interactiuni in care
are loc schimbul de informati ila locul de munca, de exemplu , comunicarea verbala
reprezinta mai mult din semnificatia generata. In ciuda acestei exceptii, un principiu cheie al
comunicarii nonverbale este ca adesea are mai multa insemnatate in schimburile
interpersonale si emotionale .

Comunicarea nonverbala este mai involuntara decat cea verbala
Exista cateva situatii in care comunoicam in mod involuntary. Aceste tipuri de exclamatii
sunt adesea raspunsuri la un stimul neasteptat. Spre exemplu, spunem “auu!” cand ne lovim
sau strigam “Ai grija!” cand vedem ca cineva se apropie de un pericol. Semna lele involuntare
nonverbal sunt foarte frecvente, si provenind din subconstientul nostrum, sunt mult mai greu
de controlat.
Natura involuntara a celor mai multe comunicari nonverbale ingreuneaza controlul si
diminueaza posibilitatea de a fi “falsificate”. De exemplu, puteti saluta cu un mic zambet pe
buze o persoana pe care nu prea o agreati, insa nu va puteti preface ca sunteti cu adevarat
bucuros ca va intalniti cu ea. Comunicarea nonverbala expune gandurile si sentimentele care
ne incerca in realitate, p e care incercam sa le ascundem. Exista numeroase meserii care
impun o mai mare constientizare si control asupra comunicarii nonverbal, cum ar fi: cadre
didactice, jucatori de poker, actori, medici, terapeuti, ofiteri de politie.
Exista momente in care inc ercam sa ne diminuam trairile, cum ar fi frica, emotia,
supararea, momente in care incercam sa aratam incantati sau bucurosi de un anumit lucru,
desi nu suntem, situatii in care ne straduim sa ascundem ceea ce gandim sau simtim cu
adevarat. Desi, din punct de vedere al comunicarii verbale, putem reusi sa facem acest lucru,
fiind foarte usor sa alegem in mod constient cuvintele pe care le pron untam, majoritatea
persoanelor gasesc dificil controlarea mesajelor nonverbale pe care le emitem in mod
inconstient.

Comunicarea nonverbala este mai ambigua
Am putut oberva de -a lungul timpului ca, desi beneficiaza de un sistem de recunoastere
universal, pana si limbajul verbal poate avea mai multe intelesuri si ca ceea ce spunem poate
fi interpretat gresit. Tinand cont de faptul ca acest sistem nu se aplica si in cazul comunicarii
nonverbale, o face pe aceasta sa fie si mai ambigua si mai greu de inteles. Ca si in cazul
comunicarii verbale, majoritatea semnalelor noastre nonverbal pot avea mai multe sensuri,
iar altele nu sunt asociate cu niciun inteles.
Cu totii am fost pusi in dificultate, cel putin o data in viata, atunci cand a trebuit sa
decidem semnificatia unui anumit semnal al comunicarii nonverbale. Zambetul ar putea
constitui u n bun exemplu, deoarece atunci cand o persoana zambeteste, ne gandim daca ne
zambeste deoarece este de acord cu ceea ce spunem sau incearca sa isi exprime afectiunea pe
care o are fata de noi, insa ne putem gandi ca este si un zambet disimulat, care incearca s a
ascunda dezinteresul.
Asa cum ne ajutam de indiciile de context dintr -o propozitie pentru a obtine adevarata
semnificatie a unui cuvant, putem cauta indicii de context in diferite surse de informatii, cum
ar fi mediul inconjurator si alte semnale ale com unicarii nonverbal pentru a intelege sensul
unui anumit semnal nonverbal. Spre deosebire de comunicarea verbala, comunicarea
nonverbala nu are reguli explicite care sa ajute la determinarea unei structuri,ordini sau a
unei serii de modele. In schimb, inva tam in mod implicit norme de comunicare nonverbala,
ceea ce duce la o variatie mai mare de intelesuri, ceea ce sporeste ambiguitatea comunicarii
nonverbale.

1.4. Functiile si disfunctiile comunicarii nonverbale.

Comunicarea nonverbala indeplineste functii multiple, iar determinarea acestora este in
buna masura o chestiune de pozitionare si de alegere a unui camp de cercetare potrivit
domeniului ce abordeaza comunicarea nonverbala: stiinta comunicarii, sociologie,
antropologie, pshigologie etc. Anali za ar trebui sa porneasca de la intrebarea: “De ce apelam
la comunicarea nonverbala?”, iar raspunsul sa ne arate care sunt intentiile, motivele si
scopurile acestei forme de comunicare.
Paul Ekman a identificat cinci functii ale comunicarii nonverbal:
-repetarea – spunem “da” si dam din cap de sus in jos, si de jos in sus; spunem cuiva ca
adresa cautata este pe o starda la stanga si in acelasi timp aratam cu mana incotro sa se
indrepte;
-completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai buna
decodificare a lor;
-accentuarea/moderarea – scoaterea in evidenta a mesajelor verbale, amplificare sau
dimpotriva, diminuarea celor spuse (cand scandam sloganuri, ridicam bratul si aratam

pumnu; cand admonestam un membru al familiei, expresia facial poate dezvalui faptul ca nu
ne-am suparat foarte tare) ;
-substituirea – inlocuirea mesajelor verbale: o fata vesela ne poate spune ca persoana in
cauza este fericita;
-contrazicerea – transmiterea de semnale in opozitie cu mesajele verbale ( spunem ca nu
suntem bucurosi de prezenta unei personae in locul in care ne aflam, insa o privim in
continuu si zambim).
Michael Argyle (1975/1988) ia in considerare patru functii:
-exprimarea emotiilor;
-transmiterea atitudinilor interpersonale (dominatie /supunere; placere/neplacere etc.)
-prezentarea personalitatii;
-acompanierea vorbirii.
Conform lui Maurice Patterson, comunicarea nonverbala indeplineste sase functii:
-transmite informatii;
-gestioneaza interactiunile;
-reflecta gradul de apropiere;
-exercita influenta;
-controleaza sentimentele;
-faciliteaza satisfacerea unor obiective sau interese.
W. Gill Woodall, David B. Buller si Judee K. Burgoon au identificat, pe langa rolul ei in
producerea si procesarea comunicarii verbale, urmatoarele functii a le comunicarii nonverbal:
-exprimarea si managementul emotiilor;
-managementul relatiei de comunicare;
-managementul de conversatie;
-managementul impresiei;
-inselarea si suspiciunea de inselare;
-influenta sociala si rolum comunicaree in procesele de per suasiune;
-identificarea sau proiectarea identitatii sinelui, functie ce se refera la modul de codificare
si decodificare a mesajelor;
-structurarea interactiunii inaintea inceperii comunicarii propriu -zise, serveste drept ghid
implicit pentru desfasurarea acesteia, indicand cum seva desfasura comunicarea, ce roluri vor
juca persoanele implicate in actul comunicarii;
-formarea impresiei, modul in care sunt percepute persoanele dupa comportamentul lor
nonverbal, formarea primei impresii.
Autorul roman Gheorg he-Ilie Fârte afirma ca actele nonverbal de limbaj su sase functii:
repetarea, substituirea, completarea, inducerea in eroare, reglarea, sublinierea. Gesturile de
ilustrare dubleaza prin repetarea mesajului verbal, sporind sansele de intelegere corecta a l ui.
Substituirea presupune inlocuirea unui cuvant sau a unei expresii verbale cu un gest. Functia
de completare este evidenta cand cineva are dificultati in utilizarea codului verbal.
Ascunderea ( incercarea de a induce in eroare) sau dezvaluirea (asociere a spontana a unor

acte de limbaj nonverbal), prezinta functii ale comunicarii nonverbal, la fel ca si reglarea (
marcarea prin “dregerea vocii” a inceputului comunicarii verbale) si sublinierea (pronuntarea
intr-o alta tonalitatea a anumitor cuvinte.
In literatura de specialitate, se vorbeste si despre disfuntiile comunicarii nonverbale:
a)parazitarea mesajului; b)intreruperea comunicarii. Se poate spune ca gesturile de ilustrare
sporesc uneori redundanta, parazitand mesajul. De asemenea, interjectiile prec um “ooo” –
urile, “aha” -urile si “ihi” -urile segmnenteaza mesajul, impiedicand de multe ori
comunicarea.

Capitolul II. Tipurile de comunicare nonverbala.

2.1. Kinezica
Termenul “kinesics”, derivat de la cuvantul din limba greaca ce desemneaza misc area,
este o inventie lingvistica datorata atropologului American Ray L. Birdwhistell, care l -a
utilizat pentru prima data in “Introduction to Kinesics” si apoi in “Kinesics and Context”, cu
intelesul de “studiul miscarilor corpului in relatie cu aspectele nonverbal e ale comun icarii
interpersonale”(apud S. Jolly, 2000, 133). Kinezica include gesturile, miscarile capului si
contactul vizual, expresiile faciale si postura.
Gesturile
Exista t rei tipuri principale de gesturi : adaptoare, emblematice si ilustratorii. Peter A.
Anderse n,”Nonverbal Communication:Forms and Functions (Mountain View,
CA:Mayfield,1999),36.
Adaptorii pot fi directionati catre sine, obiecte sau altii. In situatii sociale obisnuite,
gesturile de adaptare rezulta din neliniste, anxietate sau sentimentul general ca nu avem
control asupra mediului inconjurator. In mod inconstient, cei mai multi dintre noi, ne jucam
cu pixul, ne miscam picioarele sau ne jucam cu o suvita de par la intalniri, in timpul orelor
sau in timp ce asteptam pe cineva, ca si mod de a eliber a excesul de energie pe care il avem.
In situatiile in care o persoana sustine un discurs in fata unui public, cel mai adesea se
folosesc ca si adaptori pe ei insisi, dar si obiecte din jurul sau. Cele mai comune gesturi de
auto-atingere sunt: rasucirea pa rului, scarpinatul sau trosnirea degetelor.
Gesturile -emblema sunt acealea care au un anumit sens convenit. Ele nu fac parte dintr –
un sistem sistem formal de semene, cum ar fi cele folosite de persoanele cu deficiente de auz,
chiar daca au un inteles gener al convenit, . Degetul ridicat al autostopistului cu ajutorul
caruia indica direcitia in care doreste sa mearga, semnul “ok” cu degetul mare si cel aratator
formand un cerc, iar cel mijlociu ridicat, incrucisatul degetului aratator cu cel mijlociu
reprezen tant un semn de speranta, sunt toate exemple de embleme care au inteles convenit.
Ilustratorii sunt cel mai frecvent tip de gest si sunt folositi pentru a ilustra mesajul verbal
pe care il insotesc. Spre exemplu, ne putem ajuta de gesture ale mainii pentr u a indica forma
si marimea unui obiect. Spre deosebire de emblem, ilustratirii nu au semnificatie pe cont

propriu si sunt folositi mai mult in mod subconstient. Aceste fluctuatii, in mare parte
involuntare si aparent natural, deriva din noi in timp ce vor bim, dar variaza in functie de
intensitatea discutiei. Desi nu suntem invatati, in mod explicit, cum sa folosit gesture
illustrative, o facem automat. Un foarte bun exemplu ar fi gesturile pe care le facem atunci
cand purtam o conversatie aprinsa la telefo n, desi cealalta persoana nu ne poate vedea.
Miscarile capului
Capul poate fi considerat un important aspect in analiza comunicarii nonverbale, deoarece si
acesta poate realiza o intreaga serie de gesturi, care nu au legatura cu fata. Cele mai comune
mesaj e pe care le putem transmite cu ajutorul miscarilor capului, sunt aprobul si dezaprobul,
“Da” si “Nu”.
Aprobatul din cap, aceasta miscare a capului, executata de sus in jos, este reprezentativa
pentru aprobare, recunoastere din partea interlocutorilor. Spre exemplu, in timpul unei
discutii, daca persoana din fata noastra este atenta si doreste sa ne arate ca este de aceeasi
parere cu noi, nu este nevoie sa exprime verbal acest lucru, este suficient sa isi miste capul in
semn de aprobare.
O miscare a capului innascuta si universala est e scuturatul acestuia dintr -o parte in alta,
pentru a arata un refuz. Acest semnal nonverbal incepe la nastere, chiar inainte ca bebelusul
sa aiba capacitatea de a sti ca are un inteles corespunzator. Bebelusii isi clati na capul dintr -o
parte in alta pentru a respinge alaptatul si mai tarziu, pentru a refuza incercarile de al hrani cu
lingura. Allan Pease and |Barbara Pease, The Definitive Book of Body Language (New York,
NT: Bantam, 2004),232.
Contactul vizual
“Ochii sun t oglinda sufletului”. O expresie pe care o auzim foarte des si de care incercam
sa ne folosim atunci cand ne aflam intr -o discutie in care nu stim daca persoana din fata
nostra ne spune adevarul sau ne minte. Fata si ochii sunt aspecte principale pe care ne
focalizam in timpul comunicarii, iar impreuna cu urechile noastre, ochii preiau majoritatea
informatiilor comunicative din jurul nostru. Anumite comportamente oculare sunt associate
cu trasaturi de personalitate sau cu stari emotionale.
Contactul vizua l serveste mai multe functii de comunicare, de la reglarea interactiunii, la
monitorizarea acesteia, la transmiterea informatiilor sau la stabilirea conexiunilor
interpersonale. In ceea ce priveste reglementarea comunicarii, folosim contactul vizual pentru
a semnala celorlalti ca suntem pregatiti pentru a vorbi sau ca suntem pregatiti sa ii ascultam.
Cu totii am trecut prin acea situatie ciudata in care profesorul a adresat o intrebare in fata
clasei, nimeni nu a oferit un raspuns, iar acesta ne privea dire ct, asteptand raspunsul. Pe langa
reglementarea conversatiilor, contactul vizual este de asemenea folosit pentru a monitoriza
interactiunea prin preluarea feedback -ului si a altor mesaje nonverbal, dar si pentru a
transmite informatii. Ochii preiau informa tiile care ne ajuta sa interpretam miscrile, gesturile
si contactul vizual al persoanelor cu care interactionam. O persoana care sustine un discurs in
fata unui public, poate folosi contactul vizual pentru a determina daca audienta este
interesata, confuza sau plictisita.

Cele mai comune semnale ale ochilor intalnite in fiecare zi sunt: privirea fixa, contactul
vizual direct, dilatarea si contractarea pupilelor, clipitul, ochii mariti. Atunci cand o persoana
se uita fix la noi, avem impresia ca se holbeaza, dar, de cele mai multe ori, aceasta pur si
simplu se concentreaza intens la discutiei. Contactul vizual direct, sugereaza interlocutorului
ca aveti incredere in sine si in el, ca stiti despre ce vorbiti si ca il ascultati. Ochii mariti pot
semnifica, in f unctie de situatie, surpriza,inocenta, frica sau furie. Clipitul, pe langa nevoia pe
care o simtim de a ne acoperi globii ocular si a evita ca pleoapele sa devina lipicioase, poate
dezvalui faptul ca suntem stresati.
Expresiile faciale
Fata este cea mai ex presiva parte a corpului nostru. Expresiile faciale ne ajuta sa
exprimam tot felul e emotii care ne incearca, de la sentimente de iubire si compasiune,
fericire, intelegere si colaborare, pana la dezgust, furie si tristete.
Ne nastem cu expresiile faciale a sapte emotii, care sunt bine intiparit e in trupurile
noastre: uimirea ,frica,furia,tristetea,dezgustul,fericirea si dispretul. Putem recun oste aceste
sapte emotii fara e fort in fiecare interactiune umana prin care trecem.
Tristerea este una dintre emotiile care dureaza cel mai mult. Cele mai evidente sem nale
ale acestui sentiment sunt: barbia coborata, pleoapele superioare cazute , pielea flasca,
colturile gurii coborate, uneori tremurande, coltul intern al spranelor ridica, iar pe frunte se
formeaza o linie vertical. Impresia generala este aceea de “fata topita”.
Frica are ca si indici specifici sprancenele apropiate, aduse spre centru si la capetele lor
forman du-se doua linii mici, buzele usor incordate si intinse orizontal catre urechi.
Pleopapele superioare ridicate, pleoapele inferioare incordate, pupilele se dilate, iar albus
ochiului se poate vedea atat sub, cat si deasupra irisului.
Uimirea este cea mai evidenta si cea mai usor de citit pe chipul unei persoane. Semnalele
faciale cele mai usor d e remarcat in cazul umirii ar fi : sprancene ridicare si curbate, ochii larg
deschisi, gura deschisa, pleoaprele superioare ridicate, riduri pe frunte.
Anumite studii au descoperit faptul ca, intr -o mare de oameni, o fata furioasa poate fi
remarcata mai uso r decat una fericita. Atunci cand o persoana este furioasa, aceasta are o
privire extreme de fixa, buzele ii sunt incordate, sprancenele coboara si se apropie in forma
de V si narile sunt dilatate.
Dezgustul poate fi usor identificat dupa nasul incordat si ridicat, miscare care ii provoaca
un aspect incretit,riduri, buza de sus care este ridica si are tendinta de a se retrage, astfel incat
marginile gurii se lasa in jos, sprancele coborate.
Chiar daca unii cercetatori ii dau dreptate, Paul Ekman sustine ca dispretul este o emotie
exprimata facial la fel in intreaga lume. Acesta este similar dezgustului, una dintre diferente
fiind lipsa repulsiei fizice . Putem observa dispretul la o persoana care se simte superioara
altora sau care nu este de acord cu actiuni le sau comporamentul celorlalti. Semnalele faciale
care arata dispretul sunt: coltul buzelor incordat si ridicat doar pe o parte a fetei, riduri pe
nas, buzele impinse uneori inainte.

Cand vine vorba de sentimentul de fericire, cea mai evidenta expresie es te zambetul. Un
zambet adevara poate fi recunoscut atunci cand colturile buzelor se intorc in sus, ochii se
miscoreaza si apare ridul “laba gastei” in colturile exterioare ale acestora, obrajii sunt
ridicati, buzele sunt ridicate si dezvaluie partea superioara a dintilor.
Zambetul adevarat este cel ideal, molipsitor si un stimul care produce fericire. Insa, pe
langa acesta, mai ex ista si alte tipuri de zambete: zambetul social, zambetul perpetuu,
zambetul ironic, zambetul afectat. Zambetul social, spr e exemplu, face ca interactiunile
interumane sa fie mai placute si confortabile, iar din punct de vedere al expresiei fetei, acesta
poate fi detectat daca ne uitam atent la colturile buzelor care sunt indreptate de muschiul
risoriu doar in exterior, nu si in sus.