Precedente Culturale Romanesti In Maramures Pana la 1918

PRECEDENTE CULTURALE ROMÂNEȘTI ÎN MARAMUREȘ

PÂNĂ LA 1918

Maramureșul istoric reprezintă „un vechi pământ și voievodat românesc, în suprafață de 10.354 km2, situat la poalele Carpaților Păduroși și învecinat cu Galiția și Bucovina. Înconjurat de munți înalți și brăzdat de numeroase cursuri de apă, afluenți ai râului Tisa, Maramureșul are aspectul unei fortărețe naturale, cu o singură poartă de ieșire, anume aceea prin care Tisa părăsește munții”.

Datorită bogățiilor naturale și așezării sale strategice, Maramureșul a fost locuit din cele mai vechi timpuri, iar toponimia românească a acestuia, dovedește că primii locuitori, după cucerirea romană, au fost românii.

În secolul al XIII-lea, Maramureșul era locuit numai de români, iar familiile nobiliare din veacurile XIV și XV au fost exclusiv românești, lucru argumentat de către Ioan Mihalyi de Apșa în inestimabila sa lucrare Diplome maramureșene din secolele XIV și XV. Academicianul a reușit să dovedească permanența populației românești pe plaiurile maramureșene, din „distincțiile-document” rezultând că la extinderea suveranității regilor unguri, maramureșenii aveau o veche organizație statală și satele maramureșene erau așezări străvechi cu orânduiri bine consolidate, așa cum rămăseseră și se dezvoltaseră de pe timpul dacilor liberi.

Maramureșul era o țară-voievodat, pe care, de pe la 1300, autoritățile ungare au urmărit să o încadreze mai ferm în structurile regatului. În 1300, Maramureșul este numit terra, iar în 1326 districtus. În paralel cu voievozii tradiționali ai țării, regalitatea a introdus funcția de comite, teoretic încă din 1303, dar noua demnitate și instituțiile adiacente ei nu s-au putut menține în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Totuși, o parte din feudalitatea locală românească din Maramureș, a fost atrasă în schimbul unor avantaje obținute prin înnobilare și confirmări de posesiuni, la colaborare cu autoritățile; o altă parte a acestei feudalități s-a răzvrătit prin 1342-1343, a rezistat presiunilor vreo 20 ani și apoi și-a mutat răzvrătirea în Moldova, ridicând la independență noi structuri din sânul civilizației românești. Comitatul Maramureșului apare deplin constituit pe ruinele vechiului voievodat sau district prin 1368, când sunt menționați și aici juzii nobililor și adunările comitatense. După ce o bună parte din pătura cnezială conducătoare a Maramureșului a fost câștigată de regalitate, voievodatul maramureșean s-a topit, treptat, în comitatul nobiliar omonim.

„Oaspeții” străini (coloniști sași și maghiari) așezați de regii unguri, cam pe la 1300, în Visc, Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet, au devenit minoritate maghiară în comitat. În ceea ce-i privește pe ruteni – care în secolul al XVII-lea încep să-i depășească numeric pe românii din vechiul comitat -, documentele nu spun nimic până pe la 1400. Totuși, conform toponimiei, trebuie admis că primele infiltrații rutene dinspre nord în Maramureș se produc în secolul al XIV-lea.

Paralel cu bătăliile date pentru apărarea drepturilor moștenite din timpuri „imemorabile” – de a se conduce autonom –, voievozii și cnezii maramureșeni au patronat și au încurajat dezvoltarea unei mișcări culturale românești. Începuturile culturii românești pe aceste meleaguri, încă din secolele XIV-XV, dovedesc posibilități certe de afirmare economică și spirituală.

Mănăstirea Sf. Mihai din Peri, ridicată la rangul de „stavropighia” în anul 1391, de către patriarhul din Constantinopol, a constituit un puternic centru cărturăresc unde, potrivit lui Nicolae Iorga s-a format o adevărată tradiție a scrisului în limba română încă de pe la anul 1530 și în anii următori. De aici a pornit afirmarea limbii române prin traducerea primelor cărți din limba slavonă.

Această operă de renaștere a scrisului în limba română s-a generalizat și transmis, odată cu călugării pregătiți, și altor mănăstiri din partea locului. Este cunoscut faptul că Maramureșul a avut peste 20 de mănăstiri și că, în majoritatea acestora, s-au copiat cărți pentru cultul religios, s-au pregătit diecii pentru școli și strane bisericești.

Prima școală din Maramureș a luat ființă în anul 1388, pe lângă mănăstirea Peri, considerată ca o primă încercare de întemeiere a unui învățământ organizat. O altă școală a ființat pe lângă mănăstirea din Ieud. La sfârșitul secolului al XVII-lea a fost atestată școala de pe lângă mănăstirea Moisei, iar în secolul al XVIII-lea, numărul școlilor a crescut vertiginos pe întreg teritoriul Maramureșului: Cuhea (1715), Borșa (1767), Vișeu de Sus (1768), Ocna Șugatag, Strâmtura etc.

În articolul „Trecutul și prezentul cultural al Maramureșului”, publicat în Almanahul Presei Române, ziaristul Ion Bârlea afirma: „Din trecutul cultural al Maramureșului puțin știm de tot, căci lipsesc datele (…) Că o viață culturală a existat în trecutul îndepărtat al Maramureșului e incontestabil, mai ales pe teren bisericesc, însă urmele și în privința aceasta lipsesc”.

După înfrângerea ungurilor la Mohács (1526), unde „a pierit și floarea nobilimii române din Maramureș”, prin pacea de la Oradea (1538), Maramureșul a fost anexat la Ardeal. Deodată cu domnia principilor ardeleni, s-a inaugurat „o epocă de decădere și de înstrăinare a românilor”.

Maramureșul a fost invadat de sectele protestante. În 1556, toate bisericile catolice din comitat se aflau sub ascultare calvină. Numeroase familii de români s-au calvinizat, iar fiii acestora, care au învățăt în școala confesională calvină din Sighet, „se vor deznaționaliza”.

În urma ofensivei antiotomane declanșate după 1683, Ungaria și Transilvania au intrat în componența Imperiului Habsburgic. Ofensiva politică și militară a fost însoțită și de o expansiune a bisericii catolice, a Contrareformei. Printre metodele utilizate s-a aflat și atragerea populației ortodoxe românești din aceste teritorii la unirea cu biserica romano-catolică.

Prin glasul protopopului Luca Vlad de Săliște, însoțit de încă 11 preoți la Sinodul din 1700 la Alba Iulia, poporul român maramureșean a aderat la actul unirii din 1700, intrând astfel în rândul forțelor noi luptătoare pentru dezrobirea socială și națională.

Anexarea Maramureșului la Ungaria, în anul 1733, a dus la desființarea abuzivă a eparhiei ortodoxe a Maramureșului și la plasarea parohiilor greco-catolice sub jurisdicția vicarilor ucrainieni de la Munkács, ceea ce a avut repercursiuni negative asupra dezvoltării sale sociale, culturale și politice. Alexandru Filipașcu a susținut că „cei 120 de ani de păstorire ruteană au avut un rezultat dezastruos pentru românii din Maramureș. Munkáciul lucra sistematic pentru rutenizarea românilor prin rutenizarea bisericii și a școlii (…) Opera aceasta de deznaționalizare a găsit un sprijin puternic în autoritățile ungurești, care știau că în românii rutenizați vor găsi cele mai bune elemente de maghiarizare”.

Formarea unei elite clericale românești a fost mereu stopată prin numirea de către episcopii Munkáciului a unor preoți și învățători ucrainieni în parohiile românești. Introducerea limbii slavone în bisericile și școlile românești a condus la ucrainizarea multor sate curat românești și a unor familii nobile de origine voievodală și cnezială în secolul al XIV-XV.

Revoluția de la 1848, a pus în fața lumii civilizate dezideratele de unitate, independență și libertate națională, a tuturor provinciilor românești. După înăbușirea acesteia, în provinciile Austriei se întronează regimul absolutist, menit să consolideze domnia habsburgilor și unitatea imperiului. Cu toate limitele sale, deceniul absolutismului a avut și meritul, față de perioada care a precedat revoluția, că a marcat începutul unei vieți politice naționale. În această perioadă, românii s-au folosit cu iscusință de toate mijloacele care li s-au permis spre a-și dezvolta limba și cultura națională, „de a-și înfiripa o viață politică națională, la care au contribuit din plin presa, circulația de cărți și reviste, de oameni și idei între toate provinciile istorice românești, încât la mijlocul secolului trecut se constituise o unitate spirituală românească, atât de necesară trecerii la înfăptuirea unității politice”.

În perioada regimului absolutist, lupta pentru libertate națională s-a dus și în Maramureș prin cultivarea limbii române, a extinderii și dezvoltării învățământului românesc prin școlile confesionale greco-catolice, românii maramureșeni organizându-și viața națională proprie. Măsurile luate în anul 1850 de regimul neoabsolutist au fost importante prin consecințele pe termen lung asupra evoluției învățământului și culturii românești în Maramureș, învățământul fiind pus aproape exclusiv în seama confesiunilor.

După dezbateri și suferințe, în anul 1856, un număr de 55 de comune de pe văile Izei, Marei și Vișeului, precum și mai multe sate din Sătmar și Ugocea, s-au desprins de sub jurisdicția episcopilor ruteni de la Munkács și s-au atașat Episcopiei greco-catolice române de la Gherla. Ca rezultat al separării religioase semnalăm faptul că o serie de tineri maramureșeni încep să studieze la școlile din Transilvania, unde în spiritul curentului Școlii Ardelene li se trezește conștiința originii și unității neamului și se pregătesc pentru lupta națională și politică.

După vizita canonică întreprinsă de episcopul Ioan Alexi în primăvara anului 1860 în Maramureș, în luna octombrie, s-a procedat la înființarea unui vicariat pentru românii maramureșeni, cu sediul în comuna Sat Slatina, întrucât Sighetul a fost anexat Gherlei abia în 1871, fiind considerat (la intervenția Munkáciului și a fruntașilor maghiari), parohie curat ruteană. În noul post a fost instalat solemn, la 27 ianuarie 1861, Mihail Pavel. Acest eveniment crucial pentru biserica greco-catolică din Maramureș a consacrat o nouă structură administrativă eclesiastică, „performantă nu numai sub raport bisericesc, ci și pe tărâmul învățământului și al culturii în toată perioada de până la Unirea din 1918”.

În timpul șederii sale în Maramureș, Ioan Alexi a făcut o vibrantă pledoarie pentru păstrarea identității naționale, a limbii române în instituții, în biserici și în școli și a dispus ca la școlile confesionale românești să fie numiți numai învățători români. Dar greutatea cea mai mare consta în lipsa învățătorimii românești. De aceea un prim obiectiv al acestei perioade l-a constituit înființarea unui institut (preparandie) care să pregătească viitoarele generații de învățători.

În anul 1860, în Maramureș, ca de altfel în întreaga Transilvanie, s-a restabilit viața constituțională, „regimul liberal” permițând numirea în funcții administrative de conducere și dintre români, care reprezentau, de altfel, majoritatea populației acestui ținut. Astfel, la conducerea comitatului Maramureș ajunge Iosif Man (originar din Sarasău, primul avocat român din Maramureș). Alături de el, în lupta pe tărâmul vieții național-culturale se aflau și alte personalități maramureșene: Gavrilă Mihalyi, Ioan Iurca, Vasile Mihalca, Mihai Pavel, Mihai Rednic, Ioan Mihalyi, Petru Mihalyi, Simion Pop etc. Acești conducători ai românilor maramureșeni încep să organizeze, cu mijloacele modeste pe care le aveau la dispoziție, o largă acțiune de înviorare a vieții naționale.

În acest scop, în prima ședință a Congregației Comitatense, ținută la 19 decembrie 1860, comitele Iosif Man, „al cărui piept ardea de dorul mărirei și a cultivării neamului său”, la cererea vicarului Mihail Pavel, a propus înființarea unei preparandii la Sighetul Marmației și a unui internat, pentru copiii români.

Ziua de 5 februarie 1861 este considerată data de început a Asociațiunei pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, deoarece obiectivele ei de bază – înființarea unor preparandii române și a unui alumneum – prindeau rădăcini. Astfel, în cadrul primei conferințe de organizare, la care au participat numeroși „inteligenți” și reprezentanți ai clerului, s-a evidențiat necesitatea întemeierii unei societăți care să constituie suportul material al preparandiei și internatului, în același timp un așezământ de afirmare a culturii române. Totodată, s-au emis noi liste de subscriere, s-a decis să se lanseze liste de subscriere și în comitatele vecine – Satu Mare și Ugocea -, și să se intervină la împărat pentru obținerea terenului intravilan erarial numit „Szegedy”, aflat în piața Sighetului.

Ulterior, în cadrul consfătuirii ținute la 21 mai 1861, s-a hotărât alegerea unui comitet care să conducă „agendele” Asociațiunii (activitățile cotidiene). Acest comitet a fost format din comitele Iosif Man (președinte), Ioan Iurca (vicepreședinte), Mihai Pavel, Petru Anderco, Filip Opriș, Basil Mihalca, Alexandru Lazăr, Basil Caracioni (membri din partea clerului) și Vasile Mihalca, Ioan Fabian, Petru Lipcsey, Ioan Dunca, Mihai Rednic, George Anderco, Nicolae Joódy și Petru Mihalyi (membri din partea mirenilor).

S-a născut, astfel, un nucleu de energie românească ale cărui raze încălzitoare s-au extins, conform statutelor elaborate în anul 1861 dar aprobate abia în anul 1868, și dincolo de comitatul Maramureș, în Satu Mare, Ugocea, Sălaj și Chioar.

Pornind la drum în 1861, la începutul etapei liberal-constituționale austriece din perioada 1860-1867, cu câteva luni înaintea Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA), ea se numără printre cele mai vrednice societăți cultural-naționale românești zonale, care au luat ființă în împrejurări favorabile pentru emanciparea pe diverse planuri a popoarelor asuprite din monarhia habsburgică.

Înființată și susținută de bărbați de seamă ai Maramureșului, Asociațiunea a reușit să desfășoare o susținută activitate culturală în interesul poporului român, constituind pentru aceste părți nord-vestice de țară o flacără mereu vie de gândire și simțire românească, pregătind spiritele pentru marile idealuri naționale.

Aceasta a avut o importanță deosebită în dezvoltarea conștiinței naționale și ridicarea culturală a populației maramureșene, desfășurând o activitate meritorie.

În urma unui memoriu al lui Iosif Man înaintat Curții din Viena, s-a obținut, prin donație, pe seama preparandiei românești, un intravilan în centrul orașului Sighetu Marmației (Piața Unirii), prevăzut cu construcții care s-au transformat și amenajat în local școlar. Cu un număr de 15 elevi și doi profesori, Ioan Bușiția (adus de la Târgu Lăpuș), absolvent al Institutului pedagogic „Sf. Ana” din Viena, și preotul Teodor Roman, preparandia și-a inaugurat activitatea în toamna anului 1862. Până în anul 1870, când și-a închis porțile, căci guvernul ungar înființase o preparandie de stat, preparandia românească a dat un număr de 120 absolvenți, repartizați în școlile lipsite de învățători din comitatele nordice ale Transilvaniei (Maramureș, Satu Mare, Ugocea, Chioar, Dăbâca).

Acești pionieri ai învățământului românesc din nord-vestul țării, instruiți și educați în spiritul epocii, au pus bazele unei adevărate opere de culturalizare a maselor, pe lângă învățătura cărții, „ei au ținut trează și flacăra naționalității poporului apăsat de veacuri”. Accentul pe cultură al Asociațiunii avea o explicație profund politică, „deoarece cultura unui popor fiind treapta pe care el înaintează în viața socială și politică, poate să aducă legi pentru egala îndreptățire a românului cu celelalte națiuni”.

Ofensiva dezlănțuită de oficialitățile ungare, încă din primii ani ai epocii dualismului, împotriva avântului cultural din Maramureș, a determinat comitetul să-și restrângă preocupările. După închiderea preparandiei, s-a obținut, printr-o rezoluție imperială, aprobarea pentru zidirea unei clădiri, destinată a servi drept internat pentru elevii români, pentru a cărei temelie trainică a contribuit în primul rând mintea luminată și munca stăruitoare de aproape 15 ani a lui Ioan Mihalyi de Apșa.

Având o clădire proprie din anul 1886, internatul a fost adevărata răsadniță a sentimentului și conștiinței românești pentru tinerii români care au frecventat, în această perioadă, școlile ungurești din Sighet. În 16 ani de existență și funcționare a internatului, Asociațiunea a întreținut 87 de elevi, dintre care mulți au devenit „docenți” pentru Maramureș sau prestigioși cărturari. Rezultatele deosebite s-au datorat îndeosebi lui Petru Mihalyi, președintele Asociațiunii și lui Ioan Mihalyi, casierul acesteia.

Similar celorlalte asociații culturale regionale din Transilvania și Banat, Asociațiunea a tins, în general, spre formarea unei pături de cărturari, comercianți și meșteșugari, care lipsea românilor din Maramureș. De aceea, și-a propus să-i urmărească pe tinerii crescuți de ea, „aplicându-i după capacitatea și înclinația lor (…) în diverse cariere, oficii sau profesiuni”, ca aceștia să îmbrățișeze domenii cât mai variate. În acest scop, și-a prevăzut prin statut să acorde burse tinerilor meritoși, în valoare de 300-500 de florini anual, din fondul de stipendii de 6000 de florini. Din acest fond, între anii 1869-1905, asociația a acordat burse unui număr de 166 viitori intelectuali din zonă, mulți dintre aceștia aducându-și ulterior, un important aport la orientarea și la progresul vieții culturale, sociale și naționale românești maramureșene.

În anul 1867, pentru completarea și diversificarea activității Asociațiunii s-au pus bazele Societății de lectură „Dragoșiana”, care s-a constituit într-un focar de apărare a limbii și de afirmare spirituală. Aceasta a fost frecventată de cele mai prestigioase personalități ale timpului, în frunte cu vicarul Mihail Pavel, comitele Iosif Man, Ioan Pop, Vasile Mihalca (protopopi), Ioan Bușiția (profesor la Preparandia de stat), Sigismund Ciple (funcționar comitatens), Simion Botizan (jurist) etc. și funcționa în casa dr. Ioan Mihalyi de Apșa.

După sistarea Preparandiei, rolul Societății de lectură a crescut simțitor, programul său de activitate mobilizând la acțiune intelectualitatea română din Maramureș – funcționari, preoți, învățători, avocați, elevi de gimnaziu.

Unul dintre obiectivele prioritare ale societății în această perioadă a fost înființarea unei biblioteci, care și-a mărit fondurile considerabil prin donațiile primite. Aceasta dispunea de o sală de lectură, „socotită printre primele săli de lectură a unei biblioteci românești din Transilvania, în cadrul căreia citea atât tineretul studios, cât și publicul maramureșean setos de cultură națională”.

Pe lângă această bibliotecă, membrii societății organizau șezători literare, în cadrul cărora se cântau cântece naționale, se recitau poezii, se citea creație originală și se purtau vii discuții pe marginea lucrărilor prezentate.

Un alt obiectiv pe agenda de lucru a Societății a fost culturalizarea satelor prin susținerea de conferințe pentru popor și a tineretului prin prelegeri de limba și literatura română. Între obiectivele Societății a existat și intenția scoaterii „unui organ de publicitate, care apărând la Sighet urma să cuprindă și să reprezinte în afară de cauzele generale naționale în una măsură mai extinsă treburile și interesele noastre locale naționale, care dispărură mai cu totul până acum în fața intereselor și cauzelor susținute, propagate prin cele două foi maghiare ce apar aici la Sighet”. Ideea unui organ de presă, care a aparținut lui Ioan Mihalyi de Apșa „a fost salutată cu o căldură unanimă” de către membrii Societății. Deși s-a apreciat că înfăptuirea acestui obiectiv nu părea în acel moment „tocmai imposibilă”, el a rămas doar în stadiul de proiect.

Cărturarii locali și-au făcut totuși cunoscute creațiile, prin intermediul a diverse periodice. Spre exemplu, versurile unui poet maramureșean, Hoșdu, au fost reproduse de George Barițiu în Foaie pentru minte, inimă și literatură – „Ridicarea minții”, „Streinul”, „Poezii” , „Aligorie” -, iar Simeon Botizan, secretarul Societății de lectură „Dragoșiana”, a publicat, în anul 1869, în revista Familia, „Seară de Vasîiu în Maramureș”.

Lumea românească a luat cunoștință despre realitățile din Maramureș, din desele materiale semnate de vicarul Tit Bud, care a fost corespondentul Unirei la Blaj, sau de protopopii Emil Bran, I. Tarția precum și dr. Alexandru Ciplea care scriau, mai răzleț, diverse articole. Ziaristică mai intensivă a dezvoltat dr. Vasile Filipciuc (…) care aproape două decenii a întreținut cu informații toate ziarele cunoscute, redactând chiar ziarul Poporul Român din Budapesta și Ion Bârlea care a colaborat la ziare precum Lupta, Românul, Unirea, Gazeta Transilvaniei, Neamul Românesc din Vălenii de Munte, dar mai ales la Poporul Român din Budapesta.

Tot sub auspiciile Asociațiunii și-a desfășurat activitatea și Reuniunea Docenților Români Greco-catolici din Maramureș, organizație profesională cu largi implicații în viața spirituală a epocii și a locului.

Învățătorii români din Maramureș, mare parte proveniți din preparandia din Sighet, stimulați de activitatea Asociațiunii, ai căror membrii erau, întruniți la 16 noiembrie 1883, au reușit să se constituie într-o reuniune proprie, care să le reprezinte mai bine interesele. Cu acest prilej a fost ales și comitetul de conducere al organizației, format dintr-un președinte în persoana lui Mihai Kökénesdi, un vicepreședinte – Tit Bud, doi notari, un casier, un bibliotecar, 12 învățători membri ordinari și 6 supleanți. Sprijinul permanent acordat școlii i-a determinat pe învățători să-l aleagă, în anul 1888, președinte al Reuniunii pe vicarul Tit Bud (vicepreședintele Asociațiunii), „unul dintre cei mai de seamă cărturari, pe care i-a dat Maramureșul vreodată”.

După un început mai timid, activitatea Reuniunii a cunoscut o continuă îmbunătățire, în adunările generale anuale, organizate de fiecare dată la altă școală, pe lângă lecțiile practice ținute, dezbătându-se dizertații pe teme didactice și culturale.

Totodată, pentru aplicarea cunoștințelor teoretice în practică, Reuniunea s-a preocupat în mod insistent ca fiecare școală să fie înzestrată cu o grădină școlară, iar pentru săteni aceste grădini școlare să fie exemple de urmat.

Reuniunea a generat preocupări care depășeau competența didactică a învățătorilor, aceștia fiind antrenați într-o adevărată mișcare culturală și socială îndeplinind funcțiile unei adevărate instituții sociale și de cultură. Merite deosebite a înscris pe linia întocmirii de manuale școlare, culegerii și valorificării creației populare, promovării interesului pentru arta populară, răspândirii culturii și trezirii interesului pentru lectură în rândul locuitorilor de la sate.

Despre aportul Reuniunii la culegerea creației populare, profesorul dr. Dumitru Pop afirma că din rândurile sale s-au recrutat o seamă de cărturari însemnați, printre care și câțiva dintre reprezentații primei generații de culegători ai folclorului maramureșean.

Cărțile și revistele procurate de docenții maramureșeni în ultimele două decenii ale veacului trecut și în primele două decenii ale secolului al XX-lea au constituit un mijloc prețios de lărgire a orizontului cultural al elevilor și sătenilor, ele constituind totodată și începutul organizării primelor biblioteci școlare și populare.

Pe lângă organizarea bibliotecilor școlare și poporale, Reuniunea și-a organizat propria bibliotecă în incinta școlii confesionale din Sighet, care și-a îmbogățit zestrea de cărți în anul 1891 când a primit în rafturile sale donația de 300 de „tomuri pedagogice” ale președintelui reuniunii, vicarul Tit Bud.

După proclamarea dualismului, politica claselor dominante maghiare a fost îndreptată, pe de o parte, spre ținerea în supunere, exploatare și înapoiere a maselor populare, fără deosebire de limbă și naționalitate, iar pe de altă parte a tins să împingă pe al doilea plan sau chiar să elimine burghezia și intelectualitatea, în special cea română, dar și a celorlalte naționalități, restrângându-le posibilitățile de dezvoltare pe plan economic, politic, și social-cultural.

Realitățile politico-naționale din Maramureșul istoric, de după 1876, când trei dintre fruntașii vieții naționale dispar – Iosif Man, Gavrilă Mihalyi, Ioan Iurca -, conduc la restrângerea activității Asociațiunii Pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. După moartea lui Iosif Man, în Maramureș a fost numit prefect groful Lonyai János, un dușman fățiș al românilor, iar cu moartea lui Vasile Mihalca (1886) a dispărut și ultimul subprefect român. Pretorii nu mai erau aleși, ci numiți dintre unguri și câțiva români mai flexibili.

Întregul aparat administrativ și didactic a fost mobilizat în slujba acțiunii de maghiarizare. Românii, pierzând rolul de conducere în județ, se aflau în defensivă.

Întețindu-se prigoana împotriva instituțiilor culturale românești, exercitată de autoritățile dualiste, Asociațiunea a fost nevoită să-și modifice statutele în anul 1892, inserând de-acum numai întreținerea internatului și dezvoltându-și activitatea după posibilități și împrejurări, fără a se izola de marea mișcare culturală românească din Transilvania, cu care, de altfel, a întreținut legături permanente. Fruntași ai acesteia, precum George Barițiu, Al. Papiu-Ilarian, Iosif Hodoșiu au fost aleși membri de onoare ai Societății de lectură maramureșene și mulți fruntași ardeleni au ținut conferințe în satele maramureșene.

Pe de altă parte, spiritul de solidaritate și de acțiune la nivelul intelectualității românești din Transilvania și Ungaria, declanșat de Astra sibiană, i-a îndemnat și pe unii fruntași maramureșeni să se pună în slujba sa. Astfel, printre fondatorii și susținătorii acesteia, remarcăm și personalități din Maramureș, precum Ioan Mihalyi, Basiliu Mihalca, Ioan Bușiția.

Mărturie a prestigiului de care se bucura Astra, stau astăzi documentele vremii, printre care „conspectul” (lista) membrilor, ce ilustrează că numărul aderenților din „părțile ungurene” a fluctuat variabil, ajungând să crească masiv în preajma adunării Astrei din anul 1870, desfășurată la Năsăud. Relevantă este în acest sens și participarea largă a românilor din aceste ținuturi la adunările generale ale societății (desfășurate în fiecare an, până în ultimul deceniu al secolului trecut, exclusiv în așezări transilvănene). Spre exemplu, în discursul rostit la adunarea generală din 1869, la Șomcuta Mare, s-a remarcat faptul că „pe lângă oamenii de seamă ai mișcării românești din Transilvania, participă numeroși exponenți ai acestor idei din toate părțile Sătmarului, Selagiului, Chioarului, Lăpușului și Marmației”. Ulterior, cu aceeași satisfacție, V. L. Pop la Năsăud aducea mulțumiri „fraților noștri din Marmația, Chioar, Selagiu, Satu Mare și din părțile Bihorului, care, precum în cei trei ani din urmă, așa și în acest an, nu au cruțat speze pentru […] a putea asista […] și au înălțat splendoarea acestei mărețe sărbători naționale”.

După cum sesiza și Partenie Cosma la Adunarea generală de la Baia Mare, din 1903, modificarea statutelor Asociațiunii, sub presiunea continuă a guvernanților unguri, a adus și un avantaj (pe lângă unele dezavantaje), și anume „dau posibilitatea ca activitatea Asociațiunii, care mai înainte era mărginită la teritoriul Transilvaniei, să se extindă asupra întreg teritoriul locuit de români în Austro-Ungaria”. Intenția ramificării asociației și în afara Transilvaniei a fost exprimată odată cu aprobarea statutelor modificate, în 1897, în cadrul adunării generale de la Mediaș. Prin urmare, în următorii ani, s-au înființat astfel de organisme, puncte de iradiere spirituală, la Beiuș (1898), Satu Mare (1898), Lugoj (1898), Oradea (1900), Timișoara (1904), Târgu Lăpuș (1908), Marghita (1910) Vișeu-Iza (1911), Baia Mare (1913) și Sighet (1914).

Întârzierea cu care a pătruns Astra în spațiul Maramureșului nu s-a datorat lipsei de popularitate sau de aderenți, ci unei înțelegeri înguste a raporturilor care s-ar fi putut presupune între conducerea tradiționalei Asociațiuni maramurășene și conducerea eventualelor despărțăminte ale Astrei, în principal unui conservatorism, legat mai ales de personalitatea lui Tit Bud, aflat în fruntea Asociațiunii locale de mai mulți ani. Această stare de lucruri a intuit-o și Nicolae Iorga în vizita pe care a făcut-o în Maramureș, în anul 1906 când, scriind elogios despre virtuțile lui Tit Bud, nu a uitat să-l și critice.

Rezistența acestei Asociațiuni în fața asaltului tot mai insistent al Astrei devine evidentă cu prilejul dezbaterilor care au avut loc la 4 august 1911 la Sighet, în ședința Comitetului Asociațiunii, prilej cu care s-a dat citire scrisorii semnate de Andrei Bârseanu, președintele Astrei sibiene, scrisoare prin care invita Asociațiunea maramureșeană să înființeze un despărțământ Astra, cu sediul în Sighet. Discuțiile au fost aprinse, iar răspunsul final al lui Tit Bud, evaziv: că se vor sfătui „la timp acomodat”, dar că „almintrelea Asociațiunea (maramurășană) își îndeplinește chemarea cheltuind aproape 5000 coroane pe an pentru elevi”.

Din cauza rezistenței lui Tit Bud, breșa în domeniu nu s-a produs la Sighet, ci acolo unde influența bătrânului și vrednicului vicar era mai redusă, și anume în estul comitatului, la Vișeu. Un prim pas s-a făcut în zona Vișeu-Dragomirești, unde după o susținută muncă de lămurire dusă de Gavrilă Iuga din Vișeul de Sus și Emil Bran, preot în Dragomirești „s-a înțeles în toate satele … nevoia urgentă de a înființa în Maramureș despărțăminte ale Astrei, care să pornească o vastă acțiune de luminare și de solidaritate a țărănimii împotriva funcționarilor abuzivi”. Astfel, la 20 august 1911, a avut loc la Vișeu de Sus, în prezența delegatului Comitetului central, Octavian Tăslăuan, adunarea de constituire a despărțământului Vișeu-Iza al Astrei, al cărui director a fost ales, cu unanimitate de voturi, Emil Bran, preot în Dragomirești. Membrii în comitetul cercual: Ioan Tarția (preot în Săcel), dr. Ilie Kindriș (avocat în Vișeul de sus), Ion Bârlea (preot în Ieud), Gavril Iuga (avocat în Vișeu de Sus) și Artur Anderco (preot în Cuhea).

Emil Bran, originar din localitatea Tohat (comuna Ulmeni), absolvent al seminarului teologic de la Gherla (1888), militant pentru drepturile politice ale românilor din Transilvania, participant la mișcarea memorandistă, a fost numit preot în parohia din Dragomirești, în anul 1904, cu scopul de a liniști oamenii învrăjbiți de aici în urma luptelor confesionale de la începutul secolului al XX-lea. Conștient de faptul că „pe toate tărâmele culturale, economice și industriale ne aflăm în dosul altor neamuri și ne pierdem nepricepuți moșia străbună”, a organizat, sub diferite forme terenul de luptă pentru afirmarea națională, politică, economică și culturală a tuturor locuitorilor acestei zone, motiv pentru care, a rămas în fruntea despărțământului, până în anul 1926 când a fost instalat paroh al Șimleului, protopop al districtului Crasna, arhidiacon și vicar al Silvaniei.

Rețeaua despărțămintelor Astra din Maramureș s-a completat la 25 februarie 1914, prin înființarea despărțământului Astra Sighet, din inițiativa și cu sprijinul unui mai vechi astrist, Ioan Mihalyi de Apșa, membru al Academiei Române, și a unui grup de tineri în frunte de Vasile Kindriș, Titus Doroș, Ioan Kovacs, Ioan Vad etc. În funcția de președinte al despărțământului a fost ales dr. Vasile Kindriș, remarcat și îndrumat de către Ioan Mihalyi de Apșa încă din timpul în care acesta urma cursurile liceului maghiar din Sighet, fiind bursier al internatului Asociațiunii.

Dr. Vasile Kindriș își făcuse studiile în drept la Budapesta, pe care le-a continuat apoi la Berlin, unde și-a luat doctoratul în științe juridice. În timpul studiilor la Berlin s-a împrietenit cu Vasile Pârvan și alți studenți români, lărgindu-și astfel orizontul cunoașterii problemelor românești, întărindu-și convingerile patriotice și încrederea în viitorul neamului. După reîntoarcerea în Maramureș, s-a dedicat profesiunii de avocat și intereselor neamului său, în anul 1918 fiind ales președinte al Sfatului Național Român din Maramureș.

Constituirea despărțămintelor maramureșene ale Astrei a fost determinată în special de necesitatea deschiderii unor noi perspective asupra prefacerilor culturale acut resimțite în spațiul Maramureșului istoric. Brutala politică de deznaționalizare promovată de autoritățile ungare au avut consecințe nefaste pentru românii din Transilvania, Crișana, Banat, cu deosebire în zonele de „graniță”. Efectele grave ale acestei politici s-au resimțit, pe termen lung și în Maramureș, unde, dacă satele și-au păstrat, în bună măsură, nealterate graiul, portul, obiceiurile, mlădiindu-le după conjuncturi vremelnice, nu același lucru s-a petrecut în localități precum Sighet, Vișeu de Sus, Borșa, în care influența elementului maghiar, uneori și evreu, era puternică.

Pentru Nicolae Iorga, ajuns în Maramureș în anul 1906, Vișeu de Sus era tipic pentru stadiul la care ajunsese deznaționalizarea în timpul fostului Imperiu austro-ungar: „Preotul, un fiu de unguroaică, abia știe românește, este căsătorit cu o unguroaică, citește scumpele publicații ungurești (…) Intelectualii, între care avocații, sunt membri ai casinei române și nu cetesc nimic în limba lor. (…) Nici un alt ziar românesc nu vine decât al cantorului, țăranul Ioan Popa care a primit Tribuna din Arad și e abonat la Poporul român din Budapesta”. Sighetul a fost descris de savant ca un sat rutenesc și evreiesc, singura localitate menționată ca fiind „românească în toate” fiind Sarasăul, moșia familiilor Mihalyi și Iurca.

Faptul că o bună parte a intelectualității locale, inclusiv preoți, erau străini de limba și cultura română, a fost constatat și de către episcopul dr. Vasile Hossu, în timpul vizitei canonice întreprinse în Maramureș, în anul 1913: „Excepție fac câțiva avocați tineri din Sighet și Vișeu. Dintre preoții la care am umblat se vorbește românește la Tarția în Săcel, Bran în Dragomirești, în parte la Arthur Anderco în Cuhea, George Petrovai în Poieni, Ștefan Pop în Glod, Iuliu Dragoș în Vad, Petru Bârlea în Berbești și fiul său Ion Bârlea în Ieud, Petru Salca în Giulești, Ioan Doroș, Sat-Slatina și Nicolae Doroș în Breb (…) În celelalte familii de preoți se vorbește sau exclusiv, sau cu predilecție ungurește (…) În Maramureș nu sunt dedați, ca inteligenții să vorbească între ei românește”.

Despărțământul Vișeu-Iza, prin eforturile unite ale membrilor săi, a desfășurat până în momentul izbucnirii războiului de la 1914, o intensă activitate în scopul prevenirii deznaționalizării forțate, a trezirii conștiinței naționale a poporului, a cultivării în sânul intelectualității a dragostei pentru limba și poporul român. S-au susținut „prelegeri poporale”, s-au înființat biblioteci, casine românești, instituții economico-financiare (Banca populară „Creștinul” în Dragomirești, Banca „Petrova” în Petrova, o tovărășie pentru asigurarea vitelor în Cuhea etc.), contribuind din plin la ridicarea nivelului de cunoștințe al maselor de țărani, la emanciparea lor economică, la întărirea ideii de unitate și solidaritate națională. De observat este și faptul că, în timpul războiului despărțământul a împărțit mai multe vagoane de porumb între sătenii Maramureșului și tot el s-a îngrijit de familiile celor înrolați în armată ca să-și primească ajutoarele cuvenite.

Despărțămintele au completat și modernizat zestrea culturală a Asociațiunii maramureșene: „Prin realizările acestora, prin munca dezinteresată și însuflețită a românilor grupați în jurul lor (…) s-a cimentat o unitate între românii maramureșeni, între popor și conducătorii lui firești, ieșiți din sânul său, formându-se acea stare de spirit românească necesară pentru pregătirea și realizarea marelui eveniment istoric al Unirii de la 1918”.

Prin înfrățirea intelectualității maramureșene cu cea din Ardeal și părțile bănățene, viața cultural-națională a românilor supuși s-a consolidat în lupta comună spre același ideal.