Praznice Imparatesi cu Data Schimbatoare Gata
=== l ===
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………….pag. 3
I. CAPITOLUL I – Vechimea sărbătorilor și numirile date acestora 7
I.1.1 Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim 8
I.1.2 Praznicul Învierii Domnului(Paștele) 10
I.1.3 Praznicul Înălțării la cer a Domnului 16
I.1.4 Praznicul Rusaliilor și a Sfintei Treimi 17
I.2 Canonul 5 de la Niceea(325) și alte dispoziții canonice referitoare la sărbătorile Paște și Rusalii 22
I.3 Secolele IV-VI 26
II.CAPITOLUL II – Temeiuri biblice și patristice ale sărbătorilor menționate în tradiția ortodoxă 33
II.1 Intrarea Domnului în Ierusalim 33
II.2 Învierea Domnului(Paștele) 37
II.3 Înălțarea Domnului 44
II.4 Rusalii 51
III.CAPITOLUL III – Praznicele Împărătești în iconografie și imnografie
III.1 Frumusețea icoanelor și rolul pe care îl ocupă în viața creștină 57
III.1.1 Intrarea Domnului în Ierusalim – Compoziția artistică și teologică a icoanei 59
III.1.2 Icoana Praznicului Învierii 67
III.1.3 Icoana Înălțării 71
III.1.4 Icoana Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt 73
CONCLUZII 75
ANEXE 77
BIBLIOGRAFIE 79
INTRODUCERE
În centrul credinței creștine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viața și opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om și Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor.15,3-4) „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (I Cor.1,23). În propovăduirea sa și în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă „aducere-aminte” de jertfa și învierea lui Hristos: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți vesti, învierea Mea veți mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile).
Credința ortodoxă este lumină din lumina Învierii lui Hristos. De aceea, Crezul sau Simbolul credinței se încheie cu speranța învierii și a Împărăției Cerurilor: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Fiecare săptămână din an începe cu ziua Învierii pentru ca tot timpul vieții noastre să fie luminat de lumina Învierii. Vedem icoana Învierii lui Hristos pe coperta Sfintei Evanghelii și în mijlocul bisericii, pentru ca să venim des, cu bucurie, la întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Care înainte de Înălțarea Sa la Cer a făgăduit: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20).
Învierea este Taina vieții veșnice din Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, pentru că învierea trupului lui Hristos a fost făcută de întreaga Sfântă Treime (Fapte 2,24; Matei 20,19; Ioan 2,19; 10,18; Romani 1,4; 8,11; I Petru 3,18-19).
Sărbătoarea Învierii lui Hristos alături de cea a Înălțării Sale la Cer și Sărbătoarea Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh sunt legate tainic între ele prin lucrarea Sfântului Duh asupra trupului înviat al lui Hristos, ca prin trupul acesta să se reverse apoi viața veșnică în Trupul tainic al lui Hristos, adică în Biserică, și să înceapă învierea tuturor trupurilor (Efeseni 2,6; Ioan 6,54.63; Romani 8,11.29; I Corinteni 15,45-57).
Cele cincizeci de zile de la Duminica Învierii lui Hristos până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh nu fac decât o singură zi ca totalitate a darurilor dumnezeiești, ca o „Duminică mare”, cum mai este numită Duminica Pogorârii Sfântului Duh. În Evanghelia după Sfântul Ioan, făgăduința trimiterii Sfântului Duh se face în seara Cinei de Taină, înainte de patima lui Hristos (Ioan cap. 14 și 15), iar în prima zi a învierii Sale, tot seara, Iisus Domnul Cel înviat din morți trece cu trupul Său pnevmatizat prin ușile încuiate și suflă asupra ucenicilor zicând: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate…” (Ioan 20,19-23).
Astfel începe, ca arvună, mai întai prin Înalțarea Sa cu trupul la Tatăl, și Cincizecimea, adică Duhul Sfânt începe să comunice oamenilor din trupul înviat al lui Hristos, ca apoi, în dimineața celei de a cincizecea zi, tot Duminica, să fie dăruit în plinătatea Lui și să facă din cei mulți care cred în Hristos un singur Trup tainic: Biserica (Fapte 2,1-6.41-47; I Corinteni 12,12-13).
Hristos Cel înviat și înălțat la ceruri trimite, împreună cu Tatăl, pe Sfântul Duh (Ioan 14,16.26; 15,26), iar Duhul Sfânt Îl face pe Hristos prezent în Biserica Sa și mai ales în centrul vieții ei: Sfânta Euharistie (Matei 18,20; Ioan 14,17 și 28,20; Efeseni 2,18-22; 4,3-6).
Prin Sfântul Duh S-a întrupat Hristos din Fecioara Maria (Luca 1,35), prin Sfântul Duh S-a botezat Hristos în Iordan (Matei 3,16), prin Sfântul Duh, Tatăl a înviat trupul lui Hristos din morți (Romani 1,4), prin și în Duhul Sfânt s-a constituit Biserica lui Hristos la Rusalii ca Trup tainic al Lui (Fapte 2,4.41).
Arătările lui Hristos după Înviere până la Înălțarea Sa la Cer sunt lucrări ale Sfântului Duh, în care vizibilul și invizibilul alternează pentru a învăța pe ucenici ca prin credință să vadă cele nevăzute și să-L iubească pe Hristos în Duhul Sfânt și în slava lui Dumnezeu Tatăl, chiar și atunci când nu-L mai văd cu ochii lor trupești: „Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, căci dobândiți răsplata credinței voastre, adică mântuirea sufletelor voastre” (I Petru 1,3-5.8-9).
Bucuria aceasta „negrăită și preaslăvită” despre care vorbește Sfântul Apostol Petru este bucuria Învierii întru Duhul Sfânt, bucuria Sfintelor Paști, bucuria Bisericii plină de iubirea Sfintei Treimi (II Corinteni 13, 13), bucurie care rodește în rugăciune și în fapte bune, în pregătirea pentru mântuire și pentru viața veșnică.
De la Rusalii, Duhul Sfânt rămâne nedespărțit de Biserică, El rămâne în Biserică, fiind izvorul ei permanent de viață duhovnicească. Prezența Duhului Sfânt, deosebește Biserica de orice comunitate omenească.
Duhul Sfânt este „sufletul” Trupului tainic al lui Hristos, adică al Bisericii. În Biserică își exercită rolul Său de Mângâietor, de Duh al adevărului și de călăuzitor spre tot adevărul (Ioan 14,17), de sfințitor al credincioșilor (Ioan 17,17). Sfântul Apostol Pavel ne înfățișează Biserica drept „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 3,16).
Pogorârea Duhului Sfânt nu marchează sfârșitul lui Hristos în lume. „Este falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor treimice”.
Sfinții Apostoli, în ziua Cincizecimii devin prima manifestare a izvorului tainic al vieții dumnezeiești în Biserică. Îndată ce au primit putere de sus prin „limbile de foc”, ei au ieșit în fața mulțimii căreia i-au vorbit cu puterea Duhului Sfânt pentru a crește și a trăi în viața nouă cu Hristos. În ziua Cincizecimii, Sfinții Apostoli încep zidirea trupului Bisericii pe temelia pusă de Hristos.
În Biserică, Hristos este prezent și activ prin lucrarea Sfântului Duh. Iată de ce, Praznicele cele mai de seamă ale creștinătății, Învierea, Înălțarea la Cer și Cincizecimea precedate, bineânțeles, de Duminica Stâlpărilor, sunt strâns legate între ele și formează un ciclu.
În paginile acestei lucrări voi încerca să arăt legătura existentă între aceste sărbători, atât cât îmi stă în putință, că Mântuitorul Hristos dăruiește și trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezent pe Hristos cel Înviat în viața Bisericii este Duhul Sfânt.
I.Vechimea sărbătorilor și numirile date acestora
Sărbătorile fac parte din formele sociale ale vieții religioase la toate popoarele. Ele au fost instituite din nevoia firească pe care au simțit-o oamenii de a evada din când în când din făgașul obișnuit al vieții și preocupărilor de toate zilele, pentru a se dedica mai intens preocupărilor religioase, împlinindu-și datoriile tradiționale sau legale față de suflet și față de zei. În toate religiile există sărbători, adică zile consacrate cultului public al divinității respective. Evreii aveau, de exemplu, în afară de sabat sau de sărbătoarea săptămânală, sărbători anuale, ca cea a Paștilor, Corturilor, Împăcării sau a Curățirii, Purim etc. Toate aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă și politică.
Alte popoare din Antichitate aveau, de asemenea, sărbătorile lor fixe sau mobile, din care unele cu caracter naturist (lunile noi, începutul anului), altele cu caracter agrar sau câmpenesc (în legătură cu echinocțiile sau solstițiile), altele cu caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste sau fericite din viața publică), altele cu caracter privat sau familial (cultul strămoșilor, Manes, la romani).
Imperiul Roman, în cadrul căruia s-a născut creștinismul, avea sărbătorile sale (feriae), adică zile anume consacrate cultului public al zeilor și deosebite de cele comune prin întreruperea sau suspendarea activității obișnuite, prin frecventarea altarelor și a templelor zeilor și prin îndeplinirea ceremoniilor rituale îndătinate. Unele erau sărbători private (cu caracter familial), altele publice (ale statului sau legale). Nu este de mirare că și religia creștină și-a urmat, încă de la început, sărbătorile sale. Acestea s-au format după dublul model ebraic și greco-roman, pe care îl oferea mediul ambiant în care a apărut și s-a dezvoltat creștinismul.
La început, creștinii recrutați dintre iudei, care alcătuiau majoritatea primei comunități din Ierusalim, continuau să respecte sărbătorile iudaice cu care fuseseră obișnuiți. De aceea, cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri ale celor mai mari sărbători iudaice, pe lângă care se juxtapun la început, cu care coexistă o bucată de vreme și pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: duminica, în locul sabatului; Paștile și Rusaliile, în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzătoare din lunile întâi și a treia ale calendarului evreiesc: Pasha și Cincizecimea. De fapt, ultimele două sărbători nu sunt în calendarul creștin decât cele mai importante duminici din cursul anului.
I.1.1 Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim
Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor, numită în popor Floriile, provine de la numele sărbătorii antice romane(păgâne) a primăverii Floralia, care se desfășura în antichitate cam în aceeași perioadă în carea astăzi se sărbătorește Intrarea Domnului în Ierusalim, și anume data de 28 aprilie, sărbătorită la romani prin ramuri înverzite ce simbolizau renașterea naturii. Deși acest termen(Florii) nu are la prima vedere legatură onomastică creștină cercetătorii aduc explicații: ,,Duminica Floriilor este o sintagmă românească, de la substantivul floare, plural flori, folosită pentru a desemna marea sărbătoare, după modelul latin medieval ,,dies florum”. Influența creștinismului în forma latină a primelor veacuri s-a manifestat puternic în Dacia atât în nordul cât și în sudul Dunării. Dacă Flora, zeița florilor și a primăverii, avea sărbătoarea numită ,,Floralia”-,, ium” cu sensul ,,al Florei” acest nume s-a transmis pe cale cultă alături de nume vechi moștenite ca floralia nume frecvent în ultimele două secole”. Calendarul liturgic creștin l-a înlocuit pe cel păgân, dar întrucât la începuturile instituirii creștinismului în Imperiul Roman acestea erau încă o realitate sau cel puțin o amintire recentă, suprapunerea calendaristică a fost astfel gântită încât sărbătorile păgâne să fie înlocuite cu cele creștine, uneori acestora suprapunându-li-se temporal celebrările creștine. Etnologul Lect. Dr. Delia Suiogan atrage, însă, atenția asupra originilor mult mai vechi ale acestei sărbători, care era ,,ținută” și de traci, ca o parte a cultului lui Dionysos, un zeu al vegetației care îmbătrânește, moare și renaște odată cu anul. În Ortodoxie însă, sărbatorită cu o săptămână înainte de Paști, este sărbătoarea care ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi(Matei 12, 1-10 și Ioan 12, 12-18).
Cu toate că nu există mențiuni în acest sens, cu siguranță evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit în zorii Bisericii creștine. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ținută numai de comunitatea creștină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută și de alte Biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în Constituțiile Apostolice – document elaborat spre sfârșitul secolului al IV-lea, dar este menționată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Epifanie de Salamina, de Sfântul Chiril al Alexandriei, care au scris omilii la această sărbătoare, precum și de către pelerina spaniolă Egeria(alias Silvia sau Etheria), care, în Jurnalul ei de călătorie la Locurile Sfinte, descrie chipul cum se sărbatorea acestă duminică la Ierusalim, spre sfârșitul sacolului IV când ea vizitează Țara Sfântă.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria și în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul și curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim.
Duminica Floriilor era începutul săptămânii numite pe atunci a Paștilor; părintele profesor Ene Braniște afirma că acestă sărbătoare era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la Botez, pentru că în acestă zi catehumenii mergeau cu toții, cu mare solemnitate la episcop, spre a-i cere sa fie admiși la Botez , iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței. Se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că , în cinstea ei, împarații acordau grațieri.
În timpul secolelor al VI-lea – al VII-lea, sărbătoarea se răspândește și în Occident, fiind menționată de Isidor de Sevilla.Tot în această perioadă, se introduce și binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioși la biserică, în amintirea ramurilor de finic si de măslin, cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa triumfală în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței asupra morții, câștigată de Domnul prin învierea lui Lazăr, savârșită cu o zi mai înainte și apoi prin Învierea Sa Însuși.
I.1.2 Praznicul Învierii Domnului ( Paștele )
Paștele este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificații diferite, în creștinism și iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice.
Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paștelui marchează începutul anului ecleziastic creștin. Există unele culte creștine care nu sărbătoresc Paștele.
Biserica creștină a păstrat unele practici ale sinagogii și la început anul bisericesc a fost o combinație între calendarul evreiesc și calendarul creștin. În același timp nu s-a făcut o împărțire egală pentru că nu toate sărbătorile evreiești au fost păstrate și cele care au rămas au fost reinterpretate și li s-a adăugat o semnificație nouă. Au fost câteva sărbători care au fost eliminate (sărbătorile din luna a VII-a și Purimul din luna a XII-a). Pe de altă parte, sărbătoarea Paștelui a fost păstrată și de asemenea cea a Cincizecimii. Aceste două sărbători evocau amintirea Mântuitorului și a Duhului Sfânt, sărbători importante care stau la temelia și dezvoltarea Bisericii. Ziua Paștelui amintea taina fundamentală a Învierii, iar ziua Cincizecimii evoca manifestarea minunată a harului divin, care marchează cadrul supranatural al Bisericii.
Paștele a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creștină. Cu toate acestea au existat în Biserica veche mari diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi. Astfel, creștinii din părțile Siriei și ale Asiei Mici, întemeindu-se pe o tradiție moștenită – spun ei – de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară și serbau întâi moartea Domnului (Paștele Crucii) la 14 Nissan, apoi Învierea (Paștele Învierii) la 16 Nissan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau quartodecimani, fiindcă serbau Paștele la 14 Nissan, adică odată cu iudeii. Ei socoteau ziua morții Domnului nu ca zi de întristare, ci ca zi de mântuire, deci de bucurie; de aceea, în ziua de 14 Nissan, de la ceasul al nouălea, când Domnul și-a dat duhul pe Cruce, ei terminau ajunarea și făceau agape și cine. Alți iudaizanți mai moderați serbau Paștele duminica, dar legau atât de mult data Paștelui creștin de a celui iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în timpul săptămânii azimelor iudaice, chiar când aceasta cădea înainte de echinocțiul de primăvară. De aceea ei erau numiți protopashiți, adică cei ce serbau Paștele mai devreme.
Dar cei mai mulți creștini (cei din părțile Apusului, din Egipt, Grecia și Palestina) luau ca normă ziua săptămânală, sărbătorind Paștele în aceeași zi din săptămână când a înviat Domnul. Erau și creștini (prin Galia) care serbau Paștele la dată fixă: 25 martie sau 27 martie.
Aceste diferențe cu privire la data serbării Paștelui au dat naștere la serioase discuții și controverse între partizanii diferitelor practici, discuții care erau să meargă uneori până la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolului al II-lea.
În tradiția apostolică și a Părinților din secolele I-III, Învierea Domnului constituia piatra de temelie a credinței creștine, fără de care viata în Hristos nu este posibilă. Temeiul acestei gândiri a fost sintetizat de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică-i credința voastră” (I Cor. 15,14.17). De fapt, Învierea reprezintă împlinirea celui mai adânc sentiment uman, anume nădejdea în viața veșnică. Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul tinde în mod natural spre Absolut (adică spre Dumnezeu). Fără legătura cu Dumnezeu omul nu poate fi cugetat. Raportarea la Absolut ține de ființa omului. De aici suspinul și nostalgia lui după Paradis. Fericitul Augustin a sintetizat foarte frumos acest simțământ: „Neliniștit este sufletul meu, Doamne, până ce se va odihni în Tine”.
În literatura teologică a primelor secole, problemele legate de importanța Paștelui au fost abordate de diverși Părinți ai Bisericii. Numeroase omilii pascale ori alte lucrări lămuresc diferite aspecte ale Paștelui din Vechiul Testament, dar mai ales din Noul Testament, subliniind superioritatea acestuia din urmă asupra celui dintâi.
Despre serbarea Paștelui la primii creștini găsim mai multe mărturii dintre care amintim: Constituțiile Apostolice (Cart. 5, cap 17-19 și Cart. 7, cap 33, canoanele apostolice (can. 7), canonul 1 al Sinodului din Antiohia ș.a.
La evrei, Paștele era prima zi sfântă din cadrul sărbătorilor anuale. Paștele se serba la 14 Nissan (Levitic 23,5), în amintirea ieșirii israeliților din robia egipteană și a cruțării întâilor-născuți ai israeliților, când îngerul Domnului a trecut prin Egipt și i-a lovit cu moartea pe întâii-născuți ai egiptenilor (cf. Ieșirea 12,27; Numerii 33,4). Chiar denumirea de pesach (trecere) sugerează acest lucru, căci se referă la trecerea israeliților prin Marea Roșie în chip minunat sau la trecerea îngerului pe lângă casele fiilor lui Israel unse cu sângele mielului sacrificate cu acest prilej.
Ca și sabatul, sărbătoarea Paștilor a fost instituită la porunca lui Dumnezeu și de aceea se mai numea și Paștele Domnului. Paștele mozaic se serba timp de șapte zile cu mare bucurie (Ieșirea 12,15; Ezdra 7,22), israeliții îndeplinind exact același ritual ca în momentul ieșirii din Egipt. De la consumarea mielului pascal erau opriți cei necircumciși și cei necurați. Aceștia din urmă, ca și cei care se aflau la acea dată în călătorie, aveau posibilitatea să serbeze Paștele respectând prescripțiile Legii, în ziua a 14-a a lunii următoare (Numerii 9,10-11; II Cronici 30,2). O importanță deosebită era atribuită zilelor întâia și a șaptea, care erau zile de odihnă. Obiceiul consumării azimilor la sărbătoarea Paștelui amintește de ieșirea grabnică a israeliților din Egipt, când n-au mai avut timp să lase pâinea la dospit și nici să-și pregătească alimente necesare pentru drum (Ieșire 12,39).
După stabilirea israeliților în Canaan, modul de sărbătorire a Paștelui s-a mai schimbat față de cel din perioada călătoriei prin pustiu. Astfel, dacă până acum erau sacrificați numai miei, care se consumau cu ierburi amare în familie, așa cum prevedea Legea, după stabilirea locului de închinare, tot israelitul matur se deplasa la locașul sfânt ca să consume aici Paștele Domnului. Spre deosebire de cartea Ieșirea, Deuteronomul sugerează ceva în plus când zice: „Să păzești luna lui Aviv și să prăznuiești Paștele Domnului Dumnezeului tău, pentru că în luna lui Aviv te-a scos Domnul Dumnezeului tău din Egipt, noaptea. Să junghii Paștele Domnului Dumnezeului tău din vite mari și din vite mărunte, la locul pe care-l va alege Domnul, ca să fie numele Lui acolo (Deuteronom 16, 1-2). În porunca: „Să junghii Paștele Domnului Dumnezeului tău din vite mari și din vite mărunte” unii exegeți susțin că s-ar explica deosebirea dintre Legea Deuteronomului și cea din Ieșirea 12,3-11, prin aceea că, după stabilirea în Canaan, s-ar fi impus consumarea cu acest prilej a cărnii din vitele cele mari. Că nu s-a schimbat nimic din ritualul Paștelui o arată lămurit porunca interzicerii pâinii dospite. Timp de șapte zile se consumau doar pâini nedospite în amintirea ieșirii în grabă mare din robia egipteană. De aceea mielul pascal se junghia la locașul sfânt și anume în curtea acestuia, iar sângele se turna la baza altarului. Ospățul pascal, care începea în ziua de 14 Nissan se prelungea până noaptea târziu. Sărbătoarea continua cu alte șapte zile festive (15-21 Nissan) în care se consumau numai azime. De aceea se și numea sărbătoarea azimelor. În aceste zile era repaus absolut și adunare sfântă. Pe 16 Nissan se aducea la templu un snop de orz pentru a-l închina Domnului. Numai după aducerea acestui snop la templu se putea consuma efectiv din pâinea cea nouă. Partea cea mai importantă a sărbătorii Paștelui era ospățul din mielul pascal. Din acesta nu se strivea nici un os, pentru că el simboliza pe de o parte unitatea și integritatea poporului Israel, iar pe de altă parte jertfa Mântuitorului Hristos.
Fiind legat de Paștele evreiesc, între Paștele evreiesc și cel creștin s-a făcut ușor o apropiere la primii creștini, recrutați dintre evrei. În chip firesc, pietatea și respectul acestora față de vechea sărbătoare strămoșească a trecut pe nesimțite asupra sărbătorii celei noi, creștine, care amintea de patimile, de moartea și de Învierea Domnului pentru mântuirea noastră. De aceea, Sfântul apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lui într-un duh nou: „Iată Hristos, Paștele nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului” (I Corinteni 5,7-8).
I.1.3 Praznicul Înălțării la cer a Domnului
Sărbătoare atestată de aproape 1700 de ani, Înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos a fost sărbătorită încă din primii ani ai creștinismului. Cunoscută în popor sub denumirea de Ispas, termen provenit din limba slavonă(Supasul însemnând Mântuitorul), cade întotdeauna în Joia saptamânii a șasea după Paști, adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înălțat la cer(Marcu 16, 19, Luca 24, 50 și fapte 1,2-12). Este una din cele mai vechi sărbători creștine, despre care amintesc Constituțiile Apostolice dar și Crezul niceo-constantinopolitan. Însă cea mai veche mențiune despre acestă sărbătoare o avem la Eusebiu de Cezarea, în opera lui Despre sărbătoarea Paștilor, scrisă pe la anul 322 și în care se menționează că Înălțarea era sărbătorită pe atunci în Orient nu în ziua a 40-a după Paști, ci în a 50-a odată cu Rusaliile.
Aceeași mențiune o găsim și în Jurnalul de călătorie a pelerinei apusene Egeria, care pe la anul 380-385, amintește de festivitățile din ziua a patruzecea după Paști. La Ierusalim Înălțarea era prăznuită la Cincizecime, adică în aceeași zi cu Pogorârea Sfântului Duh. Spre sfârșitul secolului IV sau începutul secolului V, sărbătoarea Înalțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh , căci pe vremea Fericitului Augustin (430), serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată peste tot în lumea creștină, alături de sărbătoarea Învierii și cea a Pogorârii Sfântului Duh, fiind considerată de origine apostolică. În sec.VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare, Sf. Ioan Damaschinul și Iosif Imnograful, compun canoanele din slujba Înălțării. S-au păstrat predici foarte frumoase la această sărbătoare de la mari predicatori ai Bisericii cum ar fi Sf. Ioan Gură de Aur care ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește ,,cinstită și mare”, Sf. Atanasie cel Mare sau Sf. Grigore de Nyssa.
I.1.4 Praznicul Rusaliilor și a Sfintei Treimi
Din ciclul sărbătorilor anuale la evrei făcea parte și Cincizecimea. Ea se mai numea și sărbătoarea săptămânilor (Ieșirea 34,22; Deuteronom 16,10) sau sărbătoarea secerișului. Se numea sărbătoarea Cincizecimii pentru că se ținea după trecerea a cincizeci de zile de la începutul recoltării orzului și a grâului. Zilele începeau să se numere din momentul aducerii snopului de orz a doua zi de Paști. Această sărbătoare ținea o singură zi și se serba prin încetarea lucrului și prin adunare la locașul sfânt, unde se aduceau sacrificiile rânduite de Lege.
Sacrificiile acestei sărbători constau din jertfirea unui țap pentru păcate, iar ca ardere de tot doi junci, un berbec și șapte miei de un an, împreună cu ofrandele nesângeroase ce constau din două pâini dospite (Numeri 28,26-29).
Dacă în Vechiul Testament sărbătoarea Cincizecimii apare strâns legată de ziua în care s-a dat Legea pe Sinai, în creștinism această sărbătoare are cu totul altă semnificație. Astfel, conform cărții Faptele Apostolilor (cap. 2), sărbătoarea Cincizecimii este identică cu Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Sfintei Biserici. În orice caz, și această sărbătoare, a fost tipul promisiunilor viitoare. Vechimea sărbătorii Cincizecimii se ridică până în zilele Apostolilor. Cu toate acestea, abia în secolul al II-lea ni se vorbește de ea de către Irineu (†202), care ne spune că „în ziua Penticostei nu se îngenunche la rugăciune”. Apoi în secolul al III-lea ne amintește de ea Tertulian: „La păgâni, fiecare sărbătoare nu cuprinde decât o zi a anului… dar luați toate sărbătorile lor anuale și le așezați unele lângă altele și totuși nu vor umplea o «pentacostă», adică o sărbătoare de cincizeci de zile”. Tot Tertulian mai spune despre această sărbătoare: „Ziua potrivită pentru botez este a Paștelui și apoi a Pentacostei”. Sfântul Ioan Gură de Aur o numește Duminica mantuirii. Iar în Constituțiile Apostolice citim: „Cincizecimea să o serbați din cauza pogorârii Sfântului Duh asupra celor ce au crezut în Hristos”.
În Biserica veche, pe timpul celor cincizeci de zile de la Paști și până la Rusalii, se citeau Faptele Apostolilor, căci acolo aflăm evenimentul cu privire la pogorârea Duhului Sfânt, dar și propovăduirea urmată de Înălțarea Domnului. În ziua Cincizecimii, ca și de la Paști și până în această zi erau oprite mătăniile și îngenuncherea la cult, potrivit hotărârilor sinodale și bisericești.
Această sărbătoare mai avea menirea ca și Paștele și Botezul Domnului, de a se face în noaptea ajunului, la priveghere, botezul catehumenilor. Teatrele, circurile, petrecerile au fost oprite în această zi de către Teodosie cel Tânăr.
În ziua Cincizecimii se împart în Biserică, de către preoți, foi de nuc, de tei ori de alți pomi și arbori sau de alte plante specifice locului și se împodobesc bisericile și casele cu această verdeață. Obiceiul acesta este împrumutat din Vechiul Testament, căci și iudeii în ziua a cincizecea de la Paști își împodobeau casele cu verdeață și flori, întru aducerea aminte că legea lui Moise s-a dat poporului lângă Muntele Sinai în această zi când era primăvară și toate ierburile erau înverzite. Când erau Paștile iudeilor mai era și începutul secerișului, iar ziua Cincizecimii încheia secerișul; de aceea, la Paști se aducea prinos un snop de orz (Levitic 18,12), iar la Cincizecime două pâini dospite (Levitic 23,17). Ramurile verzi primite în Biserică simbolizează reînnoirea neamului omenesc prin puterea Sfântului Duh.
În Biserica Ortodoxă, limbajul bisericesc a trebuit să cedeze în fața celui laic, așa încât în loc de Pogorârea Duhului Sfânt, romanii i-au spus Rusalii, ceea ce este iarăși un indiciu și un argument filologic al originii noastre latine și a continuității elementului latin în Dacia traiană.
Denumirea de Rusalii vine de la cuvântul latin rosa, -ae, care înseamnă trandafir. Plantațiile de trandafiri dădeau astfel acestei sărbători o specificitate aparte. De Rusalii, bisericile se umpleau de trandafiri, de crengi de mesteceni și peste tot locașurile erau presărate cu flori, încât, cum am văzut și mai sus se respectă și azi această tradiție.
Dacă creștinii coloniști romani n-au mai întâlnit în Dacia Felix plantațiile de trandafiri de acasă, au găsit în schimb lanurile de grâu, în care se găseau maci roșii. Ei au ținut la datina părinților lor bisericești de acasă, ca slujbele din biserică să fie extinse și în afară, și de aceea tocmai de Rusalii ieșeau cu prapuri și icoane la marginea lanurilor de grâu, cu maci roșii, pentru ca preotul să binecuvânteze rodul boabelor de grâu, care peste puțin timp se va preface în făină și apoi în Trupul Mântuitorului pe masa sfintelor altare.
Fiecare creștin observă cum la Rusalii, Creatorul a înnoit toată flora îmbrăcând-o în haină de sărbătoare. Această înnoire se răsfrânge și asupra lui, a creștinului ce locuiește la țară, unde cerul este parcă mai aproape de pământ, unde dependența omului față de Creator se face mai simțită ca oriunde. Aici o ierurgie oficiată de preot pentru binecuvântarea holdelor ori pentru „închiderea și deschiderea cerului”, în timp de ploaie ori de secetă, trăită cu cea mai mare intensitate și evlavie, ea constituie „medicamentul” cel mai bun și cel mai eficace pentru curățirea sufletului”.
Sfintele Rusalii sunt prăznuite cu aceeași bucurie de credincioși ca și celelalte praznice împărătești, având aceeași putere de înrâurire religioasă și morală asupra lor. Pogorârea Sfântului Duh este „Praznicul cel după praznice care este cel mai de pe urmă… împlinirea făgăduinței și a sorocului, că întru aceasta focul Mângâietorului îndată s-a pogorât pe pământ… pe ucenici i-a luminat și cerești tăinuitori i-a făcut; lumina Mângâietorului a venit și lumea a luminat, iar „noi, credincioșii, să-l prăznuim minunat”, ne îndeamnă sedealna praznicului.
Pogorârea Duhului Sfânt este praznicul în care credincioșii Îl slăvesc pe Hristos prin cuvintele troparului, pentru minunea pe care a făcut-o cu ucenicii Săi: „Bine ești cuvântat, Hristoase Dumnezeul nostru, Acela ce prea înțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție”.
Pentru Biserică, Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica Mare, este sărbătoarea anuală a pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor (2,1-4) și cu care se încheie descoperirea față de lume și de creație a lui Dumnezeu. Ea cade totdeauna la zece zile după Înălțare sau la cincizeci de zile după Paști, când a avut loc evenimentul sărbătorit și când evreii sărbătoreau și ei Praznicul Cincizecimii. Sărbătoarea se mai numește și ,,Ziua Sfântului Duh,, sau sărbătoarea Sfintei Treimi, iar la noi se mai numește și Duminica Rusaliilor. Originea acestei sărbători este descrisă în Fapte 2, 1-5 și la Sfântul Evanghelist Ioan 16, 12-13.
Pentru creștinii ortodocși această sărbătoare are mare însemnătete, întrucât în ea cinstim a treia Persoană a Sfintei Treimi, pe Sfântul Duh, care în chip de limbi de foc S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli ; dar mărim și pe Dumnezeu-Tatăl, din care Duhul Sfânt purcede din veci, și pe Dumnezeu-Fiul, prin care Duhul Sfânt se trimite Bisericii.Această sărbătoare este totodată și sărbătoarea întemeierii Bisericii pentru că în această zi, în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creștinism circa trei mii de suflet, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu. Pentru creștinii ortodocși, sărbătoarea Rusaliilor nu este doar o amintire a unui evenimet istoric. Ea este o sărbătoare a aparteneței credincioșilor la Biserică. Ei au trăit Pogorârea Duhului Sfânt și au primit "pecetea darului Sfântului Duh" prin taina ungerii cu Sfântul Mir.
Nu încape îndoiala că Rusaliile constituie cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă de pe vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare. Pe lângă prăznuirea venirii Duhului Sfânt, se sărbătorește în această zi și revelarea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cântările bisericești slăvesc ultimul act al auto-revelării lui Dumnezeu către lumea creației Sale.
A doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi. Denumirea aceasta de Sărbătoare a Sfintei Treimi reprezintă probabil o influentă catolică. În sec. XII, nici în Apus nu era încă generalizată o asemenea sărbătoare ea fiind stabilită definitiv abia la anul 1334. În calendarele celorlalte Biserici ortodoxe însă, lunea de după Rusalii este numită încă Lunea Sfântului Duh, de aceea în arta iconografică rusă, praznicul Cincizecimii e reprezentat de obicei prin cei trei îngeri care s-au arătat lui Avraam, iar în calendare Sâmbăta Rusaliilor e numită ,,a Treimii”, iar Duminica Rusaliilor e indicată ca ,,Ziua Sfintei Treimi”.
I.2. Canonul 5 de la Niceea (325) și alte dispoziții canonice referitoare la sărbătorile Paște si Rusalii
Canonul 5 al Sinodului de la Niceea (325) se referă la interzicerea reprimirii în Biserică de către un episcop a celor excomunicați de către un alt episcop și la obligativitatea ținerii a două sinoade episcopale (eparhiale) pe an. A doua prevedere a acestui canon, care se referă la obligativitatea ținerii sinoadelor, specifică perioada în care trebuie ținute cele două sinoade, dintre care unul înaintea perioadei „tessaracosti”. O analiză mai atentă a acestui canon, precum și o comparație cu canonul 2 al Sinodului din Antiohia și canonul 38 Apostolic ne arată că sărbătoarea Paștelui și sărbătoarea Cincizecimii, cât și perioada de 40 de zile (tessaracosti) și cea de 50 de zile (penticosti) sunt bine înrădăcinate în tradiția bisericească a timpului.
La Sinodul I de la Niceea (325) s-a încercat să se introducă în toată lumea creștină o uniformizare a datei serbării Paștelui. Părinții acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica mai generală, bazată pe calculul datei Paștelui obișnuit din Alexandria, care se reducea la următoarele norme:
în ceea ce privește ziua săptămânală, Paștele se va serba totdeauna duminica;
această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară (pentru că așa calculau și iudeii data Paștelui lor de care era legată data Paștelui creștin)
când 14 Nissan cade duminica, Paștele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paștelui din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica la timp și celorlalte Biserici creștine.
Obligativitatea Postului Mare (Paresimilor) este indicată de Canonul 69 al Sfinților Apostoli pentru toți creștinii: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeț sau cântăreț nu postește Sfântul și Marele Post al Paștelor, sau miercurea și vinerea, să se caterisească, fără numai dacă va fi împiedicat de slăbiciunea trupului; iar dacă va fi laic, să se afurisească”.
Aceste prevederi generale devin mai aspre pentru monahi, căci lor nu le este permis decât să mănânce o dată pe zi, după vecernie, iar meniul este redus la legume fără untdelemn: „Post postim carele au postit Domnul Hristos, Sfântul și Marele, care se chiamă și iaste Pareasimile, cu curăție și pentru a noastră iertare; și mâncăm o dată în zi, sec, după vecernie, și legumi fără untdelemn, iar peaste nicicum, fără numai în ziua Blagovesteniilor, de-acia nicicum”.
Prevederile acestea sunt atât de stricte, încât se citează după ele cuvintele Sfântului Athanasie cel Mare, care zice: „Cine va dăzlega miercurea și vinerea, acela răstignește pe Hristos, ca și ovreaii, pentru că miercurea S-au vândut, iar vineri S-au răstignit”.
Dezlegările pentru aceste două zile sunt permise doar în cazul praznicelor împărătești și ale Maicii Domnului.
Excepții de la păzirea integrală a Postului Mare, în care era dezlegată doar mâncarea de legume simple, iar cu ulei și vin sâmbăta și duminica, se făceau doar pentru femeile care nășteau și pentru oamenii bolnavi. Carnea nu se admitea niciodată. „Muiarea care va naște în Postul Mare sau în Săptămâna cea Mare, aceea să nu ție de poruncitul post a se posti de untdelemn și de vin, ce fără de păcat să mănânce și să bea, pentru că postul pentru smerenia trupului se-au făcut, iară ea, aflându-se bolnavă și slabă, ceare și priimește hrana ca să ia putere și sănătate. Și altcineva carele va fi slab și bolnav, nu se oprește da zilele carele sunt poruncite a le posti, ce să mănânce untdelemn și vin; iar carne să nu mănânce măcar de s-ar afla și la moarte, cum grăiește Valsamon la povestea Canonului 68 apostolic.
Aceste reglementari de post mai vechi din săptămâna Patimilor sunt reluate și de Canonul 89 al Sinodului quinisext: „Creștinii, petrecând zilele mântuitoarei Patimi în post și rugăciune și întru umilința inimii, trebuie ca în ceasurile de la miezul nopții din sâmbăta mare să se încheie postul, fiindcă dumnezeieștii evangheliști Matei și Luca, cel dintâi prin cuvintele: „Iar după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii” (Mt. 28,1), iar celălalt prin cuvintele „foarte de dimineață” (Lc. 24,1) ne-au semnalat adâncul nopții”.
În bucuria Învierii trăiau creștinii și în Săptămâna luminată, când se săvârșea Sfânta Liturghie și se împărtășeau credincioșii zilnic, iar catehumenii botezați în noaptea de Paști, deveniți neofiți, umblau în haine albe. Distracțiile prin participarea creștinilor la spectacole, jocuri și petreceri păgâne erau interzise. Toate acestea sunt reflectate în canonul 66 al Sinodului quinisext: „De la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Duminica noua, toată săptămâna se cuvine ca credincioșii să o petreacă negreșit în sfintele biserici, cu psalmi, laude și cântări duhovnicești, veselindu-se și serbând întru Hristos și luând aminte la citirea dumnezeieștilor Scripturi și desfătându-se cu Sfintele Taine. Căci așa în veci vom fi împreună înălțați. Deci, arătatele zile nicidecum să nu se facă alergări de cai sau alt spectacol poporal”.
Cât de multă cinstire trebuie dată acestei săptămâni reiese și din aceea că Sfântul Nichifor Mărturisitorul, mare cărturar și patriarh al Constantinopolului (806-815) a hotărât printr-un canon să nu se lucreze în toate aceste zile.
Am prezentat până aici câteva norme canonice și îndrumări atribuite Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, după care creștinii primelor veacuri trebuiau să cinstească sărbătoarea Sfintelor Paști. Aceste norme au intrat în viața creștinilor și s-au generalizat cu timpul în toate părțile vastului Imperiu Roman și apoi Bizantin. Există, desigur, și aspecte locale, dar în lumea răsăriteană ortodoxă ele sunt mai rare. Această uniformitate își are rădăcinile în faptul că, pentru toți creștinii ortodocși Paștele reprezintă cea mai mare sărbătoare, iar normele canonice și îndrumările Părinților, amintite parțial mai sus, au fost privite ca legi sfinte.
I.3. Secolele IV-VI
Tradiția bizantină, constituită în cadrul imperiului fondat de Constantin cel Mare, în al III-lea deceniu al secolului al IV-lea, prin zidirea unei noi capitale a Imperiului Roman pe locul vechiului oraș Byzantion, între anii 324-330, numită Constantinopol și apoi deplasarea centrului de greutate al lumii vechi de la Roma aici – a preluat vechile datini pascale apostolice și patristice cristalizate în secolele I-III, pe care le-a dus mai departe și le-a desăvârșit în sensul uniformizării datei de sărbătorire a Paștelui la Sinodul I ecumenic de la Nicea (325), a adâncirii semnificației ei teologice și a măreției în manifestare, deoarece avea loc acum într-un stat creștin.
Marii predicatori din secolele al IV-lea și al V-lea ne-au lăsat o mulțime de panegirice în cinstea acestor sărbători. Până către sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălțării Domnului și a Pogorârii Duhului Sfânt, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului al IV-lea, Eusebiu de Cezareea. Dar istoricul acestei sărbători confirmă fixarea ei pe la anul 400, în ziua a patruzecea după Paști, cum este până astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt.
În veacul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare a compus rugăciunile care se citeau de către preoți, la vecernia ce urmează îndată după Liturghia acestei zile. Prin acestea se mijlocește trimiterea harului sfânt asupra noastră. Citirea lor în genunchi nu este stabilită de Sfinții Părinți pentru ceasul al treilea (ora 9) de dimineață când se oficia Sfânta Liturghie, ci de la vecernie când îngenuncherea era îngăduită. Dar pentru a menține evlavia creștinilor și pentru o mai mare solemnitate, vecernia s-a așezat îndată după Liturghie.
Sfântul Grigorie de Nazianz, în prima sa cuvântare de după hirotonirea în preot, rostită cu prilejul Sfintelor Paști din anul 362, care a căzut atunci în 31 martie, vede în Învierea Domnului o sărbătoare plină de strălucire, a cărei lumină îmbrăcată pe fiecare om, aduce dragostea între toți oamenii, la acea intensitate încât să se cheme între ei frați, să-și dea îmbrățișarea iubirii, chiar și cu cei care le-au fost până atunci dușmani. Se pare că aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie au stat la baza frumoasei cântări (Slava, glas V) din noaptea de Paști: „Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm; să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi, să uităm toate pentru Înviere și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți…”. Cea mai prețioasă ofrandă, pe care Sfântul Grigorie o recomandă s-o aducem lui Dumnezeu de Paști este persoana noastră, ea constituind bunul cel mai de preț în fața lui Dumnezeu: „sa redăm chipului, ceea ce este după chip”, să fim conștienți de demnitatea noastră, să cinstim modelul (arhetipul) nostru și să cunoaștem puterea tainei pentru care a murit Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur în „Cuvântul său de învățătură la Învierea Domnului”, inclus, pentru frumusețea lui, în slujba de Paști și citit cu acest prilej, vede în Paști un praznic frumos și luminat, plin de bucurie, care ne-a izbăvit de teama de moarte prin Învierea Mântuitorului Hristos: „Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?” (I Cor. 15,55).
Multe dintre normele de postire se regăsesc și în Constitutiile apostolice, o operă compilată, în Antiohia Siriei, în jurul anului 380, din lucrări mai vechi: Didascalia Apostolilor, Didascalia sau Doctrina Apostolilor și Diataxis Sfinților Apostoli (Tradiția apostolică): „Țineți postul de 40 de zile când se face pomenire de ce a făcut Mântuitorul și de învățăturile Lui. Se postește acest post înaintea Paștilor”. În Săptămâna Mare (a Patimilor) postul este și mai aspru: „Toți veți posti cu frică și cutremur și când vă veți ruga pentru toți care au murit”. „Mântuitorul ne-a poruncit să postim aceste șase zile din cauza nelegiuirii și nedreptății iudeilor. El ne-a prescris să-i plângem și să tânguim ruina lor; căci El Însuși i-a plâns, pentru că nu l-a luat în seamă atunci când a fost printre ei. El ne recomandă să postim miercurea și vinerea din cauza Patimilor”. „Nu mâncați decât pâine, sare și legume și ca băutură, apa. Abțineți-vă de la vin și carne în acele zile, căci sunt zile de doliu, nu de sărbătoare. Postiți vineri și toată ziua sabatului (sâmbăta), iar cei care au putere, să nu guste nimic până noaptea la cântatul cocoșului; dacă cineva nu poate suporta postul în aceste două zile, cel puțin să păstreze sâmbăta, căci Domnul Însuși zice undeva (Lc. 5,35): „Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci, în acele zile, vor posti”. În acele zile, deci, El ne-a fost luat de cei care poartă pe nedrept numele de iudei (Apoc. 2,9). De aceea vă îndemnăm să postiți în acele zile până seara, așa cum noi înșine am postit, când El ne-a fost luat de la noi.
Pentru noaptea de Paști, Constituțiile apostolice dau următoarele norme: „Până când începe să se lumineze de ziuă în prima zi a Săptămânii (Mt. 28,1), adică duminica, rămâneți trezi, de seară până la cântatul cocoșului și, adunați în biserică, vegheați, rugându-vă invocând pe Dumnezeu în timpul privegherii, citind Legea, Profeții și Psalmii, până la cântatul cocoșului; apoi, după ce au fost botezați catehumenii, s-a citit Evanghelia cu frică și cu cutremur și s-a predicat poporului despre mântuire, puneți capăt doliului și rugați pe Dumnezeu ca Israelul să se convertească și să-i fie dat un prilej de convertire și iertare pentru fărădelegea sa.
„Fiindcă Domnul a înviat, voi să aduceți jertfa voastră, căci în această privință vi s-a arătat aceasta. Opriți atunci postul, bucurați-vă și fiți în sărbătoare, pentru că pârga Învierii voastre, Iisus Hristos, a înviat din morți (I Cor. 15,20) și aceasta va fi mereu până la sfârșitul lumii (Mt. 28,20), până la venirea Domnului (I Cor. 11,26). Căci pentru iudei Domnul este încă mort, iar pentru creștini El a înviat; pentru primii, aceasta ține de necredința lor, iar pentru cei de al doilea, de deplină convingere că nădejdea în Domnul este viața fără de moarte și veșnică”.
Pentru Locurile sfinte avem relatări amănunțite și foarte valoroase de la o pelerină spaniolă care, către sfârșitul secolului al IV-lea (între anii 381-384 sau 383-385), vizitează mai multe regiuni din Orientul apropiat, devenite celebre pentru trecutul lor religios. Ea ajunge și la Ierusalim, unde rămâne trei ani și de acolo ne dă informații amănunțite și în același timp competente. Este vorba de Egeria sau Aetheria, o doamnă din înalta societate spaniolă, din provincia Galicia, și prin aceasta compatrioată și poate chiar rudă a împăratului Teodosie I cel Mare (379-395). Egeria pare să fi fost călugăriță, fiindcă din relatările ei reiese că este o bună cunoscătoare a cultului creștin, iar ceea ce vede la Ierusalim este comunicat colegelor din Spania, și acestea bine introduse în tipicul bisericesc.
Pelerinajul Egeriei la Locurile sfinte se înscrie într-un șir mai lung de călătorii întreprinse încă din perioada apostolică, când Biserica nu era încă liberă. După pacea Bisericii (313) și mai cu seamă după descoperirea de către Sfânta Elena a crucii Mântuitorului Hristos, aceste călătorii s-au intensificat. Sfânta Cruce și bisericile construite de Constantin cel Mare atrăgeau în chip deosebit pe pelerini. Dintre toți, Egeria a dat cele mai multe informații privind topografia locașurilor de cult și slujbele care aveau loc în cursul anului liturgic, deci și în perioada de pregătire apoi de sărbătorire a Paștilor. Relatările Egeriei sunt cuprinse în capitolele XXVII-XXXIX ale lucrării sale.
Iată ce spune despre Postul Mare (cap. XXVII, 1): „Când sosesc zilele Paștilor, se sărbătoresc astfel: După cum la noi se postesc 40 de zile înainte de Paști, tot așa aici se postesc opt săptămâni, din pricină că în duminici și în sâmbete nu se postește, cu excepția unei singure sâmbete, în care este ajunul Paștilor și trebuie să se postească; în afară de sâmbăta aceasta, absolut niciodată nu se postește aici sâmbăta în tot cursul anului. Dacă, deci, din opt săptămâni se scad opt duminici și șapte sâmbete, – pentru că într-o sâmbătă trebuie să se postească, așa precum am mai spus înainte -rămân patruzeci și una de zile de post, care se numesc sărbători adică Paresimi”.
De remarcat este observația Egeriei că Postul Mare ține 40 de zile ca și la noi, deci la data aceea Postul Paștilor era de aceeași durată la fel în toată lumea creștină, din răsărit până în vestul imperiului. Egeria nu ne dă precizări asupra conținutului alimentar permis în timpul postului, dar este de presupus că se respectau reglementările canoanelor la care ne-am referit mai sus. Ceea ce autoarea noastră spune în plus se referă la o grupare mai mică de postitori, numiți hebdomaderi (săptămânali), care nu mâncau nimic toata săptămâna, de luni până sâmbătă dimineața, când, după primirea Sfintei Împărtășanii la sfârșitul Liturghiei, întrerupeau ajunatul. La fel procedau și duminica, tot după ce primeau Sfânta Împărtășanie, iar de luni reintrau în program de post total. Mâncarea lor este, de altfel, extrem de săracă, ea reducându-se la apă și la un fel de terci din făină. Acești postitori proveneau dintre asceți trăitori în lume, bărbați și femei, numiți aputactitae, care nici în restul anului nu mâncau decât o dată în zi. Existau însă, printre ei, unii care în timpul Paresimilor nu puteau posti toată săptămâna, și atunci cinau joi, la mijlocul săptămânii; cei care nu puteau nici atât, mâncau din seară în seară. Există, după relatările Egeriei, o libertate a fiecăruia în asprimea postului, după putința fiecăruia: „Nimeni nu impune cât trebuie postit, ci fiecare atâta cât poate și nici cel care postește mai mult nu este lăudat, nici cel care postește mai puțin nu este disprețuit. Așa este aici obiceiul”. Cuvintele de mai sus ale Egeriei ne amintesc de ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 14,6: „Și cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, fiindcă-I mulțumește lui Dumnezeu, și cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă și-I mulțumește lui Dumnezeu”.
Tertulian consideră timpul pascal, de la Paști la Cincizecime, ca pe o singură perioadă liturgică. El vorbește în De Baptismo despre această perioadă ca fiind o zi prelungită a Paștelui.
Eusebiu de Cezareea în De Sollemnitate Paschali, lucrare scrisă pe la 332, dezvoltă ideea lui Tertulian, considerând perioada pascală ca o singură sărbătoare prelungită. El ne vorbește de zilele Cincizecimii în timpul cărora creștinii sărbătoresc trei mari sărbători: Paștele, Înălțarea și Cincizecimea. Despre Cincizecime, Eusebiu de Cezareea se exprimă ca fiind „foarte însemnata și preasfânta Cincizecime”.
Pe la anul 428, Ioan Casian, în Conferința XXI, consideră Cincizecimea ca fiind perioada de 7 săptămâni după Paști.
Fericitul Augustin în Ad inquisitiones Januari găsește o explicație mistică a numărului 50 în legătură cu Cincizecimea și a numărului 40 legat de Înălțare.
Alte mărturii despre importanța perioadei pascale și sărbătoarea Cincizecimii găsim și la Sfântul Isidor de Sevilla, în lucrarea De Eclesiae Oficiis.
II.Temeiuri biblice și patristice ale sarbătorilor menționate, în tradiția ortodoxă
II.1 Intrarea Domnului în Ierusalim
Intrarea Domnului în Ierusalim are bază biblică. Despre acest eveniment relatează toate cele patru Evanghelii (Matei 21, 1-11, Marcu 11, 1-10, Luca 19, 19-48 și Ioan 12, 12-19), dar cele mai multe detalii le găsim în Evanghelia după Luca. În Vechiul Testament, Proorocul a arătat copiilor lui Israel felul în care v-a venii Mesia(ca Mântuitor): ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduiește, fiica Ierusalimului: iată , Împăratul tău vine la tine drept și însuși Mântuitor, blând și călare pe asin și pe mânz tânăr,,(Zah.9,9). Astfel dumnezeiescul Proroc Zaharia a prevestit cu mai bine de patru sute de ani înainte întâmplarea Intrării Domnului în Ierusalim.
Evanghelistul Matei, preocupat continuu să sublinieze că în Persoana lui Iisus își aflau împlinirea toate profețiile, citează următorul text: ,,Spuneți fiicei Sionului : Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celui de sub jug”(Matei 21, 5). Aceste cuvinte provin din profețiile conjugate ale proorocilor Isaia și Zaharia.
Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-și propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătorește în împărătesca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Domnul a săvârșit această intrare ca împărat și biruitor, pentru a încununa slujirea Sa cu nevoința hotărâtoare: călcarea morții prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârșit intrarea în cetatea împărătescă pe ”mânzul asinei,, precum ne relatează și Sfântul Apostol Ioan (Ioan 12,15),”pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut,, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătescă pierdută de strămoșul nostru, prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).
În interpretrea Sfinților Părinți, asina preânchipuie sinagoga, în timp ce mânzul prefigurează neamurile care urmau să fie chemate la credință. Este o interpretare simbolică, ce nu anulează realitatea faptului. Mânzul pe care nu mai șezuse nici un om sugerează neprihânirea Domnului, El neputând să Se atingă decât de acele făpturi ce nu fuseseră întinate sub nici o formă.
Pe măsură ce înainta , ceata ce-L urma se preschimba într-un adevărat alai care strigau cu mic cu mare : „Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului ! Osana întru cei de sus!”(Matei 21, 9).
Evanghelistul Luca notează o aclamație și mai semnificativă: ,,Binecuvântat este Impăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer și slavă întru cei de sus”(Luca 19, 38). Tot Luca spune că mulțimile îl lăudau pe Iisus pentru toate minunile pe care le văzuseră(19, 37), iar Ioan adaugă că mulți dădeau mărturie despre învierea lui Lazăr, la care fuseseră martori(12, 17).
Una din componentele esențiale ale misiunii lui Mesia, pe care acum Iisus o relevează în plenitudinea atributelor sale, va consta tocmai în instaurarea păcii între oameni și împăcarea omului cu Dumnezeu. Formularea cu caracter de urare notată de Evanghelistul Luca, identică cu cea din noaptea sfântă a Nașterii, ,,Pace în cer și slavă întru cei de sus”, subliniază acest aspect, precum și faptul că în acel moment începea să se realizeze reunificarea creației scindată prin păcat.
Un amănunt semnificativ, consemnat de asemenea de Matei, este că pruncii iudei L-au întâmpinat pe Iisus în templu cu strigatul de biruință:,,Osana Fiul lui David…”(21, 15), fapt ce a stârnit mânia fariseilor. Lucru și mai grăitor este că și copii, care datorită nevinovăției lor posedă o intuiție deosebită, îl recunosc pe Iisus drept Mesia. Cuvântul „Osana” este de origine ebraică (aramaică) și înseamnă „ajută-ne”„mântuiește” acest cuvânt provine dintr-un Psalm al lui David care era foarte cunoscut iudeilor pentru că se cânta în sinagogi: „O Doamne mântuiește! O Doamne sporește! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă”(Ps. 117, 25-27).
Mărturisirea ,,Fiul lui David”era o recunoaștere a obârșiei Domnului Iisus și o confirmare a împlinirii promisiunii făcute de Dumnezeu lui David. Dar mai mult decât atât în cântarea lor mulțimea folosește declarația,,Cel ce vine în Numele Domnului”.
„Cel ce vine” era numele atribuit numai lui Mesia:,, Iată ce vestește Domnul până la marginile pământului:,,Spuneți fiicei Sionului: Iată Mântuitorul tău vine; iată plata este cu El și răsplătirile merg înaintea Lui.”(Isaia 62,11)
Așa L-a anunțat și Ioan Botezătorul:,,…Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine…”(Matei 3, 11). Iar când era în temniță, Ioan dorind să se asigure despre identitatea Domnului Iisus, a trimis pe ucenicii săi să-L întrebe:,,Tu ești acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?”(Matei 11, 3)
Luând în considerare aceste mărturii putem spune că Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim, a adus noi mărturii ale identității Sale. Poporul a văzut și a auzit că Cel ce le vizitează cetatea este Mesia. Preoții știau cu cine au de-a face, iar Pilat știa pe cine avea să condamne.
Sfântul Chiril spune că Intrarea în Ierusalim preânchipuie intrarea neamurilor, călăuzite de Hristos, în Ierusalimul ceresc atribuind evenimentului un caracter prefigurativ, legat de perioada eshatologică, și de asemenea:,,Nu-i de nici un folos mărturisirea omenirii, fără mărturisirea Dumnezeirii”.
Iisus intră blând și smerit pe mânzul asinei, vestind împăcarea dintre toate fâpturile și Ziditorul lor, dar se poartă ca un Dumnezeu, stăpân al vieții și al morții. Toată această intrare sărbătorescă este, după cum remarca Bonsirven, o adevărată parabolă în acțiune. În ziua solemnă în care preceda cu puțin răstignirea de pe Golgota, Domnul vrea să înfățișeze poporului, uimit și cuprins de un entuziasm sacru, icoana anticipată a împărăției harului, pe care o va întemeia. Ramurile de finic și stâlpările tinere, cadrul primăvăratec, prezența mânzului imaculat și a copiilor care striga „Osana” în templu, toate aceste elemente contribuie la înregistrarea unei imagini, aceea a lumii transfigurate, deoarece totul aici sugerează puritatea, însușire ce va caracteriza întreaga zidire reânoită prin har.
Iisus recunoaște că El este Împăratul care aduce calea păcii, nu a violenței: ,,Nu te teme fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei”(Ioan 12, 15).
După mărturia Apostolului Ioan, Iisus Hristos nu se afla pentru prima oară la Ierusalim(Ioan 2, 13, 23;5, 1), dar era pentru prima oară în viața Sa când accepta să fie aclamat ca Mesia, Fiul lui David, trimis să elibereze poporul ales. Acum El primește să fie recunoscut de către ucenici și de către mulțime, în mod public, ca Hristos, deoarece:,,Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga”(Luca 19, 40).
II.2 Învierea Domnului ( Paștele )
Învățătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinței creștine: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră", spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17). Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat pentru noi și a noastră mântuire, a suferit, a fost dat la moarte și a treia zi a înviat din morți (Crezul).
Dar învățătura ortodoxă despre învierea Domnului nu este separată de întreaga lucrare de răscumpărare, de ridicare a omului din îndepărtarea sa de Dumnezeu. Astfel, ea nu trebuie separată nici de răstignirea și moartea Sa pe cruce, astfel ca lucrarea de răscumpărare ce a făcut Dumnezeu prin Fiul Său întrupat să fie unitară, după cum mărturisim și în Crez:
Cred […] întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Căruia împărăție nu va avea sfârșit.
În privința documentelor mărturii care sunt cele patru Sfinte Evanghelii se poate spune că fiecare dintre ele, în mod separat, este un document despre învierea Mântuitorului și despre martorii învierii. În orice caz, fiecare din cei patru Sfinți Evangheliști care au scris separat și care au scris fiecare independent de ceilalți, Sfinții Evangheliști înșiși sunt martori ai învierii Domnului nostru Iisus Hristos de vreme ce în Evangheliile lor au cuprins cele în legatură cu învierea Mântuitorului. și anume Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28, Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul al 16-lea, Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al 24-lea și Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 și 21. Ultimele capitole din Evanghelii sunt în legatură cu învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, relatări în legatură cu învierea, cu arătările Mântuitorului, cu martorii învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare din cei patru Sfinți Evangheliști au luat în considerație ceea ce li s-a părut lor mai important din cele ce se puteau spune în legatură cu învierea Mântuitorului.
În Faptele Apostolilor se fac la fel unele afirmații în legătură cu Învierea Domnului Hristos.
Sfântul Apostol Pavel în capitolul 15 din Epistola I către Corinteni, într-o bună parte din capitol, mai ales în partea de început, are aprecieri în legătură cu cele ce s-au întâmplat la Înviere.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos El Însuși a vorbit despre învierea Sa din morți, însă ucenicii Mântuitorului nu au luat aminte la înviere, așa încât atunci când Domnul Hristos a fost răstignit pe cruce, și-au pierdut nădejdea în general, nu s-au gândit la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfântul Iosif din Arimateea, care I-a oferit Mântuitorului mormântul în care a fost pus trupul Mântuitorului, L-a înmormântat ca și cum Mântuitorul nu ar fi urmat să învieze. Înmormântarea a facut-o în așa fel încât sa fie o înmormântare adevarată, fară să se fi gândit la putința că Domnul Hristos să învieze. Și Mântuitorul a înviat din mormânt. Învierea nu a vazut-o nimenea și nici nu putea să o vadă cineva, pentru că lucrurile dumnezeiești sunt mai presus de lume, mai presus de fire și nu pot fi cunoscute în marginile firii omenești. Despre înviere au mărturisit îngerii binevestitori de la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos și apoi cei care L-au văzut pe Domnul Hristos înviat, cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat după învierea Sa din morți.
Fiecare din cei patru Sfinți Evangheliști, scriind despre învierea Mântuitorului, amintesc mai ales arătările Mântuitorului, împrejurarile în care s-a petrecut învierea, și ne prezintă anumiți martori ai învierii care după ce s-au convins de învierea Domnului, au mărturisit învierea și pentru alții, au propovăduit învierea, au răspândit vestea învierii.
Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia sa spune că atunci când Domnul Hristos a înviat din mormânt s-a făcut cutremur mare, a apărut un înger cu fața strălucitoare ca fulgerul și cu hainele albe ca zăpada, și că de frica îngerului și de frica cutremurului străjerii au căzut cu fețele la pământ. În această condiție a înviat Domnul Hristos din mormânt, a ieșit din mormânt, fără ca cei care erau la mormânt să vadă învierea însăsi. Cei care au fost puși să străjuiască mormântul ca nu cumva să meargă ucenicii Lui și să-L fure, au rânduit ca să fie pusă straja la mormânt și să fie pecetluit mormântul, ca nu cumva ucenicii Lui să-L fure și să spună apoi că a înviat din mormânt. Si ziceau ei către Pilat că "rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât rătăcirea cea dintâi" (Matei 27, 64). Îngerul a apărut la mormânt, a răsturnat piatra de pe ușa mormântului și Domnul Hristos înviase din morți. Credința Bisericii noastre și învățătura Bisericii noastre este că Domnul Hristos a înviat trecând prin piatră: "Piatra fiind pecetluită și ostașii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule" spune o alcătuire de la slujbele noastre. "Păzind pecețile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naștere si ne-ai deschis nouă ușile raiului" se spune într-o alcătuire de la slujba de Paști. Asta înseamnă că sfânta noastră Biserică învață, crede, marturisește, propovaduiește adevarul că Domnul Hristos a înviat "piatra fiind pecetluită", fară să fi fost dată la o parte piatra de pe mormânt. Apoi a fost înlăturată piatra de pe mormânt ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo și să se vadă giulgiurile în care a fost înfășurat Domnul Hristos. Femeilor mironosițe care au mers la mormântul Mântuitorului, după mărturia Sfinților Evangheliști, ca să vadă mormântul său ca să ungă cu miresme trupul Domnului Hristos – deși trupul Domnului Hristos a fost înfășurat în giulgiu împreună cu miresme, ele au vrut ca și ele să-și arate iubirea față de Mântuitorul și să aducă și ele miresme din partea lor – îngerul le-a spus că Domnul Hristos nu mai este în mormânt, că a înviat așa cum a spus mai înainte că va învia. Femeile au plecat de la mormânt și s-au întâlnit cu Mântuitorul Cel înviat – după marturia Sfântului Evanghelist Matei – și Mântuitorul Cel înviat le-a spus întâi "Bucurați-vă" și apoi "Nu vă temeți" (Matei 28, 9-10). Sunt cuvinte ale Mântuitorului rostite după înviere: "Bucurați-vă" și "Nu vă temeți". Femeile care s-au întâlnit cu Domnul Hristos au devenit martori ai învierii Domnului Hristos, încredințându-se ele mai întâi de înviere, apoi le-a spus ucenicilor.
Dintre femeile mironosițe, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, Maria Magdalena când a văzut că piatra era dată la o parte de pe mormânt și că trupul Domnului Hristos nu mai era în mormânt, s-a dus la ucenici și le-a spus: "Au furat pe Domnul și nu știu unde L-au pus". S-a întors apoi la mormânt și s-a întâlnit cu Domnul Hristos și nu L-a cunoscut pe Domnul Hristos Cel înviat. Domnul Hristos a întrebat-o: "Femeie de ce plângi, pe cine cauti?", ea a raspuns: "Ca au luat pe Domnul si nu stiu unde L-au pus". Si când L-a cunoscut pe Domnul Hristos a spus doar atât: "Rabuni" adică "Învățătorule" (Ioan 20, 13-16). Maria Magdalena, dupa ce s-a încredințat de învierea Domnului Hristos, s-a dus la Apostoli și dacă mai înainte le-a spus: "Au furat pe Domnul", acum a zis: "Am vazut pe Domnul", cu alte cuvinte "Hristos a înviat". Deci nu a zis "Hristos a înviat" înainte de a fi încredintata de învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu spune ca Domnul Hristos dupa învierea din morti "S-a aratat întâi Mariei Magdalena din care scosese – bineînteles cândva – sapte draci" (Marcu 16, 9).
Evident că Mântuitorul a înviat din morți înainte de sosirea la mormânt a femeilor mironosițe care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după tradiția iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Infățișarea lui (a îngerului) era ca a fulgerului, iar îmbrăcintea lui era mai albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca niște morți. Iar îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeți, căci știu că pe Iisus Cel răstignit căutați. Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniți de vedeți locul unde fusese pus. și mergând degrabă, spuneți ucenicilor că S-a sculat din morți. Și Iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Îl veți vedea. Iată, eu v-am spus. Și plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică și bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii Lui. (Mt. 28: 3-8)
În general, ucenicii s-au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezând că, din durerea morții Invătătorului, ele au avut halucinații. Petru și cu Ioan însă, au alergat la mormânt, l-au găsit deschis și nepăzit, au intrat înăuntru, întâi Petru și apoi Ioan și au văzut giulgiurile singure zăcând. Am spus ca Giulgiul fusese înmuiat de Iosif și Nicodim într-un amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, așa că ei au gasit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca și cum Iisus ieșise prin țesătură, fără a strica forma de pânză a trupului Său. Aceasta era dovada că Invățătorul ieșise in mod minunat din giulgiu fără a fi fost nevoie să desfășoare pânza.
Mântuitorul S-a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceștia alergau la ceilalți Apostoli și le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi s-a aratat tuturor Apostolilor (fără Toma) după aceea iarăsi tuturor, de astă dată cu Toma și iarași de mai multe ori la grupuri de ucenici și de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, când, la o ultimă arătare, S-a înălțat la cer, înaintea lor.
Deși trupul lui Hristos fusese preamărit, Hristos accepta, în răstimpul celor 40 de zile, să se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest "trup al slavei", după expresia paulină, nu mai este dependent nici de spațiu, nici de timp, căci nu mai face parte din lumea căzută. Arătările sunt un pogorământ față de slăbiciunea omenească. Domnul se face accesibil simțurilor: poate fi văzut, auzit și chiar pipăit. Hristos cel înviat este tot atât de real ca și Cel dinainte de Patimi, dar se află la alt nivel existențial, deoarece trupul Sâu nu mai este supus morții, în El strălucește Duhul. Deși trupul a fost îndumnezeit, ca și natura Sa omenească, firile vor continua să rămână neschimbate și de sine stătătoare pentru veșnicie.
Taina lui Hristos, taina Crucii și Învierii devine taină a fiecărui creștin pentru că Hristos a gustat moartea pentru toți (Evrei 2,9). Împlinite odinioară, aceste acte rămân într-o eternă actualitate și sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Mântuitorul a refacut chipul divin din om, lepădând în mormânt, în dimineața Învierii, trăsătura pătimitoare. Din momentul morții și a învierii Domnului, istoria intră în perioada eshatologică, iar Împaratia, aflată deocamdată în transcendent, tinde să înglobeze treptat toată creația. În Hristos cel înviat începe transfigurarea lumii, dar această transfigurare nu se descoperă decât prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfințeniei. Învierea Domnului este izvorul și începutul vieții celei noi și veșnice. Înviind El și noi vom învia întrucât El „pârgă” sau „începătură” a învierii noastre s-a făcut (I Cor. 15,20). Învierea lui Hristos inaugurează pentru om, suflet și trup, o viață nouă: viață fără de sfârșit în care viața omului este veșnică împărtășire din viața lui Dumnezeu Însuși.
"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce ești necuprins". Acest tropar, pe care preotul în rostește în timpul Sfintei Liturghii, este adesea considerat ca un rezumat al învățăturii ortodoxe despre învierea lui Hristos.
Dumnezeu adevărat, Hristos este pretutindeni și pe toate le umple, fiind necuprins. Niciodată nu s-a despărțit de Tatăl și de Duhul, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt fiind "Treimea cea de o ființă și nedespărțită".
Om adevărat, el este îngropat ca un mort, înfășurat în giulgiurile de îngropare.
Dumnezeu-om, Mântuitorul Hristos se coboară la iad, dar nu ca un osândit, ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despărțirii de Dumnezeu viața și lumina învierii, sfărâmând încuietorile iadului și scoțându-i de acolo pe toți cei ce au crezut în El (I Petru 3, 19-20). În același timp, El este și în rai cu tâlharul cel bun, după făgăduință ("Astăzi vei fi cu Mine în rai" – Luca 23, 43), lucru ce arată că Hristos a murit pentru toți, pentru întreg neamul omenesc.
„Umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu întrupat devine prin înviere focarul din care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieții divine”, „devine un mijloc de comunicare a energiilor dumnezeiești spre noi”. Moartea și Învierea lui Hristos constituie izvorul vieții noastre veșnice: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El” (Rom. 6,8).
II.3 Înălțarea Domnului
La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Luca 24, 50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui(Luca 16, 19 și Crezul niceo-constantinopolitan).
Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (Ef 2, 4-6).
Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos.
Înălțarea Domnului reprezintă ultimul și cel de-al cincilea act din ciclul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și are o importanță deosebită în tradiția și învățătura creștină, fiind încadrat de Sfântul Apostol Pavel în marile Taine ale operei mântuitoare:”Cu adevărat mare este taina creștinătății: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume și S-a înălțat întru Slavă”(I Tim. 3, 16).
Evenimentul Înățării la Cer este relatat atât în Faptele Apostolilor (cap. I, v. 1-12), cât și în Evangheliile de la Marcu (cap. XVI, v. 14-20) și Luca (cap. XXIV, v. 36-53), fiind strâns legat de Învierea Domnului și descoperirile Lui după Înviere. Dacă în Evanghelia după Marcu, Înălțarea lui Hristos la cer este relatată pe scurt, Evanghelia după Luca ne oferă mai multe informații în acest sens.
Prima menționare a Înălțării în Sfânta Scriptură se găsește în Evanghelia după Marcu (16, 14-19). Descrierea este sumară. Iisus și cei unsprezece ucenici rămași sunt așezați la masă, probabil într-o încăpere din sau pe lângă Ierusalim. Iisus le cere apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia și le spune că cei credincioși vor fi neatinși de otravă, îi vor vindeca pe bolnavi și altele asemenea. După aceste cuvinte finale, Iisus este primit în Rai să stea de-a dreapta Tatălui. Nu este nimic precizat despre perioada de după Înălțare; Marcu, pur și simplu descrie ceea ce s-a întâmplat. "Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu"(Marcu 16, 19).
"A sta de-a dreapta lui Dumnezeu", specific lui Marcu, este evident o metaforă căci Dumnezeu este spirit și nu are nici dreapta nici stânga. Dar Scriptura are asemenea expresii spre a se acomoda limbajului popular care socotea pe Dumnezeu ca un monarh așezat pe un tron, inconjurat de ministrii și prietenii săi. Pentru a se arăta egalitatea Lui cu Tatăl și slava Sa nu se poate o expresie mai nobila (Fapte VII, 55-56). Scriptura îl arată pe Dumnezeu în starea Sa slăvită (Ps. 59, 1).
Cea mai citită descriere a Înălțării se găsește în Faptele Apostolilor(1, 9-12). Timp de patruzeci de zile după Înviere, Iisus continuă să propovăduiască Evanghelia. Iisus și cei unsprezece sunt adunați lângă Muntele Olivet (sau Muntele Măslinilor), în nord-estul Betaniei. Iisus le spune discipolilor săi că vor primi puterea Sfântului Duh și că ei trebuie să ducă mesajul său în lumea întreagă. Iisus este luat și ridicat de un nor. Unele tradiții spun că a fost luat într-un car de foc, asemănător cu Profetul Ilie. Doi oameni îmbrăcați în alb le-au apărut ucenicilor și le-au spus că Iisus se va reîntoarce în același mod ca la Înălțare. Ei au spus: " Bărbați galileieni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer. " (Fapte 1,11). După acestea, ucenicii s-au reîntors în Ierusalim bucurându-se și rămânând în continuare în Templu.
Evanghelia după Matei se termină la un munte din Galileea, cu Iisus trimițându-i pe ucenici să propovăduiască Evanghelia. Nu se face nici o menționare a Înălțării.
Activitatea lui Iisus Hristos pe pământ s-a încheiat la 40 de zile după Învierea Sa din morți, când, înconjurat de ucenici, a mers pe Muntele Măslinilor, numit și Muntele Eleonului și S-a înălțat la cer ”Și i-a dus afară până spre Betania și, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înalțat la cer”(Luca 24, 50-51). În această perioadă de timp de la Înviere până la Înălțare, Mântuitorul S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi, atât pentru a confirma realitatea Învierii Sale, cât și pentru a le da ultimele învățături.
Conform istorisirilor celor patru evangheliști, după Înviere, Iisus Hristos S-a aratat de nouă ori apostolilor Săi și femeilor mironosițe după cum urmează : femeilor mironosițe care veniseră la mormânt să ungă Trupul Lui cu miresme (Matei XXVIII, 9-10; Luca, XXIV, 10-11), Mariei Magdalena (Ioan XX, 11-18; Marcu XVI, 12, 13), lui Simon Petru (Luca XXIV, 34; Cf. I Cor. XV, 5), la doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus (Luca XXIV, 13-35; Marcu, XVI, 12-13), apostolilor și unor ucenici la Ierusalim (Luca XXIV, 36-43), apostolilor dupa opt zile, împreuna cu Toma, la Ierusalim (Ioan XX, 26-29), la șapte Apostoli, în Galileea, la Marea Tiberiadei (Ioan XXI, 1-14), la toti Apostolii pe un munte în Galileea (Matei XXVIII, 16-20), apostolilor în ziua Înaltării Domnului la cer (Luca XXIV, 44-53; Marcu XVI, 15-20). Ca o completare a acestora putem adăuga și alte trei arătări ale Mântuitorului semnalate de Sfântul Apostol Pavel: arătarea Domnului Hristos la mai mult de 500 de frați, posibil în Galileea (I Cor. XV, 6), arătarea Domnului către Iacov, ruda Domnului în Galileea (I Cor. XV, 7) și către Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XV, 8; Faptele Apostolilor IX, 1-9; XXII, 3-11; XXVI, 9-18).
În ziua Înălțării, Hristos se arată pentru ultima oară ucenicilor Săi. Sfântul Evanghelist Luca arată că Hristos chiar a mâncat în fața ucenicilor Săi o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere (cap. 24, v. 42), tocmai pentru a-i convinge și mai mult de realitatea trupului Său înviat. In tot Orientul, până astăzi (și în țara noastră), există superstiția adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înșela cu un trup aparent din carne și oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. El a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii și ei tot nu au crezut că este Mântuitorul, apoi dovada mâncării și au crezut. După ce a mâncat, Iisus le-a făgăduit că le va trimite putere de sus (Duhul Sfânt) spre a propovădui pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim și, binecuvântându-i S-a ridicat la Cer.
Sfinții Părinți mărturisesc că Hristos a stat zece zile în fiecare loc din Cer, pentru a fi întâmpinat și slăvit de toate cetele îngerești și de toți sfinții și drepții din Cer. După aceea a stat pe Tronul Slavei Cerești, de unde va judeca lumea și apoi a trimis pe Duhul Sfânt pe pământ.
Sfântul Evanghelist Luca plasează evenimentul Înălțării Domnului la Cer sub semnul unei mari bucurii duhovnicești. Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie duhovnicească. Bucuria aduce laudă și rugăciune. Căci spune Sfântul Evanghelist Luca: "pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer", ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare" și "erau totdeauna în templu lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 51-53).
În acest sens, Sfântul Isaac Sirul definește rugăciunea ca "o bucurie care revarsă mulțumire". Acest sentiment profund al apostolilor izvorăște din făgăduința Mântuitorul: “voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor”dar și din certitudinea veridicității Învierii Lui, căci a mâncat împreună cu ei. Certitudinea că Hristos a Înviat și că El va rămâne alături de ucenicii lui și, implicit, de toți cei care vor crede în El reprezintă fericirea duhovnicească a tuturor creștinilor care postulează o fericire veșnică a celor drepți în Împărăția lui Dumnezeu. Această bucurie creștină se deosebește de cea trupească, imanentă, căci are ca efect rugăciunea, lauda adusă lui Dumnezeu, fapta bună, iar nu plăcerea biologică a imediatului terestru, desfătarea simțurilor sau a viciilor. Dacă cea dintâi înobilează persoana umană și o eliberează din sfera terestrului, cea de-a doua îl supune pe om, îl limitează la partea materială și îi atrofiază puterile spirituale.
Ca și actul Înălțării la Cer, Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos stă sub semnul bucuriei : "Iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Bucuria duhovnicească de acum este numai o pregustare a fericirii contemplării dumnezeiești făgăduită celor drepți: Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în Ceruri (Matei 5, 12).
Înălțarea Domnului are și o dimensiune eshatologică căci, în Faptele Apostolilor, Sfântul Evanghelist Luca relatează apariția lângă ucenici a doi îngeri care le-au spus: "Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus pe care L-ați văzut înălțându-Se, așa va și veni" (Fapte 1, 11). Din acest moment, lucrarea de mărturisire a lui Hristos capătă o dimensiune atemporală, cu timp și fără timp. Timpul cosmic devine un prilej permanent de mărturie a lui Dumnezeu-Omul, iar valorile temporale trec pe plan secund, sub cârmuirea Providenței Divine. În acest sens le răspunde Mântuitorului apostolilor :”Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa”. Nu putem decide asupra nașterii sau sfârșitului nostru, dar putem hotărî asupra modului în care să trăim. Nu putem controla timpul și spațiul, dar putem să-l îndumnezeim, să-i redăm sensul său originar. Moartea biologică este un fenomen incontrolabil și străin ființei umane, dar necesar pentru înălțarea noastră la Cerul Slavei Dumnezeiești. Toți cei care adorm întru nădejdea Învierii sau își jertfesc viața pentru apărarea principiilor evanghelice, sunt înălțați întru Împărăția ce le-a fost făgăduită : “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, ca a lor este împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). De aceea, sărbătoarea Înălțării Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor.
Înălțarea la Cer are o profunzime teologică și spirituală adâncă, căci nu este numai un act dumnezeiesc, ci are consecințe ontologice pentru ființa umană. Taina Înălțării este o certificare a Învierii dar și o continuare a acesteia, fiindcă Mântuitorul ridică la Slava veșnică a Sfintei Treimi natura omenească pe care și-a însușit-o și împreună cu ea întreaga umanitate. Cerul despre care vorbim nu are înteles de spațiu cosmic, căci Dumnezeu depășește realitatea cosmică, ci reprezintă Cerul nevăzut și necuprins cu mintea al Slavei Dumnezeiești, despre care Sfântul Apostol Pavel spune „Ochi de om nu a văzut, urechi de om nu au auzit și la inima omului nu a pătruns ceea ce a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc”.
Sintetizând importanța Înălțării Domnului pentru firea umană, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Ieri mi-ai zis mie, omule, când am păcătuit: Pământ ești și în pământ te vei întoarce, iar astăzi, îmi spui: Șezi de-a dreapta Mea. De aceea astăzi sărbătorim împreună înălțarea omului la Slava lui Dumnezeu. Prin înălțarea se desăvârșește opera de îndumnezeire a omului, se concretizează roadele Învierii și se pregătește lucrarea Duhului Sfânt în lume, astfel încât, deși această sărbătoare marchează despărțirea vizibilă de Hristos cel Înviat, ea transfigurează bucuria apostolilor întru nădejdea Învierii și făgăduința prezenței continue a Lui cu cei care vor crede în El „până la sfârșitul veacurilor”.
Înălțarea Domnului este totodată o garanție și a înălțării noastre: "Iar Eu când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine", (Ioan 12:32). Nu este vorba numai de o înalțare spirituală, ci va participa și trupul nostru. După cuvintele Sf.Pavel aceasta va aveea loc după învierea celor adormiți și a transformării trupurilor celor aflați în viață în trupuri nestricăcioase și nemuritoare: "Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba (…) Caci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire" (I Corinteni, 15:51-53).
II.4 Rusalii.
Originea acestei sărbători este descrisă în Faptele Apostolilor(2,1-5) și la Sfântul Evanghelist Ioan(16,13-13). Înainte de a Se Înalța la Cer, Mântuitorul le-a spus Sfinților Apostoli:,,Multe am să vă grăiesc vouă, dar acum nu puteți să le purtați; iar când v-a venii Acela, Duhul Adevărului, vă va învăța pe voi tot adevărul”(Ioan 16, 12-13). Făgăduința aceasta s-a împlinit, precum se spune la Fapte:,,Iar sosind ziua Cincizecimii, erau toți Apostolii cu un cuget la un loc(adică într-o casă din Ierusalim)și fără de veste s-a făcut vuiet de aer, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut casa unde ședeau Apostolii. Și li s-au arătat, împărțite, limbi de foc, și au șezut pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți Apostolii de Duh Sfânt, și au început a grăi în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi”(Fapte 2, 1-4).
La cincizeci de zile după înviere și la zece zile după înălțarea la cer, Mântuitorul Iisus a împlinit făgăduința dată Apostolilor Săi, împlinind, totodată, lucrarea Sa mântuitoare începută o dată cu Nașterea în Betleem. Această lucrare, care a culminat cu răstignirea pe cruce și învierea din morți, ar fi rămas neîmplinită și fără folos pentru toți oamenii din toate timpurile și locurile, dacă n-ar fi întemeiat Biserica și n-ar fi așezat într-însa Sfintele Taine prin pogorârea și lucrarea neîntreruptă a Duhului Sfânt în Biserică.
Părinții Bisericii au invocat deseori texte din Psalmi pentru a sublinia complementaritatea Cuvântului și a Duhului în opera creației, ca și în lucrarea harului, pentru a afirma reciprocitatea „misiunilor” Fiului și Mângâietorului, cele două „Mâini ale Tatălui”. Chiar dacă limbajul Evangheliilor poartă încă pecetea pnevmatologiei veterotestamentare, prezența Duhului începe să devină copleșitoare, îndeosebi în Evanghelia după Luca, unde ea constituie cu adevărat cheia și trăsătura cea mai evidentă a hristologiei.
La Învierea Domnului, întreaga creație se pregătește să treacă un prag al ființei, într-o nouă devenire a Bisericii, în trimiterea cincizecimică a Duhului. Cincizecimea (care se perpetuează prin Sfintele Taine) apare ca țelul ultim al iconomiei dumnezeiești pe pământ: „foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Hristos se reîntoarce la Tatăl pentru ca Duhul să se pogoare în lume ( Ioan 16, 7).
Pentru praznicul Rusaliilor se poate releva o calificare foarte specială a timpului înainte de Paști și a timpului după Paști, timp penticostar.
Rusaliile sunt apogeul revelației divine, dar acțiunea Duhului Sfânt de pregătire a lumii pentru a reprimi pecetea sfințeniei sale dintru început a început îndată după căderea omului în păcate (Gen 3, 9-21), s-a accentuat la Buna-Vestire când Maria zămislește pe Mesia prin adumbrirea Duhului Sfânt (Luca 1, 35-41), continuă la botezul lui Iisus, coborând asupra lui pe când era în apa Iordanului (Luca 3,22), îl învie din morți (Rom 8,11) și-l răpește de pe pământ sub chipul norului, pentru a-l înălța la dreapta Tatălui (Fapte 1,9).
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare înainte de Paști închipuie veacul prezent, istoria. Acestui timp, întors spre sine însuși, reprezentând durata totală a istoriei și numită „săptămâna cosmică” odovania creștină, Duminica Mare, perioadă formată din cincizeci de zile și care „reprezintă veacul viitor”. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, timpul penticostar „începe în prima zi (duminica) și se termină prin ea (duminica), se desfășoară de cincizeci de ori în interval de zile asemănătoare. Astfel, el are o oarecare asemănare cu eternitatea, pentru că se va sfârși tocmai acolo unde va începe, printr-o mișcare circulară”.
Sfântul Atanasie explică liturgic aceste cincizeci de zile, nefiind zile obișnuite, ci ele sunt cincizeci de „duminici”.
Fericitul Augustin precizează bine acest lucru: „Cele cincizeci de zile sunt celebrate în chip nu de lucru, ci de repaus și de bucurie. Încetăm de a posti și ne rugăm în picioare, ceea ce este semnul Învierii și se cântă Aleluia, pentru a arăta că lucrul nostru viitor nu va fi mai mult decât a lăuda pe Dumnezeu”. Cincizecimea penticostară reprezintă deci timpul dincolo de istorie. Nu este o fugă de istorie, misterul liturgic „răscumpără totul” (Efeseni 5,16; Coloseni 4,5). Acest mister ne face „contemporani” ai lui Hristos. Anumite texte vorbesc de „amintirea Crucii, a Învierii și a Parusiei”. Se poate vizualiza prin imaginea „spațiului curb” în care se încrucișează două paralele, „timpul curb” în care trecutul se încrucișează cu viitorul și care este „prezentul liturgic”.
Clement Alexandrinul, urmând pe Filon, vede în numărul cincizeci (dimensiuni ale arcei lui Noe) simbolul mântuirii, al iertării păcatelor. Rusaliile sintetizează deci misterul mântuirii. Origen și Sfântul Atanasie aprofundează acest sens, descifrând o nouă prefigurare: dacă în Vechiul Testament, la cincizeci de ani, anii jubileului, datoriile erau iertate și sclavii eliberați, Rusaliile creștine primesc valoarea Jubileului unic, odată pentru toate; prin iertarea sa totală, prin eliberarea tuturor supușilor „stăpânitorului acestei lumi”, Rusaliile eliberează înainte de toate istoria însăși, în calitate de „ananche”, necesitate ineluctabilă a naturii decăzute și introduce dintr-odată în dimensiunea Împărăției: „Astfel dar, nu mai iești rob, ci fiu, iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu” (Galateni 4,7). Și adoptarea filială la Sfântul Apostol Pavel îmbracă net sensul eshatologic (Romani 8,15-23). Pentru acest fapt, de la Rusalii, Apostolii încep să anunțe acest har jubiliar „până la marginile pământului”. „Plină de Duhul”, Biserica se dilată prin lume, zice Origen, ceea ce vrea să zică peste tot de-a lungul istoriei, schimbând timpul interiorului. Astfel, Rusaliile introduc o nouă dimensiune veacului ce va să fie.
Dar pentru a trăi în acest timp nou și ființa trebuie să se conformeze aceste reînnoiri, și pentru aceasta Rusaliile reiau dubla sărbătoare a secerișului: „sărbătoarea snopului” la începutul celor șapte săptămâni și „sărbătoarea săptămânilor”, ziua de încheiere. „Când veți face seceriș, veți aduce preotului cel dintâi snop… din ziua în care veți aduce snopul să numărați șapte săptămâni… și atunci să aduceți un nou dar de pâine Domnului” (Levitic 23,10-15).
Sfinții Părinți explică în mod admirabil sensul acestor daruri. Astfel, Origen vede în snop imaginea omului interior reînnoit, noua creatură, un spic copt și plin „ca să devină pâinea dulce și plăcută Domnului”. Sfântul Chiril contemplă pe Hristos oferind Tatălui, în ziua Înălțării, umanitatea Sa îndumnezeită; acestea sunt începuturile umanității noi, a Trupului lui Hristos, care integrează pe toți oamenii, pentru că misterul pascal al lui Hristos include Paștele nostru pentru noi și înălțarea noastră la Împărăție. Jurnalul Egeriei, călugăriță din Galicia, descrie celebrarea sărbătorilor în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și menționează revărsarea Sfântului Duh: Cincizecimea. Liturghia din Ierusalim celebra în dimineața Rusaliilor, pogorârea Sfântului Duh, deasupra foișorului, în ceasul al treilea. Fericitul Augustin stabilește legătura dintre Liturghie și Legea de pe Muntele Sinai: „După ce ei celebrează Paștele jertfind mielul, se numără cincizeci de zile până la ziua în care Legea a fost dată pe Muntele Sinai, scrisă cu degetul lui Dumnezeu, și degetul lui Dumnezeu înseamnă Duhul Sfânt”. Astfel, Rusaliile, după ce au inaugurat noua dimensiune a trupului și ființei, inaugurează toată noua dimensiune a existenței: viața în har.
Timpul, ființa și existența sau altfel spus forma, conținutul și dinamismul vieții, culminează în acest „altceva” pe care Sfântul Pavel îl anunță în scrisorile marei charte creștine: „Acum totul este nou”. Este mesajul cel mai izbitor al sărbătorii și care-l arată focarul de convergență al tuturor elementelor mântuirii și izvor al darurilor în îmbelșugarea lor nelimitată. Pentru acest fapt, Liturghia invită a fi în cel mai înalt grad atenți la această „simbolică a noilor dimensiuni”. Nu este vorba aici de lirism, ci ajungem aici la însăși esența realității creștine, metamorfoză sau transfigurarea cea mai reală a ființei. Natura acestor dimensiuni este sacramentală, mărturisind și vehiculând noul și acel „cu totul altceva”. Biserica cântă în dimineața sărbătorii: „Noi pe care ne-a insuflat Darul cel de Dumnezeu izvorât, luminați fiind, străluciți și schimbați cu schimbare prea frumoasă… pe Ființa cea nedespărțită, înțeleaptă și întreit strălucitoare, o slăvim”.
Dacă Hristos este Adevărul, conținutul Cuvântului Tatălui, „Duhul Adevărului” (Ioan 14,17) este respirația, suflarea care poartă Cuvântul pe aripile sale, în fapt Cuvântul pronunțat. La întrebarea Apostolilor asupra timpului Împărăției, Hristos răspunde: „Veți primi Duhul Sfânt” (Fapte 1,6-8). Rusaliile inaugurează iconomia Duhului Sfânt care este timpul Bisericii spre Parusie. Acest rol în destinul lumii depășește darurile și condiționează pogorârea ipostatică a Duhului: „Odinioară Dumnezeu insufla un suflet de viață, acum El comunică Duhul Său Însuși”. Sfântul Irineu spune „Acolo unde este Duhul, acolo este Biserica”, accentuând faptul că Biserica este o Cincizecime perpetuă. În sânul unității lui Hristos, Duhul identifică și aduce fiecare harismatic în mod personal în serviciul Împărăției: „Duhul face să țâșnească profeții ca dintr-un izvor; El săvârșește preoți; din pescari face teologi; El alcătuiește Biserica”.
Bisericile subliniază simbolic universalitatea mântuirii, ele fiind împodobite în această zi de Rusalii cu ramuri verzi, cu ierburi și flori. Conținutul iconografic traduce slujba Rusaliilor. Vecernia mare care urmează Liturghiei duminicii cuprinde trei rugăciuni ale Sfântului Vasile cel Mare, pe care preotul le citește înaintea poporului îngenuncheat, semnul unei atenții speciale. A treia rugăciune se face pentru toți morții și face referire la coborârea lui Hristos la iad: „că nici cei ce sunt în iad nu îndrăznesc a-Ți aduce Ție mărturisire; ci noi, aceștia vii, bine Te cuvântăm și Te rugăm și rugăciune de milostivire și jertfe aducem Ție pentru sufletele lor”. Pogorârea pătrunzătoare a Sfântului Duh ne inundă de har, ne face să vedem flacăra lucrurilor și sensul realităților ascunse; ea face să dispară tenebrele morții, frica de judecată și luminează chiar abisul infernului. Totul este bucurie, „și cel ce voiește, să ia în dar apa vieții” (Apocalipsă 22,17).
Ospățul Rusaliilor este predicat de Sfântul Ioan Gură de Aur în noaptea de Paști: „Intrați deci în bucuria Stăpânului nostru; primiți răsplata, cei dintâi ca și cei din urmă; bogați și săraci, veseliți-vă împreună; cei abstinenți și cei leneși cântați această zi; voi care ați postit și voi care n-ați postit, bucurați-vă astăzi… Ospățul este gata; participați toți, nimeni să nu meargă flămând. Toți să se veselească la banchetul din această zi; primiți toți bogățiile Dragostei”.
III.Praznicele Împărătești în iconografie și imnografie
Frumusețea icoanelor și rolul pe care îl ocupă în viața creștină
Dumnezeirea cea nevăzută, imaterială nu poate fi surprinsă prin imagini materiale. Sfânta Scriptură, atunci când vorbește de „Ființa lui Dumnezeu”, folosește un limbaj metaforic. Dumnezeu poartă în El într-un mod tainic propriul Său chip, astfel încât Sfinții Părinți au putut echivala între ele cele două expresii de „chip” și „față”.
Omul este capabil însă la vederea icoanei Dumnezeului Celui nevăzut, deoarece el însuși este o „icoană” creată spre nestricăciune, a ființei lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 2,23).
Icoana este o contemplație religioasă îmbrăcată în imagini, culori și forme. Este o revelație sub aspect artistic. Viziunile lumii spirituale sunt îmbrăcate într-o formă artistică, în care limba culorilor și liniile primesc o valoare excepțională. Totul este simbolic în icoană, totul are un înțeles: nu doar subiectul, ci și forma și culorile.
Icoana nu reprezintă trupul muritor care este sortit descompunerii, ci un trup metamorfozat, iluminat de har. Icoana ne transmite frumusețea și slava dumnezeiască cu mijloace materiale care pot fi observate cu ochi trupești.Icoana este esențialmente hristocentrică:”În icoanele care-i reprezintă fața, Hristos privește direct către fața credinciosului pentru a sugera că El este centrul infinit al relațiilor interpersonalecare eliberează omul de sub domnia determinismului și individualismului lumii acesteia, de orice panteism, pentru a-l înălța și introduce în sfera de viață a comuniunii lui Dumnezeu în Trime”scria Părintele profesor Dumitru Popescu.
Cel care dă sfințenie icoanei este Duhul Sfânt, care, prin harul Său, trezește sfințenia în persoana reprezentată pictural. Astfel, icoana este imaginea unei persoane în care lucrează harul Duhului, care sfințește totul.
În rugăciunea din slujba de binecuvântare și de sfințire a icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, preotul se roagă: „Trimite asupra ei binecuvântarea Ta cea cerească și darul Preasfântului Duh și o binecuvântează și sfințește-o și dă-i ei putere tămăduitoare și de toate meșteșugirile diavolești izgonitoare. Umple-o de binecuvântare și puterea Sfântului chip cel nefăcut de mână, carele cu îndestulare le-a câștigat prin atingere de preacurata și preasfânta față a iubitului Tău Fiu, ca printr-însa să se lucreze puteri și minuni pentru întărirea dreptei credințe și pentru mântuirea credinciosului Tău popor”.
Icoanele sunt un mijloc de trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase creștine, un stimulent spre cultivarea virtuților morale și a sentimentelor superioare de iubire, devotament și jertfă pentru Biserica lui Hristos. Icoanele sunt oglinzi în care se reflectă veșnicia; sunt cheile care ne deschid ușile lumii inteligibile, ferestre deschise spre acel „cer nou și pământ nou”, pe care-l așteptăm potrivit promisiunii Mântuitorului (Apocalipsă 31,1).
În ceea ce privește conținutul icoanei, ea ne arată atitudinea pe care trebuie să o adoptăm în rugăciune, pe de o parte față de Dumnezeu și pe de altă parte față de lumea din jur, deoarece rugăciunea este o întrevedere cu Dumnezeu.
Coloristica icoanelor are menirea de a reda acea frumusețe și puritate spirituală a celui reprezentat, frumusețea lui interioară, după cum spune Sfântul Apostol Petru „podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3,4).
În limbajul său specific, icoana traduce lucrarea harului Duhului Sfânt care, conform expresiei Sfântului Grigorie Palama „pictează în noi, pentru a spune așa, asemănarea lui Dumnezeu peste chipul dumnezeiesc (…) astfel încât să ne prefacem întru asemănarea Sa”.
Astfel, rațiunea de a fi a icoanei precum și valoarea ei nu stau în frumusețea ei obiectivă, ci în ceea ce ea reprezintă, o imagine a frumuseții ca asemănare divină. Lumina acestei icoane care ne luminează nu este o strălucire firească a chipurilor, redată prin culori, ci harul divin, lumina trupului purificat de orice păcat.
Icoanele sunt un susținător al vieții creștine. Deși nu transmit harul ca Sfintele Taine, ele răspândesc în sufletele credincioșilor sentimente de credință, iubire, pocăință și alte dispoziții sufletești care premerg harului și-l fac să se coboare în inimi.
III.1.1 Intrarea Domnului în Ierusalim – compoziția artistică și teologică a icoanei
Câteva observații se impun pentru a sublinia din adâncimea conținutului teologic al icoanei Intrării Domnului în Ierusalim.
Chipul Mântuitorului ocupă locul central al compoziției; El stă pe asin – mânzul asinei – nu călare obișnuit, cu un picior pe o parte și cu alt picior pe cealaltă parte, ci cu amândouă picioarele de aceeași parte. El este înfățișat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit întotdeauna, față de cal, simbolul stăpânirii acestei lumi.
La acest înțeles al șederii Mântuitorului pe asin ne conduc atât cuvintele Evangheliei luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): "Bucură-te foarte fiica Sionului, iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei." (Zaharia 9, 9) , cât și textele liturgice ale slujbei praznicului.
"Pe scaun în cer și pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvântat ești Cel ce vii să chemi pe Adam”
"Și în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tăi, Sezând pe mânzul asinei, ca și cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor."
Aceasta o simțeau si cei ce L-au intâmpinat: "Vrând Tu, Doamne, să intri în Sfânta Cetate, stâlpări de copaci mulțimile purtau, lăudându-Te pe Tine Stăpânul tuturor și văzându-Te pe mânz, Te priveau ca și cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana."
Mântuitorul, purtat de mânzul asinei, se îndreapta către mulțimi, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar în mâna stângă ține volumenul închis, simbolul Evangheliei; deși privirea se îndreaptă către mulțimi totuși meșterul iconar nu înfățișează fața Mântuitorului din profil, față de noi care îl privim, ci, potrivit rânduielii iconografice și datorită neântrecutului său meșteșug artistic el înfățișează fața din trei părți încât cu privirea Sa ne cuprinde și pe noi cei care stăm în fața icoanei. În Erminia lui Dionisie: “Cetate și dinafară deal; Hristos șezînd pe un asin tînăr și binecuvîntînd [mulțimea], iar dinapoi apostolii; și înaintea lui Hristos un copac sus pe deal, din care copiii taie ramuri și le aruncă pe jos […]. Și afară de poarta cetății – iudei, bărbați și femei, ținînd ramuri și [ducînd] copii în brațe și pe umeri; iar alții, de pe zidurile și ferestrele cetății, privindu-L pe Hristos”. Se observă că Hristos este înfățișat călărind cu ambele picioare de aceeași parte a asinului și cu fața spre privitorul icoanei, ceea ce accentuează caracterul simbolic al scenei. “Acest mod de a-L zugrăvi pe Iisus contrastează cu picturile religioase apusene, în care El este, de obicei, reprezentat călărind cu picioarele de o parte și de alta a asinului” .
În unele icoane (Dobrovăț) deși cu mâna dreaptă binecuvintează mulțimile, cu fața se îndreaptă înapoi, fie către Apostoli, vrând a le spune că din aceste mulțimi, care striga: "Osana", se, vor ridica și glasuri, nu peste mult timp, care, în vremea patimilor vor striga: "Răstigneste-L, răstigneste-L!", sau către farisei, care cereau Mântuitorului să oprească strigătele, spunându-le: "Dacă vor tăcea aceștia pietrele vor striga."
În alte icoane (Voroneț), Mântuitorul este înfățișat stând pe asin către noi și întors către multimi numai cu fata, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor intampla in timpul patimilor cand, asa cum s-a amintit mai sus, din randul multimilor vor striga: "Rastigneste-L!"
"Sederea pe manz insemna, potrivit comentarului liturgic al praznicului, intoarcerea neamurilor neinfranate de la necredinta la credinta" sau Rascumparatorul nostru cel drept a sezut pe manz ca sa piarda cutezanta cea dobitoeeasca a vrajmasilor, care nu striga: "Toate lucrurile laudati-L pe Domnul si-L preainaltati in toti vecii"
Mantuitorul a venit in lume sa nimiceasca pacatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezantei, si sa aduca pe om la starea de integritate in care a fost creat, a carui menire este sa laude pe Facatorul sau, pe Dumnezeu."Pe manz tanar, incalecand Imparatul Tau, Sioane, Hristos a venit sa strice inselaciunea idolilor cea necuvantatoare si sa opreasca pornirea cea neoprita a tuturor neamurilor, ca toti sa cante: "Toate lucrurile laudati-L pe Domnul"
Deși Mântuitorul intra în Ierusalim călare pe cel mai smerit animal, totuși multimile L-au primit ca pe un împarat, pe împaratul lui Israel; aceasta, pentru c-a însusi Duhul Sfant i-a luminat și îndemnat sa inteleaga si sa marturiseasca pe imparatul lui Israel: "Prea Sfantul Duh, Cel ce a invatat pe Apostoli sa graiasca cu alte limbi straine, Acelasi a indemnat si pe tinerii evreiesti cei fara de rautate sa strige: Osana, Celui dintru inaltime; Bine este cuvantat Cel ce vine, imparatul lui Israel"
Multimile au strigat, marturisindu-L pe Mantuitorul ca imparatul lui Israel, deci nu la indemnul Apostolilor ci la indemnul Duhului Sfant, indemn care a putut lucra in inimile cele fara rautate. De aceea Apostolii sunt infatisati in icoana mergand in urma Mantuitorului, nedumeriti de maretia faptului dumnezeiesc: "Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui" (Ioan 12, 16), ba au strigat si ei, o data cu multimile care veneau in urma cu ei: "Toata multimea ucenicilor bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse" (Luca 19, 37), "iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana!" (Matei 21, 9).
"Iconarii, cel mai adesea, infatiseaza mergand in urma Mantuitorului numai ceata ucenicilor, toata sau numai doi, cum vedem nu numai in icoanele vechi ale inceputului vietii crestine, ci si in cele de mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechile noastre manuscrise miniate."
Intrarea Domnului în Ierusalim nu este numai un fapt de cunoastere si de marturisire a Sa ca Imparat-Dumnezeu ci si un fapt de innoire a omului si o data cu el a intregii creaturi sau cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu este un act de innoire, iar prin starea de innoire, sau numai in aceasta stare de innoire duhovnicească,putem să cunoaștem și să-L marturisim pe Dumnezeu,lăudându-L.
Starea de innoire este biruinta virtutii asupra pacatului care inseamna moarte deci si reusita vietii asupra mortii, biruinta totala fiind invierea cea obsteasca. Starea de innoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifesta printr-o stare de bucurie care se marturiseste prin simboluri sau semne masteriale purtatoare de simboluri ale unei stari spirituale-duhovnioesti, in cazul de fata stalparile sau ramurile de finic pline de seva primaverii pe care multimile le purtau in maini si strigau cu glas de bucurie: "Osana!"
Comentarul liturgic este limpede: "Pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana!" (Troparul praznicului).
Înnoirea are ca treaptă premergătoare înlăturarea patimilor cu rugaciuni luminătoare și ținând ramuri de virtuți să ne sârguim a întâmpina pe Hristos, pe care-L așteptăm să încalece pe mânz "și gătindu-Se spre patimi, ca să ne mântuiască pe noi" .
"Curatindu-ne sufletele, sa laudam pe Hristos prin credinta, cu ramuri intelegatoare, ca si pruncii, strigand cu glas mare Stapanului: "Bine esti cuvantat!"
"Si muntii, adica neamurile cele potrivnice, cu inimile impietrite, de fata Ta s-au veselit, cantandu-Ti Tie cantare de biruinta" (Tropar Pesna 1, de la slujba Praznicului), iar El venind in Ierusalim, spre Patima cea de buna voie, poporul cel ce sedea intru intuneric si in umbra mortii, luand semnele biruintei, adica ramuri de copaci si stalpari de finic, mai inainte inchipuind invierea, L-au intampinat."
Innoirea duhovniceasca este parga invierii noastre cea de obste, simbolizata prin ramurile de copaci si stalparile de finic si aratata mai inainte prin invierea lui Lazar: "Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazar din morti l-ai sculat. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, strigam: Osana!" (Troparul praznicului).
Starea noastră de înnoire adusă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și împărtășită și în faptul Intrarii în Ierusalim se păstreaza si creste prin faptele cele bune, prin virtuti, vorbind in general, care sunt ca si stalparile cu care multimile au intampinat pe Domnul.
"Să ne veselim aducând lui Hristos și noi acum, ca pruncii aceia, stâlpari de virtuți; sa-I întindem haine de fapte dumnezeiești și cu taină să-L primim în suflete"; "Stalpari de fapte bune, sa aducem fratilor, lui Hristos Dumnezeu." "Sa aducem stalpari de intelepciune."; "Sa pregatim virtutile ca niste ramuri si ca niste stalpari, spre intampinarea imparatului." (Tropar, Pesna 8, de la Tricantarea din Joia Saptamanii Floriilor).
Pentru a sublinia starea de innoire duhovniceasca impartasita de Mantuitorul prin dumnezeiescul fapt al Intrarii in Ierusalim, iconarul teolog infatiseaza hainele asternute in calea Mantuitorului peste care El trebuia sa treaca in culoarea alba, simbolul curatiei sufletului ("Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi", Psalmul 50), chiar si asinul este infatisat in alb, aratand prin aceasta ca si firea nerationala s-a impartasit de o stare de innoire, ca o parga, o data cu cea a omului (Romani 8, 21).
Prezenta copiilor este permanenta in icoana praznicului, unul sau doi suiti in copac, finic, pentru a taia ramurile necesare iar unul inaintea asinului aranjand hainele si stalparile puse pe cale pentru a calca pe ele Mantuitorul, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovatiei si al curatiei sufletesti care desi datorita varstei lor nu pot sa faca prea multe dar aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decat cei inaintati cu varsta anilor dar garboviti de povara pacatelor, a impietririi inimilor.
Prezenta si fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului in Ierusalim (Psalmul 8, 3). Acestia au intampinat cu strigate pe Mantuitorul la intrarea in Cetate, desi Evangheliile nu mentioneaza; se intelege de la sine ca de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi si, mai ales ei, copiii, prezenti ca in toate imprejurarile de acest fel, ei au strigat si dupa ce Mantuitorul a intrat in Ierusalim si apoi in templu; strigatele lor nevinovate, sincere au facut insa pe arhierei si carturari sa se manie si sa reproseze Mantuitorului (Matei 21, 15).
Asinul care poarta pe Mantuitorul paseste mancand din ramurile de copaci asternute de multimi. Zugravul-teolog a infatisat in acest fel asinul pentru a arata ca intrarea Mantuitorului in Ierusalim, triumfala, se face nu ca a oamenilor veacului vrednici de o asemenea intrare, calari pe cai; Mantuitorul foloseste asinul, cel mai umil animal, si acesta, pasind in toata voia lui, biruit de fragezimea ramurilor de copaci si nu este nici macar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfala, solemna; nu era nevoie de aceasta pentru ca cei care au iesit in intampinarea imparatului lui Israel nu erau manati de maretia din afara a faptului, care lipsea cu totul, ci multimile erau manate, sa intampine cu bucurie, de Duhul Sfant, Care stapanea in acel moment inimile lor, ale celor fara rautate: "Multimea cea fara rautate, firea care inca era prunceasca, cu dumnezeiasca cuviinta Te-a laudat pe Tine Imparate al lui Israel si al ingerilor. Cu stalpari de finic si cu ramuri, Hristoase Te-a laudat multimea si a strigat: "Bine esti cuvantat!"
Compozitia icoanei, cortegiul faptului, se desfasoara nu cum ne-am fi asteptat, realist, pe orizontala ci pe verticala; chiar si acolo unde orizontala este mai intinsa, nu cu mult decat verticala, se desfasoara tot intr-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinta de inaltare; aceasta pentru a sugera ideea si invatatura teologica a faptului dumnezeiesc de coborare a lui Dumnezeu la om, la oameni, "ca toti sa fie una" si sa-i ridice din adancul pacatului la inaltimea imparatiei celei ceresti.
"Sioane, munte Sfant al lui Dumnezeu si Ierusalime, ridica-ti ochii tai imprejur si vezi pe fiii tai adunati intru tine; ca iata au venit de departe sa se inchine imparatului Tau. Pace spre Israel si mantuire neamurilor".
"Multimea cea de Dumnezeu aleasa a sfintilor sihastri, impreuna cu poporul, adunati-va sa intampinati cu stalpari pe Hristos, strigand: "Bine esti cuvantat!"
"Doi sfinti apostoli, care Te stiau pe Tine, Hristoase, ca esti Unul din Treime, au fost trimisi acum de Tine ca sa aduca manzul, fiul asinei, precum scrie; pe care smerindu-Te ai sezut. Indura-Te ca sa gasesti cu voia Ta sederea intru inaltime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.".
Arhitectura cladirilor Cetatii Ierusalimului ca si muntele, se desfasoara pe verticala; muntele este infatisat cu piscuri abrupte, foarte inalt pentru a sugera ideea de inaltare spre cele inalte, de innoire si bucurie a intregii lumi: "Sa vesteasca veselie mare pentru mila; dealuri si toti muntii si lemnele dumbravii sa salte."
Numarul multimilor care au intampinat pe Mantuitorul este redus la minimum cuprinzand totusi toate starile sociale si varstele: copii si varstnici, femei si barbati, fariseii si carturarii, infatisand pe fiecare cu starea sa sufleteasca cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrarii Domnului in Ierusalim; este geniul artei icoanei si învatatura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală cu aceeași sobrietate pe care o vedem și în Sfânta Scriptură, mai ales în Sfânta Evanghelie.
III.1.2 Icoana praznicului Învierii
După învățătura creștină, moartea este consecința păcatului. În Hristos, Cel fără de păcat, trupul nu putea fi supus principiului morții. De aceea, moartea acceptată voluntar de Iisus este învinsă de Hristos prin Înviere. Taina Învierii nu este descrisă în Noul Testament; aici sunt istorisite numai împrejurările în care îngerii au făcut-o cunoscută femeilor mironosițe și apostolilor. În pictura bizantină s-a respectat această tăcere a evangheliștilor. Învierea este pictată în două feluri:
coborârea lui Iisus la iad;
femeile mironosițe la mormânt.
Învierea Domnului – Anástasis – este reprezentată la loc privilegiat, în naosul bisericilor răsăritene, de regulă prin scena Pogorîrii la iad. “Spre deosebire de alte icoane ale praznicelor împărătești, icoana Învierii redate sub forma Pogorîrii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzlețe din Noul și Vechiul Testament”, cum ar fi Efeseni 4, 9-10, sau I Petru 3, 18-19, sau anumite aluzii din Psaltire (“Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea și s-a veselit limba mea; chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad»” – Fapte 2, 25-27). Sfîntul Simeon Noul Teolog tîlcuiește astfel tradiția Pogorîrii la iad: “Hristos S-a pogorît la iad și a slobozit din legăturile veșnice și a înviat sufletele celor drepți care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat și trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte pînă la învierea cea de obște” .Hristos Însuși S-a pogorît la iad cu sufletul (nu și cu trupul, care era în mormînt). Dar Sfîntul Ioan Damaschin (autorul Canonului pascal) precizează (Dogmatica sau Credința ortodoxă, III, 27): “Așadar, chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă sfîntul Lui suflet s-a despărțit de corpul Lui preacurat, totuși Dumnezeirea Lui nu S-a despărțit de cele două, adică de suflet și de corp, și astfel nici unica ipostasă nu s-a despărțit în două ipostase. Căci corpul și sufletul au avut de la început, în același timp, existența în ipostasa Cuvîntului, și cu toate că în timpul morții a fost despărțit sufletul de trup, totuși fiecare a rămas, avînd existența în unica ipostasă a Cuvîntului. Astfel, unica ipostasă a Cuvîntului a fost și ipostasa sufletului, și a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă proprie, alta decît ipostasa Cuvîntului. Ipostasa Cuvîntului a fost mereu una și niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este mereu una. Chiar dacă spațial sufletul s-a despărțit de corp, ipostatic însă era unit prin Cuvînt”. Icoana încearcă să figureze totdeodată această realitate tainică, iminența Învierii lui Hristos și încredințarea viitoarei învieri a morților. Cea mai veche reprezentare cunoscută a Pogorîrii la iad se află la San Marco (Veneția) și datează din sec. al VI-lea . În Erminia lui Dionisie, acest tip de icoană este descris astfel: “Iadul ca o peșteră întunecoasă dedesubt de dealuri, și îngeri, purtînd veșminte luminoase, îl leagă cu lanțuri pe Belzebut, domnul întunericului […]; și cîțiva oameni, în pielea goală și legați cu lanțuri, uitîndu-se în sus; și multe lacăte sparte, și porțile iadului sfărîmate, iar Hristos, avînd împrejur nemărginită lumină și mulți îngeri, calcă pe ele, cu dreapta ținînd [de mînă] pe Adam, iar cu stînga pe Eva. Și de-a dreapta, Înaintemergătorul arătîndu-L pe Hristos; și lîngă el David și alți drepți, și împărați cu cununi și cu coroane. Iar de-a stînga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, și dreptul Abel, și alții, toți cu cununi”. Alteori Domnul cu o mînă îl ține pe Adam, iar în cealaltă ține Crucea (simbol sacru suprem al biruinței asupra morții).
Învierea Domnului, eveniment de dimensiune cosmică, este elogiată în toată splendoarea și măreția ei unică în cântările Penticostarului și în stihirile Vecerniilor și Utreniilor duminicale ale celor opt glasuri ale Ohtoihului. Hristos ”a înviat din mormânt ca un Dumnezeu întru slavă, și lumea împreună o a înviat”, glăsuiește textul condacului învierii gl.1.Aceasta înseamnă că lumea cea căzută prin păcat dobândește o nouă valoare superioară.
De-a dreptul cuceritor este expusă pedagogia mântuirii prin cuvintele :„Veniți să ne închinăm Celui mai înainte de veci din Tatăl născut, lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel întrupat din Fecioara Maria ; că răstignire răbdând, îngropării S-a dat, precum Însuți a voit ; și înviind din morți, m-a mântuit pe mine, omul cel rătăcit”
O a doua reprezentare tradițională a Învierii Domnului este cea cu Îngerul vestind mironosițelor Învierea, pe care Erminia lui Dionisie o descrie așa: “Mormînt deschis și un înger, purtînd veșminte albe și șezînd pe acoperămîntul mormîntului, ține cu o mînă o suliță, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, giulgiul și năframa; și purtătoarele de miruri, înaintea lui, ținînd miresmele” .
În vechime (pe vremea catacombelor) Învierea era sugerată prefigurativ de Proorocul Iona ieșind din pîntecele chitului, urmînd analogiei făcute de Domnul Însuși: “Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pămîntului trei zile și trei nopți” (Matei 12, 40). Tema a fost însă, cu timpul, aproape total abandonată în iconografia pascală.
L. Uspensky și Vl. Lossky, probabil cei mai competenți în materie, atrag răspicat atenția: “În iconografia ortodoxă tradițională, momentul în sine al Învierii lui Hristos nu este niciodată descris. Spre deosebire de icoana învierii lui Lazăr, atît Evangheliile, cît și Tradiția bisericească nu spun nimic despre acel moment și nu spun cum a înviat Hristos. Nici o icoană nu o arată. […] Absența redării momentului Învierii arată caracterul său de nepătruns pentru mintea omenească și, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie. De aceea, în iconografia ortodoxă sînt două reprezentări care corespund sensului acestui eveniment. Una este convențional-simbolică. Ea descrie momentul care precede Învierea lui Hristos cu trupul – Pogorîrea la iad. Cealaltă descrie momentul ce a urmat Învierii cu trupul a lui Hristos – venirea istorică a mironosițelor la mormîntul Domnului” .
Ideea dogmatică referitoare la cuprinderea noastră virtuală în actul soteriologic al jerfei și învierii lui Hristos este dezvoltată astfel de imnologul creștin :”Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase ; astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu ; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine , Însu-ți mă preamărește Mântuitorule, întru împărăția Ta”.
Prin urmare, icoanele de dată mai recentă care-L înfățișează pe Hristos ieșind dintr-un mormînt sub formă de coșciug și ținînd în mînă un steag (simbol profan al biruinței), cu un înger care tocmai a dat piatra la o parte (ca să iasă Iisus, Care ori va fi fost prea comod, ori nu se va fi descurcat singur) și cu soldații păzitori hlizindu-se la întreaga scenă, nu au nimic de-a face cu tradiția ortodoxă și contravin flagrant chiar relatărilor evanghelice. Ele reprezintă o influență a modernismului apusean (care, în materie de pictură religioasă, a eșuat cu timpul în kitsch), resimțită în spațiul ortodox începînd de prin sec. al XVII-lea .
III.1.3 Icoana Înălțării
De la OrthodoxWiki
Salt la: Navigare, căutare
Icoana Înălțării Domnului îl arată pe Iisus Hristos, înconjurat de Îngeri, în timp ce se înalță spre locul Său din Rai. Maica Sa Maria privește scena, fiind înconjurată de îngeri și de ucenicii credincioși ai Mântuitorului. Această icoană este, de obicei, așezată în mijlocul bisericii la sărbătoarea Înălțării pentru a fi cinstită de credincioși.
Icoana este împărțită în două planuri, superior și inferior, cerul și pământul. Partea superioară este organizată, în timp ce partea inferioară este în confuzie, cu excepția Maicii Domnului. Participanții privesc către peisajul deluros, pe care sunt răspândiți măslini și care reprezintă Muntele Măslinilor. Scena este pictată în culori deschise și strălucitoare, fiind o icoană a bucuriei
Cu toate că această icoană prezintă evenimentele descrise de Sfântul Apostol Luca, scopul ei nu este să fie o pictură istorică ci de a fi o reprezentare grafică a Bisericii înseși.
Hristos este reprezentat în mandorlă(1), binecuvându-i pe toți cu mâna dreaptă în timp ce în mâna stângă ține un manuscris. Astfel el arată iubire și înțelepciune. Această sferă este ridicată cu slavă de către patru îngeri.
Chiar dacă îl vedem pe Hristos îndepărtându-se, Biserica Ortodoxă vede în această icoană și preînchipuirea celei de a Doua și Slăvite Veniri a Domnului. Iisus spune că se va întoarce în slavă, precum în slavă S-a Înălțat. Icoana nu indică nici o direcție. Dragostea și înțelepciunea Sa sunt încă prezente în Biserică.
Partea de jos a icoanei o are în centru pe Maica Domnului, care privește în sus. Ea simbolizează întreaga Biserică așteptând întoarcerea lui Hristos.
De asemenea, întregul grup format din Maica Domnului și Apostoli reprezintă Biserica, în acest caz prin credincioșii creștini. Ucenicii sunt prezentați în așteptarea Pogorârii Duhului Sfânt și sunt prezentați în confuzie.
Discipolii prezentați nu sunt cei prezenți la evenimentul istoric, ci ei simbolizează Biserica. Apostolul Pavel care era Saul la momentul istoric al Înălțării, necrezând încă în Hristos, este prezent lângă Maica Domnului, întrucât el a fost unul din marii apostoli care au răspândit Evanghelia tuturor neamurilor.
Textul de la Fapte 1, 11 stă mărturie pentru prezența îngerilor la Înălțarea Domnului: Apoi doi îngeri îmbrăcați în haine albe le-au spus discipolilor "Bărbați galileieni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer." Atunci ei s-au întors la Ierusalim
În redarea iconografică a textului, îngerii sunt de față atât în cer, cât și pe pământ. Dionisie din Furna arată că, în partea de sus a icoanei, în cer, îngerii care susțin mandorla sunt Sfinții Arhangheli Rafail și Uriil. După cum spune Dionisie (p. 119), aceștia Îl întâmpină pe Hristos care, "cu alai și cu îngerească cinste petrecându-Se de către îngeri, cu trâmbițe și cu alte instrumente de muzică, merge în sus, la ceruri, binecuvântând cu mâinile ridicate".
Iar îngerii de pe pământ sunt, după spusele lui Dionisie, arhanghelii Mihail și Gavriil, ei fiind îngerii în veșminte albe care arată pe Hristos apostolilor, spunând fiecare (textul e scris pe câte o hârtie pe care arhanghelii o poartă cu ei) câte o parte din cele amintite în textul biblic.
Notă:
↑ Mandorla sau, cu un termen mai vechi, cearcănul este un medalion de raze, de regulă în formă de migdală, de unde îi vine și numele, care reprezintă lumina slavei în care Hristos este înconjurat. Deși forma de migdală este cea mai frecventă, mandorla mai poate fi și în formă de cerc sau alte forme geometrice.
III.1.4 Icoana Praznicului Pogorârii Sfântului Duh
Evdokimov vorbește despre cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi ca fiind Duhul frumuseții. Lucrarea Sa, ca Duh al frumuseții, este o poezie fără cuvinte. Evanghelia Duhului Sfânt este una vizuală, contemplativă. Când se descoperă este „degetul lui Dumnezeu” și El ne zugrăvește icoana Ființei cu Lumina necreată.
Icoana Cincizecimii ne oferă imaginea grupului celor doisprezece Apostoli, pleromul tainic care înlocuiește cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Sfinții Apostoli sunt așezați pe o bancă în formă de arc, formând două grupuri, unul în fața celuilalt. Toți se află în același cadru, la o scară de aceeași mărime, acest lucru semnificând egalitatea lor în cinstire.
Fecioara Maria nu este prezentă, ea fiind zugrăvită pe icoana Înălțării. La Cincizecime, Biserica primește darurile sub forma limbilor, fiecare din ele fiind primit personal de către Apostoli.
CONCLUZII
Sărbătorile din cadrul ciclului Pascal sunt praznice care influențează în mod nemijlocit asupra sufletului omului, iar prin aceasta asupra lumii întregii configurații a vieții familiei și împreună cu ea asupra marii familii eclesiale. În cadrul acestor sărbători are loc o reînnoire a vieții bisericești, care merge mână în mână cu reînnoirea naturii. Cosmosul, întocmai ca și omul, nu mai „suspină acum”, ci fiecare în felul lui simte din plin bucuria vieții. Și unul și altul știe acum că Hristos este viața și izvorul vieții întrucât „toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3).
„Teologia acestor sărbători” ne conduce pașii până pe scara cea mai înaltă a cerului. Acum, mai mult decât oricând, omul simte din adâncul sufletului său că Hristos este într-adevăr „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 4,6), iar întreaga teologie a acestor sărbători nu poate fi altceva decât marea operă a înnoirii religios-morale a omului, care inconștient va simți și gândi acum că „religia este viață, temelia fundamentală a vieții”.
Întemeiată prin Cruce și Înviere, Biserica este inaugurată la Rusalii, când s-a înfăptuit și prima comuniune între creștini. Sensul venirii Duhului „în Persoană și astfel al arătării Sale egal în mărire cu Tatăl și Fiul” este acela al realizării Împărăției lui Dumnezeu în plinătate. Cincizecimea este, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, o descoperire a Bisericii, ca „ordine a lucrurilor întru totul nouă”. Este vorba de o continuare a Învierii sau de o irumpere de energie divină pe planul complementar al soteriologiei subiective. Cincizecimea deschide vistieria vieții noi și eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii și de a ajuta la însușirea lor în mod real și activ.
Împărăția Duhului Sfânt este dată Bisericii întregi. Cincizecimea face din Cruce și Înviere o realitate permanentă în comuniunea bisericească. Biserica este Trupul Domnului, iar izbăvirea și îndumnezeirea este comunicată în empiria istoriei numai întrucât Sfântul Duh face ca Hristos să devină subiectul unei existențe în noua ordine a Învierii, fără de care credincioșii încetează de a mai fi ceea ce sunt. Comunitatea istorică a Bisericii confirmă nu numai prezența Mântuitorului în lume prin ea și în ea, ci și prezența Sfântului Duh, sau mai precis, prezența lui Iisus în Duhul.
Taina mântuirii este realizată de Dumnezeu cu colaborarea efectivă și într-o armonie deplină a Persoanelor Sfintei Treimi. Ea ne revelează iubirea și bunătatea infinită a Sfântului Duh care pnevmatizează roadele jertfei de pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, actualizându-le în fiecare din noi.
ANEXE
Anexa nr. 1 – Icoana Intrării Domnului în Ierusalim
Anexa nr. 2 – Icoana Învierii Domnului – Pogorârea la Iad
Anexa nr. 3 – Icoana Învierii – Mironosițele la Mormânt
Anexa nr.4 – Icoana Înălțării la cer a Domnului
Anexa nr.5 – Icoana Pogorârii Duhului Sfânt
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
01. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992
02. Catavasier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995
03. Ceaslov, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993
04. Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1974
05. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992
06. Ohtoihul Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975
07. Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999
08. Triod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000
09. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, București, 1943
10. Sfântul Ignatie Brancianinov, Predici la Triod și Penticostar, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2003
11. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani VII,3, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. I, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977
12. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001
13. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. Gh. Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica Floriilor, în Omilii la Postul Mare, Colecția Comorile Pustiei, Ed. Anastasia, București, 1997
15. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. I, trad. rom. de Pr. Prof. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988
CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE
16. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologia Biblică, Ed.IBM a BOR, Sibiu, 2002
17. Basarab, Pr. Dr. Mircea, Lucrarea Bisericii în păstrarea unității și integrității lumii și creației, în „Ortodoxia”, XLVI (1994), nr. 4
18. Bălan Mihailovici, Aurelia, Dicționar Onomastic Creștin, Ed. Minerva, București, 2003,
19. Benoit P., "Înălțare", în Vocabular de teologie biblică, București 2001
20. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, traducere în rom. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999
21. Bonsirven, J. (Joseph), Palestinian judaism in the time of Jesus Christ, Rinehart and Winston, New York, 1964
22. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgică generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002
23. Idem, Teologia icoanelor, în „Studii Teologice”, IV (1952), nr. 3-4
24. Braniște, Pr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec IV, în „Mitropolia Olteniei”, XXXIV (1982), nr. 4-6
25. Bria, Pr. Prof. Ion, Iisus Hristos, Colecția Orizonturi Spirituale, Ed. Enciclopedică, București, 1992
26. Bulgakoff, S., Ortodoxie, trad. rom. de Nicolae Grosu, Sibiu, 1933
27. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. rom. de Pr. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
28. Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005
29. Ciobanu Radu, Mic Dicționar de Cultură Religioasă, Ed. Helicon, Timișoara, 1994,
30. Cireșeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, Editura Gutenberg, București, 1912
31. Constantinov, Prof. K., Ziua Sfintei Treimi( în rusă), J.M.P., nr. 71, 1958, p.164
32. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în „Ortodoxia”, XXXV (1983), nr. 2
33. Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, București, 1940
34. Durlea, Pr. Ionel, Pr. Niculae Constantin, Mic Dicționar Teologic, Editura Ministerului de Interne, 2001
35. Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Sophia, București, 2000
36. Evdokimov, Paul, Rugul aprins, traducere în rom. de Diac. Prof. Teodor V. Danușa, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994
37. Idem, Arta icoanei, o teologie a frumuseții, trad. rom. de Grigore Moga și Petru Moga, București, Editura Humanitas, 1993
38. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă și Răscumpărare, în „Glasul Bisericii”, XXXII (1973), nr. 1-2
39. Ghia, Pr. Ioan, Rusaliile, în ,,Renașterea”, nr. 6, Craiova, 1944, p. 286-292
40. Ghiuș, Arhim Benedict, Fapta Răscumpărării în ciclul învierii, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr.3-4, pp.186-211
40. Îndreptarea Legii… Pravila de la Târgoviște, 1652, Editura Academiei, București, 1962
41. Milaș, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. N. Popovici, Arad, 1930-1931
42. Miron, Arhim. Conf. Dr. Vasile, Cultul divin public ortodox, mijloc de propovăduire a dreptei credințe, în, Ortodoxia, anul LIX, nr. 1-2, București, 2008
43. Moldovan, Pr. Ilie, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, XX (1968), nr. 9-10
Oliver Clement, Mormântul gol, trad. Jean Nedelea, în Studii Teologice, XLVI, nr.1-3, 1994
44. Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
45. Popescu, Prof. Dr. Emilian, Sfintele Paști în tradiția bizantină. Aspecte spirituale și sociale, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-8/1999
46. Popescu, Teodor M., Problema stabilizării datei Paștelui, în „Ortodoxia”, XVI (1964), nr. 3
47. Rămureanu, Pr. Prof. I., Sinodul I Ecumenic, în Studii Teologice, nr.1-2, 1977
48. Schott A., In ascensione Domini( Christi Himmelfahrt), Freiburg, 1962
49. Suiogan, Lect. Univ. Dr. Delia, Forme de interacțiune între cult și popular, Ed. Ethnologică Ed. Universității de Nord, Baia Mare, 2006,
50. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
51. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943
52. Tofană, Pr. Drd. Stelian, Învierea Mântuitorului Hristos, chezășia învierii noastre, în „Ortodoxia”, XXXVIII (1986), nr. 3
53. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. rom. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, București, 1994
54. Idem, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2003
55. Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Sfintele Sărbători creștine și sărbătorile altor religii, în „Glasul Bisericii”, 1955, nr. 1-2
56. Velimirovici, Episcop Nicolae, Credința poporului lui Dumnezeu – o explicare a Crezului – , trad. Diana Potlog, Ed. Sophia, București, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Praznice Imparatesi cu Data Schimbatoare Gata (ID: 167187)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.