Pravilele Laice Romanesti Cartea Romaneasca de Invatatura Si Indreptarea Legii

Pravilele Laice Românești: Cartea Românească de Învățătură și Îndreptarea Legii

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Apariția dreptului scris

Secțiunea I. Începuturile dreptului scris

Secțiunea a II-a. Perioada apariției pravilelor

Secțiunea a III-a. Izvoarele folosite la redactarea pravilelor bisericești

Secțiunea a IV-a. Răspândirea, circulația și aplicarea pravilelor bisericești pe întreg teritoriul locuit de români

Secțiunea a V-a. Pravila de la Govora

Capitolul II Cartea Românească de Învățătură

Secțiunea I. Istoric

Secțiunea a II-a. Reglementări de drept civil

Secțiunea a III-a. Reglementări de drept penal

Secțiunea a IV-a. Reglementări de drept procesual

Capitolul III Îndreptarea Legii

Secțiunea I. Istoric

Secțiunea a II-a. Aspecte generale

Secțiunea a III-a. Reglementări de drept penal

Secțiunea a IV-a. Reglementări de drept civil

Secțiunea a V-a. Reglementări de drept procesual

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

În Moldova, în 1646, din porunca domnitorului Vasile Lupu, logofătul Eustachie, marele cărturar al curții domnești, tipărește la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi, "Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii".

Din titulatura dezvoltată a cărții rezultă izvoarele din care s-a inspirat pravilistul, cu deosebire izvoarele grecești, precum și scopul lucrării, de unde reiese clar că termenul de "învățătură" nu are sens didactic, ci sens de poruncă domnescă, obligatorie.

Izvoarele  mai importante sunt :

legiunea  agrară bizantină (nomos ghiorghicos);

tratatul de dr. Penal, al penalistului italian Prosper Fainaccius.

Din acest tratat rezultă în materia penală a legiunii concepte avansate pentru acea vreme1.

În Țara Romnânească, apare aproape în același timp, doar la câțiva ani distanță, în 1652, "Îndreptarea legii", tipărită la Târgoviște, din porunca domnitorului Matei Basarab, de călugărul Daniil Panoneanu, care va deveni mitropolit al Ardealului.

Legiuirea munteană este ceva mai dezvoltată, cuprinzând o traducere mai pe larg a nomocanonului lui Mihai Malaxus, precum și, în partea finală, după normele juridice propriu-zise, chestiuni de gramatică, filosofie, drept canonic.

Structra Legiuirilor

Legiuirile sunt împărțite în 2 părți:

Prima parte: sunt arătate normele care reglementează relațiile dintre boieri

_____________________

1Cartea Românească de Învățătură 1646, Editura Academiei Republicii Populare Române;

și țărani, precum și relațiile feudale din agricultură, astel încât sunt consacrate:

legea țăranilor de pamânt;

obligații pentru boieri de a nu-i primi pe moșiile lor pe țăranii fugari, precum și de a-i înapoia proprietarului lor și dreptul corelativ al acestuia de a-i urmări oriunde s-ar afla;

obligațiile țăranilor față de boieri;

paza bunurilor agricole;

relațiile privitoare la creșterea vitelor;

chestiuni legate de construirea pe terenul altuia și altele.

A 2-a parte: dispoziții privitoare la statutul juridic al persoanelor.

Astfel oamenii erau denumiți "obraze" și erau împărțiți în:

slobozi;

robi.

Cei slobozi se împărțeau în : a) boieri;

                                                        b) țărani.

Boierii erau denumiți "oameni domnești" (dacă erau dregători) iar dacă nu erau dregători, "ruda bună aleasă și de folos țării".

Țăranii, însă, erau numiți "țăran gros", "neînțelegător", "om de gios".

Robii aveau o calitate imprescriptibilă, care nu se încheia decât cu acordul stăpânului lor prin eliberare, fie prin denunț, căci pentru infracțiunile de hiclenie, tâlhărie, calcuzanie (facerea de bani falși), denunțul era obligatoriu, aceste infracțiuni fiind considerate mai grave de statul feudal2.

_______________________

2Îndreptarea Legii 1652, Editura Academiei Republicii Populare Române.

CAPITOLUL I

APARIȚIA DREPTULUI SCRIS

Secțiunea I

Începuturile dreptului scris

Începuturile trecutului nostru au susținut multă vreme că Pravila de la Govora (1640 – 1641) a fost prima pravilă tipărită în limba română.

Descoperirea în anul 1921 a câtorva file dintr-o pravilă românească tipărită probabil de Coresi, la Brașov la o dată neprecizată i-a făcut pe unii să afirme că această pravilă ar fi și „cea mai veche”, pe simplu considerent că nu s-a găsit încă o urmă mai veche al vechiului nostru drept.

Istoricii de seamă ai vechiului nostru drept au susținut și încă susțin și până astăzi – că romînii au cunoscut un cod de legi cu mult mai înainte decât cele păstrate și cunoscute de noi azi.

O mare parte din aceștia au legat existența unui astfel de cod de numele lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei.

Alții, însă în lipsa păstrării unui document sau măcar a unui fragment din această pravilă, au pretins și mai pretind încă unii, până azi că n-a existat și ceea ce este lipsit de orice rațiune, că n-a putut să existe o astfel de pravilă la români.

Cu siguranță că discuția în contradictoriu, în legătură cu existența sau inexistența, pe vremea lui Alexandru cel Bun, a unei pravile nu poate lua sfârșit decât în momentul aflării unor urme din textul acestuia.

Dacă din elementele de care dispunem până azi se poate vorbi de Pravila lui Alexandru cel Bun, acesta nu înseamnă că se fixează un termen istoric înaintea căruia n-au putut să existe și alte pravile folosite de români cu mult înaintea operei lui Alexandru cel Bun.

Mențiuni istorice și documente în legătură cu Pravila lui Alexandru cel Bun, așa cum au putut fi sistematizate.

Prima dovadă istorică a existenței unei Pravile scrise pe vremea lui Alexandru cel Bun, este un text din „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir.

„Cu toate acestea, nu s-au putut aboli la neamul acela feluritele obiceiuri…” cum sunt cele privitoare la succesiune, testamente, la împărțirea moștenirii, la hotarele pământurilor (moșiilor) și la servituți aproape toate națiunile din lume le au deosebire. Și astfel, de aici a luat naștere la moldoveni, un îndoit drept:

unul scris care se rezema pe edictele împăraților romani și greci și pe hotărârile sinoadelor;

altul nescris, căruia îi poți zice cu dreptate datina neamului – întrucât chiar în graiul nostru acest drept se numește printre Moldoveni, cu un cuvânt slav, obîceai care înseamnă datina și obiceiul.

Textul exceptum, unii autori l-au interceptat ca desemnând o apariție săvârșită de Alexandru cel Bun care în felul acesta ar fi realizat un cod al său propriu.

Teza aparține lui St. G. Longinescu care a susținut existența unui cos al lui Alexandru cel Bun și prezența acestuia în primele 94 paragrafe ale Pravilei lui Vasile Lupu din 1646.

A doua interpretare propusă de I Popescu – Spineni și de C.A. Spulber face parte din „exceptum” un substantiv verbal care indică un extras preexistent epocii lui Alexandru cel Bun „care a fost” adoptat ca legiune pentru Moldova în aceasta din urmă.

În sfârșit un alt grup de istorici ai vechiului drept românesc socotesc că Dimitrie Cantemir nu se putea referi decât la Sintagma luMatei Vlastaris despre care se știe sigur că a circulat în Moldova veacului XV și a fost utilizată până târziu în Biserica românească cât și în statul feudal român.

Este greu de spus cu toate greșelile pe care le poate avea orice cronicar sau istoriograf, ca un cărturar atât de mare ca Dimitrie Cantemir care a fost și domnitor al Moldovei, și încă nu în mod întâmplător și cu tradiție familiară în treburile obștești ale țării să fi săvârșit o greșeală atât de grosolană din oarecare grabă, când vorbea tocmai de baza constituțională a țării sale, iar nu de oarecare chestie de obișnuință „dicasterie”.

A doua dovadă istorică a existenței Pravilei lui Alexandru cel Bun o constituie o însemnare din anul 1723 a mitropolitului de atunci, Gheorghe II al Moldovei (1723 – 1730) care poartă titlul „Istorie”.

A treia dovadă istorică despre existența unui cod de legi pe vremea lui Alexandru cel Bun, în ordinea vechimii, o constituie o Hotărâre a Sinodului Mitropoliei Moldovei, întrunit sub mitropolitul Iacob I Putneanul la Iași (1752).

Mărturia mitropolitului Gheorghe, ca și Sinodului moldovean întrunit sub mitropolitul Iacob I Putneanul sunt puse la îndoială de unii cercetători, nerecunoscându-li-se autenticitatea, fără a reuși însă a invoca elemente pe care să-și întemeieze în mod logic și acceptabil îndoiala lor.

O dovadă concludentă despre existența Pravilei lui Alexandru cel Bun o găsit în Predoslovia Codului Civil al Moldovei, publicat în limba greacă, la Iași, în anul 1816 de voievodul Scarlat Calimah.

Desigur că neavând nici un motiv întemeiat să tragem la îndoială existența unei Pravile a lui Alexandru cel Bun și având toate motivele – în lipsa dovezilor contrare – să luăm în considerare mărturiile care atestă existența unei stări pravile, suntem îndreptățiți să socotim un lucru real, iar nu ca o simplă născocire, momentul de drept bisericesc și stat din vremea lui Alexandru cel Bun.

Mai mult, pe baza cunoașterii Bisericii modului în care s-a dezvoltat pretutindeni organizația Bisericii și a elementelor pe care s-a rezemat aceasta – și în acord cu cele constatate – putem spune că posibilitatea existenței unei pravile este dată chiar și pentru o epocă anterioară aceleia lui Alexandru cel Bun.

Pravila a fost cunoscută și de comunitatea românească din nordul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului XIV.

Ipoteza unui drept scris, care să fi stat la baza organizării stavropighiei maramureșene, poate fi întărită și cu practica utilizată de bizantini în organizarea bisericilor slave, din raza de cultură bizantino – slavă.

Din aceea practică rezultă că peste tot se utilizează același obicei de a organiza bisericile naționale, după modelul celor cu vechi tradiții din Orientul Apropiat și în genere din lumina bizantină, după aceleași norme – norme fixate în scris și codificate. Normele au existat cu mult înainte și ele erau precizate în scris și strânse în colecții.

Legând aceste presupuneri de misterul care plutește în jurul originii celei mai vechi pravile românești păstrate până azi – Pravila tipărită, cunoscută sub numele de Pravila de la Ieud sau Pravila lui Coresi – și ținând seama de ultimele cercetări în legătură cu această pravilă, care leagă de Maramureș primele traduceri românești de cărți bisericești, după care Coresi mai târziu tipărește lucrările sale, putem să susținem ca verosimilă ipoteza cunoașterii unui drept scris de către cei care au organizat și condus Biserica românească a Maramureșului.

Un drept scris a trebuit să existe și la baza organizării Bisericii românești din Țara Românească, care s-a făcut prin munca unor figuri de seamă ale Athosului ortodox, cum au fost: egumenul Hariton fostul patriarh Nifon II, care a orânduit totul „după pravile”. Gavriil Protul istoriografului Neagoe Basarab și alții.

Mențiuni despre existența, drept pravilnic, află – după cum am mai menționat – pe vremea vrednicilor domnitori ai țărilor românești și anume: Alexandru cel Bun, al lui Ștefan cel Mare, al lui Alexandru Lăpușneanu, al lui Mihai Viteazu și a altora.

Toate legiunile despre care se face pomenire fie în limba originară – limba greacă – fie în traduceri slave sau românești.

Parte din aceste mențiuni sau adeverit prin aflarea a însăți exemplarelor care au servit de călăuză conducătorilor Statelor și Bisericilor românești din acea vreme.

Cunoștințe despre un drept pravilnic nu este exclus să fi avut și Biserica românească din Țara Mureșului (Banat), din cuprinsul principatului lui Ahtum (și poate din ducatul lui Glad, înaintașul acestuia) cu centrul la mănăstirea din Ubs Morisena.

Existența unei mănăstiri (reședința ierarhului locului) în capitala principatului românesc de pe Mureș, în veacul XI, cu vechi tradiții în veacurile trecute, nu face imposibilă cunoașterea unei colecții de canoane, mai ales având îexandru Lăpușneanu, al lui Mihai Viteazu și a altora.

Toate legiunile despre care se face pomenire fie în limba originară – limba greacă – fie în traduceri slave sau românești.

Parte din aceste mențiuni sau adeverit prin aflarea a însăți exemplarelor care au servit de călăuză conducătorilor Statelor și Bisericilor românești din acea vreme.

Cunoștințe despre un drept pravilnic nu este exclus să fi avut și Biserica românească din Țara Mureșului (Banat), din cuprinsul principatului lui Ahtum (și poate din ducatul lui Glad, înaintașul acestuia) cu centrul la mănăstirea din Ubs Morisena.

Existența unei mănăstiri (reședința ierarhului locului) în capitala principatului românesc de pe Mureș, în veacul XI, cu vechi tradiții în veacurile trecute, nu face imposibilă cunoașterea unei colecții de canoane, mai ales având în vedere legăturile de prietenie întreținute de căpeteniile românilor cu Vasile II Bulgarochtonul, puternicul împărat al Bizanțului din aceea vreme, reorganizatorul Bisericii din sudul marelui fluviu.

Persistența românilor în păstrarea ritului grec, presupune totodată și o adânca cunoaștere a ortodoxiei bazată pe stâlpii credinței,ai cultului și ai doctrinei canonice.

În susținerea tezei că românii au avut cunoștință de existența Pravilei, adică a unei colecții de legi bisericești și civile, pledează cu putere și legăturile permanente ce s-au stabilit între bisericile românești și bisericile din vecinătatea patriei noastre, printre care trebuie să enumerăm, în afara bisericilor slave (bulgară, rusă, moravă) în primul rând Marea Biserică centrul Ortodoxiei, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol și Sf. Munte Athos.

Legăturile unei părți a Bisericii noastre cu Constantinopol s-a stabilit îndată după înălțarea acestei cetăți prin mutarea capitalei imperiului de la Roma la Bizanț.

Existența unor școli românești in vechile mănăstiri – dovedite în Moldova ca existând din vremea lui Ștefan cel Mare, in ScheiI Brașovului, în Maramureș, Oltenia și Țara Românească, pretutindeni unde se amintește despre existența unor dascăli români, nevoia practică a efectuării spovedaniei în limba poporului, ne impune concluzia că și Pravila – cartea în care preotul găsea canonul sau legea după care trebuia să stabilească gravitatea păcatului și epitimia de aplicat penitentului – trebuia să existe într-o limbă accesibilă și aceasta era numai limba preotului si a poporului, adică limba română.

Chiar dacă preotul lua in cunoștință de textul pravilei în altă limbă era obligat să lămurescă conținutul canonului ce-l aplică în limba poporului, limba română.

Tot în limba română au trebuit cunoscute cu siguranță și canoanele în legătură cu impedimentele la căsătorie. Și în această privință avem în vedere primele traduceri de texte canonice care ni s-au păstrat și care conțin astfel de material canonic.

Că textul Pravilei a fost cunoscut în cea mai mare parte, în limba română de către români, adică în limba lor maternă, cu mult înainte de păstrarea documentelor, ca o necesitate, rezultă și din faptul că în ordinea vechimii, printre primele traduceri în limba română, se găsesc textele canonice și tot astfel și, printre primele tipărituri românești de mai târziu apar tot pravilele.

Primul document sigur că și românii au avut un cod de legi pentru trebuințele lor, în limba română îl constituie fragmentul de pravilă păstrat la Ieud și cunoscut sub numele de Pravila lui Coresi, socotit de cercetători a fi cel mai vechi exemplar de pravilă românească ce ni s-a păstrat.

Faptul că despre această pravilă nu știm nimic sigur – totul plutind în sfera ipotezelor – nici gând – nici unde și de către cine s-a făcut traducerea în românește a unui text slavon sau poate grecesc, nici gând, nici unde și de către cine s-a efectuat tipărirea unei astfel de traduceri și faptul că toți cercetătorii o socotesc a fi cea mai veche, dintre pravilele cunoscute până azi, ne face să credem că originile acestei pravile aparțin unui trecut îndepărtat și că ele se pierd în negura trecutului nostru istoric de popor creștin prin naștere.

Având în vedere că noi am cunoscut creștinismul, în epoca noastră de formare ca popor (veacurile primare ale creștinismului), în forma lui latină nu este nimic mai firesc decât să căutăm în această perioadă și originile unui drept scris. Aceasta cu atât mai mult, cu cât existența unei legi scrise la popoarele încreștinate începând cu veacurile III – IV se leagă în mod pe deplin dovedit de însuși momentul încreștinării.

Faptul acesta nu trebuie să surprindă având în vedere modul în care s-a săvârșit acest act istoric în viața popoarelor.

După cum se știe, rânduiala care s-a stabilit în mod practic pentru organizarea Bisericii la popoarele încreștinate începând din veacurile III – IV a fost aceea bine atestată istoricește, de a înzestra noua unitate creștină cu minime texte cultice, canonice și biblice în limbile popoarelor creștine.

Cum noi nu am primit creștinismul de la această epocă înainte ci mai devreme, când încă nu existau colecții de drept propriu-zise ci numai de norme religioase și morale după care se conducea viața bisericească, nu putem presupune că ne-am fi putut însuși niște legi de drept care nici nu existau3.

Secțiunea a II-a

Perioada apariției pravilelor

Al. Grecu (P.P. Panaitescu) în studiul său „Începuturile Dreptului scris” în limba română ajunge la concluzia că „începuturile dreptului scris cad în a doua jumătate sau la mijlocul sec. XVII și anume în Moldova.

____________________________

3„Originile dreptului scris în Biserica Română”, Ioan Floca – Revista Mitropolia Ardealului nr. 1 – 3/1969.

Se oprește la această concluzie fără să excludă posibilitatea ca „prima traducere” a nomocanonului să provină din Țara Românească cu care Coresi a avut legături mai strânse decât cu Moldova și unde, pe de altă parte se constată aceleași fenomene politice și sociale care au necesitat traducerea pravilei, chiar mai devreme și într-o formă mai accentuată. Totuși conclude autorul acestui studiu sus citat „textele care le cunoaștem până acum provin din Moldova și nu din Țara Românească”.

Opinia traducerii nomocanonului în Țara Românească o are și C.A. Spulber.

Ambii cercetători exclud deci posibilitatea existenței, înainte de Coresi a unei traduceri a nomocanonului, în Transilvania, deși din cele patru texte de nomocanoane, cunoscute până acum provenite din veacul XVI sau copii din veacul XVII, două sunt ardelenești și două moldovenești. Primele trei, adică „Pravila de la Ieud” sau a lui Coresi, tipărită Pravila din „Condex Neaogoianus”, manuscris transilvănean și „Pravila de ispravă”, manuscris moldovenesc din veacul XVII, care după caracterele paleografice ce le prezintă reproduce un text din veacul anterior, derivă toate într-un manuscris comun dintr-o traducere românească făcută după un text slavon, care are legături cu Transilvania și Moldova. A patra pravilă, a lui Lucaci, manuscris moldovenesc din 1581, este independent de grupul unitar al celor dintâi. Ca text cuprinde unele părți comune, dar datorită unei traduceri independentă în românește, ele diferă.

În urma cercetărilor, Al. Grecu conclude că au fost două traduceri ale pravilei în românește, una cu manuscris și tipărituri din Transilvania și Moldova, cealaltă numai în manuscris, în Moldova. Ambele traduceri provin însă din Moldova, susține autorul.

Într-adevăr Moldova prezintă toate condițiile care ar fi putut face posibilă traducerea mai degrabă a ,,nomocanonului”.

Moldova era un stat tipic feudal cu o organizare bine închegată. Avea structură și o ierarhie socială feudală bine împlinite cu un principe ereditar în frunte și un aparat de stat, întocmit după modelul bizantin. Domnul cârmuia țara împreună cu boierii de sfat. El era judecătorul suprem, funcție în care era ajutat de sfatul domnesc din care făcea parte și mitropolitul țării, ceilalți vlădici și alte fețe bisericești. Judecătorii domnești, mici și mari, împărățeau dreptatea pe întreg cuprinsul țării. Moldova avea și un aparat fiscal și administrativ bine organizate și o oaste puternică.

Toate acestea impun cu necesitate existența unei legi scrise. Obiceiul nu mai corespunde noii situații.

Bine închegat statul feudal moldovean întrținea relații cu statele vecine, cu care încheia și înnoia mereu tratate, dintre care nu lipsea Bizanțul.

Toate acestea nu se puteau coordona decât pe baza unor legi unitare și precise, și acestea nu puteau fi decât legi scrise.. Aceste legi le-a găsit statul moldovean și în cel mai puternic stat feudal Bizanțul, de unde le împrumută.

Pe același plan se pune și problema existenței în Moldova a unei biserici bine organizate ierarhic, ale cărei lucrări presupun existența unor legi și rânduieli bisericești scrise, legi și rânduieli comune cu celelalte biserici ortodoxe. Aceste legi reprezintă alături de dogme și de cult, a doua trăsătură comună a tuturor bisericilor ortodoxe, al cărei semn de recunoștere a ortodoxiei oricărei biserici, chiar al unității ortodoxiei ecumenice. N-a putut exista o biserică organizată ierarhic ca cea din Moldova, fără canoane, fără cod de legi. Aceasta este o condiție sine gua non a existenței însăși a bisericii ca organizție socială. Pe lângă aceasta trebuie să ținem seama de faptul că biserica, spre deosebire de stat, care avea libertatea se a-și crea norme, era obligată să primească și să țină pravilele sau canoanele comune întregii ortodoxiei. Datorită acestui fapt, ea nu putea fi lipsită de pravile scrise ,,De la această rânduială nu a făcut excepție nici o altă Biserică, creată în aria spirituală a Bizanțului”. Toate au primit de la Bizanț, pe lângă credința ortodoxă și pe lângă ceremonialul cultic aferent, încă și canoanele sau sfintele pravile socotite ca temei al ortodoxiei, ca al doilea criteriu al ei alături de dogme și numite cu bună dreptate pravile ale credinței, așa cum le zice mitropolitul Dosoftei.

Dacă alte biserici au avut cu mult înainte pravile scrise, este exclus ca Biserica Moldovei să nu fi avut.

Este lucru dovedit că colecția de canoane numită ,,Sintagma alfabetică”, numită și ,,Pravila Mare” este cunoscută în Moldova. Moldova avea deci și o pravilă în limba slavonă. Ea a putut fi tradusă cu ușurință în limba română la nevoie. Moldova avea toate condițiile de a face posibilă o astfel de traducere. În Moldova erau mănăstiri bogate în care știința de carte era una din preocupările lor de seamă, cele mai multe fiind adevărate școli.

Momentul traducerii în românește al ,,Nomocanonului” nu-l cunoaștem, știm că în veacul XVI există un astfel de ,,nomocanon”, în limba română sub formă de manuscrise atât în Moldova cât și în Transilvania, unde s-a tipărit de diaconul Coresi. Momentul traducerii lui poate fi impus chiar și în veacul XV până la începutul lui, pe vremea Bunului Voievod Alexandru. Nimic nu ne împiedică să presupunem, mai ales că, condițiile interne și curentele de traduceri în românește existente ne permit acest lucru. Dovezi nu avem, dar putem presupune.

În veacul XV în Moldova, sub îndrumarea Bisericii putem vorbi de o frumoasă cultură, desigur în limba slavonă, dar ale cărei urme, chiar în limba română, urcă până-n veacul XIV. Reprezentând Bisericii moldovene la Sinodul de la Constanța (1415) și la cel de la Florența (1438 – 1439) presupun în mod necesar folosirea unor instrumente pentru pregătirea clerului, de instruire a lui în dreapta credință, ca și în buna rânduială a pravilelor.

,,Mențiunile despre o școală mai înaltă la Suceava, pe lângă mitropolie chiar pe vremea lui Alexandru cel Bun, par a fi cu totul întemeiate atât în trebuințele bisericești cât și în cele ale vieții de stat propriu-zise”.

La această școală, ca de altfel în toate școlile medievale, cu siguranță se predă și dreptul după nomocanoane și după alte colecții de legi, trebuitoare deopotrivă vieții bisericești și celei de stat. Nu-i exclus ca învățatul Grigorie Țamblac să fi fost dascălul sau chiar organizatorul acestei școli.

În Moldova veacurilor XV, chiar XIV, se atestă o serie de studenți care învățau la Universitățile catolice din Viena și Craiova.

În contact cu focarele de cultură latină și cele de cultură slavă, care au creat încă de la finea veacului XII. Pravila comună Bisericilor slave, numită Cormeia Cniga, adoptată și de Biserica Rusă la 1274, și cu centrul culturii bizantine, Bizanțul, Biserica Moldovei veacul XV, fie chiar începutul acestui veac pe vremea lui Alexandru cel Bun, e cu neputință să nu fi existat o pravilă.

În concluzie putem afirma că în Moldova erau toate condițiile care să facă posibilă traducerea nomocanonului.

Timpul când s-ar fi putut efecuta o astfel de traducere nu-l știm. El poate fi însă împins chiar până-n vremea lu Alexandru cel Bun ,,un mare gospodar, iubitor de pace, temeluitor de țară, dătător de legi și întocmitor de trainice așezăminte”, așa cum se profilează chipul său deasupa ,, talazurilor istoriei noastre”.

Țara Românească prezintă aceleași condiții prielnice pentru a putea face posibilă traducerea nomocanonului. Teza e susținută și de C.A. Spulber care fixează ca perioadă începutul veacului XVI (1508). Nu excludem această perioadă. Dovezi nu avem.

Vrem să arătăm însă, că nici pentru Transilvania nu sunt excluse astfel de posibilități ceea ce ne îndreptățește o asemenea afirmație, e faptul că în Transilvania a circulat o astfel de traducere cu siguranță în prima jumătate a veacului XVI, și ea putea fi și mai veche; ea s-a tipărit la Brașov la diaconul Coresi și s-a copiat de popa Ioan din Sîmpetru de la Brașov (1620 – 1621).

Transilvania avea și toate condițiile pentru a face posibilă o astfel de traducere. E cunoscut curentul primelor traduceri maramureșene, traduceri efectuate în mănăstirile din jurul stavropighiei Patriarhiei din Constantinopol, mănăstirea Peri din Maramureș. E adevărat că de aici nu ni s-au păstrat texte juridice.

Acest fapt nu exclude însă existența lor. Coresi știe că a folosit la tipăriturile sale multe traduceri făcute în nordul Transilvaniei. N-ar fi exclusă posibilitatea ca și textul pravilei să-l fi obținut tot aici. Singurul exemplar păstrat din Pravila lui Coresi tot în Maramureș ni s-a păstrat la Ieud. Situația excepțională a mănăstirii Peri, cu drepturile episcopale ale starețului în veacurile XIII- XV e imposibil să nu fi cunoscut și canoanele bisericești aflate-n colecții atât de cunoscute lumii salvo-bizantine mai ales că ctitorul ei (Drag) obține personal și direct din Bizanț dreptul ctitorial și stavropighial. În obiceiul Bizanțului era, ca pe lângă cele ale credinței – învățătura dogmatică – să dea și cele ale unei bune organizări – canoane sau pravile – adică normele de organizare. Cunoscând și având cu siguranță norme juridice sub forma unor pravile sau coduri de legi nu excludem posibilitatea ca în vremea traducerilor din veacurile XIV – XV să se fi tradus, în Transilvania și ,,nomocanonul” adică pravila bisericească.

Dovezi nu avem. Posibilitatea există.

Nu putem trece cu vederea nici stocul de traduceri în manuscris aflat la biserica din Brașov, unde se știe că a funcționat o vestită școală pentru pregătirea preoților. Manuscrisele erau destinate pentru a fi utilizate ca manuale școlare pentru viitorii preoți. Din aceste manuscrise multe au fost cu siguranță folosite de Coresi în tipărirea cărților lui. Între acestea nu este exclus să fi fost și un nomocanon, mai ales că tot după un astfel de manuscris și nu după nomocanonul tipărit de Coresi, copiază la 1620 – 1621 și popa Ioan din Sîmpetru, pravila sa.

Dovezi nu avem că ar fi existat o astfel de traducere. Nici Coresi nu ne spune (s-au păstrat numai 12 foi) de unde l-a luat. Fapt e, că a existat o astfel de traducere și că a circulat, în cuprinsul Transilvaniei sub formă de manuscris mult înainte de Coresi, care o pune sub tipar.

Dacă pentru școala din Schei s-au tradus cărți bisericești, ac Octoihul mult înainte de Coresi, pentru a servi ca manuale școlare pentru viitorii preoți, nu ne împiedică nimic să admitem că printre ele putea, sau îndrăznind să zicem trebuia să fie și Pravila.

Afirmăm acest lucru pentru faptul că pravila era cu siguranță unul din manualele de bază pentru școală. Fără cunoașterea canoanelor, era imposibil a deveni preot școlar dintr-o școală teologică ca cea din Schei, și cu atât mai mult, nu putea deveni preot duhovnic. Darea duhovniciei era și atunci ca și azi, un act separat de hirotonie și era condiționat de cunoașterea canoanelor bisericești și de experiența pastorală. Preotul nu putea deveni judecător în sens duhovnicesc, fără să cunoască legile și acestea se cuprind în pravile.

Mai mult, dacă pentru celelalte manuale, se foloseau adesea, pe seama celor puțin știutori de slavonie, exemplare cu text paralel, fapt ce indică necesitatea de a-și înțelege ceea ce atești, cu atât mai mult trebuia cunoscută pravila care nu se citea atât cât trebuia să fie cunoscută și bine înțeleasă pentru a fi aplicată. Iată ce ne îndreptățește să considerăm că pravila a fost printre primele manuale care s-a impus să se traducă în limba poporului.Credem că școala din Schei a avut o astfel de traducere și ea a circulat în Transilvania și de aici cu ușurință a putut ajunge în Moldova și Țara Românească.

Tot manual de școală trebuia să fi fost și Pravila lui Coresi. Chiar tipărirea ei credem că a fost solicitată de dascălii și elevii acestei școli și poate de preoții setoși să cunoască rânduielile după care se traduc în practica spovedaniei.

Tot manual de șscoală trebuia să fi fot și Pravila lui Lucaci (1581) din Moldova, care păstrează în limba slavonă tot ce interesa pe episcop și biserica centrală,traduce românește tot ce interesa pe preotul duhovnic, adică tot ce este în legătură cu judecata penitențială, cu nunțile și gradele de rudenie. Faptul că ea a fost tradusă și scrisă de un ,,ritor și scholastic” și a fost destinată episcopiei Romanului, unde sigur erau ucenici la preoție, și apoi dăruirea ei mănăstirii Putna de către episcopul Eustratie, s-a făcut credem tot în acest scop. La episcopie, dacă nu era o școală permanentă, veneau totuși preoți tineri să ia dreptul (,,învățătură”) de a mărturisi păcatele credincioșilor,duhovnicia, dreptul de a fi judecător în sens duhovnicesc.

Acest drept îl acorda episcopul în urma hirotoniei, la un anumit interval și în urma unui exemplar la care candidatul trebuia să facă dovadă că, cunoaște bine sfintele canoane. De unde le putea ști viitorul preot, dacă nu din aceste pravile manuale școlare, în limba slavonă, sau în limba română, sau în text paralel ca cel din Moldova?

Faptul că a existat o traducere în Transilvania, s-a tipărit la Brașov și a circulat pe întreg teritoriu locuit de români și de faptul că au existat aici și toate condițiile unei astfel de opere, ne facem să închinăm a crede că și în Transilvania s-a putut face o astfel de traducere.

Preoții și călugării maramureșeni, care au tradus atâtea cărți ca și preoții și dascălii de la biserica din Schei care au tradus și ei numeroase cărți, manuale pentru școală, au putut cu siguranță efectua și traducerea nomocanonului, care, după cum am arătat,era necesar și se număra printre manualele de școală și printre cărțile de îndrumare pastorală indispensabile unui preot duhovnic.

Ținând seama și de conținutul pravilei lui Coresi, ca și de cel al manuscrisului din Moldova din veacul XVII și de acela al popii Ioan din Sîmpetru de lângă Brașov, care se presupune a avea un izvor comun, legat mai mult de uzul practic al preoților duhovnici în legătură cu judecata penitențială, ne face și mai mult să credem că această primă traducere s-a putut face tot așa de ușor și în Transilvania.

La cauzele care au determinat primele traduceri in românește putem adăuga și nevoia practică a folosirii pravilei în taina mărturisirii ca și menirea ei ca manual de școală. Pentru aceste mărturisiri s-a tradus și nu pentru uzul centrului episcopal, unde se foloseau pravilele în limba greacă și slavonă, În traducere se folosea pravila de cei puțin cunoscători, de preoții simpli care fiind și duhovnici trebuiau să judece pe penitenți și să pronunțe sancțiuni penitențiale, să indice pedepse prevăzute de pravilă, să spovedească ,,pe pravilă” cum spune o vorbă păstrată până azi4.

Secțiunea a III-a

Izvoarele folosite la redactarea pravilelor bisericești

Începân cu Edictul de la Milan (313), în cadrul și în limitele teritoriale ale unităților administrative ale statului, Biserica iși creează, organizează și reorganizează propriile ei unități administrative, aplicând în organizarea unităților sale administrative legile de stat privitoare la împărțirea administrativă a Imperiului Roman.

Proclamarea creștinismului ca religie stat la anul 380, cu prilejul convocării celui de al doilea sinod ecumenic, a dat puterii de stat o bază legală pentru a legifera direct în chestiunile bisericești, lucru ce de altfel începuse a-l face din vremea lui Constantin cel Mare.

Aceste legi au fost încorporate în codicii oficiali ai statului român Codex Theodosianus, alcătuit la 438 și în Corpus Juris Civilis al Împăratului Justinian.

Astfel, legile care reglementau treburile bisericești, extrase din codicii lui Justinian, au fost adunate în secolul VI, de un autor necunoscut în așa numita ,,Colecție în 25 capitole”; la 567, patriarhul Ioan Scolasticul publică extrase din Novele în ,,Colecția în 87 capitole”, iar un autor necunoscut publică în sec. VI –

VII ,,Colecía Tripartită” extrase din Colecțiile lui Justinian: Codex Institutiones

și Novelae.

__________________________

4„Unitatea din pravilele folosite în Transilvania cu cele din Țara Românească și Moldova”, Ioan Floca – Revista Mitropolia Ardealului nr. 9 – 12/1962.

În afară de această legiferare a treburilor bisericești din partea statului, Biserica și-a reglementat stările ei specifice prin legi proprii.

Legile elaborate de autoritatea supremă a Bisericii, Sinoadele Ecumenice urmează un proces propriu de dezvoltare.

Ca și legile de stat, legile bisericești se păstrează cu sfințenie și se codificau. Astfel fiecare Sinod Ecumenic, înainte de a elabora norme noi, verifică și confirmă normele sinoadelor anterioare.

Așa s-a procedat la primul, la al doilea și la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (415), care toate confirmă hotărârile dogmatice și canonice ale sinoadelor anterioare.

În mod special, Sinodul IV Ecumenic în primul său canon hotărăște să rămână în vigoare canoanele așezate de către Sfinții Părinți la toate sinoadele (ecumenice) de până atunci.

Din această formulare a hotărârii sinodale se pare că acum se stabilește cuprinsul primei colecții oficiale de canoane. Aici e vorba numai de canoanele sinodale ecumenice de până atunci (415), nu și de canoanele celorlalte sinoade așa cum rezultă și din Novela 131 a lui Justinian (545) prin care se conferă putere de lege de Stat numai canoanelor primelor patru sinoade ecumenice, nu și celor particulare.

Canoanele sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți, deși acestea erau întrebuințate și invocate chiar în lucrări ale sinoadelor ecumenice totuși erau considerate ca nefiind normative pentru întreaga Biserică „ci doar indicative” ceea ce nu le răpea din valoarea lor pentru unele părți din Biserică sau pentru Bisericile locale.

Toate aceste canoane – ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți ca și cele zise apostolice – deși au fost acceptate și folosite de Biserică din vremuri mai vechi totuși n-au fost incluse în mod oficial în Codul Oficial al Bisericii decât târziu, prin hotărârile sesiunii a doua a sinodului VI ecumenic numit sinodul Trulan ( 692 ) care prin canonul 2 – a procedat la codificarea canoanelor emise până la anul 691 – 692 la care a adăugat pe ale sale proprii.

În felul acesta s-a încheiat în mod oficial formal un prim „canon al canoanelor” ținându-se ceea ce s-a găsit a fi și eliminându-se ceea ce s-a socotit a nu fi conform cu „dreapta credință”, cu „frumusețea sublimă a dogmelor dumnezeiești sau cu predaniile bisericești”.

Codificarea făcută de sinod a fost acceptată și confirmată de către Sinodul VII ecumenic, întrunit la Constantinopol 1787.

Sinodul VII ecumenic n-a procedat la codificarea propriu-zisă cum a făcut Sinodul Trulan, ci doar la o întărire a celor stabilite de sinodul respectiv, după rânduiala introdusă de mult „ca fiecare sinod ecumenic posterior să confirme hotărârile dogmatice și canonicele sinoadelor anterioare”.

În vremea aceea strângerea canoanelor în colecții particulare s-au bucurat de mare autoritate, datorită fie centrului bisericesc din care emanau, fie mai ales autorității personalității care a întocmit colecția respectivă.

Colecțiile se completau apoi cu materiale noi, pentru a corespunde cât mai deplin cerințelor practice la care erau chemate să răspundă.

În felul acesta, vechea colecție canonică a Bisericii primare – Akoluthia ton Kanonon – compusă de un autor necunoscut, amintită ca existând în 451 ce cuprinde textul autentic al Sfintelor Canoane, în ordinea cronologică s-a completat mereu.

Cu timpul, însă, nevoi practice au impus întocmirea unui nou codice în care materia să fie organizată cronologic, ca în vederea colecției Akoluthia ei după materie. În acest scop s-au alcătuit codicii sistematici, Codicele în 60 de titluri, compus de un autor necunoscut care a sistematizat normele cuprinse în Akoluthia și Synopsis și „Condicele sistematic în 50 de titluri” alcătuit la 550 de Ioan Scolasticul din Antiohia.

Cea mai importantă codificare a normelor canonice ale Bisericii o datorăm patriarhului Fotie, care însă, după cum vom vedea mai jos a inclus Codul său în așa – zisul „Nomocanon al XIV – lea titluri” dat la lumină la 883, acceptat și generalizat pentru întreaga Biserică prin hotărârile Sinodului ecumenic de la Constantinopol din anul 1920.

În felul acesta Biserica a avut în față două feluri de coduri, două corpuri de legi „egal obligatorii și utile”:

codul de legiuiri bisericești emise de stat;

codul de legiuiri pur bisericești, ca legi proprii care, după cum am văzut, ca și legile civile se strângeau în colecții și se păstrau cu sfințenie.

Între cele două feluri de norme, „legiuiri juridice ale Bisericii și acelea ale societății civile” apare un proces firesc de „osmoză” în sensul că „Biserica și-a însușit o parte din legile și principiile de drept ale statelor” pe care „articulându-le în propria sa legislație a ajuns astfel în chip inevitabil în situația de a se conduce și după legile de stat, nu numai după legi proprii.

Acest proces început în primele veacuri de existență a creștinismului, a continuat să se dezvolte din ce în ce tot mai mult, cu faze mereu noi, adâncindu-se, înrădăcinându-se și lărgindu-se mereu”.

Procesul osmotic a fost sprijinit mai ales prin hotărârile cuprinse în Novelele 115 din 542 ți 6 din 545 ale împăratului Justinian prin care recunoaște puterea de lege a Sfintelor Canoane și în viața de stat, asigurându-li-se egalitatea cu legile de stat.

În felul acesta s-a ajuns ca Biserica și statul bizantin să aibă aceleași legi egal de obligatorii în viața civilă și bisericească.

Din nevoi practice s-a recurs la strângerea într-o colecție unică atât a Sfintelor Canoane cât și a Legilor de Stat privitoare la chestiunile bisericești.

Care va fi primul codice nomocanonic, nu se știe. În orice caz nevoia lui a apărut în mod sigur încă din veacul IV. Totuși, primul codice de acest fel, care ni s-a păstrat, datează din veacul VI și e cunoscut sub numele de „Nomocanonul în 50 de titluri”, sau „capitole” atribuit patriarhului Ioan Scolasticul.

„Noul cod corespundea în chipul cel mai firesc nevoilor vieții bisericești și era expresia stadiului în care ajunsese legislația bisericească. Ea intrase într-o nouă fază, caracterizată prin faptul că procesul de însușire osmotică a legilor de către Biserică, după o epocă de stagnare, luase amploare și intrase el însuși într-o fază nouă, prin însușirea-n bloc a legilor de stat care se refereau la treburile bisericești și prin încorporarea lor într-un cod bisericesc de tip nou, cod ce se va numi de acum înainte nomocanon.

Noul cod odată format, se completează mereu prin încorporări ulterioare a Sfintelor Canoane date de sinoadele ulterioare și a Legilor de Stat emise de împărații bizantini sub numele de novele, cum sunt cele ale împăratului Heracliu.

Nevoi practice au imps și sistematizarea codului nomocanonic. Prima redacție de acest fel se face în vremea împăratului Heracliu și a împăratului Serghie de atunci codul nomocanonic este împărțit în 14 titluri și numeroase subtitluri.

Apariția, folosirea și oficializarea canoanelor, nu numai prin uz ci și prin hotărârile exprese ale autorității bisericești, a consacrat în Biserică o nouă tradiție a legalității, sau mai târziu a completat vechea ei tradiție canonică, transformând-o într-o tradiție nomocanonică ce constă-n folosirea de către Biserică în organizarea și conducerea ei, atât a legilor ei proprii cât și a legilor de stat care o privesc.

Tradiția aceasta nomocanonică, rămasă principiul călăuzitor și în Biserica Ortodoxă – în atitudinea sa față de legile de stat în genere și față de cele referitoare la treburi bisericești sau la activitatea religioasă în special, a suferit numeroase schimbări, legate de însăși dezvoltarea societății, a caracterului statului și a multor împrejurări și condiții obiective nu fac decât să confirme statornic și valabilitatea principală a tradiției nomocanonice”.

În cadrul Imperiului Bizantin și atâta timp cât a durat acest cod nomocanonic a fost completat și ajustat mereu, prin încorporarea noilor legi cuprinse în colecția Vasilicalelor, a novelelor lui Leon VI Filozoful și a altor legi de stat de mai târziu.

Veacul XII impune apariția ziselor comentarii ale operei canonice pentru a se scoate în evidență actualitatea ei. Dintre canoniștii acestui veac cei mai de seamă sunt: Mihai Psellos, Alexie Aristeu, Ioan Zonara.

Tradiția nomocanonică se îmbogățește apoi prin apariția diferitelor tipuri de nomocanoane din mediul de cultură grec, ce poartă numele de canonarii de colecție sau sintagme.

Dintre aceste nomocanoane, mult inferioare celor clasice, câștigă o mare autoritate. Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastaris compusă în anul 1335, Hexabilul lui Harmenopulos din anul 1345, ca și Canonarul sau Nomocanonul lui Mihai Malaxa din 1561 – 1562.

Tradiția nomocanonică odată formată în cadrul lumii bizantine s-a păstrat și s-a amplificat mereu ,,nu numai în cadrul Imperiului Bizantin” și cât timp a durat acesta ci și în cadrul străvechilor state slave și al statelor românești de mai târziu, ca și în acele părți ale ei care au ajuns din veacul VII și după aceea, fie sub stăpânirea arabă, fie sub stăpânirea turcă.

În scopul păstrării pe linia unui creștinism autentic, normele canonice și juridice ale Bisericii grecești se traduc și se adaptează la viața socială și bisericească a tuturor popoarelor încreștinate mai târziu.

Românii, popor creștin prin naștere s-au păstrat pe linia aceleiași tradiții nomocanonice sau pravilnice și au cunoscut colecții juridice bizantine atât în limba originală, limba greacă precum și edițiile acestora în traducerea lor slavă și română, atât în formă de manuscris cât și cea tipărită.

,,Toate acestea poartă, fără excepție și de la început numele de pravile”,

Acestea sunt în manuscris câteva încercări fragmentare ca și cele cunoscute sub numele de Pravila de ispravă, Pravila lui Lucaci, Pravila popii Ioan din Sîmpetru iar tipărite Pravila lui Coresi de la Brașov din anii 1560 – 1580, Pravila Mică de la Govora din anii 1640 – 1641, Pravila lui Vasile Lupu de la Iași din anul 1646 și Pravila Mare de la Târgoviște din anul 1652.

Dovada netă că și românii s-au păstrat pe linia veche a tradiției nomocanonice sau pravilnice o constituie nu numai preluarea pravilelor românești după originalele grecești sau prelucrările în limba slavă acelorași pravile ci și faptul că ele s-au păstrat și s-au utilizat dimpotrivă pe întreg teritoriul locuit de români, indiferent de granițele politice vremelnice în care au trăit și faptul că s-au aplicat nu numai în Biserică ci și în satul feudal român până în epoca modernă (Cuza – Vodă) iar în Biserică până azi.

Pravila în conștiința poporului nostru a exprimat unitatea de lege nu numai în Biserică, unde continuă să fie întrebuințată până azi în acest sens ci și de lege comună sau de stat, ca termen tehnic în vechiul drept românesc.Folosirea îndelungată a pravilelor de tot felul și sudarea conținutului lor în spiritul limbii și al culturii noastre a creat și în Biserica românească o puternică tradiție nomocanonică sau pravilnică aceeași cu aceea a Bisericii Ortodoxe unași aceeași în toate Țările Române despărțite prin granițele politice dar cu o viață bisericească unitară.

Izvoarele și originile acestora nu ne sunt arătate de alcătuitorii lor. Ele sunt, după cum am văzut, traduceri sau mai bine zis prelucrări după ediții grecești și slavone. De remarcat că traducerile dau prelucrările pravilelor românești din secolul XVI nu s-au făcut după colecții clasice ci după colecții nomocanonice care au circulat în lumea de cultură bizantino – slavă în veacurile XII – XVI. Acesta sunt însă mult inferioare celor clasice. Ele însă au circulat și au fost utilizate în limba greacă și slavă la toate popoarele ortodoxe, la greci, la sârbi, bulgari, ruși și români, ba chiar la moravi.

Colecțiile în circulație s-au îmbogățit mereu, adăugând la materialul nomocanonic bizantin, material variat de drept civil specific diverselor popoare și chiar elemente de drept obișnuielnic sau obicei al pământului, reflectând însă aceleași relații de clasă și aceleași rânduieli de bază cu privire la tot felul de acte legate de acestea.

Referitor la originea izvoarelor pravilelor bisericești din secolul XVI C.A. Spulber arată că acestea nu sunt decât versiuni ale Nomocanonului sau Canonarului lui Ioan Postnicul.

Canonarul lui Ioan Postnicul apare în diferite versiuni în limba greacă și în traducere slavă, mai ales ca anexă la Sintagma lui Matei Vlastares cum îl găsim în Pravila lui Neamțu (1472) și de la Bistrița (1636) ambele în limba slavonă. Canoanele din colecția Postelnicului au fost în uz în Biserica noastră încă din veacul XV, când ele apar ca apendice la Sintagma lui Matei Vlastes, utilizată la noi; le găsim apoi atât în pravilele românești rămase în manuscris cât și în cele tipărite.

Mihai Malaxa folosește și el canoanele „dumnezeiescului patriarh Ioan Postnicul” în Nomocanonul său (1561), și ele mai apar și în lucrarea „Șapte Taine” a mitropolitului Varlaam (1644). Același Nomocanon este utilizat și la întocmirea Pravilei Mici și a Pravilei Mari. Textul apare mai târziu și în Pidalionul lui Veniamin Costachi (1844) și este și azi utilizat și se găsește în uzul Bisericii noastre.

În ce privește identificarea izvoarelor Pravilei de la Govora, cercetătorii au arătat că aceasta are un conținut unitar cu cel al celorlalte pravile. Astfel C. Popovici, îi indică izvoarele sau „fântânile” canonice apropiind-o de Nomocanonul lui Cotelerius; I Peretz o apropie de Pravila de Bistrița iar Șt. Berechet indică printre modelele acestei pravile, pravilele slavoane din Bisericani (1552), Neamțu (1567), Putna (1581) și Bistrița (1618).

P. P. Panaitescu arată dependența conținutului predosloviei pravilei govorene de cea a Nomocanonului de la Kiev (1629) a lui Petru Movilă. Mare asemănare de text cuprinde pravila cu nomocanonul grecesc publicat de I.E. Cotelerius, la Paris în anii 1677 – 1686. Acesta însă nu e izvorul pravilei românești, ci mai degrabă o variantă deformată a izvorului direptătorului de lege govorean. Recent s-a identificat existența unei pravile slave, acre pare să fie exemplarul cel mai apropiat ca text de acela al Pravilei de la Govora5.

Secțiunea a IV-a

Răspândirea, circulația și aplicarea pravilelor bisericești

pe întreg teritoriul locuit de români

Răspândirea și circulația pravilelor bisericești e atestată de documentele istorice și o dovedim prin indicarea locului unde au fost utilizate și unde s-au păstrat uneori, unicele exemplare ce ni s-au transmis peste veacuri și le posedăm.

Prima tarducere românească, care este socotită a fi drept izvor comun al Pravilei lui Coresi, al celei din Codex Neagoianus și al Pravilei de ispravă, fie că s-a făcut în Moldova, fie în Transilvania sau Țara Românească, fapt cert că a circulat nestingherit de o parte și de alta a Carpaților, de vreme ce se tipărește la Brașov, se copiază de popa Ioan din Sîmpetru și se copiază după un veac în Moldova.

Pravila lui Coresi, ni s-a păstrat într-un unic exemplar incomplet ( 12 foi ) la biserica din Ieud, în Maramureș, deci în colțul cel mai îndepărtat al Transilvaniei. Restul exemplarelor sigur au luat drumul celorlalte țări românești. Lucrul e explicabil și ușor de înțeles ținând seama de rolul Brașovului, mare centru comercial comun cu cele trei țări.

Legăturile Brașovului cu țările românești sunt nu numai de natură

___________________________

5„Originile dreptului scris în Biserica Română, Ioan Floca” – Revista Mitropolia Ardealului nr. 1 – 3/1969.

comercială ci și legături diplomatice, politice și religioase ( preoții erau sfințiți de ierarhii din Țara Românească ). Tipografia lui Coresi e adusă din Țara Românească. Coresi vine din aceeași țară la cererea românilor din Schei, orășenii au frumoase tradiții culturale. În cadrul multiplelor legături între Brașov și Țara Românească în secolul XVI, cartierul românesc al Scheilor are importanța sa ca un cartier bogat, protejat de Țara Românească și de Moldova, cu o comunitate ortodoxă interesată în legăturile comerciale, diplomatice și religioase cu aceste două țări.

Pravila lui Lucaci ( 1851 ) s-a tipărit în două ediții, din care una pentru Transilvania cu semnătura mitropolitului Ghenadie al Transilvaniei acesta ne îndreptățește să presupunem că ea a circulat ca un cod oficial bisericesc pe înreg cuprinsul Transilvaniei, după cum, în ediția pentru Țara Românească, a circulat nu numai în această țară ci și în Moldova. Din această pravilă ni s-au păstrat exemplare în toate provinciile românești.

,,Șapte Taine” (1645) a lui Varlaam scrisă din porunca lui Vasile Lupu a circulat și s-a utilizat și în Transilvania, unde s-au găsit o serie de exemplare.

Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, la fel au circulat și s-au utilizat și în Transilvania. Îndreptarea Legii și pentru Transilvania codul oficial bisericesc după care se cârmuiește biserica ortodoxă. Exemplarele din aceste pravile se păstrează prin bibliotecile eparhiale și pe la diferite parohii sătești. Pravila Mare se traduce chiar în latinește sub austrieci pentru uzul instanțelor civile.

După locul unde s-au tradus, copiat sau tipărit, ca și după locul unde s-au păstrat diferitele exemplare din vechile pravile, deducem că ele s-au răspândit și au circulat pe întreg teritoriul locuit de români indiferent de granițele polittice nefirești în care trăia acest popor cu o concepție juridică unitară formată în condiții de trai identice.

Pravilele s-au răspândit prin diferite mijloace. Pravilele în manuscris au circulat prin intermediul copiștilor, care circulau multiplicând textele existente de care dispuneau ei sau alții.

Pravilele, ca de altfel toate cărțile bisericești, s-au răspândit fie prin vânzări repetate, donații, schimburi, împrumuturi.

Legăturile comerciale, politice, culturale și mai ales religioase dintre țări au ușurat mult circulația pravilelor. Nu trebuie uitat interesul comercial al sprijinitorilor lui Coresi, care nu urmăreau atât satisfacerea nevoilor culturale ale românilor, cât și câștigul material rezultat din vindecarea acestor cărți, mai ales că de multe ori aceștia erau străini, sași, unguri, armeni, bulgari, negustori care mișunau în Brașov în această vreme.

Răspândirea pravilelor oficiale ca cea de la Govora și Îndreptarea Legii, credem că s-a făcut și pe cale oficială prin intermediul mitropoliei cu ajutorul protopopilor și preoților.

Nici desagii ciobanilor transhumați și ai călugărilor peregrini nu trebuie neglijați, ci putem socoti că prin intermediul acestora de cele mai multe ori se aduceau dintr-o parte in alta a Carpaților diferitele cărți bisericești, între care desigur nu lipseau pravilele atât de solicitate de preoții satelor.

Problema aplicării pravilelor în instanțele judecătorești civile și bisericești este una din problemele mult discutate de istoria dreptului românesc. Unii din cercetători, mai ales istorici ai literaturii noastre vechi, au negat aplicarea pravilelor, socotindu-le simple cărți de învățătură morală.

Pravilele, departe de a fi literă moartă pentru judecata vremii, cum le socotesc cei ce le neagă aplicabilitatea au fost colecțiile de legi după care se conducea judecata civilă și bisericească a vremii. Ele s-au aplicat cu aceeași autoritate și de către preotul duhovnic în actul spovedaniei.

În dovedirea aplicabilității pravilelor întâmpinăm unele greutăți și anume:

În trecut hotărârile în pricinile de drept penal sau de drept al familiei ni se sădeau în scris, ci probabil numai oral. În scris ni s-au păstrat numai hotărârile judecătorești date în chestiuni de reglementare a dreptului de proprietate, care obișnuit se dădea în baza „obiceiului pământului” și numai în subsidiar în baza pravilei. În aceste cazuri posedăm câteva documente.

În vechime hotărârile judecătorești nu se cereau motivate adică să se arate capitolul din lege.

Greutăți ne fac și unele hotărâri care sunt motivate cu material din diferite pravile vechi și noi.

Din istoria dreptului român cunoaștem faptul că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească s-a impus pe vremea lui Alexandru Ipsilanti (1780). și că în trecut nu exista obiceiul ca o pravilă nouă să abroge pe cea veche, ci dimpotrivă, judecătorul avea deplină libertate de a-și întări hotărârea cu paragrafe din ori ce fel de pravile vechi sau noi, în limba română sau altă limbă, cu condiția să corespundă speței date.

Hotărârile judecătorești scrise nu ni s-au păstrat decât din vremurile mai noi. Cnejii și voievozii români în judecățile lor probabil că nu au dat hotărâri scrise, nici preoții și bătrânii satelor, judecătorii de mai târziu în Transilvania, n-au folosit scrisul.

Din documentele păstrate, se vede că hotărârile judecătorești se dădeau de exemple în Moldova, în baza „a toată legea”, după „legea românească”. În Țara Românească se judeca „după dreptatea și după toată lege lui Dumnezeu”. În Transilvania găsim expresia de „lex olachorum” și „iuxta ritum valachie”.

Cuvintele „zacon”, „zacon vlaski”, „obicei” indică în mod curent dreptul nescris obișmelnic și nu dreptul scris pravilnic.

Cu timpul în uzul instanțelor noastre judecătorești intră și folosirea monumentelor juridice bizantine. Astfel, Sintagma călugărului Matei Blastares (1335) și Exabiblul lui Constantin Armenopol (1345) sunt cunoscute și la noi.

Textul Sintagmei intră în Nomocanonul lui Manuil Malaxos (1561 – 1562) manual de școală și cod de legi special pentru nevoile judecătorești ale lumii bizantine, care a fost și tălmăcit în românește și tipărit parțial la 1646 și 1652 în pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab.

De sublimat este faptul că fostul patriarh Nifon, organizatorul vieții noastre bisericești a introdus la noi și legislația canonică și alică a Bizanțului, iar mai târziu, când s-a simțit nevoia unei reînnoiri a organizării statului și bisericii, pe vremea lui Mihai Viteazul, ierarhii români cer tot de la Bizanț copii după nomocanoane cu comentarii, ca de la sursa cea mai sigură care a păstrat neschimbată vechea tradiție și ca de la autoritatea supremă a bisericii ortodoxe.

Mihai Viteazul în hotărârea de la 13 aprilie 1596 precizează că „orice greșeală ce nu încape a o judeca pravila bisericească, atunci să fie adusă la domnie, să se judece cu pravila împărătească”.

Expresia de pravilă împărătească se aseamănă cu expresia de „pravile domnești” folosite în Moldova în aceeași vreme.

Acestea sunt dovezi că la noi au existat atât „pravile bisericești” cât și „pravile împărătești”. Existau pravile în limba greacă cât și în limba slavonă și română.

Din documentele păstrate, abia începând cu veacul XVII constatăm din hotărârile păstrate că „judecătorii căutau în pravilă” pentru a-și motiva hotărârile lor. Acest fapt denotă că în cazurile grele judecătorii cercetau și prevederile dreptului pravilnic, fără să mărturisească totdeauna acest fapt. De multe ori se cercetau chiar mai multe pravile în diferite limbi.

Dovezi despre aceste fapte avem în cele câteva hotărâri judecătorești păstrate. De exemplu în procesul dintre Florica, fiica legală a lui Mihai Viteazul și Maria, fata naturală, de împărțire a moștenirii, judecat la 23 decembrie 1616 de către Alexandru V. Iliaș cu mitropolitul Luca și Matei al Mirelor, în hotărâre se spune: „cercetat-am sfânta pravilă și am aflat…” la fel în procesul de divorț dintre Maria, soția spătarului Vasile, judecat la 10 ianuarie 1633 de divanul lui Matei Basarab cu ierarhii țării și patriarhii răsăriteni, în hotărâre se spune „am căutat și am socotit… de am luat seama pe amănuntul pe sfânta pravilă și că…” ca și în procesul din 20 decembrie 1642 judecat în Moldova în legătură cu pretențiile asupra dotei din partea rudelor unde se spune: „socotit-am pre lege dreaptă și am căutat în pravilă”.

„Deci, cum scrie pravila, într-acela chip am judecat și noi”, iar în continuare aceiași hotărâre spune că… legea și pravila nu lasă… ca și în procesul dintre Anica, soția spătarului Ianichie și cumnatul său, Florescu judecat în anul 1657 unde se spune „am cercetat la pravila și grecească și românească și am aflat”.

Din aceste dovezi reiese că „atât înainte de tipărirea pravilelor noastre muntene și moldovene, cât și după tipărirea lor, judecătorii cercetau nu numai pravilele și manualele existente în manuscris, ci și pe cele tipărite în limba patriei și dacă o pravilă era insuficientă, se căuta o alta mai bogată în material, fie și grecească”.

Aceasta se întâmplă, fie când procesele erau de o natură mai complicată, fie când pravilele noastre nu păreau complete, pentru a se răspunde la cazuri grele și variate ridicate de viață.

În veacul XVII pravilele românești se aplicau pe întreg teritoriul locuit de români indiferent de locul unde ele au apărut. Așa de exemplu Îndreptarea Legii s-a folosit:

În Țara Românească în procesul lui Stoian Paharnicul; în procesul de divorț al lui Neaga pronunțat în baza glavei 221; în procesul de divorț al Radei din Bogați, în procesul de divorț din 5 mai 1769 între Sanda și Badea din Cornești pronunțat de dicasterie în temeiul glavei 187 §1 și altele.

În Moldova s-a aplicat în procesul de partaj din 20 august 1753 între frații Racovițești, care se judecă de către Matei Ghica, domnul Moldovei și mitropolitul Iacob Putneanu, mitropolitul Nis Paisie și mitropolitul de Sevastia Gherasim și cu toți boierii în temeiul glavei 290 §1 și §3 (p. 287) în procesul de partaj între frații Rosotești (1753).

În Transilvania Îndreptarea Legii, prin semnătura lui Ștefan mitropolitul de Târgoviște, devine și codul oficial al Bisericii Ortodoxe din ambele provincii, și-și păstrează aceeași autoritate până azi. Pravila a rămas codicele de drept canonic și al bisericii unite. În manifestul unirii din 1698 mitropolitul Atanasie scria următoarele cuvinte: „și așa ne unim, acești ce scriem mai sus, cum toată legea noastră, slujba bisericească, liturghia și posturile să stea pe loc”. Cuvintele acestea nu sunt decât o repetare a condițiilor unirii din manifest unde se spune că din „obiceiul bisericii noastre a răsăriteanului sp nu se clătească”.

De aici rezultă că ritualul și disciplina bisericească trebuiau să rămână neatinse. Pravila s-a aplicat și după unire în biserica unită și autoritatea pravilei a fost cunoscută de sinoadele Blajului.

În Biserica Ortodoxă Pravila s-a aplicat tot timpul și se aplică și azi.

Dovada e și conținutul jurământului depus de mitropoliții Transilvaniei la sfințirea lor în Țara Românească. De exemplu mitropolitul Iosif Budai, sfințit de mitropolitul Teodosie depune următorul jurământ: „încă mai mărturisesc și de tote tocmele ce are scaunul Ungro – Vlahiei să le păzesc neschimbate întru toată eparhia mea”. „Tocmeli” însemnă legi, așezăminte. Aceasta înseamnă că biserica din Transilvania avea aceleași legi, aceleași norme canonice, fie de conduită, fie de organizare, pe care le avea și mitropolia Ungro – Vlahiei.

În procesul lui Sava Brancovici (2 iulie 1680) instanța pronunță sentința în baza canoanelor 80 și 81 ale bisericii calvine și în baza canonului 75 al legii românești ca și în baza părții I – ia, titlul I, art. 3 din Approbatae Constitutiones.

La 1722 Îndreptarea Legii se traduce în limba latină de Petru Dobra, funcționarul vamal din Râmnicu Vâlcea, pentru a se utiliza de instanțele austriece în judecata românilor din Transilvania și Oltenia.

Că Pravila Mare s-a utilizat în instanțele de judecată ale bisericii ortodoxe e ușor de dovedit întru cât până azi se motivează anumite hotărâri în aceste instanțe pe articole din ea. În acest scop se păstrează exemplare din această pravilă la toate centrele eparhiale.

În anul 1872 la primul sinod al românilor uniți din județele Alba-Iulia și Făgăraș s-a discutat și despre Pravila Mare denumită pe latinește „Directorium legis”. Cardinalul De Luca în raportul său către Sacra Congregatio de Propoganda Fide arată că această pravilă e în vigoare și se aplică, dar conține multe greșeli.

Îndreptarea Legii a avut deci utilizare ca un cod oficial de canoane și legi în ambele biserici românești din Transilvania, și mai are până azi în Biserica Ortodoxă.

În ce privește „Cartea românească de învățătură” din Moldova (1646), ea s-a aplicat mai puțin datorită faptului că era inclusă în Pravila Mare care avea pe lângă materia penală și un adaos cu materia civilo-canonică.

Dovezi despre utilizarea ei practică în instanțele judecătorești găsim în Cronica Moldovei unde ni se spune că pe vremea lui Constantin Duca (1700 – 1703) căpitanul Gruia de la Covurlui pentru răpirea logodnicei altuia, a fost judecat în baza glavei 32, § 2 din Pravila lui Vasile Lupu, s-a mai aplicat și în cazul uciderii lui Ilie canta unde se aplică glava 8, § 2 (pag. 23).

În vremea fanarioților ca și mai târziu în veacul XIX dovezile se înmulțesc.

În dicasteriile bisericești s-au aplicat nu numai pravilele tipărite ci și pravilele sub formă de manuscris, fie din cele rămase pentru totdeauna sub această formă, fie din cele copiate după pravilele tipărite când acestea s-au împuținat. Pravilele, fie ele sub formă de manuscris, fie tipărite, s-au bucurat de aceeași autoritate și s-au aplicat în instanțele de judecată bisericească.

Pravila s-a aplicat și în instanța specific bisericească numită „spovedanie” sau „scaunul penitanțial”, unde preotul duhovnic era obligat să aplice celui ce mărturisea păcatele, pedepsele prevăzute de Pravilă. Dovezi scrise că se aplica pravila în actul de spovedanie n-au existat, deoarece caracterul intim și secret al spovedaniei nu permite încheierea de acte scrise.

Pravila în această utilizare, de cod de legi, acre arată felul cum se pot ispăși păcatele, a dobândit în ochii credincioșilor un caracter de sfințenie și alături de Sfânta Scriptură, a devenit Sfânta Pravilă bucurându-se de mare cinste6.

Secțiunea a V-a

Pravila de la Govora

Pravila cuprinde un material foarte variat. În general are un conținut canonic-bisericesc fără a lipsi elementele de drept civil luate din materialul intrat în competența de judecată a instanțelor bisericești și civile.

Pravila începe cu o Predoslovie, care este cea mai mare parte traducerea Predosloviei Nomocanonului lui Petru Movilă, tipărit al Kiev în anul 1629.

Conținutul ei arată scopul Pravilei. Adresîndu-se către… preoți și duhovnici, Pravila trebuia să fie un <<îndreptar>> juridic, un cod de legi în mâna duhovnicilor, care sunt <<păstorii oilor celor cuvântătoare, a turmei lui

__________________

6„Unitatea dintre pravilele folosite în Transilvania cu cele din Țara Românească și Moldova”, Ioan Floca – Revista Mitropolia Ardealului nr. 9 – 12/1962.

Hristos>> din care să învețe <<în taină>> <<cum să vindece sufletele oamenilor de păcate>>. Pravila era din acest punct de vedere un manual de școală pentru instruirea preoților, viitorilor duhovnici, care trebuie să fie <<întru scripturi învățați>>. Acesta era un scop religios.

În al doilea rând se urmărea un scop cultural-educativ exprimat prin cuvinte: <<socotit-am, că mai toate limbile au carte pre limba lor>> care l-au făcut să <<cugete>> și să <<scoată>> această carte <<anume Pravila pre limba românească>> prin care urmărea <<luminarea>> preoților și prin ei să îndrepte moravurile societății. Prin Pravilă, ca o carte instructivă și educativă în limba înțeleasă de toți românii de o parte și alta a Carpaților, vlădica voia să ridice clerul la înălțimea misiunii lui, și să-I pună la îndemână arme intelectuale, cu ajutorul cărora să combat pe adversary și să apere pe păstoriți de rătăciri.

Acest scop îl urmăreau cele două ediții destinate românilor de pe ambele versante ale Carpaților.

Materia care formează conținutul nu este sistematizată.

Capitolele, de cele mai multe ori disproporționale, nu indică în titlu totdeauna și în totul adevăratul conținut al lor.

Fără a face un rezumat pe capitol, vom încerca să revelăm câteva aspect specific Pravilei de la Govora.

Pravila ca un cod de legi bisericești se ocupă în primul rând de poziția și rostul Bisericii în societatea feudal, relevând astfel modul de organizare și funcționare a Bisericii ca societate religioasă. În special se ocupă de clerici, de condițiile intrării în cler și datoriile lor. Credincioșilor le impune datoria de a cinsti și întreține pe preoți care <<priveghează și se roagă>>.

Pravila indică oficiile bisericești și raportul de cinstire reciprocă dintre slujitorii bisericești.

Pravila indică și o seamă de dispoziții privitoare la cultul bisericesc, la săptămâna liturgică, la sărbătorile relogioase.

Pravila e un cod de norme morale. Din cuprinsul ei putem desprinde viciile sociale ale vremii: desfrâul, sodomia, adulterul, avortul, uciderea, superstiția, vrăjitoria, moda. Dintre toate păcatele sociale cel mai grav e încă exploatarea muncii, exploatarea omului de către om, existența robiei, căci sunt <<unii săraci și nepărăsit lucrează, sluji ssau robi… iar alții puternici și bogați, ce întru tot repaosul petrec și se odihnesc>>. Păcatele sunt pedepsite de Pravilă.

Pravila arată modul de organizare a instanțelor de judecată din vremea apariției ei. Vorbește de <<județul episcopului și județul bisericesc>> ca și judecata penitențială. Arată procedura de judecată.

Fiind un cod penitențial, Pravila enumeră șirul lung de infracțiuni și pedepse specific orânduirii feudale și în general societății omenești.

Printre infracțiuni se numără: erezia, crima (c. 26), sinuciderea (c. 138), desfrâul (c. 13).

Printre pedepse, desprindem unele cu caracter bisericesc ca: certarea, oprirea de la împărtășanie, oprirea de la biserică, metaniile (122), postul, pocăința, anatema (132), neîngroparea, excluderea din monahism, caterisirea (90) și altele cu character civil specific: bătaia, confiscarea averii, munca silnică, înrobirea, schilodirea, condamnarea la moarte.

Pravila oglindește relațiile sociale specific orânduirii feudale. Societatea e împărțită în clase sociale. Unii sunt <<săraci>> și <<nepărăsit lucrează>>, <<sluji și robi>>, iar alții sunt <<bogați>> și <<puternici>>. Bogăția e definită ca <<mărire și petrecerea cea mai bună>> ogodirea trupului ți strânsoare multă și haine noi în toate chipurile, cai ageri și trupuri bune și multe chipuri de frumuseți, păr înfrumusețat și cai ageri.

Femeia avea o poziție inferioară în societate. Părinților li se impune datoria de a crește, educa și asigura situația material a copiilor, ca și căsătoria la timp. Pravila se ocupă numai de educația feciorilor. Copii sunt îndatorați la ascultare față de părinții lor. Femeii i se impune să aibă o limită demnă <<haine muierești>>, <<păr netuns>>.

Pravila se ocupă și de combaterea sectelor și ereziilor ca și de bunele raporturi dintre puterea de stat și Biserică7.

____________________________

7„Pravila de la Govora” (1640 – 1641), Ioan Floca – Revista Biserică Ortodoxă Română nr. 3 – 4/1963.

CAPITOLUL II

CARTEA ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ

Secțiunea I

Istoric

Este prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustratie din ordinul lui Vasile Lupu și tipărită în anul 1646 la tipografia mănăstirii Trei Sfetitele din Iași.

În primul rând titlul lucrării ne indică faptul că lucrările străine au fost codificate într-o viziune proprie, ca urmare a inițiativei domnești și constituie o operă de sinteză cu trăsături originale.

În al doilea rând termenul de „învățătură” nu trebuie înțeles în sens didactic ci în sens de poruncă domnească, de dispoziție obligatorie cu caracter juridic. De altfel sensul de poruncă al termenului „învățătură” era foarte bine fixat în terminologia epocii așa cum rezultă din actele prin care sunt loviți de urgia domnească toți ce nu îndeplinesc învățăturile sale.

Partea I reglementează relațiile feudale din agricultură. Deosebit de semnificative în acest sens sunt dispozitive privind legarea țăranilor de pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe țărani și de ai readuce pe moșii, interdicția de a se primi țăranii fugari pe domeniile feudale, precum și obligația de a-i preda adevăraților stăpâni.

Sunt prevăzute în amănunt obligațiile țăranilor aserviți față de boieri și consecințele neîmplinirii acestor obligații. Astfel dacă boierul socotea că munca țăranului este necorespunzătoare avea dreptul să-i rețină întreaga recoltă de pe pământul dat în folosință.

O serie de texte se referă la paza bunurilor agricole (recolte, vite, pomi, inventar agricol) și la pedepsele aplicate celor ce se sustrăgeau sau distrugeau asemenea bunuri.

Multe texte se referă nemijlocit la normele după care trebuie să se desfășoare producția.

În partea a doua sunt reglementate pe larg instituțiile de drept civil, penal și procesual.

Secțiunea a II-a

Reglementări de drept civil

Pravila hotărăște că toți locuitorii sunt supuși aplicării dreptului pozitiv, potrivit concepției feudale a dreptului.

Orânduirea feudală nu admite pe un teritoriu decât aplicarea legii locului. Apoi Pravila stabilește că dreptul feudal trebuia să fie recunoscut și respectat de toți locuitorii.

Pravila tratează pe larg problema drepturilor sau îndatoririlor și anume: felurile, exercițiul, dobândirea originară și derivată și îndatoririle și pierderea lor.

Astfel, în „Cartea românească de învățătură” se face o clasificare a bunurilor în mobile (arme, bani) și imobile (moșii); cele imobile fiind socotite mai prețioase și, ca atare, protejate cu mai multă grijă. În paralel, se făcea o distincție între bunurile stăpânite conform dreptului laic și cele „sfințite” stăpânite conform dreptului bisericesc.

Clasificarea persoanelor se întemeia pe criteriul situației sociale. Obrazele (persoane fizice) puteau face parte din categoria oamenilor liberi sau din a robilor. La rândul lor, oamenii liberi erau împărțiți în boieri, pe de o parte, țărani și săraci, pe de altă parte. Boierii cu dregătorii erau numiți oameni domnești, iar ceilalți erau socotiți rudă bună, aleasă (nobilii) și de folos șării. Țăranii erau desconsiderați datorită poziției lor sociale, fiind desemnați prin termeni ca: țăranul gros, neînțelegător, om de gios. Robii se aflau în proprietatea stăpânului, care avea asupra lor un drept de corecție. Ei puteau dobândi libertatea prin dezrobire sau prin denunțarea stăpânului care comite anumite infracțiuni (facerea de bani falși).

Deși majoratul era fixat la 25 ani, persoanele răspundeau de faptele lor de la vârsta de 18 ani.

Relațiile de familie sunt reglementate pe baza unor dispoziții preluate din pravilele anterioare. Căsătoria era precedată de logodnă, care producea anumite efecte juridice. Bărbatul avea dreptul de a administra bunurile dotale și de a exercita puterea maritală asupra soției, inclusiv un drept foarte larg de corecție. Desfacerea căsătoriei se putea face de către biserici în aplicarea principiului simetriei sau prin simpla repudiere pentru fapte indicate în pravilă (adulter, vrăjitorie, rudenie, bătaie peste măsură).

În materia obligațiilor apar unele principii noi ce decurg din caracterul individual al răspunderii. Ca izvoare de obligații sunt menționate contractele (tocmeala) și delictele (nesocotința, înșelăciunea). La încheierea contractelor voința putea fi viciată prin violență (silă) sau prin dol (amăgire). Actele puteau fi încheiate și prin reprezentanți (ispravnici, pristavi). Textele se referă mai frecvent la contracte de vânzare, încheiere, împrumut și donație. Sunt consacrate atât garanțiile personale (chezășia) cât și cele reale (zălogul).

Materiei succesorale pravila îi dă o deosebită importanță. Se tratează despre capacitatea de a moșteni și de a dispune Mortis cauza, despre testament, legate, substituțiuni, fideicomisae.

Succesiunea putea fi lăsată prin testament scris (zapis) sau oral (cu limbă de moarte) și fără testament. Nu puteau veni la moștenire cei condamnați pentru infracțiuni contra moralei (nevolnici) ca și asasinii celor care urmau a fi moșteniți. Moștenitorii erau clasificați în descendenți și colaterali. Copiii naturali veneau la sesiunea mamei. Rezerva și cotitatea disponibilă erau stabilite în raport cu numărul copiilor.

Secțiunea a III-a

Reglementări de drept penal

Dispozițiile penale sunt formulate pe baza unor principii moderne preluate din lucrarea lui Prosper Farinaccius. Infracțiunile erau numite vini sau greșeli. Ele erau clasificate în vini mari și vini mici. În clasificarea faptelor se aveau în vedere aspectul internațional, locul ți timpul comiterii lor ca și caracterul flagrant sau neflagrant.

Se operează cu noțiuni evoluate ca: tentativă, concursul de infracțiuni, complicitatea, recidiva. Sunt enumerate faptele care înlătură răspunderea penală (nebunia, legitima apărare, vârsta sub 7 ani, ordinul superiorului), precum și cele care micșorează răspunderea (ignoranța, mânia, pasiunea, somnambulismul, greșeala fără înșelăciune).

Se aplicau pedepse fizice (decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în țeapă, arderea în foc, mutilarea), pedepse privative de libertate (ocna, temnița, surghiunul la mănăstire), pedepse care vizau expunerea celui vinovat oprobiului public (purtarea prin târg), pedepse religioase (afurisenia, oprirea de la biserică, și amenzile sau gloabele). În anumite cazuri se aplica și pedeapsa talionului, ca o urmă a sistemului răzbunării private (suflet pentru suflet). În stabilirea pedepselor, judecătorul avea o foarte largă posibilitate de apreciere (voința giudețului). Pravilele recomandă ca pedepse fizice să nu fie aplicate boierilor și clericilor iar atunci când pedeapsa este lăsată la voia giudețului certarea boierilor să fie mai mică. Dimpotrivă, atunci când se făcea vinovați de hiclenie, boierii erau pedepsiți mai grav, deoarece fapta lor era îndreptată împotriva statului.

Între faptele incriminate de pravile menționăm: hiclenia, calpuzania (falsificarea de bani), furtul, omorul, mărturia mincinoasă, răpirea, incestul, bigamia, adulterul, erezia.

Conceptul de furt avea o sferă foarte largă, incluzând pe lângă sustragerea unui lucru și neîmplinirea obligațiilor de către debitor, după modelul dreptului roman evoluat.

Partea specială a dreptului penal se ocupă cu o serie de infracțiuni în amănunt stabilindu-se condițiunile de existență ca: înalta trădare, rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, amorul, părinuciderea, otrăvirea, bigamia, adulterul – preacurvia, hoția, răpirea, atentatul la pudoare, sodomia, diverse feluri de înjurie.

Secțiunea a IV-a

Reglementări de drept procesual

Instanțele de judecată erau laice și bisericești.

Activitatea judiciară era marcată de confuzia atribuțiilor judecătorești și administrative și de existența specializării instanțelor, toate procesele, indiferent dacă erau civile sau penale fiind soluționate de aceiași dregători.

Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare de persoana care a suferit infracțiunea și de alte persoane, ca tatăl pentru copilul său, stăpânul pentru robul său, bărbatul pentru soție, dascălul pentru ucenic.

În unele cazuri denunțarea este obligatorie: în caz de calpuzanie iar uneori denunțătorul este răsplătit (așa robul își capătă libertate). Dovezile penale sunt: martorii, tortura, strângerea și căzuirea, înscrisurile, jurământul, expertizele.

Judecătorul avea dreptul să aprecieze mărturiile în funcție de condiția socială a persoanelor.

Partea nemulțumită de soluția dată se putea adresa unui judecător superior, cu toate că sistemul apelului nu se constituie încă.

Acțiunea penală se stinge prin prescripție, executarea făptașului și împăcarea8.

____________________________

8„Istoria statului și dreptului românesc”, E. Molcuț, E. Cernea, București, 1998.

Capitolul III

ÎNDREPTAREA LEGII

Secțiunea I

Istoric

Încercarea de a așeza viața societății de la mijlocul secolului al XVII­lea sub protecția unei morale este ceea ce conferă „Cărții românești de învățătură” un pronunțat caracter didactic, asigurându-i întrebuințarea ca legiuire normativă pentru reglementarea și soluționarea nedreptăților, dar și pentru sancționarea abaterilor.

Tentativa de regenerare morală a societății din Țara Românească se concretizează prin tipărirea în 1652, la Târgoviște, a pravilei cunoscute sub numele de „Îndreptarea legii”. Este principala carte românească de legi care apare în timpul domniei lui Matei Basarab (1633-1654), inițiativa tipăririi ei aparținând mitropolitului Ștefan.

Pravila din 1652 dobândește o însemnătate aparte prin faptul că ea reprezintă un prim corp de legi scrise în limba română, destinat să întărească autoritatea judecătorească și pentru că a rămas unica tipăritură din legislația țării până la apariția legiuirilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – „Pravilniceasca condică” – și începutul secolului al XIX-lea – „Legiuirea lui Caragea”.

Textul a fost pregătit „cu îndemnarea”mitropolitului Ștefan, de către monahul Daniil Panoneanul (Daniil Andrean) care este și traducătorul lucrării, asistat de către doi dascăli greci, ambii originari din Chios, „vestiți și foarte iscusiți întru toată dumnezeiasca scriptură”, ieromonahul Ignatie Petriți și Pantelimon Ligaridis, profesori la școala grecească din Târgoviște, trecând drept „dascăli desăvârșiți”, așa cum ni se spune în Predoslovie. Daniil Panoneanul nu amintește însă de participarea domnului la întocmirea pravilei, care poartă pe ea, nu stema domnească, ca „Pravila de la Govora”, ci însemnele heraldice ale mitropolitului Ștefan, căruia îi și sunt închinate versurile și epistola traducătorului.

Inițiativa, ordonarea cuprinsului și supravegherea tipăriturii aparțin mitropolitului, care primise în prealabil aprobarea domnului. Mitropolitul va fi împărtășit cu domnul intenția de a înzestra țara cu o legiuire mai cuprinzătoare decât pravila din 1646 și care să răspundă totodată nevoilor bisericești și celor ale justiției laice.

Pravila este „certătoare de toată vârsta și de toată deregătoria și rânduiala”, ea se adresează tuturor treptelor sociale, indiferent de rang, pentru că scopul ei este de a-l îndrepta și de a-l întări pe cel care va ține seama de prevederile ei. Ca și „Cartea românească de învățătură”, ea este un fel de mic tratat sau manual de morală practică care învață „tot feliulu de bunătăți”, „Curvarii se învață a'și ține curăția, celu rău se învață bine smeritu. Aciasta învață pre celu nemilosardu milostivu, și pre cei ce jehuiescu ale altora să le de ale cui sântu…” Ea este măsura cu care fiecare să știe să-și cântărească faptele și să se vindece de patimi: „Aceștia îndreptări de lege cine-i va zice vrăciuitoare de obște nu va greși, pentru că amesteca erbile și lecurile, da le da bolnaviloru, de tamaduiaște pe fiecarele de fie-ce boală.”

Luându-și drept model Sfânta Scriptură, pravila își propune, în primul rând, desăvârșirea omului prin lumina învățăturii a cărei purtătoare este, devenind călăuza omului pe drumul vieții: „Pravila, lumina picioareloru noastre și lumina care iaste căiloru noastre în traiul lumii aceștiia9. ”

Îndemnul ei spre urmarea căii deschise de Evanghelie este explicit formulat în „Predoslovie cătră cetitori”: „căutați și ispitiți scriptura că așa

_______________________

9„Îndreptarea legii”, Ed. Academiei R.P.R., București.

socotescu că pare că întrânsa veți afla viața, după cuvăntulu Domnului; (…) și citindu, îndreptați viața voastră…” Mesajul este limpede, moral­instructiv și nici nu putea fi altfel, într-o epocă în care dogma bisericească constituia punctul de plecare și baza oricărei gândiri. Toată activitatea societății trebuia pusă în concordanță cu învățătura sacră. Viciile, patimile, slăbiciunile și tot ceea ce-l mai face pe om să fie „strâmb”, urât și „colțuros” se pot transfigura prin intermediul acestei pravile în contrariul lor, în bunătate, frumusețe și curățenie, iată de ce „Îndreptarea legii” a fost socotită mai mult decât un cod de reglementări juridice, și anume un „îndreptar” de viață spirituală și comportare morală: „Părinții au pus numele Răspunsurilor și învățăturilor Canon sau Pravilă, adecă numele de la lemnul cele ce lucreză meșteri, carele se chiamă îndreptariu. Cându lucreza lemne sau pietri fiindu nodoroase, strâmbe și colțoroase și nenetede, puindu acelu dreptariu, le tocmescu și le netezescu și așa le alcătuescu una cu alta10.”

Secțiunea a II-a

Aspecte generale

În 1652 apare la Târgoviște, cu acordul domnului Matei Basarab și din inițiativa mitropolitului Ștefan, în traducerea călugărului Daniil Andrean, „Îndreptarea legii”, carte de legi utilă atât clericilor, cât și mirenilor. În secolul al XVIII-lea efortul de a traduce coduri de legi continuă neobosit; îl întâlnim pe monahul Cosma Vlahul care traduce din grecește, la 1754, „Sintagma” scrisă la

______________________________

10„Carte românească de învățătură”, ediție întocmită de Colectivul pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei Populare Române, condus de acad. Andrei Rădulescu, 1962.

1645. În 1765 Mihail Fotino, jurist de formație, alcătuiește „Manualul de legi”, rămas nepublicat din pricina interdicției date de Poarta Otomană; aceeași soartă o are „Pravilniceasca Condică“ a lui Alexandru Ipsilanti, redactată în românește

și grecește în 1775, dar care a circulat totuși în epocă. În sfârșit, la începutul secolului al XIX-lea sunt concepute „Legiuirea lui Caragea” și „Manualul juridic” al lui Andronache Donici, lucrare impresionantă prin dimensiuni.

Până la apariția în românește a textelor juridice, pricinile erau judecate după „obiceiul pământului” sau „legea țerii”, la curtea domnească și pe întreg teritoriul Principatelor11. Conform cutumei sunt judecate cazurile ce țin de proprietate, moștenire, zestre, testamente12. Un obicei cutumiar foarte vechi era gloaba pântecelui, dușegubina sau șugubina, o amendă percepută pe păcatul trupesc. Orice relație sexuală consumată în afara căsătoriei, fie că era vorba de curvie, preacurvie, viol, răpire, incest sau stricarea fecioriei era amendată corespunzător. Dimitrie Cantemir notează că „tinerii socotesc nu numai că nu este rușine, ci că este de laudă să preacurvească în taină, ca și când n-ar fi ținuți să asculte de vreo lege… pentru împreunare neîngăduită nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la șugubinat (așa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate)”13.

În încercarea de a circumscrie sexualitatea în cadrul exclusiv al familiei, gloaba, atât de bine fixată în mentalul colectiv al vremii, ajunge să facă parte în secolul al XVIII-lea dintre reglementările laice și bisericești. Astfel, în 1714 mitropolitul Antim Ivireanul stabilește ca „protopopul să globească pre fată cu bani 200, iar pre feciur să-l globească vorniceii cu bani 400”14.

Scopul traducerii pravilelor bisericești și a pravilelor în general, a fost

___________________________

11N. Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Științifică și enciclopedică, 1985, p. 193.

12C. Ghițulescu, op.cit., p. 49.

13D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, 1986, p. 139.

14A. Ivireanul, Opere. Didahii, ed. G.Ștrempel, Editura Minerva, București, 1996, p. 355.

unul practice, întrucât ele se aplicau în justiție, fie în cea ecleziastică, fie în cea laică, nefiind doar niște simple cărți de învățătură morală și intelectuală. De altfel, dat fiind că legea este aplicată cu sancțiuni spirituale, bisericești, nomocanonul nu reprezintă încă dreptul propriu-zis. Și aceasta în contextul în care judecata preotului stătea alături de cea lumească și în care nu se făcea deosebire clară între dreptul bisericesc și cel mirean în privința delictelor și a pedepselor.

Introducerea dreptului scris la români a însemnat creșterea puterii administrației centrale a domnului, ca și a Bisericii și a autorității feudale locale. Ceea ce ni s-a transmis prin textele cu caracter juridic, care ne-au parvenit prin filiera slavă, au fost morala și o anume concepție despre viață de sorginte bizantină. Lumea bizantină a fost martora conflictului dintre creștinism și erotism, după cum precizează Andrei Pippidi, citându-l pe Hans-Georg Beck15. Reacția și intenția clerului a fost de a instaura un echilibru fizic și psihic în comportamentul creștinilor, ceea ce presupunea renunțarea la viața sexuală, cu excepția actului legitim de procreație.

Biserica Ortodoxă Română a stabilit regulile, normele și valorile societății, a supravegheat îndeaproape aplicarea sau încălcarea lor. Având o structură normativă și culturală, ea a trasat direcțiile principale în modelarea comportamentelor, promovând valorile moralei creștine. În calitate de instituție cu autoritate puternică, Biserica fixează limita între actele legitime și cele ilegitime, controlează și sancționează comportamentele deviante.

Valoarea esențială pe care o are familia în viața creștină, ne îndreptățește să afirmăm că în centrul idealului creștinesc de familie stă cuplul căsătorit. Cununia, inclusă printre cele șapte Taine ale Bisericii, este fundamentul vieții

___________________________

15Les moeurs entre prescription et contrôle social. Bonnes et mauvaises moeurs: principes et expériences, balancement et enchaînement, vol. coordonné par I. Băluță et C. Vintilă Ghițulescu, Colegiul Noua Europă, 2005.

religioase a mireanului. Scopul căsătoriei „iaste împreunarea bărbat cu muiare spre împlinirea dumnezeiescului cuvânt Creșteți și vă înmulțiți”16.

Sexualitatea este așadar circumscrisă în cadrul familiei și justifică păcatul trupesc, fără a întina sufletul, iar eventualele tentații sunt anihilate, căci spune Sf. Ioan Gură de Aur: „…ea e limanul curăției (sophrosynes) pentru cei ce doresc să o folosească bine și face ca firea să nu se răzvrătească. Fiindcă, asemeni unui zăgaz, căsătoria dă prilej împreunării legiuite și astfel oprește talazurile dorinței trupești”17. Totuși, cuplul bărbat/femeie este și rămâne inegal până în secolul al XX-lea, din mai multe puncte de vedere: social, politic, juridic etc.

Natura feminină este percepută ca inferioară, slabă, păcătoasă, proastă, rea de gură, neputincioasă; chiar „Îndreptarea legii” o recunoaște: „mai puțin se vor certa muerile decât bărbații la greșalele ce vor face” și “de vreme ce iaste mai proastă și mai lesne spre cădeare decât bărbatul”(glavele 364 și 211). Iată cum Biserica întreține această inegalitate față de femeia care nu avea altă alternativă decât să se subordoneze unui sistem predominant masculin. Pierre Bourdieu vorbește despre universalitatea dominației, situată în cadrul „construcției sociale a rudeniei și căsătoriei care le atribuie femeilor statutul social de obiecte de schimb”18. 

În Vestul Europei domină de asemenea familia patriarhală. Acolo, Biserica și concepția burgheză despre femeie (exclusă din viața publică, închisă în spațiul domestic, are îndatoriri strict casnice, deciziile în familie aparțin soțului) este sprijinită de monarhie. Cu toate acestea, în Anglia secolului al XVII-lea femeile castelane luptă pentru a-și apăra domeniile. Aflate pe plan

___________________________

16A. Ivireanul, Opere, ed. G.Ștrempel, Editura Minerva, 1972, p. 374.

17David și Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, Editura Sophia, București, 2001, p. 24.

18P. Bourdieu, La domination masculine, Paris, Seuil, 1998.

secund în societatea engleză, femeile emigrează în Lumea Nouă pentru a se putea emancipa. Femeile din rândul nobilimii sau al burgheziei înstărite franceze participă la reînnoirea intelectuală, în saloanele literare („Camera albastră” a doamnei de Rambouillet). În lumea românească superioritatea masculină se manifestă adesea violent, brutal, la adăpostul unor legi destul de tolerante în anumite situații: „Cela ce va face silă a muiare văduvă, acela se va certa cu banii după destoinicia acelui obraz”19.

În „Cartea românească de învățătură” bărbatul poate „să cearte pe muiare-ș pre lucru adevărat și pre direptate … și încă să o bată și când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, și atunce cu măsură, cu blândețe, iară nu cu vrăjmășie…”(Glava 23). Soțul bătut de femeia lui avea, însă, dreptul să divorțeze și să se recăsătorească („Îndreptarea legii”, Glava 220).

În tradiția ortodoxă, viața privată se afla sub tutela Bisericii și a reprezentanților ei. Din punct de vedere canonic, Biserica Ortodoxă Română depindea de Patriarhia de la Constantinopol, iar în fruntea ierarhiei se aflau mitropoliții Valahiei și Moldovei. Practic, Biserica celor două Principate române era autonomă, însă subordonată domnului și intereselor de stat. Clerul avea atribuții juridice importante, mai ales în pricinile civile, referitoare la familie și căsătorie20.

Ne vom opri în continuare asupra unui segment din viața societății veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, așa cum se reflectă el în cele două cărți de legi, „Îndreptarea legii” și „Cartea românească de învățătură”, și anume asupra aspectului intim al relațiilor umane din acele timpuri, cu precădere asupra prevederilor și sancțiunilor aplicate pentru devierile comportamentale, încălcările privind sexualitatea, relația de cuplu, căsătoria, viața în doi ș.a.

___________________________

19Îndreptarea legii, Ed. Academiei R.P.R., București, 1962, glava 252, zac.2.

20E . Lung, resea-ihc.univ-lyon3.fr/publicat/bulletin/2003.

Domnia lui Vasile Lupu (1634-1653) a reprezentat o perioadă de consolidare a autorității monarhice, care a făcut cu putință întocmirea și tipărirea în 1646 a unei cărți cu caracter juridic ce s-a numit „Carte românească de învățătură”. Contactul cu viața bizantină și prezența grecilor care vin în Țara Românească și Moldova fac să circule, la noi, unele lucrări juridice având la bază vechea legislație romano-bizantină.

Așadar, prima pravilă oficială a Moldovei apare în tipografia de la Trei Ierarhi sub titlul de „Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudeațe”, legiuire inițiată și aprobată de domn prin porunca ce figurează în însăși foaia de titlu: „Cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasile voivodul și domnul Țărâi Moldovei”. Până la apariția acesteia exista o altă lege, pravila lui Alexandru cel Bun, care va fi înlocuită de cea a lui Vasile Lupu și care va rămâne în uz până în vremea lui Dimitrie Cantemir.

Ideea lui Antim Ivireanul că ignoranța este cauza principală a căderii în păcat, se regăsește în prefața „Cărții de învățătură”: „… cumu nu poate nime lăcui în ciastă lume fără de apă, așia nu poate fi nice fără învățătură, cum dzice Isaiia prorocul: Zavistia cuprinde pre oamenii cei neînvățați”21.

Cu atât mai lăudabilă este străduința lui Vasile Lupu, care „pentru binele și folosul a mulți (…) cu multă osârdie s-au nevoit Mariia sa, de au cercatu pre multe țări, pănă l-au îndreptat Dumnedzău de au găsitu oameni ca aceia, dascăli și filosofi, de au scosu den cărți elinești și lătinești toate tocmelele cele bune și giudețele celor creștini și svinți împărați carile ca o lumină luminedză și arată tot lucrul celor întunecați și proști și neînvățați ca să cunoscă strâmbătățile tuturoru și să giudece pre direptate”.

Pravila este asemenea unui izvor de învățătură și de cunoaștere folositoare

___________________________

21Carte românească de învățătură, ediție întocmită de Colectivul pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei Populare Române, condus de acad. Andrei Rădulescu, 1962.

sufletului și trebuie să fie etalonul unei vieți care se conduce după principiile morale creștine. „Cartea românească de învățătură” cuprinde două parți, prima fiind împărțită în 16 „pricine” (capitole) și 252 „începuturi” (paragrafe), însumând o serie de legi privitoare la raporturile juridice ale vieții agrare și păstorești (schimburi de pământuri, împărțirea roadelor, pagube aduse pomilor și semănăturilor, condiții ce trebuie observate când se diguiesc apele pentru morărit etc.), prevăz„Îndreptarea legii” este alcătuită din două părți distincte, după cum o arată însuși titlul: prima, „Îndreptarea legii cu Dumnezeu, carea are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinile preoțești și mirenești”; a doua, „Pravila sfinților apostoli, a ceale șapte saboare … Theologhia dumnezeeștilor bogoslovi.” Prima parte este mai cu seamă o legiuire laică în care, după cele 42 de glave de început, extrase din învățăturile Părinților bisericii, urmează „Pravilele împărătești”, printre ale căror dispoziții de drept laic sunt intercalate numeroase reguli de drept canonic. Abundă dispozițiile prin care sunt incriminate numeroase infracțiuni precum: incestul („Sângele amestecat iaste un păcat și o greșeală mai rea și mai cumplită decât preacurvia; și se cheamă sânge amestecat când se va împreuna neștine cu o muiare ca aceaia cu carea nu se vor putea împreuna cu nuntă, după pravila besearicii.” – glava 211), desfrânarea („Casnicii se vor despărți de fămeile sale pentru preacurvia, și iaste data bărbatului să-și lase muiarea, cand o va găsi făcând preacurvie. Așijderea iaste data muierii să-ș lase bărbatul când va curvi cu altă muiare măritată sau fata și altă muiare fie ce feliu va fi”. – glava 179), sodomia („Sodomleanii nu se ceartă numai cu moarte, ce și după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard.” – glava 331), uciderea („Pedeapsa ucigătoriului nu iasta alta fără numai moartea, după cum scrie sfânta scriptură cea veache și cea noaă și după cum dau învățătura pravilele.” – glava 243), siluirea („Ceia ce va om de în clirosul besearici și de va sili vreo muiare sau vreo fată, pre ace1a să-l nevoiască episcopul să înzestreaze fata; iară de va fi mirean, atunce să-l nevoească judecătoriul ace1ui loc să o înzestreaze.” – glava 252), otrăvirea, furtul sub diferitele sale forme, viclenia etc.

Ca și în „Cartea de învățătură” din Moldova, pravila muntenească cuprinde cauzele care apără sau reduc pedeapsa: doliul, mânia, vârsta, beția, nebunia, boala, dragostea, slăbiciunea firii, obiceiul locului, schimbarea stării (creștinarea, călugăria), necunoașterea pravilei. Pravila conține și dispoziții de drept civil, care se găsesc risipite printre glavele ce cuprind sancțiuni penale. Din această categorie de norme semnalăm pe cele privitoare la: comori („De să va prileji cuiva, nu cercând, ce așea să va nemeri, de va găsi o comoară pre un loc străin, atunce să fie și să împarță în doo cu stăpânul locului.” – glava 6), dijmă, camătă, donație, logodnă, căsătorie, despărțenie, filiație, succesiune, testament. Tot în această parte sunt cuprinse și dispoziții de drept canonic în ceea ce privește unele fapte și raporturi din viața socială: nunta cu prohibițiile și efectele ei, jurământul, botezul, mărturia, tocmelile etc.

Partea a doua numită „Nomocanon cu Dumnezeu” cuprinde numai dispoziții și elemente canonice. Începând cu canoanele sfinților apostoli și tâlcuirile lor, urmează apoi canoanele adoptate la cele șapte „soboare”. Pravila se încheie cu o rugăciune de mulțumire alcătuită de traducător.

Influența religiosului se resimte în multe din încriminările și pedepsele prevăzute de pravilă, de exemplu în cazul incestului, desfrâului, raptului și în genere în cazul infracțiunilor cu privire la morală și familie. De reținut sunt sancțiunile referitoare la devierile de natură sexuală care, dovedesc existența unei sexualități dinamice, neinhibată ce depășea barierele impuse de canoane. Spre deosebire de „Cartea românească” care reprezenta pentru Moldova o legiuire de tip laic, „Îndreptarea legii” cuprinde dispoziții de drept laic și canoane bisericești, adunând într-o unitate legislativă rânduieli menite să asigure sprijinul reciproc dintre Stat și Biserică în vederea ținerii sub control a viciilor de ordin moral din cadrul societății.

Colecție fundamentală de canoane, indispensabilă activității Bisericii Ortodoxe, „Îndreptarea legii” a avut o importanță deosebită și pentru viața laică, deoarece întreaga suprastructură feudală purta adânc imprimată pecetea concepțiilor teologice, religia dominând celelalte forme ale conștiinței sociale, pe care le făcea să îmbrace veșmântul religios. Participând la viața politică și la conducerea țării, membrii clerului își impuneau punctul de vedere și astfel el s-a facut simțit și în materie de legislație. Canoanelor bisericești li s-a adaugat întregul conținut al „Cărții românești”, conferindu-i pravilei din Țara Românească un caracter de adevărată legiuire penală, clericală și laică, ceea ce confirmă intenția din titlu: „carea are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinile preoțești și mirenești.”

Departe de a fi un simplu corpus juridic, „Îndreptarea legii” era prin urmare menită să pună ordine în toate domeniile, începând cu cele spiritual și etic. Ea era o carte de învățătură, al cărei scop bine formulat de mitropolitul Ștefan era „Citind, îndreptați viața voastră.”

Relațiile sexuale din interiorul cuplului căsătorit erau reglementate de calendarul prescris de Biserică în vederea respectării posturilor, a sărbătorilor de peste an și a zilelor de duminică. Abstinență totală se impune înainte și după împărtășanie, în perioada de menstruație și de lăuzie. Orice legătură trupească în afara căsătoriei este condamnată aspru de canoanele bisericești. În privința actelor conjugale imorale, Pravilele sancționează relațiile extraconjugale și prostituția. În cazul femeii adultere, pedeapsa este recluziunea la mănăstire, călugărirea forțată, pierderea zestrei și a bunurilor, iar înainte de aceasta, bătaia și gloaba. Bărbatul care comite adulter are un regim mai blând în privința pedepsei: certare și eventual câteva toiege la tălpi în caz de recidivă22, iar la glava 20 din „Îndreptarea legii” ni se spune: „Preacurva și preacurvariul 2 ani să

________________

22C. Ghițulescu, op.cit, p. 298.

fie despărțiți”.

Sfânta Scriptură interzice limpede adulterul, întrucât întinează taina căsătoriei. Glava 240 a codului de legi muntean prevede „carte de despărțeală de curvie ca să poată lua altă muiare pre leage”. Aceeași „Îndreptare a legii” îi dă dreptul soțului de a-și omorî soția împreună cu amantul, surprinși comițând adulter: „Cela ce-ș va ucide muiarea când o va prinde curvind, într-acel ceas împreună cu curvariu cu tot, făcând acel lucru, atunce se va certa bărbatul, însă nu cu moarte ce cum va socoti judecătorul”. (glava 244, zac. 47)

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că împreunarea trupească în curvie sau preacurvie nu e păcat în sine, ci e rea fiindcă a întors un lucru bun către un scop rău: „… curvarul nu e necurat pentru împreunare, ci pentru felul săvârșirii, care batjocorește pe femeie”23 și „… oricine ademenește și desfrânează cu femeia altui bărbat, ori desfrânează cu o curvă, când se scoală de la aceasta, chiar de s-ar spăla cu întregul ocean și cu toate râurile, nu poate fi curat”.

Din pricina adulterului, multe cupluri ajung la divorț, deși Biserica aproba destul de greu separarea și numai din motive foarte întemeiate, precum: vrăjmășia bărbatului, neînțelegeri conjugale provocate de lipsuri, sărăcie, probleme materiale, căderea în erezie a unuia din soți. Curvia și preacurvia sunt argumente foarte puternice în cazul despărțirii soților, când femeia „spurcatu-se-au de mulți în multe și în bogate vremi și locuri”.

Aprobat de legi și de practica socială, divorțul din pricina adulterului pare mai degrabă un privilegiu masculin într-o societate care se conducea după o viziune androcentrică. Superioritatea masculină recunoscută de legea laică și de cea sacră deopotrivă, îl îndreptățea pe bărbat să adopte adesea un comportament violent, „vrednic” de un adevărat cap al familiei tradiționale și să se bucure de o autoritate de necontestat. Se pare că violența domestică nu surprindea pe nimeni,

____________________

23David și Mary Ford, op.cit., p. 23.

ea era la ordinea zilei, atâta vreme cât îndreptarea se făcea „cu măsură” și „fără vrăjmășie asupra femeii”: „Poate să îndrepteze și să certe bărbatul pre muiere-ș, pre lucru adevărat și pre dreptate, iară nu cu înșelăciune și fără cale și încă să o bată fără seamă și-i va face rane de armă” („Carte românească de învățătură”). Separarea se aprobă numai atunci când, deci, soția dovedește cu probe, vrăjmășia și răutatea manifestate în mod repetat și susceptibile de a-i provoca moartea.

Biserica nu interzicea acest tip de corecție aplicată femeii, dimpotrivă, o acceptă, este adevărat, limitând-o la anumite împrejurări: bătaia se aplică dacă soția s-a dovedit nesupusă și a greșit. Legea contribuia prin astfel de măsuri la consolidarea autorității și a libertății masculine în cadrul familiei. Dominația masculină se exercită în forma sa cea mai brutală cu putință prin viol, siluire sau silă în terminologia pravilelor vechi. La glava 36 din „Pravila lui Vasile Lupu” stă scris: „Cela ce va face silă vreunii fecioare și-i va strica fecioriia, de va fi bogat, să-ș piardză giumătate den toată avuțâiia lui cât va avea; iară de va fi sărac, să-l bată și să-l gonească den locul lui.”

Act barbar și umilitor prin excelență, violul vine să perturbe intimitatea, să instaureze dezordine, să provoace suferință, dezonoare, mizerie morală. Cele mai vulnerabile în acest caz erau văduvele: „Cela ce va face silă a muiare văduvă, acela se va certa cu bani după destoinicia acelui obraz“ („Îndreptarea legii”, glava 252, zac 2). Este absolvit de pedeapsă „acela care se va căsători cu fata, dacă nu acela ce ia cu sila muiarea, să aibă pocăință 3 ani și să dea pârcălabilor ce i să cade…”24. Pedeapsa pentru violatorul care nu putea plăti despăgubirea sau „înzestrarea” fetei abuzate sexual era să fie purtat pre în târg cu piala goală și să-l bată în toate ulițele, de-acii a să-l scoață, să-l gonescă de în

toată eparhiia acelui judecătoriu”25.

___________________________

24Pravila de la Govora, Mănăstirea Govora, 1640, p. 27.

25Ibidem, glava 253, zac 3,4.

Dacă familia din lumea românească veche (dar nu numai de atunci) reprezenta unitatea de bază a societății umane, onoarea familială este simbolul acestei unități, bunul ei cel mai de preț. John Pitt- Rivers nota undeva că onoarea se dobândește prin bărbat și se pierde prin femeie26.

Societatea tradițională românească, în esență ortodoxă, valoriza castitatea feminină și mai puțin pe cea masculină. Viitoarea familie se întemeia, în primul rând, pe curățenia fetei, cinstea familiei se păstra prin fidelitatea conjugală a soției. Virginitatea fetei era prima condiție pentru a se putea căsători, era o formă de respect față de familia soțului și față de viitoarea familie, așa cum sublinia același John Pitt-Rivers27: onoarea este o valoare universală, iar onoarea bărbaților constă în puritatea sexuală a femeilor care îi stau în preajmă (mamă, soră, soție). De aceea, aflată impură în noaptea nunții, soțul are dreptul să o alunge și să divorțeze. De unde, rușinea ce se abătea nu numai asupra fetei, ci și asupra familiei acesteia. Am citat deja pasajul grăitor în acest sens din opera lui Dimitrie Cantemir.

Iată ce prevedea „Îndreptarea legii” pentru cel ce strică fecioria: „Cela ce va face silă vreunii fete și-i va strica fetiia, acela de va fi bogat, să-și piarză jumătate de în toată avuțiia lui cât va avea, iar de va fi sărac, atunce să-l bată și să-l gonească de la locul lui” (glava 252, zac.1). Sancțiunea era și mai drastică în cazul în care fata dezvirginată (victima căzută pradă seducției, cu sau fără voia ei) era găsită însărcinată: „Oricine-ș va găsi fata grea de copilă, acela poate să o ucidă de tot și să nu i să dea certare de moarte…” („Îndreptarea legii”, glava 244, zac.1).

În această categorie de abateri de la norma creștină stau și cazurile de

___________________________

26J. Pitt – Rivers, The Fate of Schechem, or The Politics of Sex. Essays in the Anthropology of the Mediterranean, Cambridge University Press, 1977.

27J. Pitt-Rivers, Anthropologie de l’honneur, Paris, Hachette, 1997.

răpiri pedepsite cu amendă numită deșegubina, deșugubina, șugubina, șugubinatul, însă „Certarea răpitorilor este moartea” („Pravila lui Vasile Lupu”, glava 32), iar „Îndreptarea legii” prevede : „Cela ce va răpi pe vreo muiare, acela nu se va certa numai cu moarte, ce încă-ș va pierde și bucatele, că le da judecătoriul muierii ceii răpite, de va fi muiere mireană, iară de va fi călugăriță, atunce-i va da judecătoriul putere să se hrănească cu venitul ce va fi de la acele bucate în toată viața ei…” (glava 259, zac. 1,2,3). Răpirile de fete apar destul de frecvent în rândul abaterilor de natură sexuală din epocă, cu toate că pedeapsa nu este ușor de îndurat. Catalogate drept delicte, rapturile din dragoste sunt singurele scutite de pedeapsa capitală: „Când se vor iubi amândoi, răpitoriul cu fata cea răpită, și neputând într-alt chip să se împreune, iară pentru dragoste ce au la mijlocul lor se vor fi sfătuit să se răpească, atunce, cum zic o seamă de dascăli, nu se va certa răpitoriul, de vreme ce iaste un lucru cum ar fi turbat din dragoste, iară alții și mai mulți și mai credincioși zic cum să se certe cu certare ușoară, după cum va fi voia judecătoriului”28. Iată un exemplu de toleranță manifestată într-o circumstanță, e drept, aparte: dragostea împărtășită aduce clemență din partea judecătorilor, a Bisericii care adoptă o poziție ambiguă, pe de o parte o acceptă, pe de alta o reprobează dur, fiind vorba de o dragoste neinstituționalizată.

O răpire poate avea diverse cauze: opoziția părinților, gradul de rudenie prea apropiat, opoziția fetei, statutul social diferit. Răpirea cu voia fetei se constituie ca o reacție de împotrivire, fie față de atitudinea părinților, fie față de regulile sociale. Este o tentativă de eliberare de sub tutela și autoritatea familiei, un pas spre dobândirea libertății de a iubi fără a mai ține cont de constrângerile tradiției, ale comunității, ale Bisericii. Totuși, legile scrise interziceau căsătoriile încheiate în urma unor răpiri și le declarau nule („Îndreptarea legii”, glava 259,

______________________

28Îndreptarea legii, ed. cit., glava 259, zac. 39.

„Cartea românească de învățătură”, glava 32). În realitate, se accepta căsătoria dacă familiile cădeau de acord.

În urma unor relații preconjugale apăreau și copiii, rod al acestor iubiri interzise, situație stânjenitoare și periculoasă totodată pentru cei doi care intrau astfel în conflict cu morala. În acest caz, unele femei aleg avortul, pentru a șterge „urmele” unei legături nepermise. Legea este pe măsura faptei: „Muiarea, de va omorî feciorul în sine, post 5 ai, închinăciuni 150 în dzi” („Pravila ritorului Lucaci”), iar „Curvele care vor lua erbi să nu facă feciori 10 ani să cază” („Îndreptarea legii”, glava 21). Alteori, se nasc acești copii nedoriți care sunt uciși de propriile mame, pruncuciderea numărându-se printre păcatele capitale, pentru care „Pravila de la Govora” prevedea: „Muiarea ce-ș va ucide feciorii la naștere cu sfeatul oarecăror vrăji de bunavoia ei, aceaea întru toate zilele vieții ei să aibă pocanii”.

Deși pare greu de crezut, în secolul al XVII-lea românesc și în cel următor, în pofida nenumăratelor constrângeri, a măsurilor severe și a controlului strict pe care îl exercita Biserica în viața comunității, existau deraieri sexuale, ceea ce azi am numi perversiuni. Termenul de „sodomie” (care ne trimite la spațiul blestemat din Vechiul Testament, loc al destrăbălării, la Sodoma) cuprinde mai multe feluri de deviații sexuale precum: homosexualitatea, lesbianismul, pedofilia, zoofilia, incestul, onanismul și actele sexuale considerate „peste fire”, cele din interiorul căsătoriei: de natură orală și anală. Condamnată ca un păcat de moarte, sodomiei i se aplică pedeapsa capitală și mai mult decât atât: „sodomleanii nu se ceartă numai cu moarte, ce și după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard” („Îndreptarea legii”, glava 333). Aceste vicii spurcate erau vehement reprobate de Biserică întrucât îi abăteau pe soți de la scopul principal al împreunării firești: procreația, căci “Sodomia nu naște rod” („Îndreptarea legii”, glava 305). Dincolo de aceasta, se află păcatul ce trebuie sancționat în consecință: „Care muiare va face în loc de bărbat cu vreun copil, aceia să-i facă moarte ca unei sodomlence”; „Orice muiare va meșteșugi de va merge la altă muiare, ca un bărbat, cu meșteșuguri ca acelea … și frecându-se eala acolo de va arunca sămânța una la alaltă, ce să zice de vor face acel lucru desăvârșit să se stâmpere de poftă, atunce pre amândoao le omoară” („Îndreptarea legii”).

Sodomia în cuplu este de asemenea condamnabilă: „Poate muiarea să ceară voe de la beserică să se desparță de bărbat când-l va învăța diavolul meșteșugul lui spurcat și urât ce să zice să nu se împreune cu fămeia-și cumu-i fire ce afară de fire”29.

Și incestul este incriminat, „amestecarea de sânge”, „mestecăciunile de sânge”, cum spune „Pravila de la Govora” sau „sângele amestecat” („Pravila lui Vasile Lupu”), definit ca „un păcat și o greșeală mai rea și mai cumplită decât preacurvia, și se cheamă sânge amestecat când se va împreuna neștine cu o muiare ca aceaia cu carea nu se vor putea împreuna cu nuntă, după pravila besearicii” („Îndreptarea legii”, glava 211). Biserica interzicea căsătoria între rude de sânge până la al șaptelea grad: „A șaptea spiță de sânge oprită iaste de tot să nu se facă, pentru că nu lasă pravila să ia neștine muiare pre fata al doilea văr al său…” („Îndreptarea legii”, glava 191). „Îndreptarea legii” la glava 330 consemnează interdicțiile în diferite cazuri de incest: „Carele se va împreuna cu soru-sa întru păcate, carii vor fi de un tată și de o mumă, 20 ani să nu se cuminece. De se va afla neștinecu noru-sa, sau la soacră-sa, sau la muma soacrei, ani 11. Iară la vară-sa premare, ani 10. Iară la a doua vară, ani 9. Iară la cumătră-sa, ani 11. Iară la fină-sa, care-i iaste fată sufletească, ani 20”.

Păcatul greu și de neconceput al zoofiliei era pedepsit astfel: „Cine curvește cu dobitocul, să i se taie lui trupul, ce să zice, mădulariul cel de rușine, că cu dânsul a făcut fărădelege.”( „Pravila de la Govora”). „Îndreptarea legii”, la glava 329, impune anumite restricții în cazul săvârșirii păcatului lui Onan: „Iară

_________________

29Ibidem, glava 181, zac. 1.

de să va face malachia între dânșii, atuncesă mănânce sec 80 de zile, sau să nu se priceștuiască ani 2 și să facă în toate zilele metanii câte 50”; „Iară de va face aceasta călugărul, canonul lui iaste să mănânce sec 60 și să facă metanii în câte 80”.

Culpa de a fi căsătorit cu două femei în același timp se pedepsea în vechea legislație românească astfel: „Pre une locuri pre unii ca aceștia, carii iau doă mueri, poartă-i pre ulițe cu piala ședzând călare pre măgariu și-i tot bat cu doaă furci, ce torc muerile. Așijderea și pre mueri, pre ceale ce iau doi bărbați, le poartă cu pieile goale pre măgari, și le bat cu doaă cumănace sau cu doaă șlice” („Îndreptarea legii”, glava 237). A doua căsătorie este declarată nelegitimă și prin urmare, nulă, soțul fiind nevoit să se întoarcă la prima soție dacă aceasta îl cere înapoi. Soțul mincinos este iertat cu ușurință de judecători și îndemnat să trăiască în pace cu soția sa, întrucât Biserica găsea de cuviință și recomanda refacerea armoniei familiale, mult mai importantă decât pedeapsa în sine.

Mărturia lui Paul de Alep30: „obosise ( Vasile Lupu) tăindu-le nasul (prostituatelor), făcând cunoscut în mod public și înecându-le cu miile, a rămas neputincios”, surprindea starea de fapt a moravurilor din vremea domnitorului moldovean, aflat în lupta pentru eradicarea acelui flagel social care măcina temeliile familiei, pângărea onoarea multor bărbați și mai ales disprețuia canoanele și poruncile sacre.

Catalogate drept „marginale”, profesionistele artei de a seduce, riscau privarea de libertate, bătaia, oprobriul public, surghiunul, prin practicarea acestei profesii degradante și ilicite. Acest amor infam scapă de sub controlul Bisericii, al domniei, al comunității, ajungând un „rău” greu de stârpit, chiar dacă măsurile erau dure: „Supunerea care se face cu voia părinților, aceaia mai rea și lucru plin

___________________________

30Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, vol.V, p. 56.

de rușine și de mai mare ocară decât ceaia ce să face întră striini. Drept aceia oricare tată ce-ș va supune fata lui, întâi-ș va piiarde puterea cea părintească carea au avut spre fie-sa”. („Îndreptarea legii”, glava 130). Urmează apoi separarea tatălui de fiică, confiscarea bunurilor și închiderea în ocnă până la sfârșitul zilelor. Mamei care își îndeamnă fata să-și vândă trupul pentru bani, i se taie nasul, însă, dacă sărăcia a determinat-o la acea faptă, atunci nu va fi pedepsită foarte aspru („Îndreptarea legii”, glava 130). Dacă soțul o împinge la „supunere” pe soție „aceluia să-i facă moarte…; că pravila pe unii ca aceștea supuitori ei scoate den toată eparhia judecătoriului și altă dată-i poartă pre toate ulițele târgului dăspuiați pre măgariu și să fie cu fața spre coada măgariului; iară muiarea lui să tragă măgariul de dârlogul căpăstrului cu mâinile ei, și într-acest chip să-i bată purtându-i pre în tot târgul” („Îndreptarea legii”, glava131).

Incursiunea pe care am făcut-o printre legile vechiului drept românesc ne dezvăluie preocuparea celor două instituții, a celei laice și a celei ecleziastice deopotrivă, de a fixa norme și reguli care să reglementeze comportamentul membrilor comunității, contribuind astfel la trezirea conștiinței din amorțeala păcatului, la purificarea trupească și sufletească, la cultivarea și perfecționarea conduitei morale, pentru că viața virtuoasă se reflectă în modul de a fi, iar viața pe care o ducem este eticheta nivelului moral al fiecăruia dintre noi.

Biserica și Domnia au întreținut multă vreme colaborarea în vederea limitării abaterilor de la morala creștină, dar mai cu seamă în scopul educării și reabilitării individului, a restabilirii ordinii morale, adesea periclitate.

Dreptul, pe care îl deținea domnul, de atribuire a jurisdicției locale, fie reprezentanților statului, fie Bisericii, conducea la o suprapunere a competențelor. Aceeași greșeală putea fi judecată de instanțe diferite.

Presiunea modelului bizantin urmat de Principatele Române pretindea ca dominația în viața privată să aparțină Bisericii, însă exercitarea actului de justiție constituia o sursă de venituri (încasarea abuzivă a șugubinei) de care domnul nu se putea lipsi în favoarea clerului31.

Pravilele din secolul al XVII-lea confirmă dreptul autorităților laice de a „verifica, în anumite cazuri, hotărârile pronunțate de instanțele bisericești. Se admite judecarea acelorași persoane pentru aceleași infracțiuni sau pricini, atât de instanțele laice, cât și de cele bisericești. În sensul lor cel mai general, pravilele consacră colaborarea Bisericii cu Statul pentru înfăptuirea justiției …, confirmând în această privință condiționarea Bisericii față de autoritatea statală”32. De pildă, cel ce făcea sodomie era judecat mai întâi de Biserică, închis la mănăstire, apoi supus judecății laice, alungat și renegat de comunitate, condamnat la moarte și la ardere după moarte.

Îndeobște, pedeapsa Bisericii Ortodoxe era mai blândă (chiar și față de a celei catolice, mai intransigente) decât cea mirenească, mult mai dură și nemiloasă, dovadă că autoritatea sacră se conducea după principiul că iertarea, pocăința și iubirea pot salva sufletul unui păcătos, că merită să i se mai dea o șansă celui care a greșit, pentru a se putea îndrepta.

În pofida controlului strict pe care Biserica pretinde a-l avea asupra vieții intime a individului, frânturi de cotidian, secvențe de existență, mai mari sau mai mici, scapă din „strânsoarea” regulilor, din cadrele rigide ale pravilelor, așa cum am văzut răsfoindu-le, ceea ce ar marca o nouă etapă în evoluția „sensibilităților”, debutul unei perioade mai puțin inhibate, mai puțin închistată. Prezența diferitelor tipuri de abateri de natură sexuală, de care luăm cunoștință indirect, prin intermediul cărților de legi, se constituie într-un indicator al stării de moralitate și de sensibilitate a societății de atunci, un indice al creșterii îngrijorătoare a numărului acestora, de unde necesitatea de a condamna, contracara și corecta astfel de „deraieri” comportamentale.

Ignorând până și cele mai drastice interdicții, oamenii sfârșitului de secol

___________________________

31E . Lung, resea-ihc.univ-lyon3.fr/publicat/bulletin/2003.

32Gh. Cronț, citat de D. H.Mazilu în Lege și fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, 2006, p.483.

XVII îndrăznesc să descopere sentimente noi, un alt mod (mai liber, mai puțin static) de a percepe viața, de a simți, de a reacționa și de a se comporta în intimitate.

Dându-se sancțiuni corespunzătoare în funcție de abateri.

Ca și în „Cartea de Învățătură” din Moldova, pravila muntenească cuprinde la rândul său reglementări de drept penal, civil și procesual.

Secțiunea a III-a

Reglementări de drept penal

La o primă cercetare s-ar părea că pravila, în ceea ce privește dispozițiile de drept laic, ar avea un caracter exclusiv penal. Într-adevăr, în prima parte a pravilei abunda dispozițiile prin care sunt incriminate numeroase fapte.

Astfel, în terminologia timpului sunt sancționate infracțiuni ca: ajutarea vinovatului, amestecarea de sânge, calpuzănia, cheltuiala banilor încreditați, precum și a banilor străini, cununia cu doi bărbați (sau femei), curvia, furtișagul sub diferitele sale forme, hainia, hiclenia, ierosilia, învățătura de a face rău, lovirea, otrăvirea, preacurvia, răpirea, sfătuirea de a face rău, sila, sodomia, sudalma, tâlhăria, uciderea sub variatele sale forme, umblarea cu bani răi, votria ș. a..

Ca și în „Cartea de Învățătură” din Moldova, pravila munteană cuprinde cauzele care apără sau micșorează pedeapsa și anume: dolul, mînia, vârsta, beția, nebunia, obiceiul locului, mulțimea (incertitudinea asupra infractorului), ascultarea de cel mai mare, slăbiciunea firii (femeia, țăranul cel gros), somnul, dragostea, ruda cea aleasă (boieria), schimbarea firii (creștinarea, călugărirea), surdomutismul, plângerea tatălui la judecător și necunoașterea pravilei. Asemenea principii adoptate în dreptul scris românesc al secolului al XVII-lea, cu excepția acelora din care rezultă privilegii de clasă (ex. boieria, gl. 367), însemnează un progres în dreptul penal al țării.

Dar pravila are și dispoziții de drept civil, care se regăsesc adesea risipite printre glavele ce cuprind sancțiuni penale.

Secțiunea a IV-a

Reglementări de drept civil

Din această categorie de norme le semnalăm pe cele privitoare la: bucate (bunuri), camătă, capacitate juridică, căsătorie și efectele ei, comoară, donație, despărțenie, dijmă, filiație și putere părintească, logodnă, mărturie, preacurvie, stăpânire (proprietate și posesie), succesiune, testament ș. a.

Începând cu glava 296, pravila cuprinde dispoziții cu caracter civil, cum ar fi: obligațiile pligarului, zidirile și cultivarea pe teren străin, împărțirea roadelor, răspunderea pentru vite sau pagubele aduse de acestea, dispoziții privitoare la pomi, mori ș. a..

Tot în această parte din „Îndreptarea legii” sunt cuprinse și dispoziții de drept canonic privitoare la unele fapte și raporturi din viața socială, cum ar fi: amestecarea de sânge, botez, camătă, căsătorie (nuntă) cu prohibițiunile și efectele ei, despărțenia cu efectele ei, filiație, jurământ, logodnă, loviri, mărturie, rudenia cu toate accepțiile ei, succesiuni, tocmeli (convenții), ucidere ș. a.. Pe lângă acestea mai sunt prevăzute numeroase norme de organizare bisericească, formulare de scrisori și de cărți eliberate de clerici, apoi îndrumări de ordin cultural, ca socoteala zilelor și împărțirea lor în calende, none și ide, literele alfabetului grec, ostroavele și munții cei mai înalți din lume, cunoștințe pe care alcătuitorii pravilei le socoteau a fi „de tot folosul”.

Această primă parte are un total de 417 glave sau capitole, dintre care cele ce curpind dispoziții de drept laic sunt împărțite în zaceale, sati paragrafe; fiecare glavă poartă titlul corespunzător.

Secțiunea a V-a

Reglementări de drept procesual

Partea a doua, intitulată în legiuire Nomocanon cu Dumnezeu, care nu mai poartă în colontitlu „Îndreptarea legii” ci indicația materiei respective, cuprinde numai dispoziții și elemente canonice. Începând cu canoanele sfinților apostoli și tâlcurile lor, sunt redate apoi canoanele adoptate în cele șapte „soboare” ce au avut loc la Nicheia, Țarigrad, Efes, Halcedon și Trulla; urmează canoanele adoptate de soboarele așa-zis „nameasnice”, de la Ancyra, Neocesarea, Gangra, Antiohia, Laodicia, Sardichia, Cartagena și Țarigrad; apoi sunt reproduse canoanele „sfântului marelui Vasilie”, porunci, întrebări și răspunsuri ale altor părinți ai bisericii, terminându-se cu învățăturile sfântului Anastasie, patriarh, al Antiohiei, la care se adaugă anumite îndrumări pentru slujba liturghiei. În acest Nomocanon materia nu este distribuită în glave orânduite în succesiune numerică, ci în mari capitole nenumerotate, fiecare având mai multe glave însoțite aproape totdeauna de tâlcul lor.

Pravila se încheie cu o rugăciune de mulțumire alcătuită de traducător33.

___________________

33Îndreptarea legii, Ed. Academiei R.P.R., București, 1962.

CONCLUZII

Legea scrisă apare în istoria bisericească și de stat a poporului nostru ca necesitate impusă de condițiile dezvoltării lui social-politicenși bisericești.

Această necesitate a fost satisfăcută în primul rând prin asimilarea unei legislații în limba greacă și slavă și apoi prin întocmirea de pravile românești în limba vie a poporului nostru, limba română.

După cum am mai arătat, nevoile bisericești au fost acelea care au determinat cu mult înainte nevoile de stat, necesitatea unei legi scrise.

Abia mai târziu apar și nevoile de stat. Existând în cadrul statului o viață bisericească închegată pe bază de legi scrise, unitare, statul însuși a procedat în interesul unificării sale proprii, la însușirea și asimilarea din ce în ce mai intensă a legilor scrise din Bizanțul feudal și creștin.

Apariția pravilelor este deci legată în primul rând, de organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române pe întreg cuprinsul locuit de români.

Ele reprezintă un anumit sistem unitar de drept specific bisericii din statul feudal român; oglindesc un anumit stadiu al dezvoltării istorice a poporului român; exprimă un anumit mod specific al raportului dintre biserică și statul feudal și o anumită semnificație în dezvoltarea unitară a culturii juridice românești.

Modelul acestui sistem îl avea Biserica noastră de la Marea Biserică din Bizanțul feudal, de unde românii ortodocși își iau nu numai rânduielile de cult ci și pe cele de organizare.

De la Bizanț, prin intermediul legislației nomocanonice, statele românești au împrumutat și legislația civilă și penală, în același scop al unității și centralizării puterii statului în jurul capului ei feudal, domnitorul român.

Pravilele bisericești – nomocanoanele, adică colecții de legi civile și bisericești conțineau uniforme care prin intermediul bisericii se aplicau pe întreg teritoriul țărilor românești.

În acțiunea lor de centralizare a puterii de stat, domnitorii români au găsit în pravile mijlocul juridic de a influența comportarea supușilor într-un sens nou și uniform, altul decât cel al obiceiului, diferit de la o regiune la alta a țării.

Apariția pravilelor nu înseamnă că a înlocuit prin ele obiceiul pământului. Acesta și-a păstrat valoarea sa corespunzând unor variate situații și necesității reale.

Avântul pe care l-a luat introducerea dreptului scris bizantin în statele românești în sec. XV coincide într-adevăr însă nu condiționat cu masiva și definitiva destrămare a obștii agrare, a cărei manifestare în drept era „obiceiul pământului” și în al doilea rând și cu întărirea și creșterea puterii administrative centrale a domnitorului, în dauna particularismului feudal, cu obiceiuri și autoritate legală.

Moldova și Țara Românească erau două state independente și bine organizate. Aveau dregători și erau împărțite administrativ și fiscal pe baze teritoriale. Justiția domnească era puternică și cuprindea întreaga viață juridică. Imunitățile feudale încep să dispară. Dregătorii domnești intră în toate sectoarele vieții sociale în numele domnitorului.

Datorită acestor schimbări, în mod firesc dreptul local, dreptul nescris – obiceiul pământului – face loc dreptului scris abstract care reprezenta autoritatea de stat.

În această vreme și în viața bisericească se trece la o fază de centralizare, funcțiile organizării și lucrării ei fiind concentrate mai strâns în mâinile vlădicilor, care apar și cu organe ale centralismului de stat feudal. De aceea se impune și mai mult trebuința unui drept scris și unitar, subliniindu-se mai precis dreptul episcopilor și al preoților sau mitropolitului și totdeauna din porunca domnitorului.

Asimilarea dreptului scris cu prevederi precise pentru fiecare faptă, în locul obiceiului, de drept, care lasă un spațiu așa de mare inițiativei și aprecierii judecătorului, deci a poruncii celor influenți înseamnă totodată și o izbândă a autorității centrale în fruntea căreia stătea domnul împotriva autorității stăpânilor locali.

Aceleași procese social-politice se petrec și în Transilvania unde se dezvoltă o pătură orășenească.

La baza tuturor elementelor care au impus să se folosească pe întreg pământul românesc aceleași pravile bisericești și de stat au stat în primul rând realitățile sociale, toate țările românești dezvoltându-se unitar în condițiile social-economice ale aceleiași orânduiri feudale: feudalismul românesc.

Pravilele au caracter unitar. Ele sunt unitare, prin forma de exprimare, limba română în care puteau fi ușor înțelese. Sunt unitare prin concepția ce le străbate. Sunt unitare prin conținutul lor, unul și același, pentru primele pravile românești, dar cu diferențieri inerente adaptării dialectale. Sunt unitare fiindcă au la baza aceleași izvoare, care toate au aceeași origine, dreptul canonic bizantin al statului și al bisericii din Bizanț34.

Documentele vremii atestă folosirea Pravilelor în judecata divanului domnesc ca și aceea a boierilor, stăpâni în sens feudal și judecători pe moșiile lor.

Cercetarea Pravilei se făcea de vlădică chiar în timpul procesului. Din ea se indicau articole de lege, vorbind în limbaj modern, în care se încadra infracțiunea judecată în speță.

_____________________________

34 „Originile dreptului scris în Biserica Română”, Ioan Floca – Revista Mitropolia Ardealului nr. 1 – 3/1969.

De Pravile aveau nevoie ierarhii și organele statului care sub o formă sau alta participau la administrarea justiției. Dacă după cum arată documentele vremii Pravila era cercetată în judecata domnească însă cu mult înainte de veacul al XVII – lea cu atât mai mult se făcea acum, când avem pravile în limba română.

Reală utilitate avea Pravila și în <<judecata episcopului>> în instanțele bisericești. În acest sens avem documente și pledează istoria și tradiția.

În Biserică <<au existat întotdeauna norme pentru reglementarea conduitei clerului și credincioșilor, iar disciplina penitanțială s-a bazat pe reglementări vechi>>. Biserica din Țara Românească a folosit dintru început asemenea norme, după cum dovedesc și variatele manuscrise ale evului mediu.

Măsura în care se aplicau e greu de definit, întrucât în general nu se dădeau sentințe scrise, ci de cele mai multe ori se pronunțau verbal.

Apariția unei pravile românești a fost cerută și de nevoi didactice, ea fiind unul din manualele de școală ale vremii. Din ea învățau preoții modul de organizare și de conducere a Bisericii și normele de conduită din viața socială, ea era un manual de drept din școlile feudale de la noi.

Numai acei preoți care făceau dovada cunoașterii Pravilei puteau obține de la episcop <<o nouă învățătură>>, adică dreptul de a fi judecători în scaunul penitențial, dreptul de a fi preot duhovnic.

Cu scop didactic, instructiv și educative sunt introduce în Pravilă și textile cu conținut dogmatic, moral, pedagogic și de psihologie.

Pravila a fost deci actuală și avea aplicabilitate reală și principiile ei au format conștiința juridică a poporului roman.

Ea a fost o carte cu conținut real, necesar și folositor vremii, care i-a impus caracterul de sfințenie, o carte ce cuprinde <<multe feluri de vindecări sufletelor creștinești ce sunt rănite de păcate>>.

Importanță deosebită prezintă Pravila de la Govora și pentru politica religioasă a statului feudal al Țării Românești prin faptul de a fi fost editată în două ediții, din care una destinată Transilvaniei,cât și Pravila de la Tîrgoviște care dobândește o însemnătate aparte prin faptul că ea reprezintă un prim corp de legi scrise în limba română, destinat să întărească autoritatea judecătorească și pentru că a rămas unica tipăritură din legislația țării până la apariția legiuirilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – „Pravilniceasca condică” – și începutul secolului al XIX-lea – „Legiuirea lui Caragea”.

Socotim că această ediție specială, îndreptată direct împotriva prozelitismului calvin dus de principii transilvăneni, a fost destinată a fi o armă de luptă în rezistența românilor, în scopul de a întării conștiința ortodoxă unitară a poporului din Transilvania cu cel din Țara Românească. Nu trebuie uitată opera politico-națională a lui Mihai Viteazul de a uni, ce-i drept pentru scurt timp, pe toți românii sub același sceptru domnesc, și consecințele acestuia pentru dezvoltarea unitară a poporului român.

Pravila govoreană prin cele două ediții ale ei nu a contribuit atât la formarea poporului roman, cât, mai mult, e o dovadă vie că această unitate a existat, și că o putem considera ca pe unul din documentele cele mai prețioase care arată acest fapt istoric.

Sub diversele forme în care au apărut, Pravilele au circulat pe întreg teritoriul locuit de români și s-au aplicat cu aceeași autoritate la toși românii.

Legislația pravilelor s-a contopit în corpul etnic al românilor din cele trei țări române și a devenit un element structural al acestei unități entice.

Față de acest corp, Pravilele apar ca un instrument juridic, ca un element constitutiv al unității entice a poporului roman și totodată ca o expresie a acestei unități.

Legislația luată din Bizanț, corespundea în primul rând structurii social-economice a țărilor românești, precum și necesitățile de dezvoltare în direcție centralizată și unitară deopotrivă a statelor române feudale ca și Bisericii lor.

Deși realitățile deosebite, atât elementul de orânduire social unitară, cât și structura centralistă și unitară a statului, ca și organizarea unitară a bisericii care avea la bază o credință religioasă unitară, ele toate sunt numai părți ale aceluiași corp etnic care este poporul roman. El este purtătorul tuturor acestor caractere unitare și în fond cel care a imprimat o unitate și în legislație.

E un organism care s-a dezvoltat unitar, și a reclamat o legislație unitară și în materie de stat și în materie bisericească35.

___________________________

35„Pravila de la Govora” (1640-1641), Ioan Floca – Revista „Biserica Ortodxă Română” nr. 3 – 4/1963.

BIBLIOGRAFIE

A. Ivireanul, Opere. Didahii, ed. G.Ștrempel, Editura Minerva, București, 1996, p. 355.

A. Ivireanul, Opere, ed. G.Ștrempel, Editura Minerva, 1972, p. 374.

Carte românească de învățătură, ediție întocmită de Colectivul pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei Populare Române, condus de acad. Andrei Rădulescu, 1962.

Ghițulescu, op. Cit., p.49.

Ghițulescu, op.cit, p. 298.

Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, vol.V, p. 56.

Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, 1986, p. 139.

David și Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, Editura Sophia, București, 2001, p. 24.

David și Mary Ford, op.cit., p. 23.

Lung, resea-ihc.univ-lyon3.fr/publicat/bulletin/2003.

Lung, resea-ihc.univ-lyon3.fr/publicat/bulletin/2003.

E. Molcuț, E. Cernea, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă ,,Șansa-S.R.L., București, 1998.S.

Gh. Cronț, citat de D. H.Mazilu în Lege și fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, 2006, p.483.

Ibidem, glava 181, zac. 1.

Ibidem, glava 253, zac 3,4.

Ioan Floca, Originile dreptului scris în Biserica Română, Revista Mitropolia Ardealului nr.1-3/1969.

Ioan Floca, Unitatea dintre pravilele folosite în Transilvania cu cele din Țara Românească și Moldova, Revista Mitropolia Ardealului nr. 9-12/1962.

Ioan Floca, Pravila de la Govora (1640-1641), Revista Biserica Ortodoxă Română nr. 3-4/1963.

Îndreptarea legii, ed. cit., glava 259, zac. 39.

Îndreptarea legii, Ed. Academiei R.P.R., București, 1962, glava 252, zac.2.

J. Pitt – Rivers, The Fate of Schechem, or The Politics of Sex. Essays in the Anthropology of the Mediterranean, Cambridge University Press, 1977.

J. Pitt-Rivers, Anthropologie de l’honneur, Paris, Hachette, 1997.

Les moeurs entre prescription et contrôle social. Bonnes et mauvaises moeurs: principes et expériences, balancement et enchaînement, vol. coordonné par I. Băluță et C. Vintilă Ghițulescu, Colegiul Noua Europă, 2005.

N. Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Științifică si Enciclopedică, 1985 p.193.

P. Bourdieu, La domination masculine, Paris, Seuil, 1998.

Pravila de la Govora, Mănăstirea Govora, 1640, p. 27.

Preot Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1992.

BIBLIOGRAFIE

A. Ivireanul, Opere. Didahii, ed. G.Ștrempel, Editura Minerva, București, 1996, p. 355.

A. Ivireanul, Opere, ed. G.Ștrempel, Editura Minerva, 1972, p. 374.

Carte românească de învățătură, ediție întocmită de Colectivul pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei Populare Române, condus de acad. Andrei Rădulescu, 1962.

Ghițulescu, op. Cit., p.49.

Ghițulescu, op.cit, p. 298.

Călători străini despre Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, vol.V, p. 56.

Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, 1986, p. 139.

David și Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, Editura Sophia, București, 2001, p. 24.

David și Mary Ford, op.cit., p. 23.

Lung, resea-ihc.univ-lyon3.fr/publicat/bulletin/2003.

Lung, resea-ihc.univ-lyon3.fr/publicat/bulletin/2003.

E. Molcuț, E. Cernea, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă ,,Șansa-S.R.L., București, 1998.S.

Gh. Cronț, citat de D. H.Mazilu în Lege și fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, 2006, p.483.

Ibidem, glava 181, zac. 1.

Ibidem, glava 253, zac 3,4.

Ioan Floca, Originile dreptului scris în Biserica Română, Revista Mitropolia Ardealului nr.1-3/1969.

Ioan Floca, Unitatea dintre pravilele folosite în Transilvania cu cele din Țara Românească și Moldova, Revista Mitropolia Ardealului nr. 9-12/1962.

Ioan Floca, Pravila de la Govora (1640-1641), Revista Biserica Ortodoxă Română nr. 3-4/1963.

Îndreptarea legii, ed. cit., glava 259, zac. 39.

Îndreptarea legii, Ed. Academiei R.P.R., București, 1962, glava 252, zac.2.

J. Pitt – Rivers, The Fate of Schechem, or The Politics of Sex. Essays in the Anthropology of the Mediterranean, Cambridge University Press, 1977.

J. Pitt-Rivers, Anthropologie de l’honneur, Paris, Hachette, 1997.

Les moeurs entre prescription et contrôle social. Bonnes et mauvaises moeurs: principes et expériences, balancement et enchaînement, vol. coordonné par I. Băluță et C. Vintilă Ghițulescu, Colegiul Noua Europă, 2005.

N. Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Științifică si Enciclopedică, 1985 p.193.

P. Bourdieu, La domination masculine, Paris, Seuil, 1998.

Pravila de la Govora, Mănăstirea Govora, 1640, p. 27.

Preot Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1992.