Pragul de Semnificatie Si Riscurile Societatii
C U P R I N S
CUPRINS
I N T R O D U C E R E
1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR
1.1. EVOLUȚIA ISTORICĂ A ACTIVITĂȚII DE AUDIT
1.1 ROLUL ȘI OBIECTIVELE AUDITULUI FINANCIAR
1.2 TIPURI DE AUDIT
1.3. ARIA DE APLICABILITATE A AUDITULUI FINANCIAR
1.4. CONCEPTE ALE AUDITULUI FINANCIAR
1.4.1. Scepticismul profesional
1.4.2. Raționamentul professional
1.4.3. Asigurarea rezonabilă
1.4.4. Pragul de semnificație
1.4.5. Riscul de Audit
1.5. PROBELE DE AUDIT
1.5.1. Concludența probelor de audit
1.5.2. Proceduri utilizate pentru obținerea probelor
1.5.3. Selectarea elementelor de testat pentru obținerea probelor
1.6. PROCEDURI ANALITICE
1.6.1. Proceduri de audit bazate pe indicatori financiari
1.6.2. Tehnica scorurilor în determinarea riscului de faliment
1.6.3. Metoda extrapolării
2. METODE, TEHNICI ȘI PROBE DE AUDIT UTILIZATE ÎN AUDITUL IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
2.1 PREZENTAREA SOCIETĂȚII S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L
2.2. CEREREA SOCIETĂȚII CE URMEAZĂ A FI AUDITATĂ
2.3. SCRISOARE DE ANGAJAMENT
2.4. DOSARUL EXERCIȚIULUI
2.5. ACCEPTAREA MANDATULUI/REÎNNOIREA MANDATULUI
2.6. PRAGUL DE SEMNIFICAȚIE ȘI RISCURILE SOCIETĂȚII
2.6.1 Abordarea auditului
2.6.2. Pragul de semnificație
2.6.3. Lista de verificare a riscului inerent general
2.6.4. Lista de verificare a riscului inerent specific
2.6.5 Întrebări privind riscurile inerente specific
2.7. PROBE DE AUDIT PRIVIND IMOBILIZĂRILE CORPORALE
2.8. RAPORTUL AUDITORULUI INDEPENDENT PRIVIND AUDITAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE ÎNTOCMITE DE S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L. BUCURESTI
CONCLUZII
B I B L I O G R A F I E
I N T R O D U C E R E
Auditul financiar-contabil este un domeniu de vârf al profesiei contabile, fiind definit ca o examinare profesională a unor informații în vederea exprimării unei opinii responsabile și independente, prin raportarea acestora la anumite standarde.
Auditul situațiilor financiare reprezintă un exercițiu al cărui obiectiv este să permită auditorilor să-și exprime o opinie, dacă situațiile financiare oferă o imagine reală și onestă (sau echivalentă) asupra activității entității la sfârșitul perioadei și asupra profitului sau pierderii, sau asupra veniturilor și cheltuielilor, pentru perioada încheiată și care au fost întocmite corespunzător, în conformitate cu cadrul de raportare aplicabil.
Sensul actual al termenului provine din limba engleză, având semnificația de revizie, verificare sau control, cărora li se asociază conceptele de calitate, rigoare, modernism, calificare. Situațiile financiare oferă informații despre performanțele unei societăți comerciale, despre poziția financiară a acesteia, la un moment dat. Auditorul financiar, în calitate de expert independent, conferă credibilitate acestora, prin experiență, competență profesională, integritate morală, obiectivitate și legalitate. El certifică autenticitatea informațiilor financiare înscrise în documente, în special în bilanțul contabil, concluziile cuprinse în raportul de audit fiind un instrument valoros pentru utilizatorii de informații, fie că sunt acționari, bancheri, creditori, autorități guvernamentale sau publicul larg. Acest rol, de garant al fidelității informațiilor din situațiile financiare ale unei entități economice, solicită aplicarea standardelor și reglementărilor emise de Federația Internațională a Contabililor (IFAC) și de Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR), a Standardelor de Audit INTOSAI și a liniilor directoare ale UE pentru aplicarea Standardelor de Audit INTOSAI.
Astfel, auditul financiar-contabil presupune o bună cunoaștere a cadrului contabil conceptual, la nivel național și internațional, a principiilor, normelor și regulilor de evaluare, a procedeelor și instrumentelor de control, a Standardelor Internaționale de Audit, a codului privind conduita etico-profesională în domeniu, elaborate de IFAC. Pe lângă pregătirea teoretică este necesară o bogată experiență practică, cultură generală, memorie, intuiție, spirit organizatoric, onestitate, simțul responsabilității, stăpânire de sine, discreție, disciplină, fermitate, capacitate de a lua decizii, sociabilitate, calități ce întregesc profilul auditorului.
ASPECTE TEORETICE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR
1.1. EVOLUȚIA ISTORICĂ A ACTIVITĂȚII DE AUDIT
Nu se cunoaște aria geografică sau data exactă la care a apărut activitatea de audit. Istoria ne arată că auditul era deja cunoscut înaintea secolului al XVIII-lea, fiind ordonat de stat, regi, împărați și biserică, cu scopul de a preveni și pedepsi frauda, de a proteja patrimoniul propriu entității respective împotriva hoților. Datorită calităților morale ale preoților, auditorii erau numiți din rândul acestora.
În secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, ordonatorii de audit sunt acționarii, tribunalele jurisdicționale și statul, iar auditorii erau recrutați din rândul celor mai buni contabili. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, se conturează relația dintre auditații și auditori aleși dintre contabili sau juriști. Activitatea acestora era orientată spre evitarea erorilor și fraudelor, prin verificarea și certificarea situațiilor financiare.
În secolul al XX-lea, auditul este realizat de profesioniști în audit și de contabili care, în baza comenzilor primite de la stat sau acționari, își extind activitatea în rândul băncilor, patronatului și instituțiilor financiare, datorită dezvoltării schimburilor economice și extinderii piețelor de capital. Obiectivul auditului este atestarea sincerității și regularității situațiilor financiare.
Dupa 1970, activitatea de audit se orientează spre realizarea controlului intern, respectarea postulatelor, principiilor și regulilor de evaluare contabilă și a normelor de audit. Auditorii sunt recunoscuți ca profesioniști în contabilitate și consiliere, acționând ca independenți sau în cadrul unor societăți de expertiză sau audit. Ordonatorii de audit sunt statele, întreprinderile, băncile, terții sau acționarii. Auditorii, având pregătire superioară, autoritate și competență, sunt numiți experți care, în baza contractelor primite, cercetează situațiile financiare, formulând opinii responsabile despre corectitudinea înregistrărilor contabile, calitatea controlului intern, respectarea normelor legale și protecția contra fraudelor naționale și internaționale.
Practic, auditul este o examinare profesională ce se poate aplica în orice domeniu de activitate, fiind cunoscute: auditul calității, auditul managementului, auditul mediului etc.
Utilizatorii informațiilor financiare trebuie să fie siguri de corectitudinea acestora pentru a lua cele mai bune decizii economice, a vinde sau a cumpăra titluri de valoare, a face investiții de capital, a depista și corecta deficiențe în managementul activității, a evalua capacitatea întreprinderii de a face plăți și restitui credite, a elabora politicile de impozitare sau a elabora date statistice despre venitul național.
Auditul a apărut ca urmare a nevoii utilizatorilor de situații financiare de a avea la dispoziție, în momentul luării unei decizii, de informații care să nu conțină denaturări semnificative. Deoarece este imposibil ca aceștia să cunoască, în mod direct toate datele relevante despre organizația cu care colaborează, utilizatorii sunt nevoiți să utilizeze informații furnizate de către alte persoane, informații care au riscul de a fi denaturate în mod intenționat de către aceștia.
Pentru a evita acest risc și pentru a se asigura că informațiile folosite în cadrul procesului decizional sunt fiabile și complete, utilizatorii pot obține informații corecte prin efectuarea unui audit independent.
ROLUL ȘI OBIECTIVELE AUDITULUI FINANCIAR
Auditul este privit nu numai ca o materie interdisciplinară ci și ca un domeniu de activitate în care, în mod implicit, se impun anumite rigori standardelor de pregătire profesională, o anumită conduită etică, de la care auditorul nu se poate abate fără a suferi consecințe profesionale sau materiale serioase.Specialiștii americani Arens și Loebbecke definesc auditul financiar, astfel“Auditul constă în colectarea și evaluarea unor probe privind informațiile, în scopul determinării și raportării gradului de conformitate efectuat de o persoană competentă și independentă”.
Auditul reprezintă o examinare profesională realizată de către auditor în scopul exprimării unei opinii cu privire la gradul în care situațiile financiare ale societații auditate sunt realizate, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadru general direct aplicabil. Scopul unui audit este de a spori gradul de încredere al persoanelor care utilizează situațiile financiare, acest obiectiv fiind atins așadar, prin exprimarea unei opinii cu privire la modalitatea în care acestea oferă o imagine fidelă a patrimoniului, în conformitate cu un cadru general de raportare.
Rezultatul unei misiuni de audit este de a spori încrederea utilizatorilor în informația contabilă. Auditorul are rolul de a asigura faptul că situațiile financiare auditate sunt realizate în concordanță cu prevederile și principiile Standardelor Naționale și Internaționale de Contabilitate și de a oferi o asigurare rezonabilă asupra faptului că situațiile financiare nu conțin fraude sau erori semnificative care ar putea influența deciziile luate de către utilizatori.
Auditorul trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
să respecte cerințele mediului instituțional și de afaceri unde își desfășoară activitatea; să cunoască în profunzime mediul social, economic și instituțional în care operează;
la baza misiunii sale de audit să stea prevederile și principiile normelor naționale și internaționale;
să facă uz de raționamentul său profesional în momentul selectării și folosirii procedurilor de audit.
TIPURI DE AUDIT
Auditul extern
Desemnează intervenția unei persoane sau grup de persoane specializate străine entității economice.
Denumit și audit independent, el este efectuat pe o bază contractuală de către experți contabili, numiți auditori independenți. Aceștia, ca auditori externi, sunt profesioniști care au competență legală de a efectua un audit al situațiilor financiare unei companii. Auditorii independenți, fie că sunt persoane fizice, fie persoane juridice (cabinete de audit sau de expertiză contabilă), oferă servicii de audit pe baza unor contracte, fiind remunerați pentru acestea. De aceea, auditul extern se mai numește audit contractual.
Oferind o gamă largă de servicii, auditorul independent este contactat de o entitate patrimonială pentru a audita situațiile financiare de sinteza pe care aceasta le elaborează. Deși este contactat de conducera unității auditate, raportul de audit întocmit la finalul activității se adresează tuturor utilizatorilor interesați. În ultimul timp, auditorii independenți sunt tot mai des solicitați pentru prestarea unor servicii conexe.
Auditul extern are ca obiectiv realizarea unor analize și consilieri globale în domeniile contabil și financiar. El prezintă anumite avantaje, precum: experiența specialistului în aplicarea procedurilor de auditare, competența lui profesională în calitate de expert, independența totală, viziunea nouă și neutră, semnificația pentru utilizatori a expertizei realizate. În cazul auditului extern există și anumite dezavantaje datorate: demersului punctual circumscris de misiunea de audit și caracterului general al recomandărilor formulate, care uneori sunt superficiale, limitate la anumite aspecte ale activității entității economice controlate.
Auditul intern
Este realizat de mai multe persoane care aparțin întreprinderii, în interesul managerilor. Obiectivele și domeniile de intervenție ale auditorilor interni sunt mult mai extinse, ceea ce ei observă, constată, înteleg și notează servește echipei manageriale în luarea deciziilor, în administrarea și gestionarea întreprinderii. Auditorii interni nu au putere de decizie, aceasta aparținând conducerii. Auditul intern – rep pe baza unor contracte, fiind remunerați pentru acestea. De aceea, auditul extern se mai numește audit contractual.
Oferind o gamă largă de servicii, auditorul independent este contactat de o entitate patrimonială pentru a audita situațiile financiare de sinteza pe care aceasta le elaborează. Deși este contactat de conducera unității auditate, raportul de audit întocmit la finalul activității se adresează tuturor utilizatorilor interesați. În ultimul timp, auditorii independenți sunt tot mai des solicitați pentru prestarea unor servicii conexe.
Auditul extern are ca obiectiv realizarea unor analize și consilieri globale în domeniile contabil și financiar. El prezintă anumite avantaje, precum: experiența specialistului în aplicarea procedurilor de auditare, competența lui profesională în calitate de expert, independența totală, viziunea nouă și neutră, semnificația pentru utilizatori a expertizei realizate. În cazul auditului extern există și anumite dezavantaje datorate: demersului punctual circumscris de misiunea de audit și caracterului general al recomandărilor formulate, care uneori sunt superficiale, limitate la anumite aspecte ale activității entității economice controlate.
Auditul intern
Este realizat de mai multe persoane care aparțin întreprinderii, în interesul managerilor. Obiectivele și domeniile de intervenție ale auditorilor interni sunt mult mai extinse, ceea ce ei observă, constată, înteleg și notează servește echipei manageriale în luarea deciziilor, în administrarea și gestionarea întreprinderii. Auditorii interni nu au putere de decizie, aceasta aparținând conducerii. Auditul intern – reprezintă o verificare sub aspect tehnic, managerial și financiar-contabil a unei entități patrimoniale, destinată să realizeze un diagnostic general al sistemului. Acest tip de verificare are un caracter concomitent derulării evenimentelor. Practic, el vizează anumite obiective pe tot parcursul anului, planificate, precum și cele care sunt în curs de derulare, fiind o verificare de tip permanent.
Auditul intern, este aplicabil atât agenților economici cât și instituțiilor publice. Acest tip de audit a fost legiferat din motive practice, datorită armonizării cadrului normativ național cu standardele europene, odată cu dorința șării noastre de a adera la Uniunea Europeană.
Auditul intern prezintă anumite avantaje care decurg din cunoașterea mediului economic al întreprinderii, analiza în profunzime a proceselor economice, acțiunea permanentă și urmărirea posibilă a unor evenimente ce trebuie studiate. Dezavantajele decurg din rutina în realizarea sarcinilor și lipsa independenței, uneori a obiectivității în formularea concluziilor.
După tipul de control pe care îl realizează, se disting trei ipostaze ale auditului intern:
Auditul contabil sau financiar – numit și verificațional, vizează evitarea erorilor de gestiune produse de calitatea proastă a informației. Datele financiare utilizate pentru gestiunea curentă sunt: bilanțul, contul de profit și pierdere, cifra de afaceri, evoluția cheltuielilor în funcție de natura acestora, variația imobilizărilor, clienți și furnizori, posturile de trezorerie. Tehnicile utilizate cuprind: controale care să indice erorile posibile în înregistrările contabile, sondaje statistice, intervenții punctuale (controlul stocurilor, contabilitatea de casă, confirmarea directă a soldurilor clienți și furnizori, verificări ale relației cu băncile), analiza contabilității analitice, datele bugetare. Deși calcularea ecartului dintre previziuni și realizări se face de către servicii contabile independente, se recomandă controlul acestuia de către auditorii interni.
Auditul operațional – spre deosebire de cel financiar care verifică respectarea regulilor contabile, bugetare și statistice, controlează buna aplicare a procedurilor de gestiune internă curentă.
Competența serviciului de audit intern se întinde la ansamblul întreprinderii, având rolul de consilier permanent pe lângă direcțiile operaționale, recomandările acestuia fiind adresate directorului general, care decide aplicarea acestora.
În orientarea activității auditorilor sunt importante două criterii:
importanța operațiunilor (produsul cel mai vândut, personalul cel mai numeros sau specializat, tehnologiile cele mai înalte etc);
caracterul lor de noutate (lansarea unui nou produs, crearea unei noi capacități de producție, achiziționarea unei tehnologii noi, utilizarea unei noi agenții publicitare etc).
Eficacitatea activității de audit este dependentă de anumiți factori:
cunoașterea întreprinderii;
aptitudinile auditorilor de rezolvare a unor probleme;
capacitatea de persuasiune pe lângă direcțiile operaționale, bazată pe cunoașterea teoretică și practică a dificultăților și problemelor cu care se confruntă serviciile operaționale, precum și pe realismul recomandărilor formulate.
Auditul conducerii este foarte rar întâlnit în unitățile economice. El își aduce contribuția la soluționarea problemelor de politică generală a companiei, garantând directorului general calitatea concluziilor tehnice pe baza cărora vor fi luate cele mai bune decizii.
Auditul conducerii presupune un studiu specific privind analiza costurilor, oportunitatea unei campanii publicitare, impactul metodei de remunerare, impactul promovării progresului tehnic etc.
Auditul guvernamental
Este realizat de angajații instituțiilor publice specializate (primarii, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Conturi). Membrii administrației publice centrale sau locale auditează companiile pentru a stabili dacă taxele și impozitele datorate statului au fost stabilite și plătite conform reglementărilor legale și normelor aplicate în domeniu (audit de conformitate). Adminstrația publică locală poate oferi aceleași servicii unor persoane fizice.
Curtea de Conturi auditează diverse programe, funcții, activități și instituții guvernamentale, verificând respectarea normelor legale în utilizarea fondurilor publice, corectitudinea tranzacțiilor financiare, a conturilor și raportărilor instituțiilor publice, eficiența și eficacitatea utilizării resurselor publice, în special a cheltuielilor bugetare.
1.3. ARIA DE APLICABILITATE A AUDITULUI FINANCIAR
Totalitatea procedurilor de audit necesare pentru îndeplinirea obiectivelor auditului în circumstanțele date, reprezintă aria de aplicabilitate a auditului financiar. Pentru a realiza un audit în conformitate cu Standardele Internaționale de Audit, auditorii sunt nevoiți să respecte, în momentul stabilirii procedurilor de audit, fiecare standard relevant pentru acesta.
De asemenea, pot exista situații când auditorii trebuie să respecte, pe lângă ISA, și alte reglementări, legi care pot avea un efect direct sau indirect asupra situațiilor financiare auditate. Este posibil ca aceste legi și reglementări să fie uneori diferite de ISA. Dacă auditorul hotărăște să respecte aceste reglementări în detrimentul ISA, acesta nu poate afirma faptul că a realizat un audit în conformitate cu Standardele Internaționale de Audit. Așadar, auditorul nu poate declara conformitatea cu ISA decât dacă auditul respectă totalitatea standardelor relevante.
1.4. CONCEPTE ALE AUDITULUI FINANCIAR
1.4.1. Scepticismul profesional
Standardele Internaționale de Audit nu ii interzic auditorului posibilitatea de a lua în considerare acțiunile trecute ale conducerii sau persoanelor însărcinate cu guvernanța din care reies sinceritatea și onestitatea acestora, însa afirmă faptul că experiența trecută a auditorului cu aceste persoane nu ar trebui să îi permită auditorului să fie satisfăcut de probe mai puțin convingătoare.
Auditorul trebuie să realizeze auditul cu scepticism profesional, recunoscând că pot fi identificate condiții sau evenimente care să indice posibilitatea existenței fraudei și erorii care ar putea să denatureze situațiile financiare în mod semnificativ.
Auditorul trebuie să evalueze critic probele de audit, și să dea o atenție sporită asupra validității probelor care nu confirmă anumite declarații ale conducerii sau ale persoanelor însărcinate cu guvernanța. Atitudinea de scepticism profesional este necesară într-un audit pentru ca auditorul să reducă riscul eludării circumstanțelor neobișnuite, al generalizării în momentul conturării concluziilor precum și pentru minimizarea riscului datorat utilizării unor premise greșite în determinarea naturii și întinderii procedurilor de audit.
1.4.2. Raționamentul professional
Auditorul se folosește de raționamentul său profesional inclusiv în interpretarea Standardelor Internaționale de Audit sau a reglementărilor și legislaței pe care acesta este nevoit să le respecte la fiecare audit. Acest concept este utilizat de către auditor pentru determinarea pragului de semnificație, a riscului de audit, a procedurilor utilizate pentru a obține suficiente probe de audit. Totalitatea deciziilor pe care un auditor trebuie să le ia pe parcursul unei misuni de audit trebuie să fie luate utilizând totalitatea cunoștințelor relevante, pregătirea și nu în ultimul rând experiența acumulată de către acesta. Este esențial a se utiliza o judecată rezonabilă pentru a evalua modalitatea în care conducerea entității client respectă cadrul general de raportare financiară direct aplicabil și de asemenena, în obținerea concluziilor bazate pe probele de audit.
1.4.3. Asigurarea rezonabilă
Asigurarea rezonabilă reprezintă o noțiune, un concept ce se referă la procesul de cumulare de către auditor de probe suficiente și adecvate, cu scopul de a concluziona faptul că nu există denaturări semnificative ale situațiilor financiare, fie ca urmare a fraudei, fie ca urmare a erorilor. Asigurarea rezonabilă absolută nu poate fi obținuta niciodată de către auditor, întrucât există restrângeri inerente ce prejudiciează competența acestuia în determinarea denaturărilor semnificative. Factorii care reduc posibilitatea obținerii unei asigurări rezonabile absolute sunt următorii:
Faptul că se utilizează testarea.
Faptul că există o limitare în ceea ce privește controlul intern.
Faptul că o mare parte a probelor de audit sunt persuasive, și nu conclusive.
Întrucât asigurarea rezonabilă absolută nu poate fi obținută de către auditor, se poate afirma faptul că auditul nu reprezintă o garanție absolută a faptului că situațiile financiare ale entității auditate nu conțin denaturări semnificative. Totodată, auditul nu va asigura niciodată eficiența sau randamentul viitor al entității auditate.
1.4.4. Pragul de semnificație
“Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare” emis de către Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate care caracterizează această noțiune astfel: “Informațiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influența deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situațiilor financiare. Pragul de semnificație depinde de dimensiunea elementului sau a erorii, judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greșite. Astfel, pragul de semnificație oferă mai degrabă o limită, decât să reprezinte o însușire calitativă primară pe care informația trebuie să o aibă pentru a fi utilă.”
Pragul de semnificație, în care se dezbate despre răspunderile auditorului atunci când acesta aplică noțiunea de prag de semnificație în momentul planificării și desfășurării unui audit al unei situații financiare. Auditorul stabilește nivelul pragului făcând uz de raționamentul său profesional, astfel încât să poată determina valoarea și natura denaturărilor semnificative pentru determinarea pragului de semnificație auditorul parcurge trei etape importante: stabilirea valorii preliminare a pragului de semnificație, determinarea erorii tolerabile, estimarea erorilor probabile și compararea lor cu valoarea preliminara a pragului de semnificație. Pentru a putea determina cu succes pragul de semnificație, auditorul trebuie să înteleagă în profunzime particularitățile entității auditate și totodată să identifice aspectele importante ale mediului în care entitatea auditată își desfășoară activitatea.
Auditorul trebuie să evalueze și să analizeze pragul de semnificație înaintea luării deciziei privitoare la procedurile de audit ce urmează a fi utilizate sau elementele ce urmează a fi examinate. Între pragul de semnificație și riscul de audit există o relație de invers proporționalitate.Astfel, cu cât riscul de audit preconizat de către auditor va fi mai mare, acesta va alege un prag de semnificație mai mic.
1.4.5. Riscul de Audit
Riscul de audit este abordat în Standardele Internaționale de Audit, și anume ISA 315, “Identificarea și evaluarea riscurilor unor denaturări semnificative prin înțelegerea entității și a mediului în care iși desfășoară activitatea “
Riscul de audit este așadar, o funcție între riscul unor denaturări semnificative a situațiilor financiare și riscul de nedetectare.
Riscul de denaturare semnificativă reprezintă riscul ca situațiile financiare să fie semnificativ denaturate înaintea începerii misiunii de audit.Acest risc există atât la nivelul situațiilor financiare în general, cât și la nivelul de afirmație al claselor de tranzacții, soldurilor conturilor sau prezentărilor.Riscul de denaturare semnificativă conține două componente ce există independent de misunea de audit și anume riscul inerent și riscul de control.
Riscul inerent reprezintă susceptibilitatea ca unele afirmații privitoare la soldurile unor conturi sau categorii de tranzacții să conțină o denaturare care ar putea să fie semnificativă luată individual sau cumulată cu erorile deja existente în alte solduri sau categorii de tranzacții ale situațiilor financiare ale entitații auditate.
Riscul inerent specific reprezintă un element al riscului inerent asociat influențelor de ordin obiectiv privind erorile semnificative din situațiile financiare precum erori din conturi contabile, situații, înregistrări contabile, aplicarea eronată a principiilor și standardelor, impuneri fiscale eronate.
Riscul inerent general element al riscului inerent asociat influențelor de ordin subiectiv privind erorile semnificative din situațiile financiare precum controlul administrativ defectuos.
Riscul de control reprezintă riscul ca o afirmație privitoare la o denaturare semnificativă la nivelul unui sold sau categorie de tranzacții să nu fie prevestită și totodată prevenită și corectată la momentul adecvat de controlul intern al entității auditate și de către sistemele contabile ale acesteia.Controlul intern nu poate elimina în totalitate riscul de denaturare semnificativă a situațiilor financiare a entității auditate indiferent de modalitatea în care este proiectat sau aplicat.
Cea de-a doua componentă a riscului de audit, riscul de nedetectare, reprezintă riscul ca totalitatea procedurilor pe care auditorul le-a efectuat cu scopul de a diminua riscul de audit, să nu detecteze o denaturare existența și care este posibil să fie semnificativă.Așa cum nici riscul de denaturare semnificativă nu poate fi redus la zero, așa nici riscul de detectare nu poate fi eliminat în totalitate întrucât de regulă, auditorul nu analizează clasele de tranzacții sau soldurile conturilor în totalitatea lor. Între riscul de denaturare semnificativă și cel de detectare există o relație de invers proporționalitate.Astfel, cu cât este mai mare riscul de denaturare semnificativă prezis de către auditor cu atât mai mic va fi riscul de detectare acceptat de către acesta.
1.5. PROBELE DE AUDIT
Probele de audit sunt tratate în Standardele Internaționale de Audit, printre care și ISA 500 “Probe de audit- considerații suplimentare pentru elemente specifice”.Astfel, așa cum enunța și standardele, probele de audit reprezintă orice informație ce îl ajută pe auditor să determine dacă informațiile financiare auditate sunt realizate în conformitate cu un cadru general direct aplicabil.Probele de audit se cumulează pe parcursul misiunii de audit și sunt obținute, în marea lor majoritate prin intermediul procedurilor de audit.Cu toate acestea este permisă și folosirea de informații din audituri anterioare, din proceduri ale unor firme de control al calității sau făcând uz de activitatea unui expert din partea conducerii.
Printre procedurile de audit ce conduc la obținerea probelor de audit amintim printre altele observarea, confirmarea, inspecția, interogarea și recalcularea.
1.5.1. Concludența probelor de audit
La baza oricărui audit stau informațiile probante ce sunt colectate și evaluate de către auditor.Auditorul trebuie să dețină așadar, totalitatea cunoștințelor și a aptitudinilor astfel încât să acumuleze în cadrul auditului suficiente probe temeinice ce vor conduce la conceperea unor concluzii rezonabile pe baza cărora auditorul iși va baza opinia.
Asigurarea rezonabilă se obține în momentul în care auditorul obține probe de audit concludente astfel încât acesta să reduca riscul de audit și să aibă un grad ridicat de siguranță în privința corectitudinii opiniei sale de audit
Factori care determină concludența probelor sunt gradul de adecvare și suficiența probelor de audit, două concepte ce sunt interconectate. Așadar, concludența poate fi evaluată numai după o analiză combinată a gradului de adecvare și a suficienței, ținându-se cont și de impactul factorilor care influențează aceste două caracteristici.
I. Gradul de adecvare se referă la aspectele calitative ale probelor de audit, printre care amintim relevanța și credibilitatea.
Relevanța. Auditorul trebuie să obțină probe de audit fiabile, care să se refere la scopul auditului, care să fie relevante pentru atingerea obiectivelor acestuia.Relevanța poate fi studiată numai prin prisma obiectivelor specifice ale auditului.Astfel, un eșantion voluminos de probe obținute sau independența unei persoane care le furnizează nu sunt concludente decât dacă sunt relevante pentru obiectivele auditului respectiv. Unele probe pot fi relevante pentru un anumit obiectiv de audit, dar nu și pentru altul.
Credibilitatea. Credibilitatea probelor de audit se conturează în funcție de sursa și natura acestora, și este diferită în funcție de circumstanțele individuale în care acestea sunt obținute. Probele obținute dintr-o sursă din afara entității auditate sunt mai fiabile decât cele colectate din interiorul ei. În mod similar, totalitatea documentelor ce provin din afara entității auditate sunt considerate mai credibile decât cele produse în cadrul companiei. De asemenea, eficacitatea mecanismelor de control intern determină în mare măsură credibilitatea probelor. Astfel, cu cât mecanismele de control intern sunt mai eficiente cu atât probele obținute sunt considerate mai fiabile. În mod obișnuit, auditorul obține o asigurare mai mare din probe de audit consecvente ce sunt obținute din surse diferite decât din elemente dispersate, individuale. Probele obținute de către auditor în mod direct prin diverse procedee precum calcularea sau inspectarea sunt calitativ mai bune și mai credibile decât cele obținute prin căi indirecte. Totodată, pentru a furniza informații fiabile este necesar ca persoana care se ocupă de acest aspect să aibă pregătirea și calificarea necesară astfel încât probele de audit obținute să fie credibile. În mod similar, dacă auditorul nu dispune de cunoștințele și aptitudinile necesare evaluării unei probe, aceasta nu va fi considerată ca fiind fiabilă. Nu în ultimul rând, o probă obiectivă va fi aproape întotdeauna mai calitativă decât una subiectivă, care necesită un anumit nivel de raționament profesional și care este influențată așadar de calificarea persoanei care furnizează proba respectivă.
II.. Suficiența probelor este determinată de masura în care cantitatea de probe de audit este satisfăcătoare pentru realizarea unei opinii de audit. Un aspect important legat de suficiența probelor îl constituie mărimea eșantionului, care poate varia de la un singur element la toate elementele care formează populația testată.Astfel, mărimea eșantionului trebuie stabilită de către auditor în funcție de procedurile utilizate și de asemenea, în funcție de specificul fiecărui audit.Totodată, exista doi factori semnificativi care influențează dimensiunea eșantionului selectat și anume: erorile pe care auditorul se așteaptă să le surprindă pe parcursul auditului și eficacitatea controlului intern al entitații auditate.Astfel, dacă auditorul consideră că există șanse semnificative să existe erori în cadrul unui audit al unei entitați, acesta va trebui să aleagă un eșantion mai mare pentru a fi testat decât într-un audit în care probabilitatea existenței acestor erori ar fi mai mică. Un alt element care afectează suficiența probelor îl reprezintă elementele selectate pentru a fi testate.Astfel, auditorul va căuta să selecteze acele articole care au valoare monetară mare, care au probabilitatea mare de eroare sau care sunt reprezentative pentru ansamblul testat.
În cadrul procesului de determinare a concludenței probelor, auditorul trebuie să determine măsura în care au fost luate în considerare atât criteriile gradului de adecvare și suficienței cât și toți factorii care influențează aceste două caracteristici.
Un aspect important care trebuie luat în calcul în momentul luării unei decizii privitoare la probele de audit il reprezintă totodată și costul necesar pentru obținerea acestora.
Auditorul trebuie să determine și să utilizeze acea modalitate care este cea mai eficientă, care consumă cele mai puține resurse și determină obținerea celei mai mari cantități de informații fiabile.
1.5.2. Proceduri utilizate pentru obținerea probelor
Auditorul urmărește să formuleze concluzii rezonabile, pe baza cărora acesta să iși poată baza opinia de audit.Acesta reușește să îndeplinească aceste obiective utilizând o serie de proceduri menite să îl ajute în obținerea de probe ce îl vor conduce în formularea concluziilor.Aceste proceduri pot fi incluse în două categorii și anume proceduri de evaluare a riscului și proceduri ulterioare în care sunt incluse teste ale controalelor și totodată proceduri de fond, care cuprind teste de detaliu și proceduri de fond analitice.
I. Inspecția presupune atât analizarea înregistrărilor, a documentelor interne sau externe cât și examinarea fizică, inventarierea de către auditor a unui ansamblu de active corporale.Probele ce sunt obținute ca urmare a examinării documentelor au grade diferite de credibilitate, acest aspect depinzând în principal de natura și de sursa acestora.În ceea ce privește documentele și înregistrările interne putem afirma faptul că nivelul de credibilitate diferă în funcție de eficacitatea controlului exercitat în momentul obținerii acestora.
Examinarea fizică a imobilizărilor corporale poate furniza probe relevante cu privire la existența acestora.Cu toate acestea, această procedură nu furnizează neapărat informații privitoare la drepturile și obligațiile entității sau evaluarea activelor.Prin intermediul acestei proceduri este posibilă atât constatarea cantității cât și a caracteristicilor activului.De asemenea, examinarea fizică poate furniza informații privitoare la starea sau calitatea unui activ.Cu toate acestea, deseori auditorul nu are calitățile și aptitudinile necesare pentru a evalua factorii calitativi de tipul uzurii morale sau a autenticității activului.
Totodată, prin această metodă nu se poate determina valoarea corectă a unui activ necesară în scopul verificării situațiilor financiare a entității auditate.Acest tip de probă este deseori asociat cu stocurile sau disponibilitățile bănești, însa el se aplică și în cazul verificării titlurilor de valoare, efectelor comerciale de încasat și a imobilizărilor corporale.
Întrucât inspecția este o modalitate directă de a examina înregistrările și documentele și de a verifica existența activelor corporale, acesta este considerată una dintre cele mai eficiente proceduri utilizate pentru obținerea probelor.
II. Observarea presupune utilizarea simțurilor auditorului în scopul evaluării anumitor activități.Astfel, observarea rezidă în urmărirea unei proceduri sau a unui proces efectuat de către alte parți.Cu toate că este o metodă foarte utilă de a obține probe, această modalitate nu este suficientă pentru obținerea unor probe relevante și credibile.Acest lucru se datorează faptului că actul de a observa poate prejudicia modalitatea în care se desfăsoară procesul sau procedura respectivă.
Personalul entității auditate, conștient de prezența auditorului, poate să își îndeplinească obligațiile în conformitate cu politicile întreprinderii atât timp cât acesta observă procesul respectiv, urmând ca după plecarea acestuia să își reia activitațile ce nu respectă reglementările pe care entitatea dorește să le urmeze.Așadar, pentru ca informațiile obținute în urma observării să fie relevante, este necesar ca acestea să fie confirmate și prin intermediul altor probe.Totuși, observarea are un avantaj major, și anume faptul că poate fi utilizată în majoritatea sferelor auditului.
III. Confirmarea externă. reprezintă răspunsul primit de către auditor, fie sub formă scrisă sau orală, de la terțe persoane independente, rugate să confirme corectitudinea unor informații solicitate de către acesta. Confirmarea externă este o procedură ce conduce la obținerea unor probe fiabile, întrucât acestea provin de la persoane independente de client.În ciuda acestor avantaje, această procedură nu este frecvent utilizată din pricina unor dezavantaje cum ar fi nivelul ridicat al costurilor care îl presupune și totodată inconvenientul cauzat terțelor persoane cărora le este cerută confirmarea informațiilor. Confirmările scrise sunt deseori preferate de către auditori din pricina faptului că au avantajul de a fi ușor verificabile.
Auditorii utilizează în general trei tipuri de confirmări externe
Confirmarea afirmativă, care semnifică faptul că persoanei căruia ii este solicitată confirmarea i se cere sa dea un răspuns indiferent de circumstanța. Un dezavantaj al acestei confirmări este faptul că frecvența răspunsurilor este mai mică comparativ cu celelalte două tipuri de confirmări, întrucât destinatarul este nevoit să depunde un efort mai mare pentru a completa formularul.
Confirmarea pozitivă cu informații de confirmat incluse în formularul de solicitare. Acest tip de confirmare este mai puțin fiabil decât primul întrucât există riscul ca destinatarul să semneze confirmarea și să o restituie fără a analiza cu atenție informațiile.
Confirmarea negativă, presupune ca destinatarul să răspundă numai în cazul în care informațiile sunt incorecte. Fiabilitatea scăzută se datorează faptului că auditorul nu poate dovedi faptul că destinatarul a primit întradevăr cererea de confirmare și că acesta a verificat corectitudinea informațiilor ce au fost solicitate în aceasta.
IV:. Interogarea reprezintă procesul de obținere de informații, atât financiare, cât și nefinanciare, de la persoane competente, fie din interiorul, fie din exteriorul entității, ca răspuns la întrebările adresate de către auditor. Cu toate că prin intermediul acestei proceduri se pot obține un număr semnificativ de probe de audit, acestea nu pot fi considerate ca având un nivel înalt de credibilitate întrucât informațiile obținute nu provin dintr-o sursă sigură și au riscul de a fi manipulate pentru a servi în interesul clientului.
Mai mult decât atât, interogarea singură nu este suficientă pentru a testa eficacitatea operațională a controalelor. Pentru a oferi mai multă credibilitate probelor obținute prin intermediul acestei metode, auditorul va trebui să obțină niște probe suplimentare folosind proceduri distincte, care să le susțină pe acestea. În situațiile în care nu există alte proceduri prin intermediul cărora să se obțină informații care să sprijine probele obținute prin interogare, sau dacă celelalte probe obținute nu au un nivel ridicat de credibilitate, auditorul are posibilitatea de a cere conducerii declarații scrise care să confirme răspunsurile la interviurile orale. Dacă conducerea sau persoanele însărcinate cu guvernanța refuză să ofere o declarație scrisă, pe care auditorul o consideră a fi necesară, atunci acesta iși poate exprima o opinie cu rezerve sau poate declara că se află în imposibilitatea de a-și exprima opinia.
V. Recalcularea reprezintă procesul de verificare a exactității matematice a unor documente sau înregistrări. Aceasta poate fi efectuată manual sau electronic, utilizând tehnici de audit asitate de calculator.
VI. Reefectuarea constă în executarea în mod independent de către auditor a unor proceduri sau controale care au fost efectuate în mod inițial ca parte a controlului intern al entității. Auditorul poate reefectua procedurile, fie manual, fie utilizând tehnici de audit asistate pe calculator.
VII.. Procedurile analitice reprezintă evaluări ale informațiilor financiare, făcute printr-un studiu al relațiilor plauzibile între date financiare și nefinanciare, care implică comparații între sumele înregistrate și cele prevăzute de către auditor.
1.5.3. Selectarea elementelor de testat pentru obținerea probelor
În cadrul procesului de concepere a testelor de controale și a testelor de detaliu, auditorul trebuie să determine cele mai eficace metode de selectare a elementelor de testare care vor îndeplini în mod eficient obiectivele procedurii de audit.
Astfel, sunt indentificate trei modalități de selectare a elementelor de testare, pe care auditorul le are la dispoziție și dintre care trebuie să o aleaga pe aceea care este cea mai potrivită pentru circumstanțele date.
a. Selectarea tuturor elementelor din cadrul unei populații poate fi modalitatea aleasă de către auditor în anumite circumstanțe specifice. Printre acestea se numară atât situația în care populația este reprezentată de un număr mic de elemente cu o valoare ridicată cât și aceea în care exista un risc semnificativ și nu exista alte proceduri prin intermediul cărora să se obțină probe de audit suplimentare.
Totodată, acest mijloc disponibil auditorului pentru testare este utilizat atunci când un sistem informațional efectuează o examinare automată, eficientă în ceea ce privește costul, a unui proces sau a unui calcul repetitiv.
b. Selectarea elementelor specifice din cadrul unei populatii poate fi adoptată și utilizată cu succes de către auditor atunci când acesta face decizia privitoare la selecție pe baza unor factori relevanți printre care se includ înțelegerea entității de către auditor, caracteristicile populației care este testată și nu în ultimul rând riscurile evaluate de denaturare semnificativă. Selectarea este realizată de către auditor, care face uz de raționamentul său profesional pentru derularea acestui proces.
Dezavantajul selectării elemntelor specifice din cadrul unei populații îl reprezintă faptul că rezultatele obținute în urma acestei proceduri nu pot fi aplicate întregii populații. Așadar, deși este o modalitate foarte eficientă de obținere a probelor de audit, aceasta nu reprezintă o eșantionare în audit și drept urmare nu furnizează probe referitoare la întreaga populație.
c. Eșantionarea în audit reprezintă procedeul prin intermediul căruia auditorul are oprtunitatea de a formula concluzii cu privire la o întreagă populație pe baza testării unui eșantion selectat din cadrul acesteia.Un concept foarte important referitor la eșantionarea în audit îl reprezintă riscul de eșantionare, care reprezintă riscul ca utilizând eșantionarea auditorul să ajungă la concluzii diferite de concluziile la care ar fi ajuns dacă întreaga populație ar fi fost supusă testării. Pentru a stabili structura unui eșantion auditorul trebuie să țină cont de obiectivele testului ce urmează a fi realizat și de caracteristicile populației selectate în eșantionul respectiv. Dimensiunea eșantionului selectat este invers proportională cu riscul de eșantionare estimat.
Așadar, cu cât riscul pe care auditorul este dispus să îl accepte este mai mic cu atât auditorul va fi nevoit să mărească dimensiunea eșantionului. Auditorul face uz de raționamentul său profesional pentru a determina mărimea eșantionului, după luarea în considerare a riscului de eșantionare și după efectuarea unor calcule statistice
.După etapa determinării dimensiunii eșantionului auditorul trebuie să determine elementele ce urmează a fi testate. Acest proces trebuie să aibă drept rezultat selectarea unui eșantion reprezentativ astfel încât să nu existe posibilitatea apariției unor influențe. Auditorul poate selecta un eșantion utilizând una din următoarele metode:
Auditorul poate selecta un eșantion utilizând una din următoarele metode:
Selectarea întâmplătoare care se utilizează aplicând o serie de generatoare de numere la întâmplare.
Selectarea sistemică presupune împărțirea numărului unităților de eșantionare din cadrul populației la dimensiunea eșantionului, obținându-se în aceasta manieră un interval de eșantionare. Presupunând că acest interval de eșantionare ar fi 10, auditorul continuă prin a determina un punct de plecare, curpins între primele 10 unități de eșantionare. Ulterior, acesta selectează fiecare a 10-a unitate de eșanionare. Pentru ca eșantionul să fie întâmplător, se recomandă ca punctul de plecare să fie selectat de către un generator computerizat de numere întâmplătoare.
Selectarea aleatorie este o metoda care constă în selectarea la întâmplare de către auditor a eșantionului destinat testării, făra utilizarea unei tehnici structurate. Această metodă presupune faptul că toate unitățile din populație au șansa de a fi selectate în eșantion., auditorul fiind nevoit să prevină influențele sau elementele predictibile.
Selectarea în bloc este o metoda adecvată numai în circumstanțe specifice, ce presupune selecționarea unor blocuri de elemente apropiate din cadrul unei populații. Această metodă este rareori utilizată întrucât auditorul nu poate face prezumții corecte referitoare la întreaga populație bazându-se pe eșantionul selectat prin aceasta modalitate. Acest lucru se întâmplă deoarece populațiile sunt configurate astfel încât există o mare probabilitate ca elementele ce alcătuiesc un șir să aibă caracteristici asemănătoare unul fața de celălalt, însă distincte fața de caracteristicile deținute de elementele dintr-o alta parte a populației.
1.6. PROCEDURI ANALITICE
Esența procedurilor analitice reprezintă niște “evaluări ale informațiilor financiare, făcute printr-un studiu al relațiilor plauzibile între date financiare și nefinanciare…implicând comparații între sumele înregistrate și previziunile făcute de auditor”
Procedurile de audit reprezintă una din cele șapte tipuri de proceduri utilizate pentru obținerea de probe de audit. Datorită importanței deosebite ale acestui aspect al auditului și totodată datorită frecvenței tot mai dese a utilizării acestora în practică de audit, acestea vor fi aprofundate în cadrul acestui subcapitol. Procedurile de audit sunt tratate în principal în trei standarde internaționale, printre care cel mai relevant este ISA 520 care le tratează ca fiind proceduri de fond, urmat de ISA 315 care le tratează drept proceduri de evaluare a riscurilor și ISA 330 care se referă la momentul, amploarea și natura procedurilor de audit.
Procedurile analitice de audit utilizează, comparații și indicatori cu scopul de a determina dacă date precum soldurile conturilor sunt rezonabile.
Procedurile de audit se referă la comparațiile dintre informațiile financiare ale entitații și:
a. Compararea datelor clientului cu informații similare din exercițiile financiare anterioare este o procedură analitică foarte des întâlnită, în practică existând numeroase situații în care este necesară această tehnică. Astfel, cel mai frecvent este întâlnită compararea soldului curent cu soldul anterior al exercițiului financiar.
Acest lucru se realizează prin adăugarea unei coloane suplimentare în cadrul balanței de verificare a exercițiului actual, în care să fie înscrise valorile rectificate ale balanței de verificare a exercițiului precedent.
În acest mod auditorul are posibilitatea de a compara cu ușurință, dintr-o etapă incipientă, soldurile conturilor, astfel încât auditorul să aibă posibiliatatea de a analiza cu mult mai multă atenție acele aspecte pe care consideră ca ar conține un risc ridicat de denaturare.
b. Compararea datelor clientului cu date din domenii de activitate asemănătoare prezintă avantajul de a ajuta la ințelegerea mult mai bună a activității economice a entitații auditate și totodată poate indica apariția unui blocaj financiar.
Astfel, auditorul poate analiza soliditatea relativă a structurii capitalului clientului și a capacității de îndatorare a acestuia. Principalul dezavantaj al utilizării acestei modalități de comparație îl reprezintă diferențele dintre natura informațiilor financiare ale entitații auditate și cea a datelor entitățiilor economice care participă la aceasta comparație. De asemenea, entitățile pot utiliza o serie de politici contabile diferite, ceea ce poate afecta comparabilitatea datelor.
c. Compararea datelor clientului cu rezultatele pe care auditorul le-a anticipat se referă la momentul în care auditorul trebuie să facă o comparație între soldul estimat și cel efectiv. Astfel, auditorul preconizează soldul pe care ar trebui să îl dețină un cont, el reusind să facă acest lucru prin raportarea acestuia la unele din conturile bilanțului sau printr-o extrapolare ce va începe de la o tendința de evoluție în timp.
d. Compararea datelor clientului cu rezultatele pe care clientul le-a anticipat se face prin intermediul unor bugete pe care clientul le realizează pentru diferite domenii din activitatea să și totodată pentru diverse rezultate financiare.
Astfel, auditorul poate detecta posibile erori prin intermediul comparației dintre aceste bugete, ce reprezintă niște estimări ale clientului pentru exercițiul actual, și rezultatele efectiv obținute, el urmărind analiza abaterilor obținute. În cazul în care auditorul nu surprinde abateri, acest lucru nu face decât să demonstreze faptul că există o probabilitate redusă de existența a unor erori.
e. Compararea datelor clientului cu rezultate estimative utilizându-se date ce nu au caracter financiar este o metodă ce este utilizată de către hoteluri pentru a determina numărul de camere, prețul și gradul de ocupare, de universități pentru preconizarea conturilor de venituri din taxe școlare, de întreprinderile de producție pentru a determina salariile angajaților din producție și nu în ultimul rând pentru determinarea costului materialelor vândute. Dezavantajul utilizării acestei metode de comparație o reprezintă lipsa exactității informațiilor și a datelor.
1.6.1. Proceduri de audit bazate pe indicatori financiari
Indicatorii financiari sunt utilizați de către auditori în cadrul procedurilor analitice în special în cadrul etapei de planificare și a celei de verificare. Utilitatea acestora constă în faptul că prin intermediul lor este posibilă înțelegerea celor mai recente evenimente ce au avut loc, a situației financiare a întreprinderii și nu în ultimul rând a abordării acesteia din punctul de vedere al unui utilizator.
Analiza financiară este utilă pentru a determina posibilele domenii cu probleme, ce vor fi analizate mai în profunzime și supuse testării în cursul auditului, dar și la determinarea anumitor probleme de ordin economic ale entității, pentru care auditorul este în măsură să ofere un alt tip de consultanță. Astfel, în partea ce urmează vor fi analizați principalii indicatori folosiți la scară largă.
Solvabilitatea pe termen scurt
Solvabilitatea se referă la capacitatea entității de a face față datoriilor scadente care au decurs din angajamente precedente, fie din operațiuni actuale a căror realizare condiționează continuarea activității entității, fie din prelevări precedente.
Așadar, solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face fața datoriilor sale totale, în caz de lichidare.Solvabilitatea pe termen scurt se determină prin intermediul următoarelor trei formule:
Lichiditate generală=Active curente/Datorii curente
Lichiditate imediată= Disponibilități+Titluri de valoare ușor negociabile +
+ Creanțe nete/Datorii curente
Lichiditate restrânsă=Disponibilități+Titluri valoare ușor negociabile/Datorii curente
Se apreciează faptul că situația lichidității generale este satisfăcătoare dacă este cuprinsă între 1.2 și 1.9. De asemenea, intervalul care poate fi considerat a fi satisfăcător pentru lichiditatea imediată este între 0.65 și 1.
Lichiditatea restrânsă este favorabilă dacă indicatorul tinde către o mărime unitară.Aceasta depașește valoarea de 1 atunci când entitatea are o excelentă solvabilitate pe termen scurt.
Situația activului circulant net se referă la diferența dintre activele circulante și datoriile curente, valoarea acesteia fiind determinată prin intermediul lichidității generale. Astfel, dacă valoarea acestui indicator este mai mare decât 1.2, atunci putem afirma faptul că entitatea are la dispoziție suficiente active pentru a-și acoperi datoriile imediate.
Așadar, se poate afirma faptul că cu cât este mai mare acest indicator cu atât situația entității este mai favorabilă. Din această cauză, întreprinderile care au o valoare ridicată a acestui indicator reușesc să obțină împrumuturi de la diverși creditori, mult mai facil.
De asemenea, entitățile ce nu dețin un fond de rulment corespunzător vor avea mari dificultăți în a obține împrumuturi. Cu toate acestea utilizarea acestor indicatori prezintă o serie de dezavantaje precum faptul că valoarea și lichiditatea activelor circulante variează, determinând modificarea capacității entității de a își acoperi datoriile curente.
Lichiditatea pe termen scurt
Dacă o entitate se află în situația de a nu își putea acoperi obligațiile curente cu disponibilități bănești sau echivalente monetare, atunci se vor măsura indicatorii de lichiditate pe termen scurt.
Astfel, este des întâlnită utilizarea indicatorului viteza de rotație, fie referindu-se la creanțe-clienți, fie la stocuri. Tendința vitezei de rotație a creanțelor determină caracterul rezonabil al creanțelor privind creanțele incerte, în timp ce cea a stocurilor folosește la depistarea unor posibile semne de uzură morală a acestora. Lichiditatea pe termen scurt se determină așadar, utilizând următoarele formule:
Viteza medie de rotație a creanțelor=Cifra de afaceri neta/Creanțe medii brute
Durata medie de încasare a creanțelor=Creanțe medii brute*360/Cifra de afaceri neta
Viteza medie de rotație activelor imobilizate=Cifra de afaceri/Active imobilizate
Durata medie de vanzare=Stocuri medii*360/Costul bunurilor vandute
Durata medie de transformare a stocurilor în disponibilități bănești=Durata medie de încasare + Durata medie de vânzare.
De asemenea, și în cazul acestor indicatori, urmărirea evoluției în timp a performațelor întreprinderii sau compararea rezultatelor acesteia cu cele ale altor entități asemănătoare, întâmpină dificultăți precum utilizarea de politici contabile diferite sau a unor date de închidere a exercițiului financiar distincte.
Entitățile pot să depășească dificultăți precum cele legate de politicile contabile diferite, prin efectuarea de diferite ajustări ce pot face datele comparabile.
Solvabilitatea pe termen lung
Solvabilitatea pe termen lung reprezintă capacitatea întreprinderilor de a rambursa atât dobânda cât și principalul aferente creditelor pe termen lung deținute. Pentru a determina solvabilitatea pe termen lung se utilizează următoarele formule de calcul:
Efectul levier=Total Datorii/Total Capital Propriu
Raportul Imobilizări Corporale Nete/Capital Propriu=Capital Propriu Total –Imobilizări Necorporale/Total Capital Propriu
Grad de acoperire al dobânzilor=Profit din exploatare/Cheltuieli cu dobânzi
Astfel, solvabilitatea pe termen lung a unei entități este influențată în principal de activitatea de exploatare și de posibilitatea întreprinderii de a obține finanțări necesare pentru a investi sau a trece peste perioada dificilă din punct de vedere financiar.
Așa cum rezultă din formulele de calcul mai sus enunțate, raportul dintre totalul datoriilor și capitalul propriu deține un rol foarte important. Un nivel al acestui indicator ridicat sugerează faptul că entitatea și-a epuizat toate posibilitățile de îndatorare, ceea ce înseamnă faptul că într-o situație nefavorabilă entitatea nu va avea posibilitatea de a obține un împrumut și de a depăși situația în această manieră.
Totodată, un nivel scăzut al indicatorului conturează un levier financiar ce nu este utilizat în avantajul proprietarilor entității. Și evoluția indicatorului sugerează multe aspecte despre entitate. Astfel, o tendință de creștere trădează un profit scăzut în comparație cu nevoile entității iar una de scădere sugerează o situație favorabilă a întreprinderii.
Cea de-a doua formulă menționată, și anume raportul dintre valoarea neta a imobilizărilor corporale și capitalurile proprii semnalează aspecte privitoare la calitatea capitalurilor proprii.
Indicatori ai exploatării și performanței.
În economia actuală, există o tendință deosebit de importantă de a se pune accent pe activitatea de exploatare a entităților și nu în ultimul rând pe rezultatele entităților. Pentru determinarea exploatarii și a performanței se utilizează indicatorii:
Eficiența=CA neta/Imobilizări corporale de exploatare
Marja brută procentuală=CA neta-Cost bunuri vândute/CA neta
Marja Profitului= Profit din exploatare/CA neta
Profitabilitate=Profit din exploatare/Imobilizări corporale de exploatare
Rentabilitatea activului total=Profit înainte de plata dobânzilor+Impozite/Activ Total
Valoarea contabilă pe actiune=Capital social/Număr acțiuni
Eficiența este un indicator ce arată dacă sunt generate venituri suficiente pentru a motiva volumul activelor folosite. Așadar, atunci când eficiența are o valoare scăzută, conducerea entității ar trebui să se asigure că mai întâi se va realiză un volum mult mai mare de producție, și ulterior să mai achiziționeze active.
Totodată, dacă valoarea indicatorului este ridicată, activele entității sunt la sfârșitul duratei de viața activă, și drept urmare este necesară o nouă achiziție de active.
Marja brută este un indicator ce sugerează măsura în care cifra de afaceri depășește cheltuielile variabile ale entității. Astfel, dacă marja brută are o valoare relativ scăzută atunci prețurile de vânzare nu sunt suficient de ridicate astfel încât să compenseze costurile unitare de producție.
Dacă marja brută arată proporția cu care cifra de afaceri depășește cheltuielile variabile atunci marja profitului, cel de al treilea indicator menționat arată măsura în care cifra de afaceri depășește totalul costurilor, fie ele variabile sau fixe.
O valoare scăzuta a marjei profitului sugerează fie o valoare scăzută a marjei brute, fie niște cheltuieli fixe mult prea mari pentru volumul de producție al entității.
Atât profitabilitatea cât și rentabilitatea surprind măsura în care profitul unei entități este adecvat în comparație cu activele deținute de întreprindere. Rentabilitatea trebuie să fie superioară ratei dobânzii pe termen lung și totodată rentabilității unor alte investiții asemănătoare, alternative, astfel încât proprietarii să dorească să continue activitatea și să nu lichideze întreprinderea în vederea obținerii unei investiții mai rentabile. Analiza levier-ului este de asemenea, deosebit de importantă întrucât prin intermediul acestor indicatori se determină rentabilitatea fiecărei surse de capital, urmând ca rezultatul obținut să fie comparat cu costul fiecărei surse de capital. Dacă această diferența este pozitivă, atunci atragerea unei cantități suplimentare de capital din sursa respectivă ar fi benefică pentru entitate. Dacă indicatorul are o valoare negativă, atunci conducerea ar trebui să se concentreze asupra majorării profitului.
Utilizarea indicatorilor de exploatare și performanța prezintă dificultăți în momentul în care se dorește efectuarea unei comparații cu alte entități asemănătoare acest lucru datorându-se în principal politicilor contabile utilizate de fiecare întreprindere în parte.
1.6.2. Tehnica scorurilor în determinarea riscului de faliment
Tehnica scorurilor în determinarea riscului de faliment reprezintă o procedură de audit ce se bazează pe rezultatele obținute de către entitățile auditate în exercițiile anterioare. Această tehnică a apărut ca urmare a fluctuațiilor tot mai frecvente pe piața, ce pot influența performanțele viitoare ale întreprinderilor și pot determina astfel creșterea riscului de faliment al entităților. Așadar, pentru a preîntâmpina aceste dificultăți, auditorul preconizează evoluția viitoare a entității în ceea ce privește riscul acesteia de a falimenta, pornind de la această metodă statistică, bazată pe un sistem de rate. Pentru a determina riscul de faliment, auditorul trebuie să evalueze o serie de entități asemănătoare cu cea auditată, o serie de întreprinderi care să facă parte din una din următoarele două clasificări: întreprinderi ce dețin probleme financiare și întreprinderi ce nu se află într-un impas din punct de vedere financiar.
Pentru aceste două grupuri de întreprinderi auditorul urmează să determine o serie de rate și să stabilească care este cea mai potrivită combinație liniară de rate care să ajute la determinarea deosebirilor între cele două categorii de întreprinderi. Această analiză are ca rezultat obținerea pentru fiecare entitate analizată a unui scor reprezentat prin “Z”, ce reprezintă o funcție liniară de serie de rate. Prin intermediul acestei analize discriminante, a scorurilor mai sus menționate auditorul determină care dintre întreprinderi deține probleme financiare și care nu.
Funcția prin intermediul căreia se stabilește scorul fiecărei entități este:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn
Unde, x- reprezintă ratele evaluate
a- poderea ratelor respective
Pornind de la tehnica scorurilor în determinarea riscului de faliment au fost redactate un număr de modele, cel mai semnificativ fiind cel al lui Altman. Funcția prin intermediul căreia se stabilește scorul entităților este următoarea:
Z = 3,3 x1+ 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5
Unde, x1 =Rezultat înainte de impozitare/ Total Activ
x2 = CA / Total Activ
x3= Capitalizarea bursieră / Împrumuturi
x4= Profit reinvestit / Total Activ
x5= Activ circulant / Total Activ
Determinarea riscului de faliment se realizează și prin intermediul altor metode de audit printre care se numară analiza statică a riscului de faliment pe baza patrimoniului, ce se bazează pe evaluarea fondului de rulment și a ratelor de solvabilitate, și analiza functională a riscului de faliment, bazată pe stocuri și fluxuri din utilizări și resurse. Astfel, dacă aceste două metode analizează și examinează în principal, rezultatele din exercițiile anterioare ale entității, preconizând doar în mică parte rezultatele viitoare, tehnica scorurilor mai sus analizată furnizează informații precise cu privire la viitorul entităților și implicit a riscului de faliment a acestora.
1.6.3. Metoda extrapolării
Există mai multe tehnici de extrapolare pe care auditorul le are la dispoziție pentru a preconiza viitorul unor fenomene: extrapolarea analitică pornește de la presupunerea parametrilor de desfășurare a procesului preconizat, care se estimează astfel încât să conducă la realizarea unor erori de estimare cât mai reduse; extrapolarea fenomenologică se realizează prin evaluarea însușirilor globale ale procesului preconizat pe baza raționamentului profesional și a interpretării experienței practice pe termen lung; extrapolarea prin curbă înfășurătoare se referă la înfășurarea, ajustarea unui număr de curbe secvențiale, ea utilizându-se în special în preconizarea performanțelor echipamentelor tehnologice astfel încât acestea să fie mai evoluate față de cele de generație anterioară.
Metoda extrapolării poate fi utilizată și ca o procedură analitică de audit, cu scopul de a previziona pe o perioadă scurtă sau medie de timp evoluția a diverse variabile. Extrapolarea reprezintă în esența o prelungire imaginară a unor tendințe constatate în trecut, pornind de la premisa că nu au existat modificări în dezvoltarea proceselor analizate. Această metodă este utilizată pentru procesele ce iși păstrează frecvența și orientarea pe o perioadă îndelungată de timp.
2. METODE, TEHNICI ȘI PROBE DE AUDIT UTILIZATE ÎN AUDITUL IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
2.1 PREZENTAREA SOCIETĂȚII S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L
Scurt istoric MARCOS CONSTRUCT SRL
MARCOS CONSTRUCT SRL a fost înregistrată la Registrul Comertului în anul 1990, ca societate cu răspundere limitată, sub nr J40/6053/1990, codul fiscal RO 9666667 și are ca obiect de activitate conform cod CAEN 4211- Lucrări de construcții. Societatea are un capital social, subscris și integral vărsat de 300.000 RON împărțit în 3000 de acțiuni, cu o valoare nominală de 100 Ron/acțiune. Capitalul social este împărțit astfel: Florea Adriana deține 65% din capitalul social, Florea Cristina deține 15% iar Cristian Marius Damian deține 20% din capitalul social. În perioada supusă analizei întreprinderea are un capital propriu în valoare de 6.393.949 și a înregistrat un profit de 333.052 RON.
La serviciile MARCOS CONSTRUCT SRL au apelat atât persoane fizice cât și persoane juridice, dintre care: Primării, agenți economici, bănci, administrații publice, instituții de învățământ, societatttea este axată în principal pe realizarea de construcții rezidențiale.
Obiectul de activitate
MARCOS CONSTRUCT SRL Giurgiu se inscrie in categoria I.M.M.-urilor (intreprinderi mici si mijlocii), bucurandu-se si de prevederile Legii 133/1999 ; OUG 297/2000 ; HG 244/2001 si alte acte normative care prevad stimularea intreprinzatorilor pentru infiintarea si dezvoltarea I.M.M.-urilor.
Funcțiunea de producție
MARCOS CONSTRUCT SRL urmărește să-și îmbunătățească în permanență eficacitatea sistemului de management integrat, prin utilizarea politicii calității, mediului și a securității și sănătății în muncă, a obiectivelor calității, de mediu și de securitate și sănătate în muncă, a rezultatelor auditurilor, a analizei datelor, a acțiunilor corective și preventive și a analizei efectuate de management.
Ținta îmbunătățirii continue a sistemului de management este de a spori probabilitatea de creștere a satisfacției clienților și a altor părți interesate.
Măsurile luate în vederea îmbunătățirii includ următoarele:
analiza și evaluarea situației existente pentru identificarea domeniilor care necesită îmbunătățiri;
stabilirea obiectivelor îmbunătățirii;
căutarea de soluții posibile pentru atingerea obiectivelor;
evaluarea acestor soluții și efectuarea unei selecții;
implementarea soluției selectate;
măsurarea, verificarea, analizarea și evaluarea rezultatelor implementării pentru a se stabili dacă obiectivele au fost realizate;
oficializarea modificărilor.
În perioada supusă analizei întreprinderea are un capital propriu în valoare de 6.393.949 și a înregistrat un profit de 333.052 RON.
Entitatea a respectat prevederile prevăzute de Legea contabilității nr.82/1991, care se referă la organizarea și conducerea corecta și la zi a contabilității.Operațiunile economico-financiare au fost consemnate în documente legale și au fost contabilizate corect.
Situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii în anul 2012 se prezintă astfel:
A. Active imobilizate 140.502
B. Active circulante 4.964.964
C. Cheltuieli în avans 0
D. Datorii de pâna la un an 4.502.082
E. Active circulante nete/Datorii curente nete 1.956.155
F. Total active minus datorii curente 11.543.047
G. Datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an 5.069.579
H Provizioane 79.513
I. Venituri în avans 0
J. Capital și rezerve 6.393.949
Principalii indicatori economico-financiari ai societății la sfârșitul lui 2012 au fost: indicatorul lichidității generale 1.44, indicatorul lichidității curente 1.22, rata solvabilității globale 1.68, rata de finanțare a activelor imobilizate 0.21, viteza de rotație a activelor totale 0.88, rata autonomiei financiare 0.56 și gradul de îndatorare 0.51.
2.2. CEREREA SOCIETĂȚII CE URMEAZĂ A FI AUDITATĂ
S.C. MARCOS CONSTRUCT SRL
BUCUREȘTI
Către:
Mares Adriana
Sector 3, București
Doamnelor și domnilor,
Vă solicităm procedarea la auditarea bilanțului societății „MARCOS CONSTRUCT ” S.R.L. la data de 31.12.2013, precum și a contului de rezultate pentru exercițiul încheiat la această dată.
Societatea comercială “MARCOS CONSTRUCT ” SRL s-a înregistrat la Registrul Comerțului în anul 1990 sub numărul J40/6053/1990, având alocat codul unic de înregistrare RO 9666667. Capitalul social al societății este integral românesc de 300.000 RON.Obiectul principal de activitate constructiile.
Dacă sunteți interesați de solicitarea noastră, vă rugăm să ne contactați pentru detaliile necesare acceptării misiunii.
Vă mulțumim,
……
2.3. SCRISOARE DE ANGAJAMENT
Către Consiliul de Administrație sau reprezentanților adecvați ai conducerii de vârf
Dumneavoastră ați cerut ca noi să efectuăm auditul bilanțului societății S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L. la data de 31.12.2013, precum și al contului de profit și pierdere și situației fluxurilor de trezorerie pentru exercițiul financiar care se încheie la aceeași dată.
Suntem încântați să vă confirmăm acceptarea acestui angajament prin conținutul acestei scrisori.
Auditul pe care îl vom efectua va avea ca obiectiv exprimarea unei opinii din partea noastra asupra situațiilor financiare.
Noi ne vom desfăsura activitatea de audit în conformitate cu Standardele Internaționale de Audit( sau cu referire la practici sau standarde naționale relevante)
Aceste Standarde cer ca noi să planificăm și să efectuăm auditul, cu scopul de a obține o asigurare rezonabilă că situațiile financiare nu conțin denaturări semnificative.
Un audit include examinarea, pe bază de teste a dovezilor privind valorile și prezentările de informații din situațiile financiare. Datorită caracteristicii de test și a altor limitări inerente ale oricărui sistem contabil și de control intern, există un risc inevitabil ca unele denaturări semnificative să ramană nedescoperite.
Pe lângă raportul nostru asupra situațiilor financiare, estimăm că vă puteferi o scrisoare separată privind orice carență semnificativă a sistemului contabil și de control intern care ne atrage atenția.
Vă reamintim că responsabilitatea pentru întocmirea situațiilor financiare, incluzând prestarea adecvată a acestora, este a conducerii societății. Aceasta include menținerea înregistrărilor contabile adecvate și controlului intern, selectarea și aplicarea politicilor contabile și supravegherea siguranței activelor societății.
Ca parte a procesului de audit vom cere din partea conducerii confirmarea scrisă privind declarațiile făcute nouă în legătură cu auditul.
Așteptăm cu nerăbdare o colaborare deplină cu echipa dumneavoastră și credem că aceasta ne va putea pune la dispoziție orice înregistrari, documentație și alte informații care ne vor fi necesare în efectuarea auditului.
Această scrisoare va rămâne valabilă pentru anii următori, cu excepția cazurilor când va fi încheiată, schimbată sau înlocuită.
Vă rugăm să semnați și să returnați exemplarul atașat acestei scrisori pentru a ne arăta că scrisoarea este conformă cu înțelegerea dumneavoastră în legătură cu organizarea auditului pe care îl vom efectua asupra situațiilor financiare.
S-a luat la cunoștință în numele societății S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L de către (semnătura). . . . . . . Florea Cristina . . . . . .
Numele și funcția:
……………………………………………
Data: 31.12.2013
2.4. DOSARUL EXERCIȚIULUI
2.5. ACCEPTAREA MANDATULUI/REÎNNOIREA MANDATULUI
2.6. PRAGUL DE SEMNIFICAȚIE ȘI RISCURILE SOCIETĂȚII
2.6.1 Abordarea auditului
2.6.2. Pragul de semnificație
2.6.3. Lista de verificare a riscului inerent general
2.6.4. Lista de verificare a riscului inerent specific
Tabel 2.1
Riscuri inerente specifice și mărimea eșantioanelor inițiale
2.6.5 Întrebări privind riscurile inerente specific
Î1: Sistem expus erorilor/sistem inadecvat/sistem manual necomputerizat?
Î2: Contabilul responsabil pentru domeniul acesta este slab pregătit profesional?
Î3: Operațiuni complexe (natura operațiunilor efective, nu modul cum este ea înregistrată)?
Î4: Risc de pierderi/denaturări de fonduri/fraudă?
Î5: Multe judecăți profesionale/calcule?
Î6: Operațiuni neobișnuite (natura operațiunilor sau natura procesului în afara sistemului?
Pentru a realiza secțiunea F3 trebuie să se determine siguranța în examinarea analitică. Astfel, se determină dacă această siguranță este zero, moderată sau ridicată. Răspunsul selectat va conduce la atașarea riscului de nedetectare neasociat cu riscul de neeșantionare pe baza tabelului de mai jos.
Tabel 2.2
Tabel pentru prezentarea factorilor de risc de nedetectare neasociați cu riscul de eșantionare (RNNE).
Totodată, în aceeași manieră se determină și riscul de control, în conformitate cu cele prezentate în tabelul de mai jos. Lipsa răspunsului va conduce automat la un nivel al riscului de 100%.
Tabel 2.3
Tabel ce prezintă factorii de risc de control.
Tabel 2.4
Tabel ce prezintă dimenisiunile eșantionelor și intervalele de eșantionare ce trebuiesc utilizate pentru diferitele nivele de risc.
2.7. PROBE DE AUDIT PRIVIND IMOBILIZĂRILE CORPORALE
Obiectivele vizate în cadrul auditului imobilizărilor corporale ale societății S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L. sunt reprezentate de determinarea următoarelor aspecte:
Dacă acestea există și aparțin entității care le foloseste în cadrul activității sale.
Dacă ieșirile de imobilizări corporale precum cesiunile sau casările sunt contabilizate.
Dacă sumele imobilizate sunt adevărate și corecte și nu conțin elemente care ar trebui contabilizate la cheltuieli.
Dacă evaluarea și prezentarea lor sunt corecte și conform normelor contabile ce sunt în vigoare.
Pentru această secțiune, se va utiliza metoda proporțională de selecție a eșantioanelor . Această metodă presupune împărțirea eșantionului indicat în secțiunea F3, în proporția 80:20. Astfel, 80% din mărimea eșantionului va fi aleasă din rândul celor mai mari elemente în ordine descrescătoare, iar 20% vor fi alese aleatoriu din restul populației.Astfel, din eșantionul de 33 de unități, acesta va cuprinde primele 26 de intrări ca mărime și 7 intrări ce vor fi aleatoriu din restul populției.
Înregistrarea mijloacelor fixe este realizată de către entitate la prețul de achiziție.Amortizarea este calculată folosind metoda amortizării liniare pe întreaga durată de viață a activelor:
Tip Ani
Terenuri 0
Clădiri 20-60
Echipamente 5-15
Vehicule 4-6
Mobilier și accesorii 5-15
Alte mijloace fixe 5-7
Pentru imobilizările corporale în curs societatea nu calculează amortizare.Cheltuielile cu întreținerea și reparația mijloacelor fixe sunt incluse în contul de profit și pierdere pe măsura ce sunt efectuate, iar îmbunătățirile ce măresc semnificativ durata de viață a acestora, capacitatea de producție a acestora sau performanțele tehice, se capitalizează.
Obiective:
Asigurarea faptului că imobilizările există si că sunt deținute de societate.
Asigurarea faptului că ultima evaluare sau costul este corect prezentat în bilanț.
Asigurarea faptului că ratele amortizării au fost calculate pentru a reduce valoarea înregistrată a activelor corporale de natura cladirilor la valoarea lor reziduala pe durata de viața anticipată.
Concluzie: Din activitatea desfășurată rezultă că imobilizările corporale sunt proprietatea societății.Rezultă de asemenea, că activele sunt corect prezentate la cost.Confirm de asemenea, că amortizarea s-a aplicat în mod corespunzător și este adecvată societății.
2.8. RAPORTUL AUDITORULUI INDEPENDENT PRIVIND AUDITAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE ÎNTOCMITE DE S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L. BUCURESTI
Adresat: Acționarilor S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L. Bucuresti
Raport asupra situațiilor financiare
1 Am auditat situațiile financiare ale S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L., care cuprind bilanțul la data de 31.12.2013, contul de profit și pierdere, situația fluxurilor de numerar aferente, situația modificărilor capitalului propriu, pentru anul încheiat, precum si o sinteza a politicilor contabile semnificative și notele explicative.Situațiile financiare menționate se referă la:
– Activ net/Total capitaluri 6.393.949 lei
– Rezultatul net al exercițiului financiar 333.052 lei
– Lichiditatea generală 1.44 lei
Responsabilitatea conducerii pentru situațiile financiare
2 Conducerea este responsabilă pentru întocmirea și prezentarea fidelă a acestor situații financiare în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu directivele europene aprobate prin Ordinul MF nr: 1752/2005 cu modificările ulterioare și cu politicile contabile descrise în notele la situațiile financiareAceastă responsabilitate include: proiectarea, implementarea și menținerea unui control intern relevant pentru întocmirea și prezentarea fidelă de situații financiare care să nu conțina denaturări semnificative datorate fie fraudei, fie erorii; selectarea și aplicarea politicilor contabile adecvate; elaborarea unor estimări contabile și rezonabile în circumstanțele date.
Responsabilitatea auditorului
3 Responsabilitatea noastră este ca, pe baza auditului efectuat, să exprimă opinie asupra acestor situații financiare.Noi am efectuat auditul în conformitate cu Stadardele Internaționale de Audit adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România. Aceste standarde cer ca noi să respectăm cerințele etice ale Camerei și să planificăm și să realizăm auditul în vederea obțineri unei asigurări rezonabile că situațiile financiare nu conțin denaturări semnificative .
4 Un audit constă în efectuarea de proceduri necesare pentru obținerea probelor de audit referitoare la sume și alte informații publicate în situațiile financiare . Procedurile selectate depind de raționamentul profesional al auditorului , incluzând evaluarea riscurilor ca situațiile financiare să prezinte denaturări semnificative datorate fie fraudei, fie erorii. În evaluarea acestor riscuri, auditorul ia în considerare controlul intern relevant pentru întocmirea și prezentarea fidelă a situațiilor financiare ale societății pentru a stabili procedurile de audit relevante în circumstanțele date, dar nu și în scopul exprimării unei opinii cu privire la eficacitatea sistemului de control intern al societății. Un audit include , de asemenea , evaluarea gradului de adecvare a politicilor contabile folosite și responsabilitatea estimărilor contabile elaborate de către conducere, precum și evaluarea prezentării situațiilor financiare luate în ansamblul lor.
5 Considerăm că probele de audit pe care le-abținut sunt suficiente și adecvate pentru a constitui baza opiniei noastre de audit.
Opinia
În opinia noastra situațiile financiare au fost întocmite de o manieră adecvată , în toate aspectele semnificative, în conformitate cu Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr.1752/2005 cu modificările ulterioare și cu politicile contabile descrise în notele la situațiile financiare.
Alte aspect
6 Acest raport este adresat exclusiv acționarilor Societății în ansamblu.Auditul nostru a fost efectuat pentru a putea raporta acționarilor societății acele aspecte pe care trebuie să le raportăm într-un raport de audit financiar, și nu în alte scopuri. În masura permisă de lege, nu acceptăm și nu ne asumăm responsabilitatea decât față de societatea și de acționarii acesteia, în ansamblu, pentru auditul nostru, pentru acest raport sau pentru opinia formată.
Raport asupra conformității raportului administratorilor cu situațiile financiare
În concordanța cu Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr.1752/2005, art 263, punctul 2, noi am citit raportul administratorilor atașat situațiilor financiare.Raportul administratorilor nu face parte din situațiile financiare. În raportul administratorilor , noi nu am identificat informații financiare care să fie în mod semnificativ neconcordanțe cu informațiile prezentate în situațiile financiare alăturate.
Mares Adriana,
Membru al Camerei Auditorilor
CONCLUZII
La baza oricărui audit stau informațiile probante ce sunt colectate și evaluate de către auditor.Auditorul trebuie să dețină așadar, totalitatea cunoștințelor și a aptitudinilor astfel încât să acumuleze în cadrul auditului suficiente probe temeinice ce vor conduce la conceperea unor concluzii rezonabile pe baza cărora auditorul iși va baza opinia.
Asigurarea rezonabilă se obține în momentul în care auditorul obține probe de audit concludente astfel încât acesta să reduca riscul de audit și să aibă un grad ridicat de siguranță în privința corectitudinii opiniei sale de auditor.Factori care determină concludența probelor sunt gradul de adecvare și suficiența probelor de audit, două concepte ce sunt interconectate. Așadar, concludența poate fi evaluată numai după o analiză combinată a gradului de adecvare și a suficienței, ținându-se cont și de aceste două caracteristici, Probele obținute de către auditor în mod direct prin diverse procedee precum calcularea sau inspectarea sunt calitativ mai bune și mai credibile decât cele obținute prin căi indirecte. Totodată, pentru a furniza informații fiabile este necesar ca persoana care se ocupă de acest aspect să aibă pregătirea și calificarea necesară astfel încât probele de audit obținute să fie credibile. În mod similar, dacă auditorul nu dispune de cunoștințele și aptitudinile necesare evaluării unei probe, aceasta nu va fi considerată ca fiind fiabilă. Nu în ultimul rând, o probă obiectivă va fi aproape întotdeauna mai calitativă decât una subiectivă, care necesită un anumit nivel de raționament profesional și care este influențată așadar de calificarea persoanei care furnizează proba respectivă.
Un aspect important care trebuie luat în calcul în momentul luării unei decizii privitoare la probele de audit il reprezintă totodată și costul necesar pentru obținerea acestora.
Auditorul trebuie să determine și să utilizeze acea modalitate care este cea mai eficientă, care consumă cele mai puține resurse și determină obținerea celei mai mari cantități de informații fiabile. Pentru obținerea probelor de audit auditorul recurge la proceduri precum inspecția, observarea, confirmarea externă, interogarea, recalcularea, reefectuarea sau procedurile analitice.Totodată sunt deosebit de des întalnite în practica auditului proceduri analitice precum cele bazate pe indicatori financiari, tehnica scorurilor pentru determinarea riscului de faliment, sau metoda extrapolării..
Astfel, așa cum reiese și din prima parte a prezentei lucrări, prin intermediul acestor metode, tehnici și probe de audit, se are în vedere optimizarea folosirii informației contabile și totodată înregistrarea corectă și cu rigurozitate a operațiunilor economice, astfel încât situațiile financiare să dețină un nivel deosebit de ridicat de credibilitate și relevanță.
Totodată, din partea a doua a prezentei lucrări care se axează pe auditul imobilizărilor corporale, reiese faptul că situațiile financiare ale entitații S.C. MARCOS CONSTRUCT S.R.L. au fost întocmite în conformitate cu Ordinul Ministrului Finanțelor Publice 1752/2005(cu modificările ulterioare). Cerințele OMF 1752/2005 prevăd ca situațiile financiare să fie pregătite în conformitate cu: Legea contabilității nr 82/1991 cu modificările complementare ulterioare, reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și Cadrul general de întocmire a situațiilor financiare, Standardele Internaționale de Audit, norme privind întocmirea situațiilor financiare la 31.12.2013.
Cu toate acestea, în situația în care, în cursul misiunii, auditorul ar fi considerat că o asigurare rezonabilă cu privire la fidelitatea situațiilor financiare ale societății nu poate fi obținută, atunci acesta ar fi fost nevoit să exprime o opinie modificată sau contrară.
Totodată, un audit nu constituie o garanție a faptului că situațiile financiare nu conțin denaturări semnificative deoarece o asigurare absolută nu poate fi obținută, ci numai una ridicată, rezonabilă.Auditul nu asigură de asemenea, nici viabilitatea viitoare a entității, nici eficiența sau eficacitatea cu care conducătorii desfășoară activitatea societății.
B I B L I O G R A F I E
B I B L I O G R A F I E
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pragul de Semnificatie Si Riscurile Societatii (ID: 144853)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.