Practici Mantice Contemporane

Introducere

Deși practica ghicitului în sensul ei larg reprezintă o reminescență a trecutului, ea continuă și astăzi în anumite medii și este practicată de persone tocmai pentru a afla un răspuns cu privire la viitorul lor sau a evenimentelor din viitor ce îl pot afecta pe omul ce caută aceste informații.Dupa cum reiese din practica ghicitului,aceasta are un caracter egoist și unilateral, urmărind anumite beneficii de către cel care merge la ghicit cât si ghicitorul care urmareste anumite beneficii materiale ca urmare a prestațiilor legate de ghiciti.

Acest fenomen este unul destul de complex și îmbracă dupa cum vom vedea pe parcursul lucrării nenumarate forme dintre cele mai ciudate mai ales din perspectiva timpului în care ne aflăm și la gradul de evoluție cu care ne mândrim că suntem.În fond ghicitul reprezintă o practică straveche și o formă de spiritualitate a omului primitiv,un fals misticism asa cum se exprima foarte frumos cu privire la acest aspect Pr.Prof.Dumitru Staniloae.

Am ales această tema a manticii tocmai pentru a studia evoluția fenomenului pe parcursul timpului și cu precădere în timpurile noastre, pentu a arăta efectele acestor practici din punct de vedere istoric in cadrul religiei crestin-ortodoxe și o să observam că omul în criza sa spirituală se îndepărtează din ce in ce mai mult de ortodoxie și se îndreaptă spre diferite forme de ocultims și misticism în care ghicitul reprezintă o practică des întâlnită în toate mediile comunitare sub diferitele ei forme.Pe lângă acest motiv tind ca prin această lucrare sa fiu util atât cititorilor obișnuiți cât și preoților din parohii care se luptă cu astfel de practicieni ai ghicitului ce îndepărtează comunitatea de credincioși de biserică, unde găsim adevarul revelat și singura cale de a ne mântui și a ne curăți sufletul pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Mai mult decât atât am observat că omul contemporan asociază diferiti oamnei cu o viață spirituală îmbunătățită (în special călugări sau preoți) ce fac unele profeții cu privire la oameni în parte sau cu privire asupra viitorului unei națiuni întregi,cu ghicitorii,separând acest concept de Dumnezeu care a oferit acestor oameni harisme de a vedea cu duhul.Ei divinizează persoana vazătorului cu duhul și nu pe Cel ce a oferit aceste puteri,astfel cel ce merge la ghicitori urmarește aflarea unor chestiuni ce țin de persoana sa proprie sau de cei din jurul său petru a se vindeca de o boala,pentru spor material,casătorie etc. și nu pentru a se îndrepta din păcatul în care se află.Acesta este cazul bun în care cei ce au darul vederii cu duhul vorbesc pentru a evidenția gravitatea stării de păcat și a ajuta pe om sa iasă din aceasta stare,dar problema apare atunci cand alți oameni ce încearcă sa imite intr-un fel sau altul pe omul înzestrat de Dumnezeu,caută sa păcălească pe toata lumea doar pentru a se imbogați și pentru faima proprie.

Lucrarea de față este structurată pe patru capitole,iar fiecare capitol având la rândul său alte subcapitole în care am încercat sa prezint mantica ca pe o problemă socială actuală fară însă a avea pretenția de a fi exhaustiv,ea putând fi pusă la îndoială de cei ce au studiat mai pe larg acest subiect.Pe lângă aceasta am observant pe parcursul cercetărilor că tema nu este deloc un subiect izolat ci din contra problema a mai fost pusa de teologi și oameni de știiță in diferite lucrări sau articole.

Ca element de noutate pot spune ca am încercat să sintetizez într-un mod cât mai scurt posibil(deoarece subiectul în sine suferă o foarte mare variație de forme) și să aduc la cunoștiință cititorului cât mai pe scurt și cât mai concis practica manticii contemporane și oferind cateva exemple relevante.Din pricina fenomenului în dezvoltare pot spune ca ultimul care scrie o lucrare pe această temă poate aduce măcar un element de noutate,deoarece apar vazând cu ochii noi și noi modalitați de aflare a viitorui, în afara de cele tradiționale, și cu un grad ridicat de simplitate deoarece practicienii nu se mai chinuie nici măcar să dezvolte un stil ci singurul lor scop rămân banii sau notorietatea.

În primul capitol am cules o serie de definiții ale manticii și am arătat cât de mult acest concept a suferit pe parcursul timpului modificări,dar elementul esențial rămâne prezicerea viitorului folosind fel de fel de materiale sau modalități de interpretare.

Timul a arătat că divinația nu a apărut că o așa zisă știință independentă ci a fost asociată cu magia sau vrăjitoria cum la fel este și astăzi privită de oameni în partea lor cea mai mare.

Pe lângă aceasta am introdus o prezentare pe scurt a principalelor practici mantice și câte puțin despre fiecare pentru a pregăti citiorul de dinaintea tratării lor din perspectivă socială și teologică cu scurte informații despre modalitățile de practică a divinației.

În cel de al doilea capitol,încerc să arăt urmele lăsate de mantică pe diferitele perioade istorice și faptul că unele dintre ele dispar și apăr altele mai noi în funcție de contextul social și de dorință oamenilor de a se deschide spre nou.

Tot aici am arătat evoluția manticii pe parcursul timpului și formele care le adaugă peste moștenirea rămasă din cele mai vechi timpuri precum și cele mai importante practici de mantică din istorie alături de reprezentați de seamă ce au marcat anumite perioade de timp.M-am străduit cât mai mult posibil să fac o încadrare în timp a acestei practici la diferite popoare că să evidențiez evoluția lor în timp,iar creștinul să își dea seamă de unde anumite obiceiuri sau practici își caută loc în viață noastră de zi cu zi prin transmiterea din strămoș în strămoș și ce influiență negative pot avea acestea asupra dezvoltării noastre spirituale.

Capitolul trei face o prezentare a celor mai importante practici mantice actuale și schițează pe scurt unele care încearcă să își facă loc în societate.Ele reapar că o dorință a omului de a cunoaște imprevizibilul și ajung dupcă cum vom vedea să se transforme într-o manie de a merge la astfel de personae sau afectarea unui interes foarte mare în legătură cu propriul sau viitor.Deși am oferit un capitol aparte despre Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți cu privire la aceste practici,nu am evitat să adaug câteva păreri teologice despre aceste modalități de ghicire privite separat,deoarece unele nu au fost cunoscute de Sfinții Părinți,ele apărând mult mai târziu,dar sfera gândirii lor fiind foarte întinsă au anticipat aceste dorințe ale oamenilor și au încercat să ofere o aplicare generală cu privire la toate formele de ghicit și superstiții.

În ultimul capitol am arătat poziția bisericii actuale cu privire la acești impostori ce încearcă să amăgească lumea,iar în acest sens am conturat câteva personalități remarcante ale teologiei ce pun problema ghicitului,consider eu,nu doar una ortodoxă ci și o gravă problemă socială.

Cele mai relevante texte din Sfânta Scriptură precum și câteva pilde cu privire la acest gen de practică am încercat să le aduc pentu a arată poziția Sfintei Scripturi în legătură cu acest domeniu practicat de oamenii din zilele noastre deși după cum se pare ele sunt vechi,iar cel ce le practică nu arată decât o mentalitate la fel de veche că și practica îns.

Sfinții Părinți pun problema într un mod mai deataliat și demonstrează efectul nociv pe care acestea le au asupra noastră.

Omul ar putea află despre viitorul lui și al celor din jur prin revelația lui Dumnezeu ,dar nu mai devrem de a se curați pe sine pentru a putea primi cu o inimă liniștită acele lucruri cumplite ce l-ar putea zbuciuma profund pe un om obișnuit.

I. Mantica – aspecte generale

I.1. Încercări de definire

Pornind de la definitia din dicționar aflăm că mantica provine de la cuvântul francez mantique sau de la cel grecesc mantike ce semnifică arta prezicerii viitorului cu ajutorul pretinsei interpretări a semnelor cerești,a zborului păsărilor,a fenomenelor naturale etc.

Sub diferitele ei denumiri ghicitul face parte din ramura știintelor oculte si cunoaște pe parcursul timpului o evoluție și o adaptare atat în funcție de perioada la care ne referim cât și în funcție de popoarele ce au adoptat aceste practici.

Enciclopedia religiilor definește divinația ca "arta sau practica descoperirii semnificației personale, umane a viitorului sau, mai simplu, a evenimentelor trecute sau prezente" Dicționarul antichităților Greco-romane la vocea respectivă definește acest fenomen ca și "cunoașterea gândirii divine" ce sunt traduse prin "semne simbolice perceptibile simțurilor" și sunt "relevate direct sufletului prin inspirație sau emoție psihică de origine supranaturală".

Divinație ,  practică de determinare a semnificației ascunse sau cauza unor evenimente, uneori prevestind viitorul, prin diverse tehnici naturale, psihologice, și altele. S-au găsit în toate civilizațiile, atât antice cât și moderne, este întâlnită cel mai frecvent în societatea de masă contemporană, sub formă de horoscop , astrologie ,uitatul în cristal , carti de tarot, etc.

În definirea divinației Octavian Pop pornește de la modul de definire a Enciclopediei Encarta: „tehnica de a citi voia zeilor prin semnele obiectelor fizice sau ale ființelor, crezându-se că zeii fac cunoscută voia, puterea sau prezența lor oamenilor, într-o varietate de forme incluzând profeția, starea de transă, visuri și viziuni, semne speciale și miracole, intuiție, experiențe mistice. În multe societăți posesia (controlul unui trup personal de către o ființa supranaturală) este o forma comună de interceptare a lumii spiritelor. Prin antrenament intensiv șamanul are posibilitatea de a intra în transă și de a negocia cu zeii și spiritele.” sau “practica ce încearcă înțelegerea sau cunoașterea lucrurilor ascunse din trecut, prezent sau viitor prin contact direct sau indirect al inteligenței umane cu supranaturalul”

În contextul culturii romane antice și convingerilor lor, divinația a fost preocupată de descoperirea voinței zeilor. Astăzi, cu toate acestea, oamenii de știință nu mai restricționează termenul în adevăratul sens al cuvântului.. Practicile divinatorii și credințele fierbinți sunt mai mari în aplicare decât discerne voința zeilor și punctul de vedere fatalist al condiției umane care a inspirat atât de mult de gândirea religioasă mediteraneană din acele timpuri. În unele societăți, de fapt, divinația este o practică la care multe personae recurg frecvent, dar niciodată în ceea ce privește descoperirea voinței zeilor. Ideea unei providențe evlaviose controla afacerile umane în astfel de societăți, este neobișnuită, deși spiritele umile sunt adesea considerate a interveni într-un mod supărător. În timp ce divinația este cel mai frecvent practicată în lumea occidentală modernă sub formă de horoscop, astrologie , alte forme au fost și continuă să aibă o importanță egală pentru alte culturi.

Natura și semnificația

Divinația este universal preocupată de probleme practice, private sau publice, și caută informații pe care se pot face decizii practice; dar sursa de astfel de informații nu este concepută ca lumească și tehnica de a obține este necesar fantezistă.  Artele divinatorii sunt multe și o înțelegere mai amplă poate apărea doar de la un sondaj de practici reale în diverse contexte culturale. O definiție scurtă, cu toate acestea, poate fi oferită ca un ghid introductiv: ,,divinația este efortul de a obține informații de un fel lumesc fiind concepută să transceadă lumescul”.

Divinație este o instituție consultativă, iar problema la adresa unui ghicitor poate varia de la o interogare despre câteva monede pierdut la întrebările ridicate de stat. Natura ocazional sau solemnă a problemei este în mod normal însoțită de cea a ghicitorul în termeni de atitudine, tehnică, și stil. Unde ghicitorul este un practicant privat, elaborarea procedurii poate fi reflectată în taxă. În contrast cu motivele lumești ale unor ghicitori, chemarea divino-preoțească a fost văzută de vechii etrusci în Italia și Maya în Mexic ca sacră;preocuparea lor a fost soarta poporului. Ghicirea are multe raționamente și este dificil de descris ghicitorul ca un tip distinct social. El sau ea poate fi un shaman (tămăduitor privat care utilizează tehnici psihice,), un preot , un negustor ambulant de vrăjitorie sau o persoană sfântă care vorbește aproape cu vocea profeției . Pentru a aprecia semnificația artei, ghicitorul în orice cultură sau epocă, trebuie să fie familiarizat cu predominante convingeri despre om și lume. În vremurile creștine Europa a trecut de la o groază de necromanțieni (concepută nu ca consultarea cu o fantomă, ci ca o "creștere a morților" literal) la o toleranță amuzantă (printre educați), de spiritism ca un fel de joc de societate. Să afirmăm că convingerile religioase europene au rămas aceleași de-a lungul erei ar fi să ignorăm impactul științei moderne și secularizate. Pe de altă parte, să presupunem că ghicirea a fost condamnată de către știință și secularism ar fi să ignorăm popularitatea astrologiei și moda recurentă pentru alte discipline mantice și putem avea o părere greșită despre securitatea convingerilor "moderne".

1.2. Mantică, divinație, magie, vrăjitorie: delimitări conceptuale

În ceea ce privește relația divinației cu magia Octavian Pop apelează pentru a defini cauza acestei relații la A. Debay acesta din urmă identificând-o în „nevoia poporului de minuni, de fenomene supranaturale care să-l emoționeze, să-l uimească și să-l sperie”. Faptul că în antichitate volumele de magie includeau și divinația ne permite să afirmăm cu exactitate că divinația era parte integrantă a magiei. Distincția însă dintre cele două constă în faptul că scopul magiei este acela de a produce efecte contrare legilor naturale în timp ce al manticii este cunoasterea supranaturală a incognoscibilului.Dacă prima încearcă adăugarea unor puteri divine voinței umane cea de a doua se adresează rațiunii. Deși distincte totuși, datorită faptului că sunt strâns legate prin origine și principiu ele nu pot fi întotdeauna clar deosebite în aplicare. O distincție clară se impune însă: „divinația e arta de a prevede viitorul, iar magia de a schimba viitorul prin evenimente magice; magia așteaptă să afecteze viitorul, nu să-l prevadă.”

Structura divinației

Măsura în care o practică, cum ar fi divinația ar trebui numită un corolar al credințelor determinate și de măsura în care opusul ar putea fi adevărat (adică, credințele care decurg din practica ca o explicație), este dificil să se stabilească . Printre culturile mari,traiția chineză a dat cel mai larg domeniul de aplicare a divinației; dar nu există nici o cosmologie singură chineză religiosă sau o teorie despre ordinea lumii, comparabile cu cele ale Maya, sanscrită (hindus), sau tradițiile iudeo-creștine, de care soiul de practică populară trebuie să fie văzută pentru a fi obținută. Uneori, ca și de afaceri înfloritoare de astrologie în țările creștine de la Renaștere, la metafizice presupoziții (transcendente) de practică mantică să fi fost oprite pentru a minimiza conflictul cu doctrinele religioase și științifice oficiale. În general, cu toate acestea, bazele filosofice ale divinației nu trebuie să fie profunde sau bine lucrate, dar în cazul în care acestea sunt, ele vor permite indicii si convingeri fundamentale despre om și despre natura vizibilă sau invizibilă. Disciplinele sunt foarte vechi și au stabilit că este practic imposibil de a descoperi contextele lor originale. De-a lungul secolelor astfel de practici au supraviețuit multe schimbări și au devenit tentative perene pentru a răspunde întrebărilor legate de condiția umană recurentă.

Înființată mult timp în urmă, în hieratic (preoțească), disciplina de teocrație primitivă, o astfel de tradiție poartă încă urmele specialiștilor care au lucrat în tehnicile sale sistematice. Deoarece practica este acum observată doar ca tradiție populară, cu toate acestea, ar fi erupții cutanate să presupunem că orice tradiție filosofică legitim proaspătă divinatorie supraviețuiește. Numai în cazul I Ching , chineză "Classic Schimbărilor", au comentarii academice de orice fel acumulate de-a lungul mileniilor. Studiile sistematice sunt recente și literatura astrologică este la fel de perisabilă cum sunt si volumele. Astrologia babiloniană, din care formele ulterioare sunt derivate, a apărut într-o civilizație mesopotamiană în cauză cu vicisitudinile naturii și afacerile de stat. Din cauza comerțului maritim și grecii au absorbit sistemul mantic a civilizației din lunca colectivistă din Mesopotamia, elaborate de ea prin adaugarea disciplinei horoscopică și știința islamică egipteană în Europa. În cursul acestei transformări, o relație cu două sensuri între vederea unei societăți a lumii și a sistemului poate fi vazută. Diverși preoți și oamenii de știință au făcut contribții la sistem; dar există, de asemenea, o corespondență clară între caracterul general al unei culturi și utilizările care le găsește pentru divinație. Că este, viziunea implicită în sistemul divinatoriu se poate reflecta istoric, mai degrabă decât în contextul actual de utilizare. Este nevoie de înțelegere doar practică de a consulta un consiliu Ouija pentru a decide .Prin urmare, oamenii de foarte diferite credințe pot adopta aceleași practici, precum și o corespondență completă între practică și credință poate fi de așteptat doar în cazul în care ambele s-au dezvoltat în același context cultural. În cazul în care o mare parte din popularitatea artei mantice derivă din aroma sa "exotică", simbolismul său poate fi inteleas foarte bine prin însăși natura sa.Cu toate acestea, divinația tinde să se dezvolte ca o disciplină, devenind tradiția unui organism organizat de specialiști. Acesta este cazul chiar și printre popoare, cum ar fi Zande a decalajului Nile-Congo în Africa, cazul în care recurgerea la divinație este frecventă și cele mai frecvente tehnici utilizate sunt recunoscute ca fiind de competența persoanelor obișnuite. Acolo, pe un subiect sensibil sau de contencios, o credibilitate extraordinară se dorește, și fiabilitatea finală a unui oracol ce reflectă statutul politic al proprietarului sau regelui Oracolului. De exemplu, este considerat ca autoritate finală, iar curtea regală se intelegea organizat pentru a păzi acest vas de putere divinator de contaminare. Puține societăți au entuziasmul dat de divinizarea lui Zande, care in mod obisnuit era folosit pentru a explora gândurile și care nu lua în considerare orice activitate importantă, fără confirmarea oracolului înainte. Printre Zande, persoana obișnuită ar putea fi considerată un specialist divinatoriu. În altă parte, divinația este rezervată pentru crize speciale și un expert recunoscut trebuie să fie consultat pentru a garanta un răspuns autentic.

Tipuri de divinație

Competența mantică variază de la mecanic la inspirational, dar combină de cele mai multe ori atât competențe într-un format unic, dramatic coerent. Studiul comparativ al practicilor divinatorii este cel puțin la fel de vechi ca a unui orator roman și politician, tratatul lui Cicero De divinatione ( Despre divinație ), iar distincția convenabilă acolo trasată între formele inductive și intuitive desemnează gama. O clasă intermediară, divinația interpretativă, permite o clasificare mai puțin rigidă, deoarece multe discipline divinatorii nu au o baza puternică, la rigoarea inductivă.

Divinația inductivă presupune o procedură determinantă, aparent lipsită de control lumesc, rezultând deciziilor clare sau previziunilor. Citirea de "opt caractere" de un băiat din China și fată înainte de a proceda pentru a aranja o căsătorie :anul, luna, ziua, ora de naștere a două persoane să fie logodite,ilustrează această clasă de proceduri. "Personajele" sunt toate predeterminate de întâmplările de la data nașterii și ora și se presupune că toate sunt ghicitorii aedvărate și oricare altul ar reuși să ajunga la aceeași concluzie.

Divinația interpretativă necesită o combinație de proceduri corecte cu darul special de înțelegere care se stabilește de un ghicitor. Ghicitorul Maya contemporan din Guatemala, căutând pentru a diagnostica o boală, va trece cu atenție un număr de ouă peste corpul pacientului, în scopul de a atrage în ele o esența afecțiunii. Conținutul intact este apoi colectat în apă și ghicitorul se retrage într-un colț întunecat să se aplece peste recipient și să citească semnele din ouă și interpretează apoi originea și natura bolii.

Divinație intuitivă presupune daruri extraordinare de înțelegere sau capacitatea de a comunica cu ființele într-o sferă extramundană. "Shaking Cort "rit de Algonquians” din Canada ilustrează utilizarea fenomenelor stranii de a împrumuta încrederea la o performanță medium. Ghicitorul, legat și mascat, plasat într-un cort sau cu formă de butoi decât un cort incepe sa dea cu vigoare uimitoare și să umple aerul cu zgomote monstruoase, iar acest lucru va continua, cu mare efect, până când, dintr-o dată, comunică spiritul și își face prezența cunoscută din interiorul cortului și se angajează să răspundă la întrebări. Este dificil să se explice fenomenele de spirit-posesie ca produse de instruire deliberate.

Condiționarea cosmologică și psihologică care afectează practicile divinatorii într-o tradiție culturală va influența într-un mod similar toate practicile sale religioase. Grecii au avut tendința de intuitiv, sau "oracular," și etruscii ,în schimb, au elaborat practici mai sistematice, dar mai puțin versatile inductive față de Mesopotamia în care pozițiile au fost monopolizate de către clasa conducătoare. Divinația greacă era excentrică și au fost amplasate sanctuarele în afară de centrele de putere politică. Sistemul etrusc, pe de altă parte, a fost concentric, concentrat la summit-ul în sine.Roma a încorporat eclectic ambele elemente grecești și etrusce, precum cultul extatic și citirea in ficat(haruspicii) . Roma, cu toate acestea, nu a permis divinația pentru a deveni preocuparea centrală a societății așa cum a fost pentru etrusci, nici nu a devenit o forță autonomă în societate așa cum a fost pentru greci. În acest sens, Roma a reprezentat un echilibru care este mai potrivit pentru gândirea occidentală modernă. În întreaga lume antică mediteraneană, cu excepția notabilă a Egiptului , divinația a fost legată de ispășire și jertfă : soarta a fost percepută cumplit, dar nu destul de implacabil și funcția de divinație a fost să prevadă nenorocirile pentru a o preveni. In Africa trans-ariană, centrul de ispășire și jertfa , este o instituție pivot, dar ideea mediteraneană de soarta nu este dezvoltată. Divinatorul este angajat pentru a descoperi sursa de probleme pentru a o îndepărta, fie prin sacrificiu, sau acuzație și calvar.

Cum funcționează divinația

Funcția de divinatie trebuie înțeleasă în contextul său motivațional. Nu este suficient să spunem că informațiile câștigate de ghicitor servesc pentru a înlătura incertitudinea, locația, vina sau depășirea nenorocirilor. Divinația este motivată de faptul că informații, fie false sau adevărate, vor mulțumi pe un client. Cu excepția cazului în care se presupune că informațiile sunt de obicei corecte, ar fi de așteptat ca clienții să fie nemulțumiți și ulterior sceptici. O evaluare atentă a tipurilor de informații pe care sistemele divinatorii cer să producă efecte sunt astfel în ordine. Cele două tipuri principale sunt informații generale despre viitor și specifică informațiile despre trecut, deoarece au efect în viitor.

Primul tip de informații sunt generate de horoscop. De obicei atât de mari încât să nu poată fi testate în mod corespunzător. Dacă astfel de informații au fost foarte specifice, de predicție,ar putea interfera cu propriul efect de împlinire, acționând ca un avertisment sau de reproducere. Alte tipuri de informații cerute de la ghicitori sunt destul de specifice pentru a fi testate și de multe ori sunt, dar testarea competenței unui anumit ,,divin,, este rar văzută ca o punere a instituției la încercare. Într-adevăr, aceasta este comună în societățile trans-sahariene pentru un client cu probleme să consulte o serie de ghicitori până când unul dintre ei se pară convingător. Din nou, multe sisteme de divinație au un control dublu construit în ele: problema este pusă mai întâi pozitivă și apoi negativă și oracolul trebuie (evident fară manipulare) să răspundă în mod consecvent. Șansele sunt de fapt chiar că orice oracol nu va reuși să facă acest lucru, dar credibilitatea acestor oracole nu pare să fi pierdută. Tehnic, acest lucru înseamnă că informațiile sunt false și poate fi administrat fără a diminua credința clientului in sursă. Elevii timpurii de practică divinatorie au concluzionat că clienții trebuie să fie naivi, superstițioși, ilogici, cultural imatur. Studiile etnografice nu confirma acest lucru, sugerând în schimb că ceea ce un client cere de la ghicitor ca informații pe care să acționeze cu încredere și prin urmare, credibilitatea publică pentru o astfel de acțiune. În concordanță cu această motiv, clientul ar trebui să anuleze orice constatare care ar părea să ducă la acțiuni îndoielnice și să continue consultările până sugerează un curs care poate fi luat cu încredere. Constatarile ghicitorului sunt judecați pragmatice.

Clienti cauta un ghicitor, atunci când nu sunt siguri cum să se comporte, atunci când există boală, secetă, deces, sau frică de moarte; atunci când există o suspiciune de rea-voință, furt sau o încălcare a credinței; când visele sau alte simptome sunt deranjante sau semnele timpului par rele. Divinația servește scopului de circumscripție, de marcare și delimitare a zonei de interes: natura crizei este definită, sursa de anxietate este numită. Preocuparea devine afirmație, decizia uimire.Ghicitorul poate funcționa ca un regizor, accelerarea acțiunii, respingând în avans frica de secret sau motivul ascuns. În cazul în care practica divinatorie este o resursă recunoscută, individul care ignoră este considerat arbitrar, și unul care ascultă nu are nevoie de nici o justificare suplimentară. În acest sens, funcția finală de divinizare este legitimarea deciziilor problematice.

Deoarece efectul dramatic este important, divinația ia multe forme și are o multitudine de dispozitive. În general, se poate spune că divinația inductivă are fenomene non-umane, fie naturale sau artificiale, ca semne care pot fi citite fără echivoc. Prima condiție este ca semnele să pară a fi autentice, nu manipulate. Divinația de interpretare combină de obicei utilizarea fenomenelor non-umane, cu acțiunea umană, folosind dispozitive așa de complexe, subtile, sau fluide ca darurile speciale ale ghicitorului par necesare în cazul în care sensul este de a fi cunoscut, ia cele mai multe forme sunt caracteristic dramatice. Divinația intuitivă pune,de obicei, puțin încrederea pe capcanele artificiale, pentru un efect dramatic. Interpretări excelente pot prezenta cadouri care într-un context diferit le-ar fi făcut actorii, scriitori, sau lideri politici. Unde ghicitorii pot produce alte voci, să se poate genera impresia că zeii sau spiritele vorbesc.

1.3. Categorii și clasificări

Tălmăcirea viselor (oneiromanția) este, după necromanție, cea mai veche manieră de ghicit. Antiphon (479-411 î.e.n.), Democrit (460-370 î.e.n.), Dioscoride și alți gânditori antici au descris o mulțime de întâmplări ale tălmăcitorilor de vise, ba, mai mult, ei au compus chiar tratate de oneiromanție (ghicitul în vise), pierdute de-a lungul timpului, dar despre a căror existență știm din alte texte vechi. Printre tălmăcirile cele mai interesante citate în diferite opere antice, se află visul Hecubei, soția lui Priamus, regele Troiei. Ea a visat că născuse o flacără. Cum era gravidă, prezicătorii i-au tălmăcit că va aduce pe lume un fiu ce avea să determine incendierea cetății. Când, în fine a născut pe Paris, Hecuba s-a gândit să abandoneze pruncul pe muntele Ida. Cu toate acestea, potrivit legendei, destinul s-a împlinit. Crescut de niște păstori care l-au găsit, Paris revine la Troia, mai târziu, fiind recunoscut de părinți. Zeița Aphrodita îl ajută să răpească pe Helena, soția lui Menelaus, regele Spartei și să o ducă la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit, potrivit legendei, cauza declanșării războiului troian, încheiat cu distrugerea prin foc a legendarei cetăți. Oneiromanția ajunge în secolele XII—XIII să fie considerată știință, părere cu totul eronată, deoarece examinarea viselor,așa cum se, practica ea în veacurile trecute, nu putea avea la bază explicațiile științifice formulate mult mai târziu, potrivit cărora visele reprezintă o reflectare abstractizată a realității în care acestea își află, cum au dovedit-o unele reproduceri experimentale, întregul lor fundament obiectiv. Fără îndoială, visul rămâne și astăzi oarecum învăluit în enigme.

La fel de bizare sînt sensurile acordate cifrelor de către oneiromanți. Un tabel de origine italiană, din secolul al XlX-lea, conține un număr de 22 de cifre fiecare cu sensuri diferite : 1 ,abilitate, inițiativă ; 2 ,mister ; 3 , fecunditate, virtute etc. Autorul anonim al acestui tabel, care a continuat să circule și în secolul nostru, fiind utilizat de astrologii moderni, susține că asemenea „ arcane majore", cum denumește el sensurile celor 22 de numere, sînt luate din Cartea lui Thot, zeul civilizator la vechii egipteni, confundat de greci cu Hermes, pe care neoplatonicienii l-au denumit „Hermes Trismegistul", adică, „cel de trei ori foarte mare".

Afirmația este menită să dea mai multă greutate textului, lipsit de orice fundament logic. Cu atât mai mult cu cât vechii egipteni nu puteau visa scrieri de cifre inventate mult mai târziu de către arabi. În plus, însăși motivația magică a existenței celor 22 de „arcane majore" și nu mai multe (cifra reprezintă numărul de zile necesar incubației și ecloziunii unui ou de bufniță) demonstrează aberația respectivă. Ridicole sunt sensurile uor obiecte specifice civilizației actuale, date în cărțile recente de tălmăcire a visurilor, frecvente în Occident, cum ar fi acordeonul, cablul, telefonul, cinematograful, racheta cosmică etc, interpretările absolut bizare, stupide la care recurg ghicitorii în necontenită goană după câștig în fața unor asemenea absurde inovații orice comentarii sunt inutile.

Ghicitul în semne corporale provine de la chaldeeni și egipteni. El are ca obiect devoalarea unor evenimente viitoare prin observarea și tălmăcirea unor mișcări reflexe ale membrelor, tendoanelor, mușchilor, organelor corpului omenesc, al formelor petelor de pe piele etc. Procedeul a traversat mileniile, ajungând până în zilele noastre, fiind practicat încă în unele medii ignorante. Ghicitul în semne avea, se pare, o deosebită răspandire la populația daco-rornană, după cum reiese din aluziile în acest sens cuprinse în unele texte ale autorilor antici în mod cert, în evul mediu, populația românească folosea curent ,,tălmăcirea semnelor". Cărțulii populare cu caracter divinatoriu, denumite „Trepetnice" au pătruns în țările române în secolul al XVII-lea, conținutul lor suprapunându-se superstițiilor locale. Traducerea uneori neândemanatică în limba română a făcut ca nu de puține ori aceste texte să aibă un limbaj bizar sau hilar ca în exemplele următoare : „Chica de se va clăti, în oaste 7 ani vei merge și vei veni sănătos la casa ta" ; „Fruntea de se va clăti spre o țară vei merge și mulți ți se vor închina" ; ,,Ceafa de se va clăti, o veste rea te va întrista iar apoi te va bucura", „Nasul deoparte de se va clăti, boerie sau osteneală multă" etc.

In secolul ai XlX-lea și începutul celui următor a existat o avalanșă de broșuri, mai toate intitulate stereotip : ,.Tălmăcirea semnelor ce se fac la om, precum : bătaia ochilor, a buzelor și în scurt toate mișcările și încheieturile corpului omenesc ce sunt date de la natură".

Tot sub formă de superstiție au supraviețuit maniere de divinație în semne pe unghii, cum ar fi noițele. Naivitatea acestor predicții redată în broșurele de „tălmăcire a semnelor" tipărite în secolul trecut este amuzantă : „De vor fi noițe albe pe unghia degetului mare făgăduiește noroc la oaste sau la însurătoare, iar negre pe acel loc dimpotrivă" ; „Semnele albe pe degetul ce arată, noroc de la cele duhovnicești și mireni, cinste și bogăție, iar cele negre semne ne arată pagube și răutate și lucru de judecată" ; „Semnele albe pe unghia degetului de lângă cel mic se făgăduiește cu milă de la stăpînii cei mari cinste și bogăție, iar negre dimpotrivă" etc.

O altă formă de divinație o constituia aceea a ghicitului în alunițe, practicată încă de vechii egipteni. La poporul român s-au păstrat diverse indicii privind practicarea în trecutul îndepărtat, pe scară larga, a acestei modalități de interpretare a destinului cuiva. Există păstrată în vorbirea curentă expresia „Ce îți este scris, în frunte ți-e pus!", exprimînd exact reminiscențe ale practicii respective, sensurile inițiale ale formulei divinatorii pierzându-se, aceasta transformându-se în dicton. Potrivit părerii ghicitorilor fiecare punctișor de pe corp putea semnifica ceva. De pildă, o aluniță pe pomeții obrazului ar fi un semn al norocului, mai ales în dragoste. De unde și obiceiul femeilor, care a dăinuit multe veacuri, de a-și face singure o aluniță pe față.

Fizionomistica este o denumire modernă a unei mai vechi forme de divinație după trăsăturile feței omenești : ochi, păr, gură etc. Pretinsă știință, fizionomistica își extrage „principiile" din ghicitul în stele. De altfel, în cursul evului mediu, citirea viitorului după fizionomie purta denumirea de „semnătură astrală", în ideea falsă că înfățișarea fiecărui individ ar fi influențată încă de la naștere de către conjunctura astrală a momentului.

Ghicitoria după aspectul feții consideră, spre a da numai câteva exemple, ca părul blond determină incertitudinea în viață, în schimb părul roșu reușite. Spânii ar trebui să fie toți diplomați sau afaceriști, iar persoanele cu părul creț, neapărat bogate. Fruntea era privită, de asemenea, ca un element de predicțiet Astfel, o persoană cu fruntea înaltă era destinată succeselor în viață. Sprâcenele cele mai favorabile pentru viitorul cuiva se înfățișau arcuite, nasul perfect trebuia să aibă o lungime egală cu a frunții și distanța dintre nări la fel cu lățimea ochiului ș.a.m.d.

Ghicitul în apă (hidromanția) se afla pe un plan preferențial în varietatea procedeelor mantice ale antichității, probabil și prin faptul că acestui element i se atribuiau nu numai forțe magice, dar era luat în considerare si de filosofi, ceea ce îi conferea o importanță suplimentară. Există puține indicații exacte asupra modului cum procedau ghicitorii spre a „afla" viitorul cuiva în undele apei, dar se știe bine că erau mai multe metode de utilizare a lichidelor ca mijloc al mantiei. Cea mai răspîndită era practica de a se privi îndelung într-un vas plin de apă, în timp ce magicianul rostea formule ciudate în cele din urmă se crea o atmosferă propice inducerii iluziilor, chiar a halucinațiilor, la care contribuia și jocul strălucirii undelor. Uneori, ghicitorii aruncau în apă frunze de laur, după care cel căruia i se ghicea trebuia să bea câteva înghițituri, de regulă trei, ceea ce grăbea apariția de halucinații.

Antichitatea greco-romană deținea procedeul catoplrimanției (ghicitul în oglindă), existînd probabil si la populațiile pretracice și traco-getice, de unde s-ar fi putut transmite în substratul de credințe și obiceiuri ale românilor. De pildă, în noaptea Anului Nou fetele, dezbrăcate și despletite, obișnuiau să privească într-o oglindă la lumina unei lumânări, spre a-și vedea ursitul.

Ghicitul în foc (piromanția). Din cele mai vechi timpuri, focul a fost considerat element magic, ce explică și faptul că el a constituit obiect de venerație mai puțin ca zeitate de sine stătătoare, rămânâd o simplă dar esențială energie pentru uzul uman practic.

Filosofii Indiei și Greciei considerau focul în numeroase ipostaze : solar, meteoric, viu, subteran, organic, astral. Că focul ar fi fost furat zeilor de către Prometheus, în dorința lui de a veni în ajutor oamenilor sau că va fi realizat prin frecarea lemnelor, cum povestește mitul chinez al înțeleptului Sui-jen, aceasta nu pare a avea în practica divinației, nici o valoare. Pentru piromanție prezintă interes „semnele" pâlpâirilor, ale flăcărilor sau ale jocului de lumini provocat de tăciuni incandescenți. De pildă, dacă se urmărea a se ști în ce măsură existau sorți favorabili într-o acțiune oarecare, cel interesat se ducea la ghicitor și, cu mâna lui, făcea un foc, potrivit sfaturilor primite. Ghicitorul rostea descântecele în tot acest timp. Când izbucneau flăcările, se oprea, le privea cu atenție și interpreta „viitorul” după forma și direcția acestora. Cărbunii aprinși dădeau și ei felurite indicații vrăjitorului, după variația strălucirii, formă, micile flăcări care îi înconjurau, scânteile care izbucneau etc. Fumul avea și el bogate simboluri, rezultate tot din direcții, culoare, forme, grosimi, iar sfârâitul focului suna ca un fel de voce misterioasă, ce spunea multe ghicitorului.

Geomanția, adică ghicitul „în pământ" are o istorie destul de veche, tehnica fiind creată, probabil, de vrăjitorii triburilor din preajma țărmurilor mării. La această ipoteză duce observarea directă a geomanției ce subzistă încă în Peninsula Arabică, fără a se mai face apel la texte antice. Vrăjitorul întinde nisip pe o planșetă, împărțindu-1 în patru dreptunghiuri ia câteva pietricele și le aruncă pe nisip ,poziția pietrelor, putând fi oricare, este interpretată de ghicitor, care pretinde, celor ce îl cred, că urmele din nisip îi spun prezentul, trecutul și viitorul clientului.

Aeromanția era o formă de ghicitorie efectuată prin interpretări subiective ale unor manifestări atmosferice, vânt, curcubeu, halouri solare sau lunare, forma și viteza de deplasare a norilor. Istoria este presărată cu multe asemenea „descifrări" de semne cerești. Se povestește că în timpul jefuirii Ierusalimului de către Antiochos s-ar fi văzut pe cer un cavaler pe un cal de aur ; iar pe vremea lui Titus, tot aici, s-ar fi observat în nori care de luptă și soldați înconjurînd orașul. în realitate, asemenea viziuni nu sunt decât produsul halucinațiilor colective, apărute în momente de mare tensiune psihică. Câteva exemple, studiate de psihologii contemporani sunt edificatoare. Printre acestea mai aprofundată este analiza științifică a unei halucinații colective petrecută în august 1914, pe frontul francez, cînd un grup de soldați irlandezi ar fi „văzut" pe cer, la Mons, îngeri cu săbii în mână porniți împotriva frontului german. Cum în acel moment tocmai erau executate fotografii aeriene, conformația norilor a putut fi în detaliu cercetată, demonstrându-se pe viu deformarea prin halucinație a realității : norii într-adevăr aveau forme bizare, dar erau totuși nori adevărați.

Chiromanția sau tehnica de a prezice întâmplările viitoare, destinul unui individ prin cercetarea liniilor din palmă s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Informații referitoare la această formă de ghicit ne parovin de la chaldeeni, asirieni și egipteni. Cât de răspîndit era ghicitul în palmă arată faptul că numai la vechii evrei existau mii de chiromanți. Grecii și romanii agreau, de asemenea, acest mod de divinație. Însuși împăratul Augustus trecea în ochii contemporanilor săi ca un excelent ghicitor în palmă, ceea ce nici nu era de mirare, deoarece el dispunea de destinul tuturor supușilor, știind dinainte ce-1 putea aștepta pe acela căruia îi privea palma, mai cu seamă atunci cînd era vorba de un înalt funcționar, general sau curtezană. O serie de autori prestigioși s-au referit la chiromanție. Printre aceștia Democrit, Aristotel, apoi Avicenna s-au prefăcut a da crezare istorioarelor privitoare, la previziunile făcute de vestiți chiromanți.

Ghicitul în palmă se face aplicând o tehnică destul de sofisticată, profesionistul dispunând de un limbaj specific, asemănător cu cel al astrologilor. Protuberantele din palmă și de la articulațiile degetelor au, de pildă, denumiri de planete. Există o complicată hartă a palmei utilizată de chiromanți. De fapt, în lucrările consacrate acestei forme de ghicit sunt circa o sută de variante de cartografii chiromantice, corespunzătoare așa-ziselor „specii de mâini".

Nu poate fi ignorat un fapt științific, acela că forma, volumul, direcția liniilor și amprentele, culoarea pielii pot ilustra o fizionomie a palmei, care oferă posibilități de intuire a vârstei, temperamentului, profesiunii, stării de sănătate a celui examinat. De aceea, un ghicitor versat poate recunoaște ușor dacă un om este artizan, muncitor sau intelectual, studiind uzura și culoarea pielii, deformațiile degetelor, mușchii și venele, alte elemente. De altfel, psihologii moderni, ca și medicii știu că, uneori, starea de sănătate poate fi surprinsă prin studiul palmelor. Ca, de altfel, și profesiunea. In tehnica ghicitorilor, mîinile osoase, dure, îngroșate, anunță de exemplu frământări psihice, în timp ce mâinile delicate, cu pielea fină sunt semne ale unei vieți sedentare. Mișcările involuntare ale mâinilor sunt alte semne care trădează temperamentul unui individ, dacă acesta este din fire calm, impulsiv sau nepăsător. Sunt realități speculate abil de chiromanție, cu mii de ani în urmă, ceea ce explică în bună parte succesul ei.

Ornithomanția sau ghicitul prin tălmăcirea comportamentului, mișcărilor și aspectului păsărilor constituie o prelungire a străvechilor credințe magice, născute din observarea lumii animale.

Dacă luăm în considerație comportamentul față de lumea animală ,insecte, păsări, mamifere, pești, așa cum poate fi el studiat acum la populațiile aflate pe treptele inferioare de civilizație, constatăm o mare naivitate care a stăpânit populațiile străvechi. Ele credeau că lumea vie le este asemănătoare, că orice ființă gândește, vorbește, se comportă uman. Cu timpul, observarea repetată a realității a avut drept urmare modificarea treptată a acestei concepții, ajungându-se la concluzia că animalele nu au totuși o viață și trăiri identice omului, dar că ele fac mișcări și acțiuni ghidate de forțe enigmatice. Urme ale acestei mentalități se regăsesc în basmele românești ca și ale altor popoare în care animalele vorbesc, dau sfaturi înțelepte pentru ca omul sa izbândească sau dimpotrivă.Însă ființele înzestrate cu asemenea calități miraculoase nu sunt oricare ci numai acelea purtătoare ale unor puteri magice, ori chiar zeități transformate prin puterea vrăjilor.In antichitate, asemenea credințe capătă sancțiune religioasă. Indienii, egiptenii, chinezii, mesopotamienii, apoi tracii, grecii și romanii, geto-dacii. vechii slavi, goții dispuneau fiecare de un panteon foarte bogat populat cu animale divinizate. Desigur, nu toate păsările erau considerate de ornithomanție ca apte a furniza prorociri. Pe primul loc erau cotate cele de pradă, existând concepția că ele se aflau în grația supremă a zeilor. Aceste zburătoare, solitare, cu individualitate caracteristică, carnivore, erau denumite chiar păsări-proroc. Substratul credinței în păsările-proroc este extrem de vechi, dominând concepția tuturor popoarelor antichității asiatice, nord-africane și europene. El trebuie căutat în legătura primară pe care omul cavernelor o făcea între viață, căldură și sânge bazată pe constatarea că un trup mort nu mai are sânge și nici căldură. De. aici și acel apetit al spiritelor pentru sânge în concepțiile străvechi păsările de pradă aveau două atribute demne de a fi interpretate ca similare spiritelor. Primul îl constituia zborul, deci circulația prin aer, aidoma duhurilor. Al doilea, modul de hrană, cu alte cuvinte devorarea victimelor, a sângelui acestora. Identitățile între comportamentul păsărilor și credința în spirite erau evidente la antici. Potrivit mentalității acestora, păsările, fiind reâncarnări ale morților, puteau fi determinate să dezvăluie viitorul. Ca atare, ar fi fost suficient să se dea acestor păsări o mixtură de carne și sânge, preparată în atmosfera incantațiilor magice, pentru ca ele șă-și exteriorizeze facultățile divinatoare. O proporție însemnată avea în compoziția magică a amestecului respectiv ficatul, acesta fiind considerat ca organul înzestrat cu însușiri profetice. Devorarea ficatului ducea, deci, la transmiterea și sporirea virtuților respective în corpul păsării-proroc. Amănunte ale concepției respective sunt prezentate în Theogonia lui Hesiod (sec. VIII sau VII î.e.n.). Eschyl (c. 525—456 î.e.n.), de asemenea, se referă la același mod de înțelegere a devorării ficatului. Dar, în lumina cercetărilor moderne, substratul trebuie să fi fost cu mult mai vechi, încă de pe vremea cînd ficatul era, în concepția grecilor, sediul sufletului, deci al spiritului, care , așa cum s-a văzut ,avea virtuți profetice. In acest mod, alături de păsările-proroc (ornithomanția) s-a păstrat și ghicițoria în ficat (hepatomanția).

Atenienii, care aveau ca pasăre divină cucuveaua, considerau, dimpotrivă, drept un semn de noroc țipătul acestei răpitoare nocturne, iar prezența ciorii cenușii ca o indicație a zeilorcă se va produce o întîmplare rea, neprielnică. Ornithomanția presupunea, din partea ghicitorului, o înțelegere nu numai a comportamentului diferitelor zburătoare, ci și a „limbii" acestora. Nu era vorba despre o anume conversație cu păsările, ci de interpretarea sunetelor emise de ele, fie ca favorabile pentru cel căruia i se ghicea, fie nefavorabile (un cârâit de exemplu).

Augurii reprezintă o formă târzie a ornithomanției. Augurul era membru al unui colegiu sacerdotal special care avea ca atribuție prevestirea evenimentelor sau tălmăcirea voinței zeilor după zborul și cântecul păsărilor, ori prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Augurii erau priviți ca persoane foarte importante, având rangul de primi demnitari în stat. Numărul augurilor era variabil. La Roma, de exemplu, existau inițial trei auguri, selecționați din rândul familiilor foarte distinse. Mai târziu, numărul lor va crește treptat, ajungând în cele din urmă la cincisprezece.

Haruspiciile, o altă formă de ghicitorie, foarte rafinată, cu caracter ritual, era cunoscută și aplicată de către o anumită categorie de preoți ghicitori romani, care pretindeau că pot afla viitorul examinând măruntaiele animalelor sacrificate. Practica a fost cunoscută în maniere diferite și de indieni, chaldeeni, egipteni, vechii evrei, ceea ce arată că Roma împrumutase sistemul din Orient. Ghicitorii în măruntaie de animale examinau pe rând, respectând o anumită ordine : ficatul, intestinele, fierea, inima, carnea încă palpitândă a victimei. După aceea urmăreau flăcările rugului pe care ardeau sacrificiul. în ritual ei se mai foloseau de tămâie, vin, apă și făină spre a completa, jertfa și a face binevoitoare divinitățile ce urmau să dezvăluie viitorul. Mai erau observate, ca „semne" de prorocire, comportamentul vietăților înainte de a fi sacrificate, felul cum acestea veneau spre altar : târâte ori în mers liber, dacă erau resemnate, dacă sângele țâșnea cu violență din artera tăiată sau se scurgea cu încetul. Culoarea sângelui, contracțiile fibrelor musculare constituiau, de asemenea, „indicații divine". După ce se scurgea sângele din vietatea sacrificată pe altar, preotul-ghicitor îi despica pieptul și pântecele. O inimă mică sau bolnavă, un plămân foarte voluminos sau de culoare alburie anunțau un dezastru. Mai mult, dacă vreunul dintre aceste organe alunecau din mâna sacrificatorului, dezastrul anunțat urma să fie și mai mare. Urma arderea jertfei, prilej de alte „prorociri". De pildă, când fumul se înălța drept în sus, cu repeziciune, clar, pur, zeii erau favorabili. Dimpotrivă, dacă rugul se aprindea greu ; flacăra, în loc să se înalțe în piramidă, descria linii curbe și lăsa un fum greu ; jertfa nu ardea în întregime ; dacă vântul sau ploaia stingeau focul ,se credea că va avea loc o mare nenorocire, o catastrofă. În fine, arderea smirnei, al cărei fum trebuia să fie perfect alb spre a dovedi favoarea divinităților, încheia solemnitatea.

Ghicitul în actele instinctive ale omului. Rostirea fără voie a unor cuvinte (de unde „cuvinte fericite" și „cuvinte fără noroc"), ca și spasmele și tresăririle involuntare (ochi, membre, trup) au avut și ele vocație divinatorie. Ecouri ale acestei vechi forme de ghicit se regăsesc în diferite superstiții existente la poporul român. Se zicea, de pildă, că, dacă două persoane rosteau odată un cuvânt, „a pierit un drac" sau dacă cineva avea un frison nervos scurt ,,că a trecut moartea pe lângă el", iar dacă tiuia urechea „îl vorbea cineva". Se înțelege că nu are rost credința în asemenea naivități, deoarece viața de zi cu zi, practica nu le-a confirmat niciodată, însă ele au persistat ca un automatism, similar urării de „noroc" sau „sănătate", care se face, aproape involuntar, când cineva strănută.

Arithmomanția sau ghicitoria cu ajutorul numerelor este o invenție antică, ea fiind precedată de anumite practici magice ce aveau loc cu prilejul împărțirii hranei cuvenite fiecărui membru al colectivității. La polinezieni, operația împărțirii și distribuirii peștilor prinși, într-o ieșire pe ocean, se făcea de către șeful tribului, asistat de către vrăjitor, dualitatea aceasta fiind recunoscută de obște prin faptul că primul reprezenta autoritatea, iar secundul puterea invocată ce adusese belșugul. Împărțeala la polinezieni cât și la alte populații aflate pe o treaptă inferioară de organizare socială nu se făcea prin numărare, ci prin grămezi. Fiecare primea o grămadă similară cu un „martor", alcătuit dintr-un număr de pești, animale, blănuri, obiecte etc, cuvenite tuturor, care se punea deoparte. Când cineva era nemulțumit și protesta, vrăjitorul făcea comparația pe loc, în văzul tuturor, desfăcând grămezile în piesele componente : „Una la tine, una în grămada-martor" și tot astfel, refăcând grămezile alături până epuiza stocurile. Dacă prin această manevră se refăceau simultan atât grămada celui ce protesta, cât și cea „martor", reclamantul era sancționat, uneori cu pierderea unei părți din ce i se cuvenise, cantitate care se redistribuia colectivității.

In Europa, numerația traco-getică și ea de origine magică, pare a fi cea mai veche de pe continent, o dovadă concretă oferind în această direcție sanctuarele-calendar prezente în spațiul locuit de geto-daci și mai ales cel aflat la Grădiștea Muncelului (construit, după unele ipoteze, în mileniile IV-III î.e.n.). Poziția aliniamentelor, grupările de semne din aceste „calculatoare" în aer liber, superioare din punct de vedere al preciziei și anterioare sanctuarelor-calendar de la Stonehenge (Marea Britanie), arată că geto-dacii cunoșteau numeratia sexagesimala, folosită de magii-astronomi și păstrată prin tradiție cel puțin pînă în secolul al II-lea e.n., prin urmare mult timp după ce aceasta fusese abandonată de civilizația greco-romană.

Numerele care serveau ca bază de calcul pentru ghicitorii-matematicieni erau 3, 7 și 9, cărora li se atribuiau o putere interioară, credință moștenită prin superstiție. Numărul 3, de pildă, apare ca o speculație, anume achiziționarea puterii unității prin dualitate, adică a sumei celui mai mic număr impar cu cel mai mic număr par. Numărul 7 corespunde ,cum s-a arătat ,planetelor cunoscute de antichitate, iar numărul 9 provine din înmulțirea cu el însuși a numărului 3. Potrivit concepției ghicitorilor-matematicieni, întreaga viață umană ar fi fost marcată de aceste cifre. Ba chiar unele fenomene ale naturii (potop, cutremure etc.) și evenimente istorice ar fi fost condiționate tot de cifrele respective. Teoria a fost extinsă și asupra vieții intrauterine a fătului. Ghicitorii-matematicieni își reprezentau viața ca pe o progresie calculată în raport cu poziția aștrilor pe firmament.

Deosebit de aceste bizare concepții asupra numerelor, cu 300 de ani înaintea erei noastre apare un alt procedeu magic, conceput de evrei, anume utilizarea literelor ca simbol pentru cifre. Procedeul a fost denumit „cabala". Potrivit tehnicii cabalei, orice noțiune care trebuia să fie ținută secret era exprimata printr-o cifră oarecare, de fapt o sumă, rezultată prin adunarea tuturor literelor, transformate în numere, care alcătuiau cuvântul în cauză. Procedeul magic al înlocuirii literelor prin cifre, utilizat mai apoi și de greci, precum și de toți ghicitorii prin numerație și calcul matematic a dăinuit o perioadă destul de îndelungată, el ajungând sub forme diferite până în zilele noastre. În Europa a fost răspândit de semiți, în special de chaldeeni, ale căror cunoștințe în magie și divinație erau renumite pretutindeni, ca și de evrei.

Ghicitorii care-și întemeiau prezicerile pe cabala, după ce stabileau valoarea unui nume dat, efectuau în continuare calcule complicate, alcătuind ,pe baza acestora , cuvinte sau îmbinări de cuvinte cu valoare numerică similară, rezultatele matematico-literare stând la baza interpretărilor divinatorii. In același limbaj al cifrelor erau camuflate anumite cuvinte secrete sau cu proprietăți magice într-o serie de texte vechi evreiești. Modul în care erau concepute textele cu incluziuni de cabala este poate cel mai elocvent ilustrat de Apocalipsă, a cărei redactare aparține unui iudeo-creștin(Apostolul Ioan), realitate atestată chiar în limbajul textului grecesc, presărat cu iudaisme și construcții gramaticale greșite, deosebită categoric de celelalte cărți ale Noului Testament. Viziunile apocaliptice sunt copiate în covârșitoarea lor majoritate, uneori ad-literam, din Vechiul Testament, contribuția originală a autorului fiind minimă, însă în text apar, ca noutate, o serie de cifre al căror sens poate fi elucidat numai utilizînd procedeul cabalei. Ferdinand Benary, reluând tehnica în anul 1841, a reușit să descopere nu numai anumite semnificații ale diferitelor numere din Apocalipsă, dar și data când a fost scris acest text atât de comentat de-a lungul a 1900 de ani. Performanța este valoroasă, cu atât mai mult cu cât Apocalipsa se înfățișează atât ca una din cărțile sfinte ale creștinismului, dar și ca o operă de divinație magică, cu rădăcini foarte vechi în cultura umană.

Cartomanția (ghicitul în cărți) are o istorie destul de recentă. Despre ghicitul în cărți în formele actuale, mențiuni sigure nu se cunosc decât spre mijlocul secolului al XVI-lea. Cea mai timpurie mărturie documentară provine din anul 1534, scriitorul și umanistul francez Frangois Rabelais vorbind despre un anumit procedeu de ghicit pe care el îl numește „tareau", alterând, de fapt denumirea italiană „tarocchi",. Italia fiind, probabil, țara de origine a cartomanției, fapt ce pare a fi atestat într-o lucrare a lui Francesco Marcolino Forli apărută la Veneția în 1540. La 1642, după cum este menționat într-un vechi dicționar italian-francez (1662), .cuvântul tareau evoluase în „tarote", pentru ca la sfîrșitul secolului al XVII-lea să se fixeze, definitiv, în „tarot", întrebuințat în mod frecvent la plural. Originea cuvântului italian „tarocchi" este obscură, putând fi o derivare de la „taroccare" (a striga, a drăcui) sau o contrafacere de factură neolatină a unui termen antic oriental. În orice caz, originile îndepărtate ale taroților ar trebui căutate în antichitatea indiană, chineză și egipteană, unde se întâlnesc tehnici de cartomanție primitivă, piesele de ghicit fiind făcute din plăcuțe de piatră sau din foi de plută desenate cu figuri ori semne, grupate câte patru. Procedee asemănătoare aveau, de asemenea, vechii arabi și triburile germanice. După modelul taroți-lor, miniaturistul francez "Grigonier va desena pe pielicele de oaie, în anul 1392, primele cărți de joc pentru a-1 distra pe regele Carol al "Vl-lea. Dar acestea reprezintă doar precursoarele adevăratelor cărți de joc și ghicit.

Taroții medievali europeni erau niște cartonașe imprimate cu figuri colorate, de formă dreptunghiulară, asemănătoare cărților de joc care le-au succedat. Prin tradiție, deși nu există documente sigure, cartomanția cu taroți s-ar fi răspândit în Europa datorită țiganilor nomazi, dar probabil aceasta este o legendă, mult mai plauzibilă fiind vehicularea prin intermediul magicienilor-călători de origine italiană, care hălăduiau de-a lungul și de-a latul continentului. Ulterior, ghicitul în cărți a ajuns să fie practicat de către o anumită categorie de profesioniști în întreaga lume.

Ghicitul se face prin „citirea cărților", adică prin interpretarea desenelor alegorice imprimate pe cartonașe. Oricare cartonaș reprezintă un tarot (taroc – în românește), figurile colorate având o anumită semnificație. Cel mai vechi și mai complet procedeu de ghicit în cărți, utilizat și astăzi de unii profesioniști este „Oracolul femeilor" sau „Marele joc", având de cartonașe imprimate în cromolitografie, cu desene imitând miniaturile secolului al XV-lea. Taroții sunt de două categorii. Un număr de 52 aparțin așa-ziselor „Arcane minore" și 22 fac parte din „Arcanele majore", termeni înprumutați din practica antică. Arta gotică, preluând asemenea idei ciudate, face să renască, în plastică și grafică, o lume fantastică, în interiorul lumii reale. Supranaturalul este exprimat prin ființe înfricoșătoare sau ilare, care sugerează fondul antic asiatico-african șlefuit prin rafinamentul greco-roman.

Roata norocului este un procedeu de divinație apărut în secolul al XlX-lea în Rusia. El constituie o imitație grafică, foarte comodă, a rudimentarei „roți a norocului" din bâlciuri și a sofisticatei rulete din cazinouri. Roata norocului de origine rusească este înfățișată de un cadran identic celui de ceasornic, desenat la dimensiuni foarte mari, pe hârtie. Pentru aflarea „viitorului" se aruncă o pietricică deasupra cadranului. Numărul din dreptul unde aceasta s-a oprit reprezintă o trimitere spre mai multe tabele oracol, tipărite, care dau răspunsuri tip, la întrebări tip. Atât numărul întrebărilor, cât și al răspunsurilor variază de la o „roată" la alta, în funcție de autorii broșurilor respective. Prima broșură intitulată chiar „Roata norocului" a fost imprimată la Moscova în anul 1805. O primă traducere din limba rusă în română a acestor broșuri s-a făcut în anul 1836. Volumul cuprindea 99 de întrebări, 99 de roate și 99 de trigoane ale norocului, precum și l089 de răspunsuri. Atât întrebările, cât și răspunsurile-oracol sunt naive și ilare, de genul „biletelor de papagal" și al „răvașelor de plăcintă" (alte forme puerile de ghicit).

Au fost inventate și alte maniere de ghicit, una mai bizară decât alta ca, de pildă, divinația după încrețiturile formate într-un vas cu apă de suflul produs prin rostirea deasupra suprafeței lichidului a unor cuvinte de către persoana interesată ; în făină (urmând tehnica sephramanției); în topor (axinomanție); în chei (cleidomanție); în ciur (coscinomanție); în lămpi (lampadomanție); în lighean (lecynomanție); în mușchi (myomanție); în boabe de strugure (staphylomanție); în lemne (xylomanție); în scris (graphomanție) etc, totul fiind de natură să arate nu numai imaginația fecundă a șarlatanilor care se pretind scrutători ai viitorului prin mijloace oculte, dar și uimitoarea credualitate a clienților acestora.

II.Originea și evoluția practicilor mantice

III.1. În căutarea primelor practici mantice și evoluția lor pe parcursul timpului

Cele mai vechi informații scrise despre magie ca divinație datează de 6 000 de ani, provenind din Egipt și Mesopotamia. Documente din perioade mai apropiate, greco-rornană, vorbesc despre practicile magicienilor, care nu mai sunt identice cu cele mitico-magice primitive, deși poartă vizibil amprenta acestora. Vrăjitoria este confundată cu un ritual oarecare. La mezi, de pildă, magii constituiau o castă deosebită, aceștia ocupându-se cu astronomia, medicina și ghicitul. Toate știrile vechi sunt de natură să indice faptul indubitabil că practicile magiei au fost preluate de religie. în localuri consacrate zeilor, preoții efectuau ceremonii și ritualuri, în fond magie, ajutându-se de procedee obișnuite acesteia : extaz, dans, cântec, incantație etc, dar și de trucaje, de anumite dispozitive și mecanisme, prefigurând procedeele iluzionismului, capabil să uimească mase întregi de oameni și să-i facă să considere scamatoriile drept miracole.

Mania ghicitului a cunoscut, din antichitate până în zilele noastre, momente de ascensiune și regres, corelate fără excepție ,cu evoluția marilor evenimente istorice, economice, sociale și religioase. Întotdeauna ghicitorii au înflorit în perioade de frământări și au decăzut în cele de echilibru și liniște. Fenomenul este explicabil deoarece războaiele, calamitățile economice și cele provocate de natură, epidemiile pustiitoare, sunt capabile să mărească numărul persoanelor afectate psihic, contingent care se adaugă clientelei clasice a ghicitorilor, recrutată din rândul persoanelor cu concepții dominate de superstiții, traumatizate fizic și moral, labile.

Dacă din acest punct de vedere cantitativ ghicitoria a marcat suișuri și coborâșuri de-a lungul vremii, calitativ ea nu a depășit cu nimic formulele stabilite încă pe vremea chaldeenilor, deoarece chiar procedee apărute în decursul perioadelor modernă și contemporană ale istoriei diferă doar ca recuzită de cele antice, practic constituind variații pe aceeași temă.

Sunt de remarcat încercările ghicitoriei care evoluând din fazele primare extrem de simple ale trecutului omenirii,pedalează sincron cu moravurile, cu credințele și obiceiurile existente pe diferitele trepte de dezvoltare socială, recurgând mereu, însă, la același punct slab al psihicului : credulitatea. De regulă, faptele se petrec astfel : cel care ghicește speculează cu cinism naivitatea omenească, urmărind un singur scop și anume profitul material.

Cu atât mai gravă devine activitatea ghicitorului cu cât ea operează asupra psihicului, determinând direct acte și gesturi fără acoperire din partea celor care se pretează a apela la divinație. Istoria divinației reprezintă o cavalcadă de forme de interogare falsă a viitorului, părăsite pe rând după respingerea lor socială spre a face loc altora noi, încă necompromise, dar tot atât de penibile în esență.

Cercetările atestă că, inițial, tipul evoluat de magie-religie, așa cum se observă el în antichitate, apare mai întîi în India, nu în Orientul Apropiat sau în Europa. Magii indieni se dedicau studiului naturii și filozofiei. Observatori meticuloși ai tuturor fenomenelor care li se ofereau privirilor ei se străduiau să descopere cauzele acestora, fiecare fenomen fiind înregistrat în anale și analizat comparativ. Această activitate, bazată pe observații și date logice, ar putea fi considerată un început de știință.

Din India, noul tip de magie va trece la chaldeeni unde era folosită în scopuri practice având ca obiect, pe de o parte cunoașterea vegetalelor, mineralelor și metalelor, iar pe de alta, precizarea diferitelor fenomene climatice și duratei sezoanelor agricole, fiind prin aceasta o precursoare a meteorologiei. Manoperele magice ale chaldeenilor se vor transfera apoi la egipteni, popor extrem de credul și superstițios, unde vor fi acaparate de clasa sacerdotală. Preoțimea egipteană, făcând un mister din cunoștințele sale, se va transforma astfel, de-a lungul unei îndelungate perioade, în unică depozitară a progresului uman, cu scopul bine conturat de a domina poporul și a contrabalansa puterea militară regală.

Lucian (120—180 e.n.), în pamfletele sale Dialogurile zeilor și Dialogurile morților, supune ghicitoria unui atac frontal, lucid și ferm, bazându-se pe o fină observație. Cu toate aceste luări de poziție, profesiunea de magician, fiind foarte bănoasă, atrăgea, firește, numeroși tineri, amatori în a deprinde tainele ei. Marea majoritate a acestora frecventau magii bătrîni, ca novici, nu cu scopul de a cunoaște fenomenele naturii, metalele și plantele, obiectivul inițial, de căpătîi al magiei, ci de a învăța pungășiile divinației, deoarece acestea erau cele care aduceau profiturile meseriei. Curînd, divinația ajunge o categorie aparte a magiei, bine conturată și, la rîndul ei, se va divide într-o gamă din ce în ce mai largă de variante.

Chaldeenii au fost cei dintâi care au trecut la o asemenea departajare a divinației. Intr-atât de mulți erau ghicitorii chaldeeni și atât de dispersați, încât numele poporului lor devine în întreaga lume antică sinonim cu divinația. Sub domnia lui Nabucodonosor II (605—562 î.e.n.) existau patru categorii de magicieni : khartuminiib fermecători, posedând exclusiv dexteritatea de a fascina cu ochii si de a produce iluzii fantasmagorice ; așazișii tălmăcitori de vise ; khasdinii ,ghicitori în aștri si meskhaf vrăjitori care utilizau droguri preparate din ierburi veninoase, sânge, cadavre și tot felul de materii dezgustătoare. Primele trei categorii de magi erau considerate ca fiind de elită, onorante. Asafinii, de pildă, erau consultați de faraoni, în timp ce khasdinii erau chemați să dea sfaturi în problemele majore ale cetății. Fiecare rege își avea, de fapt, astrologul său, personaj devenit foarte important în stat. Pe vremea lui Moise, khartuminii erau extrem de pricepuți și de abili, trucurile lor semănînd perfect cu iluzionismul, ei posedând și tehnica hipnotismului. însuși Moise deținea puterea de a hipnotiza, dexteritate învățată de la doi magicieni ai faraonului.

Clasa sacerdotală, indiferent de religia căreia îi aparținea, accepta și ea diferitele forme ale magiei, așa cum s-au afirmat ele în anumite etape ale dezvoltării, făcând însă distincția între divinație și vrăjitoria negativă, fără a le repudia însă în vreun fel.

II.2. Mantica în antichitatea greco-romană

Epidemia ghicitoriei a străbătut Orientul antic spre a acosta pe țărmurile Europei, contaminând regii, filosofii, comandanții de oști, ca și masele largi. Divinația și vrăjitoria făceau casă bună, alături de alte asemenea domenii oculte, dezvoltându-se, contribuind la sporirea credulității generale, a superstițiilor.

Antichitatea europeană, mai rațională, va vedea într-un mod diferit vrăjitoria, detașând-o oarecum de religie, spre a aureola, cu calitate de mag, unele personalități ale gândirii. De pildă, pentru grecii antici, Orfeu, poetul și muzicantul legendar, fiu al regelui trac Oiagros, ce îmblânzea cu lira sa fiarele și urnea arborii din loc ca un magician.

Lumea romană era plină și ea de magicieni. împăratul Domițian avea mai mulți magi în anturajul său, în timp ce Adrian a încercat să lupte, cu vrăji, împotriva vrăjitorilor. Marc-Aureliu se afla permanent însoțit de astrologul său Arnuphis, egiptean de origine, pe care îl consulta asupra sorților actelor sale. Alexandru-Sever va institui cursuri publice de astrologie ; Dioclețian credea cu putere în profețiile unui druid(preot celt), adus de el special la Roma pentru a face oficiul de ghicitor, iar împăratul Constantin, înaintea convertirii sale la creștinism, a făcut jertfe după ritualurile magice. Spiritul caustic al romanilor nu ierta excesele în practicarea magiei. A rămas astfel cunoscută întâmplarea anecdotică a tatălui împăratului Caracalla, care, înebunit de moda prorocirilor, s-a căsătorit cu o femeie urâtă, rea și cicălitoare numai pentru faptul că oracolul din Cumes îi prevestise acesteia că se va mărita cu stăpânul lumii, credulul sperând că el va fi acela, în urma însurătorii. Oracolul s-a dovedit însă mincinos. În imperiul roman, magia a cunoscut secole de-a rândul o mare dezvoltare. Orașele și satele erau pline de ghicitori și vrăjitori. Fiecare localitate își avea statuia sa, copacul său, grota sa miraculoasă și nu exista individ care să nu poarte mereu asupra lui un talisman. Magia servea ca bază tuturor științelor incipiente în acea vreme și chiar medicina nu era decât o adunătură de formule enigmatice. Medicul Xenocrate din Aphrodisium, de pildă, a alcătuit un tratat al artei vindecării bolilor, în care recomanda incantațiile și amuletele ca remedii în diferite maladii. Persoanele cărora li se furau obiecte recurgeau mai repede la vrăjitori și ghicitori, decît la magistrați, pentru a prinde hoții. In sfârșit, împărații, generalii, persoanele cu funcții în imperiu se adresau cu regularitate ghicitorilor, pentru a afla de la aceștia destinele țării. Boala ( adică practicarea magiei )a ajuns la un moment dat atât de gravă, încât au început a fi făcute tot felul de sacrificii umane sălbatice, inclusiv tăierea de prunci pentru a se ghici viitorul în măruntaiele lor. Au fost secole de barbarie, dominate de fanatism și superstiție, în care magia degenerase într-un delir al înșelăciunii, servind ambițiilor castei preoților.

Alterarea magiei, specifică antichității europene, a devenit vizibilă încă din secolul VII î.e.n. Sub presiunea continuă, masivă a cererii de manopere vrăjitorești, tagma magilor crește din punct de vedere numeric, îngroșându-și rândurile cu tot felul de persoane avide după câștiguri ușoare și rapide. Nici pe departe ei nu mai profesau vechile ritualuri magice, ci doar trucuri facile. Asemenea „magi"', ocupați cu ghicitoria, astrologia, tămăduirea bolilor etc, fâcându-și singuri reclama că posedă, cheile științelor oculte, că stăpânesc arta miracolelor și ascunzișurile destinului, vor reuși în final să treacă în ochii vulgului ignorant,, pe care-1 uimeau cu tertipurile lor, drept .persoane privilegiate de zeități, pentru care nimic nu era imposibil.

Triumfând impostura, arta inițială a magilor își pierde puritatea, inocența sa primitivă, devenind o grosolană adunatură de manopere iluzioniste, formule bizare, gesturi actoricești și practici superstițioase. Degenerarea magiei în șariatanie a trezit reacția unor fillsofi ai antichității. Democrit (460—370 î.e.n.), figură remarcabilă a timpului său, care a învățat la școala magilor, în scopul căpătării unor mai profunde cunoștințe de istorie naturală, s-a angajat primul în lupta deschisă, publicând lucrări împotriva ghicitoriei, demonstrând contrafacerile acesteia, menite a prosti mulțimea. Cel mai vestit ghicitor al antichității greco-romane a fost Tiresias, fiul lui Chariclo, pe care Pindar l-a supranumit „sublimul interpret al zeilor", formulă care arată acceptarea ghicitoriei ca formă de aflare a destinului prin voința divinităților (pe căi directe), dar și pătrunderea tot mai pronunțată în gândirea religioasă a acestei posibilități iluzorii de cunoaștere a viitorului. Tiresias a cunoscut de două ori celebritatea în fața contemporanilor săi. Mai întai prin modul în care ghicea, apoi prin faptul că era hermafrodit, amănunt ce a stat la baza unei legende, mult gustate pe atunci. Tiresias (se spunea )a fost rugat de către Jupiter și Junona să indice cui îi place mai mult căsătoria, bărbatului sau femeii ? Ghicitorul, în corpul căruia erau reunite ambele sexe, a mărturisit: ,,Femeia îl face pe bărbat să creadă că el ar dori mai mult căsătoria". Junona, supărată de acest răspuns, l-a blestemat să rămână orb. Dar Jupiter, pentru a-l consola pentru teribila nenorocire, i-a dăruit arta ghicitului și o viață de câteva secole.

Un mare ghicitor al antichității a fost și Calchas fiul lui Thestor din cetatea Mykene. El a însoțit pe grecii cnre au asediat Troia. Calchas ghicea trecutul, prezentul și viitorul, fiind considerat părintele ghicitoriei. Pe seama lui, ca și în cazul lui Tiresias au fost puse multe legende, printre care și aceea, la fel de celebră, legată de sfîrșitul troian, imortalizată în capodopera homeriană Iliada.

Ghicitorii antici, aproape întotdeauna membri ai unui colegiu sacerdotal, dar fără ca prin aceasta să fie considerați preoți, își exersau profesiunea în cea mai înaltă stimă din partea tuturor, deoarece nimeni nu punea la îndoială probitatea lor, deși, analizându-le manevrele, în lumina cunoștințelor actuale, ele apar cu limpezime drept simple spectacole de iluzionism, în cel mai bun caz. Probabil, în antichitate nici divinatorii înșiși nu-și dădeau seama, adesea, că profesiunea lor era o negustorie de iluzii.

Antichitatea greco-romană a mai cunoscut și alți ghicitori, ale căror nume au ajuns până la noi ca Phyne, Theoclimene, Agias, Thisis, Ephebolus, Ophyne, Merops, Abas, Abaris-scitul, Thellias etc.

Femeile au practicat și ele ghicitoria, numărul lor nefiind inferior bărbaților. Printre cele mai strălucitoare ghicitoare, textele antice menționează pe Cassandra, fiica lui Priam, cea care a anunțat ruina Troiei și moartea lui Agamemnon. Chariclo, mama lui Tiresias, Daphne, Aglaonice, Phyto, Phennis și Erychto se bucurau de încredere în fața grecilor. Carmentei, care a fost o vestită ghicitoare la Roma, potrivit spuselor unor autori antici, i s-a ridicat un templu în oraș. Tot atît de vestite la romani a fost Debora, ca și Martha-siriana.

Mania ghicitului a născut încă în antichitate o varietate foarte mare de metode pentru „dezvăluirea" viitorului. Fiecare magician, fiecare ghicitor se specializase într-o anumită tehnică. Erau, de pildă, întrebate asupra viitorului zăpezile, vuiturile, fîntânile, copacii, tot ce exista în natură.

II.3. Mantica în Evul Mediu și a Renaștere

Istoria artelor divinatorii, din Evul Mediu și până în zilele noastre, nu este deloc o continuare a istoriei din Antichitate: ba chiar îi seamănă destul de puțin. Sunt complet abandonate două practici: haruspicina, divinația cu ajutorul măruntaielor unui animal sacrificat și augurul, divinația după zborul păsărilor, în schimb, apar altele, pe care cei vechi nu le cunoșteau, cum sunt rabdomanția și cartomanția. Fiziognomonia și chiromanția, al căror studiu abia fusese schițat de către greci, cunosc un avânt deosebit. Astrologia, deși se sprijină încă pe Ptolemeu, evoluează o dată cu progresele astronomiei; geomanția suferă influența arabilor. Pe scurt, se petrece o remodelare și, întrucâtva, o modernizare a divinației antice, despre care filosofii oculți nici măcar nu-și dau seama: ei cred că salvează Tradiția dinaintea creștinismului, dar în pofida lor, condițiile religiei noi îi obligă să facă o triere și o adaptare a datelor din păgânism. În timpul lui Ludovic al XIV-lea, domnul Colinet, din cartierul Saint-Germain-des-Pres, care descoperea în felul acesta lucrurile pierdute, a avut o mare faimă. Voi examina numai divinațiile majore care și astăzi au numeroși adepți și ale căror caracteristici este bine să le cunoaștem.

În Evul Mediu, în secolul al XII-lea, cei care au impus astrologia au fost medicii; numai ei îndrăzneau să braveze interdicțiile Bisericii, pretextând că proprietățile astrelor trebuiau cunoscute tot atât de bine ca și cele ale planetelor. În timpul Renașterii, Marsilio Ficino, preot la catedrala din Florența, a fost, la curtea lui Lorenzo de Medici, unul din cei mai înflăcărați partizani ai astrologiei, dar Pico della Mirandola a combătut-o respingându-i teoriile într-o culegere de douăsprezece cărți, Dispuiationes adversus astrologiam divinatricem (Polemici împotriva astrologiei raționale). Imediat, trei astrologi, printre care și Lucius Bellantius din Siena, i-au făcut horoscopul și au descoperit că va muri la treizeci și unu de ani, ceea ce era ușor de stabilit întrucât lucrarea a apărut la un an după moartea autorului ei. Această poveste a fost reluată de toți apărătorii astrologiei din secolul al XVI-lea. Au existat nenumărați astrologi, în majoritatea lor italieni, Italia fiind considerată patria acestei arte divinatorii. Cel mai celebru a fost Luca Gaurico (1476- l558), profesor de matematică la Ferrara, condamnat la supliciul prin extrapadă pentru că-i prezisese lui Bentivoglio, tiranul Bologniei, că va fi izgonit din statul său. Gaurico s-a arătat mai prudent când papa Paul al III-lea i-a cerut să-i facă horoscopul și când Caterina de Medici i-a cerut să-l facă pe cel al soțului ei, Henric al II-lea, așa încât, în 1545, a obținut episcopia din Civita Ducale. Operele sale complete, publicate la Basel în 1575, conțineau un elogiu al astronomiei, studii despre sferă cerească și mișcarea planetelor. În timpul Caterinei de Medici, căreia Auger Ferrier, medic la Toulouse, ia dedicat Des Jugements astronomiques sur les nattvites (1550), lucrare foarte bine concepută, Franța a rivalizat cu Italia. Preponderentă a fost mai întâi influența lui Francesco Giuntini, zis Junctin (1522-l590), născut la Florența, preot din ordinul Carmeliților, venit în Franța unde a renunțat la religie; s-a instalat la Lyon unde a fost mai întâi corector într-o tipografie, apoi bancher; aici a publicat Speculum astrologiae (Oglinda astrologiei), două monumentale volume care s-au epuizat imediat (a doua ediție, cu portretul lui, datează din 1583). Junctin a mai scris diferite disertații, despre reforma Calendarului gregorian sau despre cometa apărută la Lyon, la 12 noiembrie 1577. Adesea, astronomii erau astrologi convinși, ca Tycho-Brahe și Kepler; acesta din urmă, în epoca în care a impus recunoașterea celor trei legi ale lui, care corectau descrierea mișcărilor planetare, a introdus în astrologie cele șase aspecte minore și a publicat, în 1610, un pamflet împotriva celor care vorbeau de rău horoscoapele. Însă cel mai bun astrolog al secolului al XVII-lea a fost Jean-Baptiste Morin (1583-l656) născut la Villefranche, doctor în medicină al Universității din Avignon care, stabilit la Paris, a ocupat multă vreme catedra de matematică la Colegiul regal. El a inventat un sistem de calcul al longitudinilor pe mare și a avut violente polemici cu savanții din timpul său. Cardinalul de Richelieu l-a consultat înainte de a se hotărâ să se ducă la Perpignan iar numeroși curteni îl consultau cu cea mai mare încredere: „Contele de Chavigni, secretar de stat, își stabilea, după sfaturile lui Morin, toate acțiunile și, ceea ce socotea el a fi mai important, orele de vizită pe care le făcea cardinalului de Richelieu.” Morin a fost apoi astrologul cardinalului de Mazarin care, începând din 1645, i-a dat o pensie de două mii de livre; dar enorma sa lucrare Astrologia galica (Astrologia franceză), publicată pe cheltuiala reginei Poloniei, nu s-a impus decât prin tot ceea ce se spune, de la cartea a XV-a până la cartea a XXVI-a, despre demnitățile accidentale ale planetelor, despre direcțiile și modul de interpretare a temelor.

Divinația cu oglinzi. Captromanția, divinația cu ajutorul oglinzilor, și derivatele ei cristalomanția, aceeași activitate făcându-se cu o bucată de cristal, și hidromanția, care utilizează acea parte a apei care reflectează, fie suprafața apei într-un lighean, fie apă pusă într-un recipient transparent, au fost folosite în Evul Mediu într-un mod diferit de cel din Antichitate. Amatorii percepeau cu adevărat în oglindă imagini ale unor evenimente și personaje istorice, dar nu ca pe ecranul unui televizor: privirea fixă, ațintită asupra unui plan lucitor, le provoca o sugestie hipnotică care ducea la halucinație. De altfel, producerea acestor imagini era adesea facilitată de produse halucinogene: de exemplu, operatorul nu se folosea de oglindă decât după un post de trei zile și într-o atmosferă plină de fum provenind din ierburi speciale, în sfârșit, când aveau loc apariții spectaculare, ele se datorau unui magician de la curte care execută, în fața mai-marilor care-l solicitau, o dibace prestidigitație de iluzionist. Gian-Battista della Porta, în lucrarea sa Magia naturală, a descris nenumărate mijloace pentru a crea iluzii optice extraordinare. El a dat toate instrucțiunile necesare pentru a tăia, cositori, șlefui și a dispune oglinzi în care o persoană să se reflecte cu capul în jos și picioarele în sus; unde să se poată vedea intrând și ieșind în același timp; în care cel mai mic lucru va apărea mărit de douăzeci de ori, unde un spectacol care se petrece departe, în afara oglinzii, va fi imediat reflectat. Porta descrie oglinda concavă care mărește, în care „un deget va arăta gros cât brațul”; sau cea care dedublează, în care vom avea „două fețe și patru ochi”; oglinda sferică sau cilindrică unde reflexul pare că se desprinde și înaintează: „Dacă cineva își arată pumnul pe la spate în timp ce spectatorul privește, acestuia din urmă 1 se va părea că este lovit de pumn și-și va feri fața.” Porta a arătat și cum se poate fabrica o oglindă „așa încât o persoană care se oglindește în ea să nu-și vadă chipul, ci să vadă imaginea unui alt lucru sau a unui alt om”; nu era vorba de nici un fel de vrăjitorie, era nevoie numai de un tablou în trompe care era ascuns, și de o a doua oglindă înclinată. Astfel, magicianul din Renaștere folosea acest fel de tehnică pentru a crea fantasmagorii sub ochii clienților lui superstițioși pe care aceștia le credeau rezultatul formulelor de neânțeles pe care le mormăia el. Aceasta explică multe dintre poveștile cu oglinzi magice scrise de memorialiști. Nu e nimic imaginar în ceea ce ne povestește medicul chirurg Jean Femei despre oglinda în care a văzut personaje care făceau tot ce li se comandă. Caterina de Medici a cerut unuia din magicienii ei (probabil Cosimo Ruggieri) să-i arate într-o oglindă ce se va întâmpla cu urmașii ei și cu tronul Franței. Scena s-a petrecut în castelul ei din Chaumont-sur-Loire; magicianul i-a spus reginei-mame că fiecare din fiii ei va face atâtea învârtituri câți ani va avea de domnit. După cronicari, Francisc al II-lea, s-a învârtit numai o dată, Carol al IXlea de paisprezece ori, Henric al III-lea, de cinsprezece ori (ducele de Guise a traversat în acel moment oglinda) și, în cele din urmă, prințul de Navarra a apărut ca să facă douăzeci și una de învârtituri. Dacă în captromanție cel interesat se uita el însuși în oglindă, în hidromanție grijă de a interpreta reflexele din apă era încredințată unei persoane sensibile, fie o femeie însărcinată, fie un copil.

Cartomanția. Cărțile de joc au apărut în Europa la începutul secolului al XIV-lea. Nu se găsește vreo mențiune anterioară despre ele nici în Egiptul faraonilor, nici în Antichitatea greco-romană și nici măcar în Evul Mediu timpuriu. Motivul este ușor de înțeles: apariția și răspândirea lor depindeau de apariția hârtiei și de gravura pe lemn sau, pentru cărțile înluminate pe foi de pergament, de tehnica desenului ,,en crew”, a gofrajului, a legătoriei ornamentale. S-a pus întrebarea ce țară le-a inventat – Franța, Italia, Germania sau Spania – sau dacă tarotul a precedat cărțile numerotate. Se pare că în Germania au apărut, totuși, cărțile numerotate, cu patru culori și următoarele semne: inimă, frunză, ghindă și clopoțel. Franța a adoptat, în locul lor, semnele: cupă, treflă, caro și pică iar Spania a adăugat, pe lângă regi și valeți, cavalerii. În timpul acesta, Italia fabrica jocuri de cincizeci de cărți sau naibis, pentru educarea copiiilor, cărți ale căror imagini reprezentau realități ale vieții (Papa, împăratul,Meseriașul, Cerșetorul etc), cele nouă Muze, cele șase virtuți teologale și cele șapte planete. Iar unul din cei mai buni specialiști în problemă afirmă: „Jocul de tarot este alcătuit dintr-o combinație între jocul de naibis și jocul cărților numerotate.”

Rabdomanția (strămoșul radiesteziei) este arta de a ghici locurile unde sunt izvoarele, comorile ascunse și persoanele dispărute cu ajutorul unui bețișor de alun care începe să tremure în apropierea lor. Adepții săi cei mai entuziaști au fost preoții, care au definit această practică cu numele de bagheta divinatorie, pe motivul că rabdomanție nu se potrivea decât felului de divinație folosit de germanici, după cum se spunea: aceștia tăiau în bucăți o ramură de copac, crestau pe ele semne hieratice și le aruncau apoi pe o țesătură albă pentru a interpreta combinațiile lor. Deosebirea aproape nu există, întrucât rabdos înseamnă oricum bețișor; termenul de rabdomanție a fost deci menținut, dar trebuie precizat că procedeul folosit în Occidentul creștin nu seamănă cu nimic cunoscut din Antichitatea pagina. Căutătorii de izvoare din Antichitate foloseau indicații naturale, după chiar mărturia contemporanilor lor Vitruviu, Pliniu cel Bătrân și Casiodorus: norii de musculițe zburând la nivelul solului său aburii observați la răsăritul soarelui, când se culcau pe burtă cu bărbia sprijinită de pământ, le arătau locurile unde trebuiau să scormonească. Apoi făceau „probe”: de exemplu, săpau seara o gaură la locul desemnat, îngropau acolo un vas de bronz cu gura în jos și frecat pe dinăuntru cu untdelemn: dacă dimineața găseau în interiorul vasului picături de apă acest lucru însemna că în apropiere există un izvor. La acești păgâni nu era vorba de nici un fel de rabdomanție, ci de un naturalism ce contrasta cu supranaturalismul din era creștină. Bețișorul divinatoriu și-a făcut apariția numai la sfârșitul secolului al XVlea, în Germania, iar apoi în toate regiunile miniere din Europa centrală, folosit mai întâi de mineralogi pentru a descoperi mine de aur, de argint sau de alte metale. De aceea a și fost numit Ruthe eines Bergmans, bețișorul de căutător de metale, sau virgula Mercurialis, varga lui Mercur. Georgius Agricola, în De Re metallica (1550), a condamnat bețișorul ca fiind un instrument diabolic, spunând că el nu se mișca decât datorită cuvintelor magice pronunțate deasupra lui; dar pseudo-Ba-sjl Valentin a consacrat nu mai puțin de șapte capitole din al său Dernier Testament pentru ai explica proprietățile. Cu toate rezervele exprimate ici și colo, folosirea bețișorului divinatoriu a dăinuit și către 1630, a devenit la modă în Suedia, sub domnia lui Gustav Adolph.

II.4. Modernitatea practicilor mantice

Din a două jumătate a secolului XX, pornind și de la aceste practici, a apărut o știință – "futurologia" – care se ocupă la modul cel mai serios de predicții cu acoperire globală, cum ar fi modificările climatice, rezultatele alegerilor prezidențiale, funcționarea bazelor lunare sau schimbările geopolitice.

Afacereaa prezicerii viitorului își are rădăcinile adânc îngropate în istorie. Cu milenii în urmă, oamenii se duceau la Oracolul din Delphi pentru a afladacă soartă favoriza acțiunile pe care urmau să le întreprindă, iar, pentru a stimula o predicție pozitivă, custozilor templului le erau aduse cadouri. Tradiția mersului la Oracol, la prezicător sau la ghicitor a continuat până astăzi, când predicția s-a transformat într-o știință modernă, ce stă la bază unor afaceri de succes. În fiecare vară, la Chicago, are loc o reuniune de trei zile consacrată „oracolelora€œ secolului XXI. Conferința Anuală World Future Society (Societatea pentru Viitorul Lumii) atrage sute de experți din domeniul militar, guvernamental și al mediului de afaceri. În atmosferă competițională a lumii moderne nu mai este ceva neobișnuit că o companie care caută promovarea unei anumite tehnologii sau un guvern care dorește să-și mențină anumite poziții geopolitice să se adreseze futurologilor pentru a identifică riscurile și oportunitățile de care trebuie să țină cont. Futurologii nu prezic evenimente care vor avea loc într-un moment anume, ci observă prezentul pentru a-i identifică liniile de forță și a-i deduce tendințele. Aria temporală obișnuită pentru astfel de predicții este de 50 de ani. De aceea, nu e surprinzător faptul că, pe măsură ce intervalul crește, concluziile sunt tot mai incerte, iar recompensa pentru o predicție corectă este mai mare.

O strategie din ce în ce mai frecvență a futurologilor este fixarea unui rezultat-țintă pentru a stabili apoi cum pot fi „manevratia oamenii și organizațiile în vederea atingerii acelui obiectiv. În Marea Britanie, Tomorrow Project, Centre for Future Studies sau The Futurists Network sunt organizații futurologice orientate exclusiv în această direcție. Potrivit lui Eamon Kelly, unul dintre participanții obișnuiți ai conferințelor de la Chicago, futurologia utilizează numeroase metode, însă trei sunt principale. Prima operează cu faptul că această știință poate acoperi orice domeniu, de la economie la psihologie. A doua vizează capacitatea de planificare și de construcție, care poate include interviurile cu experți și cartografierea de tip cauza-efect. A treia metodă constă în artă sau abilitatea intuitivă de a reuni toate elementele acumulate într-un întreg coerent. Futurologii pot exploata tendințele prezentului pentru a prezice evenimente pe termen lung. De exemplu, majoritatea infracțiunilor implică bărbați cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani, iar o creștere a numărului de băieți născuți astăzi ar putea determină o creștere infracțională în următoarele două decade. O altă metodă de predicție, Conferința Delfica, presupune faptul că un grup de experți să fie consultați, fiecare în parte, asupra unei probleme. În sprijinul activității futurologilor vin, de asemenea, simulările computerizate, evaluările de impact, „roțile viitorului (pe care sunt afișate efectele unui anumit eveniment) și schemele de relevanță (utilizate de NASA pentru a stabili etapele necesare pentru finalizarea unor programe complexe).

Cercetarea fenomenelor divinatorii ca și practici magico-religiosase aduce în prim plan pe principalii protagoniști ai actului. Pe aceștia îi putem numi: prezicători, clienți și spectatori . Analiza lor arată că la nivel colectiv se impun o serie de imagini și reprezen- tări sociale care indică o “specializare” pe sexe a celor care sunt apropiați de diferite practici magico-religioase. Multe dintre acestea sunt rodul unor experiențe sociale concrete dar și al unor valorizări simbolice de natură magico-religioasă ce s-au sedimentat de-a lungul timpului.

Dupa ultimele studii rezulta ca astazi în categoria celor interesați de astfel de practici mantice, predomină femeile. La nivelul simțului comun am fi tentați să punem totul pe seama eternei curiozități feminine. Ea ar fi dublată de anumite predispoziții de natură psihică, sociale și înnăscute ale celui interesat de fenomenele în cauză. Din acest punct de vedere femeile demonstrează afinități deosebite față de cunoașterea magică a lumii și a omului. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că bărbaților le este interzis accesul la astfel de practici. Sunt cazuri, ce-i drept, mai puține, când bărbații magicieni, vrăjitori sau ghicitori se bucură de o mare autoritate și recunoaștere socială. Cert este că și astăzi divinația, ca oricare altă artă sau profesie, presupune existența unui personal antrenat care știe să o deservească. Totuși, ghicitorul se prezintă ca o persoană nespecializată care dispune de o serie de capacități dobândite, mai curând printr-o „tradiție experimentată“De asemenea, cercetările demonstrează că acest profesionist își dezvoltă propriul stil, cel mai adesea format prin starea de inspirație, exaltare sau prin posedare. În această privință ghicitorul se aseamănă mult cu alchimistul prin puternica individualizare a actelor sale. Totuși, principiul «obscurul prin mai obscur» care stă la baza alchimiei ar putea fi tradus aici prin sintagma «obscurul prin concret». În mod firesc, această profesie sau artă presupune existența unor calități. Max Weber, în Sociologia religiei , scrie despre performatorii diferitelor ritualuri magico–religioase numindu-i specialiști ai sacrului . Ei se bucură de o anumită autoritate în comunitate în funcție de carisma de care dau dovadă. De exemplu, magiciamul, trebuie să posede o serie de calități fizice și profesionale. Cercetările etnologice și antropologice atestă că cei mai predispuși spre actul magic, divinatoriu ar fi: păstorii, fierarul, croitorul, frânghierul, preotul, cei care poartă stigmatul marginalizării (hoinarii, cerșetorii, negustorii ambulanți, căruțașii, vagabonzii); țiganii, persoanele însemnate (cele care posedă semne din naștere sau care au un handicap fizic sau psihic), femeia și copilul. Dacă o serie de categorii socioprofesionale nu mai livrează astăzi specialiști în tehnicile divinatorii, oamenii indiferent de vârstă și profesie, au perseverat în înclinațiile lor față de practicile magice și aceasta în ciuda tratamentului social, deloc blând, de care s-au bucurat în diferite epoci.

Astăzi se confundă paranormalul cu fachirismul. Dacă nu ghicești ce se află după paravane sau în cutii bine închise, nu te consideră paranormal. Dacă nu-i spui omului în față cum îl cheamă, când s-a născut, unde lucrează și câți copii are, iar nu te consideră paranormal. Alții cred că a fi paranormal înseamnă să le dai tuturor fericirea și bunăstarea, iar tu să rămâi sărac lipit pământului, ca yoghinii din peșterile Tibetului. La ora actuală, a fi paranormal înseamnă să vezi mai departe decât ochii, să auzi fără a-ți folosi urechile, să vorbești cu gura închisă, să gândești mai bine decât computerul, să influențezi oamenii fără ca ei să bănuiască preocuparea ta.

Întrebarea secolului: nebunii sunt paranormali sau paranormalii sunt nebuni? Răspunsul corect se află pe puntea care îi leagă pe unii de ceilalți. Pericolul vine din partea societății, care nu îi înțelege și îi arată cu degetul. Un paranormal poate să înnebunească dacă nu este luat în seamă sau dacă este supus unei suprasolicitări a calităților sale de excepție. Un nebun se poate vindeca de boala sa dacă este ajutat să-și pună în ordine gândurile haotice și capacitatea de previziune.

Ordonanța de urgență

O știre de senzație a făcu înconjurul țării tocmai în seara de Revelion: Guvernul "Boc" a incercat sa legalizezepreocupările ezoterice în România de la 1 ianuarie 2011, astrologii, prezicătorii și alții ca ei vor lucra autorizat, cu acte în regulă și statut de persoane onorabile. Potrivit unui sondaj facut pe această temă 1831 de persoane (63,90% dintre respondenți) au votat în favoarea proiectului de lege care prevede că ghicitoarele să fie sancționate dacă nu prezic corect.714 persoane (24,68% dintre respondenți) au declarat că nu sunt interesați de soartă vrăjitoarelor, vizate de acest proiect de lege, iar 11,42% dintre participanți (328) spun că vrăjitoarele și ghicitoarele nu ar trebui să facă închisoare dacă au "greșit" când au prezis viitorul.Sondajul a fost realizat în perioadă 2 februarie 2011 – 9 februarie 2011 și la el au participat 2.873 de persoane.Potrivit unui proiect de lege, vrăjitoarele trebuie impozitate și trebuie să fie sancționate în cazul în care nu prezic corect. Nu se știe însă cum va reuși statul să reducă evaziunea fiscală într-un domeniu în care criteriile de evaluare sunt atât de vagi.Proiectul care urmă să primească avizul în comisia de buget-finanțe a Camerei Deputaților a trecut deja de Senat. Legea prevede că vrăjitoarele ale căror predicții nu se împlinesc să fie sancționate cu amendă sau cu închisoare de la șase luni la trei ani.Vrăjitoarele îi amenință cu blesteme pe parlamentării care votează Legea vrăjitoriei.Ele vor trebui să se înscrie într-o organizație profesională și să emită facturi fiscale cu plată TVA. Cu toate acestea, parlamentării se îndoiesc de capacitatea statului de a urmări și de a taxa activitatea vrăjitoarelor. Legea are mari șanse să fie avizată de comisia de buget-finanțe, în condițiile în care parlamentării susțin că e nevoie de mai mulți bani la bugetul de stat.Vasile Bleotu, membru al Comisiei de Buget-Finanțe din partea PSD, este de părere că legea ar putea aduce mai mulți bani la buget, însă susține că actul normativ trebuie făcut corect, mai ales că criteriile de evaluare a muncii prestate de vrăjitoare sunt subiective. Priectual a fost propus initial cu o denumire ce suna mai mult a protecție din partea statului,dar dupa cum am vazut acest proiect nu a mai intrat in vigoare la presiunea societășii.

De când e lumea și Pământul, oamenii își ghicesc de zor. Imaginația celor care se consideră ghicitori este inepuizabilă. Se poate ghici în aproape orice, depinde ce talent are fiecare în obținerea informațiilor dorite. De-a lungul istoriei omenirii, nici elementele naturii nu au scăpat "neghicite". Stând cu ochii la cer, aspectul norilor, al ceții sau mișcarea stelelor i-a inspirat pe mulți. Pomii, florile, ierburile, focul, grăunțele, pietricelele i-au ajutat pe ghicitorii de pretutindeni să afle multe "taine" legate de viața omului. Dar omenirea se plictisește repede și vrea, mai nou, ghicitul rapid, la minut, discret și, dacă se poate, cât mai aproape de casă. Astfel a apărut ghicitul prin telefon sau chiar prin computer. Formezi un număr de telefon, iar ghicitoarea "de serviciu" ți le zice ca pe apă! Unele zic ceva de la început, fără bani, ca să-l aghezmuiască pe bietul client, dar dacă omul vrea să afle mai mult, depune banii într-un cont. După ce i s-a ghicit, parcă ar mai fi ceva de aflat. Omul formează alt număr de telefon, îi răspunde altă ghicitoare, tot așa rapid și discret. Ce-ar fi rău în asta? Rău este pentru cei care capătă dependență de ghicit. Aceștia nu mai au liniște, zi și noapte, fiindcă vor să afle "totul" despre ei și despre lumea din jur. Dar cum "totul" nu se poate afla niciodată, acești amatori de noutăți nu sunt mulțumiți niciodată. Mai nou, e la modă ghicitul în numere: cu operații aritmetice sau, pur și simplu, pe data nașterii.

Odată cu dezvoltarea și instituționalizarea științelor medicale, magia a fost tot mai mult etichetată ca naivă, lipsită de orice baze raționale și implicit, ca «frecție la piciorul de lemn». Cercurile intelectualiste de oameni de știinta începeau a se defini prin opoziție cu cei ce practicau magia. Credeau cu tarie în evoluția gândirii umane si plasau magia undeva la începutul istoriei acestei gândiri, în timpurile ei primitive.

Magia era practicata intens în satul românesc, iar eficiența ei se datora adesea impactului mental al cuvântului recitat asupra receptorului, autosugestiei inconstiente, farmaceuticii populare si, înainte de toate, credintei puternice în eficacitatea ritualului. Era o întreaga ierarhie de specialisti în magie, la sat. Fiecare gospodarie avea, întâi, specialistul ei, de regula un batrân. Apoi, era specialistul satului ce rezolva probleme mai dificile. În capul scării, rezolvând tot ceea ce nu putea fi rezolvat local, era vrajitorul zonei. Acesta avea cele mai mari puteri. Când oamenii din sat aveau probleme cu vitele sau erau grav bolnavi se duceau întâi la popii si la descântatorii din satul lor. Vrajitoarele spun ca e musai sa crezi în puterea lor ca sa te poti vindeca. Cine nu crede în magie nu se poate lăsa influentat de ea. Or, cine crede se vindecă prin puterea propriei minți si nu prin pompuozitatea ritualurilor. Dar, ca sa te poti ajuta prin propriul psihic, trebuie sa crezi si în puterea fastului; un cerc vicios.
Ca și în trecut, astazi ,,autenticele” vrăjitoare țiganci își bazeaza credința în propriile forțe pe un complex sistem de rudenie pe ale carui pârtii de descendență matrilineala le coboară harul. Cu cât sunt mai apropiate de Mama Omida, cu atât mai bine. Acest har trebuie apoi dezvoltat individual. Cu vârtelnițe, lumânari, statuete catolice, coșuri, icoane, ulcioare, sfeșnice, cruci, cuțite, ele se angajeaza în rituri pentru îndepartarea argintului viu, a impotenței, pentru legarea sau dezlegarea cununiilor etc. În competiția dintre diferitele grupuri de vrăjitoare, distincția dintre magia alba si magia neagra devine un factor determinant. Dar nicaieri albul nu e pur si ma îndoiesc ca negrul ar fi nepatat. La urma urmei, clientul cere, vrajitoarea face. sau, ma rog, desface.

Azi, harul vrajitoarelor țigănci este adesea valorificat în forma de business cu finanțări serioase pentru promovare radio si TV, pe de o parte, si venituri considerabile ca urmare a prestigiului creat, pe de alta. O implicare serioasă spun că au în politică. Regina magiei albe, Maria Câmpina, sustine pe propriul ei website ca: ,,Pentru (…) bine ne-am adunat noi, vrajitoarele de magie alba, ca sa-i ajutam pe politicieni sa se înțeleagă, să aibă putere de muncă și să conducă țara» (…); ,,unii politicieni din conducere și din opoziție au nevoie să fie vrajiți pentru ca au fost vrajiți cu magie neagră. De aceea este dușmănie. Dar noi avem putere să limpezim lumea.”

Astăzi divinația este iarași amestecată cu vrajitoria și magia deoarece practicanții sunt specealisti nu doar în ghicit ci și in vindecări, dezlegări etc,iar omul contemporan privește pe vrăjitoare drept o sumă a acestor practici și în limbajul lui el o asociază pe vrajitoare sau pe vrajitor cu diferite îndeletniciri oculte de clarviziune si magie.

III. Practici mantice contemporane

III.1. Revirimentul practicilor mantice în societatea contemporană

Astăzi, domeniul clarviziunii mantice se restrânge doar la primul tip al lui Platon, adică la categoria zisă sănătoasă, rațională și științifică. În orice caz, este o categorie vastă. Conform unei clasificări grecești, preluată de Victor Kernbach, din această categorie fac parte:oniromanția(interpretarea viselor),meteoromantia (interpretarea fenomenelor atmosferice), dendromantia(ghicirea viitorului, după freamătul copacilor și după foșnetul frunzelor); astromantia (ghicirea după aspectul și poziția astrelor), geomanția (ghicirea după caracteristicile solului terestru),metoposcopia (interpretarea semnelor frunții), onomantia (interpretarea literelor care compun numele unei persoane), fiziognomonia (interpretarea formei și trăsăturilor feței); chirognomia(ghicirea după formă mâinii), empyromantia (ghicirea în foc: după flăcări, fum și zgomote),hidromantia(ghicirea în apa: după cercuri, valuri, limpezime, colorit), ornitomanția (ghicirea după specia, zborul și comportamentul păsărilor), hieroscopia (interpretarea aspectului măruntaielor animalelor de sacrificiu), chiromanția (citirea liniilor din palmă) și catoptromantia (descifrarea semnelor și prevestirilor apărute în oglinzi).

Faptul că asemenea semne reapar în vremurile de față, din ce în ce mai des, își găsește explicația în însăși starea de păcat în care se află omenirea.

O asemenea decădere duhovnicească prilejuiește Satanei toate posibilitățile de a lucra asupra lumii, prin îngăduința lui Dumnezeu.

În cuprinsul acestor acțiuni intră și fenomenele de ghicitorie ale falșilor profeți, care atât de ușor pătrund în starea lăuntrică a multor oameni, încât, sub aparențele unor minuni sau a unor descoperiri dumnezeiești, zăpăcesc lumea și o îndepărtează de la adevărata credință.

III.2. Astrologia

Astrologia (Astron-Logos = graiul stelelor) este privită astăzi ca o știintă a cunoașterii de către toti aceia care încearcă să o studieze în profunzime, o știintă bazată pe observatie naturală, care-și propune și poate să demonstreze cu date că între cerul de naștere al unei fiinte umane și evolutia ei pe acest pământ – mai bine zis soarta ei – există o legătură, lămurind pe baza unei experiente milenare dictonul popular atât de plastic exprimat: „ceea ce îti este scris…“. Pentru ceilalti ea rămâne, precum Nebuloasa Andromeda, ceva greu de definit, de crezut, dar și mai greu de folosit. Chiar dacă în câtiva ani astrologia a făcut pași importanti la noi, în România, ea se află încă pe o pozitie modestă în raport cu majoritatea oamenilor, care îi atribuie cel mai adesea o falsă imagine, și anume: mai mult magie decât știintă! Este știut faptul că, nu numai popoarele din Mesopotamia și Persia antică s-au ocupat cu studiul astrelor. Acesta cuprindea în același timp și astrologia și astronomia, cele două despărțindu-se mult mai târziu, în timpul perioadei iluministe (sec. XVIII). Astfel se cunosc realizările egiptenilor, grecilor, chinezilor, aztecilor, druizilor celți, ba chiar și ale dacilor. Sanctuarul de la Sarmisegetuza cuprinde fără tăgadă ruine ale unui observator astronomic..: „Astrologia este numai un instrument care facilitează perceptia puterii divine, care oferă repere pentru a putea aprecia unde se plasează fiecare dintre noi, ce mai are de făcut, cum își poate continua elevarea spirituală“.

Contradictia dintre dogma creștină și practicarea astrologiei apare în Rugăciunile de Dezlegare ce se spun la Slujba Sfântului Maslu (slujba care se oficiază în anumite biserici, vinerea seara) și care contin referiri directe la „cititul în stele“, ca fiind un păcat. Totuși o anumită recunoaștere a strânsei legături dintre Universul Cosmic și viata noastră, a oamenilor, există, după cum o arată tocmai Cărtile de Slujbă. De asemenea, ortodoxia a considerat ca fiind religia ce oferă cea mai mare libertate de manifestare – nu interzice în mod explicit practica astrologiei. Poate că acel păcat la care se face referire este considerat a fi doar practica cu efecte negative asupra oamenilor, cum ar fi exagerarea influenței astrale asupra vietii omului prin limitarea mijloacelor sale de actiune ori a liberului arbitru în luarea deciziilor. Un pas înainte spre un consens cu dogma religioasă îl face și A.A.R. (Asociatia Astrologilor din România) căutând să pună bazele Standardului Ocupational al astrologului, o initiativă absolut lăudabilă. Astrologia permite, cu metodele ei, definirea pentru orice individ, a liniilor marcante ale destinului său în această viată, în care un loc bine determinat îl au: Religia, Credinta și Manifestările religioase. O altă contradictie aparentă între Creștinism și Astrologie se referă la principiul Reâncarnării. Dogma Creștină neagă posibilitatea altor existente terestre ale spiritului, iar necesitatea mântuirii lui în decursul acestei vieti este singurul său scop.

In Deuteronom citim, de asemenea, ca Domnul ne previne aspru sa nu ne dedam nici unui fel de vrajitorie si sa nu apelam la cei care practica acest lucru, caci tocmai pentru aceasta indeletnicire cu vrajitoria (care este de fapt alianța cu demonii). Dumnezeu alungă popoarele de pe pamantul lor, le sortește pieirii, iar pamantul il dă Israelului, care îi este credincios. ,,Cand vei intra tu in pamantul ce ti-l dă Domnul Dumnezeul tau, sa nu te deprinzi a face uraciunile pe care le fac popoarele acestea. Sa nu se găsească la tine (…) nici prezicător sau ghicitor, vrăjitor sau fermecător, nici descântător, nici chemator de duhuri, nici mag, nici din cei ce graiesc cu morții. Caci uraciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, și pentru această urâciune îi izgonește Domnul Dumnezeul tău de la fața Sa. Iar tu fii fără prihană înaintea Domnului Dumnezeului tău. Căci popoarele acestea, pe care le izgonești tu, ascultă de ghicitori si de povestitori, iar ție nu-ți îngăduie aceasta Domnul Dumnezeu tău. Prooroc din mijlocul tău si din frații tăi, ca și mine, iți va ridica Domnul Dumnezeu tău: pe acela sa-l ascultați (Deut. 18,9-15).

Proorocul Isaia, prevestind pieirea Babilonului pentru păcatele și păgubitoarea lui îndeletnicire cu magia și astrologia zice, în numele Domnului, cu ironie: Păstrează pentru ține fermecătoriile tale și vrăjitoriile cu care te-ai trudit din tinerețe, poate îți vor sluji, poate vei insuflă temere! Tu te-ai obosit întrebând pe atâția sfătuitori! Să iasă la iveală și să te izbăvească acei care măsoară cerul și iscodesc stelele; care în flecare luna nouă spun ceea ce se va întâmplă. lara-i că pleavă pe care o mistuie focul, ață vor ajunge ei, ți de puterea flăcărilor viață lor mi vor putea s-o scape (Isaia 47.12-14).

De asemenea, astrologia prezintă la noi o vie curiozitate – însă o curiozitate amestecată cu o oarecare teamă față de știința osândită împreună cu magia, vrăjitoria și altele de către Biserică. Însă oamenii care se aflau în relații cu străinii și primeau de la ei o oarecare instruire foarte superficială însă, erau mai puțin incomodați de această teamă decât ceilalți și erau pe deplin convinși și atrași de ispitele științelor secrete. Nicolae Neamțul, ca tâlcuitor al astrologiei, avea influență în rândul unor astfel de oameni. Unul dintre cei mai cultivați boieri ai acelei vremi, Teodor Karpov a fost atras de concepțiile doctorului german, însă, adresându-se lui pentru sfat, a primit de la el o scrisoare în care acesta i-a vorbit despre astrologie ca despre o știință falsă care șovăie în credința în voia lui Dumnezeu. În câteva articole, el a atins acest subiect care a dat naștere multor zvonuri

Lui Maxim i-a fost dat să ducă o luptă cruntă împotriva oricărui gen de superstiție: credința în vise, în ghicitori și în semnele de tot felul. Au fost supuse analizei severe a învățatului grec și cărțile apocrife care fuseseră aduse la noi îndeosebi din Bulgaria și care au avut o influență puternică asupra dezvoltării intelectuale a vechii societăți rusești. În mare parte aceste cărți au fost elaborate de eretici, însă, așa cum erau privite obiectele sfinte, așa erau cinstite și cărțile acestea „dumnezeiești”. În afară de povestirile false despre Hristos, Maica Domnului și Sfinți și diverse „rugăciuni”, oamenii și-au însușit din ele diferite descântece împotriva bolilor, diferite cunoștințe conform cărora soarele nu apune în ziua a șaptea cea sfântă care din aceasta cauză este considerată singura „zi mare” precum și alte învățături ca de exemplu: datorită îngropării unui om înecat sau omorât vin gerurile. Din timpuri străvechi, preoții noștri i-au avertizat pe ortodocși cu privire la cărțile apocrife, le-au interzis să le citească și au amenințat cu excomunicarea din Biserică a celor care încep să folosească „rugăciunile și canoanele false”.Însă acest lucru a ajutat puțin, astfel încât oamenii, chiar și cei cultivați, nu știau cu precizie ce cărți anume trebuie considerate scrieri sfinte și ce cărți sunt povestiri apocrife. Chiar și în sentimentul viu al credinței nu știau clar ce trebuie să creadă și de aceea credințe diferite, uneori cu totul străine de învățătura creștină, înlocuiau credința multora acoperind adevărul sfânt. Însă aceste credințe erau viața acelora care se deprindeau cu ele. De aceea mulți au fost indignați atunci când Maxim, analizând critic aceste cărți apocrife, a început să le demonstreze că ele nu respectă Sfânta Scriptură, că nu sunt scrise de acele persoane cu numele cărora sunt semnate și că ele comunică informații false. Multora li se părea că el atacă și că acoperă însăși sfânta credință atunci când divulgă superstițiile din ele.

În ce ar consta atunci diferența între astrologia „bună” și cea „rea”? Vom afla acest răspuns, înțelegând pentru ce a fost necesar ca omul să cunoască mișcările cerului, fiind inițiat în acestea, după cum am văzut de către Dumnezeul lui, adică omului – în scopul căruia a îngăduit El și mării să se lase străbătută (de corăbii), împodobind totodată pământul cu nesfârșita felurime a plantelor. Lui i-a dat putere peste jivinele care mișună în adâncuri, și peste zburătoare. Pe el l-a înzestrat cu puterea cunoașterii, ca să poată îmbrățișa toate științele, dându-i spre contemplare până și alcătuirea cerurilor, învățându-l ciclurile soarelui, fazele lunii, orbitele planetelor și pozițiile stelelor fixe

Elinii spun că prin răsăritul apusul și prin conjuncția acestor stele, a soarelui și a lunii se conduc destinele noastre. Cu acestea se ocupă astrologia. Dar noi susținem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune de vânturi și de alte asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuți liberi de Creator și suntem stăpânii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza mișcării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem; iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute nici viciu… Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se întâmplă, nici a producerii celor care se fac, nici a distrugerii celor care pier, ci mai degrabă semne ale ploilor și ale schimbării aerului.”Deci, folosul cunoașterii pozițiilor și mișcărilor planetelor și stelelor a fost un legat în primul rând de meteorologie și agricultură, iar mai târziu de călătorii, în special navigația pe mări și oceane. Așa au folosit astrologia (și calendarul) „fiii lui Dumnezeu”, adică setiții. Dar să nu uităm că în același timp trăiau „fiii oamenilor”, cainiții, care au folosit aceleași cunoștințe în scopuri lărgite, nebinecuvântate de Dumnezeu. Care au fost aceste scopuri? Conform firii căzute în păcatul cunoștinței binelui și răului, curiozitatea cunoașterii viitorului s-a împletit cu dorința de a controla și manipula aceste cunoștințe în folos propriu egoist. Cunoașterea viitorului este în mod firesc inaccesibilă oamenilor. Ea este în mod providențial încredințată de Dumnezeu unor vase alese, proorocii și sfinții cu darul înainte vederii. Dar cainiții, magicienii, ocultiștii, fiind, ca și tatăl lor diavolul, lipsiți de aceste harisme, au căutat să le suplinească prin tot felul de tehnici divinatorii. Una din cele mai importante și folosite a fost tocmai astrologia. Prin studiul amănunțit al pozițiilor și mișcărilor planetelor și stelelor s-au făcut diferite predicții, de la nivel personal, până la cel social. Acestea se potriveau uneori, astfel că cei înșelați de ele căpătau o și mai mare încredințare în valabilitatea „științei” lor. Un alt domeniu neîngăduit al astrologiei a fost cel al „profilului psihologic”, așa cum am spune astăzi. Și anume, stabilirea în funcție de momentul nașterii a așa numitului horoscop, ce ar determina în funcție de zodie, planete, case, ascendent, etc. anumite trăsături de caracter: însușiri, calități, defecte. Apoi se puteau stabili anumite compatibilități sau incompatibilități ale diferitelor persoane pe baza hărții astrologice natale.

III.3 Ghicitori și vizionari

„Vizionarii” mediumii și oamenii care prezic viitorul folosind frunze de ceai sau zaț de cafea afirmă sus și tare că au „darul” depistării unei anumite persoane sau a faptului că o anumită familie a fost blestemată și că ei pot afla cine a blestemat-o. Să fim serioși, nu cumva aceștia își bat joc pur și simplu de oamenii obișnuiti?! Răposatul Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos a fost duhovnicul multor asemenea înșelători care s-au pocăit; el obișnuia să-i întrebe: – „De ce te-ai amestecat în lucrarea diavolului?” – „Pentru bani”, răspundeau ei. – „Când clientii voștri vă întrebau ceva, ce le răspundeati?” – „Pur și simplu îi prosteam.” Aceștia mărturiseau cu toată sinceritatea că înșelau oamenii. „În spatele mediumilor (ș.a.m.d.) nu veti găsi decât înșelăciune și lăcomie”, notează răposatul preot în observatiile sale. Acești amatori într-ale ocultismului se mai laudă și cu faptul că-ti pot găsi o persoană sau un obiect. Dacă sunt așa de isteti în a găsi oameni, de ce nu-și folosesc puterile pentru a ajuta politia să-i găsească pe cei care sunt un pericol pentru societate? Există o multime de recompense pentru găsirea oamenilor căutati. Aceasta ar putea fi o afacere foarte prosperă! Fără îndoială că ar vrea, dar nu pot. Tot ce pot face este să-i prostească pe oameni. În 1969, în Atena, era un om care iubea cu foc o femeie măritată. Era foarte pornit să se căsătorească cu ea, dar ea nici nu voia să audă. Într-o zi, i-a făcut o festă și a convins-o să se urce în mașina lui. A dus-o până la Muntele Parnassos. Bineînțeles că a încercat totul pentru a o convinge să se răzgândească, dar ea era de neînduplecat. Urmarea a fost aceea că, la un moment dat, a smucit volanul în așa fel încât a deviat către o stâncă, care i-a trimis drept la moarte pe pietrele din adâncul prăpastiei adânci de 700 de metri. Acasă, familia aștepta ca femeia să se întoarcă. A trecut o zi, a trecut alta. Nici un semn de la ea. Mama ei a făcut apel la un medium. L-a plătit frumos. Tot ce voia era să afle unde se află fiica ei. Răspunsul a fost următorul: „Fiica ta este bine și în viată. În acest moment ea se plimbă pe o stradă aproape de Pireu”. Atunci când vizitati „vizionari” ca aceștia, vă costă… Își bat joc de voi și, în plus, îi mai și plătiti. Le dati o grămadă de bani și totul pare în regulă. Nici nu puneti la socoteală. Dar dacă un preot ar veni și v-ar citi o slujbă, acestuia îi dati ceva acolo, „putin”, după care nu mai încetati a vă plânge de faptul că trebuie să-l plătiti.

Promotorii unor învățături și practici noi, exponenti ai falsului misticism, străini de Tradiția și de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriti în probleme de morală, de credință și de viață bisericească. Alteori însă ei sunt de-a dreptul impostori, care folosesc minciuna ca metodă de îmbogățire materială și de alterare a bunei credințe a oamenilor cu care vin în legătură.

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocație mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu" și „vedenii de sus", prin care își alimentează mândria cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă. Între acești autointitulați „prooroci", unii sunt psihopați confirmați de știința medicală, iar tratarea lor necesită și o intervenție clinică (tratament, internare în spital). Alții însă a căror boală nu e întotdeauna și pentru toți evidentă, se dau drept reprezentanți ai unei spiritualități autentice, cucerindu-și adepții prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susținută și prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole și prin „rețete" proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalități și țin neapărat să fie considerați ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane și obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh" sau „convorbiri cu îngeri", despre a căror importanță nu se consultă niciodată cu Biserica și pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeiești ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilități astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înșiși și nu pe Dumnezeu. Unii ca acestia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotință, despre deosebirea duhurilor, virtuți absolut necesare oricărui creștin dreptmăritor. Toți acești „prooroci", având „comunicări directe cu Dumnezeu", se cred mai presus chiar și de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-și argumenteze „misiunea", făcând de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simț și omenia, provocând mari crize sufletești în ascultătorii naivi și nepregătiți și aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii și neliniști. Lângă ei nu ai sentimentul seninătății, al odihnei și al bucuriei pe care-l trăiești la întâlnirea cu un om îmbunătătit, ci o teribilă încrâncenare și teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrati clar din umbră de duhurile viclene, care-i aruncă în excese și exagerări cu totul străine de viața Bisericii.

Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte și la trup, dar care din motive de neputință intelectuală este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulțumește cu „lămuriri" strâmbe și poate fi ucenic credincios al unui „prooroc" de tipul întâi. Totuși se poate îndrepta mai ușor, se poate educa prin cateheză. În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare ad litteram a unor rânduieli bisericești; obsedat de tipic, are o credință neluminată de rațiune, consumând excesiv cărti și cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „rețete sigure", care circulă între cei de o stare cu el. Credinciosul „primitiv" este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă și fără cârtire a acestor rețete devine atunci un act de magie. În fond, atentia omului îi este deviată de la întâlnirea conștientă și vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senzasia falsă a unei vieți cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-și demersul duhovnicesc doar la repetarea exteriorformală a unor rânduieli (mai mult sau mai puțin bisericești), fără a-și lumina gândirea cu înțelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuția corectă și la timp a formulelor din rețetă, după care își poate lua libertăti morale, apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură și ușoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici și neinstruiti, printre sectanții extremiști și adepții vechiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuși pe oamenii care au o cultură și pregătire religioasă cât de mică și obișnuitul bun-simț românesc. El poate antrena însă multimi rămase încă la o mentalitate înapoiată și poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înțelegător și iubitor al Ortodoxiei.

Impostorul sau „misticul" mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei și valorii sale, simulând sfințenia pe care, de fapt, n-o poate realiza și prin aceasta asemănânduse cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, așa și acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt și luminat. Impostorul și fățarnicul, „lupi îmbrăcati în haine de oi" (Matei 7, 15), simulează și, totodată, deformează (discreditează) conținutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenționat înșelarea bunei-credinte a celorlalți. Resortul interior care-i stimulează în avânt și în perseverență, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mișca, de a simula minuni, de a profeți, impostorul face ,scamatorie" spirituală, dezbinând credinta și derutând pe credincioși; el începe în Biserică, dar sfârșește în afara ei. Impostorul se folosește de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii și al credincioșilor, ci doar pentru folosul propriu

În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice, fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie și de comuniune între oameni căci aduc credincioșilor conștienti harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeiești. În toate rânduielile de cult lucrează Însuși Mântuitorul Hristos – izvorul harului – printr-un dialog iubitor și rațional cu noi, și ne angajează și pe noi la iubire unii pentru alții. De aceea, să fim clar înțeleși că nu aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post și rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească" ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Multi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de pocăintă și virtutile creștinești absolut necesare mântuirii și se îndreaptă șpre ,retete sigure" de genul „9 Masluri", 50„rugăciuni de 9 zile consecutive", descântece și tratamente pe la tot felul de tigănci, prooroci, paranormali etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică, prezentă la tot mai mulți credincioși. Evitând intenționat (din motive pur pământești) sau nu catehizarea credincioșilor în direcția creșterii lor morale și duhovnicești, unii păstori sufletești acreditează și întrețin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni", iar pe de altă parte țin oamenii într-o stare de confuzie spirituală, ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetișistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai servește opera de educare și spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme creștine se servește opera de scufundare a lor în imoralitate și în întunericul si robia unor puteri obscure, care se dezlăniuie prin practici de sugestie și de magie.”

III.4. Ghicitul in zațul de cafea

Este meloda cea mai raspandită de ghicit, folosită în toate țările de pe glob, mai puțin în Rusia. Ghicitul în zațul de cafea este cu predilecție practicat in Romaînia, Anglia, Germania, țările din Africa etc.

Procedeol nu este foarte complicat. Zațul rămas după ce s-a băut cafeaua se lasă să se decanteze timp de 1-2 ore (cu cât stă mai mult, cu atăt mai bine). Apoi în vasul cu zaț se toană un pahar cu apă, se amestecă și conținutul se varsă pe o farfurie curată și bine ștearsă. Apa din farfurie se scurge și zațul se împrăștie pe toată suprafața ei. Apoi se lasă farfuria cu zaț să se usuce. Prin uscare începe să apară diverse figuri: cruciulițe, linii, flori, frunze,păsări, animale, figuri omane etc. Cu ajotorul acestor conținuturi se ghicește viitorul sau desfășurarea unor evenimente din present. Dacă desenele sunt neclare, se toarnă din nou puțină apa în farfurie și se repetă" procedeul de mai sus. Metoda poate fi folosită tot timpul anului, atât ziua cât și noaptea, în orice moment. De cele mai multe ori, semnele obținute sunt foarte bine conturate si distincte.

Liniile mai mari sau mai mici, mai slab conturate înseamna success și bunăstare, viață liniștită, stima celor din jur. Dacă nu mai sunt multe linii dar sunt foarte bine reprezentate acestea înseamnă o viață îndestulată, fără grija zilei de mâine. Dacă în mijlocul farfuriei se vede o linie mai lungă, ea prevestește o călătorie. Dacă pe această linie se conturează diferite figuri care o intersectează, călătoria nu va fi pe deplin reusită. Dacă linia prezintă niște puncte sau movilițe de zaț, călătoria se va face peste hotare sau la mare distanță printr-o zonă muntoasă sau la mare. Dacă printre figurile conturate pe farfurie apar mai multe căni, aceasta înseamnă primirea în curând a unor sume de bani sau a altor valori. Dacă aceste căni sunt foarte rare, este semn sigur că afacerile încep să meargă prost. Un cerc cu patru puncte foarte vizibile înseamnă – pentru o femeie – că va naște în curând, iar pentru un bărbat – finalizarea unei cauze la tribunal sau a unei afaceri. Dacă un cerc incluzând cele patru puncte este insoțit și de o linie șerpuită, copilul care se va naște va avea multaă minte. Dacă linia șerpuită formeaza un al doilea cerc în jurul celui dintâi, este semn sigur că acest copil va avea un talent deosebit într-un domeniu oarecare.Dacă apare o coroniță aceasta înseamnă că o persoană de vază este binevoitoare fața de cel care ghicește. Pătrățelele sau romburile egale înseamnă succes la femei. Dacă acestea sunt strâmbe, cineva va pune piedici in iubire.

Un triunghi sub forma unui șirag de mărgele arata că va fi atins scopul urmărit, dar nu prea curând. Dacă pe farfurie apare o coroana cu o cruce, inseamna moartea cuiva apropiat, iar un cerc cu cruce înseamnă o căsătorie O cruce cu brațe egale semnifică o moarte liniștită și îndepărtată în timp. Patru sau mai multe cruciulițe înseamnă boală sau o mare nenorocire. Trei cruciulițe înseamnă succes în activitate și în societate, iar două cruciulițe – indeplinirea dorintelor. Plus multe alte semnificații interpretate mai mult prin analogia semnelor.

Ghicitul în variant științifică

În cursul cercetării efectuate de doctorul în psihologie Ramani Durvasula au fost evaluate, în funcție de cafeaua preferată, mai multe tipuri de personalitate și de trăsături psihologice.

 Cafeaua neagră – este preferată de oameni direcți, care “nu au timp de prostii”. Sunt oameni cărora le plac lucrurile simple și pot fi tăcuți, supărăcioși și rigizi. Exprimarea tăioasă și nepăsarea sunt, de asemenea, elemente care îi pot caracteriza.

 Cafeaua cu lapte – este preferată de cei ce par a fi dornici să îi mulțumească pe cei din jur. Sunt oameni care îi ajută cu mare drag pe alții, dar nu prea au grijă de propria persoană. Sunt adesea înclinați spre nevroză .

Cafeaua instant – pare a fi preferată de oamenii delăsători și comozi, cărora le place să tot amâne lucrurile.

 Cafeaua cu frișcă – este preferată de oamenii cutezători și care au sufletul mereu tânăr (deși unii îi pot considera doar niște copii mai mari care și-au păstrat gusturile din copilărie). Sunt oameni care nu iau întotdeauna cele mai bune decizii și pot fi nechibzuiți. Cu toate acestea, ei sunt cei care, adesea, “dau tonul” în societate.

 Cafeaua decofeinizată – este preferată de oamenii care au tendința de a fi obsesivi, dominanți și foarte atenți la detalii.

Pe internet există tutoriale cu privire la această practiă precum si demonstrții.Unele ghicitoare din mediul online afirmă că pentru a i se ghici cuiva în cafea este necesara prezența personală și nu prin telefon sau internet.Pe lânga forma semnelor din zaț ghicitorii in cafea spun ca vad foarte clar din punct de vedere al ,,clarviziunii” evenimentele și ceea ce zațul ofera doar un semn ei pot oferi o întreagă interpretare și o precezie mai mare asupra evenimentelor viitoare.Aici atașez un exemplu cu o marturie a unei personae dependente deastfel de practice găsit pe internet cu privire la serviciile unei ghicitori în cafea: ,,;tiu pe cineva, în București, la care merg atunci cand am de aflat un raspuns la o întrebare care ma framântă. Doamna ghiceste în cafea și îmi face descantece.Nu este țigancș si îmi place cum imi vorbește și cum se poartă cu mine. Cand plec de la dânsa simt ca zbor.Multe sau cele mai multe din cele spuse de dânsa s-au adeverit in timp.Eu va las numarul dânsei: 0721xxxxx”

Oamenii apeleaza la ghicitoare pentru că sunt dominați de incertitudine. Când au început sa nu-și mai controleze propria viața, să fie nesiguri pe ceea ce li se intamplă, pe ziua de astazi, pe ziua de mâine, pe ei însăși și pe relațiile pe care le au cu ceilalți, oamenii au apelat la ghicitoare. Lipsa de suport afectiv ori emotional, lipsa de afectivitate în relația cu partenerii este un alt motiv pentru care oamenii apelează la asemenea personaje.

Noi, la nivelul conștientului colectiv, avem această capacitate de a investi ghicitoarea cu puteri magice, exceptionale. Ele nu au aceste puteri, modul în care noi le privim este greșit. E un acord al oamenilor de a spune ca problemele se pot rezolva făcând un drum la ghicitoare. E mai usor asa, decât să le înfrunți"spune psihologul Hanibal Drumitașcu .

III.5. Oniromanția

Oniromanția, divinația prin vise, și onirocritica, metodă de urmat pentru interpretarea lor, erau folosite după un protocol aproape științific. Dar așa cum Champollion, când a descoperit secretul hieroglifelor, a distrus dintr-o singură lovitură speculațiile de tot soiul făcute secole de-a rândul despre textele sacre ale Egiptului, tot așa și Freud, publicând Știința viselor, a făcut ca toate certitudinile oniromanților să devină perimate. Onirocritica se află acum, pe bună dreptate, în mâinile psihanaliștilor, care au rolul să controleze evoluția ei. Totuși, având în vedere că Freud însuși îi recunoștea lui Artemidorus calitatea de precursor, lectura câtorva lucrări de oniromanțe poate fi interesantă chiar și în zilele noastre. Primul dintre toate, la începutul erei creștine, este tratatul Despre Vise al lui Synesius, grec născut la Cirena în jurul anului 370 e.n., care și-a făcut studiile la Alexandria unde a fost elevul preferat al Hypatiei, acea femeie superioară care preda filozofia cu atâta succes încât era consultată de magistrați iar Oreste, prefectul Egiptului, îi urma sfaturile. Synesius a fost ambasador la Constantinopole în 397e.n. și consacrat episcop de către Ptolemeu, în 410e.n.; între timp și-a redactat Despre Vise într-o singură noapte, „pentru a asculta de inspirația divină" și, în 404e.n., a trimis-o Hypatiei cu o scrisoare în care preciza: „Sunt cercetări despre suflet și despre imaginile pe care el le primește și despre câteva subiecte care n-au fost niciodată tratate de vreun filozof grec… Există două sau trei pasaje unde mi se pare că, străin de mine, sunt unul din auditori." Această lucrare scrisă în stare de transă începe cu un minunat elogiu adus imaginației, „sensul sensurilor, necesar tuturor celorlalte" și justifică oniromanția ca cel mai firesc dintre procedeele divinatorii: „Datorită faptului că nu este deloc dificilă, divinația prin vise stă la îndemâna tuturor: simplă și fără înșelăciune, ea este rațională prin excelență; sfântă, căci nu folosește mijloace violente, ea poate fi folosită pretutindeni." Originalitatea lui Synesius stă în aceea că în loc să dea o cheie a viselor, el invită pe fiecare să-și facă una, după propria sa experiență: bărbați și femei, tineri și bătrâni, bogați și săraci trebuie să capete obișnuința de a-și nota dimineața visele, de a însemna seara impresiile de peste zi și astfel vor ști ce simboluri sunt pentru ei preziceri sigure: „Somnul se dăruie tuturor; este un oracol întotdeauna gata, un sfătuitor tăcut care nu dă greș; în aceste mistere de un gen nou, fiecare este, în același timp, preotul și inițiatul." Synesius, acest visător care a ținut piept lui Andronicus și barbarilor, acest scriitor rafinat care a scris un elogiu al calviției pentru a-i consola pe cei chei ca și el, a bazat deci oniromanția pe observația individuală zilnică.

Explorarea visurilor nu este abordată foarte detaliat în textele Sfinților Părinți. Visurile nu sunt foarte importante datorită riscurilor pe care le poate reprezenta interpretarea visurilor, atâta vreme cat nu avem sufletul curățit prin post și rugăciune. Visurile revelatoare au totusi un rol semnificativ în evoluția doctrinei creștine si în consolidarea unor dogme. Există multe astfel de visuri în Sfânta Scriptura, poate cel mai cunoscut fiind visul lui Iosif în care ingerul i se arată pentru a-i spune că se va naște Pruncul Sfânt, Iisus.

Sfântul Ioan Scărarul definește astfel visul: “este mișcarea minții în somn o data cu nemișcarea trupului”. În timpul nopții, când trupul este imobilizat, mișcarea minții este numită vis sau reverie. Pe timpul zilei, aceeași miscare a minții poartă numele de imaginație, ne învata Sf. Ioan Scararul. In timpul somnului omul poate vedea trei lucruri: vise, vedenii si descoperiri. Sfântul Nichita Stetathos le explica astfel:Visele sunt cele care se schimbă permanent în imaginarul minții, iși modifică permanent reprezentările și formele. Vedeniile rămân permanent neschimbate. Ele nu se transformă, ci rămân permanent imprimate în minte pentru mulți ani.Descoperirile sunt vederi ale sufletului curațit și luminos care se întâmplă dincolo de orice simț. Vederile acestea descoperă tainele lui Dumnezeu.

Din descrierile Sfinților Părinți se poate observa că visurile pe care le vedem pe timpul nopții pot proveni de la mai mulți factori. Unele visuri sunt rezultatele gândirii, cugetărilor și impresiilor zilei. Sfântul Vasile cel Mare spunea că visurile provin din impresiile depozitate in memorie pe timpul zilei. Dar există si visuri care provin din patimi, din lucrări ale sufletului impotriva firii. Forțele sufletului care au fost activate de impresiile simțurilor, provoacă visele din această categorie. Unele visuri pot fi cauzate chiar de forțe demonice, negative.Sf. Ioan Sinaitul avertiza ca “demonii batjocoresc un om atunci când îl iau în stăpanire, atât în timpul zilei cât și în timpul nopții”. Uneori demonii pot crea visuri cu îngeri sau martiri și acordă diferite haruri și taine. Părintele Ilie Cleopa avertizează că nu e bine să ne încredem în astfel de viziuni care apar în vis, deoarece nu se știe de unde provin , de cele mai multe ori ele pot fi cauzate de diavolul mândriei, tocmai pentru a ne testa. O altă categorie de visuri sunt cele care provin de la Dumnezeu.
Simeon Noul Teolog arată că putem întelege din visuri ce anume ne frămâta cel mai mult. Dacă sufletul este iubitor de avuție materială, atunci se viseaza în încăperi pline de bogații; dacă are sufletul supărăcios și invidios atunci el este urmarit în vis de fiare și șerpi veninoși și se umilește cu temeri și lașitate; dacă sufletul lui are patima slavei deșarte, atunci se visează pe tronuri de conducere și având diferite stăpaniri. Omul credincios și silitor în virtute vede în somn sfârșitul lucrurilor primejdioase. Chiar și pe durata visului se roagă și se smerește în fața lui Dumnezeu. Dacă ne curațim sufletul în timpul zilei prin rugăciuni, atunci noaptea vom avea visuri plăcute. Sfinții Părinți ne învată că înainte de culcare este bine să spunem o rugaciune: “înainte să adormi fă rugaciuni în inima ta și opune-te gândurilor, ca să nu fii înconjurat de voile diavolului” (Avva Filimon).

Întrucât este destul de greu să deosebim de unde provin visurile, dacă sunt de la propriile amintiri, dacă sunt de la diferite patimi, de la diavol sau de la Dumnezeu, unii Sfinți Părinți ne sfătuiesc să nu interpretam visurile decât dacă suntem suficient de curați în interior. Chiar dacă visul vine de la Dumnezeu, e bine să nu-l credem ca fiind revelație, pentru că ne putem înșela. Sfântul Diadoh din Foticeea spune că e bine să nu dăm crezare visurilor, chiar dacă par a fi de la Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu se mânie, ci vede că suntem prudenți și smeriți.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune ca insusirile visurilor arată starea în care ne găsim, dacă suntem robi ai patimilor, robi ai diavolului sau robi ai lui Dumnezeu. Visele dezvăuie sănatatea sau boala noastră. De aceea este necesara spovedania, pocăinta și plânsul pentru a ne curăța de patimi.

În credința populară romănească visul este interpretat în funcție de elementele importante care apar în vis, in general acestea fiind ridicate la rang de simboluri universale, comune tuturor oamenilor. Exemplu: pasărea(interpretare populara): prin zborul ei este intermediarul intre cer si pământ. Ea simbolizeaza nemurirea sufletului și reprezintă starile superioare de a ființa și spiritualitatea, înalțarea spirituală, indică capacitatea omului de a evolua. Acest simbol, ca si celelalte, comportă de asemenea și sensuri negativ, prin asociere cu instabilitatea și imaginația înflăcărată, cu lipsa de ordine și metodă.

Alte superstiții românești legate de visuri:
„Când te culci numarând, ai sa visezi ceva”.

„Toate visele visate sâmbătă noaptea spre duminică se izbandesc”

„Ca să nu mai visezi, sa nu spui visele”

„Se crede că dacă se visează cineva zburând, va spori în cinste”

„Dacă visezi că bați pe cineva, vei căpăta oaspeți”

„Se zice că dacă viseaza cineva ceva ce-și tălcuieste că este rau și împărtășește aceasta altei persoane, acea persoană se zice că ceea ce a visat e semn a bine și apoi, acel vis se va împlini în bine”

„Șarpele în vis arată vânt; peștele, ploaie; ouale arată zăpadă”

„Când te scoli din somn să nu te uiți pe fereastră, că uiți visurile”

„Dacă visează cineva că plânge, se va bucura”

„…visarea de araturi, morminte proaspete, apa tulbure, lumânări stinse, vite taiate sau visarea de persoane îndoliate – prevesteste moarte”

„Visul pe care-l visează moașa despre nepotul său, este socotit in Vâlcea, ca o adevarată revelațiune a soartei copilului.”

„Fetele, ca sa poată ghici ce fel le va fi ursita, pun în seara de Sf. Vasile asa-numitele “punți” (doua ramuri de măr dulce, în formă de furcă, între care se pune de-a curmezișul o altă creangă tot de mar dulce, care seamană cu o punte). Aceste punți se pun în diferite locuri ascunse și se impodobesc felurit. Cea care a pus iși visează peste noapte ursitul sau ,,scrisul,, ei.” – credința in Oltenia si Muntenia.

În multe situații, interpretarea populară româească a visului se apropie de semnificația reală, specifică celui care a visat, având efecte pozitive asupra persoanei în cauză.

În satul tradțional, interpretarea visurilor importante era rezervată bătrânilor satului sau vracilor, care cu o mare doză de empatie și intuiție reușeau să descifreze adevărata semnificație a celor visate.Totusi, generalizarea unor interpretari de genul „pisica neagră înseamnă noroc în vis” nu este deloc utilă și îndreaptă omul care visează catre semnificații false, mesajele transmise de propriul sine în timpul visului fiind distorsionate și greșit interpretate.

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura și vătăma sufletele omenești; chiar și monahii neâncercați, luând aminte la vise, își aduc vrajbăƒmare și din această pricină trebuie neapărat să arătăm aici ce însemnătate au visele în ceea ce privește omul a cărui fire nu este încă înnoită prin Duhul Sfânt. În vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel rânduită de Dumnezeu, că orice om se află într-o deplină odihnă. Această odihnă este atât de deplină, încât omul, pe durată ei, pierde conștiință existenței proprii și intră într-o stare de uitare de șine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, în mod deliberat, sub imperiul rațiunii și al voinței, contenește: rămâne doar acea activitate care este indispensabilă existenței și nu poate fi despărțită de aceasta. În corp, sângele își continuă mișcarea, stomacul mistuie hrană, plămânii respiră, pielea asudă; în suflete continuă să se nască gânduri, închipuiri și simțiri, însă nu dependent de rațiune și liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconștientă a firii. Din asemenea închipuiri, însoțite de o gândire și simțiri caracteristice, se alcătuiește visul. El este adesea straniu, dat fiind că nu aparține sistemului de închipuiri și cugetări voluntare și deliberate, ci apare spontan și de șine stătător, potrivit legii și necesității firii. Uneori visul poartă amprenta incoerență a cugetărilor și închipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispoziției sufletești. În acest fel, visul în șine însuși, nu poate și nu trebuie să aibă nici o însemnătate. Asadar, este ridicoă și cu totul ilogică dorința unora de a vedea în himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt tâlc.

Astăzi tâlcuirea viselor are la bază nu doar tratate bine puse la punc,dar pe internet,cel ce dorește să afle ce vrea sa spuna visul său poate găsi un dictionar online cu semnificția la fiecare imagine din visul său.Gândul la aceste vise este de fapt cel ce ne coordoneaza subconștientul spre înfăptuirea unui lucru bun sau spre o ,,nenorocire”așa cum ne indică visul.

III.6. Cartomanția

Aici ,,specealiștii” în domeniu fac o delimitare in ceea ce ține de tarot si cărțile de joc astfel  în vreme ce in cartomanție(ghicitul in cărți) operatorul folosește cateva reguli de bază privind semnificația fiecărei cărți sau grup de cărți, în Tarot, pe langă semnificațiile fiecărei cărți(numita arcana majoră sau minoră) operatorul face apel la subconștientul său care îi relevă un raspuns clar.Dacă la început acesta apelează la manualul său pentru a etala sau interpreta imaginile, cu timpul, acesta va dobândi imaginație și intuiție care il vor ajuta la descifrarea fiecărei imagini pe care o va traduce sub o forma amplă.În tarot nu sunt extrem de multe modalități de etalare ca în cartomanție,însă numărul de cărți ajunge până la 78.

Nu există tentație mai mare pentru omul tuturor timpurilor decât aceea de a-și cunoaște viitorul: astrologia, tarotul, runele, onirologia(cititul viselor), fiziognomia(artă citirii fețelor), chiromanția(cititul în palmă), cititul în cafea și clarviziunea sunt cele mai cunoscute din metodele care au fost și sunt încă folosite pentru aceasta.

Aparent tarotul ar putea părea un joc de cărți și este fals și chiar periculoasă această percepție. Sunt multe cărți sau situri unde se descrie ceea ce se poate face cu tarotul, dar sunt puține acelea care dezvăluie parțial taină tarotului și nici unul care să o facă la îndemână tuturor sau în totalitate. Multe din semnificații sunt prezentate în mod neclar sau sunt în contradicție unele cu altele, pentru că așa cum recunoaște Arthur Edward Waite(„parintele” modern al tarotului și al cărților cele mai folosite) în prefața uneia din lucrările sale, se poate spune adevărată semnificație(a cărților de tarot), în măsură în care acest lucru este posibil. Pe de altă parte, cineva care dezvăluie tainele ascunse în cărți își va pierde capacitatea de a le mai folosi și acest lucru este bine știut de toți cei care cunosc adevărată putere a tarotului. Această taină se predă unei singure persoane, deci e transmisă doar cîte puțin din timp celui/celei care are capacitatea și se simte în stare să o preia, iar toate informațiile sunt destăinuite în momentul în care maestrul/maestră este decis/a să renunțe la folosirea cărților în favoarea inițierii discipolului Adevărată putere a tarotului este aceea de a ne ajută să construim viitorul și nu aceea de a cunoaște un potențial viitor. Pentru că răspunsurile dezvăluite de el se găsesc, de fapt, în stare latență în subconștientul celui căruia i se deschid cărțile de tarot(clientul/consultantul), iar tarologul(persoană care folosește cărțile pentru a află răspunsurile clientului) nu face decât să le extragă de acolo. Apelând în paralel pentru aceleași probleme sau întrebări, atât la tarot, cât și la astrologia orara sau previzionala, am înțeles că există un prag de la care într-adevăr, evenimentele prezise se petrec întocmai, dar până la el, mai putem influența ceea ce se va petrece în viitor. Cât încă gândurile, intențiile, simțirile noastre sunt în stadiul incipient sunt posibile mai multe variante; odată ce ele au crescut suficient, deja nu mai putem transformă niște fructe putrede, stricate în unele sănătoase, parfumate. Reciprocă este și ea valabilă.

La creștinii primitivi „Arcani disciplina" era, de pildă, obiceiul de a păstra în secret momentele cele mai importante ale cultului, din teama profanării lui de către păgîni. Oricare cartonaș, denumit tarot, este prins în anumite formații „tas", suprapuse una alteia, ca rîndurile într-o carte. Ghicitorul întoarce tarot cu tarot, pe față de la dreapta spre stânga, începînd cu rândul de jos, continuând cu rândul superior, dar de la stânga spre dreapta, potrivit manierei bustrofedon, utilizată în scrieri orientale vechi. Pe această baza se formulează oracolul, care diferă în interpretare în funcție de sex, vîrstă și uneori de profesiune, apoi de sensul întrebărilor la care dorește să afle răspuns cel ce apelează la ghicitor. Imaginile taroților, ca și denumirile lor constituie indicii precise privind perioada apariției cartomanției cât și sursele care au stat la baza acestei maniere de ghicit. Astfel, desenele evocă arta Renașterii, care descoperă natura și viața, reinventând pe un plan original imagistica romană constituită, într-un spațiu al superstițiilor, monștrilor și miracolelor de factură orientală

III.7. Chiromanția

Chiromanția – denumire conectată cu Grecul “kheir” însemnând “mână”, astfel Kheir Ga / Gher-Ga putând avea interpretarea și ca “mâna Pământului” – este legată de presopunctură. Palmele conțin pe ele “harta” întregului organism; fiecare organ sau sistem are în palmă un punct care îi corespunde.

Vechii chiromanți acordau o mare importanță unghiilor și semnelor de pe ele și luau seama la cele șapte „litere divine” (A, B, C, D, E, F, G) care se puteau afla pe palmă și care-și schimbau sensul după locul ocupat: un A pemuntele lui Ju-piter însemna bogăție, pe muntele lui Marte, minie sau răutate,pe muntele lui Venus, infidelitate; un B pe muntele lui Mercur, înclinații pentru comerț, pe muntele Lunii, sentimente cucernice etc. Deși deosebinduse în privința numărului de linii principale și a denumirii lor, autorii sunt cu toții de acord în ce privește interpretarea lor: „Orice linie dreaptă, perfectă, vizibilă, întreagă, continuă și adâncă pe toată lungimea ei, pe orice munte sar afla, presupune o influență favorabilă a planetei care o predomină, cu excepția celei care merge către percuție sau muntele lui Venus… Figură rotundă este întotdeauna nefastă, afară de cazul când ea se află pe muntele Soarelui sau al lui Jupiter. Figurile triunghiulare sau pătrate presupun, în general, un lucru bun, uneori însoțit de strădanie, afară de cazul când se află în Câmpia lui Marte, unde înseamnă proces cu rudele și omucidere… Linia tăiată și separată presupune scăderea semnificației sale, chiar dacă este întreagă”. Observațiile chi-romantului, spune Tricasso, trebuie să fie transcrise pe un carnețel, împreună cu măsurătorile făcute cu compasul; iar după Jean Taisnier, mina va fi examinată într-o stare de spirit din care să lipsească ura, dragostea sau interesul: „Să se fac cel puțin la trei ore după ce s-a încetat orice fel de muncă și să fie spălată cu grijă deoarece trebuie să fie mai mult umedă decât uscată. Să se observe liniile la lumina cea mai bună de zi, dar nu direct sub razele soarelui și să se facă pe stomacul gol sau cel puțin după o masă sobră și moderată. Persoana să nu fie împovărată de infirmități și să fi atins măcar vârsta de șapte ani”. Dezacordurile dintre specialiști priveau detaliile. De exemplu, care mâna trebuia examinată? Jean Belot susținea că stânga: „Chiromantul trebuie să-și pună baza prezicerilor lui pe stângă, deoarece aceasta ține de inimă și este guvernată de Jupiter”. Dar Jean Taisnier pretindea: „Trebuie să examinăm amândouă mâinile, cu atât mai mult cu cât stânga este favorabilă celor care au venit pe lume noaptea, așa cum dreapta, celor care s-au născut ziua; la bărbați, în special mâna dreaptă, așa cum la femei stânga, după părerea unora”. Preotul din Mil-monts vedea în liniile mâinii care era spiritul protector al persoanei, iar dacă liniile erau roșii, lungi și nu prea adânci, spunea: „Cel care le are astfel ține de natura focului, spiritul său de ierarhia lui Gargatel, împăratul regiunii de foc, sau depinde de prinții care sunt sub el, Tăriei, Tubiel, Gaviel.” În secolul al XVII-lea, se degajă două tendințe, una reprezentată de Ronphile și lucrarea sa, Chiromancie naturelle (1653), cealaltă de Philip May,

un autor din regiunea Franken, și lucrarea Chiromancie mădicinale (1665). Chiromanția era folosită de toată lumea care începuse să se pasioneze pentru a-ceastă artă divinatorie; chiromanpa medicinală, bazându-se pe indicațiile lui Galenus și ale lui Avicenna, arăta cum să depistezi bolile sau predispoziția pentru o boală prin citirea în palmă. O sinteză interesantă a acestor două tendințe a fost făcută de Adrien Sicler în La Chiromancie royale et nouvelle (1666). Autorul, medic, a dorit ca lucrarea sa să folosească tuturor, indifferent de condiția lor. Cu el, chiromanția clasică va continua fără schimbări și în secolul al XVIII-lea: liniile principale, accidentale sau secundare au fost repertoriate; semnele care le modifică sensul (stele, pătrate, ramuri, cruci, grile etc.) sunt cunoscute. Prima inovație din secolul al XIX-lea se datorează căpitanului Stanislas d'Arpentigny care a inventat, în 1843, chirogno-monia; acesta nu mai studiază liniile, ci numai morfologia mâinii. El a făcut considerații aprofundate despre degetul mare („omul se află în degetul său mare”, spunea el), despre mâinile moi și mâinile ferme, precum și despre mâinile elementare; a consacrat mai multe capitole mâinilor în formă de spatulă, „o mină în care a treia falangă a fiecărui deget are forma unei spatule mai mult sau mai puțin evazate”, și care erau preferatele sale: „Trăiască mâinile în spatulă! Fără ele n-ar putea să existe o societate trainică și puternică”, afirma el. D'Arpenti-gny a mai descris și mâna artistică (ce are trei tipuri diferite), mina productivă, mina filosofică, mina psihică („dintre toate cea mai frumoasă și cea mai rară”) și mâna mixtă, reunind elemente din două sau trei tipuri de mâini. Lucrarea sa, pe cât de ingenioasă pe atât de amuzantă la lectură, i-a influențat pe chiro-manții din acea vreme, începând cu cel mai mare dintre toți: Adolphe Desbarrolles (180l-l886).