Practicarea Inotului de Performanta

Cuprins

Introducere

Înotul a jucat un rol important in viața oamenilor de pretutindeni înca de la începutul vremurilor de demult apus a epocii de piatră când omul era vânător-culegător. Orice civilizație, societate, clan, trib își construia așezarea langă o sursă de apă, deoarece apa este esențiala in viața omului pentru a ne menține în viața. În același timp apa oferea pe lânga o sursă de hidratare și o sursă de hrana , iar ca urmare a acestei proprietăți a apei de a suplimenta dieta omului cu hrană, apa a învațat omul să-și creeze ustensile necesare procurării hranei. O altă proprietate a apei pentru om a fost de protecție împotriva prădatorilor iar ca urmare a acestei abilități a apei de a proteja, omul a fost nevoit să învețe sa înoate și a descoperit necesitatea societații în care trăia de a înoata. Și în ultimul rând , omul a descoperit că folosindu-se de apa se poate curăța deci apa joacă și un important rol igienic in viața omului și în integrarea lui în societatea in care trăia.

Citând Gh.Marinescu (2008), care ne ofera informația conform căreia primele atestări ale practicării înotului sau descoperit în „Peștera înotătorilor” care își găsește locația în SV Egiptului în vecinătatea Libiei desene care atesta acest lucru.

Pe măsura ce societatea a avansat iar trecerea timpului sa accelerat înotul a devenit o necesitate și chiar o obligație pentru orice om indiferent de statutul social ,devenind o activitate de loisir.

Citând Gh.Marinescu (2008) ,prima competiție datează din anul 36 î.H în tipul domniei împăratului Suigui care organizează primele curse de înot sub forma de competiții.

Dată fiind natura violentă a omului și setea de războaie purtate în numele aristocrației, înotul a devenit și o importantă componentă in dezvoltarea și pregătirea fizică a soldaților,cavalerilor,samurailor, etc.

Pe masura ce știința a avansat și s-a dezvoltat, înotul a căpatat si o importanță deosebită in ameliorarea stării de sănătate sau a stării de boală. Înotul fiind benefic în cazul persoanelor în vârsta, gravidelor, azmaticilor, persoanelor cu dizabilități fizice, etc. Deoarece date fiind proprietățile mediului acvatic, înotul nu aplica presiune pe organism(coloană vertebrală, articulații, musculatura, etc. ) și nu lucrează cu încărcătură.

Înotul are și proprietăți benefice în plan psihic deoarece ameliorează starile de distres creând în locul acesteia starea de eustres, de aici și starea de „ bine” post-efort unui antrenament de relaxare sau viguros.

Motivația alegerii temei

Princlipala motivație pentru alegerea temei pentru lucrarea de licența constă in practicarea înotului de performanță timp de 11 ani , pe parcursul cărora am întalnit diferite situații ca sportiv care au fost elucidate pe perioada parcurgerii primilor 3 ani în cadrul studiilor de licența, de aici a pornit și curiozitatea crescută pentru rezolvare pregătirii fizice specifice și generle deficitare a sportivilor români încă din perioada antepubertară.

Pe parcursul celor 11 ani de activitate sportivă de performanta am obținut multiplele rezultate la nivel național care constau in locul 1,2,3 în probele de 50m,100m ,200m spate, multiple locuri 1 în ștafete 4x50m mixt, 4x100m mixt. Pe plan internațional am cele mai importante rezultate pe care le-am obținut sunt titlurile de campion si vice-campion internațional în probele de 50m spate și 100m spate. Dar în pofida faptului că am obținut rezultate satisfăcătoare pentru orice sportiv am putut să remarc că, capacitatea de performanță personală dar și a colectivului de coechipiere s-ar fi putut îmbunătăți chiar mai mult deoarece noi ca grup nu realizam o pregătire fizică riguroasa în afara mediului acvatic și din acest motiv am fost motivat să aleg această temă pentru a investiga si eventual rezolva problematica pregătirii calitative a viitorilor sportivi de performanță și mare performanță înca de la începutul pregătirii lor pe acest drum lung si greu de sportiv de elită.

O altă influență importantă asupra deciziei personale de a alege această temă a fost experiența ca instructor de înot, unde am constatat că un sportiv tănar este foarte maleabil, calitățile și deprinderile lui motrice sunt ușor influențabile într-un mod pozitiv,benefic și recomandat încă din această etapa a vieții și pregătirii lui ca sportiv, dar și într-un mod negativ , din păcate cel mai răspândit printre colegii instructorii, care le deteriorează dezvoltarea motrică specifica înotului dar și generala , și în același timp și tehnica stilurilor de înot. Remarcând acest lucru am dorit să aprofundez importanța pregătirii corespunzătoare a sportivilor înca din această perioada și să îmi completez personal cunoștințele în domeniul inițierii sportive în natație pentru pregătirea corespunzătoare a propriilor sportivi.

Și în ultimul rând o altă cauză care m-a determinat să aleg această temă este faptul că metodele și mijloacele de pregătire fizica generală și specifică sunt cam învechite și necesită o reactualizare urgentă deoarece comparând calitativ sportivii români cu cei din alte tări se observă lipsa pregării fizice specifice perioadei și anilor în care trăim. Sportivii români sunt surclasați deoarece antrenorii folosesc metode și mijloace învechite de pregătire a sportivilor iar sportivii se duc la concursurii internaționale slab pregătiții și fără sanse reale de a ocupa un loc pe podium.

Importanța si actualitatea temei

În primul rând , este important, necesar, chiar obligatoriu ca viitori antrenori să consultăm și să cunoaștem literatura de specialitate internă si mondială pentru a putea fi apți, din punct de vedere teoretci, să pregătim viitori sportivi de performanță și înaltă performanță corespunzător,temeinic și minuțios pentru a reda României gloria de demult apusă în concursuri internaționale,mondiale și chiar și olimpice.

Cunoaștere momentului oportun intervenției pregătirii fizice ne determină să experimentăm și sa reactualizăm literatura de specialitate pentru pregătirea noastră profesionala dar și pentru pregătirea sportivilor noștri în concordanță cu pregătirea sportivilor din alte țări împotriva cărora vor concura sportivii noștrii, dacă noi ca antrenori nu ne dăm interesul pentru dezvoltarea personală a cunoștintelor în acest domeniu atunci repercursiuniile se vor răsfrânge asupra sportivilor în competiții internaționale unde sportivii străini vor venii mai bine pregătiți și ne vor întrece iar noi ca antrenori, sportivi, nație vom fi uitați în negura timpului și a istoriei.

Pregătirea fizică generală și specifică este la fel de importantă ca pregătirea tehnică deoarece cu ajutorul pregătirii fizice putem susține o pregătire tehnica corespunzătoare și corectă. Lucrându-se calitativ și nu cantitativ v-om obține rezultatele dorite de la sportivi, calitativ însemnând din partea noastră ca antrenori o bună pregătire teoretică actualizată la nivel mondial.

Actualitatea temei

Literatura de specialitate oferă antrenorului informații despre metode și mijloace de învățăre a procedeelor și despre pregătirea fizică generală și specifică a sportivilor la diferite categorii competiționale, despre formarea simțului apei, a ritmului și a tempoului, și despre straegii ți tactici de cursă. Cei mai cunoscuți autori interni sunt: I. Jivan, (1999), Gh.Marinescu (2002), A Grecu. (2004) , V.Bălan (2008), L. Vasile (2009), etc.

Din literatura de specialitate internațională care aprofundează și ne oferă linii de ghidare importante în vederea pregătirii fizice,tehnice și tactice calitative, antrenamente pentru pragurile aerobe și anaerobe,etc. Menționăm pe E.W. Maglishco(2003), B. Lucero (2009), J.Montgomery (2009), M. Chambers (2009), M. Young (2013), , A. Lynn (2014), etc.

Capitolul I – Noțiuni generale despre înot

Din perspectiva tuturor habitanților tereștrii,uman sau animal, înotul este o formă de deplasare care facilitează o altă modalitate de deplasare a corpului în mediul acvatic, folosindu-se de efectul de flotabilitate adică după Arhimede flotabilitatea este “raportul dintre greutatea proprie și greutatea volumului de lichid dislocui și cel de propulsie ciclică” sau vâslirile, adică necesitatea de a străbate volume mari de apă pe distanțe cât mai scurte, conform Conceptul Counsilman(1994), – Propeller propulsion, care susține menținerii unui echilibru cât mai stabil posibil față de mediu lichid, cu scopul de satisfacere cât mai confortabilă a principalelor funcții vitale și evident – cel al înaintării, deplasării.

            Dicționarul explicativ al limbii române susține că înotul este‘’plutire și înaintare în apă cu ajutorul anumitor mișcări ritmice făcute cu mâinile și cu picioarele…’’. Plutire și înaintare prin mediul acvatic este realizată prin intermediul mișcărilor de ‘cățărare’ deci fac parte din categoria motricității naturale.

            Plutirea la om este mai dificil deoarece segmentul cervical al coloanei este mai scurt și deci este simțită nevoia de a pluti cât mai sus, de a ieși mult peste apă, spre suprafața apei necesită mișcări, eforturi suplimentare față de restul viețuitoarelor , aceste aspect fiind caracteristice copiilor și adulților care nu știu să înoate. Acestor mișcări le este atribuită o dirijare conștientă prin intermediul puterii gândirii; așadar avem capacitatea de a alterna și utiliza o varietate mare de mișcări voluntare în apă, situație aceasta favorizează prioritatea dintre acțiunea motrică de ‘plutire și de ‘înaintare’  să se poată modifica în favoarea celui de-al doilea prin intermediul coordonării optime și eficiente a mișcărilor de vâslire cu cele de respirație în vederea ultilizării celei mai bune poziții de plutire – cu corpul întins la orizontala pe suprafața apei.

Ca sport primordial sau de bază înotul dă conținutul activității de ‘Natație’ disciplină în intermediul căruia regăsim polo pe apă ,săriturile în apă, înotul sportiv(înot în bazin amenajat și înot în ape natural), înot sincron și competițiile masters; iar alături de aceste mari categorii ale natației mai putem adăuga înotul de salvare, înotul utilitar, plonjările la adâncime (mică, medie, mare), înot de agrement, înot medical.

            Concursurile de înot sportiv sunt organizate în bazine cu dimensiuni reglementare conform regulilor oficiale ale FINA (50m/8 culoare – olimpice, 25m/6-8 culoare – de regulă în hale acoperite, ș.a.) ce permite omologarea oficială a unor performanțe (naționale, continentale, mondiale), în probele aprobate de FINA și FRN, probe demixtate(masculin , feminin), pe diferite grupe de vârstă (de la copii peste 7 ani, juniori, seniori , masters și veterani).

            Clasamentele oficiale ale întrecerilor se fac pe baza timpilor cronometrați(serii, finale, etc), rezultate pentru care FINA a realizat și ‘tabele de punctaj’ care fac posibilă apreciera comparativă a fiecărei performanțe, pe căi strict statistico-matematice.

            Fiecare concurs de înot trebuie să fie desfășurat pe baza unui protocol annual , care rezultă din calendarul competitional, regulament conceput de FINA și FRNPM.

1.1 Sarcini

Culegerea de date generale și specifice despre vârsta antepubertară.

Analiza intensivă despre înot la vârsta școlarului mic.

Expansiunea bagajului de cunoștințe privind dezvoltarea forței înotătorilor aflați la vârsta școlarului mic.

Aplicarea unor probe de control pentru investigarea nivelului forței musculaturii membrelor superioare, membrelor inferioare, a musculaturii abdominale și a musculaturii paravertebrale.

Aplicarea unor mijloace eficiente pentru dezvoltarea forței înotătorilor antepubertari.

Elaborarea unor programe de dezvoltare a forței generale și specifice, pe uscat și în apă, și aplicarea acestora pe grupe de sportivi.

Identificarea ratei procentului de succes în urma aplicării programului de pregătire fizica aplicat.

Capitolul 2 – Forța – Calitate Motrică

2.1 Generalității

Citănd S Șerbănoiu. (2003) , care consideră calitătile motrice ca fiind niște caracteristici înăscute ale motricității individului, iarului, iar nivelul acestora de dezvoltare se ameliorează pe tot parcursul vieții urmărind o dinamică dependentă de o serie de factori:

ADN-ul, adica fondul informational genetic al individului.

Caracteristicile procesului de creștere și a dezvoltării biologice, la diferențe semnificative de vârstă, care asigură o ameliorare integrală de-a lungul vieții în vederea dezvoltarea calităților motrice.

Cadrul social și geografic în interiorul căruia se dezvoltă individul.

Implicarea individului într-un proces educativ, formativ organizat și specializat.

2.2 Definiții

Citând A Bota.(1999) , forța este capacitatea corpului de a realiza eforturi învingere, cedare sau menținere în raport cu o rezistență internă sau externă , prin intermediul contracției uneia sau a mai multor grupe musculare.

Citând T.Virgil (2013) , calitatea motrică forță este „ capacitatea de a învinge o rezistență internă sau externă, prin intermediul contracției musculare”.

După A.Demeter citat de Gh.Mitra și Al.Mogoș (1977) ,forța este capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare, bazându-se pe contracția musculară.

După V.M Zațiorski citat de Gh. Mitra și Al.Mogoș (1977), forța este capacitatea individului de a manifesta prin intermediul efortului muscular anumite valori de forță:de menținere(fără a se miodifica lungimea fibrelor musculare), de învingere( cu scurtarea sau lungirea fibrelor musculare) și de cedare( cu alungirea fibrelor musculare).

Citând Gh.Mitra și Al.Mogoș(1977), forța reprezintă posibilitatea organismului uman de a transporta, de a ridica, de a trage și de a împinge unele greutății prin intermediul contracției musculare.

2.3 Factori de condiționare ( limitativi)

Citând A.Bota (1999) , factorii care condiționeaza forța sunt prezentați în figura.2.1:

Fig. 2.1 Factorii limitativi citați din A.Bota (1999)

Citând A.Dragnea (1991) , factorii limitativi ai forței sunt prezentați în figura.2.2:

Fig.2.2 Factorii limitativi citați de A.Dragnea (1991)

2.4 Forme de manifestare

După A.Bota (1999) , formele de manifestare ale forței sunt prezentate în următorul grafic figura.2.3:

Fig.2.3 Forme de manifestare ale forței după A.Bota(1999)

După T.Virgil (2013) , formele de manifestare ale forței se împart în ( vezi figura.2.4):

Fig.2.4 Forme de manifestare ale forței după Virgil T.(2013)

2.5 Metode și mijloace de dezvoltare

Dezvoltarea forței deține o metodologie forte bogată și foarte bine pusă la punct, cuprinzând numeroase metode și mijloace specifice care au o versitilitate impresionantă și care pot fi utilizate în funcție de scopul și obiectivele urmărite și în special de forma de manifestare a forței care căruia i se adresează.

2.5.1 Metode de dezvoltare a forței

După D.Harre citat de Gh.Mitra și Al.Mogoș(1977), apreciază că pentru dezvoltarea forței sunt recomandate trei grupe principale de exerciții:

Exercițiul de concurs, reprezentat de proba în sine. În acest sens, se recomandă efectuarea probei sau exercițiului în condiții identice sau aproximativ identice cu cele din concurs. Exercițiul de concurs, executat respectând condițiile de mai sus, nu trebuie să sufere modificări semnificative în raport cu structura și durata de execuție.

Exerciții speciale, sunt efectuate prin intermediul altor materiale decât cele specifice, dar care trebuie să corespundă în mare parte cu structura și în speciale cu durata de desfășurare a probei respective. Aceste exerciții presupun utilizarea unor obiecte îngreuiate prin intermediul cărora să se efectueze mișcarea pe direcția specifică probei.

Exerciții pentru dezvoltarea foței generale, sunt recomandate a fi folosite în vederea asigurării unei fundații pe baza căreia să se sprijine solicitarea specifică din probă.

Parafrazând V.M.Zațiroski citat de Gh.Mitra și Al.Mogoș(1977) , împarte aceste exerciții în două mari grupe:

Exerciții cu îngreuiere, sunt reprezentate de greutatea propriului corp. În cadrul acestor exerciții sunt recomandate folosirea lor la începutul activității sportive sau în mezociclui pregătirii de bază, dar și la vârste mici și mijlocii.

Exerciții cu rezistență externă, în intermediul cărora se folosesc:

Greutatea obiectelor prin intemediul cărora se efectuează exercițiul;

Rezistența unui partener;

Rezistența obiectelor imobile;

Rezistența mediului extern(alergare pe nisip sau zăpadă);

Antrenamentul în circuit, vizează prin conținutul și structura sa dezvoltarea forței, prezintă următoarele caracteristici.

Anternamentul în circuit este o metodă care dacă este bine utilizată și adaptată cerințelor specifice ale sportului practicat, poate crește considerabil procesul și implicit dezvoltarea unor calități motrice și în special a forței generale.

Scopul antrenamentului în circuit este de a determina dezvoltarea calităților motrice într-un mod sistematic și progresiv. Ele urmăresc:

Creșterea forței generale( putere musculară)

Creșterea rezistenței musuclare.

Creșterea rezistenței cardio-vasculare.

Citând Gh.Mitra și Aș.Mogoș(1977) ,în condițiile în care actionarea este cu precădere pentru dezvoltarea forței generale sau specifice, se deosebesc următoarele variante ale antrenamentului în circuit:

După numărul de exerciții care compun circuitul:

Circuit scurt, 4-5 exerciții.

Circuit mediu, 6-8 exerciții.

Circuit lung, 9-12 exerciții.

După felul exercițiilor și gradul de solicitare:

Circuit ușor, compuns din exerciții în intermediul căruia sunt utilizate obiecte ușoare sau greutatea propriului corp, reprezentând 10-20% din posibilitățile maximale.

Circuit mediu, compus din exerciții în intermediul cărora utilizăm 30-40% din posibilitățile maximale.

Circuit greu, compus din exerciții în intermediul cărora încărcătura este de peste 50% din posibilitățile maximale.

După forma de lucru:

Circuit de durată.

Circuit cu intervale(cu sau fără pauză) poate fi:

Circuit extensiv.

Circuit intensiv.

Circuit cu repetări.

Circuitul cu intervale, folosește în desfășurarea și organizarea lui principiile de bază ale antrenamentului cu intervale. Circuitul cu intervale își păstrează specificitatea de circuit, în acest sens alternăm activitatea fizică în sine cu pauze incomplete de 15-45 de secunde.

Circuitul cu repetări, această formă de circuit cu repetări vizează dezvoltarea forței pure.

Metoda halterofilului, este folosită atât în dezvoltarea forței halterofililor, dar și a sportivilor altor ramuri de sport în care principala calitate motrică utilizată este forța. Această metodă vizează și este specifică dezvoltării forței maximale.

Denumirea acestei metode își regăsește originile în faptul că obiectul principal în intermediul activității este bara de haltere cu discuri, iar ca procedee sunt utilizate cu precădere exerciții cu haltera.

Citănd Gh.Mitrași Al.Mogoș(1977), principala caracteristică a acestei metode o reprezintă creșterea continuă și progresivă a intensității efortului, realizată prin creșterea sistemică și gradată a încarcăturii. Marirea intensității se obține prin patru procedee, și anume:

Creșterea continuă a încărcăturii, greutatea încărcaturii utilizată în activitatea desfășurată se calculează în raport cu puterea maximală individuală specifică fiecărei persoane, iar creșterea încărcăturii este realizată de la o serie la alta, de la o lecție la alta și de la un ciclu la altul(50%-55%-60%-65%-70%-75%).

Creșterea în trepte, în intermediul căreia creșterea încărcăturii se face după ce sa lucrat de mai multe ori cu aceași greutate(50%-50%-55%-55%-60%-60%).

Creșterea și descreșterea continuă, adică după ce urmăm creșterea progresivă a încarcăturii urmează o descreștere treptată și sistemică la fel ca și creșterea (50%-55%-60%-65%-70%-75%-70%-65%-60%-55%-50%).

Creșterea în val, în intermediul căruia se realizează o creștere treptată a încărcăturii urmează o descreștere ușoară făra a ajunge la încărcătura cu care am început, după urmează iarăși o creștere și iarăși o descreștere,etc.(50%-60%-55%-65%-60%-70%-65%-etc.).

Metoda power-training, metoda aceasta are ca principal obiectiv dezvoltarea unei calități motrice combinate, denumită detentă, alcătuită din forță și viteză. Metoda încearcă să asigure rezolvarea problemei antagonismului care rezultă între aceste două calității motrice.

După Gh.Mitra și Al.Mogoș(1977), metoda power-training folosește trei grupe de exerciții:

Exerciții cu greutăți, în special procedeele clasice din haltere.

Exerciții cu mingi umplute.

Exerciții acrobatice.

Principalele elemente de progesie în cadrul acestei metode sunt:

Mărimea încarcăturii

Sporirea numărului de repetări

Creșterea vitezei de execuție

Contracția izometrică, este componentă a procedeelor care au cu precăderea influența selectivă a dezvoltării unei singure calități motrice, și în special pentru dezvoltarea mult mai rapidă a forței. Contracția izometrică solicită intensiv formațiile neruomusculare.

Contracția izometrică implică producerea unei tensiuni la nivelul mușchiului acționat, este o contracție ce nu urmărește scurtarea sau lungirea fibrei musculare, segmentele pe care aplicăm contrcția nefiind deplasate, deci este o contracție statică.

După Gh.Mitra și Al.Mogoș(1977), contracțiile izometrice pot fi obținute prin:

Încercarea de a ridica greutății peste posibilitățuile subiectului.

Împingeri asupra unui obiect imobil.

Prin contracția unei grupe musculare care opun rezistență mușchilor care lucrează în sens opus față de aceștia.

2.5.2 Mijloace de dezvoltare a forței

Capitolul III – Particularități de creștere și dezvoltare a copiiilor antepubertari

3.1 Introducere

Citând A.Dragnea și A.Bota(1999) , care susțin că în general dezvoltarea motrică este privită de către specialiști ca fiind un proces de învătare progresivă și sistemică a deprinderilor motrice pe perioada primelor etape ale vieții, respectiv copilărie și adolescență.

Citând M.Ifrim (1986) , care definește creșterea ca fiind în general uniformă, accelerarea ei petrecându-se în special către sfârșitul acestei perioade, cele mai semnificative și evidente schimbări le reprezintă alungirea membrelor inferioare determinându-se astfel o gracilizazre accentuată a corpului copilului. M.Ifrim susține că până la vârsta de 10 ani, diferențele de creștere și dezvoltare a copiilor de sex opus nu sunt mari, singura diferență constă în faptul că fetele intrând la sfârșitul acestei perioade la pubertate și din această cauza creșterea suferă o accelerare drastică și evidentă.

După A.Dragnea și A.Bota (1999) , ei susțin că în tipul copilăriei, sunt consolidate și combinate deprinderile motrice într-o serie de secvențe de mișcare ce vor conduce eventual la formarea unor deprinderi complexe.

Citănd K.Haywood (1993) , care ne prezintă caracteristicile etapelor de creștere:

Evoluția ontogenică se exprimă în ansamblu prin intermediul a două curbe, una cu traiectorie ascendentă iar cealaltă cu traiectorie descendentă. Transformările în debutul și la sfărșitul ontogenezei se produc cu o viteză remarcabilă ( creșterea în anii incipienți ai vieții și involuția spre sfârșit).

Principala caracteristică a primelor stadii este schimbarea calitativă.

Stadiile motrice subsecvente decurg din stadiile precedente, pe care le incorporează, această caracteristică poartă numele de integrare ierarhică.

Stadiile sunt intrazitive, adică ele decurg unul din altul, astfel că ordinea lor nu poate fi modificată, influentată sau alterată, regresia la stadiul anterior fiind imposibilă.

Avansarea la un stadiu superior este stimulată de un dezechilibru între condițiile de mediu și structurile biopsihice. Manifestarea echilibrului la sfârșitul unui stadiu, în perioadele de stabilitate relativă fiind precedate de perioade instabile, în momentul tranziției între stadii ( comportamentul motric al copiilor este consistent către finalul unei perioade, dar afișează un comportament fluctuant când trec la stadiul superior.

Subiectul are posibilitatea de a dobândii un anumit tip de comportament motric nefiind aplicat imediat în diverse situații, întârzierea aceasta fiind cunoscută sub numele de decalaj orizontal.

Citând A.Bota și A.Dragnea (1999) , caracteristicile motricității la vârsta preșcolara sau a școlarului mic sunt următoarele:

Integrarea în mediul scolar are o puternică influență cu rezonanțe foarte largi în plan psihic,afectiv , cât si în plan de personaluitate; școlarul mic este expus unor solicitări exponențial crescute și resimțite diferit, de la individ la individ, în funcție de dezvoltarea sa biologică. În această perioadă dezvoltarea și creșterea morfo-funcțională a școlarilor sunt în general mai uniforme și mai rapide decât în etapele anterioare.

Dezvoltarea masei musculare este relativ lentă iar tonusul muscular prezintă valori mai reduse favorizând astfel efectuarea unor mișcări cu amplitudine mare în diverse articulații. Forța musculară prezintă valori relativ reduse iar consecința primară este necesitatea producerii unui efort suplimentar în menținerea echilibrului.

Dezvoltarea intelectuală este favorizată de către activitătiile cognitive, fiind influențată și de o plasticitate și elasticitate a sistemului nervos, ceea ce conferă un avantaj funcțional copilului în materie de receptivitate față de adulți.

Motricitatea în această etapă este extraordinară, capacitatea de învațare motrică prezintă valori remarcabile dar prezintă totuși si un dezavantj care constă în faptul că posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință , doar repetarea sistemică stabilizează și incorporează o structură nouă in bagajul motric al copilului.

Copilul la această etapă de varstă a căpătat un plus de forță comparativ cu etapa de vârstă anterioară, el este capabil acum să realizeze o puternică impulsie a piciorului de bătaie,o cooperare realtiv buna a forțelor verticale și orizontale, acțiuni coodronate ale brațelor,etc.

În această etapă caracteristicile psiho-fizice sunt extraordinar de favorabile dobândirii de structuri motrice, ele trebuiesc exploatate corect și benefic copilului pentru învățarea tehnicilor fundamentale coordonate grosier în faza incipientă a învățări, dar consolidate ulterior.

3.2 Particularități morfologice

După M.Ifrim(1986), parametrii morfologici sunt reprezentați de : înalțimea copilului; greutatea; anvergura dimensională a diferitelor segmente corporale , proporțiile și forma lor;compoziția chimică tisulară din care ne interesează masa corporală activă, cantitatea de apă liberă și intracelulară, masa musculară, structura histologică și histochimică a fibrei viscerale; elemente ce definesc tipul constituțional somatic.

3.3 Particularități fiziologice

Citănd M.Ifrim (1986), parametrii fiziologici vizează nivelul funcțional al diferitelor structuri masurate și evaluate prin parametrii morfologici.

La nivelul aparatului osteoartocular și muscular parametrii fiziologici dupa M.Ifrim (1986) sunt:

forța diferitelor grupe musculare și a mușchilor individualizați

mobilitatea articulațiilor.

tonusul muscular.

Parametrii fiziologici ai organelor de simț dupa M.Ifrim (1986) sunt următorii:

acuitatea vizuală.

simțul cromatic.

câmpul vizibil.

acuitatea auditivă.

simțul kinestezic ( metoda Weil).

simțul echilibrului.

În ceea ce privește parametrii fiziologici ai sistemului nervos central citând Ifrim M.(1986) sunt următorii:

tipul de sistem nervos.

determinarea emisferei cerebrale dominante prin intermediul testului Pardue-Pegboard.

determinarea excitabilității prin EEG,EMG și cronaximetrie.

determinarea reactivității prin timpul de reacție,viteză de execuție la o acțiune motrică simplă sau complexă ( metoda Csinady), viteză de repetiție prin intermediul testului Tapping.

determinarea coordonării neuromotorii prin tremometrie ( testul Trasaj).

Determinarea funcționalității sinapselor prin evaluarea și măsurarea timpului de latență periferică și reflexul Hoffman.

La nivelul sistemului endocrin parametrii fiziologici expuși de către M.Ifrim (1986) sunt reprezentați de către determinarea funcționalității sistemului endocrin prin intermediul dozărilor hormonale în concordanță cu tipologia endrogină.

Caracteristicile fiziologice ale sistemului nervos dupa M.Ifrim (1986), sunt în principal identice la copil cât și la adult , greutatea creierului este aproximativ similara la copil cât și la adult, dar din punct de vedere funcțional, dezvoltarea creierului înca nu este completă. În aceasta categorie de vârsta, antepubertară, putem constata o mai bună dezvoltarea a sistemului de semnalizare primar, aria corticală este în apropierea maturității.

Aparatul locomotor prezintă următoarele caracteristici ,din punct de vedere fiziologic, potrivit lui M.Ifrim (1986):

oasele la această vârstă sunt mult mai dure decat cele ale categoriei anterioare de vârstă datorită consolidării sistemelor funcționale lamelare, fapt care determină o creștere ușoară a rezistenței acestora la solicitările interne și externe de presiune,răsucire și tracțiune.

În debutul perioadei ( 6-7 ani) ritmul general de creștere este mai accentuat decât cel de până la această vârstă, urmând ca ulterior ( 8-11 ani) să observăm încetinirea lui semnificativă, mai ales în aria somatica ( creșterea taliei,etc.).

Între vârsta de 7-9 ani la fete și 7-11 ani la băieți, ritmul de osificare și de creștere scade în raport cu etapa precedentă. Pe parcursul aceastei perioade nu mai apar centre noi de osificare.

Între vârsta de 9-11 ani la fete și 11-12 ani la băieți, se conturează o etapă de proliferare activă, iar ca urmare a acestui proces observăm apariția apofizelor, a oaselor sesamoide iar la nivelur cavităților medulare procesul de dezvoltare încetează ceea ce duce la o definitivare a acestora, dar această etapă se continuă odată cu pubertatea.

În jurul etapei de vârstă de 6-7 ani se definitivează cifoza toracică.

La vârsta de 6 ani musculatura ajunge să reprezinte aproximativ 22% din greutatea totală corporala față de peste 35% la adulți.

La copii de vârsta antepubertare fibrele musculare sunt relativ mai lungi decât la adulți , iar porțiunile tendinoase sunt evident mai scurte. La începutul acestei perioade porțiunile tendinoase sunt încă subțiri, au nuclee mari și sunt bogate în apă și sarcoplasmă.

La copii de vârsta antepubertară tonusul muscular este mai scăzut față de cel de la adulți, ceea ce favorizează realizarea mult mai amplă a mișcărilor articulare, dar în acelși timp îngreunează realizarea unor mișcări diferențiate, de precizie, fine.

Mobilitatea articulară la acestă vârstă este mult mai amplă deoarece procesul de definitivare a aparatului tendinos nu este încă definitivată iar acest lucru favorizează realizarea unor miscări cu mobilitate și amplitudine semnificantă.

La nivelul aparatului cardiovascular caracteristicile fiziologice după M.Ifrim (1986) sunt:

La acestă vârstă cordul reacționează puternic, dar fiind neeconomic la efort. Irigația coronoriană este bogată, dar în același timp mecanismele de reglare se află încă la nivel slab până la vârsta de 7 ani deoarece nu sunt bine dezvoltate, ele fiind mult mai adaptate la solicitări ușoare.

După Demeter A. citat de M.Ifrim (1986)La copii de 6 ani, frecvența cardiacă în repaus este în medie de 1000 de litrii pe minut, la copii de 7 ani frecvența cardiacă este de 90 de litrii pe minut, la copii de 8 ani frecvența cardiacă este de 84 de litrii pe minut, iar la copii de 12 ani frecvența cardiacă este de 80 de litrii pe minut.

La vârsta antepubertară volumul sistolic, în repaus, are valori de aproximativ 20 ml la vârsta de 6 ani și de 30 ml în apropierea sfârșitului peroadei antepubertare.

La copii de vârsta antepubertară debitul cardiac este mare cu valori de 2-2,5 litrii pe minut în repaus, iar în timpul efortului se observă o creștere de aproximativ de 4-5 ori, ea poate ajunge la valorile ei maxime la 8-9 litrii pe minut la copii de vârsta de 6-8 ani, iar la copii de 10-12 valorile ajungând la 10-12 litrii pe minut.

După A.Demeter citat de M.Ifrim (1986), care în cercetările sale a descoperit o valoare medie a tensiunii arteriale sistolice de aproximativ 72 mmHg, iar valoare medie a tensiunii diastolice este de 40 mmHg. La copii cu vârsta de 8 ani s-au înregistrat creșteri în valorii de până la 75,5/44 mmHg, la copii cu vârsta de 9 ani valorile arată că tensiunea arterială poate ajunge la 79/47 mmHg, iar la vârsta de 10 ani copii prezintă valori de 83,5/50 mmHg.

După M.Ifrim (1986) caracteristicile fiziologice ale aparatului respirator la vârsta antepubertara sunt:

Cavitățiile nazale sunt mult mai înguste și mai mici la copii decât la adulți.

La adulți laringele este situat cu 3 vertebre mai dus de la copii, la copii până la vârsta de 13 ani poziția laringelor nu este definitivă dabea la această vârstă laringele ocupă poziția ei definitivă.

La începutul vârstei fibrele elastice ale bronhiilor sunt rare și abia la vârsta de 12 ani se dezvoltă rapid. La început bronhiile respiratorii sunt puține la număr, iar țesutul intersitial slab dezvoltat prezintă puține fibre elastice.

După A.N.Ionescu (1963) citat de M.Ifrim (1986)La copii de vârstă antepubertară toracele se dezvoltă lent, indicele de proporționalitate evaluat după formula lui Erismann prezintă valori pozitive până la vârsta de 5 ani la fete respectiv 6 ani la băieți, iar după aceste vârste valorile scad sub zero și devin încet, încet negative pe toată durata perioadei antepubertare și pubertare.

După A.Demeter ,M.Gagea și colab(1973) citați de M.Ifrim (1986) capacitatea vitală urmează o pantă ascendentă paralelă cu capacitatea anatomică a plămânilor, atingând un salt important între varstele de 6-8 ani. Către sfârșitul perioadei antepubertarea, capacitatea vitală atinge valori medii de 1800-2000 ml la elevii care participă în mod sistematic la orele de educație fizică și sport în ciclul 1 și la 2200-2400 ml la cei care participă și la activitățile sportive extracuriculare din școală.

După A.Demeter citat de M.Ifrim (1986)La această vârstă mușchii respiratori accesori sunt insuficient dezvoltați, ei nu pot asigura mărirea necesară și corespunzătoare a volumului toracal în efort, iar din această cauză amplitudinea mișcărilor respiratorii este relativ mică, iar din această cauză atingerea unor valori crescute la minut debitului respirator. În consecință, la vârsta de 6 ani, volumul respirator în repaus este de 2,5-2,8 litrii pe minut, iar în timpul efortului poate ajunge până la valori de 18-20 l/m.

Capitolul IV – Metode și mijloace specifice înotului utilizate în dezvoltarea forței

4.1 Metode de dezvoltare a foței în înot

4.2 Mijloace de dezvoltare a foței în înot

Capitolul V – Studiu personal cu privire la dezvoltarea forței la copii antepubetari

5.1 Scop

Scopul lucrării este de a identifica și evidenția eficiența unor programe de dezvoltare a forței la copii antepubertari , care includ mijloace de pregătire pe uscat și în apă în antrenamentul de înot prin obiecte ajutătoare specifice înotului și a exercitiilor cu obiectele ajutătoare.

Intenția noastră este de a investiga forța generală și segmentară la nivelul membrelor superioare și inferioare , a abdomenului și a musculaturii paravertebrale cât și a forței specifice înotului.

5.2 Ipoteză

Dacă acționăm asupra dezvoltării forței încă din perioada antepubertară atunci dezvoltarea fizică și dezvoltarea calitativă a sportivilor de performanță se va îmbunătății drastic atât la nivelul dezvoltării forței cât și la nivelul tehnicii și corectitudinii stilului de înot.

5.3 Subiecții

Subiecții asupra cărora noi am aplicat teste de măsurare și evaluare , iar ulterior aplicarea programului de exerciții pentru dezvoltarea forței ( grupa experimentală) sunt elevi și sportivi ai Colegiului Național „Emil Racoviță” București, toți sunt elevi în clasele a III-a și a IV-a deci aparțin categoriei competiționale Junior III, cu o experiență minimă în competiții, dezvoltați fizic normal și fără probleme de sănătate, locomotorii sau mintale.

5.4 Perioada și locul desfășurării cercetării

Cercetarea noastră sa desfășurat în perioada 01.11.2014-01.02.2015 în intermediul bazinului „Lia Manoliu” în cadrul grupei de sportivi ai doamnei antrenoare Bărbuț Ramona, iar prin acordul și binevoința doamnei antrenoare ne-am putut desfășura cercetarea și ne-am pus în practică programul de exercitii și experimentele.

5.5 Teste aplicate

Pentru evaluarea inițială și finală a sportivilor componenți ai grupelor experimentale și de control au fost folosite aceleși probe de evaluare.

Testele pe care noi le-am aplicat sunt :

Flotări, realizarea a cât mai multor flotări în intermediul a 30 de secunde. Testul flotărilor a fost efectuat pentru evaluarea forței membrelor superioare.

Abdomene, realizarea a cât mai multor abdomente în intermendiul a 30 de secunde.Testul abdomenelor a fost efectuat pentru evaluarea forței mușchilor abdominali.

Extensii ale trunchiului, realizarea a cât mai multor externsii ale trunchiului în intermediul a 30 de secunde. Testul extensiilor de trunchi a fost efectuat pentru evaluarea forței mușchilor paravertebrali.

Genuflexiuni, realizarea a cât mai multor genuflexiuni în intermediul a 30 de secunde. Testul genuflexiunilor a fost efectuat pentru evaluarea forței membrelor inferioare.

5.5 Analiza și interpretarea rezultatelor

În continuare vă vom prezenta rezultatele obținute în timpul evaluării inițiale efectuate anterior implicării noastre prin intermediul programului de exerciții sugerat.

În continuare va vom prezenta rezultatele obținute în timpul evaluării finale efectuate post aplicării programului de exerciții propus și aplicat pe perioada desfășurării activității noastre în incinta bazinului „Lia Manoliu”

Din acest punct vă vom prezenta interpretarea datelor obținute, corelarea și validarea rezultatelor testelor și a programului propus de noi pentru dezvoltarae forței generale și specifice înotului.

5.6 Designul cercetării

5.7 Metode și tehnici de cercetare

Metoda Observației

Citând A.Dragnea si A.Bota(1999) , metoda observației „consta în urmărirea sistematică (intenționată) cu scop bine precizat, a actelor, acțiunilor și activităților motrice”

Metoda Experimentului

Conform definiției date de A.Dragnea și A.Bota(1999) , metoda experimentului reprezintă cea mai importantă și realistă metodă de cercetare prin intermediul căreia specialiștii în domeniu pot influența,afecta și manevra desfășurarea și ameliorarea unor fenomene proprii activităților fizice.

Metoda Anchetei

Această metodă a fost folosită în desfășurarea experimentului nostru strict prin proprietatea sa de interviu( convorbire) cu subiecții experimentului. Parafrazând A.Dragnea și A. Bota(1999), această metodă urmărește cunoașterea opiniilor, motivelor, intereselor și opțiunile subiecților anchetați.

Metoda bibliografică