Practica In Viata Bisericii din Orice Timp și In Mod Special In Timpul Nostru
INTRODUCERE
Această lucrare tratează o temă de reală importanță practică în viața Bisericii din orice timp și în mod special în timpul nostru, când năzuințele ecumenice creștine se văd implicate în străduințele spre unitate a Bisericilor. Lucrare se dorește a fi o fundamentare cât mai adâncă și cât mai solidă a importanței Tainelor Botezului și Mirungerii, care fac parte din categoria celor de inițiere alături de Euharistie, în viața creștină, în felul în care sunt înțelese și practicate în Biserica Ortodoxă, pe baza tradiției începând de la Sfinții Apostoli.
În tratarea lucrării se acordă un loc important și acțiunii Sfântului Duh, întrucât prin această lucrare el aduce un aport la reliefarea pnevmatologiei în viața Bisericii și în noțiunea Tainelor, ca legături vii ale lui Hristos cu credincioșii și astfel prin rolul important recunoscut Sfântului Duh în Biserică și în Taine, se reliefează și caracterul specific al Ortodoxiei și însușirea ei de Biserică plină de viață ce răspunde necesităților spirituale concrete ale credincioșilor.
Botezul este evenimentul pascal și penticostal, încorporând pe cel botezat în Hristos și miruit în Biserica plină de Duhul Cincizecimii. În tratarea Botezului ca ,,pecete”, se insistă pe o înțelegere ortodoxă mai duhovnicesc-comunitară a acestei noțiuni din care catolicii fac un temei al teoriei catolice despre caracterul indelebil al Botezului de natură oarecum juridică.
Prin intrarea în comunitatea treimică, cel botezat intră în comuniunea bisericească umană și viceversa. Credința Bisericii este înțeleasă astfel nu ca stare subiectivă individuală, ci ca condiție obiectivă a Botezului și a celorlalte Taine pentru că credința este parte ontologică a Tainelor și ține de ființa lor, mărturisirea ei devenind ,,cuvânt sacramental” al Bisericii, căci în acest cuvânt sacramental se prelungește actul soteriologic al lui Hristos prin Duhul Sfânt. Omul credinicios se mântuiește întrucât se unește cu Hristos și repetă drumul lui, pentru mântuirea sa prin Sfintele Taine. Hristos este sacramentul sau Taina originară și darul culminant al lui Dumnezeu oferite oamenilor prin care s-a realizat răscumpărarea sau mântuirea neamului omenesc și îndumnezeirea oamenilor care participă prin Biserică la Taina Supremă, Hristos. Prin Hristos, sau mai exact prin Duhul lui Hristos ,,Tainele sunt centrul întregii vieți a Bisericii, ele sunt condiția indispensabilă pentru creșterea Trupului Bisericii. Tainele sunt încheieturile și legăturile care unesc Trupul lui Hristos, pornind din Capul lui și prin aceasta unesc pe credincioși, încât aceștia sunt, ca un singur om, având o singură inimă și un singur suflet (Fapte 4, 32). Numai prinTaine se realizeză unitatea pentru care s-a rugat Hristos (Ioan 17, 26)”. Căci ele sunt mijloacele sau actele vizibile prin care ni se comunică viața lui Dumnezeu, coborâtă la dispoziția noastră în Hristos, prin Biserică. Tainele sunt continua deschidere de putere, de har a lui Hristos către noi și comunicare a Lui cu noi în Biserică.
Tratând la modul general, Tainele sunt împărtășiri ecleziale de viață dumnezeiască din Hristos, celor ce se încorporează prin ele în Hristos sau odată încorporați în El ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, cred în Hristos. Validitatea și lucrarea mântuitoare a Tainelor sunt dependente de credința Bisericii pe care la rândul lor o explică și o pecetluiesc. Pentru că nu orice Botez încorporează pe cel ce-l primește în Hristos ca mădular al Bisericii Sale, ci numai Botezul Bisericii în care Hristos întreg rezidă în ea, Hristos și Duhul Lui, sau altfel spus, al Bisericii care deține plenitudinea harului de la Hristos prin Sfinții Apostoli și prin urmașii lor, în mod neîntrerupt și neschimbător.
Toate Tainele sunt relații personale cu Hristos în Biserică și o continuare și multiplă dăruire a lui Hristos în Duhul Bisericii, luată ca întreg, ca trup al Său, cu multe mădulare și fiecărui mădular în parte care participă la viața lui Hristos din Biserică și se împărtășește cu unele sau cu mai multe din Tainele Bisericii. De altfel, rostul Tainelor este de a ne împărtăși puteri dumnezeiești la începutul marilor slujiri și etape ale vieții pământești, arătându-se prin aceasta că și etapele și slujirile principale ale vieții noastre pământești sunt daruri ale lui Dumnezeu. Botezul și Mirungerea marchează începutul și încorporarea noastră în Hristos și în Biserica Lui, ca comunitate a celor botezați în Hristos, pecetluiți cu Duhul Lui și uniți deplin cu Hristos care ni se oferă ca mâncare și băutură spre și mai multă viață. Așadar, Botezul redă condiția și posibilitatea omului de îndumnezeire pierdută de Adam prin ștergerea păcatului cu apele curățitoare pline de Duhul lui Hristos, iar Mirungerea împărtășește harul dumnezeiesc pentru exercitarea unor slujiri în viața aceasta și în Biserica lui Hristos.
I. Caracterul sacramental al Tainei Botezului și al Mirungerii
I.1. Prezentarea și însemnătatea actelor Tainei Botezului și Mirungerii
În Biserică, Tainele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos-Dumnezeu. În acest proces fiecare Taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte. Botezul, de pildă, este începutul vieții celei noi a omului în Hristos, pe care îl face mădular al Trupului lui Hristos, Biserica, după care urmează creșterea și desăvârșirea, dar nu în afara Bisericii, ci în Biserică. Astfel, nimeni nu se poate împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, dacă nu a primit în prealabil Botezul și Mirungerea în Biserică.
Pecetea lui Hristos în Botez este act de o clipă dar și de durată continuă. ,,Acum chipul lui Dumnezeu se întipărește mai bine în sufletul omului decât odinioară, iar statura omului e făcută acum, în Botez, și mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de acum chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite.” Botezul este făcut în numele Sfintei Treimi, cu invocare distinctă a fiecărei persoane divine, odată cu cele trei afundări în apa baptismală, indiciu clar că fiecare persoană divină participă la reînnoirea chipului dumnezeiesc în om, stricat și întunecat prin căderea lui Adam, și că omul este reașezat prin Botez, în comuniunea de iubire și viață cu Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Cei botezați iau chipul lui Hristos sau devin împreună-purtători ai chipului lui Hristos. Dar pecetea lui Hristos dată în Botez mai înseamnă și Duhul Lui, împărtășit celui botezat, care rămânând în acesta și fiind mereu reaprins prin noi întâlniri mijlocite de celelalte Sfinte Taine, adâncește imprimarea chipului lui Hristos în ființa creștinului. Prin Patima și Învierea Sa, Hristos a devenit Duh-πνευμα. Același lucru trebuie să realizeze și omul, traversând și pătrunzându-se de Patima lui Hristos prin Botez, și intrând și bucurându-se de Învierea Lui, care îi aduce revărsarea Duhului lui Dumnezeu pentru a deveni om duhovnicesc, adică purtător al Duhului. Configurarea lui Hristos ca efect al Botezului este luarea de către creștin a formei lui Hristos și anume a lui Hristos Duhul, despre care Sfântul Apostol Pavel a zis: ,,Domnul este Duhul însuși” (II Cor. 3, 17). Astfel creștinul obține și el ungerea Duhului și devine în realitate un alt Hristos, adică Duh.
Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, întrucât prin el, cel botezat primește harul sfințitor al renașterii spre o viață nouă dar și dobândirea celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea .
Fiecare Taină scoate în evidență o învățătură de credință, în legătură cu scopul său și o dezvăluie credincioșilor. Astfel Botezul arată stricăciunea firii omenești prin păcatul strămoșesc și trebuința renașterii în Hristos, iar ungerea cu Sfântul și Marele Mir arată întărirea și creșterea creștinului în darul primit prin Botez. Prin Botez, creștinii sunt toți împreună- purtători ai chipului lui Hristos Duhul. Creșterea lui Hristos în fiecare nou botezat și încorporarea lui tot mai deplină, transparența pentru Hristos și îndumnezeirea prin Duhul a fiecăruia sunt rodul colaborării omului cu harul dumnezeiesc împărtășit prin celelalte Taine și al unirii tot mai depline cu Hristos euharistic plin de Duh Sfânt.
Botezul este unicul drum de acces la Hristos și la mântuire, în Biserica lui Hristos. Taina Botezului ține deci, de ființa Bisericii, adică realizează Biserica ca o comunitate sobornicească a celor încorporați în Hristos. Considerat ca o desăvârșire și prin urmare ca abolire a circumciziunii iudaice, Botezul creștin nu este o invenție teologică tardivă. Botezul ne-a fost dăruit de Hristos însuși. Acest adevăr este exprimat, în mod explicit, în Col. 2, 11: ,,Toți în el ați fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos”. Analogia Botezului creștin cu circumciziunea, mărturie a alianței lui Dumnezeu cu poporul său și calitatea de tip sau simbol al circumciziunii în vederea Botezului creștin, ci mai ales lucrarea specifică Botezului creștin, instituit de Hristos însuși (Matei 28, 19) și practicat chiar de Sfinții Apostoli, începând din ziua Cincizecimii, când Biserica a intrat în istorie ca comunitate sobornicească sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.
Botezul este ușa de intrare în creștinism; numai cel ce a trecut prin această ușă dobândește și calitatea de creștin, devenind membru al Bisericii. Fără botez nu este nici Biserică, dar nici putința de a intra în împărăția cerurilor, precum spune Mântuitorul însuși, în convorbirea Sa cu Nicodim: ,,De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan. 3, 5). De aceea, toate confesiunile sau ramurile în care este împărțită astăzi creștinătatea sunt de acord că botezul este una, și anume cea dintîi în ordine, dintre Tainele Bisericii, adică dintre acele lucrări sfinte, în care, prin mijlocirea unor rituri sau ceremonii religioase se împărtășește celor ce cred în Iisus efectele lucrării Sale mântuitoare, continuată în Biserică prin harul Sfântului Duh, coborât peste Sfinții Apostoli în ziua Cinci-zecimii și transmis de aceștia urmașilor lor sfințiți. Așadar, Taina Botezului facilitează accesul către viața Bisericii, și trasează o punte spre comuniunea cu Dumnezeu, Biserica fiind ,,casa Dumnezeului celui viu” (I Tim. 3, 15), motiv pentru care, prin Botez ,,răsare în sufletul credincioșilor o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu”.
Săvârșitorul botezului. În condiții normale numai episcopii (arhiereii) și preoții, care sunt urmașii legiuiți ai Sfinților Apostoli la conducerea și slujirea Bisericii. Dată fiind însă însemnătatea botezului pentru mântuire, pentru ca să nu moară cineva nebotezat, Biserica socotește valabil și botezul de necesitate, adică botezul săvârșit, la cazuri de mare nevoie (de exemplu, când pruncul trage să moară și nu avem la îndemână un preot), de un credincios laic, adică de orice creștin ortodox, bărbat sau femeie, prin împlinirea ritualului sumar care alcătuiește miezul slujbei botezului, adică prin afundarea pruncului de trei ori în apa curată și rostirea formulei consacrate: ,,Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu…. în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”. Dacă cel botezat astfel supraviețuiește, preotul va completa ulterior restul slujbei botezului, după rânduiala obișnuită (de la afundare înainte).
Primitorul botezului. Orice om, de orice vârstă (prunc, copil, adult), care n-a mai fost botezat o data cu botezul creștin valid: pruncii nebotezați, necreștinii (ca de exemplu evreii sau musulmanii), precum și membrii acelor secte (denominațiuni) creștine care nu recunosc botezul ca taină (cum sunt quakerii sau tremurătorii) sau care nu cred în Sfânta Treime, dogma fundamentală a creștinătății (ca socinienii sau unitarienii). Adulții proveniți din aceste religii sau secte, înainte de a fi botezați trebuie să fie catehizați, adică instruiți în adevărurile elementare ale credinței ortodoxe și pregătiți sufletește pentru primirea botezului, așa cum se făcea în primele 6-7 secole cu toți cei ce voiau să intre în creștinism (catehumeni, oglașenici sau cei chemați, cum li se spune în rugăciunile Bisericii). Biserica Ortodoxă a întocmit pentru astfel de cazuri o rânduială specială a botezului, deosebită de cea pentru botezul pruncilor.
Adulții lipsiți de minte, dacă sunt așa din naștere, sunt socotiți ca niște prunci in vârstă și pot fi botezați, iar dacă au devenit așa la vârstă înaintată, pot fi de asemenea botezați, dacă înainte de nebunie sau în momentele de luciditate și-au exprimat dorința de a primi botezul. Pruncii născuți morți nu se botează (dar se dă mamelor lor canon de pocăință, dacă lucrul s-a întâmplat din vina lor). Copiii părăsiți (lepădați de mamele lor sau găsiți), despre care nu se știe dacă au fost botezați sau nu, se botează negreșit, pentru ca nu cumva să rămână necurățiți prin botez. În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească primitorii botezului, se cere de la cei vârstnici: dorința de a primi botezul, credință (Marcu 16, 15 și Fapte 7, 37- 38), pocăință (Fapte 2, 38) și cunoașterea elementară a adevărurilor de credință. La prunci, pentru îndeplinirea acestor condiții garantează nașii. Nașii (οιαναδοχοι) sunt credincioși în vârstă care însoțesc pe cei care vin la botez (atât pe prunci cât și pe cei în vârstă), în calitate de garanți sau chezași ai acestora, luându-și angajamentul solemn, înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii, că finii lor vor fi crescuți ca niște adevărați creștini și că vor fi buni credincioși ai Bisericii lui Hristos. Nașii trebuie să fie creștini ortodocși, buni credincioși, în vârstă (nu copii) și de același sex cu cel ce se botează. Nu pot fi nași călugării (căci ei, trăind în mănăstiri, nu pot să se îngrijească de fini) și nici părinții copilului ce se botează.
Timpul săvârșirii botezului. În vechime, și mai ales în perioada de înflorire a disciplinei catehumenatului (secolul al IV-lea — al Vl-ea), când veneau la botez mulțimi mari de catehumeni, adulți, botezul se săvârșea cu mare solemnitate, de regulă în ajunul următoarelor sărbători mari: a) La Nașterea Domnului (25 decembrie), botezul fiind socotit ca ,,o naștere la o nouă viață”; b) La Botezul Domnului (Epifania sau Arătarea Domnului, 6 ianuarie), când a fost botezat Mântuitorul însuși; c) La Paști, pentru că botezul este icoana morții și a învierii lui Hristos; d) La Rusalii, când serbăm Pogorârea Sfântului Duh, care este botezul cel mai deplin: botezul cu Duhul Sfânt (de aceea, la slujba sfintei liturghii din aceste sărbători, în loc de ,,Sfinte Dumnezeule…”, se cântă până astăzi cântarea din slujba botezului: ,,Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat, Aliluia!” Dar pentru botezul pruncilor nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple să moară nebotezați. În cazuri normale, botezul se face de obicei la șapte zile după nașterea pruncului, ori între șapte și patruzeci de zile, în orice zi de sărbătoare (mai ales duminica), fie înainte, fie după sfânta liturghie.
Efectele botezului. Precum reiese din cuvântul Sfântului Apostol Petru (Fapte 2, 38), cel dintâi efect al Tainei Botezului, adică darul de căpetenie dobândit, de cel ce se botează, este iertarea păcatelor. Pruncii botezați primesc iertarea de păcatul strămoșesc, moștenit de toți cei născuți din femeie, din pricina păcatului primilor oameni (Romani 5, 12), iar cei vârstnici primesc și iertarea de păcatele personale, săvârșite înainte de botez. Iertarea păcatelor, condiționată le cei vârstnici de pocăința care trebuie să preceadă botezul, face din cel botezat o făptură nouă din punct de vedere religios-moral, o ființă spălată de întinăciunea păcatelor și curățită prin baia botezului. De aceea, botezul a fost socotit încă de la început ca o „baie a nașterii celei de a doua” (Tit 3, 5), o naștere la o nouă viață, viața spirituală, viața in Hristos; prin el ne încorporăm la Biserică, adică devenim membre ale acestui trup tainic al cărui Cap este Hristos însuși.
Taina Mirungerii. Încă de la început, iertarea păcatelor și calitatea de neofit (nou creștin) sau membru al Bisericii, dobândită prin botez, era pecetluită, întărită sau întregită printr-un alt semn văzut, menit să împărtășească noului botezat puterea și darurile Sfântului Duh, trebuitoare pentru creșterea, sporirea și întărirea neofitului în viața cea nouă, întru Hristos. La început Sfinții Apostoli împărtășeau acest dar ceresc, după obiceiul din Vechiul Testament, prin punerea mâinilor lor peste capatele celor botezați (cf. Fapte 8; 12, 14-18), iar mai apoi prin ungerea acestora cu untdelemn sfințit sau cu Sfântul Mir (conform II Cor. 1, 21—22 și I Ioan 2; 20- 27). Acest act al ungerii constituie cea de a doua Taină Sfântă a Bisericii, care întregește și desăvârșește pe cea a botezului: Taina Mirungerii sau a Confirmării, cum i se spune în Biserica Romano-Catolică pentru că ea ,,confirmă” sau întărește efectele botezului. Cu toate că este taină deosebită de cea a botezului, în vechimea creștină ea nu s-a săvârșit niciodată separată de botez, ci totdeauna îndată după el și în strânsă legătură cu el, adică în cadrul aceleiași ceremonii sacre, dar are rolul de a ,,desăvârși latura pozitivă a lui, trezirea la noua viață, completând spălarea spirituală a omului prin ungerea lui, adică curățirea prin strălucire”. În această Taină lucrează puterea Duhului Sfânt în scopul întăririi Trupului lui Hristos (Biserica); și dacă în unele vârste ale Bisericii Duhul Sfânt împărtășea ,,puteri de a vindeca, de a prooroci, de a vorbi în limbi, precum și alte daruri, care toate dădeau oamenilor puterea lui Hristos cea peste fire, ceea ce împărtășește la toți creștinii de totdeauna și din orice vreme sunt darurile cele atât de folositoare sufletului”, pe care Sfântul Apostol Pavel le cuprinde în expresia ,,roada Duhului” care este ,,dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare, curățenie”(Gal. 5, 22-23) Din punct de vedere liturgic, mirungerea nu constituia deci o slujbă bisericească sau un serviciu religios independent de cel al botezului, ci a făcut parte din însăși rânduiala botezului. Aceeași este situația pînă acum în Biserica Ortodoxă și în celelalte Biserici Răsăritene, rânduiala mirungerii fiind împreunată cu cea a botezului și alcătuind cu ea o singură slujbă sfântă.
Rânduiala actuală a serviciului botezului e alcătuită din două părți distincte: una premergătoare (introductivă), numită Rânduiala catehumenatului sau Rânduiala facerii catehumenulu,, care se săvârșește în exonartexul (pridvorul) bisericii, ori la ușa de intrare, și slujba botezului propriu-zis, care se săvârșește în pronaos (tinda bisericii) și în care se încadrează și mirungerea.
I.2. Botezul și Mirungerea după literatura patristică
Botezul ocupă primul loc între Sfintele Taine, fiindcă Taina Botezului servește ca ușă, cale care duce la împărăția harică sau în biserică și de care este condiționată și participarea la celelalte Sfinte Taine.
În ceea ce privește ritualul botezului, acesta este necesitat de corupția naturii umane prin păcat, având ca scop de a sfinți pe acela care vine către Taina renașterii, vestindu-i schimbarea ce se face în sufletul celui botezat. Deși ceremoniile nu aparțin substanței botezului și lipsa lor nu lovește botezul de nulitate, totuși numai în caz de absolută necesitate se îngăduie lipsa lor. Altfel, episcopul sau preotul care va săvârși fără nici un ritual botezul, cade sub grea pedeapsă canonică.
În vremea primară a creștinismului, Tainei Sfântului Botez îi preceda o instrucție creștină sistematică și o pregătire trupească și sufletească deosebită. Candidatul la botez trebuia mai întâi să-și îndeplinească stagiul de catehumen, apoi să aștepte ,,zilele Paștelui”, când urma să fie botezat, cu post și rugăciune. Din canonul al 45-lea al Sinodului din Laodiceea, aflam că, dacă un catehumen nu se anunța pentru botez, îndată la începutul Postului Mare ci ,,după două săptămâni ale patruzecimii”, acela nu se mai putea boteza în Sâmbăta Mare, deoarece nu a ținut întreg posiul prescris în cursul întregii Păresimii.
Taina Sfântului Botez ,,este, după semnele cele simbolice, inițierea nașterii celei sfinte din Dumnezeu”, zice Dionisie Pseudo-Areopagitul. Ea simbolizează ,,prin figuri naturale și potrivite pentru oameni, enigmele contemplării celei vrednice de Dumnezeu. Căci cum s-ar putea arăta în chip suficient această Taină, chiar dacă ar muți rațiunea mai dumnezeiasca a sfintelor ceremonii, pentru a înrâuri în mod sfințitor asupra vieții virtuoase a candidatului la botez, prin convingere, și cuvântul lui Dumnezeu, și pentru a arăta celui botezat, într-un chip mai concret, prin spălarea cu apă naturală, curățirea de toată răutatea, printr-o viață virtuoasă și dumnezeiască… Lumina divină s-a revărsat, întotdeauna, peste ochii cei spirituali, înrâurind în chip binefăcător. Spre imitarea acesteia, este preînchipuit ierarhul (sau preotul), raspândind peste tot și fără pizmă razele cele luminoase a învățăturii sale celei pline de Dumnezeu. El imită pe Dumnezeu, gata să lumineze pe cel ce vine la dânsul. Semnul crucii pe care îl face sfințitul slujitor celui de botezat și înscrierea lui în numărul celor mântuiți, simbolizează starea fericită de care se va bucura candidatul , fericirea divină îi primește în comuniunea cu ea; îi face părtaș al propriei sale lumini, cu care-l pecetluiește precum un semn; îl umple de Dumnezeu și-l face părtaș al moștenirii celor plini de Dumnezeu, așezându-l în ceata celor sfinți”.
Taina ungerii cu Sf. Mir își are originea sa simbolică în înseși faptele petrecute la râul Iordanului cu Mântuitorul: Așa precum în Iordan Sf. Duh s-a pogorât asupra Mântuitorului ,,în chip substanțial”, tot așa și celor botezați li ,,s-a dat ungerea și antitipul aceluia prin care a fost uns Hristos” (Is. 61, 1). ,,Hristos a fost uns cu untdelemnul spiritual al bucuriei, adică cu Duhul Sfânt, care este numit untdelemnul bucuriei (Ps. 44,8-9), pentru motivul că el este pricinuitorul bucuriei duhovnicești”. ,,Ieșiți din baia botezului suntem unși cu ungere sfântă după ritualul vechi. Ungerea ni se face materialmente, dar ea poartă fructe spirituale, precum și la botez cufundarea este un act material, dar fructele sunt spirituale când suntem curățiți de păcate”, zice Tertulian.
I.2.1. Taina Botezului și Mirungerii după catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului
Numirile date Sfântului Botez de Sf. Chiril. În cateheze sale întâlnim o mulțime de numiri pe care Sfîntul Chiril le dă în legătură cu prima Taină a Bisericii. În primul rând trebuie amintit însuși termenul de botez, το βαπτσμα, termen care a intrat în graiul bisericesc, ca desemnând prima Taină a Bisericii noastre. Acest termen apare în Catehezele Sfântului Chiril însoțit de atribute care-1 definesc. Astfel, Botezul este numit de Sfântul Chiril ,,dumnezeiesc și de viață făcător”, primul atribut făcând aluzie la originea, iar al doilea, la efectele Botezului. A doua numire pe care Botezul o primește în Catehezele Sfântului Chiril este aceea de ,,baie”, το λουτρόν. Astfel, în Procateheză Botezul este numit ,,baia renașterii”, τού λουτρού της παλιγγενισιας. Aceste prime două numiri ale botezului fac aluzie, pe de o parte curățirea, atât a trupului omului, cât și a sufletului acestuia: una exterioară și vizibilă, iar alta lăuntrică și nevăzută, dar nu mai puțin eficientă. Botezul mai este numit, în chip figurat, «moarte și Înviere» (Rom. 6, 11 ; II Petru 2, 24), căci, în concepția Sfântului Chiril, ca și în aceea a Sfântului Pavel (Rom. 6, 11), toți cei care primesc baia botezului, trebuie să moară mai întâi cu Hristos, prin afundarea în apă, care preînchipuie mormântul Domnului, ca după aceea, odată cu El să învieze ca om nou, transfigurat lăuntric de harul Duhului Sfânt. În acest chip Botezul devine ,,libera renaștere a înfierii”, fericita formu1ă prin care Sfântul Chiril arată atât libertatea individului în actul Botezului, cât și darul lui Dumnezeu care înfiază în chip spiritual pe cel ce se scufundă de trei ori în apa sfințită a botezului. Botezul, folosind de asemenea un termen ai Sfântul Chiril, înseamnă o lepădare a robiei păcatului și o încredințare a noastră în ,,robia Domnului”. Acesta este un alt nume pe care îl primește Botezul în catehezele Sf. Chiril. În acest chip, Botezul devine ,,arvuna Duhului Sfânt” (II Cor. 5, 5), τόν άρραβώνα τού πνεύματος τού άγίου, ,,pecete tainică”,μυστικήν σφραγίδα, ,,baia pocăinței”, τό λοντρόν τής μετανοιας.
În Procateheză Sfântul Chiril subliniind importanța Botezului, îi acordă în șir aceste numiri, care-1 caracterizează și-l definesc: ,,Mare lucru este Botezul care vă stă înainte. Preț de răscumpărare pentru cei robiți, iertare păcatelor, moarte păcatului, renaștere sufletului, haină luminată, pecete sfântă care nu se poate strica, scară către cer, desfătare paradisului, pricinuitor al împărăției, harismă a înfierii”. Privind sub alt aspect Botezul, Sf. Chiril îl numește ,,sfârșitul Vechiului Testament și începutul Noului Testament”, semnul suprem că darul a luat locul umbrei, iar preînchipuirea a fost înlocuită cu realitatea.
Necesitatea botezului. Din înseși numirile pe care le primește botezul în opera Sfântul Chiril, se vede necesitatea lui pentru cel ce dorește, potrivit învățăturilor evanghelice, să-l primească. Cu toate acestea însă, autorul Catehezelor stăruie mult de-a lungul operii sale asupra acestei chestiuni de o importanță deosebită. El nu lasă ascultătorilor nici o îndoială asupra necesității Botezului: ,,Dacă cineva nu primește Botezul, nu se mântuiește”, spune Sf. Chiril. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda Botezului Său arată necesitatea Botezului: ,,Iisus a sfințit Botezul când însuși S-a botezat”, spune, de asemenea autorul Catehezelor. ,,Iar dacă Fiul lui Dumnezeu S-a botezat, este oare evlavios cel ce disprețuiește Botezul?” Corneliu, argumentează Sfântul Chiril, era un bărbat drept (Fapt. Ap. 10, 1-2), fapt care se vede din aceea că a fost învrednicit să vadă pe îngeri, iar rugăciunile sale au fost ascultate înaintea lui Dumnezeu, și cu toate acestea el a trebuie să se boteze în numele lui Iisus Hristos (Fapt. Ap. 10, 48). Și concluzia care se impune de la sine este aceasta: ,,Nu va intra în împărăția cerurilor cineva, oricât de plin de virtuți ar fi și de fapte bune, dacă nu va primi prin apă pecetea”. Această învățătură este descoperită de însuși Mântuitorul, prin cuvintele: ,,Dacă cineva nu se va naște de sus…, din apă și din Duh, nu poate să intre întru împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3).
Cu toate că afirmă necesitatea botezului pentru toți oamenii, Sfântul Chiril admite, în consens cu alți Părinți bisericești, că Dumnezeu în marea Sa iubire de oameni a lăsat și alte căi deschise celor ce vor să se mântuiasca, dar nu pot primi botezul dintr-un motiv sau altul: ,,Dovezile despre existența vieții veșnice sunt numeroase. Dumnezeieștile Scripturi ne arată nouă, care dorim să dobândim această viață veșnică, felurile în care putem s-o dobândim… Un mod de a dobândi viața veșnică este credința, căci este scris: „Cel ce crede în Fiul, are viață veșnică”(Ioan 3, 36). Alt mod este propovăduirea Evangheliei (Ioan 4, 36). Alt mod este „mucenicia și mărturisirea lui Hristos” (Ioan 12, 25).
Pregătirea și condițiile pentru primirea botezului. Odată stabilită necesitatea botezului, Sfântul Chiril nu uită să le descopere ascultătorilor săi atât modul în care trebuie să se pregătească pentru primirea primei Taine a Bisericii, cât și condițiile care se cer catehumenului, adică celui ce se înfățișează preotului pentru a fi botezat. Catehezele Sfântul Chiril sunt mărturia cea mai grăitoare despre pregătirea pentru Sfântul Botez. Aceste cateheze au fost rostite tocmai în scopul pregătirii celor ce doreau să primească prima Taină a Bisericii. Cel ce primește botezul, trebuie să cunoască îndatoririle pe care se leagă să le păzească prin intrarea în Biserică și poruncile învățăturii creștine.
Prima stare pe care trebuiau s-o dobândească cei ce doreau să primească Sf. Botez era aceea a catehumenatului. Episcopul Ierusalimului explică ascultătorilor săi starea în care se găsește un catehumen: ,,cuvintele dumnezeiești răsunau în afară de el, împrejurul lui. Auzea de nădejde, dar nu o cunoștea ; auzea de Taine, dar nu le înțelegea ; auzea Scripturile, dar nu le cunoștea adâncurile”.
După ce purta numele de catehumen pentru o vreme, candidatul la botez primea pe cel de φωτιζόμενος – cel ce se pregătește pentru primirea Botezului. Cei luminați au o altă înțelegere față de învățăturile Bisericii. În legătură cu aceștia Sfântul Chiril spune: ,,Acum cuvintele dumnezeiești numai răsună în jurul tău (ca în cazul catehumenijor, n.n.), ci răsună în adâncul tău, căci Duhul locuiește în tine și face de acum înainte mintea ta, casă dumnezeiască”.
Cea mai de seamă condiție, pentru primirea botezului este, însă, credința. Această condiție este amintită de nenumărate ori în Catehezele Sfântul Chiril. La acest capitol trebuie făcută o mențiune specială în legătură cu altă condiție pentru primirea botezului, despre necesitatea căreia vorbește Sfântul Chiril în Cateheza II: Pocăința. Vorbind la începutul Catehezei despre originea răului și a păcatului, care stă în libera voință a omului întrebuințată rău, Sfântul Chiril expune după aceea învățătura Bisericii potrivit căreia, prin pocăință omul poate să fie, iertat de păcatele sale. Sfântul Chiril izgonește din sufletul celor ce au savârșit păcate grele deznădejdea, arătând că toate păcatele adunate la un loc nu biruiesc mulțimea milostivirii lui Dumnezeu. Se cere numai ca, asemenea lui David (Psalmul 30, 19) să-și mărturisească suferința lui Dumnezeu, și leacul nu va întârzia. Actul mărturisirii trebuie însă însoțit de pocăința. Exemplele celor ce și-au ispășit păcatele prin pocăință, nu-i lipsesc Sfântul Chiril. În Cateheza a II-a a Sfântului Chiril este vorba, după cum se vede din cele arătate, de o mărturisire a păcatelor în fața lui Dumnezeu, anterior primirii botezului. Această pocăință nu trebuie să fie confundată cu Taina Mărturisirii, care se administrează celor botezați, ci trebuie înțeleasă ca un mijloc de pregătire a candidaților la botez și ca o condiție pentru primirea acestuia.
Efectele botezului. Candidatul astfel pregătit se poate apropia de baia botezului, spre a primi iertarea păcatului strămoșesc, cu toate urmările sale și a tuturor celorlalte păcate, savârșite până atunci, primul și cel mai însemnat dar făcut de Dumnezeu, celui ce se botează în numele Sfintei Treimi. ,,Dacă vei lepăda pe omul cel vechi cu propria ta voie, ți se vor ierta toate faptele tale, fie desfrânarea, fie adulterul, fie orice alt fel de destrăbălare. Care păcat este mai mare decât acela de a răstigni pe Hristos? Și totuși, și pe acesta îl curățeste botezul.” Această idee se întâlnește sub o formă sau alta în toate denumirile pe care le primește botezul în Cateheze. Astfel, Botezul înseamnă ,,prețul răscumpărării centru cei robiți păcatului, moarte păcatului, renaștere sufletului”, iar cel botezat reintră în raiu1 cel spiritual, primind un nume nou. Botezu1 devine așadar, mijloc de imunizare împotriva diavolului, pecete mântuitoare care nu se șterge.
Sfântul Chiril arată în Cateheza III că omul fiind alcătuit din trup și suflet, curățirea care se operează prin Taina Botezului este dublă: una netrupească, pentru suflet, iar alta trupeasca, pentru trup: ,,Apa curățește trupul, iar Duhul pecetluiește sufletul ca să ne apropiem de Dumnezeu, fiindu-ne stropită inima cu Duhul și fiindu-ne spălat trupul cu apă curată”.
Tot în legătură cu efectele botezului, trebuie făcută o mențiune specială asupra botezului ereticilor. După ce afirmă că nu este cu putință ca cineva să se boteze de două sau trei ori, având în vedere caracterul indelibil al Tainei, Sfântul Chiril spune: ,,Numai ereticii trebuie botezați din nou, deoarece botezul dinainte n-a fost botez”. Trebuie să înțelegem că Sfântul Chiril se referă la botezul celor eretici, care nu era săvârșit în numele Sfintei Treimi, condiție esențială pentru validitatea Tainei, după cum subliniază Sfântul Chiril.
Taina Mirungerii. Sfântul Chiril, care-și propunea să explice ascultătorilor săi acele Taine ale Bisericii, pe care ei urmau să le primească în noaptea învierii, data intrării lor în Biserică, nu întârzia să arate în ce constă Taina Mirungerii și ce semnificație are ea. Acestei chestiuni îi este dedicată a treia Cateheză mistagogică, intitulată περί χρίσματος după cum promisese în chip expres în Cateheza XVIII, unde această Sfântă Taină poartă numele de pecetea împărtășirii Duhului Sfânt ή σφαργίς τής κοινωνίας τού άγίου πνέυματος.
A doua Taină a Bisericii, practicată la început prin punerea, mâinilor Sfinților Apostoli (Fapt. Ap. 8, 16), este privită de Sfântul Chiril ca o Taină net distinctă de Sfântul Botez, lucru care se vede fie și numai din această intrare în subiectului Catehezei V mistagogice: ,,Cu ajutorul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, la adunările de mai înainte, ați auzit în chip îndestulător despre Botez (περί βαπτίσματος) și Mirungere ( καί χρίσματος ) și despre împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos (καί μεταλήψεως σώματος καί αϊματος Χριστού)”.
Taina ungerii cu Sfântul Mir își are originea sa simbolică, spune Sfântul Chiril, în înseși faptele petrecute la râul Iordanului cu Mântuitorul. Așa precum în Iordan, Sfântul Duh S-a pogorât asupra Mântuitorului în chip substanțial, tot așa și celor botezați li s-a dat ungerea, antitipul aceluia prin care a fost uns Hristos. Acesta este Duhul Sfânt, despre care vorbea Fericitul Isaia în profeția lui: ,,Duhul Domnului este peste mine, pentru că El m-a uns” (Isaia 61, 1). În legătură cu materiaTainei, Sfântul Chiril stăruie în chip special, subliniind că ea nu este un simplu Mir, ci un dar al lui Hristos și al Sfântului Duh, lucrând prin prezența reală a Duhului. Și tot așa precum la botez apa sfințită lucrează atât asupra trupului cât și asupra sufletului, și aici, Sf. Mir unge trupul, dar sufletul se sfințește prin Sfântul și de viață făcătorul Duh.
Mirungerea a fost preînchipuită în Vechiul Testament, mai intâi de Aaron, care a fost uns cu Mir, pentru a deveni arhiereu (Lev. 4, 5), iar mai tîrziu de Solomon, care pentru a fi rânduit împărat, s-a spălat în apele râului Ghion, iar după aceea a fost uns, semnul supremei consacrări (III Regi 1, 39-45). Mirungerea este însă cu mult mai presus decât aceste ungeri preînchipuitoare ale Vechiului Testament, întrucât ea este lucrarea Duhului Sfânt. Numai în urma Mirungerii, cei botezați pot să fie numiți cu adevărat creștini, căci renașterea lor din apă este confirmată prin această Sfântă Taină, care oferă pecetea Duhului Sfânt, confirmarea Tainei Botezului.
Trebuie subliniat și faptul că, în vremea Sfântul Chiril, Mirungerea se administra îndată după Botez, așa cum se face și astăzi în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de romano-catolici, care o administrează la o vârstă mai înaintată, ca să nu mai vorbim de protestanți, care o socotesc numai ca o prelungire a Sfântului Botez. În încheierea scurtei sale Cateheze despre Mirungere, Sfântul Chiril cere ascultătorilor să păstreze nepătată această ungere, căci în acest chip vor fi învățat toate poruncile mântuitoare ale Bisericii.
Expunând învățătura veacului IV despre Botez și Mirungere, Sfântul Chiril face un serviciu neprețuit, dându-ne sentimentul reconfortant, că Biserica Ortodoxă păstrează o tradiție al cărei martor de seamă devine Sf. Părinte, episcop al Ierusalimului, în jumătatea a doua a veacului IV, ceea ce vorbește de la sine despre grija manifestată de Biserica luptătoare, față de păstrarea autenticității Sfintelor sale Taine.
I.2.2. Taina Botezului după ,,Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur
Numirile botezului . Sfântul Ioan enumera denumirile botezului, căutând pentru fiecare din ele o bază biblică. El numește botezul : curățire, curățire mistică, baie a renașterii, iluminare, înmormântare, tăiere-împrejur, cruce.
Adresându-se catehumenilor în Catehezele prebaptismale, Sfântul Ioan le spune că li se explică slujba Botezului dinainte, pentru ca ei sa știe și să se apropie de această Taină cu o credința și siguranță mai mare și sa se poată bucura din plin de generozitatea divină. Pentru a înțelege mai bine cele ce se vor săvârși asupra lor, catehumenii trebuie să aibă credință puternica și sa vadă cu ochii sufletului, cu ochii duhovnicești, pentru a nu se gândi numai la cele ce cad sub simțuri. Sub fiecare din formele riturilor văzute, ei trebuie să vadă lucrarea nevăzută a lui Dumnezeu.
Exorcismele. Vorbind despre rostul exorcismetor, Sfântul Ioan spune: ,,Trebuie să știți pentru ce după cateheza zilnică noi vă trimitem spre glasurile exorciștilor. Căci aceasta nu se face nici degeaba, nici la întâmplare. Ci, întrucât vă pregătiți sa primiți pe împăratul ceresc, de aceea după cuvântul nostru de învățătură, luându-vă în primire cei rânduiți spre aceasta, ca unii care împodobesc o rasă pentru împăratul care va să vină în ea, așa curațesc ei conștiința voastră prin acele înfricoșătoare cuvinte, care alungă toată viclenia celui rău, și o fac vrednică de venirea (prezența) împăratului. Căci e cu neputință ca diavolul, oricât de rău și oricât de neîmblânzit ar fi, să nu vă părăsească, cu mare grăbire, după rostirea acelor cuvinte înfricoșătoare și după invocarea Stăpânului obștesc al tuturor. Și apoi, chiar acest rit toarnă în suflet multă evlavie și îl îndeamnă spre multă zdrobire de inimă”. Efectele exorcismelor erau deci: alungarea demonilor, curățirea minții și pocăința inimii, adică pregătirea psihologică a catehumenului pentru primirea adevăratului sau stăpân și împărat.
Sfântul Ioan nu pierde prilejul de a accentua acum perfecta egalitate a tuturor candidaților la botez în fața Bisericii și a misterului creștin, indiferent de condiția sau starea lor socială: „Ceea ce e vrednic de admirație și paradoxal (de necrezut) este că aici dispare orice deosebire și orice nepotrivire de rang social. Căci dacă (în viața socială) unul este în vreo dregătorie lumească, altul se mândrește cu bunul său neam, altul cu slava din această viață, aici însă și unii ca aceștia stau la cot cu cerșetorul și cu cel îmbrăcat în zdrențe, iar adesea, și cu orbul și cu șchiopul și nu se rușinează de cele ce se savârșesc; căci ei știu că în cele duhovnicești toate acestea nu au nici un preț, ci se are în vedere numai starea de curăție a sufletului.” Afirmarea unor asemenea concepții și atitudini creștine, cu atâta claritate și fermitate, în acest al patrulea veac al erei creștine, în care toată organizarea societății pagâne sclavagiste se întemeia tocmai pe diferența profundă dintre clasele sociale, avea desigur sensul și importanța unei adevărate revoluții sociale; și aceasta o face Sfântul Ioan în multe din omiliile sale (vezi Cateheza III, Omilia X, la I Corinteni în P. G.).
Atitudinea exterioară (τό σχήμα ) a catehumenilor, care vin la exorciști desculți, dezbrăcați (acoperiți cu o simplă tunică sau manta) și cu mâinile întinse spre cer, simbolizează durerea pe care o simt cei ținuți în lanțurile diavolului; prin aceasta ei arată starea lor de captivi, de robi care vor să se elibereze din tirania celui rău și totodată se pregătesc să intre într-o nouă captivitate, să primească jugul, cel ușor de purtat, al lui Hristos.
Sfântul Ioan se adresează apoi creștinilor care garantau pentru catehumeni (astăzi nașii), atrăgându-le atenția asupra răspunderii ce și-au luat și asupra datoriilor lor de chezași și îndrumători spirituali ai finilor lor pe calea virtuților. Sfântul Ioan îi numește άναδεχόμενοι – cei care primesc pe neofiți, îndată după ieșirea din apa Botezului – și adaugă că, dată fiind nobila lor sarcină, se obișnuiește să fie numiți și părinți duhovnicești, iar finii sunt fiii lor duhovnicești; ei trebuie să-și ia în serios angajamentul făcut și să supravegheze, să îndemne, să sfătuiască și să îndrepteze pe finii lor, cu o afecțiune cu adevărat părintească. Cele două paragrafe (15 și 16) ale Catehezei II, consacrate de Sfântul Ioan nașilor la botez, constituie unul dintre puținele texte patristice care atestă existența încă din vechime, a instituției nașilor de botez.
Lepădările. Atitudinea de captivi, cu care catehumenii se înfățișează înaintea preoților și rugăciunea lor în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, arată atât robia grea din care au scăpat cât și pe aceea, mai ușoară, a lui Hristos, în care intră de acum. Din formula sacramentală a lepădării („Mă lepăd de tine, satana…”), Sfântul Ioan explică numai ce trebuie sa înțelegem prin cuvintele ,,pompa (strălucirea) lui satan”, .care și pe atunci păreau, probabil, mai greu de înțeles: tot felul de păcate, spectacolele păgâne din hipodromuri și din teatre, întâlnirile pline de râsete și de vorbiri nerușinate, prevestirile și ghicirile, auguriile și observarea timpurilor, incantațiile, amuletele, sărbătorile păgâne.
Ajungând la acest moment din riturile baptismale, într-una din catehezele sale, Sfântul Ioan face o emoționantă digresiune, amintindu-și de ziua neuitată, în care și el rostise aceste cuvinte la primirea Botezului (circa 372) și regretând cu amar păcatele făcute de atunci, păcate pentru a căror iertare el imploră și pe catehumeni să se roage, ca niște fii iubitori; într-o cateheză similară, el se aseamănă cu femeile măritate mai de mult, care, atunci când văd mirese tinere înaintând spre altar, plâng pentru că, după nunta lor, n-au știut să-și păstreze nepătat voalul alb de mireasă.
Unirea cu Hristos. Sfântul Ioan nu explică pe larg în ce constă unirea cu Hristos, dar prinde prilejul să accentueze încă o dată marea bunătate a lui Dumnezeu, Care, în schimbul acestor câteva cuvinte rostite de catehumeni, ne acordă, nouă, care nu dăm în schimb nimic, un tezaur întreg de bunătăți spirituale.
Efectele botezului. Sfântul Ioan vorbește, cu o deosebită stăruință, despre efectele Botezului, nu numai în Catehezele baptismale, ci și în unele din omiliile sale exegetice. El accentuează, mai mult decât alți Sfinți Părinți, puterea curățitoare a botezului, care spală în apele lui orice păcat, oricât de mare: ,,Chiar dacă cineva este moleșit ori desfrânat, ori idolatru, chiar dacă ar fi făcut orice rău, chiar dacă ar fi plin de toată răutatea omenească, totuși, dacă se va pogorî în cristelnița apelor va ieși din dumnezeieștile valuri mai curat decât razele soarelui”. Amintind ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 6, 11 : ,,Și așa ați fost unii, dar v-ați spălat, v-ați sfințit, v-ați îndreptat în numele Domnului nostru Iisus și în Duhul Dumnezeului nostru”, Sfântul Ioan adaugă : ,,Noi ne vom strădui să vă arătăm că cei ce se apropie de baia (botezului), devin curați de orice răutate ; dar cuvântul nostru a arătat mai mult: că ei devin nu numai curați, ci și sfinți și drepți. Căci Sfântul Apostol nu spune numai : Ați fost spălați…, ci : Ați fost sfințiți și ați fost îndreptați… După cum o scânteie care cade în vâltoarea apelor se stinge îndată, tot așa păcatul omenesc, căzând în colimvitra dumnezeieștilor ape, se scufundă și se nimicește. Botezul se numește regenerare, tocmai pentru că el este o nouă creație, o zidire din nou. Așa cum o statuie de aur, întunecată de fum, de vechime, de rugină sau de praf, dacă este retopită își recapătă strălucirea inițială, tot așa Botezul este ca o topitoare a Duhului, în care firea noastră, întinată de urmele păcatului, e retopită prin focul harului, redobândindu-și strălucirea curăției originare și plămădind un om nou din cel vechi”.
Vorbind în altă parte tot despre efectele botezului, Sfântul Ioan subliniază că neofitul este o făptură cu totul nouă, amintind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Dacă cineva este în Hristos, el este o făptură nouă” (II Cor. 5, 17). Harul lui Dumnezeu remodelează și toarnă din nou sufletele, făcând din ele altele decât cele dinainte, nu transformând natura, ci schimbând voința și luminând ochiul minții, pentru a vedea limpede urâciunea păcatului și frumusețea virtuții. Foștii idololatri adoră acum pe Ziditorul făpturii și disprețuiesc pe idolii adorați. Ei au devenit membri ai unei alte cetăți, ai Ierusalimului ceresc, noi soldați ai lui Hristos (οί νέοι τού Χριστού στρατιώται), soldați duhovnicești (στρατιώται πευματικοί) ai Bisericii.
Într-o altă cateheză a sa, Sfântul Ioan descrie și enumeră, cu știuta-i solemnitate oratorică și într-o minunată gradație, efectele multiple ale Botezului. ,Neofiții sunt ca niște stele care strălucesc pe pământ mai mult decât stelele pe ceruri; acelea dispar la venirea zilei, acestea încep să strălucească o dată cu ziua cea neapusă a învierii lui Hristos și vor străluci și mai puternic în ziua cea înfricoșată a arătării Lui din urmă, când «drepții vor străluci ca soarele în împărăția cerurilor» (Matei 13, 43). «Cei ce ieri erau robi, acum sunt liberi (Matei 8, 36) și cetățeni ai Bisericii; cei ce mai înainte erau în rușinea păcatelor, sunt acum în siguranță și în dreptate. Căci ei sunt nu numai liberi, ci și sfinți, nu numai sfinți (Rom. 1, 7) ci și drepți (Rom. 2, 13), nu numai drepți ci și fii (Rom. 8, 14), nu numai fii ci și moștenitori (Rom. 8, 17), nu numai moștenitori ci și frați (Matei 12, 50) ai lui Hristos, nu numai frați ai lui Hristos, ci și împreună-moștenitori (Rom. 8, 17), nu numai împreună-moștenitori ci și mădulare (I Cor. 6, 15), nu numai mădulare, ci și templu (I Cor. 3, 16), nu numai templu ci și organe ale Duhului”.
După botez, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe neofiți: ,,Fugiți de toate ispitele diavolului, împodobiți-vă cu zelul pentru virtute, frecventați biserica, petreceți-vă ziua în rugăciune și mulțumire, în lectură și zidire sufletească, în conversații spirituale, căci Botezul nu folosește la nimic, dacă după Botez continuăm a duce o viață nedemna.”
Nu se menționează nicăieri la Hrisostom ungerea postbaptismală (mirungerea sau confirmarea), care, fără îndoială, se savârșea și la Antiobia, ca și în alte părți ale lumii creștine din acel timp, îndată după botez. Se menționează însă conducerea neofiților la dumnezeiasca Masă, unde ei gustau din Trupul și din Sângele Domnului, deci împărtășirea pentru prima oară a neofiților, care avea, desigur, loc în cadrul liturghiei credincioșilor din noaptea Paștilor, la care ei aveau dreptul să ia acum parte pentru prima oară.
I.3. Dispoziții canonice referitoare la administrarea Sfântului Botez
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Mergând, învățați toate neamurile botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”… (Matei 28, 19-20), Biserica a rânduit ca Taina Sfântului Botez să se săvârșească de episcop sau preot. După cum am văzut, canonul 49 apostolic poruncește ca Sfântul Botez să se săvârșească în în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
Oricine nu va săvârși Botezul în numele Sfintei Treimi fie episcop, fie preot să se caterisească. În același sens glăsuiește și canonul 50 apostolic. În Constituțiile Apostolice se precizează limpede: „Noi nu dăm dreptul de a boteza altor slujitori (citeților, cântăreților și ușierilor) decât numai episcopilor și preoților, iar ajutoarele sunt diaconii.” Diaconul nu poate boteza decât în caz de necesitate. În aceeași situație, Biserica ortodoxă îngăduie ca Taina Sfântului Botez să fie administrată de orice laic creștin, chiar și o femeie ba chiar și părintele propriu. Acest pogorământ pe care nu-l întâlnim la administrarea celorlalte Sfinte Taine se întemeiază pe faptul că Botezul este o condiție esențială a mântuirii. Mântuitorul Însuși a spus : „Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5).
Biserica Ortodoxă a rânduit ca în cazul în care pruncul va supraviețui să se împlinească tot ceremonialul care nu a fost făcut la Botezul în cazuri de necesitate. Nu au existat abateri de la rânduielile Bisericii cu privire la săvârșitorul Botezului. Săvârșitorul este episcopul sau preotul, care se află în ascultarea Bisericii, respectă învățătura sa de credință și administrează Taina Sfântului Botez potrivit rânduielilor canonice. În vremea noastră, Botezul este administrat de preoții Bisericii.
Săvârșirea și locul săvărșirii Sfântului Botez. Botezul, ușa de intrare în Biserică, a fost privit întotdeauna în strânsă legătură cu rămânerea în Biserică. De aceea, discuțiile despre validitatea sau nevaliditatea Botezului au început odată cu schismele și ereziile apărute în viața Bisericii.
Cea dintâi prevedere canonică se referă la condițiile de administrare a Sfântului Botez. Este vorba de canonul 47 apostolic, care prevede: ,,Episcopul sau prezbiterul, de va boteza din nou pe cel botezat, după adevăr sau de nu va boteza pe cel spurcat de către neeinstitorii de Dumnezeu, să se caterisească ca unul care-și bate joc de crucea și moartea Domnului și nu deosebește, pe preoți de către preoții mincinoși”. Prima grijă era, prin urmare, primirea Botezului în numele Sfintei Treimi. Această prevedere canonică ne amintește de luptele hristologice și de vremea când disputele trinitare stăruiau încă adine în conștiința Bisericii.
În mod expres glăsuiește canonul 49 apostolic: ,,Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar boteza după porunca Domnului în Tatăl și în Fiul, și în Sfântul Duh, ci în trei fără de început sau în trei fii sau în trei mângâietori, să se caterisească”. Persoanele treimice sunt indicate: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. „Rânduirea Domnului” despre modul de săvârșire al Tainei Sfântului Botez este textul din Matei 28, 19: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
De mare importanță pentru modul de săvârșire a Botezului este canonul 50 apostolic. El hotărăște: „Dacă vreun episcop sau preot nu va săvârși trei afundări ale unei Taine, ci o afundare care se face întru moartea Domnului să se caterisească. Că nu a zis Domnul întru moartea Mea botezați, ci mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh.”
Biserica Ortodoxă practică, potrivit acestei prevederi, Botezul prin cufundare. Reluând hotărârea canonului 50 apostolic, Sfântul Vasile cel Mare în canonul 91 scrie: „Dar de unde a se afunda de trei ori omul (la botez)? Dar din care Scriptură sunt și cele câte sunt la botez, a se lepăda de Satana și de îngerii lui? Au nu din această învățătură nepublicată și tainică pe care părinții noștri au păstrat-o în tăcere, ferită de indiscreție și de ispitire fiind ei bine învățați a păstra în tăcere pe cele sfinte ale tainelor”.
În Biserica primară, ca și în zilele noastre, de altfel, Botezul prin stropire se aplica numai bolnavilor. Era un Botez de necesitate și nu după uzul permanent. De felul cum cineva primea botezul depindea și statutul său in biserică. Canonul 12 al Sinodului de la Neocezareea hotăra ca cel ce nu a primit Botezul prin afundare să nu fie primit la preoție: „Dacă cineva bolnav fiind s-a luminat prin botez nu se poate înainta la presviterie, căci credința lui nu este din convingere ci din nevoie.” Un astfel de candidat la preoție putea fi hirotonit numai în circumstanțele: lipsă de candidați, dovada unei credințe ferme și a unui zel în viața creștinească.
Biserica romano-catolică a generalizat din veacul al XlV-lea, practica Botezului prin stropire. Sinodul trildentin anatematizează pe cei care ar socoti că: „Biserica romană, mamă și învățătoare a tuturor Bisericilor, nu profesează o doctrină adevărată în privința botezului.”
Protestanții săvârșesc Botezul prin stropire, susținând că așa s-a practicat în timpul Sfinților Apostoli. Ei aduc ca temei scripturistic, Botezul de la Cincizecime, spunând că nu a fost posibil ca cele 3000 de suflete să fie botezate prin cufundare.
Biserica Anglicană practică Botezul prin afundare, iar în cazul celor bolnavi, prin stropire. Ea este singura Biserică din Occident care se apropie de Bisericile Ortodoxe în ceea ce privește practica Sfântului Botez.
Păstrătoare a tezaurului de credință, Biserica Ortodoxă săvârșește Sfântul Botez prin afundare. Această practică o întâlnim atestată și în Constituțiile Apostolice: „Episcope, după chiul prescris mai sus vei unge capul celor ce sunt de botezat fie bărbați, fie femei, spre a simboliza botezul spiritual, apoi sau tu sau un preot subordonat ție, îi vei cufunda în apă, în care timp vei pronunța asupra lor invocarea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.”
În ceea ce privește locul de săvârșire al sfântului Botez canoanele prevăd numai bisericile. Astfel, prevede canonul 59 trulan: „Botezul cu nici un chip să nu se săvârșească în paraclisul care se găsește în casă particulară, ci cei ce voiesc a se învrednici de preacurată luminare, să meargă la bisericile catolicești (ortodoxe) și acolo să primească darul acesta. Iar de se va găsi cineva care nu va ține cele hotărâte de noi, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi laic, să se afurisească.” Regulamentând săvârșirea Tainei Sfântului Botez în Biserici, se dădea, prin aceasta, o mai pronunțată notă apartenenței la biserică prin Botez. De asemenea se precizează, în canon, ca botezul să se săvârșească numai în bisericile care au păstrat unitatea și dreapta învățătură a Bisericii. Sinodul trulan prin canonul 31 îngăduia săvârșirea botezului în paraclise, dar numai cu aprobarea episcopului: „Clericii care liturghisesc sau botează în paraclise care se găsesc în case, hotărâm să se facă aceasta cu învoirea episcopului locului, prin urmare dacă vreun cleric nu ar păzi așa, să se caterisească.”
Taina Sfântului Botez se săvârșea în Biserica primară în Sâmbâta Paștilor și a Pogorârii Sfântului Duh. Aceasta pentru că Paștile simbolizau moartea și învierea pe care le reactualiza Taina Botezului. Pogorârea Sfântului Duh închipuie eficacitatea Botezului, lucrarea harică de înnoire și renaștere duhovnicească. În cazuri extraordinare, Botezul se săvârșea în orice zi. Tertulian scrie în acest sens: „Fiecare zi este ziua Domnului, fiecare oră, fiecare moment este sfânt pentru botez.”
Important este faptul că înainte de primirea botezului catehumeni erau chemați în Joia Mare la episcop și examinați cu privire la învățătura de credință. Biserica nu primea pe nimeni, evident dintre cei maturi, în sânul Bisericii dacă nu cunoștea și nu mărturisea credința adevărată. Canoanele 46 Laodiceea și 78 al Sinodului VI ecumenic poruncesc că: „se cuvine celor ce Se luminează a se învăța credința și în Joia săptămânii a o spune episcopului sau presbiterilor.”
Cât privește includerea ereticilor și schismaticilor, canoanele bisericești grupează ereticii în două categorii: unii care primiseră botezul valid și căzând în erezie și-au pierdut calitatea de membri ai Bisericii, și alții care s-au născut eretici primind botezul săvârșit de aceștia, adică un botez formal, care nu i-a făcut părtași la harul Sfântului Botez. Celor din primul caz nu li se mai aplică Botezul, ci sunt reprimiți în Biserică numai prin ungerea cu Sfântul Mir, după ce în prealabil au renunțat la erezia lor, dându-o anatema și mărturisind în scris că acceptă dreapta învățătură a Bisericii (can. 7 Sin II Ecum., can. 95 Trulan). Cei din a doua categorie sunt rebotezați conform hotărârii canoanelor 46, 47 și 68 apostolice, 1 Cartagina și 1 Sf. Vasile cel Mare. Aceste canoane dispun ca „cei botezați de eretici venind la Biserică să se curățească din nou cu adevăratul Botez al Bisericii.”
În concluzie putem spune că Taina Sfântului Botez se săvârșește în Biserică de către episcopi și preoți canonici. Confesiunile creștine care au păstrat în întregime practica Bisericii primare privind săvârșirea Sfântului Botez învață că Botezul se administrează în numele Sfintei Treimi. Deosebirile apar atunci când este vorba de ritualul Tainei. Astfel, romano-catolicii și protestanții săvârșesc Botezul prin turnare odată sau de trei ori (aceasta le este indiferent) și nu prin afundare. Această practică întâlnită și în Biserica primară, folosită mai ales în clinici este acceptată, numai în cazuri excepționale și de Bisericile ortodoxe. Simpla trecere în revistă a rânduielilor canonice privind săvârșitorul și locul săvârșirii au pus în lumină că Taina Sfântului Botez stă în strânsă legătură cu viața Bisericii și cu mărturisirea de credință, care trebuie ținută potrivit așezămintelor vechi și prevederilor canonice.
I.4. Ritualul Mirungerii după Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii
La ieșirea din baia regeneratoare, curățitoare și sfințitoare a Sfântului Botez, noul născut la viața în Hristos, ca un prunc abia intrat în viață, are nevoie de puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, pentru a se întări și a crește în această nouă viață. Aceste daruri sunt împărtășite prin Taina Mirungerii, ungându-i-se cu Sfântul Mir, în chipul crucii, principalele organe ale trupului (frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini și picioare), prin formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt.”
A doua taină a inițierii creștine este numită în Ortodoxie „Mirungere”, iar nu „Confirmare”, ca în Biserica Apuseană. Termenul „Mirungere” exprimă originea divină a acestei taine. Ungere, în greacă χρίσμα, a primit Mântuitorul de la Duhul Sfânt, Care S-a coborât ca un porumbel la ieșirea Sa din apa Iordanului (Marcu 1, 10). Această ungere L-a consacrat ca „Unsul lui Dumnezeu”, adică Hristos (χρίστός), fapt confirmat de Sfântul Andrei, când îi zice fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan 1, 41).
Sfânta Scriptură justifică existența, originea și forma de administrare a fiecăreia dintre Sfintele Taine, arătând că ele au fost deja prefigurate în Vechiul Testament, că au fost instituite de Mântuitorul și apoi practicate de Biserica primară, fiind „expresia modului constant al lucrării divine.”
În Legea Veche, ungerea cu untdelemn sfințit era săvârșită ca ungere sacerdotală pentru sfințirea preoților. După porunca lui Dumnezeu, Moise îl investește ca preot pe Aaron, turnând pe capul lui mir: „Apoi să aduci pe Aaron și pe fiii lui la intrarea cortului adunării și să-i speli cu apă… Apoi să iei untdelemn de ungere, și să-i torni pe cap și să-1 ungi” (Ieș. 29, 4-7). De notat că aici apar, în legătură și succesiune, cele două acte: spălare-ungere.
Mirul era preparat „din cele mai bune mirodenii” (Ieșire 30, 23), iar cei unși cu el se sfințeau ca slujitori ai Domnului (Ieșire 30, 30). Porunca lui Dumnezeu a fost împlinită întocmai: „După aceea a turnat Moise mir pe capul lui Aaron și l-a uns și l-a sfințit” (Levitic 8, 12). Prin ungere erau investiți și regii. Samuel îl unge rege pe Saul, și Duhul Domnului coboară peste el, primind darul proorociei (I Regi 10, 1-10). Ungerea cu mir era însoțită, deci, de darul Duhului, care a făcut din Saul nu numai un rege, ci și un profet. Același lucru s-a întâmplat și cu David (I Regi 16-13) și Solomon (III Regi 1, 34). Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament ca pecetea unei împărății sfinte (Ps. 2, 2).
Prin ungere erau consacrați, deci, preoții, regii și profeții Vechiului Legământ, aceasta însoțind o lucrare dumnezeiască, o ungere cu Duhul lui Dumnezeu. În cartea lui Isaia, ungerea cu mir și cu Duh devine semnul distinctiv al „Alesului” lui Dumnezeu, al «Unsului» prin excelență, adică al lui Mesia: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor” (Isaia 61, 1). „Ungerea cu Duhul Sfânt va fi semnul caracteristic al Preotului, Profetului, Alesului și Slujitorului (Robului) lui Dumnezeu, al Mântuitorului așteptat, de unde îi va veni și numele de Mesia, Unsul, Hristos.”
Ultimul dintre profeții Vechiului Testament, Sfîntul Ioan Botezătorul, va recunoaște pe „Alesul lui Dumnezeu” în momentul ungerii Sale cu Duhul Sfânt, la ieșirea din apa Iordanului: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33). Îndată după ieșirea Mântuitorului din apa Iordanului, ne spun Sfintele Evanghelii, „cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17 ).
Prin coborârea asupra lui Iisus, Duhul Sfânt a desăvârșit în mod solemn consacrarea Sa mesianică, ungerea Sa cerească, în virtutea căreia El se va numi χρίστός adică „Unsul”. „Într-adevăr, este vorba aici de ungerea, de mirungerea Domnului Iisus. Deci, Fiul s-a făcut om pentru a da oamenilor acest Duh care se odihnește peste El din veșnicie. Acesta este Darul lui Dumnezeu, Dumnezeu dăruit, despre care va vorbi Samarinencei. Deci, dacă El este Unsul, El s-a făcut om pentru a transmite ungerea Sa fraților Săi oamenii. Mirungerea ucenicilor este rațiunea de a fi a întrupării Fiului.”
Dar nu numai întruparea constituie o premiză a mirungerii, ci și moartea, și învierea Mântuitorului, care trebuiau să preceadă Cincizecimea. Moartea și învierea Domnului sunt o pregătire a Cincizecimii. Cele două evenimente, afundarea lui Iisus în apă și ungerea Sa cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată, fiind nu numai distincte ci și inseparabile unul de celălalt. În aceasta își află temei practica creștină privind administrarea în cadrul aceleiași rânduieli a celor două taine ale inițierii creștine, Botezul și Mirungerea.
Instituirea tainei. În Sfânta Scriptură găsim numai mărturii indirecte, dar suficiente, privind instituirea divină a tainei Mirungerii. Noua revărsare a Duhului, prevestită de profeții Vechiului Testament (Iez. 35, 25; Ioil 2, 28), a fost făgăduită Sfinților Apostoli, în repetate rânduri, de către Mântuitorul Hristos (Ioan 14, 16; 16, 7-13). În „ziua cea mare a praznicului”, Iisus, chemând la Sine pe toți cei însetați, i-a asigurat că: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o, explică Sfântul evanghelist, despre Duhul care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 38-39). Este evident că această făgăduință nu se referea numai la harismele despre care se vorbește, de pildă, în I Cor. 12, 29-30. „Ea se adresează instinctiv tuturor creștinilor din toate generațiile, până la sfârșitul veacurilor, și se realizează particular și peste toate prin Taina Mirungerii. Aceasta se poate deduce din comportarea ulterioară și din doctrina Sfinților Apostoli, care n-ar fi putut nici face nici învăța nimic, dacă nu le-ar fi auzit la învățătorul lor și n-ar fi fost îndrumați de Acesta.” Această făgăduință s-a împlinit la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli și se revarsă, după încredințarea Sfântului Apostol Petru, și asupra tuturor celor ce vor crede în Hristos (Fapte 2, 1-38).
Tradiția apostolică privind Taina Mirungerii. Administrarea Tainei Mirungerii în epoca apostolică se făcea prin două acte: punerea mâinilor sau ungerea cu Sfântul Mir.
Sfinții Apostoli Petru și Ioan, venind în Samaria, s-au rugat și și-au pus mâinile peste cei botezați de diaconul Filip, „ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus” (Fapte 8, 14-17).
Sfântul Apostol Pavel, găsind câțiva ucenici la Efes, „a zis către ei: Primit-ați voi Duhul Sfânt când ați crezut ? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Și el a zis: Deci în ce v-ați botezat ? Ei au zis: în botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Și auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Și punându-și Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor și vorbeau în limbi și prooroceau.”(Fapte 19, 1-6). Din aceste texte rezultă că botezul creștin implică primirea darurilor Duhului Sfânt, ceea ce se realizează printr-un act distinct de afundare, prin punerea mâinilor apostolilor.
Împărtășirea darurilor Duhului Sfânt, adică a Tainei Mirungerii s-a făcut încă din epoca apostolică și prin ungere cu mir. Sfântul Apostol Pavel le scrie corintenilor: „Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre”(II Cor. 1, 21-22). Este neîndoielnic faptul că această ungere despre care vorbește Apostolul neamurilor nu este numai spirituală, ci o ungere ca pe timpul lui Moise și al lui David, cu mir preparat din mirodenii. De aici și remarca Sfântului Apostol în II Cor. 2, 15 : „Noi suntem lui Dumnezeu mireasmă a lui Hristos”. Dacă n-ar evoca un ritual cunoscut cititorilor creștini, imaginea folosită ar fi artificială. Prin mirungere noi devenim buna mireasmă a lui Hristos.
Despre ungerea cu Sfântul Mir vorbește și Sfântul Ioan Evanghelistul, când zice: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și toți știți… Cât despre voi, ungerea pe care ați luat-o de la El ramâne întru voi și n-aveți trebuință ca să vă învețe cineva.” (I Ioan 2, 20-27).
Formula ortodoxă de administrare a Tainei Mirungerii: „Pecetea darului Duhului Sfânt”, care exprimă efectul lăuntric al ungerii cu Sfântul Mir, își are originea în cuvintele pauline: „…ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre…” (Efes. 1, 13-14); „Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți în ziua răscumpărării” (Efes. 4, 30). „Ziua răscumpărării” nu poate fi alta decât ziua însușirii pe plan subiectiv a mântuirii prin Sfântul Botez. De aici rezultă că Sfântul Apostol Pavel le scria unor creștini care au fost «pecetluiți» cu Duh Sfânt, adică au primit Mirungerea în aceeași zi în care au primit și Botezul. Aceeași succesiune Botez-Mirungere este confirmată și în textul din Tit 3, 5: „El ne-a mântuit… prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt.” Apariția și răspândirea încă din epoca apostolică a practicii administrării Tainei Mirungerii prin ungerea cu Sfântul Mir s-a datorat condițiilor noi create odată cu înmulțirea comunităților creștine. Apostolii, neputând îndeplini toate cerințele privind administrarea acestei tainei, au încredințat acest lucru și preoților, care ungeau cu Sfântul Mir pe cei nou botezați, practică bine cunoscută la evrei.
Doctrina apostolică privind Taina Mirungerii se poate deduce din multe, texte ale Noului Testament. Prin Taina Mirungerii, „iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat in inimile noastre, prin Duhul Sfânt” (Rom. 5, 5) și am primit „Duhul înfierii, prin care strigăm: «Avva! Părinte!»” (Rom. 7, 15; Gal. 4, 6). „Dumnezeu, care ne întărește în Hristos, ne-a pecetluit și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre prin această ungere sfânta (II Cor. 1, 21-22); Duhul făgăduinței ne-a pecetluit în „ziua răscumpărării” (Efes. 1, 13; 4, 30), sălășluindu-se în noi ca Duh al înțelepciunii (I Ioan 2, 20-27).
Pecetea darului Duhului Sfânt imprimă și întărește chipul lui Hristos în noi. Pecetea nu este decât prezența activă a Sfântului Duh în creștin, care-i imprima un caracter de sfințenie, de consacrare în Dumnezeu. Arvuna Duhului garantează împărtășirea darurilor viitoare, adică dobândirea moștenirii cerești. „Începând din această zi, Duhul Sfânt în persoană locuiește permanent în fiecare creștin, care devine prin trupul și prin sufletul său templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 3, 16; 4, 19).
I.5. Deosebiri interconfesionale cu privire la Taina Botezului și Taina Mirungerii
Cu privire la instituirea botezului, teza ortodoxă susține în general că botezul a fost instituit de către Mântuitorul după învierea Sa din morți (Marcu 16, 16 și Matei 28, 19), pe când unii dintre catolici susțin ca el a fost instituit înainte de înviere, fie în convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 5), fie în momentul botezării Sale în Iordan si că chiar botezul săvârșit de ucenicii Domnului înainte de înviere a fost o taină. Protestanții merg și mai departe în această privință și învață că chiar botezul lui Ioan Botezătorul a fost valabil și că botezul creștin nu se deosebește esențial de acela, fiind doar o perfecționare a lui (Luther).
În ceea ce privește ființa botezului, Bisericile creștine se împart în trei categorii: Ortodocșii, catolicii și protestanții (Luther) cred că botezul este un organ, al renașterii omului și mijloc de mântuire, necesar tuturor (deci și copiilor) ; Reformații cred că botezul e un simbol al vieții noi pe care s-a hotărât s-o înceapă cel botezat (Zwingli) sau o garanție a predestinării sau a înfierii (Calvin); Sectele protestante extremiste (Menoniții, Socinienii, Arminienii) socotesc botezul o simplă ceremonie care nu aduce niciun har sau un simplu simbol al făgăduințelor dumnezeiești, iar Quackerii îl resping cu totul.
Cu privire la materia botezului, după ortodocși și catolici ea este apa curată și sfințită, cu singura mică deosebire că la ortodocși ea se sfințește de fiecare dată (pentru fiecare botez în parte), pe când la catolici se sfințește numai o singură dată pe an și anume în ajunul Paștelui sau al Rusaliilor (reminiscență a vremurilor din vechime, când botezul în masă al catehumenilor se făcea de preferință la aceste două date din cursul anului; practica aceasta a pătruns prin influență, și în Biserica Ortodoxă Română din Ardeal pe alocurea). Untdelemnul folosit la botez (înainte de afundare) la catolici este de asemenea, sfințit o singură dată pe an, în Joia Patimilor, de fiecare episcop în eparhia lui. Această ungere prebaptismală o face preotul, cu degetul, în chipul crucii, la piept și la umeri rostind formula: „Te ung cu untdelemnul mântuirii în Iisus Hristos Domnul nostru, ca să ai viață veșnică.” După Toma de Aquino ungerea cu untdelemn simbolizaza ,,pe piept, pentru ca prin harul Sfântului Duh să lepede rătăcirea și neștiința și să primească dreapta credință; între umeri pentru ca prin harul Duhului Sfânt să scuture toată delăsarea și lenea și să deprindă cu faptele cele bune, deoarece credința fără fapte este moartă.” Pentru protestanți în general materia botezului este tot apa, cu deosebirea că, după ei, nu e necesar să fie sfințită; ceva mai mult, Luther și Calvin admiteau ca materie a botezului nu numai apa ci și orice lichid. Unii eretici vechi (paulicienii) susțineau chiar că apa nu e necesară pentru botez, ca și unele secte protestante de astăzi, ca Metodiștii, Quackerii si Socinienii sau unele secte mistice de origine răsăriteană, ca duhoborții, molocanii și hlâștii, care susțin că nu e necesară nici o materie pentru săvârșirea botezului (materia fiind pentru ei rea, coruptă), căci botezul e duhovnicesc (constând în pocăință, har, ascultare).
Cu privire la persoana săvârșitorului botezului, ortodocșii admit, valabilitatea botezului din necesitate, săvârșit (în împrejurări excepționale, din lipsă de preot) de laici ortodocși (deci membri ai Bisericii); catolicii admit botezul săvârșit, în asemenea condiții, chiar de necreștini (iudei sau păgâni); calvinii resping botezul făcut de neclerici (botezul din necesitate). Există de asemenea o mică diferență între ortodocși și catolici la săvârșirea botezului în condiții normale: pe când la noi, preotul se consideră numai slujitor, organ sau reprezentant al lui Hristos sau al Harului, Care săvârșește efectiv lucrarea („Botează-se robul lui Dumnezeu X…”), la catolici formula botezului îl prezintă pe preot ca făcând el însuși taina („Ego te baptizo…”, adică: Eu te botez…). Se menționează de asemenea faptul că libertatea de improvizație a săvârșitorului (la catolici), în formularea rugăciunilor este dusă uneori până la extremă. Astfel multe rugăciuni și formule de adresare nu au o formă fixă pentru a fi rostită de toți la fel. Slujitorului i se dă posibilitatea să se exprime cum crede mai adecvat împrejurărilor, ceea ce conțin formule model, când se spune: „să zică cam așa” sau „poate zice așa.”
Cu privire la persoana primitorului, toate confesiunile creștine sunt de acord că botezul se poate acorda oricărui necreștin, care încă nu face parte din Biserică și care îndeplinește condițiile subiective pentru primirea tainei, (voință, dorință sau hotărâre de a primi taina, pocăință și credință).
Diferențe sunt însă în ceea ce privește botezul copiilor: acesta e recunoscut ca necesar și practicat de ortodocși, catolici și protestanți, conform can. 124 al sinodului de la Cartagina din 418 (se explică prin aceea ca Harul dumnezeiesc lucrează neîmpiedecat acolo unde nu înlîmpină un obstacol personal; la copii lipsește voința contrarie și păcatul personal, deci există o receptivitate pasivă, adică nu există o piedică care să oprească lucrarea Duhului Sfânt); Arminienii și Socinienii socotesc botezul copiilor ca indiferent, iar Menoniții, Anabaptiștii, baptiștii și pocăiții îl resping categoric, afirmând că botezul e rânduit numai pentru cei vârstnici. Botezul copiilor morți, practicat prin unele părți din Moldova, la Bobotează, este o erezie, căci morții nu pot primi tainele.
Cu privire la modul de săvârșire (ritual sau ceremonial), toate confesiunile creștine sunt de acord că botezul trebuie făcut în numele Sfintei Treimi (condiție principală pentru valabilitatea lui). Diferențele încep când e vorba de practica ritualului care constituie esențialul în modul de săvârșire a acestei sfinte taine. Astfel, la ortodocși și la toți eterodocșii răsăriteni, botezul se săvârșește prin afundarea de trei ori în apa sfințită; tot prin afundare îl fac și baptiștii, pocăiții și nazarenii, cu deosebirea că afundarea se face o singură dată, iar nu de trei ori ca la noi și catolicii. Protestanții oficiază botezul prin turnare (infusio) sau stropire (adspersio), o dată sau de trei ori (aceasta, e indiferent). Acest fel de a boteza a fost admis în Biserica veche numai pentru clinici (cei bolnavi, care nu pot sta în picioare) și numai după o discuție aprigă (pe vremea Sfântului Ciprian), iar azi în Ortodoxie numai în cazuri grave și excepționale (prunci bolnavi sau care nu suportă scufundarea în apă). Obiceiul de a boteza prin stropire sau turnare pe cei valizi a constituit o inovație ivită sporadic, în Biserica romano-catolică mai întâi prin sec. VIII-IX și generalizată abia prin sec. XIV; din nefericire, ea a pătruns și în Biserica Ortodoxă română din Ardeal și Bucovina, prin influența catolică și protestantă.
În ceea ce privește restul ritualului botezului, cel catolic e în linii mari ca și cel ortodox, cu deosebirea că, în cadrul exorcismelor, se dă candidatului sare în gură și i se unge nasul și urechile cu salivă, în chip simbolic, zicând: „Effeta, ce este de deschis”, iar la sfârșit se pune și numele (care la noi se dă printr-o ierurgie specială, în a opta zi de la naștere). Tot în legătură cu forma săvârșirii, mai adăugăm că Zwingli leapădă orice formă a botezului, iar Calvinii resping exorcismele din rânduiala botezului (admise de ceilalți protestanți).
Cu privire la efectele botezului, sunt ușoare deosebiri între ortodocși și catolici de o parte și protestanți de alta. După ortodocși și catolici, botezul șterge păcatul strămoșesc și păcatele personale anterioare lui (la cei adulți), nimicindu-le și ridicând vina, infuzează darurile înfierii și ale nemuririi, întărind și sporind credința, nădejdea și dragostea; rămâne numai ceea ce catolicii numesc concupiscentia, adică înclinarea spre păcat; cu alte cuvinte, dispare păcatul, dar rămân urmările lui.
După protestanți, botezul nu șterge păcatul originar, ci numai vina lui și a păcatelor personale; el nu îndreptează și nu sfințește pe om, ci numai întărește credința și slăbește păcatul. Toate confesiunile creștine sunt de acord în ceea ce privește caracterul indelebil al botezului (el nu se repetă la aceeași persoană).
Acord și dezacord în privința Tainei Ungerii cu Sfântul Mir între Biserica ortodoxă și Biserica catolică. O problemă majoră care apare în discuțiile dintre Biserica ortodoxă și Biserica catolică este faptul că amândouă sunt biserici inițiale, adică fiecare se consideră a fi prima din punct de vedere istoric, și fiecare se consideră fiind adevărata biserică, adică fiecare este biserică apostolică. De aici apar o mulțime de diferențe și dezbateri în ce privește partea dogmatică a învățăturii celor două biserici, dar și în ce privește partea practică. Vis-a-vis de Taina Sfântului Mir, ortodocșii le aduc catolicilor anumite obiecții.
Prima obiecție adusă de ortodocși catolicilor este amânarea conferirii acestei Taine copiilor până la vârsta de 12 ani, sau cel puțin vârsta de 7 ani, deci nu imediat după botez. Biserica Romano-Catolică a introdus această schimbare în practica eclesială începând cu secolul al XIII-lea. Acest act bisericesc poartă numele de Confirmare (lat. Sacramentum Confirmationis). Argumentul înaintat de catolici este că Mirungerea nu le-ar folosi copiilor botezați la nimic, deoarece ei nu au rațiunea dezvoltată, dar dacă ea se administrează la 7 sau 12 ani, copiii sunt conștienți de lupta spirituală existentă, iar sacaramentul constituie în mod real și conștient pentru ei un mijloc de întărie în lupta spirituală. Sacramentul se săvârșește prin aplicarea semnului crucii doar pe frunte și este făcut doar prin mijlocirea episcopului, adică în Biserica Romană doar episcopul poate săvârși acest sacrament.
Obiecția părintelui Stăniloae este că această amânare până la vârsta conștientă, individuală, este mai degrabă o acțiune individualistă, sugerând, deși nu declarativ că este vorba de un act mult mai personalizat decât în cazul Mirungerii în Biserica ortodoxă. Probabil că aici, părintele Stăniloaie are în vedere importanța Duhului Sfânt în viața Bisericii, viață la care ia parte și cel botezat. Obiecția sa majoră stă în întrebarea: ,,Cine poate indica momentul precis de când începe conlucrarea ființei umane cu Dumnezeu pentru a străbate drumul desăvârșirii ei și, prin aceasta, pentru a face pe Hristos cunoscut, după puterea ei, în mijlocul celor cu care trăiește? […] Nu se roagă copilul lui Dumnezeu într-un chip adeseori mai curat decât adultul, nu se aprinde de un sfânt elan și de o minunată curăție împotriva răului, nu se entuziasmează pentru ceea ce e bun cu mult mai mult decât mulți din cei maturi? Nu trebuie el ajutat de mic să se deprindă în cele bune?” Părintele Stăniloaie mai aduce în discuție și problema Tainei Euharistiei spunând: ,,Fiindu-le greu să amâne Împărtășania până la Confirmare, adică până la 14 ani, romano-catolicii împărtășesc copiii la 7 ani, deci înainte de Confirmare.”
La data de 22 august 1971 apare Ordo Confirmationis, precedat la 15 august de decretul Divinae consortium naturae, care tratează aspecte doctrinare cu privire la Confirmare. În cadrul rânduieli Confirmării se recomandă ca, pe cât posibil, nașii de la Botez să fie și nași la Confirmare, pentru ca astfel să se sublinieze legătura între cele două Taine (art. 5-6). În afară de aceasta nimic nu mai pledează pentru unitatea dintre Botez și Confirmare. Cât privește săvârșitorul Tainei, o altă problemă care a preocupat pe membrii mișcării liturgice, acesta rămâne mai departe episcopul: Confirmationis minister originarius est Episcopus. Ca excepții pot săvârși Taina și administratorii apostolici care nu sunt episcopi, adică prelații și stareții cu teritoriu jurisdicțional propriu. De asemenea preoții pot săvârși Confirmarea în cazul adulților sau copiilor ce au depășit vârsta Confirmării (copiii peste 7 ani), ca și în cazul pericolului de moarte. În cazul episcopului care are foarte mulți copii de confirmat, el poate fi ajutat de orice preot, care este îndreptățit să săvârșească toată rânduiala (art. 7-8).
Obiecțiile aduse de teologii ortodocși în dreptul convingerilor protestante. „Protestanții, denominațiunile creștine și sectele nu recunosc această Taină nici măcar ca simbol, afirmând că Sfânta Scriptură nu vorbește nicăieri despre o asemenea Taină, ea fiind o ceremonie unită cu botezul, iar ungerea cu mir e o practică nu numai fără caracter de Taină, dar ea nici nu provine de la Hristos.” Argumentul merge mai departe spunând că potrivit cu Faptele Apostolilor 8, 14-15 nu oricine boteza avea și autoritate de a-și pune mâinile pe cei botezați, ci numai apostolii, iar mai târziu episcopii.
Protestanții nu acceptă decât două Sacramente, botezul și Euharistia, dar într-un sens diferit de ortodocși sau catolici. Evanghelicii nu recunosc nicio Taină, asta neînsemnând că nu practică Botezul și Euharistia, dar de această dată ei se deosebesc inclusiv de protestanți, adoptând poziția lui Zwingli la care se adaugă elemente din teologia anabaptistă, considerând Botezul și Euharistia simboluri creștine a unor realități spirituale, deja instaurate în viața credincioșilor. Evanghelicii nu cred în legitimitatea biblică a Tainelor, deoarece există un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni (cf. 1 Timotei 2, 5-6), deci nu consideră nici Mirungerea drept Taină. Ei pot fi de acord cu ortodocșii într-un singur aspect. Hristos este singura Taină a lui Dumnezeu și a Bisericii. De fapt El este Taina care a generat Biserica. Argumentul biblic pentru o astfel de perspectivă se află în I Timotei 3,16, μέγα έστίν τό τής εύσεβείας μυστήριον, ,,mare este Taina evlaviei”.
Există mai apoi suficiente pasaje care indică faptul că harul lui Dumnezeu este localizat doar în Hristos sau este vorba direct de harul lui Hristos sau chiar poate fi vorba de o personificare a Harului în sensul că este identificat cu Hristos (cf. Coloseni 1, 6; Tit 2,11). Hristos este singura Taină aducătoare de har. Se poate spune că însuși Duhul Sfânt îi conduce pe credincios în această Taină aducătoare de har, în Hristos. Apostolul Pavel spune că lui Hristos îi datorăm faptul că am ajuns în starea de har (cf. Romani 5, 1-2). El mai subliniază în acest context rolul credinței, care îl duce pe credincios în starea de har, dar credința aduce în viața creștinului prezența Duhului Sfânt (cf. Faptele Apostolilor 19, 2). Se poate spune că prin Duhul Sfânt, Hristos îi duce pe credinioși în starea de har intenționată.
Revenind la baza textuală a Tainei Sfântului Mir, ea este identificată de teologii ortodocși în Faptele Apostolilor 8, 14-15; 18-19. Totuși este bine de menționat ca primă obiecție că textul nu vorbește despre Mirungere, ci despre actul punerii mâinilor. Este adevărat că teologii ortodocși consideră această practică modalitatea incipientă în care s-a săvârșit Taina Mirungerii, dar această înțelegere nu are cum să-și găsească legitimitatea în limitele acestui text. Cu atât mai mult cu cât aceste cazuri sunt excepții care au drept scop convingerea apostolilor că Duhul Sfânt nu este un dar dat exclusiv iudeilor, ci și samaritenilor, cât și celorlalte neamuri. Astfel a fost necesar ca Duhul să nu le fie dat samaritenilor până la venirea lui Petru și a lui Ioan în Samaria pentru ca apostolii să poată ajunge singuri la concluzia că samaritenii care au crezut în Iisus au fost deplin încorporați comunității de credincioși de la Ierusalim care au primit Duhul Sfânt la Cincizecime.
Oricum este evident că nu se pot stabili modele exacte ale lucrării Duhului Sfânt și nici o relație de interdependență între botez și punerea mâinilor ori ungerea cu untdelemn. Primii creștini din Ierusalim au primit Duhul Sfânt fără punerea mâinilor la Cincizecime (cf. Faptele Apostolilor 2, 38). Nici demnitarul etiopian nu pare să fi avut parte de o punere a mâinilor, deoarece Filip dispare imediat după actul botezului (cf. Faptele Apostolilor 8, 38-40). Pe de altă parte, Cornelius primește Duhul, dar fără un botez prealabil, botezul fiind ulterior (cf. Faptele Apostolilor 10, 44-48). Situația lui Saul, devenit Pavel, este similară cu cea a lui Cornelius, doar că Saul primește vindecare și Duhul Sfânt prin punerea mâinilor, iar apoi este botezat. În 19, 1-6, situația este diferită de toate celelate situații. Este vorba de niște credincioși, ucenici ai lui Ioan Botezătorul, care fuseseră botezați cu botezul pocăinței. Pavel îi botează, își pune mâinile peste ei și primesc Duhul Sfânt. În urma prezentării tuturor acestor cazuri trebuie specificat că prezența unui apostol la un botez nu implică întotdeauna și punerea mâinilor peste cei botezați. Este cazul temnicerul din Filipi (cf. Faptele Apostolilor 16, 33). Pavel îl botează pe el și pe alții din casa lui, dar nu se vorbește despre punerea mâinilor. La momentul convertirii lui Pavel nu este prezent un apostol care să-și pună mâinile peste el, iar Anania, cel care face acest lucru este un simplu ucenic al lui Iisus (cf. Faptele Apostolilor 9, 11). În cazul lui Cornelius și a celor din casa lui Duhul Sfânt nu a venit prin punerea mâinilor lui Petru, ci prin predicarea Evangheliei (cf. Faptele Apostolilor 9, 44).
II. Tainele de inițiere în comportamentul religios al omului
II.1 Botezul-începutul și temelia vieții în Hristos
Lucrarea pornește de la Dumnezeu; din partea noastră se adaugă bunăvoința. A Lui e propriu-zis săvârșirea, a noastră e numai dorința de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem harului și întrucât nu «ascundem talantul» și nu «stingem Duhul» ce arde în noi. Adică să nu săvârșim nimic ce strică vieții sufletului, „căci orice de felul acesta aduce moartea”. Căci atât bunătatea omului, cât și simțul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire ori să arunce coroana biruinței de pe capul său. Doar Însuși Domnul Hristos, Care veșnic este printre noi, sădește în suflete în chip neînțeles rădăcinile vieții duhovnicești.
Căci, într-adevăr, Domnul este totdeauna de față și ajută la creșterea acestor rădăcini de viață, care tot de mâna Lui sunt sădite. Se înțelege, El nu-i de față în mijlocul nostru așa cum a fost când era pe pământ, cu același fel de viață, discutând, convorbind și împărtășind aceeași viață, ci într-alt chip, mai desăvârșit, unindu-ne atât de strâns eu El, încât devenim părtași și împreună-viețuitori cu El, fâcându-ne mădulare ale Lui și formând un singur trup cu El. Căci, pe cât e de negrăită dragostea Lui de oameni, care ne-a îmbrățișat pe noi nevrednicii și ne-a făcut vrednici de binefaceri atât de mari, tot pe atât e de neîntrecută unirea desăvârșită a sufletului cu Dumnezeu, încât nici prin icoană, nici prin cuvânt nu se poate tâlcui. Și tot pe atât de minunat este chipul în care Domnul este de față în viața noastră, ca și multele binecuvântări cu care El ne încarcă traiul, ca unul Care singur Se scaldă în preamărire. Căci de fapt pe cei ce poartă în trupul lor chipul morții — moarte pentru care și-a dat viața Fiul Omului — pe aceștia îi zidește din nou, le dă iar formă și îi face părtași la însăși viața Lui.
Datorită Sfintelor Taine — care vestesc moartea și îngroparea Domnului — ne naștem și noi la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip minunat cu Însuși Mântuitorul nostru. Căci prin aceste lucrări sfinte viem, ne mișcăm și suntem, cum spunea Sfântul Pavel. Astfel, Botezul este cel care ne dă însăși ființa și trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această Taină oameni sunt morți și plini de stricăciune și abia prin pășesc la viață. La rândul ei, Ungerea cu Sfântul Mir desăvârșește pe noul născut la viața Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptății intră, ca printr-o mare deschizătură a firii, în această lume întunecată și omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăștiind peste tot duh de viață nemuritoare, căci Lumina lumii biruiește lumea, după cuvintele Lui : «Eu am biruit lumea» vrând adică să spună prin aceasta că trupul muritor și stricăcios se face vrednic de o viață veșnică și netrecătoare. Căci, după cum, atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel și strălucirea vieții viitoare, care-și face loc în lumea aceasta prin Sfintele Taine, covârșește în sufletele noastre orice farmec al vieții trupești și întunecă toată frumusețea și strălucirea acestei lumi.
Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimicească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Pavel: «Cu Duhul să umblați și să nu mai împliniți pofta trupului». Aceasta este calea pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi și aceasta este ușa pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când S-a înălțat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa tot pe aceeași cale și pe aceeași ușă coboară între oameni.
De fapt, mai curând am putea spune că Însuși Domnul e veșnic de față, și acum și în tot cursul vieții noastre, spre a fi credincios făgăduințelor ce ni le-a făcut. Am putea zice și noi cum zicea patriarhul Iacob că Sfintele Taine sunt «casa și poarta Cerului» , prin care nu coboară numai îngerii- care de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o săvârșim —, ci pentru fiecare din cei botezați coboară și Domnul îngerilor. Pentru aceea, când Domnul a binevenit să primească botezul de la Ioan — vrând prin aceasta sa arate ca într-o oglinda, măreția Botezului pe care îl Va întemeia —, atunci a poruncit de s-au deschis cerurile Spre a ne face să înțelegem că taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cerești. Asemenea și când zice că nimeni nu poate intra în viața de veci dacă n-a primit Botezul, și atunci baia Botezului e închipuită ca o trecere și ca o poartă. De aceea când striga proorocul David: «Deschideți-mi mie porțile dreptății», tocmai aceste porți dorea să le vadă deschizându-se.
Aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă n-a trecut înainte prin cele dintâi; porțile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieși, celelalte dau omului libertatea de a mai ieși chiar după ce a mai intrat o dată.
Aceste porți trebuie să rămână deschise, pentru ca oamenii să intre prin ele la viața cea adevărată, iar odată intrați acolo, ei nu vor mai ieși. Căci Însuși Mântuitorul zice : «Eu am venit ca viață să aibă și mai multă să aibă» Ori, viața pe care ne-a adus-o Domnul ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtași cu El prin moarte și suferim împreună cu El, căci și moartea numai așa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă și cu Duh Sfânt nu putem intra în viață.
Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, își face sălaș în sufletul nostru, Se face una cu el și-l trezește la o viață nouă. O dată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din însăși viata Sa si din propria Sa desăvârșire, ne face părtași la biruința Sa — o ! cât e de nespusă bunătatea Lui ! —, după ce-am ieșit din baia Botezului ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospățul Sfintei Împărtășanii ne mai declară și biruitori împreună cu El!
Dar oare ce legătură este între cununa biruinței, care de obicei e roada multor strădanii, și baia Botezului, Ungerea Mirului și ospățul Altarului ? Ceva este, căci chiar dacă nu ne luptăm și nu ne străduim când săvârșim aceste Taine, nu-i mai puțin adevărat că atunci în sufletul nostru trăim această luptă, preamărim înfrângerea răului, adorăm și slăvim biruințele sau trofeele Mântuitorului și-I mărturisim o adâncă și nețărmurită dragoste. Ba mai mult, chiar rănile, loviturile și moartea Lui devin ale noastre, iar trupul nostru se schimbă în trupul Celui care a murit și a înviat. De aceea, e și firesc să ne bucurăm de bunătățile ce decurg din suferințele și din moartea Lui. Dacă cineva, văzând căzut la pământ un tiran, de care toată lumea din jur striga că-i vrednic de judecată, s-ar apuca să-1 laude, să strige că-i vrednic să poarte cunună pe cap, să-i preamărească viața plină de cruzimi, ba încă ar spune că e în stare să moară și el împreună cu acel tiran, pentru că legile au fost nedrepte cu el și că sentința s-a dat greșit — iar pe deasupra, fără pic de rușine și fără să-și mai ascundă răutatea, ar mai lua încă și pe Dumnezeu de martor în această obrăznicie a lui ei bine, ce soartă ar merita un asemenea om ? Oare i-am da și lui aceeași pedeapsă ca și tiranului ? Se înțelege că da. Dimpotrivă, dacă altcineva își preamărește prietenul câștigător la alergări, se bucură de câștigul lui, îi împletește cunună de lauri, pune pe toți cei din jur să-1 aclame și să-1 aplaude, apropiindu-se cu toată dragostea de biruitor, l-ar săruta pe frunte, i-ar strânge mâna și atât ar sălta de bucurie ca și cum el însuși ar fi câștigat cununa de lauri, în cazul acesta, oare nu s-ar împărtăși și el din răsplata viteazului – Cel puțin dacă judecătorii ar fi drepți — exact în același fel în care cel dintâi s-a făcut vrednic de soarta tiranului?
Căci, într-adevăr, dacă se cade să cerem de la cei răi să dea seama de faptele lor și-i facem răspunzători de înclinările lor păcătoase, ar fi nedrept să nu ținem seamă de gândurile bune ale celor drepți. Dacă, pe deasupra, învingătorul n-ar avea nevoie de foloasele aduse de biruințele sale și nimic n-ar dori decât să vadă pe lăudătorul său aclamat de popor, iar în schimbul biruinței sale mai bucuros ar dori să-1 vadă pe prietenul său dobândind cununa de lauri, în acest caz oare n-ar fi lucru firesc și drept ca, chiar fără strădanii și primejdii, să ajungă să se încoroneze acest prieten ? Tot așa vom putea înțelege și rostul Botezului, al Mirului în viața noastră. Căci și noi, pe de o parte disprețuim, urâm și ne întoarcem privirile de la tiranul cel necurat, iar pe de altă parte pe Cel ce a câștigat biruința Îl lăudăm, Îl preamărim, admirăm biruința Lui și ne plecăm în fața strădaniilor Lui, iubindu-L din toată puterea sufletului nostru, încât din prisosul acestor adânci simțăminte de dragoste.
În ce privește Botezul, noi suntem convinși că el are tot atâta putere, ca și moartea și îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba și bucuria. Dar și Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate și nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit și s-au îngropat loruși prin Botez îi face una cu El, și nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruință sau de o parte din mărirea Sa, ci li se dă pe Sine însuși încununat cu toată strălucirea biruinței.
Când ieșim din apa Botezului, noi avem în suflete pe Însuși Mântuitorul nostru, și încă nu numai în suflet, ci și pe frunte, în ochi, ba și în mădulare și în cel mai ascuns ungher al ființei noastre, și anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat și lipsit de orice stricăciune, așa precum a înviat, așa cum S-a arătat Apostolilor, precum era pe când S-a înălțat la cer și, în sfârșit, așa cum va fi când Se va întoarce iarăși să ne ceară comoara ce ne-a încredințat-o.
Prin mijlocirea acestei nașteri, prin Botez, noi am fost însemnați într-un fel oarecare cu însuși chipul și pecetea lui Hristos, care de acum încolo stăpânește toate intrările ființei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi.
Poate că cineva s-ar mira că Dumnezeu nu ne-a lăsat să avem parte mai mare la suferințele și la moartea Lui. Se vede că a vrut să lupte El singur, dar când a fost vorba de cununa biruinței, îndată ne-a făcut și pe noi părtași la ea. Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumnezeu, iubire care covârșește toată mintea și toată puterea de înțelegere. Căci abia după ce Hristos S-a răstignit, ne-am putut uni și noi cu Domnul, câtă vreme până ce nu murise, noi n-avusesem nici o legătură cu El. Înainte de a muri, El era fiu prea iubit; în aceeași vreme noi eram niște făcători de rele, robiți patimilor și înrăiți la suflet. După ce, însă, Mântuitorul Și-a dat viața pe cruce, dobândindu-ne răscumpărarea și zdrobind cătușele diavolului, din acel moment am primit slobozenie și înfiere și ne-am făcut mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină, tot ce se ține de cap devine și al nostru. Și anume, prin baia Botezului ne curățim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtași la darurile cele dumnezeiești.
Ne botezăm ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, ne ungem și cu Sfântul Mir ca să ajungem părtași cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii. Botezul înseamnă tocmai o naștere, Mirul, un izvor de tărie și de lucrare. Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtășește multe daruri minunate.
Sfânta Taină a Botezului e cea dintâi dintre cele șapte Sfinte Taine. E prima Sfânta Taină nu numai în ordinea numerică ci și în ordinea importantei fiindcă Sfântul Botez e ușa prin care întrăm în corabia cea sfântă a lui Hristos, adică în Biserică și e totodată condiția esențială pentru a putea primi și celelalte Sfinte Taine; e Taina prin care ne câștigăm dreptul și numele de creștin, e aceea care – așa cum mărturisește Sfântul Pavel – „ne învrednicește să luăm parte la moștenirea sfinților întru lumină” (Col 1, 12), căci ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Iisus în Iordan se repetă și la botezul oricărui credincios. Cerul se deschide deasupra capului celui botezat; Duhul Sfânt coboară in inima lui și o sfințește și o face lăcaș plăcut Lui-și, Tatăl din ceruri privind – în acel suflet curățit — Icoana Fiului Său cel Unuia -născut, ne vorbește zicând: „Acesta este fiul meu cel iubit întru care bine am voit „(Matei3,17).
Taina Botezului se efectuează prin întreita afundare în apa sfințită întru asemănarea morții și învierii Domnului Hristos. Prin cufundare murim sau omorâm păcatul din noi, iar prin scoatere, înviem la o viață nouă (Romani 6,3-4).
Precum reiese din cuvântul Sfântului Apostol Petru (Fapte II, 38), cel dintâi efect al Tainei Botezului, adică darul de căpetenie dobândit de cel ce se botează, este iertarea păcatului strămoșesc, ca și toate celelalte păcate, și-l face pe cel ce-l primește, mădular al Bisericii, renăscut la o nouă viață.
Iertarea păcatelor —.condiționată la cei vârstnici de pocăința care trebuie să preceadă botezul — face din cel botezat o făptură nouă din punct de vedere religios-moral, o ființă spălată de întinăciunea păcatelor și curățită prin baia botezului. De aceea, botezul a fost socotit încă de la început ca o «baie a nașterii celei de a doua» (Tit III, 5), o naștere la o nouă viață, viața spirituală, viața în Hristos ; prin el ne încorporăm la Biserică, adică devenim membre ale acestui trup tainic al cărui Cap este Hristos Însuși.
Botezul în apa sfințită ne pune, în situația de adoptați ai Tatălui; de acum, noul creștin este „îmbrăcat în Hristos”, în moartea și preamărirea Sa. De acum el este un hristofor, purtând în mod tainic în sine pe Hristos, în vecii vecilor.
Sfințirea apei pentru botez este o lucrare sfântă ce face parte integrantă din rânduiala Sfântului Botez, fiind în cea mai strânsă legătură cu materia tainei Botezului. Și după cum la alte taine (Sfânta Euharistie, Sfântul Maslu) a căror materie este un element sau un produs natural, destinația acestuia ca materie specifică tainei se face prin cereri și rugăciuni speciale rostite asupra acestuia la începutul rânduielii tainei (ca bunăoară la Sfânta Euharistie, la care destinația pâinii și a vinului ca materie de jertfă se face printr-o rânduială specială, a proscomidiei, sau la Sfântul Maslu, la care sfințirea untdelemnului pentru destinația respectivă se face tot printr-o rânduială specială), tot așa și sfințirea apei pentru botez se face printr-o lucrare specială din cadrul rânduielii Sfântului Botez. De aici rezultă că.această apă nu poate fi nici sfințită mai înainte, nici înlocuită cu altfel de apă sfințită, indiferent de proveniența acesteia.
Taina Botezului aparține operei de mântuire; este act al milei, al îndurării și iertării ce ne-a acordat-o Iisus Hristos pentru înnoirea firii păcătoase de altădată, pentru redobândirea chipului lui Dumnezeu, cel dinainte de căderea primului om în păcat. Accentuând aspectul nevăzut al Tainei, Sfântul Apostol Pavel confirmă împlinirea făgăduinței pe care Domnul i-a făcut-o lui Nicodim: ,,… după mila Lui ne-a mântuit prin baia nașterii din nou și prin înnoirea Duhului Sfânt care l-a vărsat peste noi din belșug prin Iisus Hristos Mântuitorul nostru" (Tit 3, 5-7). Făcând aceste precizări, putem face distincție între botezul creștin ca taină și botezul spre pocăință săvârșit de Sfântul Ioan Botezătorul, după înseși cuvintele sale ,,Eu vă botez cu apă spre pocăință, dar cel ce vine după mine este mai mare decât mine … El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc" (Matei 3, 11). Botezul lui Ioan are un caracter simbolic, de a confirma mărturisirea unui act de căință ce venea din partea celor care primeau, pe când botezul creștin efectuează prin Duhul Sfânt o înnoire sau renașterea duhovnicească, ștergerea păcatului strămoșesc și a celorlalte păcate personale. De aceea el „este cu Duh Sfânt și cu foc” adică arde și spală în „baia nașterii din nou" orice întinăciune a sufletului.
Mântuitorul a întemeiat Taina Botezului, pentru curățirea trupului și a sufletului; pentru aducerea aminte de înaltele și dumnezeeștile sale învățături și fapte, și pentru luminarea minții prin insuflarea Duhului Sfânt; cu alte cuvinte este prima consfințire a omului pentru a urma poruncile lui Hristos. Așa se explică pentru ce monarhii și principii se pogorau de pe tronurile lor și primeau botezul, simbolul renașterei și al curățenii sufletești; pentru ce popoare întregi, mergeau pe țărmurile râurilor și primeau cu multă evlavie Sfântul Botez. Micul prunc ce abia intră pe calea vieții, vine la ușa bisericii; din micul leagăn se aduce la marele jertfelnic al Dumnezeirii de la sânul maicii sale, în sânul credinței; din brațele părintelui trupesc in brațele părintelui ceresc ! Sentimente de pietate si de adânc respect, cuprind inimile chiar cele mai reci și lipsite de sentimentul religios, privind un prunc ce se consfințește de credință în jertfelnicul Dumnezeirii, asistând la măreția ce încunjoară în acele momente supreme nevinovatul prunc.
Sfântul Botez este prima Taină, prin care ne împărtășim de harul dumnezeiesc și prima Taină, care împlinește aspirația și credința noastră, înscriindu-ne pe orbita în centrul căreia stă Hristos, a cărui forță centripetă se manifestă în toate Tainele, dar mai ales în Taina Sfintei Împărtășanii în care pe măsura comuniunii noastre cu Mântuitorul Hristos vom simți că nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește in noi (Galateni 2. 20); că nouă a viețui este Hristos (Filipeni 1, 21). Sau tot așa de bine, pentru a ilustra acest fapt mai intuitiv, noi înșine trăim în Hristos, suntem asimilați Lui, suntem asimilați trupului Său tainic.
Acțiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului credinciosului, este pregnant ilustrată de cuvintele Sfântului Diadoh al Foticeii : «Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după botez, stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, satana asupra sufletului și după aceea ca și mai înainte, ba de multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale».
Harul dăruit prin botez infuzează credinciosului o putere, care dă un puternic impuls strădaniilor lui, pentru dezvoltarea credinței sale spre cunoașterea tot mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sfântul Vasile cel Mare descrie astfel legătura care există între credință și botez și raportul de interdependență, care le unește atât de strâns, încât faptul credinței determină împlinirea actului botezului, iar actul botezului desăvârșește faptul credinței, pe o nouă treaptă de existență: «cu adevărat credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sunt legate unul cu celălalt și indivizibile. Căci dacă credința primește din botez desăvârșirea sa, botezul se fondează pe credință; și unul și celălalt prin aceleași nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Sfântul Duh, la fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ; mărturisirea credinței, care duce la mântuire vine mai întâi, dar botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape».
Aspirație după cele înalte, după absolut, și credința sunt cele două forțe, care ne duc până în pragul Bisericii, navă a mântuirii, dar în Biserică suntem introduși prin Sfântul Botez.
După credință, care este certitudine intelectuală despre adevărurile creștine sau unire cu Hristos prin această certitudine, Botezul este unire cu Hristos, participare la viața Lui cu toată ființa noastră. Prin Botez devenim urmași ai noului Adam, ne împărtășim de natura umană, curățită de păcat. În Taina Sfântului Botez, noi devenim părtași la patimile, moartea și învierea Mântuitorului, după cuvântul Apostolului Pavel, care spune: «…Nu știți că toți câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat ?»… «Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos înviat din morți, nu mai moare» (Romani 6, 3; 8; 9). Noi ne împărtășim în mod real de puterea de pătimire și de moartea Mântuitorului și tot în mod real ne împărtășim, de înviere și de viața Sa nouă, lucru pe care l-au subliniat îndeajuns Sfinții Părinți. Dacă în viața de toate zilele, prin participarea noastră la suferințele cuiva, se operează în noi, în mod real o schimbare, cu atât mai mult această schimbare are loc în baia botezului, când noi participăm la moartea Mântuitorului și când asupra noastră se revarsă harul Său.
Taina Sfântului Botez este ușa de intrare în creștinism și în Biserică, și prin ea ni se iartă păcatul strămoșesc, precum și păcatele personale făcute până în momentul primirii Botezului, dacă se botează cineva în vârstă. Fără Botezul rânduit de Mântuitorul Hristos, nimeni nu se poate mântui, căci El a zis: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5), deoarece, prin Botez se primește harul sfințitor al renașterii spre o viață nouă și sfântă, omul devenind în același timp membru al trupului tainic a lui Hristos și fiu al Bisericii Sale. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei botezați: „Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru" (Romani 6, 11). Versetele care alcătuiesc pericopa de apostol care se citește la slujba Botezului, conțin întreaga teologie și semnificație a Tainei care se săvârșește asupra pruncului. Prin cufundarea pruncului în apa sfințită din cristelniță, de trei ori, în numele Sfintei Treimi, nu facem altceva decât să îngropăm pe „omul cel vechi stricat de poftele înșelăciunii și să ne îmbrăcăm în omul cel nou, care este zidit după chipul Ziditorului său", așa cum frumos se spune într-una din rugăciunile Botezului1. De aceea atunci când înconjurăm masa și cristelnița cu pruncul în brațe, sub formă de horă rituală, cântăm „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia" (Galateni 3, 27), arătând și mărturisind că noul botezat a devenit un purtător de Hristos sau un hristofor. Pentru toate acestea, Botezul reprezintă, pentru cel care îl primește, o zi de înviere sau o zi de Paști. Botezul este „baia nașterii de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe care 1-a vărsat peste noi, din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem după nădejde, moștenitorii vieții celei veșnice" (Tit 3, 5-7).
În Biserică se află și cei care descoperă fiecăruia „izvorul vieții” (Psalmi 35, 9), ajutând să bea din apa acestuia, fiind „apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 14); căci preoții Bisericii, ca „slujitori ai lui Hristos” și „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”, (1 Cor. 4, 1), au și menirea de a explica tainele „vieții în Hristos” care pulsează în comunitatea bisericească pentru ca acel puls să fie comun tuturor inimilor ce îl simt pe Hristos : «Rămâneți în Mine și Eu în voi» (Ioan 15, 4).
Taina Sfântului Botez — ușă de intrare în Biserică. Pentru a ajunge la Hristos cel ce e Lumina cea adevărată oferită de harul Sfintelor Taine, trebuie deschisă poarta de acces, ușa spirituală care este Taina Sfântului Botez, așa cum arată Apostolul Petru celor ce doreau să părăsească întunericul pentru a deveni «fii ai luminii și fii ai zilei» (1 Tesaloniceni 5, 4—5) : «Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor, și veți primi darul Duhului Sfânt» (Fapte 2, 38). Iar cum «Biserica este Hristosul după trup» înseamnă că Botezul este totodată și ușă de intrare în Biserică. Această realitate a fost dovedită de la prima lucrare a Duhului lui Hristosi asupra oamenilor, la Cincizecime, când pogorându-se asupra Apostolilor și botezându-i în chip minunat al limbilor de f.oc, se alcătuiește fața văzută a Bisericii Mântuitorului (Fapte 2, 1 ).
Același Duh Sfânt este Cel care se pogoară la fiecare Botez — deschide această «ușă» a Bisericii — «înrolând» în armata lui Dumnezeu pe toți cei care intră, dar și mărind concomitent așezământul sfânt prin așezarea celor botezați ca pe niște «pietre vii» (1 Petru 2, 5) în trupul împărăției harului. «Biserica este «Trupul lui Hristos», trup pe care Fiul îl zidește în Duhul Sfânt» și sunt mai mult decât niște simple pietre vii, sunt niște pietre prețioase vii, niște mărgăritare vii — după chipul «Mărgăritarului de mare preț», Hristos (după Matei 13, 46) — în care s-au transfigurat cei care au trecut pragul Bisericii sub forma unor neobservate fire de nisip, datorită fulgerului luminos — Duhul Sfânt, și a apei Botezului. Datorită folosirii apei de către Duhul în acest proces de transfigurare necesar pentru a deschide Ușa adevărată s-a spus că «Biserica este construită pe ape».
Taina Botezului deschizând o ușă către viața Bisericii, Se întinde și o punte spre comuniune cu Dumnezeu, Biserica fiind «casa Dumnezeului celui viu» (1 Tim. 3, 15), motiv pentru care, prin Botez «răsare credincioșilor o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu». Astfel este primit Duhul Sfânt de cei pentru care e invocat, după cum s-a făgăduit: «Tatăl cel din cer va da Duh Sfânt celor care-L cer de la El» (Luca 11,13) și a cărui începătură s-a făcut la pogorârea Sa de la Cincizecime trimis prin Apostoli celor trei mii de suflete, care s-au botezat în acea zi. (Fapte 2, 41). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin Botez sufletul primește «din însuși Duhul Sfânt o nouă rază de mărire, încât dobândește și o strălucire a sa proprie atât de mare pe cât i-o poate da Duhul lui Dumnezeu». Prin harul Botezului se realizează și prima unire cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, deschizându-I ușa pentru a intra la partea cea mai intimă a ființei umane.
Fiind ușă de intrare în Biserică, Taina Botezului creează comuniune și cu cei asemenea, cu ceilalți care au trecut prin «porțile dreptății» pentru ca să laude pe Domnul (Ps. 117, 19) : «Când te-ai botezat ți s-a deschis cerul. Și ți s-a deschis ca să te poți urca la cer. Mai mult încă ți s-a deschis cerul nu atât ca să urci tu singur, ci ca să urci și pe alții cu tine. Atât de mare îndrăznire și putere ți-a dat ție Dumnezeu în toate cele ale Lui!» Astfel, cu ajutor dumnezeiesc și cu adăugarea puterilor proprii — de tării diferite, după cum vârsta în Biserică este deosebită între membrii ei — cei botezați realizează adevărata familie; «cei care ieri erau prinși sunt astăzi oameni liberi (Matei 8, 36) și cetățeni ai Bisericii… Ei sunt nu numai liberi, ci și sfinți (Romani 1, 7) nu numai sfinți, ci și drepți (Romani 2, 13); nu numai drepți, ci și fii (Romani 8, 14); nu numai fii, ci și moștenitori (Rom. 8, 17), nu numai moștenitori, ci și frați ai lui Hristos (Matei 12, 50) nu numai frați ai lui Hristos, ci și împreună-moștenitori (Rom. 8, 17); nu numai împreună-moștenitori, ci și mădularele Sale (1 Cor. 6, 15) nu numai mădulare, ci șl temple (1 Cor. 3, 16); nu numai temple ci și organe ale Duhului».
A fi răsădit în Hristos înseamnă a dobândi viața cea cerească prin Duhul, dar numai trecând și prin trăirea Lui mântuitoare, adică prin moarte și înviere: „Căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Rom. 6, 5), sau „odată ce ne-am îngropat cu El prin Botez ne-a și ridicat pe noi și ne-a așezat împreună cu Sine în cele cerești”. Astfel „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi păcatului”(Romani 6, 6), ci să fie îmbrăcat omul nou «după chipul celui ce 1-a zidit» (Col. 3, 10), să se arate omul eliberat de păcat precum apare și fierul bun prin îndepărtarea ruginii.
Sfântul Botez se aseamănă și cu semnarea unui contract de căsătorie între Mirele Iisus și sufletul celui ce se botează deoarece întocmai ca o mireasă își părăsește vechea locuință și părinții — «moare» pentru situația anterioară —, urmându-și Mirele, viața Lui devine viață comună și viață nouă pentru viitoarea soție — «învie» deci la o altă viață, ca un alt om, curățit de toate urmele păcatului prin darul adus de Mire, sângele Său, purtând și numele nou de «creștin» (derivat de la Mirele Hristos), trăind în casa Mirelui cu familia și credincioșii Lui.
Prin această Sfântă Taină omul botezat se identifică atât de mult cu Cel în numele Căruia primește Botezul — și în care se altoiește, se răsădește —, că devine imposibil de a dizolva legătura creată, de a renunța la noua viață — Viața însăși — și să se întoarcă la viața moartă prin amorțeală dată de păcat «Și aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viață a fericiților Mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se taie și cap și mădulări, dar nu scoteau o singură vorbă ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc». Iar această minune ce o lucrează Botezul se vede chiar și la cei ce îl primesc fără prea multă convingere, ori chiar îl iau în derâdere la început — cum s-a întâmplat cu fericitul Porfirie : «Fiind comediant de meserie, și-a luat îndrăzneala ca în fața lumii, pe scena teatrului să-și bată joc de Taina Botezului, făcându-i pe toți să râdă; de aceea, acolo, pe scena teatrului, s-a scufundat într-un vas cu apă, chemând asupra lui ajutorul Sfintei Treimi (…), Când a ieșit omul din apa Botezului nu mai era comediant, ci avea suflet de mucenic, un trup întărit, parcă cine știe de când, într-o nouă filosofie și în suferințe, o limbă care nu mai stârnea râsul lumii, ci îndrăgirea tiranului. Și așa s-a întâmplat cu acela care o viață întreagă a fost numai comediant, iar dragostea lui pentru Hristos a fost așa de mare, încât după chinuri groaznice a ajuns să moară râzând de bucurie, ca să nu mai trădeze nici cu buzele pe Cel pe care-L Iubea atâta».
Cel mai important act al Tainei este afundarea în apa plină de puterea Sfântului Duh, care se face de trei ori după chipul celor trei zile cât a stat Domnul în mormânt (Matei 12,40), apoi «cu moartea pe moarte călcând» împreună cu El, se iese din apă ca într-o înviere spre viața nouă în Hristos. Cel ce se botează iese din apă «perfect spălat de orice întinăciune a păcatului» și «îmbrăcat în haina împărătească» deoarece în momentul pronunțării formulei sacre se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui, Amin, și al Fiului, Amin și al Sfântului Duh, Amin, nu numai mâna preotului este cea care afundă ci și dreapta lui Hristos și întreaga Treime dă harul iertării păcatelor.
Curați de păcate la ieșirea din baia Botezului, și haina îmbrăcată este corespunzătoare: «Să se îmbrace în alb toată firea pământească cea ridicată acum din cădere la ceruri, căci prin Cuvântul, prin care toate se țin, spălată de greșelile cele dintâi în ape curgătoare, a scăpat de ele, curățindu-se în chip minunat». Iar din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur se vede conformitatea veșmântului alb cu noua stare, căci zice: «îndată ce suntem botezați, sufletul nostru curățit prin Duhul este mai strălucitor decât soarele, și nu numai contemplăm slava lui Dumnezeu, dar noi încă primim din strălucirea ei».
La Sfânta Taină a Botezului cei trei martori sunt: apa, sângele și Duhul iar dacă scoți pe unul dintre aceștia, taina botezului nu mai rămâne în picioare. Harul lui Dumnezeu remodelează și toarnă din nou sufletele, făcând din ele altele decât cele dinainte, nu transformând natura, ci schimbând voința și luminând ochiul minții, pentru a vedea limpede urâciunea păcatului și frumusețea virtuții.
Din lucrarea Duhului Sfânt asupra apelor au luat ființă în Fiul toate formele definite de existența creată, la începutul lumii. Apa originară, din Biblie nu este identică cu apa definită de după aceea. Dar ea nu e nici o materie care stă de sine în fața Duhului creator, putându-se face din ea orice. Căci și ea este creată de Dumnezeu și are în ea în mod virtual rațiunile și potențele existențelor definite ce vor apărea prin suflarea Duhului. Apa aceea nu era pasivă ci era o energie indefinită neluminată de nici o determinare, dar într-o mișcare universală, nesolidificată în nici un fel, având în ea, prin creație, rațiunile tuturor de existență, create și susținute după chipul rațiunilor Logosului creator și conservator. După Botez, adică după nașterea pentru har, Hristos însuși hrănește necontenit cu propriul Său sânge, pe cei născuți în El. Duhul Sfânt cu fluiditatea Lui, unit cu fluiditatea acelor ape originare, e forța de formare continuă a existențelor definite de toate gradele.
Fără Duhul nu se poate naște mai ales minunea întotdeauna originală a unui alt om. Natura nu naște decât forme monotone. Numai în spirit e noutatea niciodată repetată. Iar spiritul uman nu se poate naște fără contribuția Duhului dumnezeiesc și nici nu poate rămâne în noutatea lui continuă fară Duhul. Orice naștere umană este o noutate absolută: dintr-un proces banal al materiei iese o față pentru totdeauna unică, ca o înflorire a eternității.
Botezul ne dă acces la realitatea vieții celei noi, dată în această lume. Prin el participăm la comunitatea Sfântului Duh. El este un semn al împărăției lui Dumnezeu și al vieții lumii viitoare! Datorită darurilor credinței, nădejdii și dragostei, botezul deține un dinamism care atinge întreaga viață, cuprinde toate popoarele și anticipează ziua în care fiecare glas va mărturisi că Iisus Hristos este Domnul întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl.
Botezul nu constă numai într-o experiență de moment, ci privește creșterea unei întregi vieți în comuninea lui Hristos. Cei botezați sunt chemați să oglindească slava Domnului, să fie chiar transfigurați în acest chip din slavă, prin puterea Duhului Sfânt (II Corinteni 3, 18). Viața creștinului este în mod necesar o continuă luptă, dar și o continuă experiere a harului. În această nouă relație, cei botezați trăiesc pentru Hristos, pentru Biserica Lui și lumea pe care o iubește El, așteptând întru nădejde manifestarea noii făpturi a lui Dumnezeu și a vremii în care Dumnezeu va fi toate în toți (Romani 8, 18—24 ; I Corinteni 15, 22—28 ; 49—57).
Prin botez noi suntem ca și hărăziți pentru mântuire. Puterea mântuitoare a Botezului constă în credința în Sfânta Treime, care este mărturisită prin el. "Din singur faptul dumnezeiescului botez, noi ne socotim pe noi înșine creștini și credincioși, fără fapte, în virtutea credinței noastre în Treimea cea de o ființă și nedespărțită și în Unul din Treime, Domnul și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, ne intitulăm și ne numim potrivit obiceiului în mod direct slujitori ai lui Dumnezeu". Prin botez și harul Duhului, noi devenim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, care ne preface în mod tainic în fii ai lui Dumnezeu și ne face, iarăși, noi și nemuritori, pe noi, care eram vechi și muritori.
Apa și Duhul ne fac să renaștem, ne creează din nou și ne dau harul Duhului. Sfântul Simeon subliniază importanța lucrării Duhului Sfânt în Botez: "Mântuirea noastră nu este numai Botezul apei, ci și în Duhul". El recunoaște, deci, lucrarea Duhului Sfânt în taina botezului. De asemenea, Sfântul Simeon recunoaște, pe deplin, valabilitatea și eficacitatea botezului copiilor: "Eu cred că pruncii botezați prin Duhul Sfânt, nu numai că sunt sfințiți și păziți, ci și pe de-a-ntregul izbăviți de tirania diavolului și însemnați cu pecetea crucii care dă viață, devin oi ale turmei duhovnicești a lui Hristos și miei aleși".
Despre Sfântul Botez ne încredințează descoperirea dumnezeiască a Sfintei Scripturi că există „Un domn, o credință și un singur Botez (Efeseni IV, 5). Alăturarea acestor trei cuvinte vine să întărească adevărul după care creștinii, având un singur Domn — pe Iisus Hristos Mântuitorul — o singură credință, întemeiată pe lucrarea Lui mântuitoare, nu se pot împărtăși decât o singură dată de această Sfântă Taină prin care ei se fac părtași morții și învierii lui Hristos. Cei ce repetă Botezul nu fac altceva decât să răstignească a doua oară pe Hristos și să batjocorească această Sfântă Taină. „Cu neputință este ca cei ce o dată s-au luminat și au gustat din darul cel ceresc și care au mai căzut iarăși, a se înnoi (prin Botez) spre căință, a doua oară răstignind pe Fiul lui Dumnezeu și batjocorin-du-L” — zice Sfântul Vasile cel Mare. Botezul este unic pentru că unică este moartea și învierea Mântuitorului, jertfa Sa mâtuitoare adusă pentru fiecare om, el însuși o existență unică în planul lui Dumnezeu.
Unii creștini, în zilele noastre, sunt înclinați să creadă în existența a două botezuri: a unui botez numit de ei cu apă și a altui botez numit tot de ei cu Duh, sau în Duh. În realitate, atât descoperirea dumnezeiască a Sfintei Scripturi, cât și după Tradiția bimilenară păstrată de Biserică de la Sfinții Apostoli, există numai un singur Botez (Efeseni IV, 5), cel întemeiat de Iisus Hristos, Botezul „din apă și din Duh", izvorul și temeiul tuturor darurilor Duhului Sfânt, fie cele văzute, sensibile pentru simțurile trupești — împărtășite atunci când Dumnezeu află de trebuință să le împărtășească și pe acestea — fie, mai ales, pe cele nevăzute, simțite de mintea, de duhul nostru, dar care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele dintâi. Prin acest Botez, credinciosul intră în împărăția Harului, se face capabil de a primi toate darurile harismatice, căci „prin Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele Harului care adapă toată făptura spre rodire de viață" — zice o cântare bisericească.
Celebrat în ascultarea față de Domnul nostru, botezul este un semn și o pecetluire a angajării noastre comune ca ucenici. Prin propriul lor botez, creștinii sunt conduși la unirea cu Hristos, cu fiecare din ceilalți creștini și cu Biserica din toate timpurile și din toate locurile. Botezul nostru comun, care ne unește cu Hristos în credință, este astfel o legătură fundamentală de unitate. Noi suntem un singur popor și suntem chemați să mărturisim și să slujim pe un singur Domn, în orice loc și în întreaga lume. Unirea cu Hristos de care noi ne împărășim prin botez are implicații importante pentru unitatea creștină: „Este un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor .. (Efeseni 4, 4—6). Când unitatea baptismală este realizată în Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, se poate da o mărturie creștină autentică iubirii lui Dumnezeu care vindecă și împacă. De aceea, botezul nostru unic în Hristos constituie o chemare către Biserici, pentru ca ele să-și depășească separarea și să-și manifeste vizibil comuniunea.
O altă trăsătură privitoare la taina Sfântului Botez e aceea a botezării pruncilor, practică părăsită de unii creștini. Cel ce vine la botez nu e cu totul străin de Dumnezeu, având chipul Său în el atunci și noul născut, pe baza aceleiași legături, trebuie să-și întărească această legătură. În practica ei de veacuri, Biserica întotdeauna i-a botezat pe noii născuți, „chipul” fiind o temelie a legăturii cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură stă mărturie că orice om, deci și pruncii, au o legătură cu Dumnezeu pe baza „chipului” și deci și a credinței. Proorocul Ieremia dovedește legătura chiar din pântece a celui zămislit cu Dumnezeu : „înainte de a ieși din pântece, te-am ales prooroc" (Ieremia 1, 5). Însuși Mântuitorul Iisus Hristos subliniază: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă" (Matei 21,16) sau „Cine va sminti pe unul din aceștia mai mici care cred în Mine” (Matei 18,6). Pentru mărturisirea credinței celui nou născut, Biserica aduce la Botez mărturia nașilor tot pe baza textelor revelate și a procedurii neotestamentare. Spre exemplificare când cei patru aduc în fața Mântuitorului pe slăbănogul coborât prin acoperiș, Iisus Hristos îl vindecă pentru credința lor nu a lui : „Văzând Iisus credința lor a zis, slăbănogului : „îndrăznește” (Matei 9, 2). De asemenea, lui Iair i-a vindecat fiica nu pentru credința ei ci a tatălui ei : „Crede numai și se va izbăvi fiica ta" (Luca 8, 50).
Biserica i-a botezat pe copii de la întemeierea ei, ceea ce atestă si inscripțiile de pe mormintele unor copii aflate în catacombele din Roma. Aceeași practică a fost păstrată și în primele Biserici ale Reformei. Abaterea de la dreapta credință a Bisericii — în cazul acesta nebotezarea copiilor — poate fi atribuită și slăbirii chipului lui Dumnezeu, datorită Păcatului strămoșesc și mai ales a păcatelor personale.
Odată cu afundarea în baia sfințită, copilul primește în același timp pe Duhul — el este și pnevmatofor, căci „din momentul când puterea Duhului Sfânt a pătruns în apă, aceasta nu mai este numai o modalitate de curățire, ci însuși vehicolul divinității care prin ea își exercită în mod efectiv puterea”. De acum încolo „trupul nostru este lăcaș al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), care începe cu fiecare creștin lucrarea mântuirii după regimul convenabil persoanei sale, căci cu fiecare, Duhul parcurge un alt drum spre aceeași împărăție gătită de Hristos. „Dacă prin moartea și învierea lui Hristos, Hristos locuiește potențial în toți oamenii, această locuire potențială devine actuală prin trimiterea Duhului Sfânt. Duhul este făuritorul «copiilor» prin care se multiplică chipul lui Hristos în lume, se înmulțesc „fiii” lui Dumnezeu, ca tot atâtea reflexe creaturale ale unicului Fiu dumnezeiesc.
Prezența Sfântului Duh în noi înseamnă renașterea noastră duhovnicească, a doua noastră naștere, cea care «din apă și din Duh» fiind, ne oferă condiția primă pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8, 16).
Botezul unui copil este un eveniment de o deosebită importantă și frumusețe din viața unei familii. Este momentul în care un prunc de curând născut, băiat sau fată, devine membru al Bisericii, primind calitatea de creștin. Prin primirea Tainei Sfântului Botez, se pun bazele mântuirii, mai întâi fiindcă se iartă păcatul strămoșesc, la prunci, iar la adulți și cele personale, săvârșite până atunci, apoi pentru că se dobândește renașterea la viața spirituală și se creează premizele administrării celorlalte Sfinte Taine și lucrări sfințitoare în viața credinciosului.
Botezul unui prunc reprezintă apoi pentru Biserică un eveniment de mare importanță întrucât ea primește în rândurile și în sânul ei un nou membru. Cu el crește numărul credincioșilor și se mărește obștea creștină, căci pe trunchiul ei se altoiește un nou vlăstar sau mădular. Lucrul acesta îl mărturisim și mai ales îl exprimăm prin dansul ritual de care am vorbit mai sus și care nu are altă logică sau interpretare, decât ca expresie a bucuriei pentru primirea noului botezat în comunitatea creștină.
Sfântul Chiril al Ierusalimului în catehezele sale, spune că, botezul este „preț de răscumpărare pentru cei robiți, iertare păcatelor, moarte păcatului, renaștere sufletului”, „libera renaștere a înfierii, renașterea duhovnicească a sufletelor” căci Dumnezeu „șterge zapisul contra morții, iartă păcatele de până acum și ne sădește în Biserică”. Prin botezare primitorul este curățit atât de păcatul adamic, de care nu are cunoștință cât și de tot păcatul personal săvârșit de la nașterea sa după trup, căci Sfânta Taină a Botezului are deplin efectul sfintei Euharistii, fiind primul contact al persoanei umane care posedă firea mântuită — cu jertfa Mântuitorului, care e centrul și esența oricărei acțiuni sfințitoare a lumii.
Întrucât prin săvârșirea Tainei Botezului, beneficiarul ei se „înnoiește pentru viața de veci”, el este, imediat după aceea, apt să intre în împărăția lui Dumnezeu. Cei care se botează intră în marea familie a hristoforilor, a creștinilor, devenind membri ai Bisericii. Sfântul Chiril ține lecție de teologie catehumenilor, celor ce se pregăteau pentru a primi botezul lui Hristos, și-i îndeamnă să se „îndeletnicească cu exorcismele”. Lepădarea expresă, afirmarea voinței de a se despărți de satana și de toată influența lui, reprezenta un exercițiu obligatoriu pentru ca un catehumen să ajungă la treapta următoare, a fotizomenoi-lor, a celor ce se prezentau la botez. Căci primirea luminii (fotisma) era asigurată numai în condițiile unei curățiri prealabile de tot ceea ce reprezenta păcatul adamic și consecințele lui personale.
Părinții bisericești de mare prestigiu, ca Policarp al Smirnei, Justin Martirul, Origen, Sfinții Irineu, Ciprian, Grigorie de Nazianz — pentru a nu indica decât pe cei ai primelor veacuri — îndemnă cu insistență botezarea noilor născuți cât de curând, din două importante considerente. Întâi din faptul că pruncii nu au păcate personale, deci nu au nevoie de o pregătire lăuntrică conștientă, necesară celorlalți. În acest sens, Sinodul din Cartagina (253) hotărăște că nimeni nu trebuie să fie îndepărtat de la botez, cu atât mai puțin copiii, căci „dacă omul… ar putea fi împiedicat de ceva, în acest caz cei vizați nu sunt decât adulții și vârstnicii”… și nu trebuie să fie lipsit (de botez și har) un copil care, fiind născut de puțin timp, nu a săvârșit nici o greșeală.
În al doilea rând, orice nou-născut aduce în lume un nou purtător al păcatului adamic, chiar de nu ar trăi decât o zi. Nu ar exista nici un motiv a-i prelungi această stare, când cei ce-l aduc Bisericii doresc să-l treacă în rândul celor sfințiți. Sfântul Grigorie de Nazianz mai adăuga că trebuie să fie sfințit copilul „din pruncie, să fie consacrat Duhului de la început”, pentru a nu se înrobi deprinderilor rele și ca să poată lupta cu ispitele .
În studiul oferit de Joachim Jeremías, sub titlul „Botezul copiilor în primele patru secole», concluzia autorului este categorică în afirmarea practicii pedobaptismului: „Biserica a practicat chiar din primele timpuri botezul copiilor, iar când în secolul al treilea Origen vorbește despre tradiția apostolică, aceasta nu era deloc numai o formulă pioasă”.
Iar Biserica tradițională s-a exprimat cu toată puterea împotriva celor ce negau necesitatea administrării botezului din pruncie, anatematizând pe oricine tăgăduiește necesitatea botezului pentru nou-născuți, sau efectele harice ale Tainei spre iertarea păcatelor-așa cum hotărăște sinodul din Cartagina (418, Canonul 110) și sinodul local din Milene.
Botezul- ca Taină a participării la moartea și învierea lui Hristos-identifică acum pe purtătorul aceleiași naturi, dar individualizate, cu conștiința liberă dăruită la nașterea lui de Dumnezeu-Creatorul; iar acel hristofor a căpătat acum puterea de a-și conduce firea primită prin naștere, la mântuirea ce îl așteaptă. Purtătorul acelei naturi îndumnezeite devine prin botez purtător al harului învierii personale, ca să-și poată face propria viețuire în Hristos, pe măsura și forma lui distinctă, în relația lui unică cu Dumnezeu.
Efectul imediat realizat prin administrarea botezului este „îmbrăcarea” noului subiect uman în Hristos, biruitorul morții prin învierea Lui. Ceea ce conferă însă această lucrare sfântă, prin transplantarea celui robit de sub jugul păcatului — sub jugul cel ușor al lui Hristos — nu este nemurirea acestei viețuiri trupești, ci asigurarea că ușile împărăției cerești îi stau deschise după părăsirea-celor vremelnice. Iar odată cu aceasta, celor adulți botezul le conferă și iertarea păcatelor personale, primind fiecare botezat energia necreată a biruirii ispitelor ce vor veni in viața zilelor următoare.
In general efectele botezului sunt aceleași cu însuși scopul pentru care „Mântuitorul l-a instituit. Botezul conferă moartea omului vechi întru asemănarea morții lui Hristos” ; dar odată cu aceasta, Taina ne conferă realitatea învierii, fiind noi făcuți întru totul curați în fața Tatălui. Cuprinși, prin botez, în moartea și învierea Domnului, efectele acestei Sfinte Taine rămân imprimate veșnic în cel ce a primit-o. Dacă Hristos o dată a murit pe cruce și o dată a înviat, în această unică jertfă ne-am lăsat și noi cuprinși și-I aparținem. În Hristos cel jertfit, rămânem aderenți, pentru totdeauna, pe orice drum ne vom găsi după aceea. Căci în funcție de această apartenență și de acel drum vom fi judecați. De aceea, Taina botezului nu se repetă, decât în situația în care însăși administrarea ei defectuoasă o invalidează. Prin însăși semnificația lui, efectele botezului sunt indelebile, el fiind actul care ne asigură participarea la viața de taină a Bisericii.
O consecință a morții și îngropării noastre cu Hristos este situația nouă în care, imediat după botezare, moartea nu mai este plata păcatului, fiindcă Hristos a plătit pentru noi și in El odată cu El s-a eliberat și natura noastră asumată enipostasiată. Individualizarea prin botez a acestei naturi umane mântuite, individualizarea mântuirii obiective, în persoana celui botezat înseamnă intrarea lui în circuitul pnevmatic al Bisericii.
„Botezul pune pe primitorul lui în relație intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfântă Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui și ne face și pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale și a patimilor, care caută satisfacerea nu în comuniunea supremă a Treimii, ci senzualitatea individualistă și oarbă, excitată de aceste stihii, care ne duce la moarte. Iar dragostea noastră fată de Tatăl, Cel care ne întărește cu puterea și cu iubirea nesfârșită a Lui, o încălzește Duhul, Care aduce dragostea Tatălui față de Fiul și a Fiului față de Tatăl în inimile noastre unite cu Fiul. De aceea ne botezăm în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică ne scufundăm în iubirea reciprocă și în puterea comună a celor trei Persoane supreme".
Prin Botez, ca unire cu Hristos Cel răstignit și înviat, primim nu numai iertarea păcatelor, ci și harul înfierii, pentru că „celor câți L-au primit (pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1, 12-13). După cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om", prin Botez omul se renaște de la Duhul Sfânt și din apă, pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu după har și moștenitor ai împărăției cerurilor (Ioan 3, 5-6).
Apa Botezului a fost numită de unii Sfinți Părinți nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci și „sânul maternal al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovnicești, după chipul maternității Fecioarei Maria. „În Botez – zice Teodor de Mopsuestia -apa devine un sân pentru cel care se naște, iar harul Duhului Sfânt formează pe cel care este botezat pentru a doua naștere".
Cei care, în Biserică, lucrează împreună cu Duhul Sfânt la formarea de fii și fiice duhovnicești și frați devin părinți duhovnicești, iar aceștia sunt în primul rând preoții și nașii care botează, precum și toți duhovnicii și învățătorii care trăiesc Sfântul Botez ca viată în Hristos și viată în Duhul Sfânt. Ei înțeleg că înfierea baptismală are ca țintă învierea omului din păcat și pregătirea lui pentru învierea cea de obște și pentru viata veșnică. De aceea, în Simbolul credinței, rostit de trei ori la Botez, după ce mărturisim credința în Sfânta Treime și în Biserică, adăugam; „Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor" și „aștept învierea morților și viata veacului ce va să fie".
Așadar, mare și sfântă este înfierea duhovnicească care duce la înviere și la viata de veci. Fericiți sunt părinții care dau naștere la copii și apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har și fii duhovnicești ai Bisericii pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeu Cel ceresc (Romani 8, 16; Galateni 4, 6) și să rostească în tot timpul vieții lor rugăciunea Tatăl nostru, să trăiască pururea bucuria pascală de a simți în viata lor cum lucrează „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh" (II Corinteni 13, 13).
Întreaga viată creștină – sub toate aspectele ei – este „viață în Hristos”. Ea se temeinicește pe Hristos și izvorăște din Hristos, care sălășluiește în noi, lucrează în noi, este unit cu noi, care ne crează din nou și cu care conlucrăm la mântuirea, la desăvîrșirea noastră. În consecință și viata morală creștină este viață în Hristos, prin care — în necontenita conlucrare a noastră cu harul divin — sfințenia lui Hristos ne pătrunde, ne transformă mereu după asemănarea Lui.
Dar începutul „vieții în Hristos" îl realizează botezul. În botez ne unim cu Hristos și devenim o „creatură nouă”, mădulare ale lui Hristos, mădulare ale Bisericii. De aceea, viața morală a creștinului își are rădăcinile în Sfânta Taină a Botezului, care ne dăruiește — oarecum — „zestrea" pe care s-o fructificăm de-alungul vieții noastre pământești. Legătura strânsă dintre Botez și viața morală a credincioșilor o afirmă Mântuitorul, o explică Sfântul Apostol Pavel și o aprofundează Sfinții Părinți ai Bisericii noastre.
Hristos e ca o îmbrăcăminte care ne dă o nouă formă, nu numai pe dinafară ci mai ales lăuntric. Îmbrăcarea în El înseamnă participare la ființa Lui: ea exprimă „unirea cea mai strânsă cu Iisus Hristos”, în așa fel încât avem „forma” lui Hristos. Astfel ne-am făcut „împreună odrăsliți” (Romani 6, 5) cu El, adică noi și Hristos suntem ca doi copaci crescuți împreună, care se hrănesc din aceeași sevă sau suntem mlădiță ce viază prin butucul-Hristos: prin botez devenim o unitate cu El, sevele vieții Lui ne hrănesc ființa, creștem împreună cu El.
Intre noi și Hristos se stabilește „o legătură pnevmatic- organică"; suntem „un duh”. Comuniunea cu Hristos e așa de reală, așa de adâncă, încât „nu e concepută ca o participare liniștită la ființa spirituală a lui Hristos, ci ca o reală împreună-trăire a morții și învierii Lui”. Suntem cuprinși în dinamica vieții Lui: toate ale Lui devin ale noastre.
J. Schneider – ucenic al lui A. Deissmann – și alți cercetători, s-au oprit la o explicație mai simplă: Botezul ne unește cu Hristos, ne introduce „în Hristos". Dar „Hristos cel înălțat e identic cu Hristosul istoric". Hristos este totodată: cel răstignit, cel îngropat, cel înviat și cel prea mărit. El poartă încă semnele răstingirii pe trupul Său. Cu acest Hristos intrăm noi în comuniune: de aceea participăm la răstignirea, îngroparea, învierea și înălțarea Lui.
Dacă nașterea trupească îl aduce pe om la existența muritoare, nașterea Botezului îl aduce la existența nemuritoare, deoarece această naștere „nici nu începe, nici nu se sfârșește în stricăciune”.
II.2 Dezbrăcarea de “omul cel vechi” și “îmbăcarea în omul cel nou”.
Prin Sfintele Taine, lucrările mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu se fructifică în mădularele Trupului tainic al lui Hristos, Biserica. Începutul acestor rodiri îl face taina Sfântului Botez care renaște și restabilește chipul lui Dumnezeu în om, deschizând calea spre asemănarea cu El și spre îndumnezeire. Diadoh al Foticeei scrie : „Două lucruri ne aduce harul cel sfânt, prin Botezul nașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt. Cel dintâi se înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru, iar celălalt așteaptă să înfăptuiască împreună cu noi „asemănarea".
Sfântul Botez fiind Taina legii noi e absolut necesar pentru mântuire. Toți cei care vor să se mântuiască trebuie să primească botezul. Din învățătura de credință a Bisericii noastre ortodoxe știm că prin păcatul lui Adam toți ne naștem întinați de păcatul strămoșesc. Întinați fiind cu acest păcat nu putem întra în împărăția lui Dumnezeu. Numai prin Sfântul Botez a rânduit Mântuitorul remediul potrivit care șterge păcatul strămoșesc și ne face fii ai lui Dumnezeu, părtași vieții supranaturale și moștenitori Raiului. Mântuitorul zice „În adevăr, în adevăr vă spun: de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va intra în împărăția lui Dumnezeu.
Teologia ortodoxă învață că prin harul Sfântului Botez, creștinul a devenit un nou Adam și nu mai lucrează nimic din cel vechi în mod necesar. Este vorba deci de această putere dumnezeiască naturală, sub influența căreia creștinul poate să devină un om îndumnezeit.
Sfântul har al lui Dumnezeu readuce, întâi, prin Botez „chipul” omului credincios la forma în care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumusețea „asemănării, (harul) înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării..dar desăvârșirea asemănării o vom cunoaște abia din iluminarea Sfântului Duh" . Asemănător scrie și Sfântul Grigorie de Nyssa : „Nu e cu putință să existe înviere (a omului), dacă înaintea ei nu merge Botezul”.
Necesitatea acestei Sfinte Taine este prevăzută începând cu textele Sfintei Scripturi, în care se arată că „de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Botezul se impune ca o restaura a chipului slăbit prin păcatul strămoșesc, ce împiedică ridicarea omului întru asemănare, prin urmările sale : „Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea …” (Romani 5, 12). Păcatul a slăbit și întunecat chipul lui Dumnezeu în om și totodată a slăbit și comuniunea dintre om și Dumnezeu. Botezul restabilește și comuniunea slăbită prin păcat.
De este cineva în Hristos (prin botez) este creatură nouă” (2 Corinteni 5, 17). Faptul că botezul e moarte și înviere reală îl exprimă apostolul prin ideea că botezul e „baia nașterii din nou", (Tit. 3, 5) adică actul prin care ne naștem la o nouă viată în sfera existenței lui Hristos. Din întunericul păcatului la lumina sfințeniei; din neființa morții, la viata cea veșnică, înviere, creație din nou, sau naștere din nou, sunt noțiuni sinonime pentru aceeași realitate: înnoirea ființei noastre prin participare la viața lui Hristos. Astfel devenim din „fii ai lui Adam", „fii ai lui Dumnezeu”, din „fii ai mâniei, „ fii ai iubirii".
În procesul supranatural al renașterii duhovnicești se cuprinde iertarea păcatelor, care se operează prin Sfântul Botez și pe care Sfântul Apostol Pavel o concretizează prin anaolgia morții și a învierii Domnului. Noi am murit păcatului, ca să trăim lui Hristos. Voi reproduce textul care exprimă această analogie: „Au nu știți că ori câți întru Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? împreună cu El ne-am îngropat prin botez întru moarte; ca în ce chip s-a sculat Hristos din morți prin mărirea Tatălui, așa și noi întru înnoirea vieții să umblăm. Că de vreme ce împreună odrăsliți ne-am făcut ca asemănarea morții Lui, deci și învierii Lui vom fi părtași. Aceasta știind că omul nostru cel vechi cu dânsul împreună s-a răstignit, ca să se strice trupul păcatului, ca să nu mai slujim noi păcatului. Pentru că cel ce a murit, s-a îndreptat de păcat…că ce au murit, păcatului odată au murit, iar ce viază, viază lui Dumnezeu" (Rom. 6. 3-10). Aici e vorba de învierea spirituală prin grație care este chezășia învierii noastre trupești la a doua venire a Domnului.
Explicația Tainei botezului o aflăm în teologia bogată a sfântului Pavel: dacă Hristos a murit pentru a dezlega pe om din robia păcatului strămoșesc, cuprinzând firea tuturor oamenilor în acest act, fiecare purtător al acestei firi trebuie să repete personal, cu Omul nou, același drum, pentru ca să ajungă cu El și la starea de înviere cu care Hristos-Noul Adam îl așteaptă la capătul istoriei lui, și a celei a neamului omenesc. O teologie a harului, în noul lui dinamism imprimat de Hristos naturii omenești, se desprinde din capitolele dense, în special 5 și 6, ale Epistolei către Romani, ca și în cele către Efeseni, cap. 2, 3, 4; I Corinteni, cap. 15 și 16, Coloseni, cap. 2,3 și Galateni, cap. 2, 3, 4 — în care este arătat și explicat rolul botezului.
Tot paralelismul între lege și har — folosit mereu de Apostolul neamurilor —este ținut în cumpănă de Hristos-Mijlocitorul între noi și Dumnezeu, El care a trebuit și a vrut să ne preia ca să ne predea Tatălui. Jertfa Lui răscumpărătoare, infuzând o nouă bogăție de haruri în firea omenească, o menține astfel mereu aptă de a se sustrage din preponderența legii vechi, legea adamică, legea păcatului. «Dacă deci, în urma greșelii unuia singur moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult, cei ce primesc în toată plinătatea harul și darul stării omului după voia lui Dumnezeu, vor domni în viață prin acel unul singur, care este Iisus Hristos (Rom. 5, 17).
Sfântul Serafim de Sarov învăța pe cei ce veneau la el că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Duhul este primit de oameni prin lucrarea sfințitoare a Bisericii și mai ales prin Sfintele Taine care au puterea de a transfigura «fiii trupului» în «fii ai împărăției» . Începutul prefacerii din omul vechi în omul nou este făcut prin cele două Taine ce se primesc împreună, Sfântul Botez și Sfânta Mirungere, alcătuindu-se astfel începutul vieții duhovnicești. Dar «în viața duhovnicească nu este oprire. Dacă nu progresezi, cazi. Nu se poate stagna. Se poate spune că stagnarea în lucrarea harului e sinonimă pentru viața duhovnicească cu stagnarea inimii pentru viața trupului. Harul e inima duhului». Călcând pe aceste «trepte spre unirea deplină cu Hristos» se iese din Egiptul robiei păcatului și se îmbracă haina luminoasă a harului, fără stricăciune, cu posibilitatea de a-i mări strălucirea primind Duhul Luminii în momentul pășirii pe celelalte trepte tainice care se aștern în față. Și cum Hristos a venit «prin apă și prin sânge» (Ioan 5, 6), Botezului și Mirungerii le urmează Euharistia.
Astăzi botezul și mirungerea sunt urmate imediat de o procesiune care acum ia forma înconjurării cristelniței. Inițial însă, era o procesiune către ușile bisericii, procesiunea intrării în biserică. Este semnificativ faptul că la liturghia pascală, în loc de „Sfinte Dumnezeule».." se cântă „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat, Aliluia!", aceeași cântare care se cânta atunci când „neofitul" este condus în procesiunea baptismală. Botezul, Cincizecimea baptismală este cea care creează Biserica ca procesiune, ca intrare, ca înălțare la Paștile cele veșnice ale Domnului.
Apoi, timp de opt zile – imagine a deplinătății timpului – nou botezații erau duși în biserică, și fiecare din acele zile era sărbătorită ca Paște. În cea de a opta zi, avea loc ritualul spălării sfântului mir, tunderea părului și întoarcerea în lume. De la deplinătatea timpului și a bucuriei, la timpul lumii, ca martori și purtători ai acelei bucurii – acesta este sensul acestor ritualuri, identic cu sensul cuvintelor de la sfârșitul liturghiei: „Cu pace să ieșim". Semnele vizibile ale tainei sunt spălate – „simbolul" va trebui să devină realitate, viata însăși va fi de acum semnul tainei, împlinirea darului. Iar tunderea părului – ultimul act al liturghiei baptismale – este semn că viata care începe acum este o viată de ofrandă și jertfă, viata transformată pururea în liturghie – lucrarea Iui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în ziua a șasea de la facerea lumii cu crearea sau nașterea omului din nou prin Sfântul Botez și zice: „precum la creație pământul a slujit de materie și Creatorul a făcut tot restul, acum la fel, apa slujește de materie și harul Duhului Sfânt face tot restul; atunci «omul a primit suflet și viață» (Facerea 2, 7); «acum este umplut de Duh viu» (I Corinteni 15, 45) (…). Altădată omul n-a fost format decât după crearea lumii, acum dimpotrivă, omul nou este creat înainte de creație, căci el este renăscut primul, apoi el transformă lumea. (…) Atunci Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul Său, acum 1-a unit cu Sine. Atunci i-a poruncit să stăpânească peste pești și peste toate animalele, acum el e creat în ziua întâi (Ziua învierii, n.n.), și de la început, și cu lumina prin care toată lumea vede că tot ce s-a făcut în a doua creație primește o viață mai bună și o viață care nu se va sfârși niciodată".
Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului, Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui (Matei 3, 13-17), Botezul nostru se face în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, pentru a arăta că prin Botezul în apă și în Duh omul reface legătura sa de iubire cu Sfânta Treime, după al cărei chip a fost creat el când a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră" (Facere 1, 26).
Prin Botezul în apă și în Duhul Sfânt noi ne unim cu întreaga Sfântă Treime, devenim părtași ai vieții veșnice a Fiului lui Dumnezeu răstignit și înviat din morți, intrăm în împărăția cerurilor, pentru a ne bucura împreună cu El de iubirea lui Dumnezeu-Tatăl.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune ca în momentul afundării în baia Botezului, în același timp este îngropat omul vechi și înviază omul cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit. Atunci, prin cuvintele și mâna preotului, Se coboară Duhul Sfânt și alt om se naște în locul celuilalt, curățind și dezbrăcând haina veche a păcatului și îmbrăcând veșmântul împărătesc.
Pentru a îmbrăca pe omul cel nou, trebuie să ne dezbrăcăm de Adam cel vechi. „Ca să lepădați voi după cea mai înainte viețuire pe omul cel vechi, care se strică după poftele înșelăciunii și să vă înnoiți iarăși cu duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou care după Dumnezeu s-a zidit întru dreptate și întru sfințenia adevărului" (Efes.4, 22-24; Coloseni 3,9-10). Aceiași idee o exprimă Sfântul Apostol Pavel asemănând botezul cu corabia lui Noe și spunând, că precum acesta a salvat cele opt suflete, astfel și botezul mântuiește prin învierea lui Hristos.
Noii botezați trebuie să aibă grijă să rămână fideli jurămintelor, să se teamă să nu cadă din nou în păcate, pentru că, dacă există o altă renaștere, nu mai există o a doua renaștere prin baia Botezului. Noi am ieșit din Egipt și nu mai plângem după robie. Avem mai mult decât Moise- mana cerească- Îl avem pe Mântuitorul și altarul, izvorul nesecat al tuturor bunătăților.
Sfântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă ca după Botez, toate să le facem, ca unii ce îl avem pe Hristos în noi, Făcătorul tuturor și Stăpânul firii noastre: „Dacă Mă iubește cineva și va păzi poruncile Mele, Eu și Tatăl vom veni și vom face sălaș la el” (Ioan 14,23). Apoi menționează că Dumnezeu nu schimbă natura noastră ci dispozițiile voinței noastre: „ Și fiecare lucru făcut de noi să fie făcut cu multă bună-cuviință. Căci zice: «Îmbrăcămintea omului, dezvelirea dinților când râde și călcătura lui vestesc ce este în el» (Isus Sirah 19,27).
Taina Sfântului Botez este simbolul îngropării și al morții noastre cu Iisus Hristos. În Botez suntem invitați să murim împreună cu Hristos iar această moarte o acceptăm întrucât credem că vom și viețui împreună cu EL. Și catehumenul crede în crucea Domnului Iisus, cu care și el se însemnează, dar de nu va fi botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh nu poate dobândi iertare de păcate și nici să soarbă darul harului duvohnicesc. Duhul Sfânt Se unește pentru Hristos din nou, la Botezul Lui, cu apa și cu totată creația, legată intim de El. Natura umană a fost eliberată de lanțurile rigidității naturale și de inexorabilitatea morții veșnice, ca și robia puterilor demonice care contribuie la această înlănțuire a libertății spiritului uman și care sfârșește în moartea lui și în moartea trupului.
Restabilirea chipului liber al Logosului divin în om s-a făcut în mod deplin prin asumarea, de către Logosul însuși ca ipostas, a acestui chip al Său cu împreună lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Se extinde și în oamenii care cred în Hristos, prin Botez, refăcând chipul Logosului și în ei. Deoarece oamenii nu puteau trece la această viață nouă, încetând să mai existe, ei nu puteau reveni la această viață decât printr-o altă naștere, în care Duhul Sfânt, devenind factorul principal al ei, să pnevmatizeze în mod intens și rezerva lichidă a universului, adică prin Botez.
Taina Sfântului Botez ne transmite puterea de suportare a patimii și a morții omului vechi, în mod insesizabil, dar germenele, sădit de ea în noi, va încolți, va crește și va da roade în ființa noastră spirituală sub razele harului ce se revarsă din celelalte Sfinte Taine. Prin această Taină noi facem din nou, în noi, chipul lui Dumnezeu, chipul Fiului lui Dumnezeu, având ca model pe Hristos, după a cărui asemănare trebuie să ne străduim să creștem spiritual. Începând cu Taina Botezului «omul nostru cel din afară se trece, iar cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi» (II Corinteni 4, 16). Botezul este începătura vieții în Hristos, cu El începe viața noastră autentic spirituală, care până la Hristos era imposibilă, pentru că «natura divină și natura umană erau separate și unirea ipostatică nu fusese realizată încă. Exista un contact între cele două naturi, dar nu și comuniunea…». Deci, de acum, viața noastră nu mai este o viață după trup, ci după duh, căci «așa precum Hristos a murit păcatului și trăiește pentru Dumnezeu, așa și noi, prin Taina Botezului, trebuie să murim plăcerilor trecute ale păcatului și să înviem prin Harul lui Hristos» .
Prin Taina Botezului ni se sădește în suflet o anumită cunoaștere și simțire a lui Dumnezeu, în urma ștergerii păcatului strămoșesc, care slăbise priceperea noastră; ni se deschid ochii sufletului și ni se dă putere pentru orânduirea vieții în Hristos. Prin Harul primit prin Taina Botezului și «lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor — arată Sfântul Maxim Mărturisitorul — având la început numai nașterea cea în duh, suportă fiecare, prin multe patimi, moartea (întrebuițarea morții) spre osânda păcatului». Astfel, păzind nepătată haina Botezului, prin împlinirea poruncilor, omul primește «întrebuințarea morții ca osândă a păcatului care î1 trece în chip tainic la viața dumnezeiască și fără de sfârșit».
Așa încât, după cum se arată în rugăciunea din Molitfelnic la spălarea pruncului, botezul este «o arvună a vieții celei de apoi», pe care nelăsând-o «furată ne învrednicește la viața de veci». Chiar actul tăierii părului, celui ce se botează, asemănător cu acela al tunderii în monahism are — după cum arată teologul P. Evdokimov, același sens simbolic de dăruire totală a vieții proaspătului botezat lui Dumnezeu. Căci «trecând prin tundere, orice laic se regăsește călugăr al monahismului interiorizat supus tuturor exigențelor absolute ale Evangheliei». Botezul este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc.
Într-o ectenie din rânduiala Sfântului Botez, preotul se roagă pentru cel care se botează „ca să-și păzească el haina Botezului și logodirea Duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos-Dumnezeul nostru". Haina Botezului reprezintă primirea celui botezat în împărăția Harului lui Hristos, nașterea „de sus, intrarea în comunitatea celor ce se mântuiesc, iar Taina Mirungerii vine să pecetluiască și să desăvârșească această viață nouă.
Logodirea sufletului cu Hristos, începută în Taina Sfântului Botez, se continuă și se desăvârșește în cea de a doua Taină a inițierii creștine, Sfânta Mirungere, prin faptul că acum Hristos își pune pecetea chipului Său, prin lucrarea Duhului Sfânt, asupra făpturii celei noi ieșite din apa Botezului. Este deci, o strânsă legătură între cele două Taine mergând până la a le socoti complementare, asemănătoare cu legătura dintre naștere și viață. Botezul este nașterea întru Hristos, Mirungerea viața întru Hristos.
Omul nou botezat este curățit de toată nedreptatea și păcatul, precum și de toată întinarea trupului și a sufletului. Botezul este lucrarea Meșterului celui Iscusit, care restaurează chipul lui Dumnezeu în om: „Astfel o statuie sfărâmată și zdrobită care a pierdut glorioasa înfățișare de dinainte a împăratului, își redobândește slava propriei imagini și vechea strălucire prin modelarea de către un meșter bun și iscusit”.
Prin moartea și învierea tainică împreună cu Hristos în apa Botezului, catehumenul devine creștin și mlădiță în trupul tainic al lui Hristos care este Biserica. Taina săvârșită prin lucrarea Sfântului Duh Care purcede de la Tatăl și se odihnește în Fiul, Botezul, este „Taina înfierii”.
Nașterea din nou și început de viață nouă pentru omul credincios, luminare a sufletului și a trupului prin har, Botezul este izvorul multor daruri și binefaceri: „ Nu dorești să vezi cum se naște din nou fără de mamă omul, cum omul cel învechit și stricat de poftele înșelăciunii ajunge iarăși plin de viață, întinerește și se reîntoarce la adevărata floare a tinereții? Botezul este răscumpărare pentru cei robiți, iertare greșelilor, moarte păcatelor, renaștere sufletului, haină luminoasă, pecete neatacată, căruță către cer, apărătorul împărăției, har al înfierii”.
Semnificația „înnoirea vieții" apare evidentă atunci când cel nou botezat este îmbrăcat, imediat după botez, într-o haină albă. Aceasta este îmbrăcămintea unui rege. Omul este din nou rege al creației. Lumea este din nou viata sa, și nu moartea sa, pentru că, acum, el știe cum s-o folosească. El este restaurat întru bucuria și puterea adevăratei naturi umane.
Preotul suflă peste fața celui ce se apropie de Botez, ca și cum înainte acesta n-ar fi avut viață. Și știm doar că suflarea în toate vremurile a închipuit viața. Lucrurile acestea înseamnă ceva cu totul nou, anume că lepezi ce-ai moștenit sau ce ai avut și-ți întorci privirile spre o lume cu totul nouă.
Când a intrat în casa cea sfântă a lui Dumnezeu, omul și-a lepădat hainele și și-a scos încălțămintea, care sunt folositoare traiului pe pământ și care închipuie viața trecută. După aceasta, cel ce se botează se întoarce spre Apus, suflă o dată lung prin buzele sale, suflare care parcă vine din străfundurile întunericului său lăuntric; în același timp dă cu mâinile pe dinaintea feței sale ca și cum ar vrea sa alunge pe duhul cel rău, care parcă ar mai zăbovi undeva prin apropiere, și în urma îl scuipă în fața pe acest părinte al fărădelegii și al necurăției.
Fugind de întuneric, omul aleargă acum spre lumină; privind spre Răsărit, ochii lui caută soarele; după ce a zdrobit cătușele tiranului celui rău, el se prosternează în fața împăratului lumii; întorcând spatele vicleanului diavol, își recunoaște de acum adevăratul Stăpân, îi făgăduiește supunere și slujire din tot sufletul și mai presus de toate se leagă că va crede în El și-L va recunoaște de adevărat, și singur Dumnezeu.
A te dezbrăca de ceea ce-i omenesc în tine, înseamnă să te duci spre lumina cea adevărată, fără ca să iei ceva de-al tău cu tine. Doar umbra morții și tot ceea ce lipsește sufletele de razele cele dumnezeiești este, întocmai ca și hainele, un văl pus între lumină și trupuri.
Ungerea cu untdelemn sfințit are, se înțelege, și o însemnare deosebită, dar poate să cuprindă și înțelesul următor, și anume, ea ne duce cu gândul la stâlpul de piatră de la Betel, pe care Iacob, după ce l-a uns cu untdelemn, 1-a închinat lui Dumnezeu. E drept că ungerea aceasta pomenește și de ungerea pe seama poporului lui Dumnezeu a regilor și a preoților, dar care nu mai sunt de acum ai lor, ci trăiesc pentru Dumnezeu și pentru cei pe seama cărora sunt trimiși. Tot așa și noi, după spălarea Botezului ne lepădăm de noi înșine și chiar și de viața noastră, ca să devenim numai ai lui Dumnezeu. Iată deci ce vrea să zică a te despuia de tine însuți pentru ca să te faci una cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, ungerea e și o icoană potrivită cu numele de creștin, nume care vine tocmai de la cuvântul grecesc «a unge». Și când ne ungem, ne facem și noi asemenea cu Unsul Domnului, căci doar Hristos însuși este Cel care cu Dumnezeirea Sa «a uns» întreaga omenire, făcându-ne astfel și pe noi închipuie Taina Botezului, și cel ce săvârșește asupra credinciosului o astfel de lucrare sfântă ne-o lămurește foarte bine prin aceea că vorbele pe care le spune la Botez ne aduc aminte de acelea prin care proorocul David vorbește despre ungere și despre împărăție. Căci preotul, ungând pe credincios, zice : «Unge-se robul lui Dumnezeu… cu untdelemn al bucuriei», iar David preamărea cu sute de ani înainte pe Mântuitorul lumii, zicând : «Domnul însuși, Dumnezeul Tău te-a uns pe Tine cu untdelemn al bucuriei, alegându-te pe Tine între toți părtașii tăi» înțelegându-ne pe noi, pe care, prin marea Lui iubire de oameni, ne-a făcut acum părtași la împărăția Lui.
După întreita afundare în apă, catehumenul se îmbracă în glasul cântării Treimii celei Sfinte, atunci îndată primește tot ce poate dori: se naște, vine la lumina și la zidirea cea adevărată — cum îi place proorocului David să rostească —, primește pecetea cea sfântă, dobândește întreaga fericire dorită și se face lumină cel ce mai-nainte era întuneric, capătă viață cel ce nu exista, e primit în sălașele lui Dumnezeu și făcut fiu al Lui cel ce, din închisoarea și robia cea mai de pe urmă, ajunge pe tron împărătesc. Căci apa Botezului nimicește viața dintâi, ca să nască din nou alta, mai bună, sugrumă pe omul cel vechi dă viață celui nou.
Botezul este cel ce ne scapă de lanțurile îngrozitoare, de pedeapsa ce ni se cuvenea, de boala păcatului și de moarte, de toate acestea ne scapă și încă cu plăcere: parcă totul se șterge într-o clipă, atât de deplin și de desăvârșit, încât nu mai rămâne nici o urmă de fărădelege. Dar nu numai că Botezul ne slobozește de răutăți, ci în locul acestora ne sădește în suflete cu totul altceva : dorința de mai bine. Prin moartea Sa, însuși Domnul Hristos ne-a dat puterea să nimicim păcatul, iar prin învierea Sa din morți ne-a făcut părtași la viața cea nouă. Căci moartea prin Botez, întocmai ca și cea a Mântuitorului, omoară viața cea plină de răutăți și prin puterea ei de răscumpărare ne slobozește de orice pedeapsă pentru păcatele de care toți eram vinovați în urma nașterii și a viețuirii noastre păcătoase.
Așadar, Botezul ne scapă de păcat și de obișnuința lui, făcându-ne în același timp și părtași la binefacerile morții celei de viață făcătoare a lui Iisus Hristos. Și, fiindcă prin Botez ajungem să avem parte și de înviere, Domnul Hristos ne dă și o viață nouă, ba încă ne făurește și mădulare și ne sădește puteri cu care să lucrăm în această nouă viață și care ne ajută să dobândim și pe cea viitoare.
Viața aceasta nouă este mai omenească și mai desăvârșită decât cea dintâi. E nouă întrucât nu mai are nimic din felul de viață al omului vechi. E mai desăvârșită, întrucât întrece orice închipuire omenească ce vrea să se apropie de însuși modelul cel dumnezeiesc al vieții. În sfârșit această viață se potrivește cu firea noastră, căci a fost trăită de un om, Care a fost într-adevăr om și Dumnezeu, prin urmare lipsit de orice păcat, chiar și de cel al firii omenești. Aceasta este pricina pentru care, atunci când ne reînnoim prin Botez, însăși viața lui Iisus mijește în mădularele noastre și tot aceasta este pricina pentru care, în clipa când ieșim din baia Botezului, suntem spălați de orice întinăciune a păcatului.
Taina Botezului, lucrează în noi fără a face vreo silă asupra voinței noastre și fără a o robi. Deși stă ca o putere ascunsă în noi, totuși nu poate opri de la rău pe cei ce stau sub puterea ei. Căci nici ochiul cel mai sănătos nu poate lumina pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să zacă în întuneric. Că așa stau lucrurile, ne arată credincioșii, care, după ce au primit Botezul și toate binefacerile ce decurg din el, totuși se lasă duși în cea mai adâncă necredință și fărădelege. Aceasta e și pricina pentru care preotul nicicând nu botează a doua oară pe cei ce ar mai avea nevoie de un astfel de Botez, dat fiindcă acestora nu li s-au retras încă darurile primite la nașterea cea de a doua. După câte știm, unui astfel de om i se face doar Ungerea cu Sfântul Mir, pentru a arăta că i se împărtășește darul unei vieți mai înduhovnicite, mai în frică de Dumnezeu și în dragoste de El, căci în felul acesta viața este adusă la prima ei formă. De altfel și Taina Sfântului Mir cu acest scop se dă, spre întărire.
Din clipa în care ne-am botezat, sufletul nostru curățat prin Duhul Sfânt strălucește mai tare decât chiar lumina soarelui, iar mărirea lui Dumnezeu nu numai că o privim, ci ajungem chiar să primim și din strălucirea ei ; după cum argintul curat așezat în razele soarelui strălucește nu numai de la sine, ci și din cauza strălucirii luminii solare, tot așa și sufletul nostru, după ce s-a curățat și s-a lămurit și mai tare decât argintul, atunci primește din însuși Duhul Sfânt o nouă rază de mărire, încât dobândește o strălucire proprie atât de mare, pe cât i-o poate da Duhul lui Dumnezeu».
Pe lângă faptul că botezul se păstra în amintirea creștinului ca un eveniment unic din viața lui, ceea ce este esențial, este faptul că cel botezat avea conștiința realismului Tainei, adică el simțea încontinuu că se prinde de botez ca de izvorul vieții celei noi, și că se adăpa din apele acestui izvor în întreaga lui activitate duhovnicească. Tocmai acest aspect pare că se pierde din vedere astăzi.
Teoretic, desigur, noi păstrăm învățătura corectă a Bisericii tradiționale și „mărturisim un botez spre iertarea păcatelor”, dar din punct de vedere al experienței religioase personale, suntem departe de vremea când botezul era trăit în mod profund, ca hotar între omul vechi și cel nou. Astăzi, se pare că botezul rămâne un act izolat din viața creștinului ; un act ce nu mai are legătură cu celelalte momente din procesul mântuirii subiective și în general cu restul vieții duhovnicești, încât noi nu mai simțim în mod permanent legătura cu baia botezului și nici nu căutăm să folosim toate posibilitățile ce ne-au fost date o dată cu acesta.
La ivirea acestei situații a contribuit poate faptul că subiectul nu participă în mod conștient la primirea Tainei, precum și faptul că în lucrarea de desăvârșire a mântuirii personale s-a recurs la primirea celorlalte Taine. Din aceste pricini, se impune ca în procesul trăirii creștine, să se refacă, la momentul potrivit, legătura cu harul botezului, care a fost prezent în noi în mod necunoscut și să se folosească acest har spre făurirea unei vieți virtuoase. Trebuie, deci, să avem conștiința că la botez am primit pârga omului nou și că toate eforturile noastre duhovnicești sunt alimentate de energia inepuizabilă a acestui izvor.
Toți oamenii sunt după chipul lui Dumnezeu, prin puterea cugetătoare a sufletului; prin păcatul strămoșesc, chipul nu s-a distrus, dar a pierdut din frumusețea lui originară. De aceea, prin botez, chipul se înnoiește, se luminează și se spală de orice zbârcitură, adică se readuce la forma lui inițială, restaurându-se integritatea și puritatea lui primordială.
Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt, prin botezul renașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruiește îndată, căci ne înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru; iar celălalt așteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea». De aceea, trebuie să dezvoltăm chipul și să realizăm frumusețile lui virtuale, trecându-l din strălucire în strălucire pînă la asemănare și apoi la desăvârșirea asemănării.
Curățirea chipului nu este o lucrare exterioară sau formală, ci e vorba de o pătrundere reală a harului în profunzimile tainice ale sufletului. Prin botez, harul intră nemijlocit în noi, iar păcatul se mută afară, trece de obicei în simțuri și lucrează asupra sufletului prin trup.
Ereticii susțineau că după botez, puterea păcatului și puterea harului continuă să existe amândouă deodată în inima credinciosului. Diadoh al Foticeei arată în schimb că este imposibilă această cosălășluire simultană, deoarece prin botez s-a produs un proces de substituire, în virtutea căruia Sfântul Duh rămâne în noi permanent, iar păcatul e alungat afară.
Prin botez suntem curățiți de păcat în partea ascunsă a sufletului — mintea —, de aceea aici păcatul nu mai poate locui laolaltă cu harul. Botezul a luat păcatul și l-a scos afară din locul unde se cuibărise, încât harul și păcatul nu pot să mai aibă un locaș comun. Aceasta nu înseamnă că păcatul nu mai e prezent în noi sau nu mai lucrează; dar el numai lucrează ca stând în eul nostru lăuntric, ci în omul din afară. El se refugiază în materia trupului și își face loc acolo, dar nu fiindcă aceasta îi este proprie, ci pentru că aceasta e mai ușor de mântuit. Așa se face că influențele negative pătrund în minte prin părțile trupului. Din aceste considerații, reiese că există anumite zone sau părți ale naturii noastre care se spiritualizează în mod treptat și diferit. Procesul de sfințire începe așadar cu curăția templului în care intră Hristos, adică cu mintea, și se continuă spre părțile din afară care rămân de cugetă după trup, până când razele harului le vor lumina.
Botezul nu ne face neschimbabili sau incapabili de păcat, cum ar fi vrut ereticii; căci, deși păcatul e scos din cămările sufletului, prin această baie a sfințeniei, totuși botezul nu preschimbă posibilitatea voinței de a hotărâ în două direcții opuse.
Desigur, prin botez și voința a fost curățită și întărită, încât omul nou este un om superior din punct de vedere voluntar. Cu toate acestea, botezul n-a distrus aplecarea voinței spre rău, din care pricină creștinul se poate preda iarăși în robia păcatului. Așadar, cei botezați nu mai sunt ținuți sub osânda protopărinților fără o vină proprie, deoarece moartea nu-i stăpânește decât pentru necredința sau neascultarea proprie. Cine păcătuiește acum, păcătuiește prin necredință personală, încât, nici Adam, nici Taina Botezului nu trebuie învinuiți pentru păcatele care au pricină în voia noastră.
După botez, inima noastră este liberă, deși Hristos nu împiedică aruncarea gândurilor în ea, pentru ca altfel ar fi silită să iubească numai ce-i place lui Dumnezeu. Insă calitatea de om nou presupune o rezistență în fața păcatului. Păcatul ne atacă și după botez, dar el se găsește în fața unui biruitor, fiindcă lucrăm cu puterea lui Hristos, Domnul vieții. El are în față un om liber care poate să-i sfideze toate momelile sau să-i nimicească toate loviturile, căci nici Dumnezeu, nici satana, nici harul nu ne forțează acum. In felul acesta, se arată aspectul voluntar al faptelor omenești și se pune în valoare demnitatea personală.
II.3 Roadele Sfântului Botez în viața noastră.
Sfântul Ioan Botezătorul a prevestit botezul lui Hristos Domnul, ca un botez cu Duhul Sfânt, deci ca o lucrare de împărtășire a Duhului Sfânt, cu toate darurile și puterile lui. Mântuitorul însuși a caracterizat ființa botezului Său ca o renaștere spirituală, ca o naștere a omului de sus, de la Dumnezeu. Cei ce se fac părtași de această renaștere „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan, 1,13). E o naștere supranaturală mai presus de nașterea prin care și-a primit omul ființa sa naturală. „Ce este născut din trup, trup este și ce este născut din Duh, Duh este" (Ioan, 3,6). Această renaștere spirituală, care-i condiția sine-qua-non a intrării în împărăția lui Dumnezeu, deși se petrece aici pe pământ, totuși rămâne un mister, fie că o privim în cauza care o produce sau în roadele ce le dă și în lumina țintelor spre care aleargă: „Nu te mira, căci am zis ție: se cade vouă a vă naște de sus. Duhul unde voiește suflă și glasul lui auzi, dar nu ști de unde vine și unde merge; așa este tot care este născut din Duhul" (Ioan, 3. 5-8).
Sfântul Apostol Pavel ne prezintă botezul ca acel mijloc prin care se împărtășește grația sfințitoare a lui Dumnezeu. Arătând că păcate grave apasă conștiința păgânilor, scrie celor ce au ieșit din păgânism și s-au făcut creștini: „Și așa erați unii din voi. Ci v-ați spălat și v-ați sfințit, ci v-ați îndreptat" (1 Cor. 6, 11) O „Făptură nouă" (Gal. 6,15) se înalță din baia botezului: „Iar când s-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu…după a lui milă ne-a mântuit pe noi, prin baia nașterii celei de a doua și a înnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a vărsat peste noi cu prisosință prin Iisus Hristos Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, moștenitori să fim după nădejdea vieții celei veșnice" (Tit, 3. 5-7).
Participarea omului la viața divină oferită prin actul răscumpărării de Mântuitorul, se realizează prin însușirea subiectivă a harului mântuitor care se revarsă în fiecare credincios prin Taina Botezului. Botezul este condiția «sine qua non» a înnoirii spirituale, este «poarta» prin care se intră în creștinism. Cel botezat intră în comuniune cu Sfânta Treime în numele căreia primește această Taină (Matei 28, 19—20), i se iartă păcatul strămoșesc și păcatele personale, este renăscut la o nouă viață, devine fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții veșnice.
Sfânta Taină a Botezului produce în sufletul celui botezat diferite roade, foarte prețioase și anume: Iertarea păcatelor și darul Duhului Sfânt; (In. III, 5), Intrarea în împărăția lui Dumnezeu, (Mc. 16, 16). Se va mântui. (F. Ap. 22, 16), Spălarea păcatelor, (I Cor. 6, ll), V-ați spălat, v-ați sfințit, v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru. (Gal. 2, 20), M-am răstignit (prin botez) împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine ; (I Ptr. 3, 21), (Botezul) vă mântuiește astăzi și pe voi, nu ca ștergere a necurăției trupului ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu.
a. Iertarea tuturor păcatelor, atât a păcatului strămoșesc cât și a păcatelor personale care sunt în suflet. Dovadă în această privință avem cuvintele Sfântului Petru, care zice: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor". (F. A. 2, 38).
Jertfa Mântuitorului a schimbat destinul făpturii omenești. Păcatul lui Adam moștenit de toți urmașii săi, a fost răstignit împreună cu Hristos pe Cruce. Fiecare om se poate împărtăși de roadele jertfei Mântuitorului prin Botez. Pe linia afirmațiilor scripturistice Botezul șterge păcatul strămoșesc și celelalte păcate personale, dacă cel ce se botează este adult.
Botezul șterge și vina și pedeapsa pentru păcat, dar nu nimicește și urmările păcatului strămoșesc cum ar fi înclinarea spre rău și suferință . Aceste înclinări, spre rău, aparțin «omului vechi» care mai subzistă în ființa, credinciosului și după Botez. Eforturile creștinului se în¬dreaptă acum spre desființarea totală a omului vechi.
Harul divin luminează, ajută și întărește pe credincios pe această cale spre desăvârșire. Prin Botez «v-ați spălat, v-ați sfințit și v-ați îndreptat în numele Domnului nostru Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru» — spune Sfântul Pavel (1 Cor; 6, 11).
Știind că Botezul desființează păcatul, credincioșii se situează față de păcat într-o stare de moarte care, după voia lui Dumnezeu, trebuie să fie permanentă și definitivă . Moartea «omului vechi» este o consecință a morții păcatului (Romani 6, 6 ; Gal. 5, 24).
Prin «omul vechi» înțelegem tot ceea ce avem comun cu primul Adam, tot ceea ce direct sau indirect moștenim de la el . Evident că moartea «omului vechi» este progresivă și omul cel vechi nu este nimicit deodată datorită slăbiciunii, care s-a născut din păcatul primilor oameni (Romani 6, 19). Slăbiciunea găsește mediu prielnic în «trupul» păcatului (Romani 6, 6). «Trupul păcatului» însă a fost sfințit de Mântuitorul prin întruparea Sa.
Sfințenia dăruită de Hristos se extinde în credincioși prin lucrarea Sfântului Duh. Prezența sfințeniei exclude prezența păcatului. Credinciosul care a renunțat la păcat începe «viața în duh și adevăr», viețuiește în Hristos și trăiește după voia lui Dumnezeu (Romani 6, 8—11 ; Luca 20, 38), «Căci precum ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe ale dreptății, spre sfințire» (Romani 6, 19).
Orice cădere în păcat pune o anumită pecete pe sufletul omului. Totalitatea acțiunilor păcătoase devin pentru credincios povară. Transformarea spirituală începută la Botez determină pe credincios să se desprindă de trecutul păcătos, să se elibereze de «robia păcatului» (Romani 8, 20).
După eliberarea de robia păcatului, credinciosul trece tainic la viața cea nouă în care abundă harul divin așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: «Dar acum izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada spre sfințire iar sfârșitul, viața veșnică (Romani 6, 22; 6, 19). Moartea păcatului coincide cu eliberarea de Legea veche și de prescripțiile ei formale și exterioare. «Păcatul nu va mai avea stăpânire asupra voastră pentru că nu mai sunteți sub lege, ci sub har» — spune Sfântul Pavel – (Romani 7, 14 ; Ioan 1, 17 ; 8, 32). Legea Duhului vieții în Hristos a eliberat omenirea de legea păcatului și a morții (Romani 8,2).
Până la întruparea Mântuitorului nimeni nu putea să evite moartea. Chiar și «porunca dată spre viață ni s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul luând îndemn prin poruncă ne-a înșelat și ne-a ucis prin ea» (Romani 7, 10—11). La baza morții stă păcatul; Așa se explică legătura dintre păcat și moarte. Pe de o parte păcatul pervertește opțiunile libere ale omului și-1 determină să aleagă robia, iar moartea pecetluiește această stare și pune capăt vieții (Romani 6, 16).
Mântuitorul Hristos a pus capăt acestei stări contradictorii în care păcatul și moartea stăpâneau ființa umană. «El a desființat vrăjmășia în trupul Său», ne-a apropiat de Tatăl și ne-a curățit prin baia apei Botezului (Efes. 2, 15; 18; 5, 26). De aceea Botezul nostru este pus în legătură cu Botezul Mântuitorului. «Duhul Sfânt care s-a pogorât atunci peste El (Matei 3, 16), s-a pogorât virtual peste umanitatea întreagă, iar în mod deplin s-a pogorât la Cincizecime» (Fapte 2, 2-4).
Mântuitorul afundă în apele Iordanului păcatele întregului neam omenesc. Dumnezeu Cuvântul întrupat șterge păcatele omenirii (Coloseni 1. 14). Acest fapt îl determină pe Sfântul Ioan Botezătorul să exclame ; «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (Ioan l, 29).
Mântuitorul Hristos afundă în Iordan și desființează înstrăinarea oamenilor de Dumnezeu. «Astfel nu mai suntem străini și locuitori vremelnici ci suntem împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu» (Efeseni 2, 19; 12).
În mărturisirea patriarhului Dosoftei citim. „Nu este permis a se zice că prin botez nu se ridică toate păcatele săvârșite înaintea lui, ci că ar mai rămâne ceva, dar fără putere (fără să se impute). Căci această afirmare este proprie extremei impietăți și este mai degrabă negare decât mărturisire a pietății, ci trebuie mărturisit că tot păcatul existent sau săvârșit înainte de botez se șterge și se socotește ca și când n-ar fi existat sau nu s-ar fi săvârșit niciodată".
Singurul element care rămâne după botez în suflet este impulsiunea spre păcat. De sigur e un mister neînțeles de mintea noastră, cum de rămâne acest element și după botez, deși păcatul strămoșesc, a cărei consecință este, a fost desființat. Dar această înclinare spre păcat în cel botezat nu poate fi imputată și ea poate fi preschimbată într-un memento care să-i țină veșnic trează conștiința creștinului și gata de luptă să-i fie voința pentru a birui tot ce s-ar ridica din impulsiunea la păcate spre a-l abate din starea harului. El, făptura cea nouă, care a murit păcatului și a devenit templu al Duhului Sfânt, trebuie să se ferească de păcat și să-i slujească statornic lui Dumnezeu.
Botezul instituit de Mântuitorul Iisus Hristos înfăptuiește astfel o eliberare a umanității de sub stăpânirea păcatului, deoarece Logosul prin întruparea Sa, a putut veni în maximă, apropiere de oameni și a putut să ia asupra Sa toată povara păcatelor .
Destinul omenirii este schimbat deoarece Taina Sfântului Botez a refăcut firea umanității și a așezat-o în comuniune cu Creatorul (Romani 5, 10). Această lucrare de curățire a firii omenești este realizată în cadrul evenimentului soteriologic al Botezului Domnului în apele Iordanului și este mai mult un început și o anticipare la ceea ce El avea să îndeplinească pe Golgota, prin vărsarea sângelui Său pentru toți ca preț de răscumpărare.
După pogorârea Sfântului Duh pentru credincioși a început o epocă nouă, în care toți pot să obțină iertarea păcatelor prin Taina Botezului.
b. Renașterea și sfințirea credincioșilor prin Botez-Sfântul Pavel îi numește pe cei botezați „sfințiți” înaintea lui Dumnezeu, când zice: „Ci v-ați spălat, ci v-ați sfințit”(I Corinteni 6,11).
Începutul participării credinciosului la viața «în Duh» îl constituie baia renașterii — Botezul — sau iluminarea care se realizează prin rugăciune, apă și credință. Această renaștere prin apă este la fel de misterioasă ca și nașterea prin zămislire trupească.
Prin Botez se săvârșește actul renașterii noastre la viața divină. În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Hristos precizează în ce constă această renaștere spirituală dobândită la Botez. (Ioan 4,5) După spusele Sfântului Apostol Pavel cel ce se botează se naște la viața duhovnicească, devine fiu al luminii și al zilei.
Înnoirea și iluminarea sunt specifice vieții creștine. La aceasta acțiune de iluminare a făpturii prin botez, participă toate persoanele Sfintei Treimi. Un exemplu concludent în acest sens avem Botezul Domnului în Iordan (Matei 3, 16). Alături de Fiul și împreuna cu El participă și Duhul Sfânt la sfințirea credincioșilor. «Dumnezeu ne-a descoperit aceste învățături prin Duhul Său, căci Duhul toate le pătrunde chiar și adâncurile lui Dumnezeu» (1 Corinteni2,10). Aceste afirmații explică cu prisosință cuvintele Mântuitorului atunci când vorbește de «nașterea din apă și din Duh» (Ioan 3,5). Condiția esențială pentru intrarea în împărăția cerurilor este această „naștere din Duh” pentru că „ceea ce este născut din trup, trup este, iar ceea ce este născut din Duh, duh este» (Ioan 3, 6). Este vorba aici de iluminarea divină care crează în sufletul credinciosului o ambianța și-i îngăduie să întrezărească cu ușurința tainele lui Dumnezeu. Iluminarea nu este decât un aspect al renașteiii dobândite prin botez. În viața credincioșilor această iluminare înseamnă curățirea sufletelor, înduhovnicirea lor.
c. Un alt aspect al renașterii spirituale este înnoirea vieții- prin Sfântul Botez ne naștem duhovnicește primind o viață nouă, împărtășindu-ne din viata lui Hristos, după cum zice tot Sfântul Pavel „Câti în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat"(Galateni 3, 27). «Nașterea de sus» (Ioan 3, 3 și 7) schimbă structura psiho-fizică a credinciosului care devine «făptura nouă». «Deci, daca este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut, însă toate s-au făcut noi» (2 Cor, 5,17 și Apocalipsa 21,5). În acțiunea de înnoire credinciosul primește un ajutor substanțial de la Hristos care „va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor”.
Mântuitorul Hristos este Modelul după care făptura cea nouă se conduce în acțiunile de automodelare și desăvârșire. Aceasta lucrare sublimă este adânc înrădăcinată în conștiința Sfântului Apostol Pavel care scrie colosenilor : «V-ați îmbrăcat în omul cel nou, care se înnoiește spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce 1-a zidit» (3, 10; Efes. 4, 24).
Viața lui Iisus se arată în trupul nostru (2 Cor. 4, 10) purtăm pe trup semnele Domnului (Gal. 4, 17) și urcăm din «slavă în slavă» spre viața veșnica (2 Corinteni 3, 8). Viața veșnică nu este numai restaurarea firii umane, ci o participare la viața lui Iisus aici pe pământ prin har, iar în ceruri participare la mărirea lui Hristos. Prin credință omul se botează în «numele lui Hristos» (Marcu 16, 16) și se unește cu El. «Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat» spune Sfântul Pavel (Galateni 3, 27).
Îmbrăcarea în Hristos înseamnă pentru creștin o acoperire cu această atmosferă divină generată de Mântuitorul, înseamnă îmbrăcarea în omul nou, îmbrăcarea în nemurire și lumină (Romani 13, 14; Efeseni 2, 15; 2,10). La această lucrare de înnoire și transfigurare a credincioșilor alături de Mântuitorul participă și Duhul Sfânt (2 Corinteni 3, 3): Ceea ce întemeiază Hristos, însuflețește și desăvârșește Duhul Sfânt. «Toate le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebit după cum voiește». Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini… și toți la un Duh ne-am adăpat (1 Corinteni 12, 11 și 13). Duhul lui Dumnezeu locuiește în toți cei botezați. Ei nu mai viețuiesc «după trup» ci «în Duh». Trupul celor botezați devine «templu al lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt» (1 Corinteni 3, 16; 6, 19). «Iar dacă Duhul celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi» (Romani 8, 11). Duhul Sfânt este cel care renaște și zidește pe oameni după chipul lui Dumnezeu prin prezența și lucrarea Sa.
Renașterea în Duh dăruiește credincioșilor sfințenia care creează în ființa lor acea ambianță duhovnicească atât de necesară mântuirii. În rugăciunea arhierească Iisus roagă pe Tatăl să sfințească întreaga lume și spune: «Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău… pentru ei, Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr» (Ioan 17, 17 și 19). În acest context, sfințenia înseamnă o revărsare a vieții divine asupra întregii creații prin harul divin. Creștinismul trăiește din plin prezența lui Dumnezeu. Viața credinciosului care trăiește prezența lui Dumnezeu — încă de la botez — este plină de lumină și sfințenie, deoarece este hrănită cu darurile Duhului Sfânt.
Păstrarea acestor daruri supranaturale este condiționată de curățirea inimilor (Fapte 15, 9) și de progresul în viața spirituală. «Fiți sfinți în toată petrecerea vieții (1 Petru 1, 15), curățiți-vă sufletele prin ascultarea de adevăr spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul din toată inima cu toată stăruința» spune Sfântul Petru (1 Petru, 2, 22). Prin nașterea de a doua (1 Petru 1, 23) dobândită la botez, credincioșii devin fii ai lui Dumnezeu după har.
Observăm de la început că prima condiție a înfierii este nașterea spirituală, nașterea din «apă și din Duh» (Ioan 3, 5). Înfierea noastră își are izvorul în întruparea, moartea și învierea Mântuitorului. Fiul lui Dumnezeu a luat «chip de rob», s-a făcut asemenea oamenilor ca să ne ridice pe noi toți la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu (Filipeni 2, 8—9 Gal. 4, 4—5).
d. După primirea Sfântului Botez nu mai suntem noi care trăim ci Hristos trăiește în viața noastră, după cuvintele Sfântului Pavel, care zice: „De acum nu mai viez eu, ci viază în mine Hristos” (Galateni 2,20).
e. Înfierea-prin Sfântul Botez ne împreunăm cu Hristos și prin această împreunare devenim fii ai lui Dumnezeu: „Dacă suntem fii suntem și moștenitori” (Romani 8,17). Înfierea este dovada iubirii lui Dumnezeu față de oameni așa cum mărturisește și Sfântul Ioan : «Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu și suntem… Acum suntem fii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ci, știm că atunci, când el se va arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este» (I Ioan 3, 1—2).
Participarea noastră la filiația divină ne introduce în intimitatea persoanelor divine.
Prin Fiul suntem încorporați în Tatăl și în Duhul Sfânt. Acțiunea de încorporare în Fiul aparține Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt suntem transfigurați și ridicați la demnitatea de fii ai Tatălui Său, deoarece Dumnezeu Cuvântul este sălășluit în noi prin Duhul. Toți cei care «sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu» sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14). În viața nouă credincioșii sunt conduși de acest Duh pe care l-au primit «de sus», de la Dumnezeu prin taina Sfântului Botez . Dumnezeu a dat tuturor posibilitatea înfierii. Este vorba de înfierea sau adopțiunea în virtutea căreia Dumnezeu primește ca un părinte adevărat pe toți cei care, cu iubire de fii, se botează și-I împlinesc voia. «Ați primit Duhul înfierii — spune Sfântul Pavel — prin care strigăm Avva Părinte » (Romani 8, 15).
Realitatea înfierii noastre nu mai poate fi contestată. Dacă suntem fii suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos (Romani 8, 17). Ca moștenitori, credincioșii se bucură de toate darurile spirituale pe care le oferă un Părinte bun și ceresc. «Cele ce ochiul n-a văzut și urechile n-au auzit, și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-1 iubesc pe El. Cei înfiați vor fi moștenitorii împărăției cerurilor (Ioan 3, 3—5), ai mântuirii (Marcu 16, 16 ; 1 Petru 3, 21) și ai vieții veșnice (Tit 3, 17). Botezul dă credincioșilor — adulți și copii — posibilitatea împărtășirii cu celelalte Sfinte Taine și în primul rând cu Mirungerea. Ungerea cu Sfântul Mir este administrată imediat după Botez ca «pecete a Duhului Sfânt» (Efes. 1, 13 ; 4, 30) și «arvună» a moștenirii noastre (Efes. 1, 14).
Botezul este încheierea unei comunități de viață permanentă cu Hristos. Ca „Sfinți" întru Hristos, creștinii sunt legați între ei, într-o strânsă comunitate spirituală. Ei devin, prin botez, membrii ai Bisericii, ai trupului mistic al lui Hristos și se împărtășesc de toate darurile pe care Hristos – capul Bisericii – le revarsă asupra trupului Său. „ Ori câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu este iudeu, nici elin, nu este nici rob, nici slobod, nu este parte bărbătească nici femeiască, ci toți unul sunteți întru Hristos Iisus” (Galateni 3, 27-28). „Pentru-că printr-un Duh, noi toți într-un trup ne-am botezat” (I Corinteni 12. 13). Și de pătimește un mădular, pătimind toate mădularele împreună, iar de se preamărește un mădular, împreună se bucură toate. Căci unde este un Dumnezeu, un Domn, o credință, un botez, acolo e o comuniune spirituală ca într-un organism viu, cum este Biserica – trupul mistic al Domnului.
Când numim Botezul «o nouă naștere», o facem cu tot dreptul, fiindcă prin el răsare în sufletul credincioșilor o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu. Ori, tocmai în aceasta constă și viața cea adevărată, izvorul și rădăcina ei, fiindcă, după cum Însuși Mântuitorul a zis «aceasta este viața cea veșnică : a Te cunoaște pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis».. Și tot așa, adresându-Se lui Dumnezeu, Solomon a zis : «A Te cunoaște pe Tine, iată rădăcina nemuririi». Și dacă ar mai fi necesară încă o mărturie a minții omenești, cine nu știe că adevărata viață a oamenilor și rostul ei mai înalt stă mai ales în puterea minții și a cunoașterii ?
Taina Botezului este începătura vieții în Hristos, ea dă viață și trăire oamenilor și anume singura viețuire adevărată. Dacă această Taină nu lucrează în toți cei botezați aceleași roade, de aici nu urmează că avem drept s-o învinuim c-ar fi neputincioasă : greșeala stă în oamenii care nu s-au pregătit bine pentru primirea harului sau au risipit comoara. De aceea, mai curând se cade să învinovățim de acest lucru pe cei care nu se apropie de ea cu vrednicia cerută, iar nu să zicem că lucrarea Botezului e neputincioasă, câta vreme ea este aceeași în toți și pentru toți. Căci nu mai e nici o îndoială că revărsarea aceasta de daruri nu-i nici urmarea firii omenești, nici a strădaniei personale, ci numai și numai a Botezului. Altfel cum s-ar putea admite ca aceiași putere să lumineze și în același timp sa întunece, pe unii să-i facă locuitori ai cerului, iar pe alții să nu-i poată nici măcar înălța deasupra pământului ? Avem drept oare să învinuim soarele și să nu-i recunoaștem strălucirea pentru că nu toți îi văd razele. Tot așa de amarnic am greși dacă am zice că luminarea dă alte roade decât o arată însuși numele.
II.4 Mirungerea-creșterea și întărirea în virtuți.
Strâns legată de Sfânta Taină a Botezului și integrată acesteia, este Sfânta Taină a Mirungerii, prin care se dau celui nou botezat darurile Duhului Sfânt, ca să sporească și să se întărească în viața duhovnicească. Fiind nedespărțită de Botez, Taina Mirungerii urmează imediat după scoaterea celui botezat din Sfânta Apă a Botezului, pe care îl completează și îl continuă.
În practica Bisericii Ortodoxe, această Sfântă Taină se săvârșește în chip văzut de episcop și preot, prin ungerea cu Sfântul Mir. Dar în chip nevăzut, adevăratul săvârșitor al Tainei este Mântuitorul Hristos, fiindcă Sfântul și Marele Mir se pregătește din diferite parfumuri și mirodenii fierte în untdelemn curat și se sfințește de Soborul episcopal, membrii ai Sfântului Sinod, al Bisericii autocefale, în Joia cea Mare, după care Mirul se împarte Eparhiilor, iar acestea îl trimit parohiilor. Deci slujba specială de sfințire a Sfântului Mir, o face Biserica prin Ierarhii ei și nu preotul, devenind dar al Sfântului Duh; „căci după cum pâinea Sfintei Euharistii, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este pâine, ci Trup al lui Hristos, tot așa și acest Sfânt Mir, după invocare, nu este simplu mir, ci un dar al lui Hristos și al Sfântului Duh".
Numărul mare al multelor aromate din Sfântul Mir, simbolizează bogăția și felurimea darurilor Sfântului Duh, pe care le dobândește primitorul Tainei, Mirungerea fiind socotită „Cincizecimea personală" a oricărui botezat, fiindcă „Mirul acesta este un dar al lui Hristos și al Sfântului Duh și lucrează prin prezența Dumnezeirii Lui. În chip simbolic se unge cu el fruntea și celelalte simțuri. Trupul se unge cu mir material, dar se sfințește sufletul prin Sfântul și de viață făcătorul Duh". „Pentru aceasta deci s-a rânduit această Sfântă Taină, ca nimeni să nu fie lipsit de darurile Lui". Sporind cu creșterea și cu înțelepciunea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, se văd odrăslind în noul botezat și miruit, darurile Mirungerii, care în general sunt cele șapte „duhuri" de care vorbește Isaia (11, 2): înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, buna credință, evlavia și temerea de Dumnezeu. Darurile acestei Sfinte Taine sunt nenumărate și se manifestă în diverse forme. Dacă îndată după nașterea fizică, îi sunt necesari omului o serie de factori fizici, ca, aer, căldură, lumină, hrană etc. pentru susținerea vieții fizice, tot așa și în viața duhovnicească, cel renăscut prin Botez are nevoie de harul divin, pentru menținerea și întărirea vieții spirituale Botezul naște în Hristos, iar Mirul dezvoltă și întărește viața duhovnicească începută prin Botez. omului, fiecare din ele având harul și darurile sale specifice, care ajută la creșterea și desăvârșirea vieții spirituale.
Mirungerea este intrarea omului în viața Sfântului Duh iar această identificare între viața dăruită de Sfânta Taină a Mirungerii și activitatea cea bună pe care fiecare dintre noi trebuie să o desfășurăm o exprimă Sfântul Chiril al Alexandriei: „Spălând pe Aaron cu apă, îl îmbracă în îmbrăcămintea sfântă a slujirii arhierești". Dacă după administrarea Botezului nu s-ar administra Sfântul Mir să-1 întărească pe cel nou botezat, ar fi acesta ca un tânăr care se naște într-o familie din societatea înaltă dar nu primește o educație pe măsură și anturajul îl strică. Degeaba tânărul s-a curățat de păcatul strămoșesc dacă nu are puterea să lupte împotriva viitoarelor păcate pe care i le dă diavolul. Deci vedem încă o dată rolul pe care îl are Sfântul Mir prin administrare, imediat după botezul ortodox aplicat de preot, căci ungerea cu el aducea aceleași roade în cei botezați ca și punerea mâinilor apostolilor peste cei pe care l-au botezat. Cum prin punerea mâinilor apostolilor Sfântul Duh se pogoară peste cei botezați, tot așa același Duh se pogoară peste cei ce se ung cu mir sfințit. Chiar și după primirea peceții Sfântului Duh, omul poate păcătui cu toate că păcatul strămoșesc a fost șters, acest lucru se datorează predării noastre în robia păcatului și zăbovirii în jurul vreunei plăceri.
Principiile lucrării păcatului în noi sunt: neîmplinirea poruncilor și săvârșirea faptelor noastre rele de după Botez. Dumnezeu înlătură aceste două prin milostenie, rugăciune și răbdare iar acestea ne sunt date la Botez dar activarea lor în noi se săvârșește cu ajutorul administrării Sfântului Mir. Prin Botez ni se dă harul ce locuiește în noi iar pe măsura împlinirii poruncilor, acesta se descoperă celor ce cred în Domnul.
Lumina Harului dobândit este simbolizată și de luminarea oferită de preot noului botezat, cel ce a venit în lumea luminată de «lumina vieții» și și-a aprins acum candela faptelor bune cu care să poată întâmpina cu înțelepciune pe Mirele ceresc. Sau cum se cântă la sărbătoarea Botezului Domnului: «Cei ce ne-am spălat prin curățirea Duhului de veninul spurcatului și întunecatului vrăjmaș, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la bucuria cea neapropiată, apropiată numai celor împăcați cu Dumnezeu». Taina Mirungeiii este strâns legată de Taina Botezului, «desăvârșind latura pozitivă a lui — trezirea la noua viață —, completând spălarea spirituală a omului prin ungerea lui, adică curățirea prin strălucire». Această legătură se cunoaște — ținându-se seama de ea la administrarea Tainelor — încă din primele începuturi ale Bisericii, Apostolii Domnului urmărind îndeaproape ca noii veniți la credință să se împărtășească din ambele, fără separare, și ei au lucrat întotdeauna după învățătura mântuitoare auzită de la învățătorul Hristos — «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns…» (Luca 4, 18) —, precum și după cum L-au văzut trăind lucrarea mântuirii, cum «Tatăl, care L-a hotărât mai dinainte Mântuitor al întregii lumi», l-a uns prin Sfântul Duh.
În Taina Mirungerii lucrează puterea Duhului Sfânt în scopul întăririi, Trupului lui Hristos. În vremurile mai de demult Taina Sfântului Mir, împărtășea credincioșilor puterea de a vindeca, de a prooroci, de a vorbi în limbi, precum și alte daruri. Ceea ce însă Sfântul Mir împărtășește tuturor creștinilor de totdeauna și din orice loc sunt darurile cele atât de folositoare sufletelor: darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii, precum și altele, cu toate că mulți creștini nu-și dau seama de aceasta, iar alții nu cunosc lucrarea Tainei acesteia, pe când alții, în sfârșit, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt din pricină că atunci când au primit această Taină erau nevârstnici și incapabili de a judeca, iar odată ajunși la vârsta priceperii ei s-au înrăit și au orbit sufletește. Duhul Sfânt se dă, după vorba Sfântului Pavel, unora prin puterea dea prooroci cele viitoare, altora prin propovăduirea tainelor, ori chiar prin puterea de a vindeca bolile cu cuvântul, toate cu scopul de a lucra bine aproapelui și de a ajuta la zidirea Bisericii. Altora, dimpotrivă, li se dă darul de a se face mai bine printr-o evlavie mai puternică sau prin creșterea curățeniei sufletești, prin sporirea dragostei și a smereniei. Dacă te lași condus de minte și de voință, poți fără îndoială s-ajungi om cuminte, să ai fapte bune, să te rogi, să iubești și, peste tot s-ajungi un om virtuos ; dar când ești mânat și de Dumnezeu, poți cu atât mai vârtos să faci cugetul biruitor peste patimi, să câștigi dragostea de oameni, să faci dreptate și s-ajungi să dobândești o astfel de înțelepciune înaltă .
Taina Sfântului Mir își aduce roadele sale în toți cei ce-1 primesc, dar nu toți simt darurile ce se pogoară peste ei și nici nu se grăbesc toți să tragă folos din această comoară ce li se dă, și aceasta fie din pricina că, fiind nevârstnici, n-au încă puterea de a judeca, fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea și dragostea de a o primi. Cu toate acestea, unii din ei mărturisesc mai târziu cu părere de rău, cu lacrimi și printr-o viață mai bine orânduită, că primiseră harul Tainei acesteia. De aceea și Sfântul Pavel spune în scrisoarea sa către Timotei : «Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine» (I Timotei 4,14), vrând parcă să ne-arate că nici harul nu slujește la nimic dacă nu ne străduim să lucrăm cu el și că și noua ni se cere strădanie neîntrerupt priveghere dacă vrem să scoatem pentru suflet un folos duhovnicesc din această Taină. Dacă întâlnim, deci, câte un om care se distinge prin dragostea sa, prin curățenia vieții ori printr-o minunată pildă de smerenie, de bună-cuviință ori de alte astfel de virtuți, însemnă că trebuie să vedem aici o lucrare a Sfântului Mir și să credem că darul acesta s-a dat cu prilejul împărtășirii Mirului, iar lucrarea lui s-a făcut simțită numai după aceea.
Sfânta Mirungere naște supunere deplină față de Dumnezeu dar și înzestrează cu putere de sus, transfigurând pe cel ce o primește în «om apostolic», prin care lumea întreagă, toate neamurile, urmează să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și voia Sa mântuitoare. De aceea, scria Nicolae Cabasila: «Dacă întâlnim câte un om care se distinge prin dragostea sa, prin curățenia vieții, ori printr-o minunată pildă de smerenie, de bunăcuviință ori de alte astfel de virtuți, înseamnă că trebuie să vedem aici o lucrare a Sfântului Mir și să credem că darul acesta s-a dat cu prilejul împărtășirii Mirului, iar lucrarea lui s-a făcut simțită numai după aceea».
Sfântul Grigore de Nazianz spune că Sfânta Taină a Mirungerii, chiar în această viață, este cea mai mare dintre asigurările vieții veșnice, date nouă de Hristos. După cum Botezul este taina nașterii din nou, Mirungerea este taina întăririi în viața spirituală din care trebuie să izvorască bărbăția creștină, atât de necesara în lupta noastră cu ispitele. Mirungerea nu este numai un semn distinctiv, prin care suntem recunoscuți ca aparținând Mântuitorului ci și o întărire, un îndemn de a păstra acest semn distinctiv, această pecete neatinsă, nestricată. Calitatea de distincție, de elecție pe care ne-o dă Botezul și pe care o întărește mai apoi Taina Mirungerii ne este dăruită de Dumnezeu, dar ea se întărește și prin fiecare biruință pe care o câștigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele. Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor dumnezeiești către noi, dar ea este provocată și de o continuă luptă a noastră de dobândire a ei. Desigur, prin lipsa de grijă și prin neputințele noastre, adeseori ne întinăm haina albă a sufletului primită în dar la Botez; nu păstrăm neatinsă și nestricată nici pecetea și întărirea primită prin Taina Mirungerii.
Singurul templu adevărat al lui Dumnezeu este omul, și prin om, lumea. Fiecare gram de materie aparține lui Dumnezeu și în Dumnezeu trebuie să-și găsească împlinirea. Fiecare moment al timpului este timp al lui Dumnezeu și trebuie să se desăvârșească în veșnicia lui Dumnezeu, nimic nu este „neutru". Pentru că Duhul Sfânt, ca o rază de lumină, ca un zâmbet de bucurie, a „atins" toate lucrurile, timpul întreg – revelându-le pe toate ca pietre prețioase ale unui templu prețios. A fi cu adevărat om înseamnă a fi pe deplin tu însuți. Mirungerea este ungerea omului întru „personalitatea" sa proprie, unică. Ea este, folosind aceeași imagine, hirotonire a sa spre a fi el însuși spre a deveni ceea ce Dumnezeu ar vrea ca el să fie; să devin ceea ce El a iubit în mine din eternitate. Este darul vocației. Dacă Biserica este cu adevărat „înnoirea vieții" – lumea și natura restaurate în Hristos – ea nu este, ori, mai degrabă, nu ar trebui să fie o instituție pur religioasă, în care a fi „evlavios", a fi un membru al ei „cu o bună reputație" înseamnă a-ți lăsa propria personalitate la intrare – la „vestiar", și a o înlocui cu o personalitate impersonală, neutră, de tipul „bun creștin". Evlavia, de fapt, poate fi un lucru foarte periculos, o reală opoziție fată de Duhul Sfânt, care este Dătătorul de Viată ~ de bucurie, mișcare și creativitate, și nu de „conștiință curată", care se uită la toate cu suspiciune, teamă și indignare morală.
Mirungerea este deschiderea omului spre deplinătatea creației divine, către adevărata universalitate a vieții.
Mirungerea, în ansamblul riturilor sale, tinde să comunice virtutea Sfântului Duh; îndeosebi ungerea introduce pe Iisus Hristos Însuși, în Care este mântuirea și nădejdea creștinilor, prin Care ni se împărtășește Sfântul Duh și prin care noi suntem conduși la Tatăl. Desigur, întreaga Treime divină colaborează la renașterea noastră, dar autorul imediat e însuși Cuvântul, nu numai atâta vreme cât a trăit pe pământ ci totdeauna de atunci încoace, atâta timp cât El va păstra firea noastră, care L-a așezat mijlocitor al nostru pe lângă Dumnezeu-Tatăl.. El ne dă pe Duhul Sfânt.
E adevărat că prin Taina Sfântului Botez se dă celui botezat har suficient pentru a se renaște din punct .de vedere duhovnicesc, dar de vreme ce el este încă slab, ca un copil nou născut, în noua viață el are nevoie de o întărire pe care o primește numai prin Taina Sfântului Mir; aceasta îi dă puterea de a rămâne alipit de Iisus Hristos și de a-și păstra calitatea de membru al Bisericii Sale, de a se întări în credință și de a o mărturisi; de asemenea, de a se putea împotrivi și rezista în fața primejdiilor ce vin din partea dușmanilor mântuirii sale. Iată cum se exprimă un teolog ortodox asupra efectelor acestei taine pentru viața creștinilor: „…înțelegem că ea ne dă curaj a mărturisi cu îndrăzneală credința în Hristos…, că ea ne face a înfrunta ispitele diavolului, ne ajută a înnăbuși pornirile poftelor rele ce se ridică în noi și a nesocoti derâderile … care voiesc a ne descuraja de a mai duce o viață regulată și conformă cu legea creștină”. Prin taina Sfântului Mir se împărtășesc creștinului îndeosebi cele 7 daruri ale Duhului Sfânt și anume: darul înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoștinței, al bunei credințe și al temerii de Dumnezeu. Aceste daruri îi dau creștinului dispoziția de a întrebuința în mod desăvârșit harul câștigat la îndreptarea sa, putând astfel ajunge la câștigarea celor mai alese virtuți, ele nu sunt în sine virtuți, ci numai puteri care ajuta la desăvârșirea creștinului în virtute. După învățătura romano-catolică, aceste daruri ale Duhului Sfînt se numără — alături de cele trei virtuți teologice — la virtuțile insuflate ce se primesc de creștin deodată cu harul sfințitor în Taina Sfântului Botez și se consideră ca fiind într-o foarte strânsă legătură cu virtuțile teologice fiind vărsate în sufletul creștinului deodată cu acestea. Învățătură ortodoxa susține că aceste daruri nu se dau prin Taina Sfântului Botez, ci prin Taina Sfântului Mir, fiind daruri speciale ale Duhului Sfânt pentru creșterea și desăvârșirea în viața cu adevărat creștină. Fundamentând din punct de vedere logic poziția Bisericii Ortodoxe în legătură cu împreunarea Tainei Mirungerii cu cea a Botezullui față de practica Bisericii romano-catolice, teologul grec Andrutsos de fapt întărește și cealaltă teză ortodoxă, anume că darurile speciale ale Duhului Sfânt se dau prin taina Sfântului Mir și nu prin botez. „Într-adevăr, botezul realizează ființa creștină, fiind nașterea și intrarea în viața spirituală prin Hristos și alcătuindu-se din toate darurile spirituale necesare pentru această transformare din întuneric în lumină, din vechiul Adam în omul cel nou. Dar imboldul în viața aceasta spirituală începută, întărirea pașilor în trăirea duhovnicească deschisă de la botez, are nevoie de harul dătător de viață al Sfântului Duh, care călăuzește pe credincios în calea cea lungă a încercărilor spirituale și a luptei pentru Domnul. Astfel, în timp ce botezul se referă mai mult la acordarea firii spirituale prin Hristos, ungerea cu Sfântul Mir este aceea care dezvoltă această fire spirituală în viața personală creștină".
Harul Sfântului Duh desăvârșește ființele raționale în procesul de spiritualizare a acestora. El lucrează în suflet, ca arta în artist : deși totdeauna prezent ca putere, nu este în act decât atunci când este necesar. El nu rămâne în sufletul acelora care, cu inimă ușoară, resping harul. El se găsește în spiritul nostru ca logosul în suflet: fie ca dorință a inimii, fie ca vorbă exprimată, fie ca martor și vestitor în duhul nostru ; e conceput de asemenea ca un tot în părțile sale, potrivit împărțirii harismelor. Noi suntem mădulare unii altora cu harisme deosebite, după harul lui Dumnezeu . Sfântul Vasile insista asupra operei de unitate săvîrșită de Sfântul Duh în Biserică, idee așa de actuală și de necesară pentru teza sa. Nota specific intelectuală a lucrării Sfântului Duh în suflet nu avea decât o foarte slabă nuanță apostolică, dar ea ajuta la integrarea problemei într-o teologie la nivelul filozofiei contemporane de care ereticii făceau caz. Harul este totalitatea darurilor la care Sfântul Duh ne ajută să ajungem prin lucrarea sa în lume.
Lucrarea harului este de a face sfinți și de a păstra pe cei ce deja sunt sfinți; de a sfinți nu numai creaturile raționale dar și pe cele lipsite de rațiune; de a rechema la vechea lor stare pe cei căzuți; de a instrui pe neștiutori, de a aduce la adevărata credință pe cei rătăciți, de a vindeca pe cei bolnavi, de a remedia slăbiciunile trupului prin întărirea sufletului, de a distribui harul. Că fără Sfântul Duh nu este posibil nimic bun, și că din contră, trăirea în Duhul aduce bogăția darurilor.
Sfântul Duh este numit untdelemnul bucuriei și «mireasma lui Hristos». «Și frumos 1-a numit untdelemnul bucuriei ,ca să nu-1 socotești creatură» căci firea untdelemnului este în așa fel încât nu se amesteca cu nici un alt lichid. Chiar și bucuria nu unge corpul, ci luminează cele mai profunde părți ale inimii» .
Uleiul este șl simbolul bucuriei pentru că el ca și bucuria, face s strălucească fața omului (Psalmi 103, 15). A oferi uleiul-parfum cuiva este semn de prețuire și prietenie Luca 7, 46; Matei 26, 7).Untdelemnul ungerii împărătești se numește în modul cel mai înalt untdelemnul bucuriei (Psalmi 44, 9), semn exterior al alegerii divine, însoțită de revărsarea Duhului peste cel ales (IRegi 10, 1-6; 16, 13). Această legătură. între ungere și Duhul Sfânt se află la originea simbolismului fundamental al Tainei Mirungerii cu untdelemnul bucuriei (Evrei 1,9; Psalmi 44, 9) și a Maslului, ca vindecare (Luca 10, 34; Marcu 6, 13; Iacob 5, 14-15). Ungerea cu untdelemnul parfumat era simbolul comuniunii frățești și al bucuriei poporului lui Israel adunat la Ierusalim pentru marile sărbători (Psalmi 132, 2) sau mângâierea fiilor Sionului întorși din exil (Isaia 61, 3). Ungerea ca sfințire sau consacrare are o semnificația deosebită în Sfânta Scriptură. Astfel, vedem că erau consacrate prin ungere cu untdelemn unele obiecte de cult, în special altarul templului (Ieșirea 29, 36; 30, 26-29; Levitic 8, 10), dobândind astfel o sfințenie deosebită. Un ritual asemănător a săvârșit Iacob, după ce a văzut scara ce lega cerul și pământul pe care coborau îngerii. El a pus acolo o piatră peste care a turnat untdelemn pentru a marca locul prezenței divine, de aici numele de Bethel (casa lui Dumnezeu).Ungerea împărătească se face de către un om al lui Dumnezeu, profet sau preot, Saul și David au fost unși de câtre Samuel (I Regi 10, 1; 16, 13), Iehu de către un profet trimis de Elisei (IV Regi 9, 6).
Sfânta Scriptură arată că Sfinții Apostoli confirmă pe cei botezați și prin punerea mâinilor (Fapte 8, 16-17; 19, 2-6), Mai târziu, a rămas ca practică numai ungerea, pentru a nu se confunda cu hirotonia. Ungerea cu Sfântul Mir întărește calitatea de creștin a celui botezat și îi dă putere să crească duhovnicește în iubirea lui Hristos. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune celor nou botezați: „Acum ați devenit hristoși prin punerea pecetei Duhului Sfânt și ați primit tot ce era prefigurat, deoarece voi sunteți «icoane ale lui Hristos».
Darurile Sfântului Duh pot fi împărțite astfel: 1) daruri intelectuale sau ale minții, 2) daruri morale sau ale inimii, 3) daruri duhovnicești sau desăvârșitoare.
1. Darurile duhovnicești ale minții pe care nici Isaia, nici Pavel și nici Sfinții Părinți nu le prezintă într-o anumită ordine și nici totdeauna toate grupate la un loc sunt: adevărul, înțelepciunea, știința, rațiunea și învățătura. Aceste daruri și roade care, deobicei, sunt așezate în fruntea celorlalte (I Cor. 12, 8), nu-s separate, ci amestecate cu altele, ca de exemplu: credința, dragostea și alte virtuți Aceasta arată nu numai o origine comună, ca provenind adică din unul și același Duh Sfânt, ci și menirea unei lucrări comune : mântuirea oamenilor. Darurile intelectuale sau tainele adevărului și ale înțelepciunii sunt date de Sfântul Duh nu ca de un doctor sau magistru de învățătură, care a studiat și el, la rândul lui ; fiind El însuși arta, știința, înțelepciunea și Duhul adevărului, Sfântul Duh introduce pe nevăzute în minte știința lucrurilor dumnezeiești, procedând — până la un punct — asemenea Fiului lui Dumnezeu, care El însuși Înțelepciune și Adevăr, își învăța ucenicii nu pe calea măiestriei didactice, ci pe aceea a firii. Deci, darurile dumnezeiești ale minții le pot avea toți oamenii fără deosebire de grad de instrucție și indiferent de loc, de timp, de rasă, de tradiție, de cultură. Aceasta pentru că harul nu e de la oameni, ci de la Dumnezeu . Natura însăși a acestor daruri este universală : dacă adevărul, înțelepciunea, știința, rațiunea și învățătura omenească îi luminează pe oameni, apropiindu-i și împrietenindu-i, ce rezultate vor putea avea aceste daruri când ele vin de la și sub călăuzirea Sfântului Duh ? Cel care, plin de Sfântul Duh, le face pe toate după rațiune, zice Didim, acela învață drept, trăiește fără reproș și are în el și un temei al pleromei tuturor bunurilor. Iar despre înțelepciune, zice Solomon : «Mulțimea înțelepților este mântuirea lumii» (Înțel. Sol. 6, 24). Lumina pnevmatică duce la soarele dumnezeiesc care încălzește și dă viață la toate.
2. Darurile duhovnicești morale : dragostea, bunătatea, mila, unirea cugetelor, viața de obște, dreptatea, pacea, mângâierea, frumusețea și bucuria care sunt daruri, dar mai ales roade ale Sfântului Duh se manifestă în viața practică a creștinilor adevărați ca o încercare continuă de a uni întâi pe toți creștinii și apoi pe aceștia cu toți oamenii sub bolta unei armonii depline. Realizarea fiecăreia din aceste roade implica, necesar, realizarea tuturor celorlalte. Dacă Sfântul Duh e substanța bunurilor lui Dumnezeu și dacă dreptatea, pacea și bucuria sunt revărsări ale Sfântului Duh și zidesc împărăția lui Dumnezeu, este explicabilă chemarea neamurilor care devine posibilă grație acestor bunuri date cu generozitate de către Sfântul Duh oamenilor. Dragostea, despre care Sfântul Pavel zice că a fost răspândită de Sfântul Duh în inimile noastre (Rom. V, 5), asemenea Mântuitorului care s-a răspândit și El ca un parfum (Cântarea Cântărilor 1, 2) este rădăcina și izvorul celorlalte roade duhovnicești. Sfântul Ioan Gură de Aur, care are un simț fin al raporturilor dintre credința și trăirea creștina, zice că oricât de drept ar crede cineva în Sfânta Treime, dar nu are și o viață dreaptă, credința nu-i este de nici un folos pentru mântuire Și ce înseamnă o viață dreaptă ? Fericitul Augustin precizează : «A început dragostea, a început și dreptatea ; a înaintat dragostea, a înaintat și dreptatea; e mare dragostea, e mare și dreptatea ; e desăvârșita dragostea, e desăvârșită și dreptatea ; «iar dragostea e din inima curată, din cuget bun și din credință nefățarnică» (I Tim. I; 5) Același lucru se poate spune și despre raportul dintre dragoste și pace, mângâiere și bucurie etc. Lucrarea proprie Sfântului Duh este să iubească pe oameni. El suspină și se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. VIII, 26—27) și cercetează cu atenție cele ale noastre. El îndeamnă creaturile să se roage pentru iertarea păcatelor, le mângâie, le dă desfătare, bucurie și pace și întinerește și înfrumusețează sufletul . Adică le trezește conștiința unei Puteri divine care ajută la ridicarea tuturor din păcat spre lumina și fericirea cea neapusă.
3. Darurile duhovnicești de culme : rugăciunea, sfințenia, credința, desăvârșirea și îndumnezeirea duc la plenitudine lucrarea Sfântului Duh în om. Rugăciunea și credința, care se găsesc și în celelalte grupe de daruri, susțin neîntrerupt cele mai înalte trepte ale lucrării harului. Sfințenia, desăvârșirea și îndumnezeirea alcătuiesc o unitate atât în Dumnezeu, cât și în om. Fiecare dintre ele și toate la un loc unesc pe cei de sub lucrarea lor, pentru că nu este decât o singură sfințenie, o singură desăvârșire, o singură îndumnezeire. Aceste trei daruri care, în fond, sunt trei nume pentru același lucru, adică unirea cu Dumnezeu sau mântuirea sufletului, se realizează întâi pe plan uman, adică prin unirea sufletească între oameni ; nici un om nu se poate mântui singur ci numai împreună cu frații săi. Dumnezeu a zis: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. (Matei5,48).
Harul ce se împărtășește la Taina Mirungerii se imprimă ca o pecete în întreaga ființă a primitorului, lucrând și dezvoltând viața sa spirituală. Din aceste motive ca și Taina Botezului, Taina Mirungerii nu se repetă. Ungerea cu mir a unor eretici care se reîntorc la dreapta credință este o simplă ceremonie, însă nu repetarea Tainei Mirungerii. Prin ungere se transmit harurile Duhului Sfânt care ne întăresc în credință și prin care se confirmă, „se pecetluiește” apartenența celui botezat ca fiu al lui Dumnezeu: „Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Romani 8,15). Mirungerea și Botezul sunt două taine deosebite care oferă haruri diferite. Prin botez se împărtășește iertarea păcatului strămoșesc și a păcatelor proprii până la acea dată, iar prin mirungere se oferă harul Sfaântului Duh, spre a putea stărui și a dezvolta puterile sufletești ale credincioșilor în tot cursul vieții lor. Sfântul Apostol Pavel face deosebirea dintre Botez și Mirungere spunând: Evrei 6, 1-2.
Deosebirea dintre Botez și Mirungere a observat-o și Simon Magul, care după ce s-a botezat (Fapte 6,13), „văzând că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt le-a adus bani zicând:…(Fapte 8, 18-19). Taina Mirungerii este foarte necesară pentru creștini, pentru că ea ne ajută să ne păstră la înălțimea numelui de creștin, ea încununează eforturile noastre pe calea virtuții. Totuși depinde și de noi ca să nu slăbim și să ne păzim de greșeli spre a nu îndepărta de la noi duhul cel dumnezeiesc, spre a nu ne face vrednici de pedeapsa necinstirii și călcării harului Duhului Sfânt.
Uniți în cuget și în simțiri, credincioșii dau slavă în toată bună vremea lui Dumnezeu pentru toate binefacerile ce le revarsă El peste noi toți, iar când cu recunoștința mulțumesc ei pentru acestea, nu pot să nu-și amintească mai cu seamă de acea revărsare de Duh Sfânt ce s-a pogorât peste Sfinții Apostoli, după înălțarea Domnului la cer, iar prin aceștia, ea a înviorat toată Biserica. Sfântul Duh, care s-a pogorât peste sfinții ucenici ai Domnului Hristos, nu li s-a dat numai lor, ci întregii Biserici, căci El, potrivit făgăduinței Domnului și Mântuitorului nostru, avea să întărească, să împuternicească, să mângâie, să înțelepțească și să sfințească pe toți cei ce aveau să creadă în EL. Din clipa primirii Duhului Sfânt, Sfinții ucenici ai Domnului Hristos și-au început rostul lor de apostoli. Ei s-au arătat mulțimii și încrezători în puterea lui Dumnezeu, au pășit la propovăduire. Ei erau deplin încredințați că, prin puterea pe care au primit-o de la Duhul Sfânt, toate le sunt cu putință. Nu trecuse încă nici ziua cea dintâi în care primiseră pe Duhul Sfânt, și Sfinții Apostoli au avut bucuria de a vedea că la numărul mic de ucenici ai Mântuitorului, s-au adăugat ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 41). Era o încurajare pentru ei, căci în chip văzut se punea acum temelia Bisericii, cea întemeiată pe Hristos Mântuitorul și pe Sfinții Apostoli și pietre vii se clădeau în această clădire menită să crească și să se întărească prin puterea lui Dumnezeu. Dar pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli are însemnătate și în alt chip. Toți câti au crezut în Hristos, prin propovăduirea Sfinților Apostoli, au primit și ei Duhul Sfânt, de la cei ce mai înainte de dânșii l-au luat. Acest adevăr este mărturisit în scrierile Sfinților Apostoli. Să ne amintim, de pildă, de cele ce le spune Sfântul Apostol Pavel, în această privință. De la Sfântul Apostol Pavel, credincioșii din Corint știau că s-au botezat și s-au adăpat întru Duhul Sfânt (I Cor. 12, 13), că ei au arvuna Sfântului Duh (II Cor. 2, 22; 5, 5) și că Duhul Sfânt este acela care lucrează în mijlocul lor atâtea daruri mai presus de fire, cum e proorocia, facerea de minuni și altele asemenea. Romanii cei ce primiseră credința în Hristos, știau tot de la Sfântul Pavel că în Duhul Sfânt cel dăruit credincioșilor se arată iubirea lui Dumnezeu (Rom. 5, 5), deci că ei au pe Duhul Sfânt în inimile lor. Mai aveau si semne din care să-și dea seama dacă într-adevăr acest Duh Sfânt este viu și lucrător întru ei iar acestea sunt cugetul înfierii adică conștiința că ei sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 15—16) și rugăciunea cea cu suspine negrăite (Rom. 8, 26—27). Galatenii de asemenea primiseră pe Duhul Sfânt în inimile lor, lucru pe care Sfântul Apostol Pavel îl are în vedere, când le pune întrebarea dacă au primit pe Duhul Sfânt din faptele Legii Testamentului Vechi, sau prin credința cea întru Hristos (Gal 3, 2), și ei trebuiau să fie încredințați că prezența Duhului Sfânt, primit prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, este arătată mai cu seamă de conștiința credincioșilor că sunt fii ai lui Dumnezeu (Gal. 4, 6). În sfârșit Sfântul Pavel mai vorbește și de pârga Duhului (Rom. 8, 23), pe care au primit-o credincioșii, și îndeamnă să ne umplem de Duhul Sfânt (Efeseni 5, 18). Din toate locurile amintite, ca și din altele asemenea, se vede lămurit că Duhul Sfânt se da credincioșilor pentru mântuirea lor, fiind o realitate a sufletului lor. Acest lucru îl înțelegem și din spusele Sfântului Evanghelist Ioan, care de asemenea afirma că iubirea lui Dumnezeu se arată în credincioși prin Duhul Sfânt pe care 1-a revărsat în ei (I Ioan 3, 24; 4, 13). Peste Sfinții Apostoli Sfântul Duh s-a pogorât în chip văzut, căci li s-a dat lor sub chipul unor limbi de foc, iar prezența lui în ei s-a arătat tot prin semne văzute, căci cei ce erau de față îi auzeau vorbind în limbi necunoscute de ei până atunci. În vremea Sfinților Apostoli Duhul Sfânt s-a pogorât în chip văzut și peste unii dintre credincioși, cum au fost cei din casa lui Corneliu sutașul (Fapte 10, 44—47; 11, 15) sau peste cei doisprezece inși botezați de Sfântul Apostol Pavel în Efes (Fapte 19, 1—7). Și unii și alții au vorbit în limbi necunoscute până atunci de ei Aceasta s-a făcut cu un scop bine rânduit, și anume, ca să se cunoască adevărul că același Duh Sfânt lucrează în sufletele tuturor credincioșilor, căci tuturor le este dat spre mântuire.
Harul Sfântului Duh și are rolul de a-1 ajuta pe om la creșterea trupească și duhovnicească. Sfinții Părinți afirmă că noul botezat abia după primirea Ungerii cu Sfântul Mir este vrednic să poarte numele de creștin și este capabil de un progres duhovnicesc în desăvârșirea făpturii celei noi în Domnul Iisus Hristos. Precum trupul firav al copilului are nevoie de hrană adecvată vârstei, tot așa din punct de vedere spiritual are nevoie de har spre a-1 ajuta în creșterea duhovnicească, spre practicarea virtuților, ca să poată deveni un vrednic fiu al lui Dumnezeu până la „asemănarea cu Dumnezeu".
Nu toți creștinii acceptă Sfânta Taină a Mirului. Unii o socotesc ca nefiind necesară, deoarece noi prin Taina Sfântului Botez ne-am născut la o viață nouă, duhovnicească (Ioan 3, 6) și ne-am ,,spălat sfințit, îndreptățit în numele Domnului Iisus și în Duhul Dumnezeul nostru" (I Corinteni 6, 11). Taina Sfântului Mir ne împărtășește și alte daruri. Știm, de pildă, că mai multe Sfinte Taine împărtășesc iertarea păcatelor. Așa este Taina Botezului, a Pocăinței, a Euharistiei și cu toate acestea cel botezat poate primi imediat și Taina Euharistiei. Taina Mirului nu repetă aceleași daruri ale Sfântului Duh, ci adaugă și altele care să dea putere spre creșterea și dezvoltarea duhovnicească. În practică, Biserica romano-catolică aplică această Sfântă Taină copiilor între 7—12 ani, fiind numită „confirmare" și fiind săvârșită numai de episcop.
În Taina „Întăririi”, acțiunea ungerii cu Sfântul Mir are caracterul relației imediate a noului născut cu Duhul Sfânt, fiind vorba nu numai de partea văzută, untdelemnul care a fost sfințit în mod special, ci și de rugăciunile de invocare făcute de Biserică pentru ca primitorul să poată intra în Trupul cel veșnic al lui Hristos. Prin Ungerea cu Sfântul Mir „se închipuiește mai adecvat întipărirea Duhului Sfânt în fiecare mădular și organ trupesc al omului în parte și persistența acestei întipăriri. Dar, în rolul ce se acordă de Biserica Ortodoxă episcopatului ca, corp în această Taină, se arată faptul că Duhul Sfânt ce se comunică fiecăruia este Duhul Bisericii, pogorât prin invocarea întregului episcopat” , acțiune prin care primitorul este înglobat, preluat în viața de taină a Bisericii. Pr. Prof. Stăniloae face remarca binevenită că prin ungerea cu Sfântul Mir, Sfântul Duh „promovează caracterul distinctiv personal al fiecăruia”, dar că în același timp și în aceeași măsură îi conferă ambianța necesară dezvoltării personalității lui, care este comunitatea Bisericii tradiționale, cea care a păstrat atât Taina aceasta, cât și pe celelalte — izvorâtoare de haruri. În felul acesta, fiecare uns este părtaș al trupului hristic, membru și beneficiar. ”Hristos a fost una cu untdelemnul bucuriei, adică cu Sfântul Duh, care este numit untdelemnul bucuriei, pentru motivul că El este pricinuitorul bucuriei duhovnicești; voi însă ați fost unși cu mir și ați ajuns părtași ai lui Hristos…”, spune sfântul Chiril al Ierusalimului, fiind noi înșine Hristoși, care înseamnă unși. Ortodoxia a păstrat însă practica atestată în Sfânta Scriptură și continuată chiar în perioadele dificile ale vieții comunităților creștine. Atât scrierile Părinților bisericești, cât și hotărârile sinodale și explicațiile teologilor mai vechi sau recenți, impun continuarea Tainei Botezului cu cea a mirungerii. Aceasta, fiindcă amânarea confirmării privează pe creștin de puterile necesare formării lui în sensul voit de Dumnezeu pentru el; iar implicarea lui în procesul comunitar al modelării unuia prin și pentru altul este înăbușită.
Efectele celei de a doua Taine sunt nu numai terapeutice ci și profilactice botezarea vindecă rănile păcatului și așează natura noastră în situația anterioară păcatului adamic — minus moartea și slăbiciunile firii. Dar la plusul de slăbiciune, datorită tristei experiențe, era nevoie de un plus de revărsare harică. Așezarea lui în Hristos și .armele Duhului asigură noului creștin biruința împotriva răului. Dar totodată, atingerea materială a untdelemnului sfințitor aduce trupului spiritualizarea de care are el nevoie, cum și implicarea trupului în procesul mântuirii. „Prin ungerea mădularelor principale și a organelor simțurilor se arată importanța ce o acordă Biserica trupului omenesc… Nu poate exista o sfințire a omului fără o sfințire a trupului lui”. Efectele acestei Taine sunt corespunzătoare scopului ei. Subiectul a intrat într-o nouă zonă de respirație, în ceea ce P. Evdokimov numea „eonul euharistic. EI este de acum purtător al unor daruri speciale — chiar dacă sunt din aceeași categorie cu ale celorlalți — cu un colorit special al persoanei primitoare și amplificându-i acel specific. Căci „darurile sunt felurite, dar același Duh; … că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credință, iar altuia darurile vindecărilor întru același Duh; unuia, faceri de minuni, iar altuia, feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor. Și toate acestea le lucrează unul și același Duh.
Mirungerea este taina care procură creștinilor, în tot timpul darurile așa de folositoare sufletelor sau virtuțile obișnuite: evlavia, rugăciunea, caritatea, curăția și altele, cu toate că acest fapt scapă din vedere multor creștini, care ignoră toate efectele acestei sfinte taine… Ei nu-și dau seama de primirea acestor daruri pentru că primesc această taină în vârsta prunciei, iar când ajung la vârsta cunoașterii sunt pervertiți și au ochii sufletului orbiți.
III. Tainele de inițiere-o evaluare continuă a conduitei religioase creștine
III.1 Pecetea darului Sfântului Duh-sălășluirea lui Hristos în sufletul nostru
Prin Sfânta Taină a Botezului ne naștem la viață nouă duhovnicească și intrăm îndreptați și sfințiți în împărăția darului lui Hristos. Însă precum în viața cea după trup omul de abia născut, spre a se întări și a crește, are lipsă de hrană, de aer, de lumină și de alte mijloace; tot așa și în viața cea duhovnicească, îndată după nașterea sa din apă și din Duh Sfânt, creștinul are lipsă de puterea darului Duhului Sfânt, ca, cu ajutorul Lui nu numai să se susțină în viața cea duhovnicească, ci să se întărească și să crească în ea. Această putere dumnezeiască i se împărtășește creștinului botezat, prin Sfânta Taină a Mirului, adică prin ungerea cu Sfântul Mir.
Ungerea cu Sfântul Mir, este Sfânta Taină prin care credinciosul de curând botezat primește harul întăririi, creșterii vieții duhovnicești, prin ungerea cu Sfântul Mir în părțile mai însemnate ale trupului: frunte, gură, ochi, urechi piept, mâini și picioare, rostindu-se de preot cuvintele: „Pecetea darului Sfântului Duh, amin" Ungerea la frunte înseamnă sfințirea cugetului, la piept – sfințirea inimii sau a dorințelor, la ochi, urechi și gură – sfințirea simțurilor, la mâini și la picioare – sfințirea lucrărilor și a puterii sufletești ale creștinului. Sfânta Taină a Mirungerii a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos, ca și celelalte Sfinte Taine. Sfântul Apostol Ioan scrie despre Sfântul Mir: „Și voi ungere aveți de la Cel Sfânt… Și ungerea pe care ați luat-o de la Dânsul, întru voi să rămână" Ioan 20, 27).
După „pecetluirea" pruncului cu Sfântul Mir, preotul cădind, înconjoară analogul (masa) și cristelnița de trei ori, cu nașul și copilul, cântând întreitul: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3, 27), „Aliluia!" ceea ce ne face să credem că abia acum cel botezat a îmbrăcat deplin pe Hristos. Citindu-se Apostolul și Evanghelia, în care se arată porunca, necesitatea și tâlcul Botezului, urmează tunderea sacramentală, care pecetluiește făgăduința celui ce devine fiu al Bisericii, de a se dedica cu totul în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.
Taina Sfântului Mir în sine a primit-o și Mântuitorul la botez prin pogorârea Sfântului Duh în chip de porumbel peste El, pentru că avea întru sine, trupește toată puterea Duhului de la părintele după cum zice și Isaia: „Duhul Domnului peste Mine care M-a uns…” (Isaia LXI,1). Cel curat a primit botezul pentru noi, ca botezându-ne să luăm acest Duh, că nu va putea fi cineva botezat desăvârșit, de nu se va unge și cu Sfântul Mir, pentru că pecetea și semnul lui Hristos este Mirul, pentru Duhul care ni-l dă nouă. Cu Mirul noi ne numim creștini, adică unși și suntem unșii Domnului, căci primește a ne numi cu numele Lui. Dacă preotul care unge zice: „Pecetea darului Duhului Sfânt, Amin”, înseamnă că ungerea este darul lui Hristos, de vreme ce și în chipul Crucii se unge cel ce s-a botezat, dându-i acestuia darul Duhului Sfânt. Cel ce nu se unge cu Sfântul Mir, este fără dar, nepecetluit și neînsemnat de Hristos.
Mirul este compus din untdelemn, balsam și alte aromate. Untul de lemn este medicament pentru rane, mijloc de întărire pentru cei slabi și face trupul, care se unge cu elf mlădios. Pentru aceea în vechime se ungeau pe trup bărbații care mergeau la lupte de întrecere. Balsamul este o alifie care are un miros foarte plăcut și puterea, că nu lasă să treacă în putreziciune trupul uns cu el. Prin urmare și credincioșiii prin darul ceresc, care li se împărtășește în Sfânta Taină a Mirului, ușor se pot feri de putreziciunea păcatului. Amestecarea untului de lemn cu balsam și cu alte aromate îndeamnă pe cei miruiți de a pune în lucrare nu una sau alta, ci toate virtuțile creștine. Sfânta Taină a Mirului se împărtășește cu cuvintele: „Pecetea Darului Duhului Sfânt". Aceste cuvinte sfinte se întemeiază pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel din epistola a doua către Corinteni cap. I, vers. 22, unde se spune: „Carele ne-a pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului Sfânt întru inimile noastre". Prin aceste cuvinte se arată, că prin ungerea cu Sfântul Mir, cel miruit este pecetluit și întărit în darurile Duhului Sfânt, pe care le primește pentru întărirea puterilor duhovnicești. Sfântul Mir se sfințește în săptămâna patimilor după o rânduială deosebită și în mod foarte sărbătoresc. În Miercurea cea mare în Biserică de la Sfânta Patriarhie se fierb untul de lemn și aromatele între rugăciuni și citirea sfintei Evanghelii, iar în Joia Paștilor se pune Mirul la Sfânta Liturghie pe Sfânta Masă de-a stânga discului și înainte de-a zice diaconul: „Pe toți sfinții pomenindu-i"… Patriarhul țării face rânduiala binecuvântării mirului cu rugăciunile trebuincioase. După Sfânta Liturghie se așează mirul într-un loc deosebit, unde se păstrează și de unde se împarte episcopilor și mitropoliților și de la aceștia îl primesc apoi preoții. Ungerea cu Sfântul Mir. Sfânta Taină a Mirului se împărtășește în modul următor: După botezarea copilului în apă, preotul zice rugăciunea: „Bine ești cuvântat Doamne, Dumnezeule, Atotțiitorule!"…, în care rugăciune preamărește pe Dumnezeu, care a dăruit celui nou botezat curățire în sfânta apă și sfințenie, și cere să-i dăruiască acestuia și pecetea darului Sfântului Duh, păzindu-1 întru curăție și dreptate. După rugăciunea aceasta, preotul unge cu Sfântul Mir pe cel botezat, făcând chipul Crucii la frunte, la ochi,la nări, la gură, la amândouă urechile, la piept, la mâini și la picioare, zicând la fiecare ungere: „Pecetea darului Sfântului Duh. Amin".
Sfântul Apostol Pavel, le spune efesenilor: „..auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii noastre, crezând în El, ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței” și „să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării”. Aspectul de pecete (siraghis) în întărirea făgăduinței lui Dumnezeu — pe care îl are ungerea cu Mir — ca și sensul de arvună a împărăției lui Dumnezeu apar și în a doua scrisoare adresată corintenilor, când vorbește Sfântul Pavel despre „făgăduințele lui Dumnezeu” care sunt în Iisus Hristos; „iar Cel care ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a, și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. Importanța prezenței Duhului, adus în acest mod în inima botezului, este întărită și prin anunțarea acestui eveniment încă din perioada vechi-testamentară, cum se amintește în Faptele Apostolilor (2,16—18): „Ci aceasta este ceea ce s-a spus prin proorocul Ioil: Iar în zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa”. Cum se vede, epistolele vorbesc despre „pecetluirea” cu Duhul Sfânt ca despre o practică ce nu se mai cerea explicată, după ce în Faptele Apostolilor, ea este atestată cu explicația necesității „punerii mâinilor”, dat fiind că cei din Samaria primiseră numai botezul. Aceeași practică, împământenită mai târziu, este indicată și de Sfântul Ciprian, în Scrisoarea 73, 9, când spune: „Aceasta se face și acum la noi, anume ca cei ce sunt botezați în Biserică să fie înfățișați căpeteniilor Bisericii și prin rugăciunea și punerea mâinilor noastre să primească Duhul Sfânt și, prin semnul Duhului, să primească desăvârșirea”
Cu specificația punerii mâinilor și a primirii Duhului Sfânt se aduce în lumina înțelesului bogat al „întăririi” și al „Ungerii”, cele două manifestări prin care omul botezat primea «arvuna Duhului», adică atât punerea mîinilor de către episcopii următori apostolilor cât și pecetluirea cu Sfântul și Marele Mir. Ambele aduc în imagine preoția universală a creștinului. Ca și la Taina Botezului, unde se pronunță recunoașterea din partea primitorului o provenienței sale prin mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”) și în Taina Întăririi cele două elemente materiale, mâna episcopului și untdelemnul sfințit arată nevoia de a se accentua inserarea ordinii văzute în cea nevăzută și imprimarea uneia în cealaltă. Caracterul simbolic al punerii mâinilor arată această apartenență a creștinului la ordinea creată direct de Tatăl, și intervenția Lui permanentă în viața fiilor Lui, ca și în natura necugetătoare. Punerea mâinilor arată și caracterul de transmitere a harului Sfântului Duh, cu alt specific decât al preoției speciale. Ea conferă acea preoție generală care a rămas valabilă și este recunoscută de toată creștinătatea, până azi. Ori, tocmai acest caracter sacrificial este amintit și de al doilea ritual al săvârșirii confirmării, Mirungerea, în care Ortodoxia noastră vede cu precădere transferul suflării divine în noul centru de existență umană, deci, atât prin untdelemnul sfințit, cât și prin acțiunea însăși de ungere. Simbolul de curățire prin untdelemn are o veche tradiție în religiile revelate; prin darul lui de a pătrunde în toate țesăturile foarte fine ale pielii, el și-a căpătat semnificația de vindecare prin înmuierea durităților exterioare ale trupului bolnav.
Rodirile harului împărtășit de Taina Sfântului Mir fiind și străluciri ale împărăției, am putea spune că Mirungerea face văzută împărăția lui Dumnezeu din oamenii ajunși fiii Lui. Căci «prin Mirungere i se întipărește celui botezat pecetea Duhului, care îl crește și îl configurează pe creștin în Hristos, pentru că pecetea Duhului poartă efigia lui Hristos (Luca 4, 18). Așa precum Duhul a pregătit și Sfințit trupul Fecioarei pentru ca Fiul să se nască întru dânsa, să crească și să se întărească cu trupul (Luca 2, 40), la fel aici Duhul pregătește și sfințește pe credincios — cu mirul Lui preînchipuit de ramura de măslin prin care porumbelul vestea odinioară o nouă viață după ieșirea din apele potopului — îl întărește neîncetat pentru ca Hristos să ia chip în el, să se facă fiu și moștenitor cereștii împărății».
Ungerea se face la părțile principale ale trupului celui botezat, «pentru a dobândi și a ne desăvârși în «simțire duhovnicească» deoarece, prin lucrarea Duhului atât simțurile cât și trupul nostru întreg trebuie să fie un transparent al Logosului. Creștinul lucrează, vede, înțelege, iubește Adevărul prin «Duhul Adevărului». Iată cum prezintă această ungere un sfânt Părinte: «Mai întâi ați fost unși la frunte ca să fiți sloboziți de rușinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni și ca sa priviți în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului (1 Cor. 3, 12). Apoi, ați fost unși la urechi, ca să dobândiți urechi în stare să audă tainele dumnezeiești; despre astfel de urechi zicea Isaia : «Domnul mi-a adăugat mie ureche ca să aud» (Isaia 50, 5), iar Domnul Iisus în Evanghelie zice: «Cel ce are urechi de auzit, să audă» (Matei 11, 15). Apoi ați fost unși la nări ca să spuneți după ce ați primit dumnezeiescul Mir: «Printre cei ce se mântuiesc suntem în Dumnezeu, buna mireasmă a lui Hristos» (2 Cor. 2, 15). După aceasta pe piept, ca să puteți sta îm potriva uneltirilor diavolului, după ce ați îmbrăcat platoșa dreptății I Tesaloniceni 6, 11,14). Căci după cum Hristos, după botez, și după pogorârea Duhului Sfânt, s-a dus și s-a luptat cu potrivnicul, tot așa și voi după ce ați fost botezați și ați fost unși cu Sfântul Mir, îmbrăcați fiind cu toată armura Sfântului Duh, stați împotriva puterii celei potrivnice și o biruiți zicând: «Toate le pot în Hristos, care mă întărește» (Filipeni 4,13).
Sfânta Taină a Mirungerii, care urmează Botezului, este o a doua mână de ajutor întinsă de Mântuitorul nouă, celor credincioși. Ea este pecetea darului Duhului Sfânt, prin care suntem întăriți în harul pe care l-am primit prin Botez. Pogorârea Duhului Sfânt peste Mântuitorul la botezul Său preînchipuia ungerea pe care o vom primi noi de sus la intrarea în Biserică, ungerea de care vorbește Sfântul Apostol Pavel: «iar Cel ce ne întărește, pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre» (II Corinteni 1, 21-22). Prin venirea Sa în lume și prin chenoza Sa desăvârșită, Mântuitorul s-a împărtășit pentru noi, ca om, de «Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândite de El și spre lauda slavei Sale» (Efeseni 1, 13). Acest Duh ni-1 dăruiește mereu în Sfânta Taină a Mirungerii. Taina Mirungerii este chemarea noastră la preoția universală, este trimiterea noastră a tuturor la propovăduirea mesajului evanghelic, este semnul elecției divine, după cum arată cuvintele Sfântului Apostol Petru : «iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile cerului Celui ce va chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată» (I Petru 2,9). Prin Taina Mirungerii, fiecare din noi este chemat să împlinească destinul Mântuitorului, să fie purtătorul viu, trăitor al vieții celei bune; de aici, caracterul eclesiologic al acestei Sfinte Taine, care este nu numai în folosul sufletesc personal, ci și în folosul vieții comunității. Darurile Sfintei Taine a Mirungerii pecetluiesc în noi credința, dăruindu-ne «darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii». Această Sfântă Taină imprimă în noi semnul, pecetea prezenței și lucrării darului Sfântului Duh, semnul prin care suntem recunoscuți de către Mântuitorul, stăpânul sufletelor noastre: «apropiați-vă de pecetea tainică pentru ca voi să fiți recunoscuți de stăpânul. Fiți socotiți în sfințita și inteligibila turmă a lui Hristos, pentru ca să fiți așezați de-a dreapta Sa».
După spălarea de păcate în apa baptismală se revarsă în noi prin ungerea cu Sfântul Mir Duhul Sfânt, care umple întreaga noastră ființă. Această Taină, ca si celelalte, vine din jertfa de pe Cruce, al cărei rod este Duhul, pe care-l primim acum. Mirul, ca ungere de bună mireasmă, izvorăște din jertfa cea bine mirositoare a lui Hristos. Mirul ceresc vărsat peste fața lumii și pârga firii noastre ca jertfă întru miros de bună mireasmă. Omorând prin sângele Său păcatul și stricăciunea cea urât mirositoare, Domnul ni se dă acum ca ungere de bună mireasmă și sfântă. In ea rezidă toată puterea sfințitoare. Crucea este pecetea darurilor Duhului Sfânt pe care le primim prin ungerea cu Sfântul Mir. Această pecete este semnul Tainei vieții prin moarte «Când vedem apa Botezului, când auzim cuvintele preotului care săvârșește ungerea cu Sfântul Mir, atunci cu mintea noastră mergem un drum lung mergem înapoi la Iordan, unde Hristos este botezat și spre calvar, unde sângele și apa curg din coasta lui Hristos”.
III.2 Păstrarea și aprofundarea roadelor primate la botez și mirungere, prin strădanii și efort propriu.
Prin Botez, Mântuitorul ne cheamă la o viață nouă, diferită de cea dinainte. în cazul pruncilor, se iartă acum păcatul originar sau strămoșesc, moștenit de la protopărinții Adam și Eva. Dacă cel care se botează este mai înaintat în vârsta, i se iartă, pe lângă păcatul strămoșesc, toate păcatele personale săvârșite până în momentul botezului. Ar putea întreba cineva: dacă la botez se iartă păcatele, de ce omul păcătuiește după aceea? Pentru că rămâne liber, având posibilitatea să aleagă între bine și rău. După primirea Tainei Sfântului Botez fiecare se angajează pe un drum ascendent către Dumnezeu, încercând să săvârșească binele și să evite răul. Tot acest efort, presărat cu multe încercări și ispite, este o dovadă a libertății pe care Dumnezeu o oferă omului. „Sfântul Botez este desăvârșit, dar nu desăvârșește pe cel ce nu împlinește poruncile – spune Sfântul Marcu Ascetul. …Căci credința stă nu numai în a fi botezat în Hristos, ci în a împlini poruncile Lui. …Chiar dacă suntem ținuți sub păcat și după Botez, aceasta nu se întâmplă din pricină că el ar fi nedesăvârșit, ci pentru că nesocotim porunca și ne alipim de plăceri de bunăvoie. Omul se întoarce cu voia sa liberă la păcat, «ca un câine care vine la vărsătura sa» (2 Petru 2, 20-22).
În considerațiile pe care Sfântul Marcu Ascetul le face despre Taina Botezului găsim ideea că actul de răscumpărare oferit nouă de Hristos, mântuirea noastră s-a făcut oarecum cu „sila”. Explicația este că în preluarea naturii umane și repunerea ei în condițiile purității și vredniciei — mal mult decât la cele primare — nici un om nu a fost întrebat, nimeni dintre noi nu a consimțit cu voia proprie la acest act cu atât mai puțin, natura umană. Dumnezeu ne împacă cu Sine din voia Sa, prin activitatea Sa, spre binele nostru. Această «silă» prin care am fost scoși din robia păcatului, care e ridicarea naturii noastre globale, se cuvine a fi împlinită cu voia noastră liberă de a accepta și a avansa pe drumul început cu noi de Hristos. Căci dacă de la pogorârea Duhului peste noi la botez am redevenit fiii lui Dumnezeu prin har, de acum ne putem lucra înșine mântuirea, ne putem asuma lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, prin Fiul Său. Această «silă» – cuvânt prin care se înțelege valul dăruirii dumnezeiești care ne cuprinde pe cei după chipul Treimii, revărsarea copleșitoare de iubire ce a fost reținută din necomunicarea cu noi tot timpul cât L-am respins, pornirea fără întoarcere spre actul de regenerare a neamului omenesc deci, această desfășurare de forțe binefăcătoare din inițiativa divină — a produs o revoluție pe linia de coborâș a existenței umane. Neamul omenesc a fost întors din drumul lui de cădere. Oprit din povârnișul nestăvilit. În oprirea produsă de Întrupare și până la Înălțare, s-a copt procesul de re-întoarcere a noastră, din cădere, spre ridicare. Din povârnire, spre înălțare. Dar după înălțarea naturii noastre în Hristos, mai sigur, după Cincizecime, în interiorul ei se produce permanent bifurcarea între drumul ascendent realizat de polii primitori ai înălțării și drumul coborâtor al celor care o refuză. Căci pentru cel ce colaborează acceptând moartea, Învierea și înălțarea Domnului – în botez -ascendența este asigurată, în acel moment. Dar la prima ocazie în care îi va fi pusă la încercare libertatea de a alege între bine-efort și rău-satisfacție, nu e sigur că va alege efortul. De aici încolo, Dumnezeu nu ne mai menține cu acea «silă» pe calea de urcare, ci ne ajută să urcăm, dacă preferința noastră a ales liber aceasta. Alegerea nu e a naturii noastre, ci a persoanei. Cu natura noastră a lucrat cu precădere și lucrează Logosul — Persoana a doua a Sfintei Treimi. Cu persoana fiecăruia din noi lucrează cu precădere Mângâietorul — cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. In răspunderea Logosului este mântuirea globală a Trupului — Biserica, ce include pe fiecare creștin. În răspunderea Mângâietorului este mântuirea fiecăruia din cei ce se află în Trup, El însuși fiind în Trup, Cel ce a și sculat din morți trupul Domnului.
Botezul este înscrierea noastră în «Cartea lui Dumnezeu, revendicarea dreptului la “înfiere” acordat de Tatăl, prin Fiul, tuturor fiilor risipitori. Prin actualizarea vocației — act al persoanei asupra naturii — și prin săvârșirea Tainei Botezului, persoana se rânduiește ca hristofor, în corpul hristic. Dar apartenența hristoforului la trupul hristic nu are un caracter static și nici ireversibil. Chiar ca membru al Bisericii, cel ce nu se integrează mereu în viața ei, sau nu vrea să rămână, se autoizolează, se exclude. Iar puterea de a voi să rămână în Biserică este intreținută de invizibila Persoană a Duhului, Cel care nu a avut nici un chip vizibil, nefiind „antropofor”, cum este Logosul. Cu toate acestea, energiile divine, complexitatea harului prin care lucreaza Dumnezeu în lume, sunt ale divinității, nu ale Persoanelor divine ; ale firii dumnezeiești, nu ale Ipostasurilor. Deci, ele – fie că sunt activate prin Fiul, fie prin Duhul sunt aceleași. Numai că direcționarea energiilor o face cu specială privire, când Cuvântul, când Mângâietorul — ele luând astfel când caracter creator, re-creator, restaurator, când unul sfințitor, desăvârșitor, chiar dacă și aceste atribute sunt inter-apartenente.
Botezul alungă păcatul, ne scaldă în „baia sfințeniei", însă nu anulează libertatea noastră de voință, posibilitatea de a alege între bine și rău, de a colabora sau nu cu Dumnezeu pentru a ne mântui. Botezul devine, astfel, începutul asemănării omului cu Dumnezeu. Dacă la zămislire am primit chipul lui Dumnezeu, adică mintea, voința și afectivitatea sau dragostea, prin Botez acest chip are posibilitatea să devină asemănare prin conlucrarea cu Dumnezeu în credință și fapte bune. Toți oamenii sunt creați «după chipul» lui Dumnezeu, dar nu toți ajung să fie «după asemănare», pentru că nu toți caută sfințenia lui Dumnezeu. Prin participarea la Sfântul Botez nu luăm seama întotdeauna la celelalte lucrări sfințitoare prezente în Biserică. Se poate întâmpla, astfel, că am botezat copilul fără să conștientizăm că acesta s-a bucurat și de ungerea cu Sfântul și Marele Mir, precum și de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Trebuie să luăm seama că, după ce copilul a fost botezat, puterile și lucrările lăuntrice sădite în el prin Taina Botezului sunt trezite la viață prin pecetluirea cu Sfântul și Marele Mir. Darurile Duhului Sfânt primite la Botez, sunt daruri pe care nici părinții, nici nașii și nimeni altcineva nu le pot dărui, fiind adeverite numai prin lucrare sfințitoare și pecetluire. Se pecetluiește pruncul la frunte, ca să aibă minte luminată, la ochi, ca să vadă lumina dumnezeiască, la gură, ca să binecuvânteze pe Dumnezeu, la urechi, ca să asculte glasul Evangheliei, la mâini, ca sa le înalțe către rugăciune și la piciorușe, ca să meargă pe calea Evangheliei lui Hristos. În vremurile vechi, în perioada de pruncie a Bisericii, Taina Sfântului Mir împărtășea credincioșilor puteri neobișnuite: de a vindeca, de a prooroci, de a vorbi în alte limbi, precum și alte daruri prin care se împărtășea oamenilor puterea lui Hristos. Această putere făcea să se săvârșească multe minuni, nu numai în viață, ci și după ce au ajuns în mormânt, cum este cazul minunilor săvârșite de Moaștele sfinților.
Lucrarea realizată în botez trebuie să se continue, sau mai curând să se concretizeze și să se traducă în viata creștină. Dacă botezul e participare la moartea și învierea lui Hristos, morala e permanentizarea morții și învierii suferite în botez: „toată viata creștină trebuie să fie un botez continuat, o permanentă moarte în Hristos și o viață necontenită în și cu Hristos”. „Sunt două morți și două mortificări — zice Sfântul Ioan Gură de Aur — dintre care cea dintâi se face de Hristos în botezul ce-1 primim, iar a doua trebuie să se facă de noi prin sârguința noastră după aceasta”. „Dacă ai murit în botez, rămâi mort… (Dacă creștinul botezat) a murit o dată acolo (în botez), apoi trebuie să rămână pentru totdeauna mort păcatului". Moartea de la botez este cauza morții fată de păcat. Dacă în botez ai murit păcatului, moartea aceasta trebuie să se prelungească, să se permanentizeze în toată viața. Aceasta presupune însă efort, luptă, nevoință. Moartea morală (față de păcat) nu este o lucrare împotriva firii, a naturii, nici împotriva trupului, ci o lucrare în conformitate cu natura înnoită a creștinului în Hristos, de purificare a trupului și a sufletului, și de menținere, întărire și dezvoltare a purității baptismale. Atât trupul cât și sufletul trebuie să rămână moarte față de păcat. Păcatul mai are vre-o putere asupra celui botezat? Stăpânirea lui a fost înfrânată; creștinul stă sub stăpânirea lui Hristos. Totuși în chiar persoana creștinului există înclinarea spre rău, ce persistă și după botez. Desigur — prin botez înclinarea aceasta și-a pierdut puterea dominatoare; ea însă continuă să existe și să poftească împotriva duhului. Rămâne la latitudinea voinței de a asculta imboldurile duhului sau de a urma chemările patimilor și poftelor dezordonate. Omul cel vechi, „omul păcatului a fost răstignit în botez, dar el trebuie crucificat în permanență. Tot ceea ce e „aplecarea spre fapte rele”, spre patimi înrobitoare, trebuie înfrânat, mortificat atât în trup cît și în suflet. Nimic din ființa creștinului să nu mai fie sub robia „necurăției și a fărădelegii" (Romani 6, 19). E un proces de despătimire a firii, de eliberare, de purificare, de hristoformizare. Botezul însă nu e numai moarte, ci și înviere; murim păcatului ca să viem lui Hristos. De aceea viața noastră creștină nu e numai renunțare, numai mortificare, numai luptă împotriva păcatului, ci și nevoință pozitivă de îmbrăcare în virtuțile ce strălucesc din persoana lui Hristos. Primatul îl are virtutea nu „păcatul", „viața" nu „moartea"; murim ca să viem, lepădăm „fărădelegea, ca să viețuim cu înțelepciune, cu dreptate și cu cucernicie" (Tit. 2, 12). Mortificarea e posibilă prin întărirea în virtute și se face pentru dobândirea virtuții. E un singur proces, în care primează însă efortul pozitiv asupra mortificării, așa cum viața primează asupra morții.
Hristos crește în noi, ne învăluie toată ființa în razele sfințeniei Lui, și noi creștem în Hristos, ne ridicăm până la statura lui Hristos. La început, când ieșim din baia botezului, suntem „prunci în Hristos" (1 Corinteni 3, 1; Efeseni 4, 14) și dacă lipsește colaborarea morală a noastră sau e prea slabă rămânem tot „prunci", neîntăriți în viața cea nouă și supuși căderii. Pe măsura colaborării noastre, a progresului moral, și a adâncirii în viața lui Hristos creștem întru toate în Hristos, El ia din ce în ce mai deplin chip în ființa noastră. Astfel se ajunge la „starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos". (Efeseni 4, 13—15). Idealul este acesta: „să înfățișăm pe tot omul desăvârșit în Hristos Iisus" (Coloseni 1, 28), adică fiecare să asimileze în ființa sa toate puterile sfințitoare ce i le comunică Hristos, în măsura capacității sale, să-și împletească haina personalității din firele de aur ale sfințeniei lui Hristos. Hristos își continuă viața pe pământ în viața fiecărui creștin, mai mult sau mai puțin desăvârșit. De aceea există diferite trepte de „a fi creștin”: de la pruncie până la desăvârșirea bărbăției sunt posibile tot atâtea întruchipări, cât zel de imitare al lui Hristos există. Cum însă Hristos este sfințenia inaccesibilă, creștinul nu poate susține niciodată că a ajuns la capăt: viața creștină e dinamism, e creștere necontenită. Întotdeauna ți se spune: ai făcut un bine? Păi fă mai bine; ai ajuns o culme? Ai încă altele de urcat. „Desăvârșirea în Hristos nu e atinsă niciodată. Viața celui botezat poate și trebui să crească indefinit. Va fi o creștere perpetuă și nelimitată". Progresul realizat nu e nimic: singurul lucru necesar e a merge mereu înainte. Ținta desăvârșirii e infinită ca și Hristos. A fi desăvârșit — în această viață — e a alerga ca să ajungi pe Hristos, e a fi din ce în ce mai conștient de nedesăvârșirea ta, de distanta incomensurabilă dintre tine și Hristos și a te aprinde din ce în ce mai mult de râvna asemănării cu El.
Viața creștină nu e lâncezeală: e alergare spre țintă, care e Hristos. O alergare care nu se odihnește decât dincolo de limitele vieții terestre. Moartea și învierea — împreună cu Hristos sunt realități ce se adâncesc și se prelungesc pe toată lungimea „arenei”, în care alergăm, spre cununa cea nepieritoare a comuniunii veșnice cu Hristos. Așa trebuie să fie viața fiecărui creștin, pe care Hristos l-a cuprins în apele de har ale botezului: în toate ca Hristos, în toate cu Hristos, în toate spre Hristos.
Viata creștină este o cultivare și o rodire permanentă a darurilor Duhului Sfânt primite la Botez, când cel botezat a fost uns de către preot cu Sfântul și Marele Mir, zicând „pecetea darurilor Duhului Sfânt". Prin credință și prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuiește în inimile celor botezați (Efeseni 17-18) și îi pregătește pentru învierea cea de obște și pentru viata veșnică (Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40 și 47). Astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune ca și odinioară „lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți" (Marcu 10, 14; Luca 18, 15).
Fără îndoială, Mirungerea produce roadele sale în toți cei ce au primit-o, numai că nu toți au conștiința acestor daruri și nu dovedesc nici-o grijă de a pune în lucrare sau de a valorifica această comoară, fie pentru că se găsesc într-o vârstă prea fragedă, fie pentru că n-au fost suficient pregătiți pentru primirea acestei sfinte taine. Totuși, unii din aceștia, mai târziu, prin regretele, lacrimile și viața lor îmbunătățită, dovedesc că primiseră de fapt darurile acestei taine. De aceea scria Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Nu fii nepăsător cu darul care este în tine” (I Tim.. 4, 14), dând a înțelege prin aceasta că darul nu folosește la nimic dacă îl lăsăm în părăsire și că se impune strădanie neîncetată și veghe celor ce vor ca sufletul lor să tragă profitul spiritual cuvenit, din această taină.
În limbajul simbolic al Sfântului Simeon, Duhul este «pecetea lui Hristos», oare produce în inimile celor botezați iluminarea și roadele vieții: blândețea, pacea, mila, compasiunea, bunăvoința, bunătatea, credincioșia, înfrânarea, iubirea de vrăjmași, rugăciunea, bucuria și altele. Pe de o parte, dobândirea virtuților de către credincioși se face cu ajutorul și sub oblăduirea Sfântului Duh; iar pe de altă parte, dobândirea acestor virtuți nu are alt scop decât ca el să devină asemenea chipului lui Hristos și deci «vas ales» al Duhului, care se va revărsa mereu mai generos. Datorită întrepătrunderii și inferiorității reciproce a celor două persoane, Hristos nu poate fi cunoscut decât prin descoperirea Lui, de către Duhul Sfânt, în noi, «căci— arată Sfântul Simeon — vom recunoaște dacă Hristos este în noi după semnele pe care le-am spus» adică după roadele enunțate mai sus. El îi îndeamnă pe ascultători să nu se fălească spunând : «cât despre mine, de la Botez l-am primit pe Hristos și îl am», ci să se silească să-1 dobândească prin efort. Iar mai departe, subliniind legătura dintre Hristos și Sfântul Duh arată: «Dacă Hristos este Dumnezeu, El este Duh după natura divinității și acela care îl posedă, posedă în mod egal și pe Duhul Sfânt și invers, acela care posedă pe Duhul posedă, de asemenea, pe Domnul, potrivit cuvântului lui Pavel: «Duh este Domnul» . Înțelesul relației Sfântului Duh cu Domnul Iisus își găsește la Sfântul Simeon o fericită și expresivă redare în imaginea ușii și cheii, întemeiată pe simbolurile Sfintei Scripturi, care prin completarea ei cu simbolul casei — Dumnezeu-Tatăl — devine imaginea unității consubstanțiale și de lucrare a Sfintei Treimi.
Sfântul Simeon ne cheamă la tânguiri și lacrimi ca fiind singurul mijloc de a ne întoarce la casa lui Dumnezeu. "Dar adunați-vă, – chemând pe toți fără excepție – copii dar veniți femei dar alergați taților, înainte de a sosi sfârșitul și toți, împreună cu mine plângeți și tânguiți-vă, deoarece, după ce am primit de mici pe Dumnezeu prin botez, sau, mai curând am devenit, ca prunci, fii ai lui Dumnezeu, curând devenind păcătoși, am fost alungați din casa lui David și aceasta ni s-a întâmplat fără ca noi să luăm seama! Să alergăm prin pocăință, deoarece prin ea se întorc toți izgoniții și nu este alt mijloc, nu vă înșelați de aceasta, de a intra înăuntru și de a vedea tainele care sunt săvârșite aici și care se săvârșesc și acum". Sfântul Simeon vorbește, deci, de un alt botez, prin Sfântul Duh, pe care îl concepe ca pe o nouă naștere și o vede și a lui Dumnezeu. "Celor care au primit pe Hristos … El le-a dat puterea de a deveni prin botez copii ai lui Dumnezeu, eliberându-i de tirania diavolului… Apoi, după aceasta, Evanghelia arată felul adopțiunii zicând: „Care nu sunt născuți din sânge, nici din voința trupului, nici din voia omului, ci de la Dumnezeu”. Nașterea desemnează aici transformarea duhovnicească ce devine reală și văzută în botezul Duhului Sfânt, după cum Domnul care nu minte o declară în persoană: „Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt”. Deci, în El, cei botezați devin Lumină din Lumină și cunosc pe Cel care i-a născut în însuși faptul că îl văd”.
Sfântul Simeon explică ce înțelege el prin acest botez al Duhului Sfânt: "Nu numai atât, dar (cel ce se pocăiește) trece si din nou trece prin judecata focului dumnezeiesc și, scăldat în apa lacrimilor care pătrund întregul trup, el este botezat încetul cu încetul în întregime sub lucrarea focului și a Duhului Sfânt și devine curat în întregime cu totul fără pată, fiu al Luminii și al zilei și nu mai este de acum înainte (trupul) al unui om muritor”. Acest botez al Duhului, numit și "a doua curățire", se deosebește prin caracterul său conștient de botezul sacramental primit în pruncie. El este pregătit prin pocăință îndelungată, și harul pe care îl dă este mai deplin. Următoarele cuvinte ale Sfântului Simeon dau o idee despre aceste două botezuri, care se completează: "Cei care în pruncia lor au primit botezul Tău și au dus de-a lungul vieții lor o existență nevrednică de el vor fi osândiți mai rău decât cei nebotezați – după cum Tu ai spus-o, deoarece au ocărât Sfântul Tău veșmânt și, știind că aici este un lucru sigur și fără îndoială, Tu, Mântuitorule, ai dat pocăința spre o a doua curățire și i-ai vândut ca țel harul Duhului pe care noi l-am primit mai întâi la Botez: căci numai prin apă vine harul, potrivit cuvintelor Tale, ci mai curând prin Duhul, în chemarea Treimii. Deci, deoarece noi am fost botezați copii, nefiind conștienți, ființe încă nedesăvârșite, tot nedesăvârșit primim și harul, luând iertarea primei călcări de poruncă, singurul motiv pentru care, după părerea mea, Tu ai poruncit, Stăpâne, să săvârșim această baie duhovnicească: cei care sunt aruncați aici intră înlăuntrul viei, răscumpărați din întunericul iadului și sunt cu totul izbăviți de moarte și de stricăciune … Astfel a fost odinioară Adam, înainte de păcatul său, astfel devin și toți cei care au fost botezați în cunoștință de cauză, dar nu cei care, în nesimțirea lor, n-au primit simțământul înțelegător, pe care îl produce, venind prin lucrarea Sa, Duhul".
În acest pasaj se vede clar că el nu neagă nicidecum că Duhul este primit mai întâi la primul botez, scopul său fiind iertarea păcatului originar, deoarece, inconștienți și nedesăvârșiți cum eram atunci, acest dar al Botezului nu putea fi desăvârșit. În altă parte, pocăința și, mai ales, lacrimile sunt dacă nu identificate, cel puțin socotite ca arătând acest "al doilea botez". Nu numai lacrimile de pocăință, ci și lacrimile de bucurie și de contemplare. „Deodată ridicând ochii și contemplând firea ființelor, așa cum niciodată nu a privit-o, omul freamătă și lacrimi țâșnesc nesilit, fără durere, care îl curăță și îi dau un al doilea botez, acest botez despre care vorbește Domnul nostru în Evanghelie: „Dacă cineva nu se naște din nou, din apă și din Duh, nu va intra în împărăția cerurilor”.În primul botez, apa este simbolul lacrimilor și untdelemnul și ungerea preînchipuiesc ungerea lăuntrică a Duhului; iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci însuși adevărul”.
În Capete, Sfântul Simeon compară din nou cele două botezuri și recunoaște superioritatea celui de-al doilea, acela al lacrimilor: "La dumnezeiescul botez noi primim iertarea greșelilor și, eliberați de vechiul blestem, suntem sfințiți prin prezența Duhului Sfânt, dar harul desăvârșit, potrivit făgăduinței: „ Voi locui în ei și voi umbla în ei”, noi nu-l avem, căci el aparține credincioșilor întăriți în credință și care l-au dovedit prin fapte. Cu adevărat, după botez, dacă noi cădem in practici rele și necinstite, pierdem cu totul sfințirea; dar, prin pocăință, mărturisire și lacrimi, primim în mod proporțional iertarea greșelilor noastre dinainte și, prin acest fapt, sfințenia și harul de sus”. Puterea acestui al doilea botez – neînțeleasă pentru cei care nu 1-au primit – și transformarea pe care el o produce, sunt descrise de Sfântul Simeon astfel: "Cum vor ajunge să înțeleagă astfel de taine cei care n-au avut niciodată în ei cea mai mică experiență a efectelor lor: prefacerea totală, reînnoirea, transformarea, refacerea, renașterea? Ei, care n-au fost botezați în Duhul Sfânt, cum pot ști (ce este) transformarea celor care au fost botezați în El? Ei, care nu smt născuți de sus, cum vor vedea slava celor care, potrivit cuvântului Domnului sunt născuți de sus, a celor care sunt născuți din Dumnezeu și deveniți copii ai lui Dumnezeu? Ei, care n-au voit această soartă ci au lăsat să scape această slavă prin nepăsare – căci și ei primiseră puterea de a deveni astfel-ce cunoștință, spune-mi, îi va face capabili să înțeleagă, le va da puterea să-și închipuie câtuși de puțin ce au devenit ceilalți?”.
Sfântul Diadoh al Foticeii vorbește într-un mod asemănător despre dulceața lacrimilor; el cunoaște și lacrimile contemplației. Sfântul Ioan Scărarul numește, de asemenea, pocăința un al doilea botez și spune chiar că un asemenea botez este mai mare decât primul, deși această afirmație îi pare a fi puțin cam îndrăzneață. Și el are un întreg capitol în „Scara" despre lacrimile care produc bucuria. La Sfântul Simeon, totuși, accentul general nu este același. El pune mai mult în evidență lucrarea Duhului și insistă asupra caracterului conștient al experienței duhovnicești. Pentru el, botezul, fie el primul, sau al doilea, trebuie totdeauna să fie un eveniment spiritual conștient. Noi nu putem purta acest veșmânt al lui Hristos în momentul botezului fără a-1 simți și a-1 cunoaște. Sfântul Simeon o spune în mod clar: "Cei care după botez nu cunosc că sunt îmbrăcați în Hristos și nu zăresc în Lumina Duhului Lumina Dumnezeirii Sale, să nu se aplece, deci, asupra propriei lor conștiințe și, examinând-o în mod minuțios, vor afla că au călcat în toată vremea legămintele botezului, în parte, sau în întregime, sau, dacă nu, că, cel puțin, au ascuns talantul sfințirii și înfierii care le-a fost dat, că nu l-au făcut să rodească și că acesta este motivul care i-a îndepărtat de la vederea Stăpânului, căci nu minte și nu se căiește de darurile Sale Cel ce a spus ce-i adevărat: „Cel care Mă iubește va păzi poruncile Mele și Eu Mă voi arăta lui…”.
Harul divin îi este credinciosului absolut necesar pentru curățirea lui de păcate, pentru înnoirea lui interioară și apoi pentru a putea duce o viață cu adevărat creștină, deci pentru a se putea desăvârși în moralitate. Aceasta e rodul împreună-lucrării harului dumnezeiesc și a puterilor omenești. Prin întoarcerea la Dumnezeu înțelegem ieșirea din starea păcatului și străduința ca prin ajutorul harului divin, redobândit prin Iisus Hristos, să ne curățim de păcate, deci credinciosul să se îndrepteze, să se sfințească și ca o făptură nouă, să viețuiască în Hristos, să devină cu adevărat creștin. Îndreptarea care, după învățătura Bisericii noastre, este reașezarea noastră în starea dreptății și a sfințeniei originare, prin ajutorul harului divin, nu poate rezulta fără voia personală. De aceea, ca o condiție absolut necesară îndreptării, este voința desfacerii de păcat și hotărârea de a nu mai păcătui. De asemenea trebuie să ne folosim de mijloacele prin care se împărtășește harul divin necesar pentru mântuire.
Botezul este taina prin care se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el, cel botezat, primește harul sfințitor al renașterii spre o viață nouă. Dar deodată cu harul sfințitor ce se revarsă asupra celui botezat, acesta mai primește și harul suprafiresc al celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea; prin Botez, deci, deodată cu harul sfințitor și deosebit de acesta, creștinul primește și dispoziția suprafirească a credinței, în virtutea căreia el ține de adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu, de asemenea harul sau dispoziția nădejdii, în purtarea căreia el așteaptă cu încredere mântuirea și harul dragostei, în puterea căreia el consideră pe Dumnezeu drept cel mai înalt bine și tinde să se unească cu El. Dar ar fi greșit să se creadă că dacă adeseori cele trei virtuți teologice se numesc haruri sau dispoziții suprafirești, supranaturale și se accentuează că ele sunt date creștinului în taina Sfântului Botez deodată cu harul sfințitor, în ele nu găsim străduința sau lucrarea creștinului, respectiv ele ar avea un singur izvor și anume: harul divin. E adevărat că ele, ca haruri divine sau ca dispoziții supranaturale sunt date creștinului deodată cu harul înnoirii sau al sfințirii prin Botez, dar se înțelege de la sine că aceste haruri își fac vizibilă prezența în creștin și se dezvoltă ca virtuți numai prin străduința și lucrarea personală a acestuia, deci creștinul poate face ca aceste haruri să devină active în el, să-și facă simțită prezența și să rodească prin străduința și lucrarea sa continuă. Căci cu toată superioritatea pe care virtuțile teologice o au față de celelalte virtuți, dacă ele n-ar fi rezultatul conlucrării creștinului cu harul divin, nici nu s-ar putea numi virtuți, cum afirmă categoric Sfântul Ioan Damaschin: „Nu este nici rațional nici virtute ceea ce se face cu forța".
Dacă adeseori aceste virtuți se definesc ca haruri sau dispoziții supranaturale ori suprafirești vărsate în sufletul creștinului prin taina Sfântului Botez, aceasta n-are a se înțelege că ele rămân în creștin în forma în care acesta le-a primit la Botez, ci în înțelesul că acesta face ca aceste haruri, prin străduința și faptele sale, să sporească și să rodească, deci să devină virtuți, ori să dispară din el. De asemenea, dacă se accentuează uneori faptul că, creștinul n-are nici un merit la dobândirea acestor virtuți, aceasta înseamnă numai că harul divin al acestor virtuți este dat creștinului — ca de-altcum și harul sfințirii și înnoirii prin Botez — înainte de ce el ar putea face ceva bine pentru a-1 merita, ele fiindu-i date, ca haruri, alături de harul sfințitor, drept condiții indispensabile pentru renașterea și reînnoirea sa spirituală.
Prin împreună-lucrarea creștinului cu aceste haruri, el aduce la viață aceste virtuți, iar apoi la desăvârșire, făcând din ele cununa întregii sale vieți spirituale. Ca haruri, deci, ele sunt date prin taina Sfântului Botez și copilului nou botezat, dar prezența lor nu se vădește în el decât în măsura în care acesta crește și se dezvoltă sub aspect psiho-fizic, ajungând să-și formeze conștiința morală și voința liberă, făcându-se astfel capabil de a săvârși fapte bune ori rele. Se poate afirma că taina prin care se realizează într-adevăr renașterea spirituală a creștinului — omul cel păcătos murind și născându-se un om nou, creștinul — este Botezul. Din punct de vedere moral, Botezul înseamnă începutul unei noi vieți prin care creștinul redobândește posibilitatea de a deveni asemenea cu Dumnezeu, de a urma drumul desăvârșirii creștine. Fără taina Sfântului Botez această posibilitate este exclusă, deoarece binele pe care-1 poate face din fire, nu-l poate mântui pe om.
Harul Duhului, care sălășluiește în creștin, îi acordă odată cu darul mântuirii lui Hristos, și perfecta sa libertate de a-1 primi. In aceasta stă marele paradox al dragostei lui Dumnezeu către noi — care acum se manifestă prin kenoza Duhului: prezența Sa nu este nici măcar sensibilă într-o evidență de nezdruncinat, decât pentru omul credinței. De la botezul efectuat în apa sfințită de Duhul, Hristos se află prezent în inima noastră, dar în mod tainic, nesimțit de purtător. El ne reface «chipul» dumnezeirii, slăbit în noi, dar cu aceasta încă nu suntem decât înscriși în registrul creștinilor, la poarta Bisericii. Pentru a deveni lucrători în împărăția lui Hristos, e nevoie de o activitate pe urmele lui Hristos, ori aceasta se face la îndemnul harului din noi. Adesea însă Hristos vorbește în noi, Duhul ne ascute urechea, dar glasul inimii ni-1 înăbușim, ca să nu deranjeze comoda noastră instalare în satisfacțiile imediate pe care poftele noastre le așteaptă cu înfrigurare. Este singurul motiv pentru care nu auzim chemarea Duhului. Dar chiar pentru cei care o aud, prezența Sfântului Duh nu este delimitată precis și nu se poate identifica prin diferențiere. Duhul Sfânt nu-și afirmă personalitatea înăuntrul inimii noastre, ci se face una cu noi, ne integrează modului Său de viață, ca și cum El s-ar integra duhului nostru.
Harul botezului este puterea dăruită de Dumnezeu în vederea unei activități. Trebuie să facem deosebire între energie și activitate. Botezul ne dă puterea dumnezeiască ; creștinul trebuie să dea contribuția sa voluntară. Harul botezului este, astfel, suportul dumnezeiesc al întregii activități spirituale creștinești, dar lucrarea depinde de noi, adică depinde de noi dacă flacăra duhului se va stinge sau se va întreține. Viața spirituală nu numai că începe cu harul botezului, dar se menține și se înviorează în mod continuu cu acesta : „Prin urmare, dacă vreunul dintre credincioși, fiindcă a împlinit poruncile, află în sine oarecare lucrare duhovnicească pe măsura viețuirii sale, să creadă că a luat de mai înainte puterea pentru ea, întrucât a primit prin botez harul duhului, pricina tuturor virtuților, adică nu numai a virtuților ascunse și duhovnicești, ci și a celor ce au făcut vreun bine oarecare numai prin puterea lui”.
Pentru aceasta, nu e nevoie să repetăm botezul, ci trebuie să actualizăm energia acestuia prin eforturile noastre. Viața duhovnicească se sprijină pe această actualizare permanentă a harului prin virtuți. Prin virtuți nu dobândim îndreptățirea, cum susțineau ereticii, ci desăvârșirea, ceea ce a îndreptat Taina Botezului, adică împingem chipul spre asemănare. Mai precis, scoatem la iveală comorile ce s-au ascuns în noi la botez, căci harul stă ascuns în noi în chip nearătat, așteptând ascultarea și împlinirea poruncilor. Respingând părerea că faptele bune au rolul de a șterge păcatul strămoșesc, Marcu Ascetul nu respinge ideea scripturistică că faptele constituie o condiție a desăvârșirii subiective. Dar trebuie precizat ce rol au faptele în acest proces. El spune că harul Sfântului Botez se arată după măsura împlinirii sau săvârșirii poruncilor. Orice înaintare în credință, orice progres în lucrare, orice urcuș în nevoințe nu se datorează vreunui har special, ci e descoperirea progresivă a ceea ce a fost ascuns mai înainte în noi. Desigur, această descoperire a fost provocată de activitatea noastră morală și în lipsa acestei activități, harul rămâne ascuns și necunoscut. De aceea, această mișcare de acoperire și descoperire, de retragere și de înaintare a harului este condiționată de săvârșirea poruncilor. Harul se poate retrage în perioadele de inactivitate religioasă, lăsând țărmurile sufletești pustii, dar poate să se și reverse cu seva lui binefăcătoare în toate colțurile ființei noastre. Dar cu toată această experiență neuniforma și discontinuă, sensul vieții noastre duhovnicești este pozitiv, încât trebuie să ne mișcăm continuu spre asemănarea și unirea cu Dumnezeu.
Virtuțile sunt eforturi ale voinței omenești, dar suportul lor este harul dumnezeiesc. Așadar, realizarea creștinului ca personalitate virtuoasă, depinde de această sinergie dintre uman și divin, dintre elementul haric și cel moral. În această sinergie, harul Sfântului Botez este hotărâtor și treapta duhovnicească a unui creștin depinde de măsura în care a folosit acest har, ce se dă tuturor în mod egal: „fiecare dintre noi se luminează în măsura în care, urându-și patimile care-1 întunecă, le smulge din sine, precum de asemenea se întunecă în măsura în care iubindu-le, cugetă la ele”.
De la botez, Hristos a intrat în noi în chip tainic, ca un Înaintemergător, și locuiește în încăperea cea mai ascunsă a inimii. La început comuniunea duhului nostru cu duhul lui Hristos rămîne oarecum nesesizată, învăluită. Între noi și Hristos există un văl, o catapeteasmă care ne desparte, dar pe care trebuie s-o desfacem, ca în felul acesta să apară lumina lui Hristos. Creștinul trebuie să lucreze ca să primească arătarea sau descoperirea Celui ce locuiește în templul cel ascuns al inimii. Și se știe că această descoperire este proporțională cu împlinirea poruncilor : „…prin botez se dă în chip tainic harul care locuiește astfel în chip ascuns. Pe urmă, pe măsura împlinirii poruncilor și a nădejdii înțelegătoare, acesta se descoperă celor ce cred în Domnul..!”
Așadar, Botezul este intrarea lui Hristos în sufletul nostru, ceea ce înseamnă un eveniment pe care acesta îl trăiește ca atare, sau mai bine zis o nouă relație la care duhul nostru trebuie să participe în mod activ și permanent. Se știe că prima lucrare a harului asupra noastră este trezirea conștiinței: „Mai întâi, harul trezește în chip dumnezeiesc conștiința”. Această sensibilizare a sufletului nostru trebuie consolidată apoi cu ajutorul virtuților. Numai prin virtuți păstrăm o legătură constantă, activă și puternică cu Dumnezeu și cu aproapele.
Faptele bune, (faptele credinciosului) privite în aspectul lor de centru, au mai ales funcția de a-L crește pe Hristos în credincios, dar, pe de altă parte și pe credincios în Hristos, în viața lui cea de toate zilele, prin toată virtutea și iubirea de aproapele. Am zice, oarecum, că în Taine Hristos îl poartă pe credincios prin Hristos, iar în faptele bune credinciosul îl poartă pe Hristos spre semeni și spre toată creatura. Sfintele Taine stau, mai ales, în legătură cu Hristos-Preotul, iar faptele, — deși se poate vorbi de o preoție în Har a faptelor bune — stau totuși, mai ales în legătură cu Hristos-Învățătorul. Sfintele Taine lucrează mai cu seamă, în direcția restabilirii «chipului lui Dumnezeu din om, iar faptele bune în direcția împlinirii «asemănării». De fapt, raportul dintre Sfintele Taine și faptele bune este acela pe care îl indică observația lui Marcu Ascetul care zice : „Tot cel ce s-a botezat… a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunoștința sigură a acestui fapt prin lucrarea”. Scopul și lucrarea Sfintelor Taine sunt scoaterea credincioșilor din Adam și mutarea lor în Hristos-Preotul, spre a-i face în El: „neam sfânt și preoție împărătească” (I. Petru II, 9). De fapt, preoția Golgotei, ca plinire a mântuirii obiective, trebuia continuată spre credincioși, și împărtășită în darurile ei, pentru mântuirea subiectivă, iar Sfintele Taine efectuează tocmai această continuare și împărtășire. Tainele sunt așadar preoție din preoția lui Hristos în diaconia cea slăvită a Duhului Sfânt.
Progresul spiritual al persoanei umane, îndeplinit sub înrâurirea Duhului Sfânt, se învederează prin darurile care oferă fiecărui creștin posibilitatea de a se realiza potrivit înclinărilor sale. Darurile duhovnicești își află originea în harul primit la Botez și la Mirungere, Taine care întemeiază diversitatea vocațiilor. Ca atare, ele „reprezintă înflorirea variată a infinitei bogății a harului".Harul este unul singur, dar darurile prin care El se manifestă sunt nelimitate. Darurile primite, chiar în stare naturală, deci în afara Bisericii, pot da naștere la unele opere menite să înfrumusețeze viața oamenilor și să trezească în ei sentimente nobile, dar, de asemenea, ele pot fi îngropate, ca și talantul slugii celei leneșe, sau și mai rău pot fi folosite în așa fel încât să-i smintească pe semeni. Aportul uman, modul în care omul înțelege să folosească darul primit și să-și asume vocația, este deci factorul decisiv. Ceea ce contează, în primul rând, este influența pozitivă sau negativă pe care faptele omului, operele sale o pot exercita asupra aproapelui. Acest criteriu valabil și pentru a aprecia darurile duhovnicești.
Progresul spiritual al semenului este scopul final în vederea căruia sunt conferite toate dăruirile. Intre darurile naturale și cele duhovnicești există însă o importantă deosebire. În timp ce darurile naturale oglindesc lucrarea Sfântului Duh, care se exercită asupra fiecărui om și creează premisele dezvoltării sale viitoare, darurile duhovnicești își au originea în Taina Botezului și a Mirungerii. Ca atare, ele sunt roadă jertfei lui Hristos, Care prin moartea Sa pe cruce 1-a răscumpărat pe omul păcătos și 1-a făcut apt de a primi harul. Harul ne unește în același timp cu Hristos și cu Duhul Sfânt prezența lor comună manifestându-se în fiecare dar duhovnicesc. Darurile naturale, deși conferite tot de Sfântul Duh, pot lua naștere și într-un om nebotezat care, prin urmare, nu a fost eliberat de păcatul originar. Ca atare, ele sunt marcate de cădere și reprezintă doar semnul ubicuității Duhului Sfânt. Se poate spune că darurile naturale nu constituie decât un dat, care ar putea fi dezvoltat în sens pozitiv, însă care în nici un caz nu are capacitatea de a uni cu Hristos, nici de a făgădui mântuirea sufletului.
Darul profeției are un sens larg căci nu se mărginește doar la prezicerea viitorului. Bulgakov socotește că profeția nu este un dar special, ci calificarea tuturor darurilor posibile. El aparține, în acest sens, oricărui creștin botezat, dar depinde de acesta ca darul conferit în germen la Botez și la Mirungere să fie actualizat. Înțeleasă în acest mod, profeția reprezintă efortul creator al creștinului care aspiră să interpreteze evenimentele la lumina credinței. Ca atare, ea este orientată spre istorie, dar și spre lumea de dincolo. Desigur însă că, chiar inspirată de Duhul Sfânt, orice interpretare de acest gen nu poate fi decât parțială în etapa actuală, ca de altfel și cunoașterea noastră.
Sporind în viețuirea credinței, credincioșii botezați arată că omenirea poate fi regenerată și eliberată. Ei au răspunderea comună, aici și acum, de a mărturisi împreună Evanghelia lui Hristos, eliberatorul tuturor făpturilor omenești. Contextul acestei mărturisiri comune este Biserica și Lumea. În această comuniune de mărturisire și de slujire, creștinii descoperă întreaga semnificație a unicului botez ca dar al lui Dumnezeu către tot poporul Său. Ei recunosc de asemenea că botezul în moartea lui Hristos are implicații etice care nu numai cheamă la sfințirea personală, ci și angajează pe creștini să lupte pentru ca voia lui Dumnezeu să se realizeze în toate domeniile de viață.
Biserica noastră învață că harul Botezului nu lucrează automat comuniunea cu Dumnezeu, ci numai într-o împreună lucrare cu El, deoarece „Dumnezeu este ascuns în porunci și în măsura plinirii lor Dumnezeu se descoperă". Ori, păzirea poruncilor presupune străduințe neîncetate din partea creștinului, în sensul că adevărata credință este cea lucrătoare prin iubire" (Galateni 5, 6). Grație acesteia, credinciosul ajunge la o întreită cunoaștere, prima dintre ele fiind cea a lui Dumnezeu. În urma multor străduințe bazate pe sinergism, cunoaștem atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu, adică pe Bunul și Îndelungrăbdătorul-Dumnezeu. În acest urcuș de împreună-lucrare putem constata și intervenția diavolului care încearcă să ne abată din calea adevărului — o a doua cunoaștere. Cea de a treia cunoaștere este cea a persoanei noastre. Cunoașterea de sine însuși a creștinului se adâncește prin intervenția celor două puteri diametral opuse ; a harului dumnezeiesc și cea a ispitelor diavolești. Se cere continuă încordare în lupta cu păcatul, pentru a îndrepta și statornici caracterul omului. Prin sinergism dobândim o adâncă și largă cunoaștere, învățătura Bisericii Ortodoxe legând îndumnezeirea omului de împreuna lucrare cu harul.
Concluzii
Potrivit învățăturii de credință a Bisericii Ortodoxe, mântuirea se dobândește în Biserică, cu ajutorul Sfintelor Taine și a lucrărilor sfințitoare ale ei, prin intermediul celor pe care Domnul Hristos i-a pus să Îi continue opera Sa – sfințiții slujitori bisericești.
Dintre aceste Sfinte Taine și lucrări sfințitoare ale Bisericii, Taina Sfântului Botez este cea care, cronologic, se săvârșește prima, încă din zorii vieții duhovnicești a omului. Botezul este cea dintâi Sfântă Taină pe care o primește omul în această viață, fundamentul vieții duhovnicești creștine. Din acest motiv, ea este absolut necesară pentru mântuire.
Sfânta Taină a Botezului se administrează o singură dată în viață. Ea nu se mai repetă. Fiind prima Taină pe care o primește omul, ea constituie totodată și premiza primirii celorlalte Sfinte Taine, începând cu Mirungerea, Pocăința sau Mărturisirea, Împărtășania, Cununia, Preoția și Maslul.
În legătură cu Sfântul Botez, Părinții Bisericii dezvoltă o învățătură deosebit de adâncă. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, el este, mai întâi de toate, simbol al morții și al învierii noastre cu Hristos.
Părinții asceți ne învață că, până la Botez ființa omenească se află sub influența și lucrarea diavolului. Acesta „șerpuiește" în adâncul sufletului, Prin Botez, diavolul este izgonit din suflet, iar în locul curățit prin „baia Botezului", Se sălășluiește Hristos, Duhul Sfânt și puterile îngerești. Diavolul lucrează mai departe asupra omului, dar de acum, din afară, prin intermediul lumii și al simțurilor. Dacă lucrarea acestora este controlată și disciplinată, îndreptata într-o direcție duhovnicească, atunci porțile de intrare a lui în suflet sunt închise.
Dacă, dimpotrivă, omul trăiește după voia simțurilor, împlinește în fapt voia duhului celui străin și viclean, care își găsește din nou un bun sălaș într-un astfel de suflet păcătos. Mediul prin care lucrează el este „mustul cărnii", trupul, cu poftele și patimile sale.
În rânduiala ortodoxă, Sfânta Taină a Botezului este legată de Mirungere, prin care noului botezat, noului ostaș al lui Hristos i se dăruiește desăvârșit harul Duhului Sfânt și darurile sale duhovnicești. Prezența acesta dumnezeiască este, însă, o prezență tainică, mistică. Ea devine efectivă, vizibilă și lucrătoare pe măsura împlinirii, de către creștin, a poruncilor și a virtuților. În acest fel, creștinul, creat după chipul lui Dumnezeu, înaintează în procesul de asemănare cu Părintele său, până la treapta de „om ceresc" și de „înger pământesc", până la a pătimi îndumnezeirea, după har și lucrare, adică prin eforturi și nevoințe personale, ajutate și încununate de harul dumnezeiesc mântuitor și sfințitor.
Prin Botez ni se dă harul desăvârșit, iar prin Sfânta Taină a Mirungerii, noul creștin primește, ca o pecete, toate darurile Duhului Sfânt. În funcție de dragostea sa față de Hristos și de învățătura Lui, în funcție de nevoințele și ostenelile personale, creștinul poate actualiza unul sau mai multe din aceste daruri, pe toate, sau nici unul. împlinindu-le, înaintează în virtute și face lucrător harul Botezului; tăgăduindu-le sau ignorându-le, ascunde și întunecă această prezență dumnezeiască din adâncul sufletului său. Fiecare virtute sau faptă bună înseamnă ascultarea de Hristos, Cel din adâncul sufletului nostru; fiecare păcat săvârșit echivalează cu un nou sacrilegiu, o nouă răstignire a Mântuitorului.
Bibliografie
Izvoare
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R.
2. Aghiazmatar, E.I.B.M.B.O.R., 2002.
Studii și Articole
1. Baciu, Pr. Ioan, Sfânta Taină a Mirului, în „Îndrumător Bisericesc”, 1981.
2. Banu , Drd. Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în „Studii Teologice” XXVIII (1976), nr. 7-10.
3. Banu, Drd. Emanuel, Lucrarea Sfântului Duh, la Sfântul Simeon Noul Teolog, în „ Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2
4. Bolocan, Conf. Prof. Dr. Carmen-Maria, Cele opt cateheze baptismale inedite ale Sfântului Ioan Gură de Aur-aplicații textuale, în „Teologie și Viață”, XVIII (2008), nr. 1-6.
5. Braniște, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, XI (1959), nr.4.
6. Braniște, Pr. Prof. Ene, Explicarea botezului în catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, XXII (1970), nr. 7-8.
7. Braniște, Pr. Prof. Ene, Rânduiala Bisericii Ortodoxe cu privire la Taina Botezului și Mirungerii și explicarea lor, în ,,Mitropolia Olteniei”, XXI (1969), nr. 3-4.
8. C., Prof. I., Taina Botezului, în „Îndrumător Pastoral”, 1981.
9. C., Prof. I., Taina mirungerii, în „Îndrumător Pastoral”, 1981.
10. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., de Pr. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
11. Cernăuțeanu, Gabriel, Cuvânt de învățătură despre Taina Sfântului Mir, în „Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 5-6.
12. Chirică, Constantin, Lucrarea Sfântului Har în viața credincioșilor după rânduiala Sfintelor Taine și a ierurgiilor, în „Teologie și viață”, LXVII (1991), nr. 9-12.
13. Colotelo, Pr. Dumitru, Mișcarea liturgică în creștinismul apusean, în ,,Studii Teologice”, Seria a-II-a, București, XXXVII (1985), nr. 3-4.
14. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Elementele demonstrației…Sfântul Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, XVI (1964), nr. 5-6.
15. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinților Părinți, în „Ortodoxia”, XVI (1964), nr.2.
16. Coman, Magistrand Stan, Legătura Tainelor cu Jertfa Domnului, în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 3-4.
17. Corneanu, Î.P.S. Nicolae, Pedobaptismul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIV (1975), nr. 1-2.
18. Cornițescu, Magistrand Constantin, Fericitul Augustin, despre Sfântul Duh, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 5-6.
19. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Botez, Euharistie, Slujire, în „ Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 1-2.
20. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Cuvânt de învățătură despre Taina Botezului, în „Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 3-4.
21. Dușe, Pr. Lect. Drd. Călin-Ioan, Taina Sfântului Botez la Sfântul Simeon, Noul Teolog, în „Orizonturi Teologice”, I (2000), nr. 3.
22. Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, ierarhia bisericească, trad. în rom. de Pr. Cicerone Iordăchescu, 1932, pp. 78-79, apud Magis. Munteanu Alexandru Armand, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii după scrierile literaturii patristice, în ,,Glasul Bisericii”, , XII (1960), nr. 11-12.
23. Georgescu, Pr. Magis. Mihai, Sfintele Taine după Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, în ,,Studii Teologice”, XI (1959), nr.7-8.
24. Iordăchescu, Pr. Magistr., Gheorghe, Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire, în ,,Studii Teologice”, XXXIV (1982), nr. 5-6.
25. Manolache, Dr. Anca, Nașterea din Duhul, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIV (1958), nr.1-2.
26. Manolache, Dr. Anca, Sfânta Taină a Botezului, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 5-6.
27. Manolache, Dr. Anca, Sfânta Taină a Mirungerii, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 9-12.
28. Mihălțan, Pr. Prof. Dr. Ioan, Restaurarea Chipului lui Dumnezeu în om prin Taina Sfântului Botez, în „Mitropolia Banatului”, XXXV (1985), nr. 11-12.
29. Mladin, Î.P.S. Nicolae, Sfânta Taină a Botezului și viața morală creștină, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4-6.
30. Mladin, Î.P.S. Nicolae, Sfânta Taină a Mirungerii, în „Telegraful Român”, CX (1962), nr. 33-34.
31. Moisiu, Prof. Alexandru, Sfânta Taină a Botezului în „Telegraful Român”, CX (1962), nr 41-42.
32. Moise, Victor, Botezul pruncilor, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLVI (1974), nr 7-8.
33. Nișcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Învățătura Sfântului Ambrozie despre Sfântul Duh, în „Studii Teologice”, XVI (1964), nr. 7-8.
34. Pârâianu, Teofil, Despre Sfântul Duh, în „Telegraful Român”, CX (1962), nr. 11-12.
35. Petcu, Drd. Sorin, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii, după Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în „ Studii Teologice” XXIV (1972), nr. 9-10.
36. Popa, Drd. Costică, Botezul și unitatea creștină în lumina Sfintelor canoane, în ,,Ortodoxia”, XXVI (1974), nr.3.
37. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru G., Caracterul eclezilologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2.
38. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru G., Tainele de inițiere în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în ,,Ortodoxia”, XLI (1989), nr. 3.
39. Rizescu, Econ. Stavr. I., Taina Botezului, în „Păstorul Ortodox” II-IV (1905), nr. 1.
40. Sabău, Drd. Alex Marcel, Expunerea catehetică a sfintelor taine: Botezul și Mirungerea, în ,,Studii Teologice”, XXXIV (1982), nr. 5-6.
41. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor din afara Bisericii, în ,,Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 2.
42. Streza, Pr. Asist. Dr. Liviu, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”, XXXVII (1985), nr.1-2.
43. Streza, Pr. Asist. Dr. Liviu, Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă și în Bisericile vechi orientale, în ,,Ortodoxia”, XXXIX (1987), nr. 2.
44. Turcu, Pr. Magistrand, I., Sfintele Taine și faptele bune în mântuire, în „ Studii Teologice”, XI (1959), nr. 5-6.
45. Voicu, Arhim. Prof. Dr. Constantin, Probleme dogmatice în opera „Marele cuvânt catehetic” al Sfântului Grigorie de Nyssa, în „Ortodoxia”, XIII (1961), nr. 2.
46. Viezuianu, Pr. Dr. Dumitru, Semnificațiile și rolul Botezului în viața ceștină dupa Noul Testament, în „ Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2.
47. Ungureanu, Pr. Drd. Vasile, Dispozițiuni canonice ortodoxe referitoare la săvârșitorul și locul săvârșirii Tainei Sfântului Botez, în ,,Glasul Bisericii”, XXIX (1977), nr. 7-9.
48. Zăgreanu, Arhid. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine, în ,,Mitropolia Ardealului”, XVI (1964), nr. 1-2.
49. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, O practică greșită la săvârșirea Sfântului Botez, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr 4-6.
Cărți
1. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., de Pr. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
2. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale ortodoxiei-explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Editura Trinitas, Iași 2007.
3. Dinu-Manoilescu, Natalia, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca 2005.
4. Drăgoi, Pr. Florin, Sfânta Taină a Botezului și alte slujbe legate de nașterea omului, Editura Partener, Galați 2007,
5. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, București, 1991.
6. Iliescu, Ana, Sfântul Botez, între ceremonie a Vechiului Testament și taină a Noului Testament, Editura Arves.
7. Lițiu, Pr. Dr. Gheorghe, Izvoarele Harului, Editura Arhiepiscopiei ortodoxe-române a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1992.
8. Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Volumul 3 E.I.B.M.B.O.R., București, 2004.
9. Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Volumul 4 E.I.B.M.B.O.R., București, 2010.
10. Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii-sacramentele și ortodoxia, E.I.B.M.B.O.R., București 2001.
11. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R., București 2003.
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Editura Oastea Domnului, Sibiu 2003.
13. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. de Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea 1998.
14. Sfântul Marcu Asctul-Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, în Filocalia volumul I, trad. De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București 1999.
15. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, E.I.B.M.B.O.R., București 2010.
16. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, traducere și introducere Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, București, 2009.
17. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1978.
18. Pr. Prof. Dr. Todoran Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.
19. Tudose, Pr. Asist. Drd. Silviu; Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula; Pr. Lect. Dr. Marian Mihai, Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi. Îndrumător teologic, liturgic și pastoral, Editura Cuvântul Vieții, București 2011.
Bibliografie
Izvoare
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R.
2. Aghiazmatar, E.I.B.M.B.O.R., 2002.
Studii și Articole
1. Baciu, Pr. Ioan, Sfânta Taină a Mirului, în „Îndrumător Bisericesc”, 1981.
2. Banu , Drd. Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră în Hristos, în „Studii Teologice” XXVIII (1976), nr. 7-10.
3. Banu, Drd. Emanuel, Lucrarea Sfântului Duh, la Sfântul Simeon Noul Teolog, în „ Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2
4. Bolocan, Conf. Prof. Dr. Carmen-Maria, Cele opt cateheze baptismale inedite ale Sfântului Ioan Gură de Aur-aplicații textuale, în „Teologie și Viață”, XVIII (2008), nr. 1-6.
5. Braniște, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, XI (1959), nr.4.
6. Braniște, Pr. Prof. Ene, Explicarea botezului în catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în ,,Studii Teologice”, XXII (1970), nr. 7-8.
7. Braniște, Pr. Prof. Ene, Rânduiala Bisericii Ortodoxe cu privire la Taina Botezului și Mirungerii și explicarea lor, în ,,Mitropolia Olteniei”, XXI (1969), nr. 3-4.
8. C., Prof. I., Taina Botezului, în „Îndrumător Pastoral”, 1981.
9. C., Prof. I., Taina mirungerii, în „Îndrumător Pastoral”, 1981.
10. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., de Pr. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
11. Cernăuțeanu, Gabriel, Cuvânt de învățătură despre Taina Sfântului Mir, în „Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 5-6.
12. Chirică, Constantin, Lucrarea Sfântului Har în viața credincioșilor după rânduiala Sfintelor Taine și a ierurgiilor, în „Teologie și viață”, LXVII (1991), nr. 9-12.
13. Colotelo, Pr. Dumitru, Mișcarea liturgică în creștinismul apusean, în ,,Studii Teologice”, Seria a-II-a, București, XXXVII (1985), nr. 3-4.
14. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Elementele demonstrației…Sfântul Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, XVI (1964), nr. 5-6.
15. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinților Părinți, în „Ortodoxia”, XVI (1964), nr.2.
16. Coman, Magistrand Stan, Legătura Tainelor cu Jertfa Domnului, în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 3-4.
17. Corneanu, Î.P.S. Nicolae, Pedobaptismul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIV (1975), nr. 1-2.
18. Cornițescu, Magistrand Constantin, Fericitul Augustin, despre Sfântul Duh, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 5-6.
19. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Botez, Euharistie, Slujire, în „ Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 1-2.
20. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Cuvânt de învățătură despre Taina Botezului, în „Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983), nr. 3-4.
21. Dușe, Pr. Lect. Drd. Călin-Ioan, Taina Sfântului Botez la Sfântul Simeon, Noul Teolog, în „Orizonturi Teologice”, I (2000), nr. 3.
22. Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, ierarhia bisericească, trad. în rom. de Pr. Cicerone Iordăchescu, 1932, pp. 78-79, apud Magis. Munteanu Alexandru Armand, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii după scrierile literaturii patristice, în ,,Glasul Bisericii”, , XII (1960), nr. 11-12.
23. Georgescu, Pr. Magis. Mihai, Sfintele Taine după Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, în ,,Studii Teologice”, XI (1959), nr.7-8.
24. Iordăchescu, Pr. Magistr., Gheorghe, Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire, în ,,Studii Teologice”, XXXIV (1982), nr. 5-6.
25. Manolache, Dr. Anca, Nașterea din Duhul, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIV (1958), nr.1-2.
26. Manolache, Dr. Anca, Sfânta Taină a Botezului, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 5-6.
27. Manolache, Dr. Anca, Sfânta Taină a Mirungerii, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 9-12.
28. Mihălțan, Pr. Prof. Dr. Ioan, Restaurarea Chipului lui Dumnezeu în om prin Taina Sfântului Botez, în „Mitropolia Banatului”, XXXV (1985), nr. 11-12.
29. Mladin, Î.P.S. Nicolae, Sfânta Taină a Botezului și viața morală creștină, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4-6.
30. Mladin, Î.P.S. Nicolae, Sfânta Taină a Mirungerii, în „Telegraful Român”, CX (1962), nr. 33-34.
31. Moisiu, Prof. Alexandru, Sfânta Taină a Botezului în „Telegraful Român”, CX (1962), nr 41-42.
32. Moise, Victor, Botezul pruncilor, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLVI (1974), nr 7-8.
33. Nișcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Învățătura Sfântului Ambrozie despre Sfântul Duh, în „Studii Teologice”, XVI (1964), nr. 7-8.
34. Pârâianu, Teofil, Despre Sfântul Duh, în „Telegraful Român”, CX (1962), nr. 11-12.
35. Petcu, Drd. Sorin, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii, după Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în „ Studii Teologice” XXIV (1972), nr. 9-10.
36. Popa, Drd. Costică, Botezul și unitatea creștină în lumina Sfintelor canoane, în ,,Ortodoxia”, XXVI (1974), nr.3.
37. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru G., Caracterul eclezilologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2.
38. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru G., Tainele de inițiere în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în ,,Ortodoxia”, XLI (1989), nr. 3.
39. Rizescu, Econ. Stavr. I., Taina Botezului, în „Păstorul Ortodox” II-IV (1905), nr. 1.
40. Sabău, Drd. Alex Marcel, Expunerea catehetică a sfintelor taine: Botezul și Mirungerea, în ,,Studii Teologice”, XXXIV (1982), nr. 5-6.
41. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor din afara Bisericii, în ,,Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 2.
42. Streza, Pr. Asist. Dr. Liviu, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”, XXXVII (1985), nr.1-2.
43. Streza, Pr. Asist. Dr. Liviu, Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă și în Bisericile vechi orientale, în ,,Ortodoxia”, XXXIX (1987), nr. 2.
44. Turcu, Pr. Magistrand, I., Sfintele Taine și faptele bune în mântuire, în „ Studii Teologice”, XI (1959), nr. 5-6.
45. Voicu, Arhim. Prof. Dr. Constantin, Probleme dogmatice în opera „Marele cuvânt catehetic” al Sfântului Grigorie de Nyssa, în „Ortodoxia”, XIII (1961), nr. 2.
46. Viezuianu, Pr. Dr. Dumitru, Semnificațiile și rolul Botezului în viața ceștină dupa Noul Testament, în „ Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 1-2.
47. Ungureanu, Pr. Drd. Vasile, Dispozițiuni canonice ortodoxe referitoare la săvârșitorul și locul săvârșirii Tainei Sfântului Botez, în ,,Glasul Bisericii”, XXIX (1977), nr. 7-9.
48. Zăgreanu, Arhid. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine, în ,,Mitropolia Ardealului”, XVI (1964), nr. 1-2.
49. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, O practică greșită la săvârșirea Sfântului Botez, în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr 4-6.
Cărți
1. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., de Pr. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
2. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale ortodoxiei-explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Editura Trinitas, Iași 2007.
3. Dinu-Manoilescu, Natalia, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca 2005.
4. Drăgoi, Pr. Florin, Sfânta Taină a Botezului și alte slujbe legate de nașterea omului, Editura Partener, Galați 2007,
5. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, București, 1991.
6. Iliescu, Ana, Sfântul Botez, între ceremonie a Vechiului Testament și taină a Noului Testament, Editura Arves.
7. Lițiu, Pr. Dr. Gheorghe, Izvoarele Harului, Editura Arhiepiscopiei ortodoxe-române a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1992.
8. Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Volumul 3 E.I.B.M.B.O.R., București, 2004.
9. Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Volumul 4 E.I.B.M.B.O.R., București, 2010.
10. Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii-sacramentele și ortodoxia, E.I.B.M.B.O.R., București 2001.
11. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R., București 2003.
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Editura Oastea Domnului, Sibiu 2003.
13. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. de Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea 1998.
14. Sfântul Marcu Asctul-Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, în Filocalia volumul I, trad. De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București 1999.
15. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, E.I.B.M.B.O.R., București 2010.
16. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, traducere și introducere Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, București, 2009.
17. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1978.
18. Pr. Prof. Dr. Todoran Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.
19. Tudose, Pr. Asist. Drd. Silviu; Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula; Pr. Lect. Dr. Marian Mihai, Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi. Îndrumător teologic, liturgic și pastoral, Editura Cuvântul Vieții, București 2011.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Practica In Viata Bisericii din Orice Timp și In Mod Special In Timpul Nostru (ID: 167818)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.