Practica Diplomatiei Uniunii Europene Intervențiile Diplomatice ale Ue și Efectele Acestora în Zona de Conflict Ucraina

=== b7a22a5874e67ad001d7986062cc7ee9ccfa0460_306773_1 ===

Abordarea teoretică

Introducere

Din punct de vedere istoric, Ucraina a fost divizată în două părți, partea vestică fiind controlată de către Austro-Ungaria, iar partea estică de către Imperiul Rus. După încheierea primului Război Mondial, parte a teritoriul ucrainean a fost încorporat în teritoriul Poloniei, restul devenind parte a URSS. În 1954, Crimeea, care până atunci era o regiune a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, a fost transferată sub controlul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. În urma prăbușirii URSS, Ucraina și-a declarat independența, mai precis în 24 august 1991. Au urmat, apoi, perioade de instabilitate politică, care au culminat cu Revoluția Portocalie (2004). Între timp, relațiile cu Rusia au devenit tot mai încordate, observându-se o apropiere treptată de Uniunea Europeană.

Situat în imediata vecinătate a Rusiei, statul ucrainean a reprezentat un element cheie în politica externă rusă, acționând ca un „stat tampon”.

În 2013, președintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat că nu va mai semna Acordul de la Vilnius, un acord de asociere între Ucraina și UE. Deși pregătirile pentru asocierea UE-Ucraina erau la un nivel avansat, la doar o săptămână înainte de momentul în care era programată semnarea acestuia, Ucraina a suspendat procesul în favoarea cooperării cu Rusia, cu scopul de a „asigura securitatea națională, pentru a relansa relațiile economice cu Rusia și pentru a pregăti piața internă pentru relații de la egal la egal cu UE”.

Ideea unui acord de asociere încheiat între Uniunea Europeană și Ucraina a apărut după o perioadă de apropiere între cele două puteri, Ucraina fiind un partener prioritar în Politica Europeană de Vecinătate.

Decizia de a suspenda asocierea cu UE a dus la ample proteste civile pro-europene în Ucraina, cunoscute sub denumirea de Euromaidan. Conducerea de atunci, în frunte cu Ianukovici, a încercat să stopeze demonstrațiile prin coerciție, însă situația a devenit și mai gravă. Drept urmare, președintele ucrainean a fugit în Rusia.

Au urmat apoi nenumărate declarații ale oficialilor ruși și ai Uniunii Europene, Rusia considerând că situația creată reprezenta o lovitură de stat susținută de către UE. Între timp, se crea o diviziune adâncă în populația Ucrainei: pro-europeni și pro-ruși, aceștia din urmă concentrați în estul și sudul Ucrainei, îndeosebi în Donbass și Crimeea. La scurt timp, trupe militare rusești au pătruns în regiunea Crimeii, cu scopul de a proteja minoritățile rusofone din regiune, iar un referendum organizat în Crimeea a decis anexarea sa la Rusia. Desigur, acțiunile Rusiei au fost puternic contestate de către lumea occidentală, atât de către Uniunea Europeană, cât și de către Statele Unite ale Americii, impunând sancțiuni economice statului rus.

Conflictul din Ucraina reprezintă unul din cele mai importante evenimente care au avut loc pe continentul european după destrămarea Uniunii Sovietice. După o perioadă îndelungată de pace pe continentul european, criza ucraineană și implicarea statelor europene în conflict au dus la răcirea considerabilă a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia.

În lucrarea de față, evenimentele succint prezentate mai sus vor fi analizate cu ajutorul teoriei neorealiste. Această teorie ne va ajuta să înțelegem premisele conflictului, motivele și implicațiile acestuia pentru cei trei mari actori implicați: Ucraina, Rusia și Uniunea Europeană. Prezenta lucrare analizează politica externă a Uniunii Europene cu privire la crizele și conflictele din afara granițelor statelor membre, în particular din Ucraina.

Inițial, părea clar faptul că Uniunea Europeană s-a resemnat cu „pierderea” Ucrainei în favoarea Rusiei . Totuși, a continuat să se implice în conflictul ucrainean, recomandând „un nou guvern cuprinzător, reforma constituțională readucând un echilibru al puterilor mai puternic, iar pregătirile pentru alegerile prezidențiale libere și corecte ar contribui la aducerea Ucrainei pe o traiectorie durabilă a reformelor” , sancționând conducerea lui Ianukovici, nerecunoscând „referendumul ilegal” din Crimeea și aplicându-i Rusiei sancțiuni economice dure. Acțiunile diplomatice ale Uniunii Europene în acest sens sunt descrise pe larg în cadrul capitolului al patrulea al lucrării de față.

Principalele întrebări la care încearcă să răspundă prezenta lucrare sunt:

Care sunt mecanismele diplomatice ale Uniunii Europene și cât de eficiente s-au dovedit a fi de-a lungul existenței Uniunii?

Care sunt factorii care au dus la declanșarea crizei din Ucraina?

Care este politica externă a Uniunii Europene cu privire la criza din Ucraina și de ce a adoptat această politică?

Poate teoria neorealistă să explice criza ucraineană și comportamentul actorilor internaționali implicați?

Care au fost efectele acțiunilor diplomatice ale Uniunii asupra situației din Ucraina?

După încheierea Războiului Rece, nicio altă confruntare Est-Vest nu a fost atât de vizibilă precum conflictul din Ucraina. Fiind de o importanță esențială pentru Rusia, apropierea statului ucrainean de structurile occidentale a dus la încercarea Rusiei de a reechilibra raporturile de putere din regiune.

Metodologie și Structură

În cadrul acestei secțiuni se regăsesc informații cu privire la elaborarea prezentei lucrări, de la alegerea teoriilor și a surselor, până la structură.

Referitor la partea teoretică, am găsit oportună analizarea crizei din Ucraina prin prisma teoriei neorealiste, pentru o mai bună înțelegere a comportamentelor actorilor internaționali implicați în conflict: Ucraina, Rusia și Uniunea Europeană. Drept urmare, cercetările reprezentanților neorealismului ocupă un loc important în cadrul lucrării de față. Este vorba despre Kenneth Waltz, însuși creatorul curentului neorealist, cu publicații precum Man, The State and War: A Theoretical Analysis (1959), Theory of International Politics (1979), The Origins of War in Neorealist Theory (1988), sau Realist Thought and Neorealist Theory (1991). Un al doilea reprezentant al neorealismului ale cărui publicații sunt esențiale pentru elaborarea lucrării de față este John J. Mearsheimer, promotorul neorealismului ofensiv: The false promise of international institutions (1995), The Tragedy of Great Power Politics (2001), Why the Ukraine Crisis Is the West's Fault. The Liberal Delusions That Provoked Putin (2014).

Pe lângă titlurile de referință, revistele de specialitate și studiile din domeniu, documentele oficiale vor ocupa un loc important în elaborarea lucrării de față. Astfel, site-urile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene vor constitui baza acestei lucrări, studierea documentelor oficiale urmând să fie una din principalele preocupări.

Pentru ca lucrarea de față să ofere o imagine cât mai coerentă a subiectului, voi folosi drept sursă secundară o bibliografie de specialitate care să asigure o abordare cuprinzătoare a tematicii (a se consulta bibliografia). Având în vederea desfășurarea recentă a evenimentelor care urmează să fie analizate, lista lucrărilor de specialitate publicate privind acest subiect nu este una semnificativă.

Capitolul privind Uniunea Europeană, diplomația și politica sa externă este foarte important pentru înțelegerea implicării Uniunii Europene în criza ucraineană. În primul rând, voi aborda un scurt istoric al Uniunii, de la înființarea Comunităților Europene până în prezent. Apoi, voi aduce în discuție Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Politica Externă de Securitate și Apărare (PESA), redenumită prin Tratatul de la Lisabona în Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC). Prevederile Uniunii privind diplomația comună și mecanismele diplomatice vor fi, de asemenea, de o importanță vitală în studierea rolului jucat de Uniunea Europeană în conflictul din Ucraina.

Cel de-al treilea capitol, Uniunea Europeană în conflicte. Cazul Kosovo, abordează intervențiile Uniunii, în frunte cu misiunea EULEX, în conflictul din Kosovo. Acest capitol este esențial în încercarea de a ilustra politica Uniunii privind gestionarea conflictelor, menținerea păcii și acțiunile diplomatice, fiind oportună, ulterior, o comparație între gestionarea crizelor din Kosovo și din Ucraina.

Ultimul capitol al lucrării de față, Studiu de caz pe zona de conflict Ucraina, reunește toate informațiile din capitolele anterioare pentru a efectua o analiză complexă și exhaustivă a implicării Uniunii Europene în criza din Ucraina. Acest capitol va prezenta premisele declanșării conflictului din perspectiva celor trei actori internaționali implicați – Ucraina, Rusia și Uniunea Europeană – printr-o abordare neorealistă; desfășurarea conflictului și punctul culminant al acestuia, anexarea Crimeii de către Rusia; implicațiile Uniunii Europene în Ucraina, scopul și importanța acestora și, nu în ultimul rând, raporturile de putere dintre Uniunea Europeană și Rusia.

Abordarea teoretică neorealistă

„Fiecare stat își urmărește propriile interese, indiferent care ar fi ele, în modul în care crede el de cuviință. Forța reprezintă un mijloc prin care statele își ating scopurile externe, fiindcă nu există niciun proces consistent și eficient de reconciliere a conflictelor de interese ce apar, inevitabil, între unitățile similar, aflate într-o stare de anarhie”.

Kenneth Waltz

În prezenta lucrare s-a recurs la teoria neorealistă privind relațiile internaționale, denumită și realism structural, teorie care ne va ajuta să înțelegem conflictul din Ucraina, politica externă a Rusiei în Ucraina și poziția adoptată de către Uniunea Europeană privind statul ucrainean.

Orientarea neorealistă ocupă un loc din ce în ce mai important în cadrul teoriei relațiilor internaționale. După încheierea Războiului Rece, s-a crezut, în general, în revenirea la o formă a liberalismului, însă evenimentele din Ucraina au readus în lumină forma structurală a realismului.

În elaborarea unei teorii a politicii internaționale, neorealismul a păstrat principiile de bază ale realismului clasic, dar mijloacele și scopurile finale sunt privite în mod diferit, astfel cum sunt și cauzele și efectele .

Kenneth Waltz este considerat fondatorul neorealismului. Acesta consideră că structura sistemului internațional este factorul principal care determină politicile internaționale, și nu natura umană.

În lucrarea Teoria Politicii Internaționale, Kenneth Waltz susține că sistemul internațional este unul anarhic, caracterizat de lipsa unui guvern global și de supremația suveranității naționale. Spre deosebire de realismul clasic, care punea natura umană la baza politicilor de putere, adepții neorealismului consideră că însăși structura sistemului internațional determină actorii internaționali să urmărească dobândirea și sporirea puterii. „Structura afectează comportamentul în interiorul sistemului, dar în mod indirect”, prin socializare și competiție .

În general, neorealiștii consideră că statele reprezintă principalii actori internaționali capabili să urmeze o politică externă unitară . Conform neorealismului, instituțiile internaționale au un impact redus asupra comportamentului statelor, în special al marilor puteri . Observăm, însă, că UE a devenit, fără îndoială, un element important al arhitecturii de securitate a Europei, iar adepții neorealismului trebuie să țină seama de astfel de instituționalizări ale cooperării multilaterale .

Adepții neorealismului nu acordă importanță regimurilor politice în comportamentul statelor pe scena internațională, spre deosebire de adepții realismului clasic sau ai teoriei păcii democratice, de exemplu. Indiferent de regimul politic al statelor, acestea vor urmări sporirea puterii, fie cu scopul de a-și asigura supraviețuirea pe arena internațională (neorealism defensiv), fie cu scopul de a deveni cu hegemon regional sau global (neorealism ofensiv). Waltz considera că „nu este posibil să înțelegem politica mondială uitându-ne pur și simplu în interiorul statelor…De fiecare dată când credem că vedem ceva diferit sau nou, va trebui să desemnăm o altă variabilă la nivel de unitate pentru cauza sa”.

Capabilitățile statelor ocupă, de asemenea, un loc central în cadrul teoriei neorealiste. Distribuția resurselor economice și militare, a potențialului de putere, este principala variabilă care explică comportamentul statelor la nivel internațional. Dată fiind importanța capabilităților în maximizarea puterii, dorința de dobândire și control al resurselor caracterizează de cele mai multe ori politicile externe ale statelor.

Kenneth Waltz promovează varianta defensivă a neorealismului. Conform acestuia, statele urmăresc sporirea puterii pentru a-și asigura securitatea, balanța de putere fiind vitală acest sens. Conform acestei orientări, statele înclină spre menținerea status quo-ului. Pentru Waltz, „principala preocupare a statelor nu este puterea, ci securitatea” .

Pe de altă parte, John J. Mearsheimer, reprezentant al neorealismului ofensiv, a lansat o viziune diferită privind maximizarea puterii. Realismul ofensiv, conform acestuia, se bazează pe cinci ipoteze: sistemul internațional este anarhic; marile puteri posedă în mod inerent capacități ofensive; statele nu pot fi niciodată sigure de intențiile altor state; supraviețuirea este obiectivul principal; statele sunt actori raționali .

Spre deosebire de Waltz, Mearsheimer consideră că în nevoia asigurării securității, statele aleg să își sporească puterea în mod constant, apelând de multe ori la mijloace agresive și dând naștere clasicei dileme a securității. Potrivit lui Mearsheimer, „fiind îngrijorate intențiile finale ale altor state, și conștiente de faptul că acestea funcționează într-un sistem de auto-ajutorare, statele înțeleg cu ușurință că cel mai bun mod de a-și asigura supraviețuirea este de a fi cel mai puternic stat din sistem” . Comportamentul statelor „este influențat nu numai de ceea ce statele își doresc, dar, de asemenea, de capacitatea lor de a realiza aceste dorință. Fiecare stat ar putea dori să fie regele junglei, dar nu fiecare stat are mijloacele necesare pentru a ocupa acea poziție elevată” .

Mai mult decât atât, Mearsheimer susține, cu privire la nevoia de supraviețuire a statelor, că „în cazul în care statele din sistem doresc pur și simplu să supraviețuiască – acesta fiind singurul lor scop – nu există niciun motiv pentru care ar trebui să se teamă unul de altul, deoarece nu există niciun motiv să creadă că vor ataca reciproc […] în cazul în care statele pot ști intențiile reciproce, frica dispare, cu condiția, desigur, că fiecare stat este mulțumit cu status quo-ul. Frica rămâne dacă există o putere revizionistă în sistem“ .

Conform orientării neorealiste, criza din Crimeea, care a culminat cu anexarea Crimeii de către Rusia în 2014, a fost provocată în special de planurile de extindere ale UE în Europa de Est și de politicile de expansiune ale NATO.

Acțiunile Rusiei în Ucraina au drept punct de plecare, prin urmare, intervențiile statelor occidentale în spațiul ex-sovietic și, prin urmare, afectarea influenței ruse în regiune. Este vorbe despre negocierile purtate cu state est-europene privind extinderea Uniunii Europene , în cazul Ucrainei discuțiile avansând chiar la încheierea unui acord de asociere. De asemenea, încercările NATO se a-și spori influența în regiune, afectând tradiționalele sfere de influență, au dus la adoptarea, de către Rusia, a unor măsuri de sporire a puterii. Cu alte cuvinte, statul rus a căutat să își sporească puterea cu scopul de a-și asigura securitatea în fața statelor occidentale.

Din punct de vedere al neorealismului defensiv, Rusia nu a făcut altceva decât să încerce să își păstreze poziția în sistemul internațional, status-quo-ul fiind amenințat de propagarea influențelor vestice din regiunea est-europeană.

Pe de altă parte, prin prisma teoriei neorealismului ofensiv, situația din Ucraina a fost un prilej pentru ambele puteri – Uniunea Europeană și Rusia – să își maximizeze puterea. De fapt, „politica Rusiei cu privire la Ucraina nu are legătură cu Ucraina. Are legătură cu Europa. Încercarea de a destabiliza Ucraina face parte dintr-o încercare mai mare de a destabiliza Europa” .

Potrivit lui Mearsheimer, „riposta lui Putin nu ar fi trebuit să fie o surpriză”. Occidentul se mișca în imediata vecinătate a Rusiei, amenințându-i interesele strategice vitale, fapt susținut în mod repetat de către liderul rus. Statele Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii au fost luate prin surprindere doar pentru că „au abordat o viziune greșită a politicii internaționale” .

Mai mult decât atât, promotorul neorealismului ofensiv consideră că extinderea Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice în imediata sa vecinătate îi amenință Rusiei însăși supraviețuirea. „În mai 2008, s-a dezvăluit inițiativa Parteneriatului Estic, un program ce urmărea creșterea prosperității în state precum Ucraina și integrarea acestora în economia UE. În mod deloc surprinzător, liderii ruși au considerat acest plan drept unul ostil pentru interesele țării lor” .

În cazul lucrării de față, vom pleca de la premisa că situația din Ucraina a fost un prilej pentru ambele puteri – Uniunea Europeană și Rusia – să își maximizeze puterea. Politica externă a Uniunii Europene cu privire la Ucraina se concentrează, așadar, pe limitarea posibilităților Rusiei de a-și spori puterea în regiune.

2. Uniunea Europeană, diplomația și politica sa externă

2.1 De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană

Actuala Uniune Europeană (UE) își are originile în data de 9 mai 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a prezentat propunerea de a realiza o uniune a cărbunelui și oțelului între Franța și Germania de Vest, proiect bazat pe ideile lui Jean Monnet.

În aprilie 1951, drept urmare, prin Tratatul de la Paris s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care cuprindea statele Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Tratatul prevedea înființarea Înaltei Autorități, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de Justiție și a unui Comitet Consultativ.

În 1957, statele CECO au decis extinderea colaborării, înființând, prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Energiei Atomice (Euratom).

În 1973 are loc prima extindere a Comunității prin aderarea statelor Danemarca, Irlanda și Regatul Unit. Ulterior s-au introdus noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În iunie 1979 a avut loc organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European (fosta Adunare Parlamentară, redenumită în 1962), iar în 1981 Grecia s-a alăturat Comunităților, urmată de Spania și Portugalia în 1986.

În 1986 a fost semnat Actul Unic European, care prevedea realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993.

În 1993 a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, moment în care fostele Comunități Europene au devenit Uniunea Europeană.  Tratatul a instituit o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Tratatul a introdus, de asemenea, o cetățenie europeană și a lansat Uniunea Economică și Monetară (UEM). Referitor la principalele instituții ale Uniunii – Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia UE – Tratatul de la Maastricht a adus modificări consistente, rolul Parlamentului European fiind consolidat.

În 1995, la Uniunea Europeană au aderat încă trei state – Austria, Finlanda și Suedia – numărul statelor membre UE crescând la 15.

În 1997 statele membre ale Uniunii au semnat Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare din 1 mai 1999. Printre prevederile tratatului putem aminti reformarea instituțiilor Uniunii (Parlamentul European și Consiliul deveneau colegiuitori), consolidarea cooperării interguvernamentale în domeniul cooperării judiciare penale și polițienești sau instituirea funcției de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate Comună.

În februarie 2001 statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa viza să sporească eficiența și legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească UE pentru următoarea sa mare extindere.

În mai 2004, 10 state au aderat la Uniunea Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia., iar în anul 2007 aderă Bulgaria și România.

În decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona, întrând în vigoare în decembrie 2009.

Integrarea europeană este în mod frecvent descrisă drept un „proiect de pace“ explicit conceput pentru a depăși animozitățile războiului și pentru a pune bazele unei păci durabile. Dintr-o perspectivă realistă, întrebarea pertinentă este motivul pentru care Comunitatea postbelică Europeană a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) și Comunitatea Economică Europeană (CEE) au fost de succes, în timp ce alte proiecte inspirate de noțiunile liberal-idealiste (în special Liga Națiunilor și tratatele de la Locarno) au eșuat după primul Război Mondial. Răspunsul poate fi găsit în structura puterii, neorealiștii susținând că condiția crucială care a făcut procesul de integrare post-1945 un succes a fost bipolaritatea sistemului . După cum arăta Waltz, cooperarea este mai ușor de realizat în sistemele bipolare decât în cele multipolare .

Raporturile dintre statele europene au devenit diferite calitativ după cel de-al doilea Război Mondial, deoarece sistemul internațional s-a schimbat de la o ordine multipolară la una bipolară. Progresele realizate spre unitatea Europei de Vest nu pot fi înțelese fără a ține seama de efectele care au urmat din structura modificată a politicii internaționale. Bipolaritatea nu a însemnat sfârșitul conflictelor de interese între statele din Europa de Vest, doar că aceste conflicte au fost soluționate în mod pașnic. „Conflictele de interese rămân, dar nu și așteptările că cineva va folosi forța pentru a le rezolva“ .

2.2 Tratatul de la Lisabona ca idee de reformă: PESC și PESA

Tratatul de la Lisabona a clarificat competențele Uniunii, distingând trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea lor în aplicare; competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența; competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre . Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona aduce modificări semnificative în ceea ce privește Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA).

Înființată în 1993, politica externă și de securitate comună a UE (PESC), le permite statelor membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Rolul PESC este de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional; de a promova cooperarea internațională; de a dezvolta și consolida democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

Tratatul de la Amsterdam a instituit un proces decizional mai eficient în cadrul PESC, iar în 1999 a fost instituită funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC. Tratatul de la Nisa a introdus o altă serie de schimbări vizând raționalizarea procesului decizional și a însărcinat Comitetul Politic și de Securitate (CPS), înființat în ianuarie 2001, să exercite controlul politic și direcția strategică a operațiunilor de gestionare a crizelor. Tratatul de la Lisabona a creat o serie de noi actori în domeniul PESC, printre care Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Pe lângă crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), tratatul a actualizat fosta Politică externă de securitate comună, denumită de acum Politica de securitate și apărare comună (PSAC), care face parte integrantă din PESC .

Tratatul de la Lisabona este de o importanță vitală în dezvoltarea PESC și, în special, a PESA. Printre elementele de noutate aduse prin Tratatul de la Lisabona amintim: crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), a Serviciului pentru Afaceri Externe, introducerea clauzei de apărare reciprocă a UE sau introducerea unei cooperări permanente structurate.

Conform Tratatului privind Uniunea Europeană, competența Uniunii în materie de PESC include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare care poate conduce la o apărare comună. Uniunea desfășoară politica externă și de securitate comună: (a) prin definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor care definesc: (i) acțiunile care trebuie întreprinse de Uniune; (ii) pozițiile care trebuie luate de Uniune; (iii) modalitățile de punere în aplicare a deciziilor prevăzute la punctele (i) și (ii); și (c) prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora .

Consiliul elaborează PESC și adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor generale și a liniilor strategice definite de Consiliul European. Consiliul și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate asigură unitatea, coerența și eficiența acțiunii Uniunii .

Statele membre se pun de acord în cadrul Consiliului European și Consiliului în orice chestiune de interes general în domeniul de politică externă și de securitate în vederea definirii unei abordări comune. Înainte de a întreprinde orice acțiune pe scena internațională sau de a-și asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European sau al Consiliului .

În ceea ce privește PSAC, aceasta face parte integrantă din PESC, asigurând Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. UE poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacitățile furnizate de statele membre .

Pentru punerea în aplicare a PSAC, statele membre pun la dispoziția Uniunii capacități civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre se angajează să își îmbunătățească treptat capacitățile militare. Agenția din domeniul dezvoltării capacităților de apărare, cercetare, achiziții și armament (Agenția Europeană de Apărare) identifică necesitățile operaționale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora, contribuie la identificarea și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în materie de capacități și de armament și sprijină Consiliul în evaluarea îmbunătățirii capacităților militare .

Agenția Europeană de Apărare are ca misiune: să contribuie la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre și să evalueze respectarea angajamentelor privind capacitățile asumate de statele membre; să promoveze armonizarea necesităților operaționale și adoptarea de metode de achiziție performante și compatibile; să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii obiectivelor în materie de capacități militare și să asigure coordonarea programelor derulate de statele membre și administrarea programelor de cooperare specifică; să susțină cercetarea în materie de tehnologie a apărării, să coordoneze și să planifice activitățile de cercetare comune și studierea soluțiilor tehnice care răspund necesităților operaționale viitoare; să contribuie la identificarea, și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor militare

În mod evident, o serie de factori interni și internaționali au contribuit la apariția PESA. În ceea ce privește distribuția structurală a puterii, două evoluții au fost cruciale pentru inițiativa PESA: preponderența puterii americane la nivel global (unipolaritate) și multipolaritate echilibrată în Europa. PESA a fost, astfel, rezultatul a două presiuni sistemice: unipolaritatea globală și multipolaritatea regională. În primul rând, consecința unipolarității pentru relațiile transatlantice a fost că SUA își putea permite să acorde mai puțină atenție preocupărilor aliaților săi europeni și gestionării alianței. Putea folosi puterea pentru propriile sale interese naționale definite în sens restrâns, nu pentru cele ale aliaților săi. În al doilea rând, structura regională diferită a puterii în Europa a făcut de fezabilă cooperarea în domeniul apărării și securității. Dacă puterea ar fi fost distribuită într-o manieră extrem de asimetrică între marile puteri ale Europei, astfel încât una sau mai multe dintre acestea ar fi constituit un potențial hegemon regional, cooperarea militară a UE ar fi fost mult mai greu de realizat. Europa post-Război Rece se caracterizează prin multipolaritatea echilibrată .

2.3 Diplomația comună

Potrivit lui A. Watson, „în societatea statelor europene, diplomația a apărut ca o instituție care poartă propriile stiluri distinctive, maniere și rețele de proceduri, reguli, tratate și alte angajamente. Sistemul european, astfel organizat, a fost capabil să exercite asertivitate și constrângere asupra membrilor lor, pentru că au fost legați de la început prin mult mai mult decât un simplu aranjament politic” .

Fiind înzestrată cu personalitate juridică internațională prin Tratatul de la Lisabona, UE a devenit unul dintre cei mai importanți actori internaționali. Acțiunea sa externă se exprimă sub toate formele diplomației cunoscute – bilaterală, ad-hoc și multilaterală – și are ca bază obiectivele pe care și le-a stabilit. La loc de frunte se află politica sa externă și de securitate, inclusiv definirea treptată a unei politici de apărare comună. Uniunea întreprinde o serie de acțiuni, recurgând la mijloacele civile și militare de care dispun statele ei membre, printre care dezarmare, măsuri umanitare și de evacuare, misiuni de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii, gestionarea crizelor .

Cum statele membre i-au acordat UE competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune și i-au transferat astfel, din atributele lor de suveranitate, dimensiunea staturii sale de actor internațional, precum și anvergura participării sale la viața internațională, conduc în mod inevitabil la efecte în planul diplomației care, în mod tradițional, este practicată de către statele suverane. Ca atare, UE participă în nume propriu la viața internațională, fiind titulară a politicii comune din domeniul relațiilor externe și de securitate; această politică comună are la bază, într-adevăr, consimțământul statelor sale membre (în urma adoptării deciziilor în comun), dar aparține Uniunii și are întâietate față de aceea a statelor membre .

Se presupune adesea că procesul de integrare europeană a avut un impact limitat asupra politicii de apărare în Europa, în comparație cu alte domenii de politică externă și de securitate, dar nu este un secret faptul că există o istorie de lungă durată a cooperării europene în domeniul politicii externe. De la începuturile sale, în anii 1970, în cadrul cooperării politice europene, politica externă a UE s-a dezvoltat și s-a transformat în PESC. Mai recent, Tratatul de la Lisabona prevăzut crearea Serviciului European de Acțiune Externă, care a dobândit multe dintre caracteristicile unui serviciu diplomatic. Prin urmare, diplomația comună europeană nu se referă numai la serviciile diplomatice ale statelor membre, dar și la SEAE , care este, în sine, un „model hibrid” .

UE menține relații diplomatice cu aproape toate statele lumii, desfășurând o mare varietate de acțiuni, printre care acțiuni cu scopul promovării păcii și a respectării drepturilor omului, asigurării securității globale sau promovării dezvoltării durabile.

Mai mult decât atât, UE intervine decisiv în diverse domenii, de la programul nuclear iranian și stabilizarea Somaliei și a regiunii Cornului Africii până la combaterea încălzirii globale. Politica sa externă și de securitate comună, menită să soluționeze conflictele și să promoveze înțelegerea internațională, se bazează pe diplomație. Comerțul, ajutorul umanitar, securitatea și apărarea joacă adesea un rol complementar .

Conform Tratatului privind Uniunea Europeană, UE definește și desfășoară politici comune și acțiuni și acționează pentru asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, în scopul: (a) apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a securității, a independenței și integrității sale; (b) consolidării și sprijinirii democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional; (c) menținerii păcii, prevenirii conflictelor și consolidării securității internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; (d) promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu a țărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia; (e) încurajării integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional; (f) participării la elaborarea unor măsuri internaționale pentru conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile; (g) acordării de asistență populațiilor, țărilor și regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om; și (h) promovării unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică și pe o bună guvernare globală .

2.3 Mecanismele diplomatice ale UE

Instituția UE care definește principiile și orientările generale ale politicii externe și de Securitate a UE este Consiliul European, format din șefii de stat sau de guvern ai țărilor UE, președintele Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de Securitate.

Consiliul Uniunii Europene pune în aplicare PESC pe baza orientărilor stabilite de către Consiliul European. Prin formațiunea Afaceri Externe, Consiliul poate adopta măsurile necesare pentru punerea în aplicare a PESC. Consiliul reunește miniștrii afacerilor externe, ai apărării, ai dezvoltării și ai comerțului din toate statele membre, fiind prezidați de Înaltul Reprezentant.

Parlamentul UE are un rol limitat în procesul decizional privind politica externă a Uniunii. Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să consulte și să informeze periodic Parlamentul cu privire la PESC, formulând recomandări Consiliului, Înaltului Reprezentant și SEAE. De asemenea, Parlamentul participă la PESC prin comisii de specialitate și delegații parlamentare (precum EuroNest, ce reunește deputați ai Parlamentului UE și ai parlamentelor naționale din statele Parteneriatului Estic, Delegația pentru relațiile cu Peninsula Arabică, Delegația pentru relațiile cu țările din Asia de Sud, Delegația pentru relațiile cu țările din Comunitatea Andină, Delegația pentru relațiile cu țările din Maghreb și cu Uniunea Maghrebului Arab, etc.).

Nu în ultimul rând, Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate este responsabil de coordonarea și implementarea PESC și PSAC, fiind ajutat de SEAE. Înaltul Reprezentant este, de asemenea, vice-președintele Comisiei Europene, având următoarele atribuții: conduce politica externă în numele UE; coordonează instrumentele de politică externă ale UE – asistență pentru dezvoltare, comerț, ajutor umanitar și răspuns la crize – ca vice-președinte al Comisiei Europene; realizează consensul între cele 28 de țări ale UE și prioritățile lor, inclusiv prin întâlniri lunar între miniștrii de externe ai UE, pe care le prezidează; participă la întâlniri periodice între liderii țărilor UE în cadrul Consiliului European; reprezintă UE în forurile internaționale; conduce Agenția Europeană de Apărare și Institutul UE pentru Studii de Securitate .

Înainte de înființarea SEAE, diplomația comună a Uniunii Europene putea fi înțeleasă drept suma serviciilor diplomatice ale statelor membre, plus diplomații statelor membre care activau în cadrul PESC/PESA. În prezent, specialiștii în studii europene înclină să definească diplomația UE drept activitatea susținută în vederea realizării politicilor externe specifice ale UE, distincte de cele ce aparțin statelor membre în mod individual, dar complementare, în special prin intermediul SEAE .

Potrivit Tratatului de la Lisabona, în exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de SEAE. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale .

SEAE este primul corp diplomatic al Uniunii Europene, stabilit în anul 2010. Serviciul a fost creat prin Tratatul de la Lisabona, însă detaliile organizării și funcționării acestuia au fost stabilite printr-o decizie a Consiliului din 26 iulie 2010.

Includerea diplomaților din statele membre în cadrul SEAE cultivă speranța că metoda „funcționalistă“ a lui Jean Monnet ar putea fi aplicată diplomației (domeniul tradițional al suveranității de stat), conducând astfel la apariția „solidarității de facto”, a unei culturi diplomatice comune și a unei diplomații europene mai integrate .

Un aspect esențial al activității SEAE este capacitatea sa de a lucra îndeaproape cu ministerele de externe și de apărare ale celor 28 de state membre și cu celelalte instituții ale UE, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul UE. SEAE are, de asemenea, o relație de lucru strânsă cu Organizația Națiunilor Unite și alte organizații internaționale. În prezent, SEAE dispune de 141 de delegații, care joacă un rol vital în reprezentarea UE și a cetățenilor săi. Acestea sunt responsabile față de toate domeniile de politică ale relației dintre UE și țara gazdă – fie ele politice, economice, comerciale sau cu privire la drepturile omului și în construirea de relații cu partenerii din societatea civilă. În plus, delegațiile analizează și raportează cu privire la evoluțiile politice din țara lor gazdă. Un aspect fundamental al unei delegații este rolul său diplomatic public, care constă în sporirea vizibilității, conștientizării și înțelegerii UE .

Alături de SEAE funcționează Serviciul Instrumente de Politică Externă (IPE), serviciu al Comisiei Europene responsabil de organizarea, inclusiv din punct de vedere financiar, a misiunilor și operațiunilor externe ale Uniunii.

Instrumentul pentru contribuirea la Stabilitate și Pace (IcSP), parte a IPE, vine în sprijinul partenerilor UE cu inițiative de securitate și acțiuni de stabilire a păcii. Acțiunile se concentrează, în general, pe prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, furnizând asistență pe termen scurt.

Cu un buget de 2,3 miliarde € pentru perioada 2014-2020, IcSP este unul dintre instrumentele-cheie de asistență externă care permit UE să sprijine proiectele de prevenire și gestionare a crizelor actuale sau în curs de dezvoltare din întreaga lume. În prezent, IcSP derulează 265 de proiecte în 74 de state, printre care Ucraina, cu 12 proiecte și fonduri de aproape 53 milioane euro, Turcia, cu 7 proiecte și fonduri de peste 43 milioane euro , state din Orientul Mijlociu, Africa, America Latină, ș.a.m.d.

UE intervine în toate zonele majore de conflict prin inițierea de misiuni civile și operațiuni militare. În acest context, putem aminti următoarele misiuni în desfășurare: EUBAM RAFAH și EUPOL COPPS (teritoriile palestiniene, inițiate în 2005, respectiv 2006), EUFOR ALTHEA (în Bosnia și Herțegovina, inițiată în 2004), EUTM Mali (inițiată în 2013), EUCAP SAHEL (Nigeria, inițiată în 2012), EUTM RCA (Republica Centrafricană, inițiată în 2016), EUTM și EUCAP Somalia (inițiate în 2008, respectiv 2012), EU NAVFOR Atalanta (inițiată în 2010), EU NAVFOR MED (inițiată în 2015), EUBAM Libia (inițiată în 2013), EUMM Georgia (inițiată în 2008), EULEX Kosovo (inițiată în 2008) și EUAM (Ucraina, inițiată în 2014). Printre obiectivele acestor misiuni, parte a PESC, se regăsesc menținerea păcii, prevenirea și gestionarea conflictelor, securitatea internațională, respectarea drepturilor omului.

Misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale cooperează între ele și contribuie la formularea și la punerea în aplicare a abordării comune a politicii externe și de securitate

Instrumentul pentru Parteneriat (IP) este primul instrument al UE creat pentru a reprezenta interesele strategice ale UE la nivel global prin aplicarea politicilor și ale acțiunilor sale externe. IP poate finanța orice activitate în state non-membre UE, axându-se pe statele care prezintă un interes strategic. De asemenea, IP pune în aplicare diplomația economică a Uniunii prin stabilirea de relații comerciale, oportunități de afaceri și investiții, etc.

În acest context, Parteneriatul Estic (PaE) este cadrul care susține diplomația Uniunii cu privire la statele Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. Nu este vorba doar de diplomație economică, Parteneriatul având la bază angajamentul pentru principii internaționale fundamentale precum democrația, supremația legii, buna guvernare, drepturile și libertățile omului sau dezvoltarea durabilă.

Politica Europeană de Vecinătate (PeV) are drept scop consolidarea asocierii politice și integrarea economică, fiind adresată statelor vecine ale Uniunii. Mai exact, este vorba de 16 state situate în estul și sudul Uniunii: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina, Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Palestina, Siria și Tunisia.

Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului este un alt organism al UE prin care se realizează diplomația comună. Printre principalele atribuții ale acestuia se află finanțarea și pregătirea misiunilor UE de asistență electorală și observare a alegerilor. În medie, au loc 10 astfel de misiuni pe an, în regiuni precum Orientul Mijlociu, America Latină, Caraibe și Africa.

IPE este responsabil, de asemenea, de transpunerea sancțiunilor pregătite de către SEAE și aprobate de către Consiliul UE. Sancțiunile sunt un instrument esențial al PESC, putând fi diplomatice (întreruperea relațiilor diplomatice cu statul vizat, retragerea reprezentanților diplomatici), embargouri privind armamentul, interdicții de import sau export, interdicții de călătorie, înghețarea activelor și alte sancțiuni economice. Recent, astfel de sancțiuni au fost impuse Rusiei, în cazul conflictului din Ucraina.

3. Uniunea Europeană în conflicte. Cazul Kosovo

3.1 Despre intervențiile UE în conflictul Kosovo

Kosovo a avut o istorie complexă: a fost o regiune sârbă până în 1875, când a devenit provincie otomană, iar în 1912 a fost integrată în Serbia, ulterior în Iugoslavia. În perioada guvernării lui Josip Broz Tito (1953-1980), provincia Kosovo a avut statutul de teritoriu autonom în cadrul Iugoslaviei. După decesul președintelui Tito au luat amploare tensiunile dintre majoritatea albaneză și minoritatea sârbă, sârbii fiind nemulțumiți de autonomia Kosovo. Începând cu perioada 1989-1991 conflictele inter-etnice s-au intensificat, de multe ori devenind violente.

De-a lungul anilor 1990, procesul de înstrăinare dintre cele două comunități a condus la exacerbarea ostilităților și a conflictelor inter-etnice violente dintre Armata de Eliberare a Kosovo (KLA) și forțele sârbești, ostilități încheiate de campania aeriană a NATO din 1999. Campania NATO a forțat forțele iugoslave de sub conducerea lui Miloșevici să se retragă din provincia Kosovo, iar regiunea Kosovo a fost pusă sub tutelă internațională de către Consiliul de Securitate al ONU .

Epoca post-Război Rece a cunoscut o schimbare semnificativă a conflictelor de pe glob. Prin urmare, soluționarea conflictelor a evoluat în ceea ce privește eforturile și actorii implicați, în conformitate cu caracterul schimbător al conflictului. UE a devenit, de asemenea, un actor de politică externă cu o dezvoltare continuă a instrumentelor civile și militare utilizate în soluționarea conflictelor. În acest sens, Balcanii de Vest au devenit atât un proces de învățare, cât și de testare a abilităților UE de soluționare a conflictelor, criza din Kosovo fiind un punct de cotitură în politica Uniunii .

Misiunea ONU în Kosovo (UNMIK) a reprezentat un sistem complex bazat pe 4 piloni: justiție și poliție (sub controlul ONU), administrație civilă (sub controlul ONU), democratizare și instituționalizare (sub controlul OSCE), respectiv reconstrucție și dezvoltare economică (sub controlul UE). NATO a devenit responsabilă de securitatea Kosovo prin prezența militară a trupelor KFOR.

În timp ce UNMIK și KFOR au stabilit prezența internațională în Kosovo, în 2001 au fost create Instituțiile Provizorii de Autoguvernare, care reprezintă partea locală a guvernării Kosovo, supravegheată de UNMIK. Competențele tutelei internaționale urmau să fie transferate treptat Instituțiilor Provizorii.

La sfârșitul anului 2005, Consiliul de Securitate a inițiat un proces pentru soluționarea politică a problemei Kosovo și a numit un reprezentant special pentru viitoarele discuții asupra statutului – Marti Ahtisaari, fost președinte al Finlandei. După stabilirea unei diplomații de transfer între Belgrad și Pristina, Ahtisaari a prezentat, în 2007, un plan cuprinzător pentru viitorul Kosovo. Acesta se referea la Kosovo ca la o societate multietnică, care se reglementează în mod democratic și cu respectarea deplină a statului de drept, prin intermediul instituțiilor judiciare, legislative, și executive. Serbia și Rusia au respins planul și au insistat că orice acord asupra statutului ar trebui să fie stabilit în cadrul unei noi rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, în timp ce comunitatea internațională a continuat să susțină planul Ahtisaari. În timpul acestui impas, în august 2007, reprezentantul special al ONU a inițiat negocieri între UE, SUA și Rusia, însă noile negocieri au eliminat soluționarea problemei din cadrul ONU, finalizându-se fără succes. Kosovo a reiterat acceptarea planului Ahtisaari și părea deja să fie pe drumul spre independență, organizând alegeri în noiembrie 2007 .

Drept urmare, în februarie 2008 Kosovo și-a declarat independența, provocând reacții diferite ale actorilor internaționali. SUA a recunoscut noul stat, Rusia și Serbia s-au situat împotriva independenței Kosovo, iar parte din statele membre UE nu i-au recunoscut independența.

A avut loc, apoi, o perioadă de 120 de zile de tranziție, timp în care Kosovo a adoptat o nouă constituție. Această perioadă s-a prelungit cu încă 120 de zile, timp în care UNMIK a fost reconfigurată pentru o diminuare a prezenței ONU și introducerea EULEX.

EULEX este cea mai mare misiune civilă lansată de către Uniune, asistând Kosovo în instaurarea statului de drept prin monitorizare, îndrumare și consiliere. Misiunea a fost lansată în anul 2009, iar mandatul acesteia de încheie în iunie 2018. Alături de EULEX, parte a PSAC, Uniunea este implicată în Kosovo prin Biroul UE în Kosovo și prin Reprezentantul Oficial.

Printre obiectivele Biroului UE în Kosovo se regăsesc: prezentarea și implementarea politicilor UE; efectuarea de analize și rapoarte privind politicile și progresele efectuate în Kosovo; implementarea asistenței financiare; oferirea de asistență și sprijin guvernului Kosovo privind procesul politic, asigurând un dialog permanent între Kosovo și instituțiile UE; coordonarea prezenței Uniunii în Kosovo și contribuirea la consolidarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului în Kosovo. Biroul este condus de către Înaltul Reprezentant.

În iulie 2010, Curtea Internațională de Justiție a concluzionat că declarația unilaterală de independență a Kosovo „nu a încălcat nicio normă de drept internațional” . Ulterior acestei concluzii, statele UE au lansat o declarație comună prin care afirmau că atât viitorul Serbiei, cât și al Kosovo, este reprezentat de către Uniune. În plus, acestea declarau că UE „este pregătită să faciliteze un proces de dialog între Pristina și Belgrad. Acest dialog ar trebui să promoveze cooperarea, realizarea de progrese în calea către Europa și îmbunătățirea vieții oamenilor. Procesul de dialog în sine ar fi un factor de pace, securitate și stabilitate în regiune”.

UE a pus presiune pe Serbia, dezavantajată de concluziile Curții Internaționale de Justiție, să nu ia măsuri suplimentare menite să submineze efectul opiniei Curții, unele state membre UE amenințând chiar să blocheze cererea Serbiei de aderare la UE cu excepția, desigur, a cazului în care Serbia arăta o atitudine mai constructivă în ceea ce privește relația sa cu Kosovo . Drept rezultat, Serbia a fost de acord să susțină UE în demersurile sale pentru stabilirea unui dialog între Serbia și Kosovo, cu UE în rolul de mediator principal.

Dialogul Belgrad-Pristina, lansat în martie 2011, s-a dovedit a fi unul extrem de benefic pentru normalizarea relațiilor dintre Serbia și Kosovo, fiind semnat un număr considerabil de acorduri între cele două. De exemplu, Acordul privind Managementul Integrat al Granițelor (2011) prevedea controlul comun al graniței dintre cele două teritorii, UE finanțând toate facilitățile. În 2012, a fost încheiat așa-numitul Acord al „notei de subsol”, prin care Kosovo, până atunci reprezentat de UNMIK pentru semnarea acordurilor internaționale, se putea reprezenta pe sine în instituțiile regionale. Acest lucru a fost posibil prin alăturarea unui note de subsol denumirii Kosovo, prin care se specifica faptul că „această denumire nu aduce prejudicii pozițiilor privind statutul și este conformă RCSONU 1244 și cu Avizul CIJ privind Declarația de Independență a Kosovo“ .

În 2013 a fost semnat Primul Acord privind Principiile care Guvernează Normalizarea Relațiilor dintre Serbia și Kosovo. Acesta prevedea, printre altele, înființarea unei asociații de municipalități cu majoritate sârbă din Kosovo cu același statut ca și Asociația Municipalităților din Kosovo, integrarea poliției Kosovo de Nord în cadrul Poliției din Kosovo, integrarea autorităților judiciare din nordul Kosovo în cadrul juridic al Kosovo și angajamentul de a nu bloca progresul celeilalte părți în calea lor către UE. În anul 2015 Serbia și Kosovo au semnat, sub medierea UE, un nou Acord de normalizare a relațiilor, considerat un succes.

Prin Procesul de Stabilizare și Asociere (PSA), UE a creat cadrul de cooperare cu statele din Balcani, inclusiv Kosovo, în domeniul promovării păcii, a stabilității, a libertății, a securității, a justiției și a economiei de piață, cu scopul de a le pregăti pentru o viitoare integrare în UE.

În 2015, sub egida PSA, UE și Kosovo au semnat Acordul de Stabilizare și de Asociere (ASA), intrat în vigoare în anul 2016. Obiectivele Acordului sunt: sprijinirea eforturilor Kosovo de a consolida democrația și supremația legii; contribuția la stabilitatea politică, economică și instituțională în Kosovo, precum și la stabilizarea regiunii; asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic, care să permită dezvoltarea unor relații politice strânse între părți; sprijinirea eforturilor Kosovo de a dezvolta cooperarea sa economică și internațională, dacă circumstanțele obiective permit acest lucru, inclusiv prin apropierea legislației sale de cea a UE; sprijinirea eforturilor Kosovo de a finaliza procesul de tranziție spre o economie de piață funcțională; promovarea unor relații economice armonioase și dezvoltarea progresivă a unei zone de liber schimb între UE și Kosovo; promovarea cooperării regionale în toate domeniile reglementate de către acord .

În contextul conflictului Kosovo-Serbia, autoritatea non-coercitivă prin stimulente pozitive este resursa cea mai relevantă pentru UE în calitate de mediator. Atât Serbia, cât și Kosovo, aspiră la statutul de membru UE, încercând astfel să ajute UE în procesul de mediere pentru a îmbunătăți perspectivele lor de viitoare membre ale UE .

Analizând balanța puterii, compoziția generală și structura Balcanilor contemporani, este viabil să se constate că a existat o schimbare radicală a puterii de la prăbușirea Iugoslaviei . În prezent, UE este un actor important în regiunea balcanică, participând la stabilirea balanței de putere. Războiul din Kosovo a fost considerat o amenințare masivă la adresa securității UE.

Fiind un actor minor în regiunea Balcanică, Kosovo a ales modificarea balanței de putere prin orientarea către UE. Kosovo este un stat slab care a ales ca, într-un sistem anarhic, să se alăture unui actor internațional cu șanse mai mari de reușită în garantarea securității.

UE analizează situația din Kosovo în termeni de putere și securitate. În ceea ce privește puterea, Kosovo poate oferi UE un instrument puternic pentru declanșarea schimbării în restul Balcanilor . Prin nerecunoașterea și neintegrarea Kosovo, UE riscă să pună în pericol cea mai mare misiune a PSAC, fapt ce ar implica scăderea credibilității UE în regiune . În plus, există riscul transformării Kosovo într-un stat eșuat în Balcani, fapt ce ar afecta securitatea în regiune.

Un alt obiectiv care stă în spatele intervențiilor UE în Kosovo este extinderea pieței și consolidarea influenței economice a UE în Kosovo și în regiune. UE a încercat să îmbunătățească relațiile sale cu întreaga regiune balcanică prin implicarea în diferite Programe de Stabilizare și Asociere. UE s-a folosit de aceste programe pentru a „forța” statele din Balcanii de Vest să se angajeze pe calea reformelor politice și economice în schimbul prosperității economice .

Principala problemă a UE privind Kosovo este, însă, lipsa unei omogenități a statelor membre. Faptul că cinci state membre UE refuză recunoașterea independenței Kosovo – Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania – duce la o abordare mai rezervată privind situația kosovară și constituie o piedică în ceea ce privește o eventuală integrare a Kosovo în Uniune.

Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că UE a jucat, si încă mai joacă, un rol important în efortul internațional de a construi un nou viitor pentru Kosovo.

3.2 Politica externă a UE și gestionarea conflictelor

„Scopul păstrării păcii, al prevenirii conflictelor să erupă în violență și al consolidării securității internaționale este un element important al acțiunii externe a Uniunii Europene, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona. Conflictele violente costa vieți, provoacă abuzuri ale drepturilor omului, strămută oamenii, perturbă mijloacele de trai, împiedică dezvoltarea economică, exacerbează fragilitatea statală, slăbesc guvernanța și subminează securitatea națională și regională. Prevenirea conflictelor și recidiva conflictelor, în conformitate cu dreptul internațional, este, prin urmare, un obiectiv principal al acțiunii externe a UE, în care ar putea avea un rol de lider care acționează în colaborare cu partenerii săi la nivel mondial, regional, național și local” .

Asigurarea unui răspuns coerent la crize este parte a eforturilor UE în relațiile sale externe, în strânsă cooperare cu statele membre, pentru a transforma abordarea comprehensivă a securității în acțiune comprehensivă. Acest lucru se aplică întregului ciclu al crizelor, inclusiv în prevenirea conflictelor și răspunsul la crize, gestionarea crizelor, stabilizarea și recuperarea pe termen lung, reconcilierea, reconstrucția și dezvoltarea, în scopul menținerii păcii și consolidării securității internaționale .

UE aplică o abordare comprehensivă a securității. Conform Strategiei Globale din 2016, „Uniunea Europeană va promova pacea și va garanta securitatea teritoriului și a cetățenilor săi. Securitatea internă și cea externă sunt din ce în ce mai interdependente: securitatea noastră acasă depinde de pacea de dincolo de frontierele noastre” .

Înainte de Tratatul de la Lisabona, UE avea deja modelată o Strategie de Securitate (SES) privind acest nou concept de securitate prin recunoașterea legăturii dintre securitate internă și externă, respectiv dintre securitate și dezvoltare .

În 2004, un grup de studiu privind capacitățile de securitate ale Europei au propus o doctrină de securitate umană pentru Europa, care susținea că, în vederea punerii în aplicare a SES, Europa are nevoie de forțe militare configurate și utilizate în moduri noi. În 2006, Președinția finlandeză a UE a solicitat Grupului de studiu să analizeze modalitățile adoptării unei o agende de securitate umană în cadrul UE: Raportul Madrid din 2007 își propune să codifice o cale europeană de securitate și să adopte securitatea umană ca un nou cadru de funcționare pentru acțiunea externă a UE .

Raportul din 2008 privind punerea în aplicare a Strategiei de Securitate a UE confirmă această abordare, afirmând că „bazându-se pe o gamă unică de instrumente […] UE a lucrat pentru a construi securitatea umană, prin reducerea sărăciei și a inegalității, promovarea unei bune guvernări și a drepturilor omului, sprijinirea dezvoltării și abordarea cauzelor profunde ale conflictelor și insecurității” .

Dacă analizăm discursul UE privind o abordare comprehensivă a securității de dinainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, putem concluziona că UE a adoptat în mod substanțial perspectivele NATO. În cadrul NATO, o abordare cuprinzătoare a fost dezvoltată ca o cooperare militaro-civilă extinsă, ceea ce înseamnă, în esență, cooperarea între diferiți actori (politici, civili și militari), în teatrul de operațiuni .

În perioada post-Lisabona, abordarea comprehensivă a fost dezvoltată într-un cadru mult mai larg, în esență, prin lărgirea domeniului său de aplicare și atribuirea de responsabilități mai mari Înaltului Reprezentant pentru dezvoltarea și punerea în aplicare a acesteia. Această evoluție a fost acompaniată de o reflecție asupra celor mai adecvate instrumente care urmau să fie utilizate de către UE pentru a oferi o valoare adăugată în gestionarea crizelor. Punerea în aplicare a unei abordări cuprinzătoare în domeniul gestionării crizelor se bazează pe instituționalizarea mecanismelor de coordonare între principalele instituții implicate, precum și a instrumentelor aflate la dispoziția lor. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a produs o nouă dinamică de interacțiune între actorii de gestionare a crizelor în cadrul instituțiilor UE și, în special, în cadrul SEAE .

Necesitatea de a traduce abordarea cuprinzătoare a gestionării crizelor, care a apărut în Tratatul de la Lisabona, într-o revizuire concretă a cadrului instituțional și funcționarea acestuia este principalul motiv din spatele instituirii unui sistem coordonat de răspuns la crize în cadrul SEAE și al procesului actual de revizuire a procedurilor de gestionare a crizelor .

Departamentul de Coordonare Operațională și Răspuns în caz de Criză al SEAE este responsabil de activarea sistemului SEAE de răspuns la crize și, prin urmare, joacă un rol central în asigurarea mobilizării rapide și eficiente a actorilor și a instrumentelor de la nivelul sistemului UE, precum și în coerența politicilor și acțiunilor pe tot parcursul diferitelor faze ale crizelor. Sistemul SEAE de Răspuns la Crize (SRC) abordează toate crizele care pot afecta securitatea și interesele UE, inclusiv într-o țară terță.

SRC contribuie la asigurarea coerenței între diferitele aspecte ale măsurilor de răspuns și de gestionare a crizelor, în special în domeniul securității, politic, diplomatic, consular, umanitar, de dezvoltare, de spațiu, de mediu și în domenii corporative. SRC cuprinde următoarele trei divizii:

Planificare și Operațiuni de Răspuns la Crize, divizie însărcinată cu planificarea generală, organizarea și coordonarea activităților legate de criză, inclusiv pregătirea, monitorizarea și răspunsul;

Celula UE de Supraveghere, centru de analiză a crizelor care oferă monitorizarea gradului de conștientizare la nivel mondial și situația actuală 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână;

Gestionarea Consulară a Crizelor, divizie care asistă politicile consulare din întreaga UE și coordonează acțiunile în timp de criză .

În Strategia Globală adoptată în 2016 se prevede că „UE va urmări o abordare în mai multe faze, acționând în toate etapele din ciclul conflictului. Vom investi în prevenire, soluționare și stabilizare și vom evita dezangajarea prematură atunci când o nouă criză se declanșează în altă parte” . În plus, UE va „dubla eforturile de prevenire, monitorizând cauzele profunde, precum încălcarea drepturilor omului, inegalitățile, presiunile asupra resurselor și schimbările climatice, care reprezintă un factor de multiplicare a amenințărilor, catalizând deficitul de apă și de alimente, pandemii și strămutarea forțată a populației. Alerta timpurie nu are utilitate dacă nu este urmată de acțiuni rapide. Aceasta presupune raportare periodică și propuneri adresate Consiliului, desfășurarea de acțiuni diplomatice și de mediere cu caracter preventiv prin mobilizarea delegațiilor și a reprezentanților speciali ai UE, precum și consolidarea parteneriatelor cu societatea civilă. Trebuie să dezvoltăm o cultură politică de a acționa mai rapid ca răspuns la riscul de conflicte violente” .

Medierea este o parte a diplomației preventive a UE și este o componentă de prevenire a conflictelor și de consolidare a păcii pentru țările aflate în conflict. Pe baza Conceptului privind Consolidarea Medierii și a Capacităților de Dialog ale UE, adoptat în noiembrie 2009, Uniunea și-a dezvoltat propria capacitate de sprijin de mediere. Actori precum Reprezentanții speciali ai UE sunt în mod frecvent implicați în eforturile de mediere, alături de delegațiile UE și de misiunile PSAC. Acestea variază de la reuniuni politice de mediere la nivel înalt, la procese de facilitare politică și de consolidare a încrederii. UE este, de asemenea, activă în procesele de dialog care implică organizațiile societății civile la nivelurile de bază, în special prin ICSP.

În ceea ce privește managementul conflictelor aplicat de UE, acest concept poate fi definit drept un angajament pe termen lung cu un anume stat sau regiune, angajament care, în timp, va necesita politici diferite de management al conflictelor, inclusiv managementul militar al crizelor, eforturi de dezvoltare și umanitare, respectiv mediere. Aceste elemente se regăsesc în totalitate în misiunile UE, deși în grade diferite. În Bosnia și Herțegovina, de exemplu, UE a fost un actor important în primele încercări ale comunității internaționale de a media conflictul; a fost marginalizată în operațiunile militare, dar a jucat un rol vital, chiar dominant, în reconstrucția post-conflict a statului, inclusiv prin lansarea unei misiuni militare și de poliție. În Macedonia, alături de NATO, UE a fost prezentă prin medierea Acordului Cadru de la Ohrid, baza reformei politice și instituționale a statului macedonean. Ulterior, a lansat o misiune de poliție. În Africa – cazul Republicii Democratice Congo și Darfur – prevenția structurală pe termen lung prin politici de dezvoltare și managementul crizei pe termen scurt prin intervenții militare limitate au fost elementele centrale ale misiunilor UE .

Managementul conflictelor aplicat de către UE poate fi sistematizat în termeni de capacități, absolut necesare Uniunii pentru a putea avea succes în soluționarea conflictelor: capacitatea de a acționa, capacitatea de a finanța, respectiv capacitatea de a coopera și coordona. Desigur, eficiența misiunilor și operațiunilor UE depinde și de dinamica conflictului, în special de dorința și abilitatea părților din conflict de a accepta managementul extern al conflictului .

În ceea ce privește capacitatea de a acționa, UE are nevoie de voință politică, factor determinant în soluționarea conflictelor. Liderii statelor membre UE trebuie să fie de acord cu implicarea lor în calitate de mediatori în conflict. Capacitatea de a finanța operațiunile militare și misiunile civile este, de asemenea, importantă în managementul conflictelor. PSAC are alocat, în acest sens, un buget considerabil, iar Instrumentul pentru Stabilitate distribuie resursele financiare pentru prevenția conflictelor, managementul crizelor și stabilirea păcii. Nu în ultimul rând, capacitatea de coordonare și cooperare are două dimensiuni: una orizontală, care implică instituțiile UE, și una verticală, care implică UE ca entitate supranațională și statele membre. Este vitală, de asemenea, cooperarea și coordonarea cu state terțe și alte organizații internaționale, precum ONU sau OSCE .

Relevant în soluționarea conflictelor de către UE este și instrumentul integrării europene, care este atât un proces, cât și o sursă a influenței instituționale. Încă de la crearea Uniunii, elementele integrării europene au fost asociate cu funcții de soluționare a conflictelor. Integrarea europeană a transformat relațiile tensionate dintre Germania și Franța într-un parteneriat strategic, iar Europa occidentală a devenit o regiune fără conflicte. După încheierea Războiului Rece, rolul integrării în pacea regională a fost consolidat, iar UE a urmărit o reunificare a continentului prin extinderea păcii, a reconcilierii și a prosperității în Europa de Est .

Pentru mai bine de un deceniu, singura experiență a UE în soluționarea conflictelor intra-statale a fost reprezentată de regiunea balcanică, o experiență care s-a încheiat, în general, cu eșecuri. La începutul secolului al XXI-lea, însă, UE părea să fi învățat din experiențele anterioare, astfel că misiunea din Macedonia, din 2001,în coordonare cu NATO, a fost mult mai eficientă .

Recent, implicarea UE în procesele de soluționare a conflictelor a devenit tot mai vizibilă pe plan internațional. Prin susținerea negocierilor de pace, atât în cazul conflictelor naționale, cât și internaționale, Uniunea s-a implicat, alături de SUA, în medierea conflictului dintre guvernul macedonean și minoritatea albaneză, în 2001. În mod similar, UE s-a implicat în medierea conflictelor naționale din Georgia în 2008. Mai recent, Uniunea are calitatea de mediator în cadrul Dialogului Belgrad-Pristina.

Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (MPUE) în Bosnia și Herțegovina, de exemplu, a fost prima misiune a PSAC. MPUE a avut un mandat non-executiv, bazat pe monitorizare, asistență și inspecție a activității și a capacității poliției locale. În mod similar, misiunea EUPOL Proxima a avut același tip de mandat în Macedonia.

Absența unui mandat executiv pentru forțele de poliție a UE în Balcanii de Vest a fost, prin urmare, o caracteristică constantă înainte de lansarea EULEX Kosovo. Cu toate acestea, în cazul Bosniei și Herțegovinei, acest lucru a fost compensat într-o anumită măsură, prin desfășurarea în paralel a unei operațiuni militare a UE, Althea .

Lansarea Misiunii de Monitorizare în Georgia drept răspuns la criza din august 2008 și operațiunea anti-piraterie NAVFOR pe coasta Somaliei sunt exemple ale rolului tot mai important al UE privind securitatea internațională. În același timp, prevenirea conflictelor, o componentă cheie a politicii externe a UE, s-a dezvoltat concomitent cu politicile de dezvoltare. Astfel, UE dispune de o gamă variată de instrumente politice, economice și militare pentru a aplica politicile de prevenire a conflictelor și de management al crizelor .

3.3 Apărarea securității și transferul valorilor democratice

Acțiunea Uniunii pe scena internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe care intenționează să le promoveze în lumea întreagă: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei ONU și a dreptului internațional. UE definește și desfășoară politici și acțiuni comune și acționează pentru asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, inclusiv în scopul apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a securității, a independenței și integrității sale, respectiv în scopul consolidării și sprijinirii democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional .

UE se bazează pe un angajament ferm față de promovarea și protejarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept la nivel mondial. Drepturile omului se află în centrul relațiilor UE cu alte țări și regiuni. Promovarea drepturilor omului poate contribui la prevenirea și soluționarea conflictelor și, în cele din urmă, la combaterea sărăciei. Prin politica sa în domeniul drepturilor omului, UE:

promovează drepturile femeii, ale copilului, ale minorităților și ale persoanelor strămutate;

se opune pedepsei capitale, torturii, traficului de persoane și discriminării;

apără drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale;

apără caracterul universal și indivizibil al drepturilor omului, în colaborare deplină și activă cu țările partenere, cu organizații internaționale și regionale, cu asociații și grupuri de la toate nivelurile societății civile .

Toate acordurile comerciale sau de cooperare cu țări terțe (în prezent peste 120) conțin o clauză care prevede că drepturile omului reprezintă un element esențial al acestor relații. De asemenea, UE participă la dialoguri pe tema drepturilor omului cu peste 40 de țări și organizații, inclusiv cu Rusia, China și Uniunea Africană .

UE include drepturile omului în mod regulat în dialogurile sale politice realizate cu țările terțe sau cu organizațiile regionale. UE desfășoară, de asemenea, dialoguri și consultări dedicate drepturilor omului cu peste 40 de țări. În plus, aproape toate cele 79 de state din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) întrețin un dialog tematic cu UE pe baza articolului 8 din Acordul de la Cotonou, care stipulează că dialogul politic ar trebui să includă o „evaluare regulată a progreselor înregistrate în ceea ce privește respectarea drepturilor omului”. Demersurile diplomatice și declarațiile referitoare la autoritățile din țările terțe constituie, de asemenea, un mijloc important de a exercita presiuni diplomatice în relațiile internaționale .

Acordurile comerciale bilaterale și a diferitele acorduri de asociere și cooperare între UE și țările terțe sau organizațiile regionale includ o clauză privind drepturile omului, ca „element esențial”. În caz de nerespectare, sunt prevăzute diferite măsuri, cum ar fi reducerea sau suspendarea cooperării. Un mecanism puternic de condiționalitate a fost stabilit pentru țările candidate. Abordarea „mai mult pentru mai mult” (mai multă integrare și bani în schimbul mai multor reforme) a fost inclusă în noua politica europeană de vecinătate. În acordurile comerciale preferențiale sunt prevăzute o serie de stimulente pentru reforme, acordate de UE țărilor în curs de dezvoltare .

Drepturile omului reprezintă un element esențial al întâlnirilor cu parlamentele din afara UE, precum și în adunările parlamentare regionale. Pentru a asigura coerența și credibilitatea activităților Parlamentului, în 2011 au fost aprobate „Orientările privind promovarea drepturilor omului și a democrației destinate vizitelor parlamentare în țările din afara UE” .

În acest sens, Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO) este expresia concretă a angajamentului UE de a sprijini și de a promova democrația și drepturile omului în țările terțe. Obiectivele principale ale IEDDO sunt: ​​sprijinirea, dezvoltarea și consolidarea democrației în țările terțe, prin îmbunătățirea democrației participative și reprezentative; întărirea ciclului democratic în ansamblu, în special prin consolidarea unui rol activ al societății civile în cadrul acestui ciclu; statul de drept; îmbunătățirea fiabilității proceselor electorale, în special prin intermediul misiunilor de observare electorală ale UE; consolidarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum sunt proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în alte instrumente internaționale și regionale în domeniul drepturilor omului; promovarea, punerea în aplicare și monitorizarea, în principal prin sprijinul acordat organizațiilor relevante ale societății civile , apărării drepturilor omului și a victimelor represiunii și abuzului .

Promisiunea aderării a ajutat UE să realizeze procesul de consolidare democratică și să accelereze procesul de reformă politică în statele candidate. Se poate spune că integrarea a devenit un instrument eficient de promovare a democrației . În ceea ce privește Europa de Est și regiunea balcanică, UE are planuri specifice pentru promovarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept – așa numitele Criterii de la Copenhaga, condițiile de aderare impuse unui stat care își depune candidatura la UE: economie de piață, democrație stabilă, existența statului de drept și acceptarea legislației UE.

Conform articolului 21 din TUE, în politica externă a UE democrația este și valoare, și principiu, și obiectiv . Consolidarea democrației a fost, și continuă să fie, o condiție esențială pentru pace și prosperitate și, prin urmare, o valoare centrală a UE. Adoptarea principiilor democratice este o condiție indispensabilă pentru integrarea în UE, iar asistența pentru democrație pe tot globul este un element tot mai important în politica externă a UE .

UE deține numeroase instrumente prin care încearcă promovarea democrației în statele non-membre, printre care asistență, dialog politic și misiuni de observare a alegerilor. Pentru UE, respectarea drepturilor omului și a principiilor democratice sunt esențiale în încheierea de acorduri de asociere cu statele non-membre. Democrațiilor noi (precum Africa de Sud în 1994) le sunt promise acorduri de cooperare și asistență pentru a încuraja și consolida reformele democratice .

Din 1986, Comunitățile Europene au început să aloce fonduri asistenței statelor terțe în încurajarea reformelor democratice. Din 1994, aceste fonduri sunt gestionate de Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului, iar în dialogurile politice ale UE cu diverse state și organizații regionale s-au regăsit tot mai des teme precum democratizarea și respectarea drepturilor omului. În plus, UE a lansat numeroase misiuni de observare electorală în aceste state .

Observatorul șef al misiunilor UE de observare a alegerilor este, de obicei, un deputat în Parlamentul European. Delegațiile de observare a alegerilor ale Parlamentului European sunt integrate în misiunile UE sau în alte misiuni internaționale și folosesc facilitățile și infrastructurile acestora .

Conform Strategiei Globale din 2016, UE are interesul de a-și promova valorile în lume. Pacea și securitatea, prosperitatea, democrația și o ordine globală bazată pe norme sunt interesele vitale care stau la baza acțiunii externe a Uniunii. UE va promova o ordine globală bazată pe norme, al cărei principiu fundamental îl va constitui multilateralismul și în al cărei centru se va situa Organizația Națiunilor Unite .