Practica Anticriminala

=== 785d603bff15e07a0a154648543784e5ac198f1c_475101_1 ===

Universitatea „Titu Maiorescu”, București

Facultatea de Drept

Specializare: Drept

Practica anticriminală

Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

CUPRINS

CAP. I Noțiuni introductive privind practica anticriminală

CAP. II Dublul caracter al cercetării criminologice

CAP. III Conținutul practicii anticriminale. Domeniu de aplicare

CAP. IV Prevenirea și combaterea fenomenului criminal

4.1 Prevenirea și combaterea fenomenului corupției

4.2 Prevenirea și combaterea faptelor de evaziune și fraudă fiscală

4.3 Prevenirea și combaterea spălării banilor

CAP. V Rolul politicii penale a unui stat în stăpânirea fenomenului criminal

CAP VI Practica penitenciară

6.1 Executarea pedepselor

6.2 Problematica reabilitării deținuților

CAP. VII SPEȚE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAP. I Noțiuni introductive privind practica anticriminală

În criminologia prezentă este subliniat în permanență caracterul multidisciplinar al acestei discipline științifice, conform căreia fenomenul criminal este studiat de o multitudine de științe – psihologia criminală, criminologia, statistica criminală sau sociologia criminală.

Acest studiu polivalent ajută, întrucât prin cooperarea și colaborarea mai multor științe, fenomenul criminal poate să fie cunoscut sub o multitudine de aspecte și mai profund.

Aceste aspecte solicită criminologului propria implicare în cunoașterea acestor științe și, totodată, evocația mai frecventă a rezultatelor valoroase respective.

Cu toate acestea, este scăpat din vedere faptul că fenomenul criminalității este format dintr-un cumul de fapte individuale, de crime și că în spatele fiecărei crime stă un criminal, un individ ce a comis fapta. Mărginirea cercetării criminale la aspectul general al fenomenului, în afara cercetării criminalului și a crimei conduce la o limitare excesivă a domeniului criminologiei.

În literatura română de specialitate s-a scris și continuă să se scrie despre nevoia cercetării științifice în criminologie – în ceea ce privește metodologia, stadiile cercetării, rolul ipotezelor de lucru și interpretarea rezultatelor cercetării. Aceasta este o perspectivă exactă, dat fiind că nu există știință fără cercetare științifică. Cercetări de această natură au avut loc și în România însă nu suficiente întrucât, în ultimii zeci de ani în România criminologia nu a avut un sprijin în autoritățile oficiale. Pe viitor, însă, există toate conjuncturile avantajoase evoluției cercetării științifice și în criminologie.

Originea criminologiei rezidă în Europa – Germania, Italia, Franța – dezvoltată fiind de medici însă, în mod expres de juriști dintre care cei mai importanți se identifică în Traian Pop, în Rafaele Garofalo și în Enrico Ferri. Totodată, în Europa, criminologia a progresat întotdeauna în vecinătatea și în raport cu dreptul penal (care a reprezentat o influență și pe care, în același timp, l-a influențat și cu care s-a și confruntat). Ulterior, criminologia a evoluat și în statele anglo – saxone, în mod expres în Statele Unite ale Americii. Din acea perioadă, criminologia nu a mai aparținut operei juriștilor și nu s-a mai aflat în legătură cu dreptul penal ci s-a transformat în opera psihologilor și a sociologilor – psihologia criminală, sociologia criminală. Dat fiind acest fapt, spațiul criminologiei se deosebește, cu alte cuvinte, fenomenul criminalității în criminologia americană este alcătuit din delincvență și fenomene de devianță, mai exact din fapte de încălcare a unor norme de drept penal, de drept administrativ și de drept disciplinar, în altă ordine de idei, o arie foarte vastă. În criminologia europeană, domeniul este format din fapte de încălcare a unor norme de drept penal (fapte criminale), ceea ce conduce la faptul că spațiul criminologiei este mai limitat (la fapte legate de dreptul penal și la fapte grave).

Manualele de criminologie, tratatele și monografiile apărute în aproape toate statele, congresele de criminologie, institutele, laboratoarele și asociațiile de criminologie (internaționale și naționale) alături de predarea criminologiei în universități indică relevanța și interesul criminologiei în spațiul științelor umane și sociale actuale.

În unele state, fenomenul criminalității consemnează în unele sectoare unele stopări și, în unele cazuri o serie de scăderi însă, totodată, în unele state, civilizate și bogate, fenomenul a luat proporții alarmante, lupta pentru prevenire și combatere intensificându-se și extinzându-se. În alte țări, chestiunea combaterii criminalității se regăsește și în programele guvernamentale. Aceste aspecte conduc la faptul că fenomenul criminalității continuă să existe în societatea prezentă, reprezentând un pericol social real care este imperios să fie limitat și combătut.Cu toate acestea, o combatere eficace și rațională este posibilă în măsura în care fenomenul criminalității este cercetat și notoriu la nivel științific, însărcinare ce aparține criminologiei.

În ceea ce privește controversa legată de caracterul criminologiei apare întrebarea referitoare la modul în care trebuie văzută criminologia: ca o știință teoretică ori ca o știință practică.

Disputa pornește de la distribuirea filosofică a științelor, în genere, în științe teoretice (fundamentale ori pure) ori în științe practice (aplicative, ori tehnice). La modul general, această distribuire face raportare la mijloacele utilizate, la țelul și la tipul cunoașterii: în condițiile în care științelor de ordin teoretic le este caracteristică cercetarea pură care are drept țel cunoașterea propriu – zisă a obiectului de studiu, științele practice se descriu printr-o cercetare tehnică, țelul final fiind acela de a cunoaște problema dintr-o perspectivă utilitară.

Cercetarea fenomenului criminal numai ca un țel propriu-zis ar fi lipsită de înțeles.

Aplicațiile de ordin practic prin care criminologia ar putea să fie descrisă sunt unicele ce dovedesc efortul de cunoaștere a realității criminale.

Astfel, în doctrina criminologică nouă este evidențiat faptul că „opinia care vede în criminologie o știință în același timp teoretică și practică pare a fi singura satisfăcătoare: ea singură, de fapt, ia în considerare natura particulară a obiectului său, fenomenul criminal înțeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l îndigui și a-l refula”.

CAP. II Dublul caracter al cercetării criminologice

Criminologia se identifică în știința ce studiază motivele pentru care sunt comise crimele, căutând să descopere, pe de o parte cauzele generale legate de fenomenul criminal, pe de altă parte cauzele individuale ce țin de victimă, de faptă ori de făptuitor în scopul de a putea recomanda rezolvări de practică anticriminală.

Unul dintre obiectele majore ale criminologiei se identifică în modurile de reacție, în instrumentele de reacție și în reacția socială, identificate în ceea ce poartă numele de practică anticriminală.

În spațiul practicii anticriminale acționează o multitudine de instrumente empirice și juridice. Realizarea și punerea în funcțiune a acestor instrumente se identifică într-un act de voință politică. Astfel și legea penală și instituțiile la care se apelează pentru a o aplica, răspund unor chestiuni ce aparțin politicii anticriminale, care nu întotdeauna iau în calcul rezultatele cercetărilor științifice relative în cazul fenomenului criminal – această constatare se aplică și în cazul celorlalte domenii ale practicii anticriminale: prevenirea extrapenală și tratamentul delicvenților.

Spre motivarea dublei finalități și, totodată, a dublului caracter al cercetării criminologice, în literatura de specialitate s-a apelat, în multe rânduri, la o comparație sugestivă între medicină și criminologie. În acest context, este remarcabil că „cercetarea cauzelor crimei oferă aceeași utilitate imediată ca cea a cauzelor unei maladii în medicină: ea permite o mai bună cunoaștere a tratamentelor apte să vindece răul. Potrivit acestei maniere de a vedea lucrurile, criminologia devine, în același timp, o știință pură și o știință aplicativă”.

Răspunsurile acestei dispute rezidă în preocupările propriu-zise ale cercetării criminologice. Astfel, este observabil faptul că, începând cu primele cercetări cu caracter științific întreprinse în criminologie s-a ridicat chestiunea aflării unor rezolvări de ordin practic de mărginire a fenomenului criminal, școala pozitivistă identificându-se în cel mai sugestiv exemplu, din acest punct de vedere.

Unii cercetători văd în criminologie o știință pură având, așadar drept obiect cercetarea propriu – zisă a fenomenului criminal. În varianta aceasta, a științei teoretice, criminologia nu este supusă aplicațiilor practice ce ar putea să reiasă din rezultatele cercetărilor acesteia.

Alți cercetători văd în criminologie un fenomen raportat la cercetarea aplicativă. În acest context, s-a susținut ideea potrivit căreia „criminologia nu poate fi definită prin ea însăși, ci numai în raport cu ceea ce se realizează” și „criminologia este și nu poate fi decât o terapeutică particulară”.

În acest context, într-un studiu epistemologic, profesorul universitar Giacomo Canepa a remarcat finalitatea dublă a cercetării criminologice care implică:

cercetarea motivelor comportamentului antisocial, așadar, studierea propriu-zisă a chestiunilor în afara folosirii practice a rezultatelor – cercetare teoretică.

programarea mijloacelor potrivite în scopul prevenirii și tratării comportamentului antisocial, așadar, studierea chestiunilor urmărite spre folosirea practică a rezultatelor – cercetare aplicativă.

Același profesor constată, însă, că diferența dintre cele două genuri de cercetare nu este totală întrucât „soluția unei probleme puse de cercetarea fundamentală poate deseori constitui obiectul unei alte investigații în domeniul cercetării aplicative”.

Fenomenul criminal este primul obiect al cercetării criminologice.

Termenul de „crimă” poate fi înțeles în mai multe moduri, aspect ce conduce, câteodată, la o confuzie în ceea ce privește alte concepte precum „criminolog” ori „criminologie”.

Există trei sensuri ale termenului de „crimă”:

sensul utilizat de criminologie

sensul folosit în limbajul comun

sensul utilizat în dreptul penal.

În ceea ce privește limbajul criminologic, termenul de „crimă” are un înțeles vast, raportându-se la infracțiune, per genere.

Cu privire la limbajul comun, crima reprezintă una dintre infracțiunile orientate contra vieții individului, în contextul de omor (art. 189, c. p.), în contextul de omor calificat sau în contextul de omor deosebit de grav.

Lărgind cadrul discuției, aceeași denumire este regăsită prin folosirea sa în mai multe rânduri în cazul unor infracțiuni ce au alt obiect juridic principal însă care au drept rezultat decesul unui individ: tâlhărie urmată de decesul victimei (art. 236, c.p.) sau viol urmat de decesul victimei.

Această utilizare se observă în limbajul curent și în opere literare ori în presă.

Prin raportare la limbajul penal, crima se identifică într-o infracțiune gravă pentru care legiuitorul decide, în principiu, pedepse diverse și proceduri speciale în raport cu celelalte infracțiuni.

Acest înțeles este oferit de distribuirea tripartită a infracțiunii în crime, delicte și contravenții.

În legislația penală română această împărțire a existat atât în codul din anul 1865 cât și în codul din 1936 (Codul Penal Carol al II-lea).

Codul Penal socialist din anul 1969 a renunțat la sistemul trinitar, făcând loc unei concepții omogene raportate la infracțiune. În sistemul respectiv, contravențiile nu s-au mai situat în sfera de reglementare a justiției penale, toate faptele prevăzute de legea penală și în condițiile prevăzute de lege identificându-se în infracțiuni, fără alte diferențe.

Prin raportare la legislația românească actuală, termenul de „crimă” nu se mai descrie printr-o însemnătate penală determinată.

Termenul de „crimă”, utilizat în limbajul comun, nu acoperă totalmente categoria crimelor din împărțirea tripartită mai sus – menționată. Și în vechiul sistem penal și în celelalte legislații ce au prescris sau încă mai prescriu împărțirea trinitară în clasa crimelor intră alături de infracțiunile împotriva vieții sau care au avut ca urmare decesul victimei alte fapte penale grave ca traficul organizat de stupefiante, infracțiunile împotriva siguranței statului, actele de terorism, faptele de corupție, violurile ori tâlhăriile – în categoria delictelor intră infracțiuni că falsul, furtul, vătămarea corporală, înșelăciunea iar în categoria contravențiilor se situează încălcările reglementărilor unor dispoziții fiscale, încălcările normelor de conviețuire socială sau încălcările reglementărilor privind circulația rutieră.

Așadar, termenul de „crimă”, în limbaj penal, implică termenul de „crimă” folosit în limbajul curent însă presupune, pe lângă acestea și alte fapte penale.

În doctrina penală, termenul de „crimă” a fost și este folosit și în sensul general de infracțiune, de faptă penală.

De la primele cercetări de ordin științific, crima a fost văzută ca fapt social și uman, ca fenomen – prin raportare la realitatea repetabilă și observabilă.

Relativitatea legii penale ce implică relativitatea termenului de „crimă” a evidențiat nevoia găsirii unor criterii criminologice în scopul definirii acestuia.

Cel dintâi care a încercat să găsească o rezolvare plauzibilă a acestei chestiuni a fost juristul Raffaele Garofalo care a propus o abordare de ordin sociologic a termenului de „crimă”, conferindu-i acestuia sensul de delict natural. În acest context, conform lui Garofalo un act este văzut drept crimă dacă determină „vătămarea acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila și probitatea”. Profesorul Benigno Di Tullio definește crima în noțiuni similare cu cele ale lui Garofalo, identificând în crimă „acel fenomen care aducând atingere sentimentelor altruiste fundamentale tulbură condițiile de viață ale ansamblului social și contravine moralității medii dintr-o epocă și dintr-o societate determinată”.

Așadar, în prezent nu poate intra în discuție o definiție integrală a crimei și acceptată în unanimitate de doctrina criminologică.

Din cele menționate anterior, la nivel criminologic, termenul de „crimă” este imperios să pornească de la termenul de „infracțiune” din dreptul penal dar trebuie să meargă mai presus de acesta așa cum se întâmplă realmente în cercetarea criminologică.

Noțiunea de „criminal” este utilizată simultan și în cele mai multe dintre cazuri cu același sens cu noțiunile de „delincvent” și de „infractor” fără a se face vreo diferență între aceștia.

Printr-o tratare sumară dar totodată sugestivă a chestiunii diferențierii între abordarea criminologică și cea penală a termenului de „criminal”, profesorul R. Gassin indică faptul că „spre deosebire de penalist, care vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se atașează la realitatea fenomenului și definește delincventul ca `acela care a comis o crimă`. Nu este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat nici măcar urmărit ori cunoscut de autoritățile de poliție și justiție (delincventul ascuns a interesat întotdeauna pe criminolog). În sens invers, condamnarea nu este totdeauna suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare”.

În categoria criminologică de „criminal”, intră individul ce comite o crimă sub înțelesul de fapta penală.

În această sferă vastă, criminalul este încadrat, într-o manieră implicită, alături de crimă în arealul de preocupări a cercetării criminologice, făcând parte din obiectul acesteia.

Apărut spre sfârșitul celui de-al XVIII-lea secol și către incipitul celui de-al XIX-lea secol, termenul de „criminalitate” indică, per genere, totalitatea faptelor penale întreprinse într-o perioadă și într-un spațiu bine determinate putând fi folosit ori într-un sens concret (în scopul de a desemna anumite categorii de fapte) ori într-un sens general (în scopul de a desemna cumulul faptelor penale).

Funcție de interesul cercetării criminologice și, așadar, funcție de diversele elemente de reper cu care se lucrează, există diverse categorii de criminalitate.

Prin raportare la spațiul de referință, cel mai frecvent se lucrează cu categoria de „criminalitate națională” care implică cumulul faptelor penale întreprinse pe teritoriul unui stat anume – conceptul de „teritoriu” fiind văzut în sensul conferit de legea penală. În același context, pot fi luate în calcul ori categorii mai vaste – criminalitatea mondială, criminalitatea zonală (Europa de Est ori Europa continentală) și criminalitatea continentală – ori categorii mai restrânse – cartier, regiune, oraș.

Funcție de perioada de timp luată în calcul se lucrează, în principiu, cu sintagma de „criminalitate anuală”.

Funcție de tipul faptelor penale ce sunt luate în calcul de cercetarea criminologică diferența se face între faptele întreprinse cu viclenie și faptele de violență, reieșind două categorii specifice: criminalitatea vicleană respectiv criminalitatea violentă.

În condițiile în care faptele penale se raportează la diverse tipologii de indivizi ce le întreprind pot să reiasă o multitudine de alte tipologii precum criminalitatea „gulerelor albe” – reprezintă acea tipologie de individ care ocupă poziții reprezentative în spațiul raporturilor de afaceri -, criminalitatea adultă și criminalitatea juvenilă, criminalitatea feminină și criminalitatea masculină.

Prin raportare la o clasificare obiectivă, criminalitatea se distribuie în:

criminalitate reală

cifra neagră a criminalității

criminalitate aparentă – ori relevată

criminalitate legală – ori judecată.

Criminalitatea reală presupune cumulul faptelor penale întreprinse propriu-zis, indiferent dacă acestea sunt ori nu notorii pentru organele justiției penale – instanță de judecată, poliție, parchet.

Așadar, a cunoaște criminalitatea reală prin toate aspectele sale – evoluție, intensitate, localizare, forme – este de o importanță reprezentativă prin raportare la cercetarea criminologică.

Cifra neagră a criminalității se identifică în totalitatea faptelor penale comise propriu-zis însă care nu ajung în atenția organelor de justiție penală.

Cercetarea criminologică utilizează în principiu două tehnici în scopul deciderii valorii necunoscutei din ecuația criminalității: anchetele de victimizare și anchetele de auto – confesiune. Prin raportare la denumirea acestor anchete, cele dintâi se adresează posibilelor victime iar celelalte, posibililor delincvenți.

Criminalitatea aparentă – ori relevată – implică totalitatea faptelor cu aparență penală care ajung în vizorul organelor de justiție.

Cu alte cuvinte, criminalitatea aparentă cuprinde toate acele fapte ce, măcar într-o fază începătoare, expune o aparență penală.

Un motiv pentru care unele fapte rămân în sfera criminalității aparente se identifică în constatarea vreunuia dintre cazurile în care întreprinderea acțiunii penale este îngreunată.

Un al doilea motiv rezidă în lipsa de identificare a autorilor unor serii de fapte penale.

Faptele aduse în atenția organelor judiciare ce nu întâlnesc impedimente se descriu printr-o existență pasageră în sfera criminalității aparente, acestea sfârșindu-și parcursul în sfera criminalității legale.

Criminalitatea legală – ori judecata – este cea din urmă dar și cea mai limitată dintre categoriile luate în discuție. Această categorie include faptele penale pentru care s-a pronunțat o decizie judecătorească de condamnare definitivă.

În unele cazuri, sintagma de „criminalitate judecată” este improprie, determinând confuzii.

Deciziile prin intermediul cărora se hotărăște încetarea procesului penal sau achitarea inculpatului rămân în zona criminalității aparente.

În primă instanță, criminalitatea legală reprezintă cel mai valid indicator în evaluarea criminalității, garanția fiind oferită de condamnarea definitivă.

Totuși, criminalitatea legală este dependentă de inconvenientele apărute până ce cauzele ajung în instanță și, pe lângă acestea, de cele care pot să intervină în timpul judecății.

În acest context, din ansamblul criminalității lipsesc faptele comise însă neaflate, cele pentru care, într-o manieră nemotivată s-a decis o soluție de neurmarire și cele unde s-a hotărât într-o manieră eronată achitarea inculpatului. Pe lângă acestea, se includ aici și situațiile de condamnare definitivă nejustificate – erorile judiciare.

În scopul evaluării cât mai juste a criminalității, este imperios să se ia în calcul toate categoriile mai sus – menționate, având cunoștință de specificitățile fiecăreia în parte precum și de legăturile existente între acestea.

Sub identitatea de fenomen individual, crima – ce îl include pe criminal ca actor indispensabil -, crima văzută ca fenomen colectiv și criminalitatea pot fi recunoscute sub denumirea de fenomen criminal.

În scopul desemnării laturii de ordin aplicativ a cercetării criminologice, în literatura de specialitate se întâlnesc formulări diversificate ca „metode de luptă contra criminalității”, „prevenirea și înlăturarea fenomenului criminal”, „reacția socială împotriva crimei” sau „prevenirea și tratarea comportamentului antisocial”.

Aceste denumiri au, în genere, în vedere preocupări practice identice conectate raportate la fenomenul criminal.

În literatura de specialitate este susținut conceptul conform căruia în lupta contra criminalității sunt folosite propriu – zis două categorii de instrumente:

instrumentele empirice – ce includ practici instituționale precum penitenciarele, poliția, instanțele de judecată sau parchetul descrise prin scopul de a combate și de a preveni criminalitatea.

instrumentele juridice – care presupun cumulul normelor de drept ce participă (direct ori indirect) la înlăturarea fenomenului criminal – în principiu, dreptul penal în vasta sa însemnătate așadar și procedura penală însă și alte dispoziții legale de ordin administrativ ori civil.

Din punct de vedere practic, prin contopirea celor două categorii de metode reies trei domenii primordiale de luptă împotriva criminalității:

domeniul dreptului penal și al aplicărilor sale propriu-zise

domeniul tratării delicvenților

domeniul evitării criminalității.

Cele trei domenii formează un tot unitar, un sistem ce se concentrează pe ținerea sub control a fenomenului criminal. Prin stăpânirea acestui fenomen se înțelege păstrarea acestuia între niște structuri suportabile și între niște limite, din perspectivă socială.

Chemarea și interesul pentru ținerea sub control a fenomenului criminal sunt ale statului, din acest motiv, naturalmente, întreg sistemul mai sus – menționat este conturat și pus în mișcare, altfel spus, aplicat printr-o hotărâre politică anti – criminală și printr-o dorință statală.

Luând în considerare cele expuse mai sus, se poate trage concluzia că practica anti – criminală se identifică în sistemul instrumentelor aplicate de stat în vederea ținerii sub control a fenomenului criminal.

Prin înțelesul decis prin definiția mai sus – expusă, practica anti – criminală reprezintă cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice.

În concluzie, se disting două obiecte ale cercetării criminologice concordant cu dubla finalitate a acestei cercetări respectiv fenomenul criminal și practica anticriminală.

CAP. III Conținutul practicii anticriminale. Domeniu de aplicare

În literatura de specialitate s-a conturat opinia conform căreia în lupta contra criminalității se folosesc două categorii de mijloace:

mijloace empirice: însumează multitudinea de practici instituționale – penitenciare, poliție, instanță de judecată, parchet – ce au drept scop atât prevenirea cât și înlăturarea criminalității

mijloace juridice: însumează cumulul reglementărilor de drept care participă într-o manieră indirectă ori directă la controlul și la înlăturarea fenomenului criminal.

Sub identitatea de procedeu de cercetare criminologică, metoda empirică este descrisă prin trei etape: observarea faptelor, inducția ipotezei și controlul experimental.

În același context, specificitățile metodei empirice în cercetarea criminologică se identifică în primă instanță în observarea faptelor iar în instanță secundă în controlul experimental.

Știința penală este precedentă dreptului, în sensul că, în primă instanță, există concepte, opinii legate de pedeapsă, de tipurile și de efectele sale în înlăturarea crimei, ulterior unele dintre acestea obținând o formă juridică și transformându-se în norme juridice înscrise în legi penale.

Utilizând mijloace de această natură, s-a putut ajunge într-o formă sau alta la a se reduce comiterea de infracțiuni cel puțin în unele sectoare. În condițiile în care sunt îmbunătățite condițiile instructiv – morale și condițiile materiale de viață ale indivizilor, criminalitatea poate fi redusă. Mijloace de această natură se identifică în mijloace preventive, utilizate în scopul de a nu se comite crime. Bref, acestea sunt atât mijloace preventive cât și mijloace extrajuridice utilizate de societate.

Prin îmbinarea celor două categorii de mijloace (juridice și empirice) rezultă, la nivel practic trei domenii primordiale de luptă împotriva criminalității. Domeniile primordiale de luptă împotriva criminalității se identifică în următoarele:

domeniul dreptului penal și al aplicărilor concrete ale acestuia

domeniul tratamentului delincvenților

domeniul prevenirii criminalității.

Cele trei domenii formează un ansamblu unitar, un sistem care are ca finalitate controlul fenomenului criminal.

În urma dezvoltării criminologiei, Bejan vede activitatea anticrimă ca un sistem de acțiuni atât de natură penală, cât și de natură extrapenală – educațională, politică, economică, socială ori juridică în conjuncturile în care nu există un termen propriu-zis, capabil să implice toate aceste semnificații diverse.

Alcătuirea și punerea în practică a acestor metode se identifică într-un act de voință politică. În condițiile în care se urmăresc, de pildă, dezbaterile parlamentare legate de unele reforme legislative din spațiul dreptului penal – ori schimbarea ori abordarea unor fapte deja pedepsite, ori incriminarea unor fapte noi – sunt luate în calcul o multitudine de considerente, atât de ordin extracriminologic cât și de ordin extrapenal, precum aspecte de ordin politic, câteodată de tip propagandistic, contextul economico – social intern, aspecte legate de contextul internațional – poziția unor organizații nonguvernamentale legate de respectivele probleme ori a unor organisme interstatale -, aspecte de tip financiar – bugetar – identificabile în cheltuielile implicate de o incriminare anume, aspecte tehnico – materiale – abilitățile unor instituții anume.

În literatura de specialitate sunt utilizate, în genere, conceptele de „politică penală” ori „politică criminală”.

Într-un sens strict, etimologic, politica penală este susceptibilă desemnând numai o activitate represivă. Din acest motiv, în doctrina franceză există o distincție între „politique penale” și „politique criminelle”, cea din urmă acoperind un spațiu mai vast de preocupări prin raportare la fenomenul criminal.

Denumirea „politique criminelle” este, la rândul său, criticabilă, la nivel formal întrucât arată opusul a ceea ce dorește să se indice în realitate.

Dat fiind acest inconvenient, s-a propus formula politică anti – criminală.

Mai departe de aspectele de ordin lingvistic, cuprinsul noțiunii a cunoscut diverse interpretări. În doctrina actuală se optează pentru o abordare de ordin managerial, politica anticriminala văzută fiind ca o „gestiune a fenomenului criminal”.

În acest context, politica anticriminala a fost definită drept „analiza și înțelegerea unei afaceri particulare a cetății, fenomenul criminal (pe de o parte) și punerea în aplicare a unei strategii pentru a răspunde situațiilor de delicvență sau devianță (pe de altă parte)”.

Practica anticriminală este o parte din dublul obiect al politicii anticriminale, identificându-se într-o zonă aplicativă, de punere în funcțiune a strategiei de răspuns.

Din aspectele expuse, reiese un element care prezintă o importanță capitală și anume decizia de politică anticriminala, decizie ce exprimă totalmente o voință politică, având un caracter statal. Aceasta se interpune între zona teoretică și cea practică conducând, finalmente, la configurația strategiei de răspuns.

La nivel teoretic, știința politică anticriminală, elaborează un anumit proiect de strategie ce va fi transmis mai departe factorilor hotărâtori. Mai mult sau mai puțin modificat, proiectul se va transforma într-o decizie de politică anticriminală, în zona aferentă.

Punerea în aplicare a hotărârii este întreprinsă prin mijloacele de luptă grupate în cele trei domenii ale zonei de practică anticriminală. „Proiecția” mijloacelor de luptă asupra fenomenului criminal îmbracă forma unor feedback – uri caracteristice precum aplicarea unei sancțiuni penale, aplicarea unei măsuri administrative în cursul executării pedepsei cu închisoarea, aplicarea unei pedepse civile sau administrative cu caracter preventiv.

Pe fundamentul explicațiilor anterior menționate, politica anti – criminală este văzută drept ansamblul strategiilor și teoriilor concepute spre stăpânirea fenomenului criminal și, totodată, sistemul mijloacelor aplicate, propriu-zis de către stat, în vederea obținerii aceluiași țel.

Definind în această manieră politica anticriminală reiese de la sine conexiunea dintre aceasta și criminologie.

Un prim raport se decide, din punct de vedere teoretic, cu alte cuvinte, rezultatele cercetării criminologice fundamentale trebuie valorificate de știința politicii anticriminale.

Din punct de vedere practic, criminologia aplicativă își propune evaluarea științifică a practicii anticriminale. Rezultatele obținute este imperios să fie valorificate tot prin intermediul politicii anticriminale; această valorificare constă, finalmente, ori în corijarea metodelor – empirice ori juridice – ce funcționează deja, ori în crearea unora noi.

Raportul la care s-a făcut referire – între criminologie și politica anticriminală – este, realmente, doar parțial decis întrucât cum s-a subliniat în literatura de specialitate: „În fapt, politica anticriminală se inspiră de o manieră insuficientă din învățămintele criminologiei”.

Conceptul de „control” implică, pe de o parte cunoașterea fenomenului criminal, pe de altă parte stăpânirea acestuia.

Politica anticriminală, criminologia și dreptul penal ocupă un loc deosebit în cadrul științelor criminale prin participarea lor reprezentativă la asigurarea controlului în ceea ce privește fenomenul criminal. Relațiile strânse existente între cele trei categorii de preocupări conduc la conturarea unui real sistem de control.

Dinamica sistemului rezidă, per genere, în expunerea următoare.

Într-un prim circuit, criminologia teoretică analizează fenomenul criminal, informațiile obținute fiind transmise științei politicii anticriminale. Pe fundamentul acestor informații sunt elaborate proiectele de strategie care vor fi transmise mai departe factorilor hotărâtori.

Proiectele se transformă în hotărâri de politică anticriminală în zona specifică. Punerea în practică a hotărârilor se va face prin mijloacele grupate în cele trei domenii ale zonei de practică anticriminală, reieșind o serie de răspunsuri caracteristice.

În al doilea circuit – existent sub numele de circuit de corecție – intervine criminologia aplicativă.

Pe fundamentul surselor informative, aceasta evaluează practica anticriminală și impactul acesteia asupra fenomenului criminal în scopul de identificare a celor mai folositoare soluții. Informațiile, în acest context, obținute vor fi retransmise în spațiul științei politicii anticriminale în scopul corijării răspunsurilor inițiale.

Cele două circuite presupun un flux continuu și un fragment de traseu comun, cu alte cuvinte datele legate de fenomenul criminal și cele legate de evaluarea practicii anticriminale este imperios să fie permanent reînnoite și reunite între ele în scopul găsirii celor mai eficiente strategii ce vor fi, la rândul lor, reevaluate.

Această dinamică a sistemului de control al fenomenului criminal se identifică într-o variantă ideală.

Pe de altă parte, apare o multitudine de disfuncționalități precum indiferența factorilor decizionali în raport cu rezultatele pertinente ale cercetării criminologice sau precaritatea sau lipsa rezultatelor în cercetarea criminologică.

Din acest motiv, sistemul expus și dinamica acestuia face raportare mai mult la ceea ce ar trebui să fie decât la ceea ce este în realitate.

CAP. IV Prevenirea și combaterea fenomenului criminal

Prin sintagma „prevenirea infracțiunilor” se înțelege o multitudine de măsuri statale orientate către descoperirea, neutralizarea, scăderea ori lichidarea motivelor și conjuncturilor criminalității diverselor tipuri de infracțiuni și a infracțiunilor propriu-zise cum ar fi reîntoarcerea către calea criminală a indiviziilor, conjuncturile de viață ori comportamentul cărora indică către o posibilitate de această natură. În literatura de specialitate se pot întâlni mai mulți termeni care țin de această sferă. Termenii de „prevenție”,” prevenire” ori „profilaxie” pot fi utilizați drept sinonime. Prin raportare la prevenire, combaterea ia în calcul măsurile care se aplică împotriva infracțiunilor în procesul acestora de pregătire. Sintagma de „luptă împotriva criminalității” implică atât prevenirea cât și combaterea. În literatura de specialitate românească se utilizează sintagma de „reacție socială contra infracționalității”, conceptul dat fiind mai vast comparativ cu cel al prevenirii și al combaterii întrucât reacția socială în raport cu criminalitatea poate fi una negativă, uneori tolerantă, neutră și, în unele cazuri, pozitivă (în acest context, un exemplu putând să fie identificat în conjunctura spațiului fost sovietic). Abordarea existenței criminale prin mijloacele mass-media a conturat o atitudine nesănătoasă în raport cu criminalitatea și cu criminalii. Controlul implică mai mult monitorizare decât lupta. Contracararea se identifică într-un sinonim al combaterii și ia în calcul măsurile aplicate în procesul desfășurării actului criminal. Este imperioasă delimitarea conceptelor de „prevenirea infracțiunilor” și „pedeapsă penală”, pedeapsa fiind descrisă tot printr-un caracter preventiv – prevenirea generală și prevenirea individuală ori specială.

Prevenirea individuală implică nerecunoașterea comiterii a noi infracțiuni din partea vinovatului. Prevenirea generală implică influența psihologică a sentinței de condamnare expuse în raport cu indivizii ce au îndoieli în nevoia respectării legii penale. În același context, pedeapsa penală se identifică doar într-un segment al prevenirii infracțiunilor, prevenirea fiind un concept mult mai vast ce include pe lângă măsurile juridico – penale și alte măsuri juridice de ordin execuțional penal.

4.1 Prevenirea și combaterea fenomenului corupției

În ultimele decenii, statele democratice au participat la o multitudine de inițiative publice de combatere a corupției. În acest scop, a fost înființată organizația internațională Transparency Internațional care întreprinde studii și anchete la diverse nivele în state distincte, elaborând și diseminând standarde de înlăturare a corupției. Acțiunilor orientate contra corupției li s-au oferit suport de Națiunile Unite, de Banca Mondială, de Uniunea Europeană, de Fondul Monetar Internațional și de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Diminuarea nivelului corupției nu reprezintă nici un proces rapid însă nici unul ușor. Întrucât cazurile de corupție implică o multitudine de factori indirecți și direcți – precum lipsa răspunderii tradițiilor naționale și a instituțiilor de stat, politicile economice nepotrivite, societățile civile slabe ori slaba conștientizare a publicului – lupta contra corupției este imperios să ia o formă holistică implicând o multitudine de măsuri. Luând în calcul cauzele ce ușurează prezența și ridicarea nivelului de corupți într-un stat, strategiile combative ale corupției pot cuprinde o multitudine de măsuri precum:

perfecționarea procedurilor de privatizare a proprietății de stat și de achiziții publice

adoptarea unor proceduri și a unor criterii concrete de recrutare și de promovare a funcționarilor publici

autorizarea hotărârilor adoptate de funcționarii publici și deciderea solicitării ca deciziile deosebit de relevante să se ia prin aprobare comună

expunerea unor proceduri transparente și concrete de luare a hotărârilor reprezentative atât pentru stat cât și pentru public, ce se fundamentează pe imparțialitate și prin care se urmărește bunăstarea cetățenilor

suplimentarea legislației prin definiții concrete ale actelor de corupție

izolarea posturilor politice de posturile de stat

dezvoltarea unor coduri de conduită în ceea ce privește politicienii și funcționarii publici în completarea sistemului legal

interzicerea funcționarilor publici municipali de a reprezenta partide politice

declararea cadourilor pe care politicienii le-au primit

interzicerea efectuării activităților comerciale de către funcționarii publici,

supravegherea și declararea veniturilor de politicieni

legalitatea și transparența costurilor și a veniturilor partidelor politice.

Prevenirea corupției implică detectarea și înlăturarea condițiilor și a cauzelor de corupție prin dezvoltarea și prin implementarea unui sistem de măsuri potrivite dar și prin descurajarea persoanelor în a întreprinde acte de corupție. Bref, prevenirea corupției rezidă în înlăturarea factorilor și a cauzelor ce sunt parte a corupției.

Unul din cele mai reprezentative mecanisme de control și de prevenire a corupției rezidă în diagnosticarea sa, aspect care ajută în descoperirea zonelor celor mai nevralgice la corupție și, în acest context, participă la evoluția unor programe eficace de înlăturare a corupției.

În contextul dat, prioritatea politicilor penale constă în aceea de a proteja publicul de corupție când intră în discuție adoptarea și implementarea legislației și a măsurilor de prevenire aferente.

4.2 Prevenirea și combaterea faptelor de evaziune și fraudă fiscală

Reglementarea evaziunii fiscale este realizată printr-o lege specială, Legea nr. 50/2013, care operează pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Spre diferențierea actelor descriptive de evaziune fiscală frauduloasă de faptele de evaziune fiscală legate de prevenirea și de înlăturarea evaziunii fiscale, sunt propuse, în literatura de specialitate, trei criterii:

folosirea exagerată ori abuzul cu privire la normele juridice civile 6,

existența unei motivații de ordin fiscal a contribuabilului

obținerea profitului în urma unei operații economice.

În legea cu privire la prevenirea și la combaterea evaziunii fiscale, sunt prevăzute faptele ce sunt considerate infracțiuni de această natură. Aceste infracțiuni de evaziune se definesc cel mai eficient în acte normative specializate. În acest context, se distinge infracțiunea de evaziune fiscală ori în legătură cu evaziunea fiscală, al căror obiect juridic comun rezidă în buna evoluție a raporturilor sociale.

Acest aspect nu este posibil în lipsa prevenirii și combaterii eficiente a sustracțiunii de la plata fondurilor speciale extrabugetare de persoanele juridice străine ori române, de la plata impozitelor, a taxelor ori a altor sume datorate bugetului asigurărilor sociale de stat și a bugetelor locale.

Potrivit prevederilor Legii nr. 50/2013 în scopul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale sunt văzute drept evaziune fiscală fapte precum:

eschivarea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, condiție în care, dacă prejudiciul existent este mai ridicat de 200.000 de euro, limitele maximă și minimă ale pedepsei cresc cu 2 ani, în același timp în care în condițiile în care dacă paguba este mai ridicată de 500.000 de euro, limitele maximă și minimă ale pedepsei cresc cu 3 ani

nerefacerea intenționată a actelor de evidență contabilă distruse, faptă ce se pedepsește cu o amendă cuprinsă între 50.000 de lei și 300.000 de lei

deciderea voită a contribuțiilor, a impozitelor ori a taxelor urmărind ca rezultat obținerea necuviincioasă de la bugetul de stat, a unor compensări ori a unor sume de bani ce nu se cuvin, faptă pedepsită cu închisoare pe o perioadă cuprinsă între 3 și 10 ani, în același timp în care asocierea spre comiterea faptei amintite este pedepsită cu închisoare pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani

înfrânarea organelor de competență în efectuarea controalelor vamale, financiare ori fiscale prin refuzul nemotivat de a expune actele legale și bunurile de patrimoniu, ori prin stoparea acestora de a intra pe terenuri, în sedii, ori în incinte, pedeapsa acordându-se pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni și 3 ani, sau identificându-se în amendă

punerea în circulație a formularelor tipizate, a timbrelor ori a banderolelor – folosite în spațiul fiscal, cu regim special – pe de o parte în condițiile în care individul în cauză nu are dreptul (pedeapsa acordându-se pentru o perioadă cuprinsă între 2 și 7 ani), pe de altă parte în condițiile în care individul știe că acestea sunt falsificate (pedeapsa fiind pe o perioadă cuprinsă între 3 și 12 ani).

nevarsarea ori reținerea intenționată, în maxim 30 de zile de la scadență, a sumelor identificabile în contribuții ori impozite, faptă ce se pedepsește cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între unul și trei ani ori cu amendă.

Potrivit celui de-al nouălea articol al Legii 241/2005, există o multitudine de infracțiuni de evaziune fiscală expuse de legea luată în discuție. Astfel, conform celui dintâi alineat al Legii, infracțiunile de evaziune fiscală săvârșite spre sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare pe o perioadă cuprinsă între 2 și 8 ani precum și cu interzicerea unor drepturi se identifică în următoarele:

ascunderea sursei taxabile sau impozabile sau ascunderea bunului

omisiunea, totală sau parțială a reliefării, în documentele contabile sau în alte acte legale, a veniturilor obținute ori a operațiunilor comerciale întreprinse

reliefarea, în documentele contabile ori în alte acte legale, a costurilor ce nu au drept fundament operațiuni veridice ori reliefarea altor operațiuni fictive

ascunderea, denaturarea ori distrugerea documentelor contabile, memoriilor aparatelor de marcat ori de taxat electronice fiscale ori altor metode de stocare a informațiilor 

întreprinderea unor evidențe contabile duble, utilizându-se înscrisuri ori alte metode de stocare a datelor

sustracțiunea de la întreprinderea verificărilor vamale, financiare ori fiscale prin declararea inexactă, prin nedeclararea ori prin declararea fictivă legată de sediile primordiale ori secundare ale indivizilor verificați

îndepărtarea, înlocuirea ori deteriorarea de către debitor sau de către terțe persoane a bunurilor sechestrate potrivit prevederilor Codului de procedură penală și ale Codului de procedură fiscală. 

În același context, potrivit celui de-al treilea articol al Legii luată în discuție, infracțiune (amendată cu o sumă cuprinsă între 50.000.000 lei și 300.000.000 lei) este considerată și fapta contribuabilului care, intenționat nu se ocupă de refacerea actelor de evidență contabilă degradate, în termenul înscris în actele de control, în ciuda faptului că acesta ar fi putut să o facă.

În articolul patru al Legii 241/2005 este evidențiată drept infracțiune, acțiunea de a refuza într-o manieră nemotivată, de către un individ, înfățișarea în fața organelor competente (ulterior unei somații repetate de trei ori) bunurilor din patrimoniu și a actelor legale spre bararea controalelor vamale, financiare ori fiscale, infracțiune ce este pedepsită cu amendă ori cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni și 3 ani.

Conform celui de-al cincilea articol al Legii luată în calcul, infracțiune este și împiedicarea, într-o formă sau alta, a intrării organelor competente sub egida condițiilor prevăzute de lege, pe terenuri, în sedii ori în incinte spre întreprinderea controalelor vamale, financiare ori fiscale, această infracțiune pedepsindu-se cu amendă ori cu închisoare pe o perioadă cuprinsă între 6 luni și 3 ani.

În articolul șase al Legii, nevarsarea ori reținerea intenționată în maxim 30 de zile de la scadență, a sumelor identificabile în contribuții cu reținere la sursă ori în impozite se identifică într-o altă infracțiune care, ulterior săvârșirii, poate fi amendată ori pedepsită cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între un an și 3 ani.

Cel de-al șaptelea articol al Legii 241/2005, expune în cele două alineate alte două infracțiuni după cum urmează:

în primul alineat este expusă drept infracțiune punerea în circulație, fără drept, a formularelor tipizate, a timbrelor ori a banderolelor folosite în domeniul fiscal, cu regim special, interzicându-se, astfel, unele drepturi și pedepsindu-se cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între 2 ani și 7 ani

în cel de-al doilea alineat este expusă drept infracțiune punerea în circulație ori tipărirea benevolă a formularelor tipizate, a timbrelor ori a banderolelor folosite în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate, interzicându-se, astfel, unele drepturi și pedepsindu-se cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între 3 ani și 12 ani.

Articolul opt al Legii expune în cele două alineate alte două infracțiuni astfel:

în cel dintâi alineat este expusă drept infracțiune deciderea cu rea-credință din partea contribuabililor a contribuțiilor, a impozitelor ori a taxelor, având drept rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări ori restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, infracțiunea soldându-se cu interzicerea unor drepturi ori cu pedepse cu închisoarea pentru o perioadă cuprinsă între 3 ani și 10 ani

cel de-al doilea alineat evidențiază drept infracțiune asocierea în scopul întreprinderii infracțiunii prevăzute la primul alineat, asociere pedepsită prin interzicerea unor drepturi ori prin pedepsirea cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între 5 ani și 15 ani

în alineatul al treilea este expus faptul că este pedepsită tentativa faptelor prevăzute la primele două alineate. 

În contextul combaterii evaziunii fiscale frauduloase, administrația fiscală este imperios să se bazeze pe trei etape distincte ale tratamentului contribuabilului: prevenirea evaziunii prin intermediul asigurării serviciilor adecvate, accentuarea controalelor generaliste și identificarea evaziunii fiscale într-o manieră specializată.

Abordarea evaziunii fiscale, pe de o parte prin literatura de specialitate, pe de altă parte prin practică judiciară, indică, de cele mai multe ori, că infracțiunea de evaziune fiscală se confundă cu alte infracțiuni ori nu este diferențiată de evaziunea fiscală legală, aspect care motivează nevoia continuării cercetării juridice în scopul eliminării acestor lipsuri, prin raportare la identificarea unor metode care să conducă la dovedirea justă a greșelilor contabile, la probarea vinovăției și la crearea unor maniere de prevenire a întreprinderii acesteia.

4.3 Prevenirea și combaterea spălării banilor

Spre aplicarea prevederilor primului alineat al celui de-al 14-lea articol al Legii nr. 656/2002 actualizată 2016 cu privire la prevenirea și sancționarea spălării banilor dar și în scopul instituirii unor măsuri preventive și combatante a finanțării actelor de terorism, cu schimbările și completările ulterioare și în scopul desfășurării acestei activități în conjuncturi optime există o serie de stadii ce este imperios a fi respectate.

Numirea persoanelor răspunzătoare de îndeplinirea prevederilor Legii nr. 656/2002, cu schimbările și completările ulterioare, printr-un act intern.

Instruirea și ulterior prelucrarea indivizilor desemnați în scopul activității de control intern, în scopul prevenirii și împiedicării spălării banilor și în scopul finanțării actelor de terorism.

Indivizii desemnați trebuie să aibă în vedere măcar următoarele obiective:

cunoașterea prevederilor Legii nr. 656/2002 în scopul prevenirii și sancționării spălării banilor și în scopul instituirii unor măsuri de prevenție și combatere a finanțării actelor de terorism dar și atribuirea tuturor schimbărilor sau completărilor aduse legii respective

descoperirea actelor și faptelor întreprinse în exteriorul sistemului financiar – bancar

descoperirea operațiunilor întreprinse cu sume de numerar, în valută ori în lei a căror limită minimă se identifică în echivalentul în lei a 15.000 de euro, indiferent dacă tranzacția este întreprinsă prin una ori prin mai multe operațiuni legate

descoperirea transferurilor externe în conturi și din conturile pentru sume a căror limită minimă se identifică în egalul în lei a 15.000 de euro

descoperirea operațiunilor îndoielnice în ceea ce privește spălarea banilor ori finanțarea actelor de terorism

descoperirea, cât se poate, a clienților și a indivizilor în numele ori în interesul cărora aceștia acționează, înaintea începerii oricărei relații de afaceri ori efectuării tranzacțiilor în numele clientului, ori participării la operațiuni îndoielnice legate de spălarea banilor ori de finanțarea actelor de terorism

redactarea în cuprinsul și în forma prevăzute de legislația prezentă și transmiterea în termenele legale a:

raportului legat de operațiunile cu sume în numerar, în valută ori în lei a căror limită minimă se identifică în echivalentul în lei a 15.000 de euro, indiferent dacă tranzacția este întreprinsă prin una ori prin mai multe operațiuni conectate între ele

raportului tranzacțiilor îndoielnice.

reexaminarea procedurii prezente.

Mijloacele de descoperire a transferurilor externe ori interne ori a operațiunilor îndoielnice cu privire la spălarea banilor ori finanțarea actelor de terorism

descoperirea faptelor și actelor întreprinse în exteriorul sistemului financiar-bancar

Individul desemnat de Administrator în scopul activității de verificare internă va descoperi documentele doveditoare – dispozițiile de plată/încasare, bonurile fiscale legate de livrările de bunuri, de contractele de împrumut ori de prestări servicii – conforme tranzacțiilor întreprinse în numerar, în valută ori în lei a căror limită minimă se identifică în echivalentul în lei a 15.000 de euro, ce stau drept fundament al înregistrării în Registrul de casă în valută ori în lei, funcție de caz.

descoperirea indivizilor și a clienților în interesul ori în numele cărora aceștia acționează, înainte de începerea oricărui raport de afaceri ori de a întreprinde tranzacții în numele clientului sau de a participa la operațiuni îndoielnice de spălare a banilor ori de finanțare a actelor de terorism.

Individul răspunzător cu desfășurarea activității de verificare internă va conduce la riscul de producere a operațiunile îndoielnice în ceea ce privește spălarea de bani pornind, în principiu, de la maniera de decontare și de la părțile contractante.

redactarea și transmiterea Rapoartelor legalizate de lege, Oficiului de spălare a banilor.

Pe măsură ce un salariat al companiei suspectează că o operațiune care urmează să fie întreprinsă are drept scop spălarea banilor ori finanțarea actelor de terorism, este imperios ca acesta să informeze persoana de contact desemnată în ceea ce privește relația cu Oficiul, ce va anunța imediat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Normele sunt aplicabile entităților raportoare în fața cărora maniera de aplicare a reglementărilor cu privire la prevenirea și la combaterea spălării banilor și a finanțării actelor de terorism nu este controlată de autoritățile de supraveghere ori de structurile de manageriere ale profesiilor juridice liberale expuse la art. 8 Legii nr. 656/2002 în scopul prevenirii și pedepsirii spălării banilor și în scopul instituirii unor măsuri preventive și combatante a finanțării actelor de terorism, cu schimbările și completările ulterioare, reprezentând un cadru general pentru acestea în materia prevenției și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism, în ceea ce privește:

emiterea, de către acestea, a procedurilor și a politicilor proprii de cunoaștere a clientelei sub identitatea unei părți reprezentative a unei administrări atente a riscului și a unor sisteme eficace de control intern;

gestionarea riscurilor reprezentative

structurarea auditului și a controlului intern.

Potrivit articolului 29 al Legii nr. 656 există o multitudine de infracțiuni de spălare a banilor care, săvârșite, se pedepsesc cu închisoare pentru o perioadă cuprinsă între 3 și 12 ani.

Astfel, potrivit primului alineat infracțiunile, în contextul dat, se identifica în:

folosirea, în dobândirea ori în deținerea de bunuri, cunoscând faptul că acestea provin din efectuarea infracțiunilor

modificarea ori transferul de bunuri, cunoscând faptul că provin din efectuarea infracțiunilor, spre ascunderea ori disimularea originii ilegale a acestor bunuri ori spre a ajuta persoana ce a înfăptuit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la executarea pedepsei, de la urmărire ori de la judecată

disimularea ori ascunderea realei naturi a proprietății bunurilor, a provenienței, a drepturilor asupra acestora, a poziționării, a circulației ori a dispoziției bunurilor, cunoscând că bunurile își au proveniența în întreprinderea infracțiunilor.

Potrivit celui de-al doilea alineat al acestui articol, tentativa în ceea ce privește infracțiunile mai sus-menționate este pedepsită.

În condițiile în care fapta a fost întreprinsă de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa identificabilă în amendă, instanța aplică, funcție de caz, una ori mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la literele a) – c) al primului alineat al celui de-al 53-lea articol din Codul penal.

Ultimul alineat al articolului 29 expune faptul că scopul, cunoașterea ori intenția ca elemente ale faptelor prevăzute la primul alineat pot fi înțelese din conjuncturile faptice obiective. 

CAP. V Rolul politicii penale a unui stat în stăpânirea fenomenului criminal

În lucrarea sa, „Criminologia”, Garofalo a încercat să treacă peste hotarele cu care se confruntă criminologia, din cauza dependenței acesteia de știința dreptului penal, creând o teorie a “criminalității naturale”, indiferentă în timp și în spațiu, aspect ce l-a expus, în acea eră, unor critici impetuoase, în mod expres din partea sociologilor francezi.

În conjunctura actuală, unde evoluția economică și echilibrul social sunt limitate de stabilitatea legislativă, este impusă, pe de o parte elaborarea, pe de altă parte adoptarea unor legi care să fie adecvate solicitărilor societății și care să nu aibă nevoie de schimbări ori de completări, decât în condițiile în care aceste solicitări se schimbă, în mod expres în materie penală, luând în calcul caracteristicile reglementării și faptul că acesta trebuie să răspundă nevoii prevenției și înlăturării eficiente a fenomenului infracțional prin adoptarea unor legi penale concrete, accesibile, care să poată fi notorii și respectate și să nu aducă greutăți în procesul aplicativ.

Dintre toate științele juridice, criminologia intră cel mai profund în contact cu dreptul penal. Relația de interdependență între cele două discipline este generată de obiectul generic comun (fenomenul infracțional) și de finalitatea comună – creșterea eficacității luptei împotriva criminalității. Relația dintre dreptul penal și criminologie reprezintă o relație de interdependență și nu subordonativă ori concurentă.

O interdependență accentuată este întreprinsă și prin raportare la dreptul procesual penal. În prezent, crește nevoia folosirii informațiilor criminologice în toate stadiile procesului penal, în mod expres la deciderea conjuncturilor caree au contribuit la întreprinderea infracțiunii, la conturarea specificităților individului făptuitor și la clarificarea conjuncturii întreprinderii infracțiunii.

Criminologia este conectată atât de dreptul penitenciar cât și de dreptul execuțional ori penal. Interdependența dintre cele două științe are loc în cercetarea infractorului, în mod expres în spațiul înlăturării recidivismului, la deciderea eficienței întreprinderii pedepselor și a măsurilor prin care acestea au fost substituite. Alături de criminologie, dreptul execuțional penal expune recomandări legate de prevenirea recidivismului, de creșterea eficienței corijării și a reeducării condamnaților și indivizilor cărora pedeapsa le-a fost substituită prin alte metode de influență.

Intensitatea fenomenului infracțional în societatea modernă precum și atingerea valorilor ce prezintă interes pentru comunitatea internațională, per genere, ia în calcul interesele unei multitudini de state dar și apariția criminalității structurate ce depășește hotarele naționale prin rețele infracționale care acționează pe teritoriul mai multor țări.

În ceea ce privește principiile dreptului internațional penal cu privire la fenomenul criminal intră în discuție principiul răspunderii penale individuale. Astfel, indiferent dacă o crimă internațională a fost întreprinsă de un individ ce acționează ca agent statal ori de către un individ particular, în propriul nume, răspunderea penală va reveni mereu la indivizii respectivi. Trebuie să se ia în calcul faptul că, indiferent de conjunctură, orice decizie ce are urmări criminale, orice faptă de natura aceasta, aparține indivizilor bine determinați, ce trebuie să acționeze în cadrul reglementărilor legale, să se adapteze interdicțiilor subliniate de legea penală internațională.

La data de 30 noiembrie 1973, printr-o rezoluție a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost adoptată o convenție internațională legată de înlăturarea și de reprimarea crimei de apartheid, ce a intrat în vigoare în anul 1976.

Conform primului articol al acestei convenții, apartheidul se identifică într-o crimă contra umanității. Potrivit convenției, sunt considerate criminale instituțiile și indivizii ce comit crima de apartheid, subliniind că sunt susceptibili de răspunderea penală internațională, indiferent care ar fi motivul propriilor fapte, atât indivizii considerați pur și simplu indivizi, cât și membrii unor instituții și organizații ori reprezentanți ai statului, în condițiile în care aceștia întreprind una dintre faptele acuzate prin convenție.

Cu privire la crimele de război, utilizarea în interiorul conflictelor armate a unor arme ce contravin principiilor dreptului internațional umanitar, precum cele care determină suferințe inutile, cele care conduc la producerea unor efecte nediscriminatorii ori armele periculoase, este interzisă pe fundamentul Convențiilor de la Geneva din anul 1949 și în mod expres prin Protocolul I din anul 1977, iar unele categorii de arme caracteristice ce produc efecte de această natură au fost interzise prin convenții speciale, fără ca prin acele instrumente juridice internaționale să fie prevăzut caracterul de ordin criminal al recurgerii la arme de această natură.

Terorismul este definit, în genere, ca utilizarea voită și organizată a unor metode de natură să promoveze la nivel larg teroarea spre obținerea unor țeluri criminale.

Convenția ia în calcul fapte criminale precum:

infracțiunile ce comportă folosirea de valize – capcană, bombe, scrisori, grenade, arme de foc automate sau proiectile în condițiile în care o utilizare de această natură expune pericol pentru indivizi

infracțiunile cuprinse în spațiul de aplicare al Convenției în scopul reprimării capturii ilegale de aeronave de la Haga din anul 1970 și al Convenției în scopul reprimării actelor ilegale orientate contra siguranței aviației civile, de la Montreal din anul 1971

infracțiunile ce comportă sechestrarea arbitrară, răpirea ori luarea de ostatici

infracțiunile grave îndreptate împotriva libertății indivizilor, împotriva vieții ori a integrității corporale a acestora ce au dreptul la o protecție internațională implicit agenții diplomatici

În ceea ce privește Curtea penală internațională, cu privire la proiectele de creare a unor instanțe internaționale penale, cel dintâi proiect a aparținut juristului elvețian Gustav Moynier care a inițiat în anul 1872 structurarea jurisdicției criminale internaționale.

Astăzi, criminologia este definită sub identitatea unei științe sociale autonome, auxiliară științelor penale, cu caracter pluridisciplinar ce studiază condițiile socio – umane, starea, legitățile cauzale, structura și dinamica implicită de tratament al delincvenților, expunând și conturând repere cauzale și rezolvări de apărare și de intervenție preventivă socială împotriva criminalității și crimei, potrivit realității existente, spre interesul evoluției civilizației, a societății și al progresului.

Codul penal în vigoare nu delimitează delictele și crimele, făcând notoriu pentru toate faptele antisociale pedepsite de legea penală conceptul de „infracțiune”.

În literatura de specialitate este vehiculat faptul că noțiunea de „criminalitate” include atât infracțiunile, ci și celelalte aspecte umane interzise de legea penală.

Este de la sine înțeles că o faptă întreprinsă în legitimă apărare ori în extremă nevoie, elimină atât ideea de vinovăție penală cât și primejdia socială inerentă infracțiunii.

În lupta împotriva înlăturării și apărării împotriva crimei, o funcție reprezentativă o are știința dreptului penal ce implică idei legate de metodele de înlăturare a crimei, în special pedepsele sau metodele represive. Știința dreptului penal se identifică în multitudinea concepțiilor legate de pedeapsă și de aplicarea și executarea acesteia. Intră în discuție teoria dreptului penal, ce a avut și are o funcție relevantă în problematica luptei împotriva crimei.

Știința penală este precedentă dreptului, cu alte cuvinte în primă instanță există concepte, opinii legate de pedeapsă, de tipurile și de consecințele acesteia în înlăturarea crimei ce iau formă juridică, transformându-se în reglementări juridice înscrise în legile penale.

La rândul său, dreptul penal decide pedepsele și sistemul pedepselor (pentru fiecare infracțiune propriu-zisă și pentru aplicarea pedepselor).

Un stat poate conduce o politică penală autoritară, represivă, descrisă prin incriminări severe, cu pedepse severe ori o politică penală liberală, temperată cu un număr scăzut de incriminări și de pedepse limitate, funcție de „progresul” sau regresul criminalității.

Pedeapsa are rolul de a trezi conștiința criminalului și de a preveni realizarea a noi crime. Cu cât pedeapsa este mai intensă cu atât infractorul va învăța, în mod cert, să respecte legea. Experiența a dovedit că funcția preventivă a pedepsei (generală ori specială) de stopare și de intimidare a criminalului sau a altor indivizi de la crimă, este dependentă de siguranța și de inevitabilitatea pedepsei. Lipsa de aplicare a pedepsei, întârzierea sau ocolirea aplicării și executării pedepsei conduc atât la pierderea autorității cât și la eficiența pedepsei.

Politicii penale represive i s-au adus obiecțiuni, fiind combătută atât de doctrinari cât și de penaliști ai dreptului penal, precum Becaria care, în timpul său, sprijinea ideea conform căreia pedeapsa nu poate fi motivată prin intimidare ori prin asprime ci prin productivitatea acesteia. Pedeapsa este aplicată în scopul împiedicării pe viitor a altor crime.

Este imperios ca politica penală să apere societatea contra crimei, să aplice pedepse însă trebuie, în același timp, să apere și victima și, totodată, să ajute criminalul să se (re) încadreze în societate. Bref, accentul este pus pe cunoașterea criminalului și ulterior pe tratamentul acestuia spre recuperarea și spre reintegrarea socială a acestuia.

CAP VI Practica penitenciară

6.1 Executarea pedepselor

Actualitatea investigației legată de evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul românesc rezultă din determinarea justă a țelurilor și a esenței pedepsei penale, a instrumentelor de întreprindere a acestora permițând elaborarea fundamentelor metodologice în scopul întreprinderii unor cercetări sistematice ale pedepsei penale sub identitatea de instituție juridică și decizând cele mai bune căi de aplicare a pedepsei penale. Sub identitatea de fenomen social, criminalitatea a reprezentat și este una dintre problemele primordiale ale științelor juridice, fiind văzută prin propria variație, un indicator fundamental în evaluarea eficienței instituționale a unei societăți. În ciuda faptului că este tratat ca un fenomen al limitării sociale, fenomenul infracțional a fost inclus din perspectivă teoretică în interiorul oricărei societăți, raportând dinamica și intensitatea fenomenului la alte perioade ori spații geografice distincte și observând dacă acesta se „întâmplă” în limite „normale”, descoperind totodată, funcționalitatea ori lipsa acesteia pe care o determină. În exteriorul implicațiilor de ordin structural și, totodată, în exteriorul pericolului social, acest fenomen rămâne un reper reprezentativ în descrierea imposibilității individului modern și a instituțiilor de a verifica efectele sociale pe care activitatea sa le determină. Așadar, este responsabilitatea științelor sociale să ofere baza științifică în cristalizația diverselor paradigme explicative și în furnizarea metodelor tehnice de intervenție comunitară. Prin aplicarea proximală a pedepsei și prin asigurarea unui sistem executiv prompt al sancțiunii de cel vinovat sunt întreprinse, în același timp, în conjuncturi mai eficiente, țelurile pedepsei, cu alte cuvinte, prevenția specială, altfel spus reeducarea celui condamnat și prevenția generală care constă în influența pe care aplicarea pedepsei și, ulterior, executarea acesteia le exercită în ceea ce privește comportarea viitoare a celor din jur.

Stringența revenirii fenomenului infracțional în centrul atenției instituționale și științifice este datorată noilor provocări și solicitări la care este supusă societatea, în conjuncturile în care acest fenomen utilizează sprijinul altor chestiuni problematice sociale și procese – terorismul, sărăcia, lipsa de stabilitate politică, migrația, fundamentalismul religios – atingându-se, astfel, o dezvoltare mondială.

Dinamica fenomenului infracțional generează, din partea societății, nevoia descoperirii acelor mecanisme de verificare socială care să poată să permită o mai eficientă administrare a implicațiilor negative, una din aceste soluții identificându-se în privarea de libertate. Atât teoria cât și practica juridică dovedesc faptul că pedepsele privative de libertate reprezintă o preocupare pregnant disputată, ce comportă reprezentări complexe. Actualitatea temei investigate poate să fie probată și prin faptul că aceasta este strâns conectată de chestiunea mult discutată ce vizează atât implementarea cât și aplicarea pedepselor privative de libertate.

Executarea pedepsei privative de libertate reprezintă o chestiune problematică descrisă printr-o multitudine de fețe și se identifică, totodată într-o problemă complexă, a cărei reglementare juridică implică o multitudine de greutăți. În scopul de a înțelege chestiunea executării pedepselor, este imperios abandonul sensului și domeniului pedepsei și trecerea la o reflexie în ceea ce privește ansamblul funcției practice a privării de libertate, în mod expres prin pornirea de la insatisfacțiile deținuților, de la izolarea de societate, de familie, până la îndepărtarea de mediul normal de viață al individului și până la izolarea trăită de condamnat sub identitatea unei forțări. Este insuficientă fortificarea drepturilor deținuților ori scurtarea duratei pedepselor, impunându-se, astfel, poziționarea instanței judiciare la cea mai potrivită distanță în raport cu subiectul: exact aceste evoluții fac realizabilă o dezbatere individuală, întrucât cea din urmă este conectată de spațiile de libertate controlată. Tema discutată rămâne actuală și prin prisma faptului că un șir de chestiuni problematice pe care le ridică nu și-au găsit un tratament concret și detaliat nici în teorie și nici în practică. Dintre acestea, fac parte:

explicarea nevoii aplicării pedepselor non – privative de libertate

dovedirea legăturii între conștiința publică și actul criminal

aprecierea reglementărilor legislative în spațiul pedepselor privative și non-privative de libertate prin sintetizarea punctelor de vedere în ceea ce privește punerea în practică/implementarea acestora

analiza fundamentelor conceptuale ale justiției penale

deciderea locului și funcției pedepsei penale în societatea actuală

abordarea și studierea instituției pedepsei penale luând în calcul progresul său istoric

conturarea sistemului de clasificări ale pedepselor în progres

dovedirea legăturii dintre evoluția sistemului sanctionar de stat și evoluția reacției represive a societății

descoperirea și deslușirea ideilor, teoriilor și concepțiilor în evoluția istorică a pedepselor penale.

Optimizarea sistemului juridic se identifică în gândirea reprezentativă în ceea ce privește structurarea și proiectarea unor rezolvări prin intermediul cărora activitatea sistemului penitenciar să fie eficientă și focusată pe cel mai reprezentativ element al sistemului și anume individul. Dintr-un alt punct de vedere, se observă că în ciuda faptului că este implicat sub identitatea de agent activ în evoluția permanentă a propriilor instituții, individul poate să manifeste câteodată lipsuri de funcționalități paradoxale de armonizare atât a instrumentelor cât și a scopurilor, deformând consecințele preliminate. Potrivirea rezultatelor prevăzute ori obținute cu necesitățile veridice ale înlăturării fenomenului infracțional – indiferent că este vorba despre infracțiuni a căror săvârșire conduce la un pericol social ridicat sau infracțiuni mărunte – se identifică în principalul criteriu de apreciere a eficienței sistemului juridic, în genere, în ceea ce privește activitatea efectuată.

Chestiunea problematică a executării unei pedepse privative de libertate în cadrul unui penitenciar este de cele mai multe ori privită nepăsător, interesul constând în acțiunea de pedepsire și înlăturare din societate a individului găsit vinovat. Așadar, peste grija legată de reeducarea deținutului și ulterior, de scopul reintegrării acestuia, pare a se trece. Nu se ia în calcul caracterul „provizoriu” al acestei protecții și gradul ridicat de pericol pe care îl prezintă foștii deținuți (cei ce au fost eliberați). Lacunele din penitenciare se transformă în factori intens influențatori ai personalității deținuților, conducând la conduite paradoxale țelului urmărit prin intermediul detenției. Țelul cercetării criminologice rezidă în cunoașterea fenomenului criminal în întreaga sa însemnătate, prin deciderea condițiilor și a motivațiilor ce îl descriu și, totodată, îl avantajează. În acest context, cercetarea criminologică este „capabilă” să direcționeze lucrurile către umanizarea reacției sociale în raport cu tratamentul indivizilor condamnați, având ca finalitate controlul fenomenului criminal.

Este necesar ca pedepsirea faptelor criminale întreprinse prin cumularea și executarea pedepsei aplicate, să se identifice, pe de o parte, într-o metodă de reeducare iar pe de altă parte într-un semnal sortit să atragă atenția celor ce participă la facilitarea întreprinderii acestor fapte prin acordarea cu ușurință a încrederii unor persoane necunoscute, tentate, în acest context, să săvârșească infracțiuni de această natură.

6.2 Problematica reabilitării deținuților

Odată cu trecerea timpului au existat o multitudine de dispute în ceea ce privește motivarea etică a pedepsei. Astfel, au circulat o multitudine de curente de gândire, principiile ce au stat drept fundament al acestora fiind: reabilitarea, retribuția, descurajarea și incapacitatea.

Infractorul are o perspectivă și o experiență ce trebuie luate în calcul, în condițiile în care țelul urmărit prin aplicarea sancțiunii penale se identifică în reabilitare și nu în descurajarea deținutului.

Penitenciarele ar trebui să reprezinte instituții corecționale însă, din păcate, o multitudine de închisori nu întreprind nicio acțiune în scopul reabilitării propriilor deținuți.

Înainte de criticarea oficialilor penitenciarelor în ceea ce privește eșecul reabilitării deținuților lor, este imperioasă recunoașterea a cât de greu este să se facă o schimbare a indivizilor împotriva voinței acestora.

Finalmente, țelul pedepsei se identifică în reabilitare, în reeducarea individului în așa fel încât acesta să se integreze în societate, această reabilitare realizându-se prin programe de tratament și prin educare.

Pornind de la ipoteza că noțiunea de reabilitare implică, într-o manieră certă, detalii legate de deținuți și de programele corecționale pe care aceștia le-au urmat, Maltz a realizat un model logic prin raportare la reabilitarea deținuților, după cum urmează:

Figura nr. 6.2.1 Modelul logic al reabilitării deținuților

Sursă: Bales, W. D., Mears, D. P., Inmate social ties and the transition to society: Does visitation reduce recidivism?, Journal of Research în Crime and Delinquency, 2008, p. 9

Realizând o tranziție printre pașii unui deținut, se constată că prin actul de privare de libertate, este afectată valoarea educativă pe care acesta o are, având nevoie, la un moment dat, pe de o parte de siguranță, pe de altă parte de elaborarea unor strategii psihosociale de reintegrare socială și de reeducare.

Atât postintervenția cât și recuperarea implică multitudinea măsurilor de anulare ori de lichidare a efectelor conduitei deviante orientate pe de o parte asupra individului, pe de altă parte asupra propriei comunități sociale. În configurația expusă, recuperarea implică:

măsuri sociale – identificabile în adaptarea socială, familială și profesională

măsuri individuale – identificabile în socioterapie, în psihoterapie și în asistență psihiatrică, destinate în a sublinia relevanța metodelor caracteristice de exprimare de tip comportamental, readaptării sociale întâlnită sub forma reintegrării sociale.

Luând în calcul definirea probațiunii sub identitatea de alternativă, se poate remarca faptul că cel mai frecvent întâlnit este conceptul de corecție în lipsa pedepsei indicând lăsarea în libertate condiționată în societate a infractorului poziționat sub supraveghere. Mergând pe același înțeles, a fost menționat faptul că probațiunea se identifică într-o dimensiune a spațiului îngrijirii corecționale, ce este un serviciu personal, legal și social, activând în cadrul judiciar și rezidând în supraveghere și în investigare, întreprinse spre protecția societății, prevenirea infracționalității și delincvenței și a reabilitării deținutului.

Cu privire la reabilitarea infractorilor, estimările făcute de populația investigată într-un studiu întreprins în anul 2016 prin raportare la proporția indivizilor liberați din penitenciar ce recidivează nu s-au îndreptat spre o direcție pozitivă, în așa fel încât, mai mult de trei pătrimi au susținut că „mulți” și „foarte mulți” deținuți nu se pot reintegra din punct de vedere social ulterior liberării din penitenciare, reluându-și activitățile infracționale.

Figura nr. 6.2.2 Estimări ale subiecților în ceea ce privește numărul indivizilor liberați din penitenciar care recidivează

Sursă: Banciu, D., Damboeanu, C., Pușcaș, M., Atitudini și perceptiiale publicului față de pedeapsa cu închisoarea, www.revistadesociologie.ro, 2016, p. 199

  Unii practicieni și experți evidențiază eșecul măsurilor de reabilitare a infractorilor și militează pentru nevoia instituționalizării, pe termen lung, a acestora.

Actualmente, programele corecționale de genul celor militărești, monitorizarea intensă, supravegherea electronică precum și arestul la domiciliu nu sunt adjuvanți în activitatea infracțională, participanții acestor programe recidivând cu o frecvență similară celor ce au fost supuși anumitor programe de reabilitare.

CAP. VII SPEȚE

Speța nr. 1

Cetățeanul spaniol X mergea des în România unde un văr de-al său a deschis o afacere în domeniul de activitate alimentar. Situându-se în Spania, cetățeanul a început o dispută cu doi români foști angajați ai vărului său în lanțul de magazine alimentar. Cearta a „evoluat” în așa măsură încât cetățeanul spaniol i-a împușcat mortal pe cei doi români cu pistolul din dotare. Ulterior disputei, cetățeanul spaniol s-a reîntors în România unde fapta sa a fost descoperită de autoritățile române.

Poate fi cetățeanul spaniol tras la răspundere conform legii penale române?

Conform principiului realității, cetățeanul spaniol este sancționat prin legea penală română întrucât a întreprins o infracțiune în exteriorul României, împotriva vieții unor cetățeni români.

Speța nr. 2

Alături de alți indivizi, cetățeanul moldovean Y a introdus într-o multitudine de dăți în România, prin punctul de frontieră Albița, în genere, mascate în autoturismul marca Z, proprietate personală a lui Y, însă la data de 13.04.2017 mascate în autoturismul marca W, proprietate personală a lui A, droguri de risc – hașiș și canabis – și de mare risc – pastile ecstasy – pe care, ulterior, le-au comercializat pe raza județului Neamț.

Poate cădea fapta cetățeanului moldovean Y sub incidența legii penale române?

Prin prisma faptului că infracțiunea a fost întreprinsă pe teritoriul României în cazul de față se aplică legea penală română, potrivit principiului teritorialității.

Speța nr. 3

Cetățeanul american Z, membru activ al ambasadei Statelor Unite în România, conducea lipsit de precauție un autoturism proprietate personală pe o stradă din capitală.

Cetățeanul american a ajuns la o intersecție, ignorând culoarea roșie a semaforului și accelerând, a trecut în viteză. Dintr-o altă direcție se apropia un microbuz ce transporta opt indivizi iar șoferul a trecut (dat fiind faptul că avea prioritate la trecere datorită culorii verde).

Ca urmare a impactului dintre cele două mașini, accidentul s-a soldat cu decesul a doi pasageri și cu rănirea gravă a altuia.

Poate fi tras la răspundere cetățeanul american, dată fiind infracțiunea săvârșită?

Poziționându-se sub statutul de membru al Ambasadei Americane, cetățeanul american nu poate fi tras la răspundere dată fiind imunitatea de jurisdicție de care beneficiază.

Speța nr. 4

Cetățeanul român X a plecat din România și s-a stabilit în Italia, renunțând, totodată, la cetățenia română spre obținerea cetățeniei italiene dar pe parcursul anului 2015 a fost expulzat. Odată revenit în România, cetățeanul a primit statutul de apatrid, fiindu-i eliberate acte în acest scop. Având dorința de a reveni în Italia (însă având interdicție în acest sens) din partea autorităților italiene, de-a lungul lunii decembrie a anului 2015 cetățeanul l-a contactat pe Y cu scopul de a îi solicita să îi facă rost de un certificat de naștere al unei persoane de gen masculin, de o vârstă apropiată, pe fundamentul căruia să ceară eliberarea unui buletin și a unui pașaport pe numele individului respectiv, însă cu propria fotografie, lucru pe care l-a și obținut.

Poate infracțiunea expusă să cadă sub incidența legii penale române?

În acest context, este aplicabilă legea penală română întrucât în ciuda faptului că a fost întreprinsă de un apatrid, infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României.

Speța nr. 5

Cetățeanul spaniol X a aflat că cetățeanul român Y (ce locuia în casa cetățeanului spaniol) a întreținut raporturi sexuale cu soția sa. Ca urmare a obținerii acestei informații, cel dintâi a decis să se răzbune, așadar pe motivul că se întâlnește cu niște amici pentru a ieși la un bar i-a întins, împreună cu aceștia, o cursă, în așa măsură încât toți cei aduși în discuție l-au așteptat pe cetățeanul român seara, într-un loc ferit de lumină, aplecându-i acestuia o corecție corporală ulterior căreia cetățeanul român ar fi putut să decedeze.

Poate fi aplicată, în acest context, legea penală română?

Dat fiind faptul că infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul unei țări străine de către un cetățean străin împotriva unui cetățean român poate fi aplicată legea penală română prin raportare la principiul realității.

Speța nr. 6

Într-o noapte, inculpații X și Y au pătruns în locuința părții vătămate, imobilizând-o, adresându-i amenințări și lovind-o, solicitându-i să le spună unde ține banii.

Ulterior răspunsului victimei (care le-a comunicat că nu  are asemenea valori),  inculpații au căutat prin casă însă negăsind decât o sumă minimă de bani au părăsit locuința neluând nimic. Inculpații au fost condamnați pentru tentativă relativ improprie la infracțiunea de tâlhărie prevăzut în art. 211 al Codului de Procedură Penală. Inculpații au atacat decizia instanței sprijinind ideea conform căreia fapta săvârșită reprezintă o tentativă absolut improprie și conform alineatului 3 al art. 20 din Codul de Procedură Penală nu cade sub incidența legii penale.

Poate fi considerată fapta săvârșită, în conjunctura expusă, o tentativă pedepsibilă?

Fapta expusă reprezintă o tentativă relativ improprie, potrivit alineatului 2 al art. 20 din Codul de Procedură Penală, prin prisma lipsei obiectului de la locul la care făptuitorul credea că există. Fapta nu se identifică într-o tentativă absolut improprie întrucât maniera în care a fost comisă fapta a fost aptă să producă urmările solicitate de lege.

CONCLUZII

Umanitatea și, în genere, orice societate, a fost și rămâne atentă, în limitele generate de propriul său sistem (cultural, economic, politic) de conturarea unui cadru adecvat de desfășurare a raporturilor dintre proprii membri. De un cadru de această natură este nevoie în scopul de a se asigura atât progresul civilizației ori o evoluție socială naturală cât și împlinirea dezideratelor de prosperitate ale fiecărui individ.

Progresul societății actuale însă și realitatea manierei de desfășurare a raporturilor interindividuale cu toate implicațiile ce survin, într-o manieră inerentă, au generat o reevaluare a sistemului de valori. În ciuda faptului că sunt comise într-o manieră izolată, faptele ce aduc atingere valorilor sociale, alcătuiesc în totalitatea lor un fenomen social cu grave implicații în progresarea societății, cu alte cuvinte, fenomenul criminalității. Prin urmare, se impune un sacrificiu asumat de fiecare membru al societății spre interesul întregii colectivități, în așa măsură încât să existe acea armonie ideală între societate și individ.

În sistemul științelor cu o finalitate de această natură, descrisă printr-o pregnanță în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, a apărut și s-a dezvoltat o ramură diferită a științelor umaniste, aceea de ordin sociologic, în sensul vast al sintagmei, menită studierii faptelor ce dăunau grav raporturilor sociale, al motivelor acestora și al căilor care trebuiau urmate în scopul înlăturării acestora.

Luând în calcul natura științifică a criminologiei, în accepțiunea strictă a cuvântului, criminologul și penalistul Pinatel atrăgea atenția ca în scopul facilitării înțelegerii prezenței veridice a acestei științe, în cumulul cunoștințelor despre societate, este imperios să se pornească fără ezitare de la definiția data de Durkheim: „Noi constatăm existența unui număr de acte (sau fapte juridice) cu o serie de caractere exterioare care, odată săvârșite, determină din partea societății o reacție specifică, denumită pedeapsă. Aceste acte se circumscriu unei grupe sui generis, cărora li s-a impus o rubrică comună, denumind crima orice act pedepsit (firește, penal). Actele denumite crimă fac obiectul unei științe speciale denumită criminologie”.

Urmând această cale, nu poate fi tăgăduit caracterul științific al criminologiei, cu traiectorie în studiul complexității fenomenului criminal, expunându-se sub forma unei criminologii specializate – de ordin psihologic, biologic, sociologic.

Prin urmare, este imperioasă recunoașterea naturii complexe a criminologiei, aceasta luând în considerare atât cercetarea intrinsecă a cauzalității fenomenului infracțional cât și deciderea unui cadru propriu-zis de prevenție și de combatere prin descoperirea instrumentelor și metodelor caracteristice acestor inițiative.

BIBLIOGRAFIE

Aleca, C., Elemente metodologice de investigare a unor infracțiuni care aduc atingere relațiilor privind conviețuirea socială, București, 2010

Amza, T., Criminologie. Tratat de teorie și politica criminologică, Editura Lumina Lex, București, 2002

Anghel, P., Uniunea scriitorilor din închisori, Libertatea mută, Sociologie Românească, 2010

Bales, W. D., Mears, D. P., Inmate social ties and the transition to society: Does visitation reduce recidivism?, Journal of Research în Crime and Delinquency, 2008

Bujor, V., & Bejan, O., Cu privire la esența și pericolul social al criminalității, în Revistă de criminologie, drept penal și criminalistică, 2004

Bulai, C., Drept penal român, Partea generală, Editura Șansa, 1992

Bulai, C., Bulai, B., N., Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007

Canepa, G., L`epistemologie et la recherche criminologique, 1971

Cioclei, V., Manual de criminologie, Editura All Beck, București, 1998

Dadognet, F, „Science et criminologie” în „L`equipement en criminologie”, Editura Masson, Paris, 1965

Di Tullio, B., Manuel d`anthropologie criminelle, Ed. Payot Paris, 1951

Drâmbă O., Istoria culturii și civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Durkheim, E., Les regles de la methode sociologique, Presses Universitaires de France, Paris, 1956

Garofalo, R., La criminologie, Paris, 1905

Gassin, R., Criminologie, Editura Dalloz, 1990

Gassin, R., Criminologie, Editura Dalloz, 2003

Jerome, M., Mortimer, A., Crime, law and social science, New York, 1933

Lazerges, Christine, La politique criminelle, Presses Universitaires de France, 1987

Lazerges, C., Camilleri, G., Atlas de la criminalite en France, Editura Reclus – La documentation francaise, 1992

Miethe, T. D., Lu, H., Punishment: A comparative historical perspective, Cambridge University Press, 2005

Oancea, I., Probleme de criminologie, Editura All Educațional, București, 1998

Picca, G., La criminologie, Editura PUF, 1993

Rouland, N., L`anthropologie juridique, Ed. P.U.F., 1990

Scott, S., Revisiting the total institution: Performative regulation in the reinventive institution. Sociology, 2010

Smith, N. E., Batiuk, M. E., Sexual victimization and inmate social interaction, The Prison Journal, 1989

Ștefăni, G., Levasseur, G., Jambu – Merlin, R., Criminologie et science penitentiaire, Ed. Dalloz, 1972

Szabo, D., De l`Anthropologie a la Criminologie comparee, Editura Librairie Philosopfique, Paris, 1993

Surse online

Banciu, D., Damboeanu, C., Pușcaș, M., Atitudini și perceptii ale publicului față de pedeapsa cu închisoarea, www.revistadesociologie.ro, 2016

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_50_2013_modificarea_legii_241_2005_prevenirea_combaterea_evaziunii_fiscale.php

http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1230/Legea_656_2002,_Actualizata_2016,_pentru_prevenirea_si_sanctionarea_spalarii_banilor

http://lege5.ro/Gratuit/gmzdsojrha/legea-nr-656-2002-pentru-prevenirea-si-sanctionarea-spalarii-banilor-precum-si-pentru-instituirea-unor-masuri-de-prevenire-si-combatere-a-finantarii-terorismului