Pr. Răzvan Andrei Ionescu [605552]

Pr. Răzvan Andrei Ionescu
Adrian Lemeni
DICȚIONAR
DE
TEOLOGIE ORTODOXĂ
ȘI
ȘTIINȚĂ
Carte tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului
TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Editura DOXOLOGIA
2016

Prefață
5Prefață
Am citit lucrarea de față cu deplină încântare. Fiecare pa –
gină este o fereastră prin care putem privi către d epărtări. Ast –
fel că, dacă dicționarul pare a fi acel gen de unealtă pe care
o utilizăm când nevoia ne împinge, Răzvan Ionescu ș i Adrian
Lemeni au reușit să pună în cuprinsul acestor coper ți ceva mai
mult decât atât. Această carte mi-a devenit dragă. Poate și
pentru simplul motiv că se structurează ca o invitație la dia –
log. Este vorba aici de dialogul dintre știință și ortodoxie. Cu
o vreme în urmă, acest dialog părea imposibil, din motive bin e-
cunoscute. Știința și teologia păreau să se situeze pe poziții ire –
conciliabile, în tabere adverse. Între timp, am înc eput, însă, să
pătrundem un lucru important. În pofida faptului că viziunile
asupra lumii pot părea diferite la o primă (și super ficială) ve-
dere, din momentul în care realizăm că avem de-a fa ce cu for-
me complementare ale cunoașterii, dialogul dintre ș tiință și
teologie nu numai că devine posibil, ci se dezvăluie treptat ca
un element vital pentru viitorul nostru ca oameni, ca umani-
tate. În fond, avem nevoie cu toții de cunoaștere și de înț ele-
gere, altfel am trăi într-o lume lipsită de sens, o lume a robo-
ților care privesc la televizor. Or, exercițiul gândirii noastre
exprimă, după cum remarca Blaise Pascal, ceva din d emnita-
tea noastră. Poate c-ar trebui să medităm la cuvintele sale:
„Omul nu e decât o trestie, cea mai fragilă din întreaga n a-
tură; dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca înt reg
Universul să-i stea împotrivă pentru a-l zdrobi. Un abur, o

Dicționar de Teologie Ortodoxă și Știință
6picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar, chiar ș i
atunci când întreg Universul îl zdrobește, omul rămâne î n
continuare mai nobil decât cel care-l ucide, căci e l, omul, știe
că moare […]. Astfel întreaga noastră demnitate c onstă în gân-
dire” (Blaise Pascal, Cugetări ). Gândire și conștiință de sine,
iată măreția omului capabil să cuprindă lumea între agă cu în-
țelegerea sa. „Demnitatea nu trebuie să mi-o caut n icidecum
prin întindere, ci prin buna rânduire a gândirii me le. Stăpâ-
nind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În înt indere, Un i-
versul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin
gândire, eu îl cuprind” ( ibidem ).
Omul se străduiește să cuprindă Universul prin exer cițiu l
rațiunii, să-l înțeleagă. Omul de știință caută ace l gând preze nt
sub forma adevărului accesibil rațiunii și care est e posibil de
testat prin observații sau experimente. Dar, deopot rivă, știe
că nu poate ajunge la Adevăr, știința are rolul doa r de a pro-
pune și verifica teorii. Omul de știință este conșt ient de fap-
tul că, oricât de avansată ar fi o teorie științifi că, aceasta nu va
exclude nici o clipă posibilitatea ca rezultate ult erioare să ducă
la rafinarea, revizuirea sau chiar respingerea teoriei cur ente.
Acesta este motivul pentru care omul de știință one st va pu-
ne întregul set de ipoteze, teorii și date experimental e la dis-
poziția comunității științifice. El se va exprima cel mai a desea
prin sintagme de tipul „dovezile pe care le avem sugerează
că…”, „în stadiul actual putem afirma că…”. Ace ste sintagme
sunt semnul indeciziei, simt semnul îndoielii carte ziene: du-
bito ergo sum – mă îndoiesc, deci exist (ca om de știință). Omul
de știință știe la nivelul cel mai profund că nu poat e ajunge la
o concluzie finală. Newton spunea, în urmă cu mai bine de
trei secole: „Nu știu cum mă vede lumea, dar eu însumi mă
văd doar ca pe un copil care se joacă pe malul mări i, distrân-
du-se, din când în când, să găsească o pietricică ma i netezită
sau o scoică mai frumoasă decât cele obișnuite, în timp ce ime n-
sul ocean al adevărului se află nedescoperit în întregimea s a
înaintea mea” (cf. Hans Sleye, Știința și viața). Și observăm as-
tăzi că, în pofida succeselor de neimaginat ale științ ei, această

Prefață
7imensitate de ocean rămâne în continuare, măreață și inson-
dabilă, în fața ochilor noștri uimiți.
Vorbind tot despre știință, iată o analogie. Person al, nu tre-
ce o zi fără să caut imagini din adâncurile Universu lui. Odată
cu internetul, baza de date la care avem acces este imensă.
Adesea descopăr imagini de-a dreptul tulburătoare, imagini
de o frumusețe fără de seamăn, imagini care mă fac să gânde sc
mai adânc la ceea ce eu numesc măreția omului în cunoaș-
tere. Este multă emoție, este multă bucurie în ceea c e putem
vedea prin intermediul instrumentelor noastre. Apoi, d upă
ce mă bucur, caut să descopăr știința din spatele foto grafiilor.
Ajung la lucrări științifice, publicate în reviste spe cializate.
Acolo, peisajul este complet schimbat. Dintr-odată, totu l de-
vine o altă reprezentare: șiruri de ecuații, tabele parcă fără de
sfârșit… o altă lume. Este lumea profundă a rigor ii pure, lumea
profundă a rațiunii reci. Și mă întreb, atunci, car e ar mai fi pen –
tru mine rostul științei. Rigoarea e străină de sen timent, de emo –
ție. Emoția este imprecisă. Rigoarea, dimpotrivă, t inde către
precizie matematică. Personal, cred că tocmai exist ența aces-
tor două planuri, acestor două reprezentări ne dăru iește o bo-
găție de care ne putem bucura cu toții. Știința, văzută p rin
ochiul emoției, aduce bucuria întâlnirii cu lumea, cu imanen-
tul. Deopotrivă, contemplată prin ochiul teologului , aduce în
dialog transcendentul. Or, cred că acest dialog one st – și subl i-
niez: onest – dintre știință și religie aduce cu sine ridicare a om u-
lui către o bogăție spirituală înnoitoare, prin car e ne vom apro –
pia de privirea cu care să cuprindem atât lumea acc esibilă sim –
țurilor și instrumentelor noastre, cât și pe cea ca re o transcende…
Nu pot explica, în sens științific, de ce iubesc apusul de
soare. Îl contemplu și-mi este de ajuns și mă bucur . Tot așa, nu
pot argumenta riguros pentru ce este necesar dialog ul dintre
știință și teologie, însă mă bucur de el. Și mai cred, după cu m
mi se pare că spunea astronomul francez ortodox Jea n Kova-
levsky, că noi, oamenii științei sau ai credinței, suntem precum
alpiniștii angajați în urcușul pe muntele cunoașter ii. Ne orien-
tăm cu toții către vârf, dar îl abordăm de pe pante dife rite, cu

Dicționar de Teologie Ortodoxă și Știință
8echipamente diferite. Fiecare dintre noi vede întrucâtv a un
alt peisaj, aproape un alt munte. Drumul nu este ușor. Dar,
probabil, peste nu știu câtă vreme, ne vom întâlni undeva, pe
acest drum al contemplării cu Adevărul întreg. Atun ci vom ști –
doar atunci – că, de fapt, aveam de urcat același munte. Și,
aș adăuga, cred că numai printr-un dialog onest, în care nimen i
nu încearcă să impună celuilalt panta de urcat și e chipamen-
tul de folosit, se va putea scurta acest drum, iar Adevărul ne
va deveni mai repede accesibil nouă, oamenilor, trest ii fragile
și gânditoare sădite într-un Univers minunat. Abia atunci vo m
găsi calea către cunoașterea deplină.
Dicționarul de față este chemat să creeze o punte de dia-
log. Cele două inițiative de cunoaștere au nevoie d e comuni-
care reciprocă și relaționare. Iar pentru a se pute a face bine în-
țelese cuvintele fiecărui demers în parte, cele două echipe an-
gajate în urcușul cunoașterii au nevoie să comunice atât limba
științei, cât și pe cea a teologiei. Alăturarea de termeni ai știin-
ței și ai teologiei mi se pare că alcătuiește în si ne un mesaj pen –
tru timpul pe care-l așteptăm. Aici văd marea bogăț ie a aces-
tei lucrări, care poate duce, iată, către întâlnirea mai profun-
dă cu omul, acest mare necunoscut… „Am descoperit stranii
urme de pași pe țărmul necunoscutului. Am construit teorii
profunde, una după alta, pentru a le înțelege originea. În cele
din urmă, am reușit să reconstruim creatura care a lăsa t acele
urme. Și iată! Erau chiar urmele noastre (Arthur S. Eddington ,
Space, Time and Gravitation ).
Cristian Român,
redactor-șef al revistei
Știință și tehnică (România)

19 A
adevăr
Teologia este demers și mărtu-
rie de împărtășire din realitatea
pe care Dumnezeu i-o descoperă
omului. Ea nu ține atât de epis –
temologie (efort de reprezentare
rațională a lumii la nivel de intelect),
cât de gnoseologie (în sensul de cu –
noașterii interpersonale) și de onto –
logie (ființare umană configurată prin
împărtășire din ceea ce-i împărtă-
șește ființarea dumnezeiască). Ade –
vărul trăit de creștin este participa-
tiv, demersul de căutare a adevăru-
lui conducând la concretul împăr-
tășire din Adevărul dumnezeiesc –
Hristos, Cel care este „calea, ad evă-
rul și viața” (In 17, 17):
„Adevărul lui Dumnezeu” (Rom.
1, 18. 25) este echivalent cu mani-
festarea ființei Sale personale ine-
fabile, care face obiectul credinței
(II Tes. 2, 10-12), mântuirea fiind
comuniunea efectivă cu misterul lui
Dumnezeu revelat (II Tes. 2, 10).
Minciuna este o denaturare și o în ă-
bușire a realului (Rom. 1, 18) , deoa –
rece își are rădăcina în „antihrist”,
tatăl minciunii, impostorul care fal-
sifică realitatea personală, care mas-
chează și deformează personalitatea
(I In 2, 22; 4, 6) 1.
Sfințenia este împlinirea uma-
nului în împărtășire din chipul dumnezeiesc de ființare. Sfântul
este un om împlinit dumnezeiește,
ca unul devenit dumnezeu prin har,
pentru că cele ale lui Dumnezeu
sunt devenite ale sale pentru totdea –
una. Este împlinit ca unul care-și
trăiește unicitatea în istorie: fiecare
om este o mântuire, spune ierom o-
nahul Rafail Noica. Iar mântuire
înseamnă a te personaliza în Hris-
tos, a-L lăsa pe Hristos să te confi-
gureze ca persoană prin lucrarea
sculpturală a Duhului Sfânt, în tru
care se leapădă din om toate adao-
surile străine, generate de păcat. În
dialog cu Adevărul, tot ce perver-
tește firea umană, toate minciuni-
le, toate sunt lepădate pentru că în
Hristos nu poți fi decât în Adevăr:
Eu spre aceasta M-am născut și
pentru aceasta am venit în lume, ca
să dau mărturie pentru adevăr; ori –
cine este din adevăr ascultă glasul
Meu (In 18, 37).
Astfel că, dacă vorbim de cadrul
referențial în care căutăm adevăru l
în științe, el este cel specific deme r-
sului intelectual (răspunzând exi-
gențelor logicii), în timp ce, în teo-
logie, acest cadru ține de participa-
rea ființei întregi, teologia fiind act
de „împărtășire în ființă”. Adevă-
rul teologic este accesibil prin „ne-
garea negațiilor” (a „nu”-urilor) de
tip „păcat”, care-l pervertesc pe om
la nivel de ființare, astfel structurâ n-
du-se în om „da”-ul sălășluirii sale
întru Adevărul personal, care este
Hristos. În timp ce primul cadru
cere exercitarea unei calități umane
de tipul inteligenței, educată dupăteo lo gieadevăr adevăr

20 exigențele gândirii științifice, al do i-
lea presupune întâlnirea interper-
sonală cu Dumnezeu, posibilă în
spațiul interiorității umane, prin
ascultarea poruncilor lui Hristos.
De subliniat că demersul prin exc e-
lență al Bisericii este cel al întâl-
nirii și comuniunii cu Adevărul:
Adevărul este o prioritate centrală
în cunoașterea […] eclezială. […]
Rațiunea autonomă nu poate per-
cepe decât forme de adevăr, fărâme
ale unor adevăruri conceptuale, ne a-
vând acces la contemplarea unitară
a Adevărului. O cunoaștere parțial ă,
lipsită de integralitatea unei vizi-
uni duhovnicești și ecleziale, riscă
să denatureze și cunoașterea asu-
pra părții. Numai o cunoaștere înțe –
leasă ca putere a Duhului Sfânt
poate mișca inimile și mințile oam e-
nilor, pentru a-L primi pe Iisus
Hristos ca Adevăr al lumii, posibil
de experimentat în experiența vie
a Bisericii. Adevărul nu poate fi po –
sedat, ci împărtășit. Cunoașterea nu
înseamnă doar un efort de găsire a
adevărului lucrului printr-un rațio-
nament detașat de realitatea lucru-
lui studiat, ci înseamnă unirea su-
biectului cunoscător cu obiectul de
cunoscut.
Teologic, este imposibil să nu-
mim prezența Tri-Personală a lui
Dumnezeu „obiect al cunoașterii”,
corect este să-L numim „Subiect”
al cunoașterii teologice ca Unul
care din negrăita Sa bunătate și
noblețe către creatura Sa se des-
chide El Însuși prin iubire și i Se
revelează pentru a-L mântui. De aceea, împărtășirea adevărului
dumnezeiesc este posibilă numai în
iubirea adâncă a comuniunii de v ia-
ță trăită în Biserica lui Hristos. În
acest fel, Adevărul poate fi împăr –
tășit în experiența de putere duh ov-
nicească a comunității ecleziale. În
iubire, este posibilă adevărata cu-
noaștere a Adevărului și această
cunoaștere se manifestă ca iubire.
Dar, în afara comuniunii desăvâr-
șite a Sfintei Treimi extinse în viața
Bisericii, nu există iubir e deplină.
Adevărul se dezvăluie în lumina pa-
radigmei Cincizecimii. Împărtășirea
Adevărului necesită trecerea de la
moarte la viață, de la o viață înch is-
tată în limitele stricăciunii la o via ță
deschisă nestricăciunii, a învierii
duhovnicești. Hristos nu este un
adevăr principial, cuantificabil la
nivel de concept și generator de sis-
teme doctrinare sau coduri morale.
Hristos este Adev ărul personal, al
fiecăruia dintre noi și al lumii în-
tregi, care ne cheamă de la moarte
la viață și, în același timp, ne dă
puterea spre înviere prin biruința
Lui asupra morții. Iisus nu pre –
zintă adevăruri doctrinare abstra c-
te, ci Se descoperă pe Sine ca Cel ce
este Calea care duce la Tatăl. „Eu
sunt lumina lumii“ (In 8, 72). Măr –
turisirea Adevărului este posibilă
doar prin um blarea în lumina lui
Hristos. Orice des părțire de Hris-
tos ne face să ne îndepărtăm de la
realitatea absolută a Adevărului,
descoperită în Fiul lui Dumnezeu.
Când Pilat Îl întreabă pe Hristos:
„Ce este adevărul?”, Mântuitorul
nu dă o definiție, ci mărturisește:
„Eu spre aceasta M-am născut și adevăr adevăr

21 pentru aceasta am venit în lume, ca
să mărturisesc adevărul” (In 18, 37).
Esența Evangheliei constă în măr-
turisirea Întrupării Adevărului,
care permite împărtășirea împără-
ției lui Dumnezeu 2.
Referințe :
1 Bria [1994], p. 10; 2 Lemeni –
Ionescu [2007], pp. 482-483.
A se vedea și: antinomie, biseric ă,
erezie, gnoseologie.
Nașterea științei e strâns legată
de manifestarea exigenței de a
dobândi despre lume o cuno aș-
tere sigură, adevărată. Grecii
vedeau această siguranță în strâns ă
legătură cu o bună, eficientă, rigu-
roasă exercitare a puterilor rațiunii .
Pentru ei, rațiunea conduce ea în-
săși către adevăr, rațiunea mărtu-
risește despre existența adevărului :
Aristotel pleca de la regula contra-
dictoriilor, pentru a afirma că există
cel puțin un adevăr: „Dacă adevă-
rul nu este altceva decât a afirma
ce este adevărat și a nega ce e fals,
este imp osibil ca totul să fie fals,
pentru că este o necesitate absolută
ca una dintre cele două părți ale
contradicției să fie adevărată” (Me –
tafizica). Formulată diferit, această
regulă care spune că există cel puțin
un adevăr poate fi enunțată astfel:
propoziția „toate propozițiile sun t
false” se contrazice singură, deci,
dacă vrem să evităm o contradicț ie,
suntem obligați să afirmăm că ex is-
tă propoziții adevărate 3.
Formalizarea matematică a
logicii, respectiv propunerea d eaxiomatizare a matematicii au înc u-
rajat întâlnirea cu adevărul prin in-
termediul unui demers (pur) inte-
lectual, logic. Aristotel oferă, prin
intermediul a două principii, cel al
contradicției și cel al identității,
„baza axiomatică cea mai clasică
pentru o caracterizare a adevăru-
lui”. Este baza la care Leibniz, două
mii de ani mai târziu, va adăuga și
reciproca principiului identității.
Astfel, odată „cu Aristotel și cu Leib-
niz, ne apare limpede faptul că sup or-
tul adevărurilor este propoziția” 4.
Logica este chemată să garan-
teze propagarea adevărului prin in –
termediul raționamentului uman
pornind de la un set de propoziții
nedemonstrabile (axiome):
Logica, în sensul său cel mai strict,
constă într-o reducere a obiectului
gândirii la un conținut minim, care
este prezența sau absența, și, în mod
corelativ pentru propoziția care sem –
nifică acest obiect, adevărul sau fal-
sul. Regulile raționamentului logi c
garantează deci construcția unei
propoziții pornind de la o alta, prin
conservarea valorii de adevăr a pro –
poziției de origine, și, în consecință,
garantând că nu vom putea infera
o propoziție în același timp adevă-
rată și falsă. Această legislație de
inferențe a fost formulată în mul-
tiple feluri în cursul istoriei logic ii,
după nivelul de complexitate ales
pentru a descrie prin propoziții 5.
Matematizarea științelor, înce-
pând cu modernitatea, a extins util i-
tatea logicii în interiorul discipli-
nelor științifice. Dorința de inves-
tigare obiectivă a făcut ca adevărulștiințăadevăr adevăr

22 să fie formalizat, cu alte cuvinte să
fie detașat de influența subiectivi-
tății umane și plasat în sfera de ce r-
cetare a rațiunii obiective. Adevă rul
nu mai înseamnă, ca în știința cla-
sică, o anumită adecvare a realităț ii
investigate la reprezentările inte-
rior-umane (concepție prekantiană),
ci este căutat un adevăr absolut, ne –
subiectiv, universal demonstrabil
prin repetarea (de către oricine do –
rește) a raționamentului, respectiv a
experimentului (înțeles ca strategie
rațională de a ști cum să „î ntrebi” la
nivel fenomenologic) în lumea fi-
zică. Garanția autenticității adevă-
rului este dată de utilizarea riguro a-
să a metodei științei, adevărul aces-
teia fiind unul (riguros) demonstrabil:
O propoziție ține de adevărul știi n-
țific dacă a fost stabilită recurgând
la metoda științifică, pornind de la
cel mai mic număr posibil de ipoteze
arbitrare. Ea trebuie să fi fost con-
struită printr-un raționament rigu-
ros, plecând de la presupoziții în
mod comun admise și verificate pri n
experiență. Ea este reutilizabilă d e
către alți oameni de știință, pentru a
construi alte propoziții de acest fel ,
având-o ca punct de plecare. În li m-
bajul curent, expresia desemnea-
ză un adevăr factual [….] 6.
Adevărul științific, așadar, este
răspunsul la o investigare a naturii
după paradigma științifică. El core s-
punde unui sistem de referință
precis în ceea ce privește normele
de utilizare a rațiunii, verificabi-
litatea, domeniul de valabilitate.
De remarcat că viziunea critică pe care o oferă filosofia contemporană a
științelor a dus la apariția unei în-
tregi literaturi de teorii prin care
autorii se străduiesc să evalueze
critic posibilitățile de întâlnire rea-
le ale omului de știință cu „ade-
vărul științific” (Michel Foucault,
Karl Popper, Ludwig Wittgenstein).
Referințe :
3 Ali Benmakhlouf, Vérité ( Adevăr ),
apud Lecourt [1999], p. 973; 4 Ibi-
dem; 5 Gilles Gaston Granger, Ratio-
nalit é et raisonnement ( Raționalitat e și
raționament ), apud Michaud [2000],
p. 216; 6 Cf . Wikipedia (versiunea
franceză).
A se vedea și:
axiomă, eroare, formalism, me-
todă, rațiune/raționalitate/raționalism.
analiză
Termen utilizat de limbajul știi n-
țific încă dinainte de moderni-
tate, analiza acoperă as tăzi rea-
lități diferite, în funcție de dome –
niul științific în care este folosită. La
origine, este un concept ce ține de f i-
losofia cunoașterii (matematice):
La frontiera dintre matematici și
filosofie există teme de mare compl e-
xitate și de mare fecunditate ce iz-
vorăsc din cele două discipline în ace –
laș i timp. Printre aceste teme, cea a
analizei și sintezei a ocupat, timp de
două milenii, un loc central 1.
Parte a binomului analiză-sin-
teză, situată antinomic față de sinteză ,științăadevăr analiză

87 D
deism
(din lat. dens = dumnezeu, divi-
nitate)
Deismul reprezintă poziția fil o-
sofică a celor care admit exis-
tența unei divinități, fără a acce p-
ta religia revelată sau dogmel e
ei 1.
Deismul respinge Biserica,
Scriptura (în sens de text revelat),
preoția și, în general, tot ce ține de
Revelație sau de afirmarea unei re-
lații în termeni de cult cu transcen-
dentul. Deismul afirmă existența
unei Ființe Supreme – Creator, dar
neagă posibilitatea dialogului cu
Aceasta.
Vorbim de o evoluție a concep-
tului: această noțiune intermediară
între teismul creștin și ateism a ap ă-
rut în secolul al XVI-lea. Nu mai
este vorba de transcendența divin ă,
ci de imanență. Autenticitatea i sto-
rică a revelației în Scripturi este
contestată: Ființa Supremă devi-
ne direct perceptibilă facultăților
omului. Odată cu Kant (sec. XVIII),
distingem între deism și teism. Ul-
timul încearcă prin rațiune să des-
copere natura lui Dumnezeu, în
timp ce deismul se mulțumește să
afirme existența lui Dumnezeu, fără
a pretinde c-ar putea s-o înțeleagă.
În anturajul lui Newton și alimen-
tat de noua înțelegere a lumii, pe care teoriile lui o lăsau să se între-
vadă, deismul dă naștere ideii de re-
ligie naturală, care generează, ca
ecou, primele Constituții ale lui An –
derson și care fondează francmaso –
neria modernă în 1723.
Pot fi inventariate două concep –
ții asupra Ființei Supreme în deis m:
unii consideră că trebuie acceptată
existența unei Ființe Supreme eter-
ne, infinite, inteligente, creatoare,
conservatoare, stăpână a Univer-
sului, care prezidează asupra tutu-
ror mișcărilor și evenimentelor ce
rezultă (Newton), alții văd această
Ființă ca fiind eternă, supremă, in-
finită, inteligentă, guvernând asu-
pra lumii cu ordine și înțelepciune,
urmând în conduita Sa regulile
imuabile ale adevărului, ordinii, bi-
nelui moral, pentru că ea însăși este
înțelepciunea, adevărul și sfințenia
prin excelență. Regulile eterne ale
bunei ordini sunt obligatorii pent ru
toate ființele raționale (Malebran-
che, Leibniz).
Deismul newtonian poate fi
asociat cu perspectiva existenței
Ceasornicarului care a construit
ceasul (universul), lăsându-l să
funcționeze fără vreo intervenție
a Sa ulterioară 2.
Referințe:
1 Le Petit Robert [2000], p. 644;
2 Barbour [1997], p. 31.
A se vedea și: panenteism, pan-
teism, teism. teo lo giedeism deism

88 demonstrație
Demonstrația 1 reprezintă o suc-
cesiune de etape constructive
de propoziții logice, prin care
se evidențiază o afirmație. Se
pleacă de la anumite ipoteze și este
enunțată concluzia care se cere de-
monstrată în conformitate cu dife-
rite metodologii care folosesc logica
formală. Forma silogistică pe baza
concepției axiomatice a fost dezvo l-
tată de Aristotel. De-a lungul tim-
pului, demonstrația utilizată ca
instrument al logicii formale a fost
intens și riguros folosită și dezvol-
tată în cadrul gândirii științifice.
Demonstrația era asociată cu ex –
perimentul empiric. Datele rezul-
tate în urma experimentului erau
formalizate, respectând exigențele
logicii formale și, prin diferite de-
monstrații, se ajungea la elaborare a
eșafodajului conceptual pentru o
teorie științifică. Demonstrația este
un atu al logicii formale. Matema-
tizarea teoriilor științelor naturii a
jucat un rol important în extinde-
rea demonstrației de tip matema-
tic în diferite domenii ale cercetării
științifice.
Matematicianul german David
Hilbert s-a angajat în căutarea une i
coerențe absolute bazate pe de-
monstrația logicii formale. Prin dis –
tincția dintre matematică și meta-
matematică, și prin încercarea de
a relaționa cele două domenii prin –
tr-o geometrizare a formulelor și a
calculelor, Hilbert speră să găseasc ă
o procedură finită, prin care să nu
obțină non-contradicții, plecând d e
la un număr limitat de axiome: Hilbert credea că este posibil a re-
prezenta tot calculul matematic la
un fel de configurație geometrică de
formule, unde formulele sunt rela-
ționate printr-un număr finit de re-
lații structurale. Astfel, el spera să
arate printr-o inspecție exhaustivă a
proprietăților structurale ale expre-
siilor unui sistem că formulele con –
tradictorii nu pot fi obținute ple-
cându-se de la axiomele sistemului.
Una din presupunerile esențiale ale
programului lui Hilbert, în versiu-
nea sa originală, era că demonstra-
rea consistenței nu utilizează nici
o procedură care să facă apel fie la
un număr infinit de proprietăți
structurale ale formulelor, fie la un
număr infinit de operații asupra
formulelor. O procedură care nu
are nevoie de cele două posibilități
rămâne finită. Demonstrația de con –
sistență care înlocuiește această con –
diție finită este numită absolută 2.
Prin teoremele sale de incom-
pletitudine, Gödel va spulbera visul
lui Hilbert. Gödel determină o mu –
tație fundamentală în cadrul epis-
temologiei științifice, arătând limi-
tele interne ale oricărei demonstrații
formale ce implică aritmetica:
Munca lui Gödel asupra limitelor
interne ale formalizării ar fi trebuit
să arate, în anii 1930, în mod decisi v,
dacă un sistem axiomatic poate fi
formalizat complet. Teoremele lui
Gödel au condus la recunoașterea
caracterului irealizabil al progra-
mului lui Hilbert de demonstrare
a non-contradicției formale a mate-
maticilor 3.științădemonstrație demonstrație

89 Referințe:
1 Ali Benmakhlouf, Démonstra-
tion (mathematique) [Demonstrația
(matematică) ], apud Lecourt [1999],
pp. 292-295; 2 Nagel [1989], pp. 41-
42; 3 Hottois [1989], p. 18.
A se vedea și: adevăr, axiomă, fo r-
malism.
descoperire
Descoperirile științifice sunt
asociate cu debutul științei m o-
derne. Galilei este acela care a
dezvoltat o concepție științifică
bazată pe experiment, descoperirea
fiind în mod intrinsec legată de ob –
servația empirică și de capacitatea
de a dezvolta o teorie pe baza lo-
gicii formale.
Descartes, în tratatul său Discur s
despre metodă, a evidențiat trăsătu-
rile experienței descoperirii științi-
fice, profesând un optimism epis-
temologic deosebit. El credea că este
posibil ca, prin observație, experi-
ment, metodă rațională, să fie expli –
cată logic natura tuturor existențelor.
Fizica clasică a lui Newton a fos t
dublată de o filosofie care va dez-
volta concepția empiristă în știință.
Astfel Bacon, Hume, Kant, Comte
vor avea contribuții semnificati-
ve în impunerea empirismului ca
un factor esențial în identificarea
descoperirilor științifice. Gândire a
realistă și empirică vor influența
masiv înțelegerea descoperirii știin –
țifice, ca o rezultantă a experimen-
tului și a procesului rațional dis-
cursiv. Descoperirea științifică este
rezultatul unui asiduu proces de observație, demonstrație și verifi-
care a rezultatelor prin experiment.
Descoperirea științifică are, de
asemenea, o componentă istorică și
socială. Ea apare în cadrul unui
context social-istoric determinat de
o anumită mentalitate. Una dintre
trăsăturile acestui context vizează
diviziunea cercetării și a muncii
științifice. Filosoful Gaston Bache-
lard arată că această diviziune a
muncii științifice este semnificati-
vă, întrucât diferă de la un context
la altul. De exemplu, una era această
diviziune în secolul al XIX-lea și alta
este astăzi.
Însă foarte multe descoperiri
științifice sunt rodul unei intuiții
profunde. Bineînțeles, această int ui-
ție diferă de revelația dumnezeiască ,
însă este esențial a avea în vedere
că marile descoperiri științifice nu
sunt rodul exclusiv al unei osteneli
discursive constante. Chiar dacă au
existat preocupări serioase pentru
rezolvarea discursivă a unor proble –
me, adeseori savanții găsesc solu-
țiile în străluciri de moment. Aceas-
tă manieră de a înțelege descope-
rirea științifică este deschisă spre
taină. În această perspectivă, este
redescoperită valoarea mirării, a in –
terogațiilor existențiale, care pot
constitui adevăratul resort al des-
coperirilor științifice.
Descoperirea științifică înțeleasă
ca rezultat exclusiv al unei logici
formale eludează valoarea imagi-
narului în actul de cercetare știin-
țifică. De multe ori, rădăcinile pro-
funde ale cercetării vin din străfun –
duri de existență și acestea îl pot
conduce pe cercetător dincolo de științădescoperire descoperire

147 H
har
(din gr. charis = bunăvoință,
favoare, dar)
Sfinții Părinți numesc har acea
prezență-lucrare în om a lui
Dumnezeu prin intermediul că-
reia omul se împărtășește din
viața pe care Însuși Dumnezeu
o trăiește. Prezența harului dumn e-
zeiesc în lume este poate cea mai
uimitoare minune, în măsura în ca –
re înțelegem astfel că Dumnezeu nu
numai că există, dar Se și dăruiește
prin împărtășire neîncetată omului
doritor să-L întâlnească. Iar întâ lni-
rea cu Dumnezeu prin har se face
curățind inima (omul lăuntric), ta i-
nă prin care omul ajunge la o ade-
vărată vedere a lui Dumnezeu,
după cum spune Însuși Hristos că
„fericiți simt cei curați cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu”:
„Gândul acesta să fie în voi, care
era și în Iisus Hristos.” Aceasta tre-
buie să fie preocuparea permanentă
a creștinului: cum să-și curățească
inima. Iar inima se curățește cu aju –
torul harului dumnezeiesc, pentru
ca mintea creștinului să se luminez e
și să cugete așa cum o face Mântu-
itorul Hristos. Creștinul trebuie să
se adâncească în cunoașterea per-
soanei lui Hristos, trebuie să ai-
bă simțirea celor duhovnicești, să înțeleagă cine este Hristos. Sfinții
Părinți ai Bisericii ne-au prezentat
prin experiența lor cine și ce este
Hristos, însă n-au reușit să ni-L
prezinte exact așa cum este, deoa-
rece Hristos, ca Dumnezeu-Om, nu
poate fi prezentat prin intermediul
cuvântului creat. […] Vom ajunge
să facem experiența prezenței lui
Hristos, dacă vom fi împlinitori fi-
deli ai poruncilor Lui, pentru că
Hristos este ascuns în poruncile Sa-
le. Iar când creștinul ține aceste po-
runci și fuge de viața împotriva
firii, ajunge să trăiască viața cea du –
pă fire, cea adevărată, viața fără de
păcat. Iar atunci va înainta în adân –
curile Duhului și va pătrunde în
cunoașterea persoanei lui Hristos.
Atunci se satură de dumnezeiescul
har. […] Cel dintâi scop al nostru,
primul obiectiv, este de a dobândi
harul, de a dobândi sfințenia. După
Sfinții Părinți, sfințenia este sălăș-
luirea permanentă a harului în ini-
ma noastră 1.
Răspunzând întrebării ucenicu-
lui său Motovilov: „Cum să practi-
căm în Hristos […] virtuți […] pent ru
a obține harul Sfântului Duh?”,
Sf ântul Serafim de Sarov îndemn a,
în deplină continuitate cu Tradiția
Bisericii:
Negociați în același fel harul Sfân-
tului Duh în toate […] pe care le
practicați în numele lui Hristos.
Dar negociați cât mai bine aceste
daruri spirituale, utilizându-le de
preferință pe acelea care vă aduc cel
mai mare beneficiu. Și capitalul sco s
din aceste minunate beneficii ale te ologiehar har

148 harului depuneți-l în contul de eco –
nomii al lui Dumnezeu cu taxe
imateriale: nu patru sau șase la su-
tă, ci sută la sută sau chiar infinit
mai mult 2.
Sfântul Serafim, un fel de „ca-
pitalist” al Împărăției cerurilor, vo r-
bește de profit. Investiția nu este în
fapte bune văzute ca bune în sine,
ci în Hristos, Căruia Îi dăruim fap-
tele noastre și Întru Care profitul se
măsoară în har, în participare la
Împărăția cerurilor. Iată de ce Sfân –
tul Serafim vede în cazul fecioarelo r
nebune din pilda celor zece fecio a-
re nu o insuficiență a faptelor bune ,
ci o lipsă de ancorare a faptelor lor
în har. Dramatică, întrucât
acest mod de viață, fondat în mod
unic pe practicarea virtuților, fără
a fi examinat într-un mod minuțios
dacă ele aduc harul Sfântului Duh,
și cât anume 3
nu conduce către rai, afirmă sfân-
tul. Iar cine nu adună cu Hristos,
risipește.
Referințe:
l Efrem [2004], p. 29; 2 Sf. Sera-
fim de Sarov, p. 39; 3 Ibidem, p. 27.
A se vedea și: energie.
harismă
(din gr. charisma = binefacere,
dar)
Fraților, voi sunteți trupul lui
Hristos și mădulare (fiecare) în
parte. Și pe unii i-a pus Dumne-
zeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători;
apoi, pe cei care au darul de a face
minuni; apoi darurile vindecărilor,
ajutorările, cârmuirile, felurile lim-
bilor. Oare toți sunt apostoli? Oare
toți sunt prooroci? Oare toți sunt
învățători? Oare toți au putere să
săvârșească minuni? Oare toți au
darurile vindecărilor? Oare toți
vorbesc în limbi? Oare toți pot să
tălmăcească? Râvniți însă la daru-
rile cele mai bune. Și vă arăt încă o
cale care le întrece pe toate: de-aș
grăi în limbile oamenilor și ale în-
gerilor, iar dragoste nu am, făcu-
tu-m-am aramă sunătoare și chim-
val răsunător. Și de aș avea darul
proorociei și tainele toate le-aș cu-
noaște, și orice știință, și de-aș avea
atâta credință încât să mut și mun-
ții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt
[…] nimic nu-mi folosește (I Cor.
12, 27-31; 13, 1-5) .
Biserica este trupul lui Hristos.
Fiecare creștin este un membru al
trupului, de care trupul întreg are
nevoie spre buna lui funcționare.
Nici un membru nu este de prisos,
ci este neprețuit, în măsura în care,
prin fiecare, se exersează o „lu-
crare” duhovnicească, în măsura în
care fiecare corespunde unei func-
ționalități folositoare trupului în-
treg. Domnul revarsă deci în fie –
care daruri personalizate, specifice ,
în funcție de particularitățile nevo-
ilor de mântuire ale unei comuni-
tăț i, prin care un membru anume
exprimă o lucrare anume a lui Du m-
nezeu, și nu alta. Așa cum degetul
mare al unei mâini poate căra o
greutate mai mare decât degetul te olog ieharismă harismă

149 mic, iar împreună pot căra și mai
mult și nici unul nu se simte „în-
curcat” de prezența celuilalt, ci,
dimpotrivă, lucrând împreună, slu –
jesc trupul întreg, după cum picio-
rul servește la deplasare în con-
lucrare cu celălalt picior, tot așa
mădularele trupului care este Bis e-
rica se împlinesc în aceste slujiri
unele pe altele, și toate în Hristos.
Harismele Duhului Sfânt nu sunt
deci aleatorii, ci precise întru Du-
hul Sfânt, răspunzând unei reale ne –
voi de mântuire, contextual:
Duhul dă o varietate de daruri și
virtuți personale („Avem felurite
daruri, harismata, după harul ce
ni s-a dat” – Rom. 12, 6) , care se
exercită înlăuntrul Bisericii: „După
harisma pe care a primit-o fieca-
re, slujiți-vă de ea spre folosul tutu-
ror, ca niște buni iconomi ai ha-
rului celui de multe feluri al lui
Dumnezeu” (I Petru 4, 10). […]
Orice slujire se întemeiază pe o ha-
rismă primită în Sfintele Taine,
deoarece Biserica este întemeiată în
Duhul Sfânt (I Cor. 14, 35). Însă
nu toate slujirile au consacrare
sacerdotală și sunt primite prin
hirotonie 1.
Apostolul subliniază existența
liantului care mai presus de orice
dar îi servește trupului întreg. Iu-
birea e darul, harisma supremă,
premisa adevăratei sănătăți – sfin-
țenia fiecărui mădular în parte, în-
trucât prin ea tot mădularul se în-
grijește întâi de celelalte și apoi de
sine, și în virtutea căreia Capul –
Hristos – Se dăruiește trupului întreg. Această iubire în sens de dă –
ruire de sine întărește mădularele
în sfințenia și iubirea revărsate di n-
spre Hristos. Iubirea, harisma prin
excelență și catalizatorul celorlalt e
harisme, se exprimă în Biserică pri n
ascultarea de părintele duhovni-
cesc, care este în fapt ascultare de
Hristos Însuși (El spune: „Cine Mă
iubește, ascultă poruncile Mele”).
Un stareț aghiorit contemporan
afirmă:
Așa după cum subliniază Sfinții
Părinți, curățirea minții vine din
ascultarea duhovnicească, iar cură-
țirea minții aduce rugăciunea cu-
rată. Și atunci, monahul sporește
zi de zi; încetul cu încetul, calitatea
rugăciunii sale se îmbunătățește;
încet-încet, simte lucrarea harului
înlăuntrul său și atunci începe să
primească luminarea și harismele
Duhului Sfânt, atunci rugăciunea
lui prinde putere și, fără doar și
poate, începe să se roage pentru lu-
mea întreagă 2.
Monahismul este o dedicare a
vieții întregi slujirii lui Dumnezeu,
în măsuri la care prezența haris-
melor devine, prin buna împlinire
a căii alese, implicită, și se manifestă
explicit, vizibil. Însă, în fapt, în sens
larg, în măsura în care oamenii bo-
tezați își încredințează pe deplin
viața lor lui Hristos, harismele îi pri –
vesc pe toți, fără deosebire, întruc ât
harismele se manifestă în orice om
botezat în Hristos și care-și împli-
nește trăirea creștină. Este ceea ce
subliniază același monah aghiorit: harismă harismă

229 minune/miracol
Minunile îi cer rațiunii să ac-
cepte imposibilul. Eșecul gân-
dirii curente, la o primă întâlnire
cu minunea, este resimțit, de ce-
le mai multe ori, ca o adevărat ă
criză la nivelul conștiinței. Iar răs-
punsul omului se poate petrece fie
la nivel pur rațional, logic, prin res –
pingere/negare, respectiv printr-un
proces febril de căutare, la nivel ra –
țional, de posibile explicații într-o
logică de tip cauză/efect, fie la ni-
vel teologic, duhovnicesc, prin asu –
marea minunii ca veritabilă teofanie
și deci depășind registrul natural de
interpretare. Pentru creștin, adevă-
rata experiere a minunii este cea du-
hovnicească, nu prin explicare, d a-
tă fiind imposibilitatea rațiunii de
a circumscrie fenomenul cu ajuto-
rul unor rațiuni explicabile exclu-
siv prin investigare de tip științifi c;
ea presupune un act de încredere/
credință într-o semnificație mai pro –
fundă decât poate fi revelat de lo-
gica obișnuită. Minunea este asem e-
nea aisbergului: partea de la supra –
față se sprijină în adâncuri pe o alta,
mai mare. Cea aflată în imersiune
îi este fundament celei dintâi și o ex-
plică, o susține. Iată de ce radiogra –
fierea minunilor într-o lumină a lo-
gicii naturale pare din start sortită
eșecului, ca una care nu va putea,
eventual, decât să pună în evidenț ă
anomalia, nefirescul (iar aici știința
poate cu precizie să-și utilizeze pro-
pria competență), dar partea inviz i-
bilă a minunii, fundamentul său du –
hovnicesc, va rămâne inaccesibil
gândirii naturale. Abordarea știin –
țifică a minunii se supune în chip
necesar explicațiilor naturale: Așa cum juriștii pornesc de la pr e-
zumția de nevinovăție, știința por –
nește de la prezumția inexistenței
minunilor. Noi nu suntem obligați
să demonstrăm că nu există feno-
mene stranii sau neobișnuite. Tr e-
buie demonstrat că ele există. Din
acest motiv, până când nu sunt ex –
cluse în mod categoric toate ex pli-
cațiile naturale, adică, de fapt, cele
mai plauzibile, nu este cazul să se
accepte altele, mai puțin plauzibile .
[…] Misiunea științei este să selec –
teze cele mai plauzibile explicații și
să se conformeze acestora, până
când experimentul o obligă să le
respingă. Acest lucru nu înseam-
nă că trebuie interzise încercările
de a descoperi fenomene neplauzi-
bile. Fenyman spunea: „Una dintre
căile de a opri progresul științei est e
să permiți experimente numai în
acele domenii în care toate legile au
fost deja descoperite“ 1.
Știm că minunea nu ține numai
de o depășire excepțională a cadr u-
lui natural de manifestare, ea nu
este un accident, ci revelează, în-
tâi de toate, o semnificație duhov-
nicească profundă. Desprinderea
minunii de contextul ei duhovni –
cesc reprezintă o deformare a aces –
tei a, este o lipsire a corpului minu –
nii de adevărata sa coloană verte-
brală. O explicație pur științifică a
unei minuni nu este, așadar, în chip
necesar imposibilă, însă propune
numai o imagine intelectuală, lim i-
tativă, a ceva infinit mai complex,
al cărui fond scapă înțelegerii cu-
rente și care ține de lucrarea haru-
lui. De exemplu, o analiză de tip teo lo gieminune, miracol minune, miracol

230 anatomo-fiziologic a sentimentulu i
de iubire pe care-l trăiește o persoa –
nă l-ar putea lega pe acesta de o
funcție a hipotalamusului sau ar
pune în evidență o eventuală modi –
ficare hormonală, în timp ce o ana –
liză psihologică va investiga prin
prisma trăirilor emoționale și int e-
lectuale și ar putea vorbi despre un
univers interior, cu o dinamică pro –
prie. Cu atât mai mult o analiză du –
hovnicească va revela repere care
țin de Duh, și nu de natural. E lim –
pede că „lumina” în care este „rad io-
grafiat” fenomenul determină în
mod decisiv calitatea și tipul radio –
grafiei. Or, în perspectiva vieții în
Hristos, lumea, așa cum ni se des-
coperă ea în lumina harului, este o
lume în care minunea are consisten –
ță reală și ține de firesc, întrucât fi-
rescul autentic nu este cel al legilor
unei naturi pervertite de intrarea
păcatului în lume, ci firescul du-
ho vn iciei, care are putere asupra
tuturor, fiind lucrarea cuvântului
creat or al lui Dumnezeu în lume.
Duhovnicescul are putere asupra
naturalului, suprafirescul guvernea-
ză firescul. Acest suprafiresc, dup ă
cum ne descoperă teologia, este, de
fapt, ordinea profundă a lumii ca
expresie a lucrării continue a lui
Dumnezeu în lume.
Creștinismul este un mod de
trăire prin excelență „minunat”, cu
alte cuvinte permanent structurat
de minunea perpetuă pe care Dum –
nezeu o face cu omul în vederea
mântuirii lui. Creștinismul e o în-
trupare a minunii în lumea noastră
căzută. Știind însă neputința firii
omenești de a se deschide prezențe idivine, ca urmare a intrării pă catu-
lui în lume, Hristos propovăduiește
însoțindu-Și cuvântul (el însuși o
minune în sine, ca unul care-i a du-
ce omului har, mântuire) de gesturi ,
de minuni. Rațiunea ultimă a mi-
nunilor este departe de un even –
tual spectacol al ineditului, ea nu se
situează la nivelul legilor naturale,
depășite sau nu în mod excepțio-
nal – și aici ar fi de competența știi n-
ței să certifice excepțiile, anomaliile.
Rațiunea ultimă a minunii stă în
Dumnezeu, minunea este un semn
de prezență personală, este teofani e.
Prin eventuala excepție declanșată
la nivelul legilor fizice, Dumneze u
nu face decât să ofere un răspuns
iubitor unor profunde nevoi um a-
ne, esențială fiind transformarea in –
terioară, convertirea sufletului.
Minunile făcute de ucenicii lui
Hristos, cu puterea dăruită de El,
adevăratul săvârșitor:
Iar celor ce vor crede, le vor urma
aceste semne: în numele Meu, de-
moni vor izgoni, în limbi noi vor
grăi, șerpi de vor lua în mână și
chiar ceva dătător de moarte de vor
bea nu-i va vătăma, peste cei bol-
navi își vor pune mâinile și se vor
face sănătoși (Marcu 16, 17-18)
sunt împliniri ale credinței în El.
Sunt semne prin care Dumnezeu
trezește realitatea lăuntrică a suf le-
telor, desprinde privirea de teluri c,
orientând-o către Împărăția cer uri-
lor. „Iudeii cer semne, iar elinii ca –
ută înțelepciune”, observă Sfântul
Apostol Pavel (I Corinteni 1, 22), pu r-
tând în mijlocul poporului iudeu minune, miracol minune, miracol

231 Evanghelia și amintind, nu fără o
undă de reproș, remarca Mântuito –
rului: „Dacă nu veți vedea semne și
minuni, nu veți crede” (Ioan 4, 48).
Minunile devin astfel adeverire,
acreditare, semne ale dumnezeirii
în mijlocul unor oameni care se ce –
reau treziți pornindu-se de la reali –
tatea concretă a simțurilor:
Iisus Nazarineanul, bărbat adeve-
rit între voi de Dumnezeu prin pu –
teri, prin minuni și semne pe care
le-a făcut prin El Dumnezeu în
mijlocul vostru (Fapte 2, 22),
astfel Îl prezintă Petru pe Hristos
mulțimii, în ziua Pogorârii Duhu-
lui Sfânt. Harul se pogoară și asu-
pra ucenicilor Săi:
și tot sufletul era cuprins de tea mă,
căci multe minuni și semne se fă-
ceau în Ierusalim prin apostoli
(Fapte 2, 43),
dându-le putere să-L mărturisească :
Și acum, Doamne – cer aposto-
lii – caută spre amenințările lor și
dă-le robilor Tăi să grăiască cuvâ n-
tul Tău cu toată îndrăzneala, în-
tinzând dreapta Ta spre vindecare
și săvârșind semne și minuni, prin
numele Sfântului Tău Fiu Iisus
(Fapte 4, 29-30).
Efectul cererii lor este imediat:
Și pe când se rugau ei astfel, s-a cu-
tremurat locul în care erau adunați
și s-au umplut toți de Duhul Sfân t
și grăiau cu îndrăzneală cuvântul
lui Dumnezeu (Fapte 4, 31). Dacă, într-o cheie științifică de
lectură, cineva ar putea fi interesa t
de evenimentul fizic produs, cut re-
murul, în cheie de lectură duhov-
nicească, acesta nu poate constitui
decât ceva auxiliar. Fundamenta lă
era transformarea interioară produsă
în sufletele ucenicilor, cutremurarea
slăbiciunii lor, întărirea spre măr-
turisirea lui Hristos ca urmare a ex –
perienței interioare a harului Du-
hului Sfânt 2.
Pentru creștin, cea mai mare mi –
nune este lucrarea harului lui Dum –
nezeu în lume, în oameni, în natură ,
prin care întreaga creație gustă pu –
tere de viață, tinzând a intra pe fă-
gașul normalității acelei „noi fi-
zici a trupului înviat al lui Hristos” ,
după cum afirmă teologul francez
Olivier Clément. Minune este însăș i
viața, faptul că trăim, că existăm, că
ne putem bucura de darurile lui
Dumnezeu Care ne iubește, care
susține lumea; toate energiile lui
Dumnezeu sunt necreate și în toată
creația este săvârșit un miracol co n-
tinuu, ca și coerență, ca și conser –
vare, ca și providență a lui Dumn e-
zeu, spune monahul Theoklitos di n
Mănăstirea Dionisiu de la Sfântul
Munte Athos. Descoperirea acestei
minuni perpetue devine posibilă
însă numai prin curățarea ochilor
inimii de mâzga păcatului. Minu-
nea e rezultat al rugăciunii și semn
al intervenției divine, prin care om ul
deschide ochii către fundament ul
duhovnicesc al realității. Prin ea,
ochii spirituali întrezăresc adâncu l
și o profundă schimbare are loc în
structura ființei umane. Mersul pe
mare al lui Petru, înviere a din mor ți, minune, miracol minune, miracol

232 trecerea prin ușile încuiate, postul
de patruzeci de zile al lui Hristos,
vindecările – toate acestea nu fac
decât să arate acel real profund, mi e-
zul lucrurilor, care ține de duhov-
nicesc și care le structurează dinlă –
untrul lor. Iar această realitate se
arată inteligibilă prin ochii credin-
ței, într-o cheie de raționalitate art i-
culată și deci deslușibilă prin lucra –
rea harului dumnezeiesc. Harul
odihnește în omul care-și vede pr o-
priul păcat, care se îngrijește de ne –
putințele sale. Conștiința păcatului
face ca harul să vină să locuiască în
om, și atunci omul însuși devine
cea mai mare minune: Dumnezeu
cel netrupesc Se odihnește ca pre-
zență în el și Se arată prin el lumii
întregi. Vederea omului purtător
de Dumnezeu este vedere a lui Dum –
nezeu în om și aceasta este cea ma i
mare minune. Părinții Bisericii au
perceput lumea într-o continuă și
minunată radiere teofanică. Sensul
minunii este unul duhovnicesc,
pentru că, departe de a fi un acciden t
la nivelul legilor naturale (acestea
sunt descrieri rațional-omenești ale
unui comportament fenomenal,
care, în fondul său, este expresia
împlinirii unor rațiuni dumneze-
iești), Îl descoperă pe Creator. Prin
minuni sau, mai precis, prin con ti-
nua Sa minune, Dumnezeu îi (re-)
dăruiește lumii dinamismul său
originar și deopotrivă eshatologi c,
devenire întru „cer nou și pământ
nou”, prin care omul se împărtășeș-
te din viața Creatorului său.
Referințe:
l Migdal [1989], pp. 29-30; 2 Le-
meni-Ionescu [2007], pp. 337-339. A se vedea și: har, irațional.
mistagogie
(din gr. mystagogia = inițiere în
mistere)
Mărturisesc că nu voi spune toat e
cele descoperite de acel bătrân în
chip tainic [este vorba de Sfân-
tul Dionisie Areopagitul – n.n. ];
nici cele spuse, cum au fost înțelese
și înfățișate de el. Căci acela, pe
lângă că era […] dascăl a toată în-
vățătura, prin bogăția virtuții și
prin osteneala îndelungată și pri-
cepută cu cele dumnezeiești, se fă-
cuse slobod de lanțurile materiei și
de închipuirile ei. Ca urmare, avea
mintea luminată de razele du mne-
zeiești și, de aceea, în stare să vadă
îndată cele ce nu se văd de cei mulț i.
[…] Eu voi înfățișa numai câte păs –
trez în amintire și câte pot să în-
țeleg, în chip mai întunecos, dar cu
evlavie, prin harul lui Dumnezeu,
care luminează cele întunecoase 1.
Este mărturia Sfântului Maxi m
Mărturisitorul, în prefața Mistago-
giei sale, referitoare la felul în care
ținea să le înfățișeze altora cele pri –
mite ca înțelegere din partea lui
Dumnezeu prin propria sa experie n-
ță, respectiv ca urmare a predanie i
Părinților celor învățați de Dumn e-
zeu prin viața de rugăciune. Măr-
turia creștină este, prin excelență,
aceea a unei experiențe făcute po-
sibile prin harul dumnezeiesc, iar
condiția înțelegerii este aceea a cu –
rățirii inimii. Cel învățat în tainele
lui Dumnezeu este învățat nu atât
printr-un fel de gnoză de tipul ini –
țierii în cunoștințe, accesibilă, de teo lo gieminune, miracol mistagogie