Pr. Prof. Univ. Dr. Gyulai Mureșan Iosif [302318]

UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

PROGRAMUL DE MASTERAT PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Pr. Prof. Univ. Dr. Gyulai Mureșan Iosif

ABSOLVENT: [anonimizat] 2020

UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

PROGRAMUL DE MASTERAT PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ

CÂNTAREA BIZANTINĂ ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN EXPRESIA CREAȚIEI DASCĂLULUI DE PSALTICHIE MACARIE IEROMONAHUL

ABSOLVENT: [anonimizat] 2020

[anonimizat] a reprezentat o modalitate de a amplifica sentimentul religios prin intermediul artei. [anonimizat] o evoluție permanentă.

Muzica pe care astăzi o auzim în biserică a [anonimizat] ,,Leagănul Creștinismului”.

Astfel, [anonimizat]. Cântările devin astfel un mod de a exprima sentimentul religios prin sensibilizare. Ele reușesc să ridice sufletul și îl fac să trăiască rugăciunea.

[anonimizat]-se prin intermediul rugăciunii. Astfel, rugăciunea poate îmbrăca formă cântată sau rostită.

[anonimizat], se regăsește sub forma unei rugăciuni de laudă și preamărire a lui Dumnezeu. Prin intermediul cântării se combină mediul concret cu cel spiritual.

De-a lungul vremurilor tradiția muzicală bizantină s-a perpetuat prin intermediul tradiției orale și a [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat] a cărui activitate este responsabilă evoluția muzicii psaltice românești.

[anonimizat] a sârguinței cu care Ieromonahul Macarie a izbutit a răspândi noua metodă muzicală apărută în urma reformei hrisantice.

[anonimizat].

[anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat], personalități ale teritoriilor românești ce își aduc aportul în răspândirea muzicii psaltice de factură românească.

[anonimizat], accentul fiind însă pus asupra lucrărilor realizate de către acesta. Deși Macarie reușește a tipări doar 5 volume, [anonimizat], Egumenul Schitului Alunișul.

Cel de-al treilea capitol se concentrează asupra lucrării Irmologhionul. Pe lângă lucrarea Ieromonahului Macarie sunt prezentate noțiuni teoretice dar și volume ale altor autori. Anexate lucrării se regasesc fotocopii ale unui manuscris Irmologhion din secolul al XIX-lea, aflat în Biblioteca Mănăstirii Stavropoleos, dar și ale Irmologhionului Ieromonahului Macarie tipărit în anul 1823.

Muzica psaltică pe teritoriul românesc și reforma hrisantică

1.1. Despre muzica bisericească pe teritoriul românesc și în lume

Putem lua în calcul existența muzicii bisericești pe teritoriul țării noastre o dată cu încreștinarea acesteia. Astfel, religia creștină a apărut în această zonă încă din primele secole, iar spre deosebire de celelalte popoare, a luat naștere concomitent cu formarea sa.

De-a lungul timpului au fost scoase la iveală mărturii ale răspândirii religiei creștine, încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, începând cu secolul IV sunt cunoscuți martiri și misionari, diverse vestigii ale unor biserici și cimitire dar și diverse obiecte de cult ce au fost descoperite prin intermediul explorărilor arheologice. Acestea, prin multitudinea existenței lor dovedesc răspândirea pe teritoriul românesc a creștinismului, de-a lungul secolelor IV si IX.

Existența vestigiilor pune în valoare totodată faptul că religia creștină era un cult cu o popularitate răspândită. Având în vedere caracterul sacru, nu puteau lipsi din centrul acesteia imnele și psalmii, acestea circulând prin viu grai și prin intermediul melodiilor, cel mai probabil apropiate ca formă de cele din popor.

Creștinismul răsăritean a reprezemtat o sinergie bazată pe influențe ale culturii ebraice și elene cu cea orientală și slavă. Psalmii au fost în primă fază în limba greacă, ulterior adăugându-se limba slavonă veche. ,,Psaltirea” este prima carte tradusă în limba română, în secolul al XVIII-lea. Dat fiind acest fapt, Nicolae Iorga afirma ulterior că neamul românesc a fost ,,născut la ușa bisericii”.

Până în secolul al IX-lea pe teritoriile româneștia existat o influență catolică din punct de vedere al ritului închinării, urmând ca ulterior să fie înlocuit cu cel ortodox prin filiera bulgară. Slavona devine astfel limba folosită în liturghie înlocuind-o pe cea latină. Folosirea acestei limbi creează dificultăți în înțelegerea Evangheliei și asfel atrage totodată dificultăți și din punct de vedere al cântărilor. Muzica bisericească rămâne un bun inaccesibil tuturor credincioșilor până în secolul al XIX-lea când sunt puse bazele predării sale în școli. Din cauza faptului că oamenii au avut nevoia de a se apropia de Dumnezeu prin cântări a fost dezvoltată o formă spontană, sub formă de creație anonimă, în vederea apropierii de Creator. Au apărut astfel cântări precum colindele.

Sorgintea bizantină a muzicii bisericești românești pune în valoare faptul că în ciuda vicisitudinilor suferite de-a lungul timpului, poporul român a rămas unitar din punct de vedere al spiritualității și culturii.

Se impune o analiză a muzicii bizantine, dat fiind rolul ei modelator în unirea domeniului spiritual cu cel al conștiinței naționale. Astfel, se poate vorbi despre aceasta începând cu anul 395 când apare separarea dintre Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus. Apar astfel diferite trăsături ale muzicii bizantine față de cea gregoriană.

Între secolele IV-X înflorește muzica de origine sinagogală. Aceasta se dezvoltă pe baza textelor evanghelice și apostolice și a textelor psalmilor. Acest stil poetic și totodată muzical a fost considerat podoaba liturghei bizantine.

Dat fiind faptul că Bizanțul medieval a fost sursa formării acestei valoroase arte ea a,, fost numită ,,muzică bisericească bizantină” sau ,,ortodoxă”.

Cântarea bizantină poate fi considerată un organsm viu, format pe baza imnologiei antice: evreiască, grecească, asiatică și egipteană. Secolele VIII-X sunt cele în care muzica bizantină atinge apogeul prin dezvoltarea învățământului muzical și a pregătirii melozilor și melurgilor. Se va păstra așadar stilul ornamentat (melismatic) al muzicii evreiești, acesta fiind folosit în sinagogi și numindu-se stil papadic (astăzi acesta regăsindu-se în stilul utilizat de preotii ortodocși în cântări).

1.2 Muzica bisericească a secolului al XIX-lea

În zorii secolului XIX muzica sacră răsăriteana se afla în impas, fiind necesară o reformă care să vizeze conținutul cărților aflate la strană, modalitatea de instruire a cântareților dar și modificarea notației. Astfel, reforma începe odată cu anul 1805 și poartă numele de ,,reforma lui Hrisant’’- Hrisant fiind o figura dominantă a acesteia.

Anul 1814 reprezintă o nouă etapă în ceea ce privește muzica bizantină, reprezentând modernizarea acesteia.

Hrisant, Grigorie și Hurmuz sunt responsabili de elaborarea unui sistem semiografic operant, ei renunțând la o parte din semne. Astfel a fost redus numărul treptelor scării muzicale și a fost simplificată denumirea acestora. S-a renunțat la denumirile polisilabice în detrimentul celor monosilabice (pa, vu, ga, di, ke, zo, ni). Reforma s-a realizat sub egida Patriarhiei de la Constantinopol și a vizat toate palierele de organizare în virtutea limpezirii principiilor teoretice.

Necesitatea adoptării reformei a fost dată de faptul că sistemul de notație devenise complicat ca urmare a ornamentelor, ftorlalelor și formulelor ritmico-melodice. Pe de altă parte, în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, protopsalții Catedralei Patriarhale erau deseori și muzicieni ai curții, fapt ce permitea o întrepătrundere a elementelor laice în cântare a religioasă.

Muzica bisericească a Țării Românești și a Moldovei se asemăna la începutul secolului al XIX-lea cu cea a celorlalte popoare din Balcani: monodie ce putea fi însoțită de ison, de cele mai multe ori fiind cântată de bărbați, singuri sau organizați în corale de mici dimensiuni ce erau repartizate de-a lungul celor două abside laterale ale bisericii, sub modelul cântărilor din biserica patriarhală de la Constantinopol.

Cea mai uzitată limbă de cult era limba română însă limba greacă deținea poziția cea mai onorantă. Astfel, exista un număr redus de cântări românești cu notație muzicală iar în ceea ce privește cântările antifonice bilingve, acele stihuri de ordin impar erau în limba greacă.

Pe teritoriul țărilor române Petru Efesiul este cel care aduce noua modalitate de organizare a muzicii psaltice. Astfel în 1816 înființează Școala de psaltichie de la Biserica Sf. Nicolae-Șelari. În cadrul acesteia Anton Pann, Panait Enghiurliu și Macarie Ieromonahul deprind noua modalitate de abordare a muzicii bizantine.

Pe lângă activitatea de ordin didactic, Petru Efesiul a întemeiat și o tipografie dotată cu caractere muzicale, realizând astfel printre primele tipărituri de muzică psaltică din lume. În cadrul acesteia tipărește în 1820 în limba greacă Noul Anastasimatar și Doxastarul prescurtat al lui Petru Lampadarie Peloponezianul.

Prima școală de muzică în limba română ce urmărea noua notație a fost înființată de mitropolitul Dionisie Lupu. În cadrul acesteia a fost ales profesor Macarie Ieromonahul, fiind unul dintre cei mai erudiți călugări aflați în subordinea mitropoliei Ungrovlahiei.

Macarie a realizat traducerea și adaptarea cântărilor în limba română prin intermediul noii metode. Astfel, în 1823 tipărește la Viena o lucrare teoretică de mici dimensiuni și două cărți de cântări (Anastasimatarul și Irmologhionul). Realizează după revenirea în țară alte două volume de cântări. Pe lângă adaptările și traducerile realizate, Macarie inserează în volume și câteva cântării compoziții proprii, multe altele însă, rămânând netipărite.

Încă de pe vremea lui Petru Lampadarie, Daniil protopsaltul sau Ioan protopsaltul, se simțea necesitatea noii sistime, aceasta fiind oficializată odată cu anul 1814. Pe lângă punerea în aplicare a reformei hrisantice a existat și un proces de românizare a cântărilor. Evoluția psaltichiei românești este puternic influențată de cărțile Teoreticon, Anastasimatar și Irmologhion ale ieromonahului Macarie.

Secolul al XIX-lea a cunoscut o impresionantă dezvoltare culturală, muzica nefăcând excepție. La inceputul secolului un mare rol l-a avut Anton Pann, acesta acordând deosebită importanță folclorului muzica și muzicii religioase.

Așadar, în țările române reforma muzicii psaltice ia avânt odată cu venirea lui Petru Efesiul, acesta fiind format în cadrul Școlii de psaltichie de la Constantinopol condusă de către Hrisant Protopsaltul Arhimandritul, Grigorie Levitul Lampadarie și Hurmuz Hartofilax.

Noua modalitate de abordare a muzicii bizantine este popularizată cu succes de către doi dintre discipolii lui Petru Efesiul, Macarie Ieromonahul și Anton Pann. Pe lângă aceștia, o serie de protopsalți-compozitori ai secolului al XIX-lea au adus contribuții importante muzicii bisericești românești:

-Ion Popescu-Pasărea- pe lângă activitatea de compozitor și cântăreț bisericesc este cunoscut și ca profesor, editor și publicist. L-a avut profesor pe Ștefanache Popescu, acesta fiind de asemenea elev al lui Anton Pann.

-Ghelasie Basarabeanul, elev al ieromonahului Macarie, profesor și compozitor, autor al doxologiei pe glasul V.

-Neagu Ionescu și Nicolae Severeanu;

-Dimitrie Suceveanu, cunoscut mai ales pentru tipărirea Idiomelarului unit cu Doxastarul;

– Nectarie Frimu (ulterior arhiereul Nectarie Frimu), autor al celor 3 tomuri ;i al unei antologii

-Iosif Naniescu , autor al răspunsurilor liturghice pe glasul opt folosite și în zilele noastre.

– George Ucenescu;

– Dimitrie Cunțan;

1.3 Primele lucrări tipărite de muzică bizantină în limba română

Un rol important în tipărirea primelor lucrări de muzică psaltică l-a avut Petru Efesiu. Acesta dându-și seama că procesul de învățare ,,după ureche” este anevoios, cu ajutorul sprijinului domnitorului și a unor negustori și cărturari, pune bazele primei tipografii de note musicale psaltice. Pe baza noului sistem muzical acesta va tipări 2 volume în limba greacă.

Ucenicii săi sunt cei ce vor reuși ulterior să tălmăcească în limba română cărțile de muzică bisericească. Astfel, Macarie Ieromonahul va reuși să tipărească în 1823 trei volume: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul. Aceste trei volume reprezintă primele tipărituri de muzică bizantină realizate în limba română, pe baza caracterelor chirilice.

Un rol important în redactarea primelor tipărituri în limba română a avut-o mitropolitul Dionisie Lupu, acesta însărcinându-l pe Macarie Ieromonahul cu prefacerea cântărilor confomr noii metode. Pe lângă adaptările realizate, Macarie a realizat și compoziții proprii ce au fost inserate în volumele tipărite.

Macarie Ieromonahul: Dascăl, profesor și compozitor

,,Sârguindu-mă zioa și noaptea, cu toată silința, spre a săvârși lucrul pentru care sînt trimis, cu toată întregimea și fără greșală.” (Macarie Ieromonahul, Theoreticon – prefață)

2.1 Viața și activitatea

Ieromonahul Macarie s-a născut cel mai probabil în anul 1770 în județul Ialomița, satul Perieți, iar alături de sora sa maica Justina (devenită ulterior stareță a Mânăstirii Viforâta) ia calea mânăstirii.

Fratele său, Voicu Periețeanu a fost cel care l-a însoțit în călătoriile la Viena, acesta îngrijindu-se de tipăriturile marelui dascăl având funcția de vornic.

Anul nașterii este relativ datorita faptului că nu există clar un document care să îl ateste. Iosif Naniescu consideră anul 1750 anul nașterii , iar I. Popescu Pasărea consideră anul 1880.

Ca urmare a faptului că are o deosebită înclinație către muzică și viața religioasă, încă din copilărie se inițiază în domeniul muzicii psaltice în cadrul Mânăstirii Căldărușani.

Se călugărește în vremea mitropolitului Dositei Filitti și ia numele de Macarie în cadrul acestei mânăstiri, mitropolitul fiind cel care îl inițiază în cunoașterea limbii grecești.

Învață muzică bizantină după metoda veche de la ucenicul dascălului Șerban, protopsaltul Țării Românești.

În momentul deschiderii școlii de musichie de către Petre Emanoil Efesiul, școală ce pregătea cursanții după noua sistimă agreată de către Constantinopol, Macarie Ieromonahul alături de Anton Pann, Costache Chiosea, Petru Enghiurliu își însușesc noua semiografie ce venea în ajutorul cântăreților de muzică psaltică prin clarificarea noțiunilor. Astfel, urmează cursurile școlii de muzică bisericească Efesiu la Biserica Sfântul Nicolae Șelari între anii 1817-1818.

Mitropolitul Dionisie Lupu îl desemnează dascăl de muzichie în cadrul unei școli de pe lângă Mitropolia din București. Această școală ia ființă la inițiativa episcopilor losif al Argeșului și Constandie al Buzăului, aceștia fiind și cei care îl propun pe Macarie să ocupe această funcție.

Ulterior vor fi reînființate mai multe asemenea școli, Macarie primind funcția de inspector al acestora.

Alături de Nil Popescu pleacă la Buda, fiind trimis de mitropolit în vederea tipăririi cântărilor bisericești românite. Dat fiind faptul ca izbucnește Revoluția lui Tudor Vladimirescu, Macarie este nevoit a se retrage în Sibiu unde primește sprijinul familiei lui Constantin Hagi Pop ce avea legături cu toate centrele apusene, deținând o casă de comerț.

Călătorește spre capitala Austriei iar în data de 10 februarie anunță prin intermediul unei scrisori familia ce i-a oferit sprijinul faptul că a fost încheiat un contract în vederea tipăririi lucrărilor.

În 1823 sunt tipărite așadar primele cărți în limba română de muzică psaltică: Theoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul. Deși inițial în momentul plecării la Buda dorea să tipărească Anastasimatarul și Irmologhionul, Macarie tipărește și lucrarea de gramatică denumită „Theoreticon”.

Se consideră că imposibilitatea tipăririi cărților la București se datorează pe de-o parte faptului că Petru Efesiul s-a opus tipăririi cărților de muzică psaltică într-o altă limbă decât cea greacă. Acesta scosese primele tipărituri de muzică bisericească din lume în limba greacă.

Pe de altă parte un alt motiv poate fi izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 ce a determinat tiprografii să renunțe la activitate.

Datorită faptului că a dorit să tipărească în București, Macarie a încercat să creeze o asociație și tipografie, pentru asta fiind redactat un contract cu clauze între meșterul turnător de litere ce îl ajutase și pe Petru Efesiul în realizarea tiparului ( Serafim Christodulos) și Panait Enghiuliu.

Se va întoarce în București în 1823, urmând a devolta și organiza învățământul psaltic în limba română, fiind promotor al reformei hrisantice. Se bucură de recunoaștere,fiind considerat un profesionist al muzicii bizantine, motiv pentru care este trimis în teritoriu pentru a îndruma cântăreții.

Este numit „epistat al școlilor de musichie”, urmând a verifica dascălii ce predau la vremea respectivă în cadrul școlilor din orașele centre județene din Țara Românească (Craiova, Caracal, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Cerneți, Pitești, Câmpulung Muscel, Târgoviște, Ploiești, Buzău și Focșani).

În calitate de inspector al școlilor de muzică bizantină, Macarie redactează instrucțiunile denumite „Ponturi 18 cătră dascălii de musichie ce sunt orânduiți ca să pardosească atât aici în poliția Bucureștenilor cum și afară prin județe în ce chip au să urmeze de la început până la sfârșirea mathimilor”, acesta fiind considerat primul primul document oficial didactico-metodic în istoria pedagogiei muzicale românești. Lucrarea se adresează atât ucenicilor cât și dascălilor și reglementează organizarea claselor, a orelor de curs, orarul, programa și materialul didactic folosit.

Anul 1827 este cel în care este tipărit Tomul al doilea al Antologiei, urmând ca în 1829 să plece din București pentru a se stabili o perioadă la Iași, fiind numit egumen la Mănăstirea Bârnova. Renunță la această funcție și se mută în anul 1831 la Chinovia de la Neamț, unde până până în anul 1833 este dascăl și conducător al Școlii de cântăreți

În 1834 se va muta la Mănăstirea Căldărușani în cadrul căreia va deveni tipograf-corector iar mai apoi director al tipografiei înființate de către mitropolitul Grigorie Dascălul. Un an mai târziu însă se va îmbolnăvi și va deveni imobilizat la pat, intrând sub supravegherea sorei sale, Justina la Mânăstirea Viforâta, loc în care va adormi întru cele veșnice în toamna anului 1836. Manuscrisele le predă înainte de a-și da obștescul sfârșit Episcopului Chesarie al Buzăului .

Este îngropat în dreapta zidului Mânăstirii Viforâta după rânduiala călugărească, ulterior fiindu-i mutate osemintele în cimitirul mânăstirii, loc în care se găsesc și în zilele noastre.

Lucrările tipărite ale marelui dascăl de psaltichie

Doar cinci dintre lucrările Ieromonahului Macarie au fost tipărite în timpul vieții sale, celelalte au rămas în manuscris. Cele cinci opere tipărite sunt:

Theoreticonul- considerat a fi prima carte de teoria muzicii în limba română. Lucrarea este tipărită în anul 1823 la Viena, împreună cu Anastasimatarul și Irmologhionul.Având dese ediții în secolul al XIX-lea- fiind folosită în acea vreme ca manual, cartea apare în 1976 reeditată , varianta apărută sub îngrijirea lui Titus Moisescu având scopul de a readuce în lumină personalitatea și contribuția marelui psaltt, fiind destinată cercetării.

Textul operei nu este o lucrare originală ci mai degrabă o traducere, Nicolae M. Popescu indicând ca sursă ms. gr. 761 BAR, semnat de Theodoros Gherasimou și datat 1820. Cu toate acestea T. Moisescu ia în calcul ca Ieromonahul Macarie să fi fost inspirat de lucrarea tipărită de către Chrisant de Madit tipărită în anul 1821.

Theoreticonul are marele merit de a răspândi noua teorie muzicală, fiind o resursă de bază din punct de vedere teoretic pentru muzica psaltică a secoluluin XIX-XX. Deși lucrarea ulterioară vizează teoria muzicală, cea a lui Anton Pann oferă comentarii și explicații lămuritoare, Theoreticonul Ieromonahului Macarie a reprezentat unul dintre cele mai căutate și reeditate manuale.

Astfel este prezentată teoria glasurilor bisericești în capitolele 9-17, pentru fiecare glas fiind rezervat câte un capitol. Capitolul al 9-lea este denumit ,, Pentru glasurile bisericești” și punctează aspectele generale precum tipurile glasurilor, genurile și sistemele muzicale, stilurile muzicale, genurile și sistemele.

Lucrarea Ieromonahului Macarie are ca model versiunea grecească tipărită de către Petros Manouil Efesios.

Anastasimatarul tipărit de către marele dascăl de psaltichie a apărut la 3 ani după cel tipărit de către profesorul său, Petru Efesiu. Lucrarea apărută la Viena conținea 300 pagini, cuprinzând cântările Învierii Vecerniei de sâmbătă seara și ale Utreniei de duminică dimineața.

Lucrarea urmărește traducerea textului grecesc al Anastasimatarului lui Petru Lampadarie iar la nivel de muzică este folosită lucrarea lui Petru Efesiul. Deși ediția Ieromonahului Macarie se aseamănă din punct de vedere muzical cu cea a lui Petru Efesiul există anumite cântări unde marele dascăl de psaltichie a înlocuit cu totul formulele de cadență ale ediției grecești. Totodată, există pasaje ce se aseamănă cu cele din Anastasimatarul lui Mihalache Moldovlahu.

Cântările Vecerniei cuprind ,,Doamne, strigat-am…’’, ,, Să se îndrepteze…’’, stihurile, 8 stihiri, Dogmatica, stihirile Stihoavnei de la ,,Slavă… Și acum…’’, ,,Troparul Învierii’’.

Slujba utreniei avea următoarele cântări: Sedelnele, Ipacoiul, Antifoanele, Prochimenul, Laudele, Svetilnele și Voscrenele, iar la Sfânta Liturghie lucrarea cuprindea Fericirile.

Prin lucrarea Ieromonahului Macarie se popularizează cântarea psaltică (după noua metodă) în limba română, având la bază lucrarea lui Petru Efessiul, acesta la rândul său bazându-se pe ediția lui Petru Lampadarie, cel din urmă fiind influențat de lucrarea cu același nume a lui Hrisaf.

Irmologhionul sau Catavasieriul muzicesc în a cărui alcătuire se află catavasiile praznicilor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Triodului și ale Penticostarului, lucrare ce conține 220 pagini.

Irmoasele cântării a IX-a de la Catavasiile sărbătorilor împărătești ce sunt folosite și în zilele noastre drept axioane praznicale în cadrul Sfintei Liturghii sunt compuse de către Macarie, acesta nefiind mulțumit de cele traduse după Petru Lampadarie. Aceste compoziții sunt considrate a fi cele mai renumite compoziții, fiind cântate și în zilele noastre fară modificări.

Meritul Marelui Dascăl constă și în faptul că acesta a tradus și adaptat în grai românesc toate Catavasiile în tactul stihiraric. Pe lângă aceasta, sunt așezate pe note la unele praznice și Canonul al II-lea, chiar și al III-lea. Sunt prezentate la multe dintre catavasii două variante ale irmosului de la cântarea a IX-a (in tact irmologic și stihiraric).

Lucrarea conține de asemenea și Canonul Pavecerniței din Sâmbăta Sfântului și Dreptului Lazăr (glasul 1), Cântarea a IX-a din Canonul Bunei Vestiri (glasul 4), cântări la Deniile din Săptămâna Pătimirilor: Sedelnele de la Utrenie, Tripesneț, și prima strofă a fiecărei dintre cele trei stări ale Prohodului.

Sunt prezentate și prezintă podobiile celor opt glasuri, în tactul irmologic- întâlnite cel mai des în slujba Vecerniei și Utreniei dar și și Antifoanele glasului 5.

Tomul al doilea al Antologiei a fost tipărit în anul 1827 la București, în vremea domniei lui Grigorie Dumitru Ghica Voievod. Lucrarea are 3 file nenumeroate pe care se regăsesc foaia de titlu și prefața, urmate de 435 pagini.

Volumul debutează cu cântări ale Utreniei ,, Dumnezeu este Domnul.. ’’, Troparele Învierii pe cele 8 glasuri, Troparele de la Utreniile Deniilor din Săptămâna Pătimirilor, Binecuvântările Învierii, Polielee: Robii Domnului pe mai multe glasuri, Cuvânt bun pe glasul 7 varis, Robii Domnului – stihuri alese pe mai multe galsuri, La râul Babilonului. . După fiecare Polieleu este Slavă…Și acum… pe larg, cu cratimă (terirem). Lucrarea conține de asemenea și ,, Toată suflarea’’, ,, Slavă… ’’, ,, Ușile pocăinței’’, ,, Și acum… ’’, ,, În calea mântuirii.. ’’, ,, Ceea ce ești mai cinstită… ’’, ,, Toată suflarea… ’’, trei Axioane, ,, Lumină lină’’, ,, Robii Domnului…’’, cele 11 Voscresne și cântări la slujba cu Arhiereu.

Prohodul Domnului este ultima lucrare tipărită și este realizată asemeni cântărilor grecești. A ieșit de sub tipar la Buzău în 1836. Acesta se cântă în Vinerea Patimilor, la priveghere și de-a lungul timpului au existat numeroase încercări de traducere.2

2.3 Lucrări rămase în manuscris

Pe lângă lucrările ce au văzut lumina tiparului există și o serie de alte lucrări ce au rămas păstrate în manuscris. Acestea au fost predate de către Macarie surorii sale, Justina Periețeanu, stereța Mânăstirii Viforâta pentru a fi predate ulterior episcopului Chesarie al Buzăului. În cele din urmă manuscrisele ajung în anul 1894 în posesia Academiei Române. Acestea sunt următoarele:

Stihirarul lui Manuil Hrisaf, ce cuprinde cântări la ceasurile Nașterii, Botezului și Patimilor Domnului, Troparele Capului Sfântului Ioan, cele XI Voscresne și alte cântări de la Vecernie pe cele opt glasuri.

Papadichie- colecție de cântări în stil papadic.

Irmologhion Calofonicon ce conține cântări ce se pun la diferite sărbători sau evenimente precum tunderea în monahism, sfințirea unui lăcaș, procesiuni, primirea unui Arhiereu.

Pricestiniar- colecție ce cuprinde chinonicele pe tot anul, majoritatea fiind traduse din limba greacă, existând totodată și câteva compoziții proprii.

Liturghier- lucrare ce conține și heruvicele săptămânii în limba română și greacă.

Antologhion- cuprinde cântări ale Ieromonahului Macarie caprecum: Fericit bărbatul, glasul VIII; Binecuvântările Invierii, glasul V; Doxologiile SfântuluiAmbrozie; răspunsurile la Sfânta Liturghie de Petre Lampadarie glasul VIII; Slava de la stihoavna Vecerniei Duminicii lăsatului sec de carne: „Vai mie înnegritule suflete” glasul VIII, toate fiind alcătuite de către marele dascăl de psaltichie

2.4 Volume ce conțin compoziții și traduceri ale Ieromonahului Macarie

Pe lângă aceste lucrări tipărite de către marele dascăl de psaltichie, există și câteva volume netipărite de către el personal, însă care conțin atât traduceri cât și compoziții ale sale. Deși printre aceste cărți găsim și lucrări ale altor autori, fiecare foaie de titlu ale tipăriturilor menționează ca autor doar ,,Macarie Iromonahul dascăl de musichie’’.

Tomul întâiu al Antologiei este un volum ce în mare parte conține opera lui Macarie Ieromonahul, însă pe lângă aceste conține și lucrări ale unor autori precum Anton Pann, Nectarie Frimu, Petru Efesiu. Volumul prezintă în partea de început elemente de natură teoretică precum semnele utilizate în muzica psaltică, cele temporale, ftoralele, scara enarmonică și cea a ftoralei nisabur.

Volumul conține cântări ale Vecerniei, la Laudele Utreniei, irmosul și cântări la Sfânta Taină a Cununiei, urmate de paisprezece file albe și Antologia propriu-zisă.

Spre deosebire de volumul al II-lea al Antologiei, lucrarea începe cu cântările Vecerniei : ,,Veniți să ne închinăm…’’, ,,Fericit bărbatul.. ’’ și ,,Lumină lină’’. Urmează apoi Cântările Treimice, Binecuvântările Învierii și mai multe tipuri de Polielee. Volumul cuprinde ,,Toată suflarea’’ de Iacov Protopsaltul, Psalmul 50, Doxologii în mai multe variante, Irmoase calofonice ale lui Petru Efesiu și Macarie Ieromnahul. Se regăsesc de asemenea Prochimenele din Postul Mare, ,,Ușile pocăinței’’, ,, cântări la Canunul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul’’, cântări la Denia Acatistului, cântări la Deniile din Săptămâna Pătimirilor și cântări la Învierea Domnului.

În același volum se regăsesc legate și lucrările Irmologhiu sau Catavasier și Rânduiala Sfintei și Dumnezeeștii Leturghii, toate apărând în anul 1856 la Buzău.

Irmologhiul sau Catavasierul- lucrare ce conține toate Irmoasele sau Catavasiile Sărbătorilor Împărătești de peste an, Troparile, Condacile și Ecsapostilariile alături de Axioanele Părintelui Ieromonahului Macarie.

Lucrarea conține Catavasii pe scurt cu Irmosul Cântării a IX-a pe larg, Doxologii pe toate glasurile traduse de către Anton Pann. Este copertată de sfinția sa Părintele Ieromonahul Serafim în anul 1856, în tipografia Sfintei Episcopii Buzău.

Rânduiala Sfintei și Dumnezeeștii Leturghii- lucrare realizată în anul 1856 în tipografia Sfintei Episcopii Buzău. Volumul conține cântări ale Sfintei Liturghii: Antifoanele, ,, Sfinte Dumnezeule… ’’, Heruvice pe toate glasurile, Răspunsurile Mari, Chinonice săptămânale, duminicale, Răspunsuri Mari și Axioane la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, cântări la Sfânta Liturghie a Darurilor înainte sfințite, terirem-uri.

Anastasimatar- volum tipărit în Tipografia Sfintei Episcopii Buzău în anul 1856 realizat după modelul realizat inițial de către Dascălul de musichie. În prefața realizată de către Episcopul Buzăului D.D Filotei acesta menționează truda lui Macarie, considerând că munca sa realizată pe parcursul vieții în slujba muzicii psaltice îl arată ca fiind vrednic de pomenire.

Teoreticon- lucrare ce cuprinde următoarea prezentare în pagina de titlu: ,, Teoriticon sau privire cuprinzătoare a meșteșugului Musichiei Bisericești, după așăzământul Sistimii cei noă. Acum adoa ediție tipărit în zilele prea Înălțatului nostru Prinț Alecsandru Dimitrie Ghica Caimacanul Țării Românești. Cu binecuvântarea, râvna și toată cheltuiala iubitoriului de Dumnezeu Episcop al sfintei Episcopii Buzău … D. D. Filoteiu’’.

Volumul este tipărit în 1856 în tipografia Sfintei Episcopii Buzău și are conținutul identic cu lucrarea apărută la Viena a lui Macarie, singura diferență fiind faptul că nu se regăsesc scările intervalice, planșele cu scările glasurilor.

Aceste cărți au fost realizate din necesități practice, fiind necesară retipărirea cântărilor românite de către cei doi mari dascăli. Un rol important avându-l Episcopul Filotei al Buzăului împreună cu Ieromonahul Serafim, Egumenul Schitului Alunișul ce au retipărit creația lui lui Macarie Ieromonahul adăugând și alte cântări traduse sau compuse de alți dascăli români.

2.5 Contribuția adusă muzicii psaltice de către Ieromonahul Macarie

Dragostea față de muzica psaltică și viața religioasă l-a adus pe viitorul mare Dascăl de psaltichie încă de la început în sânul mânăstirii, talentul nativ și credința călăuzindu-l în descoperirea tainelor muzicii bizantine.

Atât compozițiile proprii cât și traducerile au melodia lină, fără intervale survenite brusc, lucru ce potențează rugăciunea, cântarea curgând lin.

Cunoașterea celor două metode de abordare a muzicii psaltice l-au ajutat pe Ieromonahul Macarie să se remarce ca bun teoretician, școlile absolvite dar și funcțiile deținute certificând faptul că era un profesionist al domeniului.

Marele dascăl de psaltichie se remarcă drept un iubitor de neam și patrie, tipărind lucrări pentru toate așezările românești, numărul acestora fiind în funcție de dimensiunea ținuturilor acestora. Ar fi dorit să ofere în mod gratuit cărțile tipărite.

Pe lângă creația tipărită dar și cea care se regăsește în manuscrise, Macarie a fost și primul compozitor de imnuri școlare al secolului XIX. Un exemplu este melodia ,, Cântarea dimineții”. Aceasta se află printre cele mai frecvente partituri ce se regăsește în manuscrisele și publicațiile muzicale neobizantine. Autorul poeziei este Ion Heliade Rădulescu, Macarie realizând prima versiune muzicală pe glasul al optulea în jurul anului 1825. Este de asemenea compozitorul melodiei cântecului „Deschide-te gură, cântă”, versurile aparținându-i lui Barbu Paris Mumulean.

Un mare merit îl are în curățirea cântărilor de elementele străine, dându-le iz românesc prin potrivirea lor cu gustul și genul muzical preferat de poporul român. Un exemplu sunt melodiile axioanelor praznicale, al catavasiilor de la la Întâmpinarea Domnului dar si Canonul Floriilor. Cântările sub această formă au un grad ridicat de unicitate, neregăsindu-se la niciuna dintre bisericile orientale.

Prin contribuția sa, Ieromonahul Macarie a ajutat la răspândirea muzicii psaltice pe teritoriul românesc prin realizarea tiparului psaltic în limba română, dar și prin promovarea noii teorii muzicale. Se poate spune astfel că a alungat cântarea străină din Biserică.

Creația sa din domeniul muzicii bizantine dar și tipărirea cadrului teoretic reprezintă baza creațiilor ulterioare, cărțile sale de psaltichie reprezentând manualele ce au pregătit generații de cântăreți de muzică bisericească. Talentul, credința și dragostea față de neam și Biserică au fost elementele care l-au ghidat pe marele dascăl în vedere propagării cântării psaltice.

Reforma hrisantică și Irmologhionul marelui dascăl de psaltichie

3.1 Irmologhionul în context istoric

Cuvântul ,,irmos” își are originea în limba greacă (Ειρμός) și se referă la o strofă ce folosește drept model din punct de vedere muzical pentru următoarele strofe. De regulă sunt patru la număr și alcătuiesc o odă. Dacă sunt în număr de nouă, aceste ode alcătuiesc un canon, acesta avându-și locul în cadrul slujbei utreniei.

Fiecare dintre ode parafrazează anumite cântări biblice, irmosurile aducând referiri către acestea. Putem spune faptul că mai multe ode alcătuiesc un canon, fiecare dintre acestea având un irmos ce reprezintă modelul pentru strofele ce îl urmeză.

Putem spune așadar ca o colecție de nouă ode alcătuiesc un canon, în analogie cu cele nouă cîntări biblice, fiind structurate astfel:

Oda 1: Cântarea lui Moise după trecerea prin Marea Roșie (Ieș. 15, 1-19);

Oda 2: A doua cântare a lui Moise, înainte de moartea sa (Deut. 32, 1-43);

Oda 3: Rugăciunea Anei, mama lui Samuil (I Regi 2, 1-10);

Oda 4: Rugăciunea prorocului Avacum (Avac. 3, 2-19);

Oda 5: Cântarea prorocului Isaia (Is. 26, 1-21);

Oda 6: Cântarea prorocului Iona, în pântecele chitului (Iona 2, 3-10);

Oda 7: Rugăciunea celor trei tineri în cuptorul de foc al lui Nabucodonosor (Dan. 3, 26-45 și 52-56);

Oda 8: Cântarea celor trei tineri – continuare (Dan. 5, 57-88);

Oda 9: Cântarea Sfintei Fecioare Maria (Lc. 1, 46-55) și a lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul (Lc. 1, 68-79).

În practica liturgică s-a renunțat la cea de a 9-a odă, nefiind în concordanță cu simbolistica Utreniei Învierii din punct de vedere dogmatic. Această odă se regăsește în cadrul canoanelor Triodului, mai ales în cel al Canonului cel Mare, atribuit lui Andrei Criteanul.

Așadar, Irmologhionul bizantin este un manuscris muzical ce conține o colecție de irmoase ale odelor conținute de canoane și chiar și a unor canoane întregi. Putem spune că acest tip de manuscris are rolul de a ușura învățarea cântării canoanelor prin raportarea la irmoase ce reprezintă astfel strofe model.

Tipologia modurilor de organizare a irmologhioanelor este strâns legată de evoluția în timp a acestora. Irmologhioanele medievale se pot împărți în două grupe, în funcție de organizarea internă a canoanelor și de organizarea pe ehuri, ca elemente fundamentale de construcție. De fapt, cele două tipuri ale irmologhioanelor derivă din această subdiviziune internă a ehurilor.

1). Un prim tip îl constituie irmologhioanele organizate în ordinea canoanelor (consemnate în cadrul literaturii internaționale de specialitate prin intermediul abreviației Ka O). În cadrul acestui tip, irmoasele sunt notate pentru fiecare odă a unui canon, astfel: irmosul Odei 1 a primului canon este urmat de irmosul Odei 2 a aceluiași canon, până la epuizarea lor. Urmează apoi irmoasele fiecărei ode a canonului al doilea, al treilea ș.a.m.d. conform aceluiași principiu, valabil pentru fiecare eh în parte, de la ehul 1 autentic și până la ehul 4 plagal. Evoluția acestui model de organizare poate fi urmărită, în perioada bizantină, în trei stadii.

1.1). Irmoasele din primul stadiu sunt plasate între secolele X-XII, fiind reprezentate prin cinci din cele mai vechi codice, în notație Chartres și Coislin, numită și paleobizantină. Manuscrisele din această perioadă conțin un număr relativ mare de canoane (aprox. 40) pentru fiecare eh în parte, ceea ce determină existența a 300-350 canoane și 2500-3000 irmoase pe ansamblul fiecărui manuscris.

1.2). Al doilea stadiu este reprezentat de irmologhioanele din a doua jumătate a secolului al XII-lea și cele scrise până la sfârșitul secolului al XIII-lea. În această perioadă, proprie notației rotunde (notația mediobizantină) se poate observa o reducere drastică a numărului de canoane, care sunt situate în jurul cifrei de 20-25 pentru fiecare eh, ceea ce reprezintă un număr total de 1200-1600 irmoase. Autori reprezentativi aiacestei perioade sunt: Andreas Krites, Germanos Patriarhul, Theodoros Stoudites, Ioannes Monahul (Damaskenos), Kosmas Monahul ș.a., unii dintre ei prezenți și în manuscrisele paleobizantine.

1.3). Stadiul final al evoluției irmologhioanelor de tip Ka O din perioada medievală este concretizat prin existența manuscriselor din secolul al XIV-lea și al XV-lea, până la 1453, anul căderii Constantinopolului, dar cu proiecții până în secolul al XVII-lea, la autori precum Chrysaphes o Neos, Germanos Arhiereul Neon Patron și Balasios Preotul. Aceste manuscrise sunt consemnate prin notația neobizantină (koukouzeliană), păstrată până la începutul secolului al XIX-lea, când a fost înlocuită de cea hrisantică. În intervalul de timp menționat se produce o nouă reducere a numărului de canoane, corespunzător fiecărui eh, astfel încât manuscrisele acestei epoci conțin 12-15 canoane pentru un eh, sau 100-120 canoane în general, respectiv 800-1000 irmoase.

Se presupune că reducerea numărului de irmoase a fost, în fapt, mai drastică decât o arată statistica, deoarece un anumit procent al irmoaselor copiate acum, lipseau din manuscrisele celui de-al doilea stadiu, putând fi localizate doar în primul, cel mai timpuriu.

Se impune, astfel, un nou model de irmologhion, „prescurtat”, care se va numi, începând cu secolul al XVII-lea, catavasier. Acest tip de manuscris va conține catavasiile Praznicelor Împărătești, ale Maicii Domnului și ale sfinților, circumscrise celor trei mari perioade liturgice ale anului bisericesc: Octoihul, Triodul și Penticostarul. Alături de acestea se întâlnesc frecvent și unele canoane ale Octoihului, Triodului și Penticostarului, alături de prosomii, catisme, antifoane și exapostilarii, prezente în manuscrise tot datorită acelorași rațiuni practico-didactice expuse mai sus.

Evoluția catavasierului poate fi urmărită până la începutul secolului al XIX-lea, prin contribuția decisivă pe care au avut-o la cristalizarea acestui tip de manuscris atât cei trei autori pe care i-am semnalat (Chrysaphes, Germanos Neon Patron și Balasios Preotul), ca exponenți ai secolului al XVII-lea, cât și alți doi autori (Petros Lampadarios Peloponnesios și discipolul său, Petros Byzantios), ca reprezentanți ai secolului următor. Importanța contribuției lor este demonstrată și de faptul că irmologhioanele lor au fost transcrise în notație hrisantică încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea de doi dintre cei trei dascăli ai Reformei (Gregorios Protopsaltes și Hourmouzious Hartophylax).

2). Al doilea tip de irmologhioane bizantine sunt cele în care irmoasele sunt așezate în ordinea odelor (catalogate în muzicologia bizantină accidentală prin abreviația Od O). Mai concret, irmoasele sunt așezate în ordinea odelor, corespunzător fiecăruia dintre cele opt ehuri, astfel: toate irmoasele corespunzătoare Odei 1 sunt grupate împreună, fiind urmate de irmoasele Odei 2 ș.a.m.d. până la parcurgerea tuturor celor nouă ode. Această subîmpărțire de 9 secțiuni este valabilă pentru toate cele 8 ehuri, care, la rândul lor, determină cele 8 mari părți ale acestui tip de manuscris.

Cele mai vechi (și, totodată, cele mai numeroase) irmologhioane de acest tip aparțin secolului al XII-lea, din care ne-au parvenit fragmente totuși prea mici pentru a ne putea forma o imagine asupra repertoriului aflat în uz în acea perioadă. Numărul manuscriselor din acest tip de irmologhion descrește în secolul al XIII-lea, ajungând la câteva în cel de-al XIV-lea, pentru ca, din secolul al XV-lea să nu ne mai parvină nici unul. Aceste irmologhioane pot fi considerate, în general, compilații ale repertoriului existent, conținând un număr relativ redus de irmoase corespunzătoare fiecărui eh. Împreună cu irmologhioanele de tip Ka O din a treia perioadă, ele conțin unele dintre irmoasele individuale care fuseseră omise în perioada celui de-al doilea stadiu al manuscriselor din această categorie (secolele XIII-XIV).

În privința filiației melodice, a transmiterii ethosului melodic de-a lungul secolelor, există mai multe păreri, încă neconciliate. Pe de o parte, cercetătorii occidentali ai primei generații de bizantinologi (H. J. W. Tillyard, C. Høeg, M. Velimirović), de cealalată parte, cercetătorii greci (S. Karas, Gr. Th. Stathis, I. Arvanitis), și-au susținut, în timp, cu asiduitate ideile. În timp ce muzicologii occidentali au afirmat lipsa totală de unitate dintre muzica bizantină medievală și cea ulterioară căderii Constantinopolului, cei greci susțin contrariul: continuitatea melodică și unitatea stilistică, pe temeiul tradiției muzicale neîntrerupte.

De asemenea, notația și transcrierile vechilor manuscrise continuă să ridice probleme muzicologilor bizantini. Transcrierile demarate în deceniul șase al secolului XX au fost stopate atunci când s-a constatat subiectivismul și relativitatea lor. Metoda de transcriere de la MMB fusese expusă în mod oficial în cadrul primei conferințe ținute la Copenhaga, în iulie 1931, la care au luat parte Høeg, Tillyard și Wellesz, pentru ca, în 1935, MMB să publice cartea lui Tillyard, Handbook of the Middle Byzantine Notation, cu un prim studiu subsidiar.

În cadrul facsimilelor, acestea au fost limitate la trei manuscrise, considerate reprezentative pentru perioada bizantină: GR-Aoi 470 și I-GR II, corespunzând celei de-a doua perioade a tipului de irmologhion Ka O (ambele în notație rotundă) și IL-Jgp Sabas 83, care corespunde celui mai vechi stadiu al aceluiași tip de manuscris (Ka O), consemnat prin intermediul vechii notații bizantine.

Stadiul actual al transcrierilor ține cont atât de experiența acumulată cât și de tradiția vie a interpretării cântărilor psaltice. După cum am menționat, muzicologii bizantinologi greci consideră tradiția cântării neîntreruptă, fiecare compozitor urmând, în mod firesc, pe urmele predecesorilor, potrivit conceptului mimeseis, considerându-se că tradiția scrisă s-a constituit pe baza tradiției orale, prin transcrierea acesteia pe cale directă, de la maestru la discipol.

3.2 Irmologhioane aflate în fondurile din România; tipuri, caracteristici, autori și manuscrise

Irmologhioanele aflate în fondurile românești sunt reprezentate, în general, prin manuscrise din secolele XVIII-XIX, cu câteva excepții: Ms. gr. 686 BAR (datat cu aproximație în secolul al XVII-lea), Ms. gr. 791 BAR (datat ante 1665) și Ms. gr. III-96 de la BCUME Iași (datat, de asemenea, în secolul al XVII-lea). Autorii sunt specifici fiecărui secol în parte: Balasios Hiereus, Germanos Neon Patron (prezenți în manuscrisele din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea) și Petros Lampadarios Peloponnesios (care apare în manuscrise începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atunci când creația sa muzicală a început să fie cunoscută și răspândită în arealul liturgic ortodox circumscris tradiției bizantine).

O excepție (în privința autorilor) o constituie Ms. gr. 791 BAR, în care se consemnează: „Începutul cu Dumnezeu cel Sfânt al Irmologhionului cuprinzând toate irmoasele necesare înfrumusețate de către dascălii cei noi”, fără a fi specificate numele acestora. Este interesant de observat faptul că I. D. Petrescu transcrie unul dintre canoanele prezente în acel manuscris (canonul de la Duminica Floriilor) în paralel cu ale trei, sinonime, extrase însă din manuscrise vechi bizantine și atribuite lui Kosmas Monahul.

Subliniem că irmologhioanele mai vechi, contemporane cu manuscrisele de la Putna din secolul al XVI-lea, nu s-au păstrat în bibliotecile din România și, de aceea, ne este greu să avansăm ipoteze legate de circulația unor repertorii în perimetrul liturgic românesc din acest secol. Prin urmare, ne vom limita la autorii prezenți efectiv în manuscrisele aflate în fondurile din țara noastră: Germanos Arhiereus Neon Patron, Balasios Hiereus și Nomophylax al Bisericii celei Mari (reprezentativi pentru manuscrisele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea), Petros Lampadarios Peloponnesios și, într-o mai mică măsură, Petros Byzantios (pentru cele din a doua parte a secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor). Opera celor doi autori menționați la urmă s-a păstrat și în transcrierile noii sistime, fiind prezentă în cele dintâi cărți de psaltichie tipărite în lume, în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, este clar că Irmologhionul argon compus de Petros Peloponnesios sau cel syndomon al lui Petros Protopsaltes Byzantios nu sunt contribuții originale ale lor ci, mai degrabă, aceste lucrări reprezintă sinteze și interpretări personale ale cântărilor păstrate din vechime, potrivit perpetuării tradiției scrise și a celei orale în muzica bizantină.

Trebuie amintit că interpretarea teoretică și practică a lucrărilor consemnate în manuscrise a constituit dintotdeauna principiul de bază al perpetuării tradiției, în contextul de semioralitate prin care atât una cât și cealaltă s-au transmis concomitent de la maeștri la discipoli.

Se cuvine să mai amintim contribuția autorilor români, începând cu Filothei sin Agăi Jipei (autor al celei dintâi Psaltichii românești), Șărban protopsaltul Țării Românești, Ioan sin Radului Duma Brașoveanu, Naum Râmniceanu, Mihalache Moldovlahul, Iosif Monahul de la Mănăstirea Neamț, încheind enumerarea cu Macarie Ieromonahul, cel care a desăvârșit procesul de românire a cântărilor psaltice, prin adaptarea lor la specificul limbii române, prin asimilarea și aplicarea consecințelor Reformei hrisantice, în contextul muzicii bizantine de la începutul secolului al XIX-lea.

În cele ce urmează voi prezenta câteva fotocopii ale unui manuscris Irmologhion din secolul al XIX-lea, aflat în Biblioteca Mănăstirii Stavropoleos, care cuprinde compoziții ale lui Petru Lampadarie.

Fig. 3.1

Fig.3.2

Fig.3.3

Fig.3.4

Fig.3.5

3 Irmolologhionul lui Macarie Ieromonahul

Într-un document redactat la București în anul 1820 găsim numele și semnătura preacuviosului sfințit Kir Macarie legate de o tovărășie întreită, din care mai făceau parte Serafim Hristodulo și Panaghioti Enghiurli. Contractul stipula obligațiile exacte ale celor trei parteneri pentru îndeplinirea unui scop foarte bine determinat: tipărirea primelor cărți de psaltichie în limba română.

În același an, Petru Efesiu avea să tipărească Anastasimatarul și Doxastarul, primele cărți de muzică bizantină tipărite până la acea dată. Nu știm care dintre iniațitive a deținut primatul (a celor trei sau a lui Efesiu), cert este că acesta din urmă a reușit să-și materializeze proiectul, în timp ce tovărășia părintelui Macarie nu și-a atins scopul, în pofida unui proiect, în aparență, bine conceput.

Atribuțiile celor trei asociați erau foarte clar împărțite: Kir Panaghioti era sponsorul, Kir Serafim, tipograful, iar preaînvățatul dascăl de musichie Macarie, ca cel mai bun cântăreț, atât pentru metoda veche cât și pentru cea nouă și cunoscător al limbii românești ca pe limba sa strămoșească, avea datoria să traducă în românește, după canoanele noii sistime, toate cărțile importante de cântări ale Bisericii Ortodoxe (Anastasimatarul, Irmologhionul – argon și syndomon -, Doxastarul – scurt și al lui Iacob – Antologhionul și Irmoasele calofonice).

Irmologhionul românit de Macarie Ieromonahul, tipărit la Viena în condițiile pe care le-am menționat, are la bază culegerea omonimă, bazată în principal pe cântările lui Petros Peloponnesios, care a circulat în manuscrise la începutul secolului al XIX-lea și a fost transcrisă în noua grafie de doi dintre promotorii Reformei hrisantice: Gregorios Protopsaltes și Hourmouzios Hartophilax, colecția celui de-al doilea văzând lumina tiparului în anul 1825.

Cântările Irmologhionului românit de Iosif Monahul de la Neamț tind să se apropie de varianta lui Macarie Ieromonahul, fapt determinat în primul rând de traducerea cântărilor aceluiași autor: Petros Peloponnesios. De aici se desprinde concluzia continuității stilistice, în timp, a cântărilor de tradiție bizantină, dar și cea a continuității stilistice perpetuate și după Reforma hrisantică. Cei trei dascăli promotori ai Reformei nu au făcut decât să interpreteze și să transcrie analitic textele predecesorilor lor, prin metode personale de exegeză, dar prin care se demonstrează, cu atât mai pregnant, tocmai esența vie a tradiției în transmiterea și păstrarea cântărilor.

Este important să remarcăm faptul că lucrarea tipărită de părintele Macarie apare cu doi ani înaintea celei grecești, fiind bazată, cum spuneam, pe manuscrisele care circulau intens în spațiul ortodox al acelor ani, în special pe varianta transcrisă de Gregorios Protopsaltes, apărută în manuscris încă din anul 1816. Argumentul care vine în sprijinul acestei afirmații se bazează pe faptul că, la o analiză comparată a celor două tipărituri se constată că în lucrarea tipărită de Macarie Ieromonahul lipsesc Catavasiile și celelalte cântări ce-i aparțin lui Hourmouzios Hartofilax, introduse ulterior de acesta în Irmologhionul tipărit în anul 1825, fiind prezente, în schimb, toate celelalte cântări, inclusiv cele ale lui Gregorios Protpsaltes și, bineînțeles, cele originale compuse de autorul român.

Conținutul cărții

Irmologhionul românit de Macarie Ieromonahul are următorul conținut:

Catavasii la Adormirea Prea Sfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Mariei (glas 1, pa, autor P. L. P.).

Catavasii la Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (glas 1, pa, ambele canoane, autor P. L. P.);

Catavasii la închinarea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (glas 1, pa, autor P. L. P.);

Catavasii la Sfânta și Luminata zi a Învierii Domnului Dumnezeu și Mântuitoriului nostru Iisus Hristos (glas 1, pa, autori P. L. P. și M.I. – Oda 9);

Catavasii la Dumineca Sf(â)ntului, slăvitului și întru tot lăudatului apostol Thomii (glas 1, pa, autor P. L. P.);

Catavasii la Botezul Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru

Iisus Hristos (ambele canoane, glas 2, pa – primul canon, vu – al doilea canon, autor P.L. P.);

Catavasii ce să cântă în Duminica Fiului celui curvariu (glas 2, pa, autor P. V.);

Catavasii la Întâmpinarea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (glas 3, ga, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9);

Catavasii la Buna Vestire a Sfintei Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Mariei (glas 4 leghetos, vu, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9 la sărbătoarea în Biserică a Maicii Domnului);

Catavasii la Sfânta și Dumnezeiasca Schimbare la Față a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (glas 4 leghetos, vu, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9);

Catavasii la Duminica întâi a Sfântului Post (glas 4 leghetos, vu, autor P. V.);

Catavasii la Duminica Stâlpărilor (glas 4 leghetos, vu, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9);

Catavasii la Sfânta Înălțare a Domnului Dumnezeu și Mântuitoriului nostru Iisus Hristos (glas 4 leghetos, vu, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9, 2 variante ale irmosului);

Alte Catavasii la Înălțarea Domnului Dumnezeu și Mântuitoriului nostru Iisus Hristos (glas 5, ke, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9);

Catavasii ce să cântă în Dumineca dintâi a Triodului (glas 6, vu, autor P. V.);

Catavasii ce să cântă la Duminica lăsatului de carne (glas 6, vu, autor P. V.);

Catavasii la Duminica Rusaliilor (glas 7, „de la ga”, autor P. L. P.);

Catavasii la Înălțarea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (glas 8, ga– Odele 1, 4, 5, 6; ni – Odele 3, 7, 9, autori P. L. P. și M. I. – Oda 9);

Catavasii în Sâmbăta Sfântului și dreptului Lazăr (glas 8, ga, autori G. P., P. V. și M. I. – Oda 9);

Catavasii la Miercurea înjumătățirii Praznicului (glas 8, ni, autori P. V., Georgiou tou Kritos și M. I. – Oda 9);

Cântări suplimentare semnate de Gregorios Protopsaltes

La Canonul Pavicerniții Sf(â)ntului și Dreptului Lazăr. Peasna 9 (glas 1, pa)

La Bunavestire. Peasna 4, 6, 8 (glas leghetos);

A Cinstitei Cruci (Oda 7, glas 8, ni);

Partea a doua – Canoanele Săptămânii Patimilor

În Sfânta și Marea Luni la Utrenie. Sedealna întâi, glas 1, di (cromatic), podobie „Mormântul Tău…”; glas 8, ni, podobie „Pre înțelepciunea și Cuvântul…”, autor G. P.; Tripesnețul, glas 2 „de la pa”, Odele: 1, 8, 9, autor P. L. P.;

În Sfânta și Marea Marți la Utrenie. Sedealna întâi, glas 4, di

(cromatic), podobie „Cel ce Te-ai înălțat pre Cruce…”; Sedealna a doua, podobie „Spăimântatu-s-au Iosif…”, glas 4, di (cromatic); Sedealna a treia, glas 8, ni, podobie „Pre Înțelepciunea și Cuvântul…”, autor G. P.; Tripesnețul, glas 2 „de la pa”, Odele 8, 9, autor P. L. P.;

În Sfânta și Marea Miercuri la Utrenie. Sedealna întâi, glas 3, ga, podobie „De frumsețea fecioriei tale…”; A doua Sedealnă, glas 4 „de la di” (cromatic), podobie „Degrab’ ne întâmpină…”; A treia Sedealnă, glas 1, di (cromatic), podobie „Mormântul Tău…”, autor G. P.; Tripesnețul, glas 2 „de la pa”, Odele 3, 8, 9, autor P. L. P.;

În Sfânta și Marea Joi la slujba Sfintelor Patimi. Tripesnețul, Oda 5, glas 6, vu; Oda 8, glas 6, pa; Oda 9, glas 6, pa; Sviatilna, glas 3, ga; autor P. L. P.;

În Sfânta și Marea Sâmbătă la Utrenie. Sedelnele, glas 1, di (cromatic), podobie „Mormântul Tău…”, autor G. P.; Canonul Sfintei Casiei, Odele 1-8, glas 6, vu, Oda 9, glas 6 „de la di” (după Oda 3, Sedealna „Mormântul Tău…”, glas 1 „de la di” (cromatic); La Epitafion, Starea întâi și Starea a doua, glas 5, pa; Starea a treia, glas 3, ga; Evloghitarii, glas 1, ke; autor P. L. P.;

Partea a treia

Podobiile de la Vecernie pe mare, precum să cântă în Sfânta lui Dumnezeu Biserica cea Mare (glasurile 1, 2, 4-8, autor P. L. P.);

Podobiile ce să cântă la Utrenie, pe Sedelne („De frumsețea fecioriei tale…”, glas 3, ga; „Fecioara astăzi…”, glas 3, ga „ca de la ni”; „Spăimântatu-s-au Iosif…”, „Degrab’ ne întâmpină mai nainte…”, „Cel ce Te-ai înălțat pre Cruce…”, toate pe glas 4, di – cromatic; „Pre Înțelepciunea și Cuvântul…”, glas 8, ni); autor P. L. P.;

Antifoane, glas 5, pa, autor P. L. P.;

Sviatilne („Cercetatu-ne-au pre noi…”, „Arătatu-s-au Mântuitoriul…”), ambele pe glas 3, ga „ca de la ni”;

Sfârșit și lui Dumnezeu celui în Troiță proslăvit, laudă.”

În continuare voi prezenta câteva fotocopii din Irmologhionul Ieromonahului Macarie tipărit în anul 1823.

Fig.3.6

Fig.3.7

Fig.3.8

Fig.3.9

Fig.3.10

Fig.3.11

Fig.3.12

Fig.3.13

Fig.3.14

Fig.3.15

Fig.3.16

Fig.3.17

Fig.3.18

Dacă muzica populară s-a păstrat și s-a transmis pe cale orală, etnomuzicologia românească identificând-o în manuscrise păstrate numai de la mijlocul secolului al XVII-lea (Codicele Caianu – 1652), muzica bizantină a lăsat urme mai îndepărtate, bibliotecile, arhivele și colecțiile din țara noastră conservând peste 250 de manuscrise din secolele X – XVIII, cărora li se pot adăuga numeroase alte consemnări în foarte vechi documente de epocă. Aceste manuscrise reprezintă pentru noi un adevărat tezaut național, ele atestând pe teritoriul statului nostru, din cele mai vechi timpuri, forme de cultură și artă care s-au manifestat sub cele mai diverse aspecte.

Muzica bizantină a fost o realitate obiectivă ce a împlinit – alături de filonul popular – dimensiunea spirituală a poporului român; ea s-a dezvoltat și s-a conservat într-un evident spirit tradițional, în biserică, în mănăstiri, unde dascăli și psalții, buni cunoscători ai meștesugului cântării și scrierii, au deschis școli pe lângă locașurile mănăstirești mai importante. În acest sens, putem aminti așa-numita Școală muzicală de la Putna, vestit centru de artă și cultură medievală românească, atestată încă din secolul al XV- lea, și de la care ne-au rămas nu mai puțin de 12 manuscrise muzicale (cunoscute până acum) extrem de importante (unul dintre ele – datat la 11 iunie 1511 – este alcătuit și scris de Eustatie, vestitul protopsalt român, el însuși creator de melodii).

Concluzii

Marele merit al Ieromonahului Macarie constă în răspândirea muzicii psaltice pe teritoriile românești. Acest lucru l-a realizat prin realizarea tiparului psaltic în limba română și prin răspândirea lucrărilor sale.

Activitatea sa nu s-a oprit la tipărirea primelor lucrări în limba română, marele Dascăl de psaltichie având totodată meritul de a ghida generații de psalți prin organizarea învățământului muzicii ortodoxe în limba strămoșească.

Apariția lui Macarie pe orizontul muzicii noastre bisericești psaltice este un eveniment de mare însemnătate. El a altoit știința muzicală psaltică pe tulpina robustă și rodnică a folclorului românesc. Macarie a adăugat un capitol glorios la tezaurul muzical al genului românesc. Prin traducerea cântării bisericești în limba patriei el a alungat cântarea străină definitiv din biserica noastră.

Creația sa luminoasă și măreață în domeniul muzicii bisericești psaltice, a intrat în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, constituind baza creațiilor de mai târziu.

Activitatea lui Macarie Ieromonahul să ne fie pildă, nouă celor de azi, care ne adaptăm din nemuritoarea lui creație psaltică. Macarie Ieromonahul poate fi socotit ctitorul învățământului psaltic la români și unificatorul cântării noastre bisericești. Talentul lui muzical s-a împletit cu credința puternică în Dumnezeu și dragostea nețărmuită față de Biserică, de patrie și față de cei dornici de a învăța și propaga cântarea psaltică. El rămâne de-a pururea o figură măreață în Biserica Română Ortodoxă, căci cărțile sale de psaltichie au făcut epocă în țările române și au devenit normă pentru cântarea bisericească, curată românească.

Bibliografie

BARBU-BUCUR, Sebastian, Manuscrise psaltice românești și bilingve în notație cucuzeliană în marile biblioteci din România, în „Studii de muzicologie”, vol. XII, Editura Muzicală, București, 1976

BOBICĂ, Radu, Dicționar de termeni și concepte teologice, Ediție digitală, Edtura Coresi, 2020

BOGDAN, Damian P, Paleografia româno-slavă. Tratat și album, Direcția Generală a Arhivelor Statului din R.S.R., București

BOGDAN, Radu-Cosmin, Edițiile românești ale Anastasimatarului, în „Altarul Banatului”, nr. 10-12 / 2012

BUCESCU, Florin, Documente importante de muzică bizantină și psaltică în Biblioteca Centrală Universitară “M.Eminescu” din Iași, Revista Biblos

CIOBANU, Gheorghe, Muzica bisericească la români, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC, 1972, nr. 1-2

CHIRCEV, Elena, Genul Cromatic în cărțile tipărite de Macarie Ieromonahul în Revista Artes a Universității de Arte ,,George +Enescu’’ Iași, vol 13, Iași, 2013

CRUCERU, Alexandru-Ionuț, Istoria unui cântec școlar românesc compus de Macarie Ieromonahul: Cântarea dimineții, Conferința Științifică Internaționalp Patrimoniul Cultural: Cercetare, valorificare, promovare, ediția a XII-a

I. D. Petresco, Rév. Père, Études de paléographie musicale byzantine, Éditions musicales de l’Union des Compositeurs de la République Socialiste de Roumanie, Bucarest, 1967

LINGAS, Alexander, „Performance Practice and the Politics of Transcribing Byzantine Chant”, Actes du colloque tenu du 12 au 15 décembre 1996 à l’Abbaye de Royaumont, în Acta Musicae Byzantine, Centrul de Studii Bizantine Iași, vol. VI, 2003;

MOISESCU, Titus, Prolegomene bizantine I; Muzica bizantină în manuscrise și carte veche românească, Editura Muzicală, București, 1985

Moisil, Costin Geniu românesc vs. tradiție bizantină. Imaginea cântării bisericești în muzicologia românească, Editura Muzicală, București, 2016

MOLDOVEANU, Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Curs în format digital al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității București,2007

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, 1981

RUSU, Eduard, Muzica bizantină- Câteva considerații istorice, în Revista Teologie și viață, Nr. I-IV, ianuarie-aprilie 2018

SAVIUC-MORARU, Elena, Muzica de închinare ca segment al muzicii eterne, Oradea, 2008

Tipăriturile psaltice ale lui Macarie Ieromonahul din Biblioteca Sfântului Sinod, Librăria – studii și cercetări de biblioteconomie, Anuar XIII, Târgu Mureș,

VELIMIROVIĆ, Miloš, „The Byzantin Heirmos and Heirmologion”, în Gattungen der Musik in Einzeldarstellungen: Gedenkschrift für Leo Schrade, ed. E. Arlt ș.a., Francke Verlag, Bern und München, 1973

https://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/ion-popescu-pasarea-viata-activitatea-98869.html

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/ghelasie-basarabeanu-84230.html