Pr. Prof. Univ. Dr. BENGA Daniel Oprea Ioan Paraschiv [619068]

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„JUSTINIAN PATR IARHUL”

ISTORIA CREȘTINĂ A IERUSALIMULUI

TEZĂ DE LICENȚĂ

Coordonator: Student: [anonimizat]. Prof. Univ. Dr. BENGA Daniel Oprea Ioan Paraschiv

București
2017

2
Cuprins

I. Introducere ……………………………………………………………………………………. ..5
I.1. Structura lucrării………………………………………………….. …………………………. 6
I.2. Izvoarele și stadiul cercetării…………………………………. …………………………. 7
I.2.1 Izvoarele…………. ……………………………………………….. ………………………….7
I.2.2 Stad iul cercetărilor ………………………………………………………………… ………. 8
I.3. Metodologia cerce tării……………………… ……… …………………………. ………….. 9
II. Ierusalimul aspecte introductive
II.1. Ierusalim – etimologie, arheologie și evoluție toponimică ………………. …10
II.2. Informații cu privire la poziționarea Ierusalim ului……………. ………….. …13
II.2.1. Dimensiunile orașului de -a lungul istorie sale… …………………………….. 14
III. Ierusalimul de la începuturi până la Hristos
III.1. Ierusalimul cannaanit………………………………………… ………….. …………….20
III.2. Cetatea în timpul lui David………………………… ………………………… ……… 21
III.3. Domnia lui Solomon………………………………… ………………………… ………. 22
III.4. Ierusalimul după domnia lui Solomon până la cucerirea romană ………..25
IV. Perioada Romană
IV.1. Cucerirea Ierusalimului de către romani……………… …………………………27
IV.2. Statutul Ierusalimului sub dominația romană… ………………………… ……..28
IV.2.1. Perioada republicii romane și domnia lui Irod cel Mare Idumeul …….28
IV.2.2. Perioada Imperiului Roman…………………….. ………………………… ……… 32
IV.2.2.1. Ierusalimul în timpul nașterii Mântuitorului Hristos …………….. …….32
IV.2.2.2. Ierusalimul în timpul activității Mântuitorului Hristos ………….. …….35
IV.2.2.2.1. Condițiile economice în Ierusalim……….. ………………………… …….. 36
IV.2.2.3. Istoria Ierusalimului până la domnia lui Hadrian ………………….. ……38
IV.2.2.3.1. Istoria Ierusalimului în timpul revoltei iudaice ………………….. ……39
IV.2.2.3.2. Aelia Capitolina……………………………….. ………………………… ……… 41
IV.3. Princi palele elemente arhitectonice ale Ierusalimului romanic …….. ….43
IV.3.1. Structuri arhitectonice din timpul Aeliei Capitolina ………………… …….45
IV. 3.1.1. Tabăra legiunii a X -a…………………………… ………………………… ……..45
IV. 3.1.2. Planul orașului roman…………………………………………………… ………. 46
IV. 3.1.2.1. Cardo și Decumanus………………………… ………………………… ……… 46
IV. 3.1.2.2. Porțile boltite…………. ……………………….. ………………………… …….. 46
IV. 3.1.2.3. Necropole……………………………………….. ………………………… ……… 47
IV. 3.1.3. Sculpturile romane………………………………. ……… ………………… …….. 47
IV. 3.1.4 Templul zeiței Afrodita………………………….. ………………………… ……48

3
V. Perioada Bizantină
V.1. Istoria orașului bizantin………………………………………… ………………… …….49
V.2. Harta Madaba…. …………………………………………………. ………………….. ……52
V.3. Arhitectura orașului…………………………………… ………………………… ……… 53
V.3.1. Fortificațiile orașului……………………… ……….. ………………………… ……… 53
V.3.2. Arhitectura Sacră……………………………………………. …………………………53
V.3.3 Edificiile bisericești construite în perioada bizantină …………………. ……55

VI. Perioada arabă ( Islamică Timpurie)
VI.1. Natura surselor privitoare la istoria Ierusalimulu i în perioada arabă…..62
VI.2. Istoria orașului Ierusalim sub dominația arabă………………………………. ..63
VI.2.1. Cucerirea orașului…… ……………………………………. …………………………. 63
VI.2.2. Statutul Ierusalimului sub musulmani………. ………………………… ……… 65
VI.2.3. Ierusalimul în primele două secole ale dominației musulmane ………..66
VI.2.3.1. Ierusalimul sub stăpânirea omeiazilor……… ……………………….. …….. 66
VI.2.3.2. Ierusalimul sub stăpânirea abbasizilor……… ……………………….. …….. 68
VI.2.3.3. Edificiile construite în această perioadă….. …….. …………………. …….70
VI.3. Ierusalimul sub stăpânirea califatului fatimid… ………………………… …….73

VII. Ierusali mul în perioada cruciadelor și mamelucă
VII.1. Începutul ideii de cruciadă………………………………….. …………………….. .76
VII.2. Cucerirea Ierusalimului de către armatele creștine…………………………. 77
VII.3. Ierusalimul sub domnia cruciaților…………………….. ……………………….. 78
VII.3.1. Administrația în timpul Ier usalimului cruciat…… …………………………82
VII.3.1.1. Instituții și administrații civile……………………… …………………………8 2
VII.3.1.2. Instituții și administrații eclez iale……………………………………… ……84
VII.4. Ordinele monahale militare.. …………………………………………………… ….86
VII.5. Ierusalimul în perioada mamelucă …………………….. …………………………87
VII.5.1. Haram al -Sharif -Sanctuarul Nobi l………………… ………………………… ..90
VII.5.2. Instituții religioase…………………………. ……… …….. …………………………90

VIII. Perioada Otomană
VIII.1. Cucerirea și statutul Ierusalimului sub conducerea otomană din secolul
al XVI -lea…………………………………………………………….. ……………………………92
VIII.1.1. Construcția zidului de apărare………………… ……………. …………………94
VIII.2. Ierusalimul otoman după domnia lui Suleiman… …………………………..95
VIII.3. Ierusalimul în secolul XIX……………………….. …………………… …….. ……96
VIII.4. Stilul arhitectural din Ierusalimul otoman…… ……………………….. ……..99
VIII.4.1. Arhitectură religioasă……………… …………… …………………………. ……..99
VIII.4.2. Materiale de construcție folosite……………… ………………………… …….99

4
VIII.4.3. Locuri de veci………………………………………. ……………………… …….. 100
VIII.4.4. Băi publice (Hamam)…………………………….. ………………………. …….101
VIII.5. Îmbrăcăminte (costumele) otomane……………. ………………………. …….101

IX. Mandatul Britanic și nou stat Israel
IX.1. Ierusalimul în timpul pri mului război mondial……. ……………………… …103
IX.1.1. Criza economică și societatea civilă……………………….. ……………….. .103
IX.1.2. Ierusalimul, participa nt la prima conflagrație mondială ……………….. 104
IX.2. Transformarea Ierusa limului (1917 -astăzi)…….. ……………………….. …..105
IX.2.1. Ierusalimul britanic……………………………….. ……………………….. ……… 106
IX. 2.2. Orașul divizat………………………………………………. …………….. ………… 107
IX. 2.3. Căderea Ierusalimului arab……………………… ……………………….. …….108
IX.2.4. Ierusalimul astăzi………………………………….. ……………………….. ……… 109
X. Concluzii …………………………………… ……………… ……………………….. ……… 111
Bibliografie ……………………………………………………………………………… ………115

5
I. Introducere

Ierusalimul, reprezintă în cel mai înalt grad, istoria lumii și a umanității, și nu în
ultimul rând istoria lui Israel. Aflat în centrul lumii pe hărțile antice, Ierusalimul rămâne
astăzi o Cetate Sfântă pentru credincioșii a trei religi i monoteiste.
Lucrarea de față cu titlul „ Istoria creștină a Ierusalimului” își propune să realizeze
un scurt istoric a celor 2000 de ani de existență creștină a orașului considerat în Antichitate
ca fiind „centrul lumii” , prin acest lucru exacerbându -se importanța acestui centru urba n
din care își extrage seva cele trei mari religii monoteiste.
Motivul principal care m -a determinat să cercetez acest subiect este dorința de a
cunoaște evoluția istorică a acestui oraș deoarece în acest spațiu au avut loc cele mai
însemnate evenimente d in istoria omenirii. O examinare temeinică a istoriei Ierusalimului
ne poate facilita o înțelegere a istoriei creștinismului deoarece între aceste două elemente
există o legătură organică, Ierusalimul fiind în opinia mea o imagine în miniatură a
creștinătă ții. Deși a trecut prin nenumărate dificultăți ca niciun alt oraș, fiind asediat,
cucerit și distrus de două ori, totuși acesta a avut puterea de a renaște de fiecare dată, fiind
un model pentru oamenii din fiecare generație.
Scopul lucrării este de a pre zenta în mod coerent și sistematic , neavând pretenția
exhaustivității, istoria Ierusalimului deoarece de -a lungul evoluției sale sunt secole despre
care nu știm prea multe existând cu privire la acest subiect poate cele mai multe
controverse.
Preocuparea pentru acest subiect s -a născut în primii ani de studiu teologic ca
urmare a frecventării cursurilor d e Istorie bisericească universal ă și a lecturilor personale și
doresc să aprofundez această cercetare atât în cadrul studiilor de master cât mai ales de
doctorat.
Cu ocazia acestui lucru, doresc să mulțumesc colegului meu de facultate , Opriș
Tiberiu Georgian care obținând un stagiu de pregătire în Germania m -a ajutat cu materiale
bibliografice care mi -ar fi fost imposibil de procu rat în România.

6
I.1. S tructura lucrării

Teza este structurată în opt capitole:
În prima parte a primului capitol încerc să ofer anumite informații introductive cu
privire la Ierusalim accentuând etimologia și evoluția sa toponimică. În acest prim capitol
evidențiez și primel e mărturii istorice c u privire la existența acestuia. A doua parte a
capitolului oferă o imagine sintetică a cadrului geografic în care s -a dezvoltat orașul
precum și a evoluției suprafeței și populației de -a lungul istoriei.
În al doilea capitol este pr ezentată rezumativ în lumina datelor biblice și
arheologice istoria Ierusalimului d e la începuturi până la nașterea Mântuitorului.
Capitolul al treilea prezintă statutul Ierusalimului în perioada stăpânirii romane.
Capitolul este structurat în mai multe s ubcapitole: Cucerirea Ierusalimului de către romani,
Perioada republicii romane, Perioada imperiului, Aelia Capitolina, prin acest lucru dorind
să avem o viziune sistematică asupra principalelor evenimente din cadrul Ierusalimului
romanic. Datorită pr ezenț ei Mântuitorului în cetate și Jertfei sale de pe cruce or așul s -a
transformat într -un simbol de pelerinaj, devenind pentru primii creștini un oraș de referință.
În cadrul acestui capitol, punctul de plecare în cadrul cercetărilor l -a reprezentat cele două
importante lucrări ale lui Iosif Flavius: Antichități iudaice și Istoria războiului evreilor
împotriva romanilor precum și opera istoricului bisericesc Eusebiu de Caesareea, Istoria
bisericească. Martirii din Palestina.
Capitolul al patrulea prezintă imag inea Ierusalimului bizantin. În prima parte a
acestei lucrări am realizat o succintă prezentare istorică a evenimentelor petrecute în acest
timp, urmând ca în partea a doua să accentuez principalele aspecte arhitecturale ale
orașului. Începând cu secolul a l IV-lea Ierusalimul î și recapătă statutul de odinioară , iar
împăratul Constantin cel Mare dă o nouă strălucire orașului prin construirea unor bazilici
impunăto are ce domină și astăzi la Locurile Sfinte.
Capitolul al c incilea este împărțit în 3 secțiuni mari: Ierusalimul sub conducerea
omeiazilor, abasiz ilor și fatimiz ilor. De asemene a, în începutul capitolului am reliefat
principalele surse arabe precum și non -arabe privitoare la istoria Ierusalimului din această
perioadă. Totodată în acest capitol am evidențiat faptul că dacă până la Hristos, Ierusalimul
era capitala monoteismului iudaic, după Înv iere și mai ales după ocuparea Locurilor S finte

7
de arabi, Ierusalimul devine capitala monoteismului mondial: iudaic, cr eștin și musulman.
În acest sens , Ierus alimul devine centrul geografiei sacre.
În prima partea a Capitolului al șaselea este prezentat Ierusalimul după cucerirea
acestuia de către cruciați. Pe lângă prezentarea evenimentelor istorice petrecute, am
încercat să arăt și principalele instit uții c ivile și religioase care au funcționat în această
perioadă. În partea a doua a capitolului a fost expusă perioada unei noi instaurări
musulmane în Ierusalim și anume cea mamelucă.
Capitolul al șaptea descrie stăpânirea otomană asupra Ierusalimului. Un pu nct
important în istoria Ierusalimului este domnia sultanului Soliman care reușește să producă
un reviriment cultural și economic atât în Imperiu dar mai ales în Ierusalim. În continuare,
sunt prezentate evoluț iile Orașului Sfânt până în seco lul XX când o tomanii sunt forțați să
cedeze Ierusalimul.
Ultimul capitol prezintă Ierusalimul în timpul primului război mondial, greutățile
econo mice și sociale care se răsfrâng asupra orașului până la intrarea acestuia sub mandat
britanic. De asemenea, sunt prezentat e diferitele dispute dintre arabi și evrei care vor
conduce la ruperea orașului în două părți și la formarea Statului Israel.

I.2. Izvoarele și stadiul cercetării
I.2.1. Izvoarele
Cu privire la istoria Ierusalimului s -a scris mult și se va scrie în cont inuare sute de
cărți, de aceea o cercetare a tuturor acestor surse este imposibilă. În cadrul tezei mele de
licență am reușit să cercetez anumite izvoare care vorbesc despre subiectul ales, de aceea
în subcapitolul de față voi încercă să fac o prezentare a acestora.
O prezentare a Ierusalimului de la începuturi până la distrugerea sa de către Titus
este lucrarea istoricului Joseph Flaviu, Antichități Iudaice. Această operă a fost tradusă și
în limba română fiind ac cesibilă celor care vor să afle informații privitoare la istoria
iudeilor. Joseph Flavius este primul istoric care identifică orașul Salem al cărui rege era
Melchisedec cu Ierusalimul prin acest mod evidențiind vechime a și importanța acestuia.
Acesta poate fi considerat un pionier al cercetării Ie rusalimului. De asemenea, în calitate de
combatant în lupta evreilor pentru eliberarea de sub jugul roman, lucrarea Istoria

8
războiului iudeilor împotriva romanilor , este de o valoarea incon testabilă , aceasta
oferindu -ne păre rea unui participant direct la e venimentele relatate. Tot în cadrul acestei
opere, ni se oferă pentru prima dată informații cu privire la împărțirea Ierusalimul ui în
orașul de Jos și de Sus. Un alt izvor important cu privire la Istoria Ierusalimului în perioada
romană este opera istoricu lui Eusebiu de Ces areea , Istoria bisericească. Martirii din
Palestina. Prelucrând informațiile diferiților istorici care au vorbit despre acest subiect
acesta ne furnizează date importante cu privire la situația Ierusalimului sub stăpânirea
romană. Princip alul izvor folosit de Eusebiu este opera l ui Iosif Flavius ceea ce face ca
originalitatea afirmațiilor sale să fie contestată.
Un alt izvor folosit în această teză este lucrarea Viața lui Constantin scrisă de cătr e
istoricul lui Constantin cel M are, Euseb iu de C esareea. Fiind martor ocular al diferitelor
evenimente relatate, informațiile sale sunt esențiale pentru conturarea unei imagini cu
privire la Ierusalimul bizantin. În lucrarea de față am ales să folosesc informațiile furnizate
de către Eusebiu cu p rivire la construirea edifici ilor bisericești, în special a Bisericii
Învierii.
În cele din urmă, pentru perioada cruciată am avut ca punct de plecare în cercetarea
mea două izvoare extrem de importante și anume: Alexiada de Ana Comneana precum și
Alber t de AACHEN ’S History of the journey to Jerusalem . Aceste lucrări ne fac să înțelegem
mai bine contextul pornirii cruciadelor și motivele care au stat la baza acestora. În cea ce
privește Istoria călătorie către Ierusalim a lui Albert de Aachen aceasta ne furnizează din
partea unui martor ocular informații cu privire la cucerirea Ierusalimului și a statutului
acestuia după instaurarea conducerii cruciate.

I.2.2. Stad iul cercetărilor
Ierusalimul loc sacru ș i centru a trei religii monoteiste a preocupat și va preocupa și
în viitor istoricii și teologii. În urma cercetării bibliografiei la care am avut acces pot spune
că în limba română există lucrări care abordează acest subiect. O lucrare de referință la care
am avut acces este traducerea în limba română a cărții Ierusalimul Biografia unui oraș
scrisă de i storicul Simon Sebag Montefiore , fiind cea mai completă și documentată lucrare
apărută în spațiul românesc. Lucrarea de doctorat a Pr. Cristian Muntean , Ierusalim, istorie

9
și eshatologie este cea mai co mpletă lucrare privitoare la acest subiect din spațiul teologic
românesc. T rebuie de menționat faptul că dimensiunea istorică a acestei teze este
secundară, ea fiind mai degrabă o lucrare care îmbină aspecte istorice, dogmatice și biblice.
Un studiu cu pri vire la istoria Ierusalimului a fost scr is și de către Pr. Prof. Univ. D r.
Daniel Benga intitulat Creștinismul în Țara Sfântă apărut în lucrarea Creștinismul în Țara
Sfântă și Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ierusalimului.
În ceea ce pri vește abordarea acestui subiect în literatura străină la care am avut
acces pot sublinia faptul că acest ă temă este de actualitate. Astfel istoricul K. J. Asali,
doctor al Universității Humboldt din Berlin și un cercetător cunoscut în acest domeniu a
elaborat o lucrare intitulată Jerusalem in History în care n i se oferă o prezentare a
Ierusalimului de la fondarea sa până în a nul 1987. Privitor la arheologie, cea mai completă
și actuală lucrare apărută în 2013 aparț ine Katharinei Galor și lui H answulf Bloed horn
intitulată The Archaeology of Jerusalem from the origins to the Ottomans. Aceste două
lucrări au abordat istoria Ierusalimului într -un cadru mai general, încercând să ofere o
istorie completă a Ierusalimului. Există și lucrări care abordează într -un mod mai restrâns
acest subiect, focusându -se doar pe o anumită perioadă a istorie i Ierusalimului. În acest
sens putem aminti următoare le lucrări: cu privire la perioada Ierusalimului din timpul lui
Hristos, cea mai detaliată lucrare este a lui Joachim Jer emias , Jerusalem in the Time of
Jesus, pentru perioada arabă Guy le Strange , History of Ierusalim under the Moslem, From
650 to the 1500 și perioada cruciată Adrian J. BOAS , Jerusalem in the time of the crusades.
Society, landscape and art in the Holy Cit y under Frankish rule. De o valoare
incontestabilă este și lucrarea istoricului Jonathan J. Price , Jerusalem under siege. The
Collapse of the Jewish State 66 -70 C.E, considerată cea mai complexă istorie c u privire la
Ierusalim în timpul războiului iudeu de eliberare de sub stăpânirea romană.

I.3. Metodologia cerce tării

Metodologia cercetării se bazează pe examinarea izvoarelor existente precum și a
studiilor și lucr ărilor secundare, astfel încât în această cercetare să expunem lucrurile
obiectiv conform adevărului istoric. De asemenea, în urma studierii acestora se vor emite
anumite concluz ii.

10
II. Ierusalimul aspecte introductive

II.1. Ierusalim – etimologie, arheologie și evoluție toponimică

Situat la 40 de km de Marea Me diterană și la aceeași distanță de depresiunea Mării
Moarte de care îl separă un pustiu dintre cele mai pitorești și mai dezolante de pe glob,
Ierusalimul leagă de istoria sa nu numai un popor sau o regiune geografică ci însăși
capitole palpitante din isto ria lumii a statelor antice cât și a celor moderne. Trei mari religii
ale lumii, iudaismul, creștinismul și mahomedanismul sunt legate de istoria Ierusalimului,
de ruinele zidurilor, templelor și bisericilor sale1.
Originea orașului Ierusalim se pierde în negura vremii. Descoperirile arheologice au
putut stabili că prima fundație găsită are o vechime aproximativă de la începutul mileniului
III î.Hr., descoperindu -ne astfel un oraș vechi de peste 5000 de ani2. În decursul
îndelungatei sale existențe, Ierusa limul a fost distrus de 2 ori, a fost asediat de 23 de ori, a
fost atacat de 52 de ori și de 44 de ori a fost cucerit sau recucerit3.
Ierusalimul apare pentru prima dat ă în sursele scrise ca un oraș c ananean la
începutul mileniului al doilea. Pă mântul Ca naanului era împărțit între confederații de
triburi seminomade, având câte va orașe conduse de un rege propr iu. Cele două mari
imperii ale vremii Egiptul și Babilonul se luptau pentru dominația asupra Canaanului și a
întregii regiuni. Prima mențiune cu privi re la Ierusalim ne este oferită de ceea ce cunoaștem
noi ca fiind textele egiptene de blestem. Acestea se referă la oraș cu numele de
Rushalimum4. Textele de blestem de pe bolurile din ceramică sunt datate în secolul al XIX –
lea î.Hr, iar cele de pe figurin ele de pă mânt sunt datate în secolul al XVIII -lea. Cercetările

1 Al. Adrian BOTEZ , Drumul Crucii, calvarul și Biserica Învierii, în „ Biserica Ortodoxă Română ” LXXVI
(1958), nr. 3 -4, p. 398.
2 Pr. drd. Cristian MUNTEAN , Ierusalim, istorie și eshatologie, Teză de doctorat în „ Studii Teo logice” LVI
(2004), nr. 1 -2, p. 26.
3 Liana TEICĂ , Ierusalim. Oraș Sfânt și tărâm al făgăduinței, http://stiri.tvr.ro/ierusalim -oras-sfant -si-taram –
al-fagaduintei_4 2224.html ( 27 martie 2014).
4 În lucrarea „Jerusalem in History” K. J. Asali sugerează că aceste texte au fost publicate în 1926 la un an de
la descoperirea lor de către K. Sethe la Berlin. Acesta a tradus aceste texte, scriind și un comentariu legat de
acestea. În concepția lui Seth, Ierusalimul era denumit în acea vreme „Awsamm” ceea ce se citește
„urusalim”. Inițial, unii cercetătorii au avut anumite dubii cu privire la citirea acestui cuvânt, însă marea
majoritate a istoricilor au fost impresionați ș i convinși de demonst rația lui Sethe. Vezi K . J. ASALI , Jerusalem
in history, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990, p. 18.

11
recente au arătat faptul că aceste texte de blestem provin din timpul dinastie a XII -a, mai
precis din timpul lui Sesostris al III-lea ( 1879 -1842)5. Se credea că scrierea pe aceste
figurine a n umelor inamicilor putea conduce la distrugerea lor în momentul în care acestea
erau distruse.
Ierusalimul este menționat de asemenea și în secolul al XIV -lea în scrisorile de la
Amarna, corespondența diplomatică dintre regii câtorva orașe Cannanite și reg ele
Egiptului. Unele scrisori conțin informații importante cu privire la condițiile politice,
militare și economice, șase dintre aceste scrisori trimise de conducătorul Ierusalimului
regelui Egi ptului confirmă loialitatea „ pă mântului Ierusalimului” față d e regatul Egiptean6.
Pe vreme a aceea, cetatea se afla sub su zeranitatea Egiptului și probabil era o simplă
fortăreață în munți7.
Cel mai vechi document găsit în Ierusalim datează din aceeași per ioadă. Un foarte
mic fragment ( 2*2,8 cm), cel mai probabil pa rtea dintr -un text cuneiform mai mare
sugerează faptul că Ierusalimul este un oraș important8.
Mult timp s -a crezut că Ierusalimul ar semnifica cetatea păcii pentru că ar fi alcătuit
din două cuvinte ebraice „Ir„ – oraș și „Salom” – pace, însă istoricii m oderni au preferat să
dezvolte etimologia Ierusalimului după două cuvinte canaanite „Yarah” – întemeiată,
fondată și „Salem” – numele zeului semitic Shalim considerat patronul orașului, având și
un templu construit în onoarea sa. Deci, Ierusalimul ar fi ct itoria închinată zeului Salem. În
textul masoretic cuvântul este scris de obicei „Yerușalaim” devenit în timp „Yerusalaym”
căci în limba ebraică nu se pot întâlni 2 vocale. Sensul original al numelui însemna
„temelia sau ctitoria lui Salem” dar cu timpul, al doilea cuvânt a fost asociat în gândirea
evreilor cu pace „Șalom”9.
Tot în textele de blestem întâlnim pentru prima dată numele de Salem, Salim sau
Shalem. Cuvântul este considerat ca având origini amorite. Prima mențiune a Salemului în
Biblie este fă cută în Geneză 14, 18 când Melchisedec, regele Salemului se întâlnește cu

5 K. J. ASALI , op. cit ., p. 18.
6 Aceste texte au fost descoperite în anul 1887 datând din vremea faraonului Amenhotep al IV -lea. Vezi Pr.
Prof. Univ. Dr. Nicolae ACHIMESCU , Istoria și Filosofia religiilor. Religii ale lumii antice, Ed. Basilica,
București, 2015, pp. 60 -64.
7 Vezi Pr. A. NEGOIȚĂ , Religia canaanită, în „ Studii Teologice”(1959 ), nr. 9 -10, pp. 529 -556.
8 Katharina GALOR , Hanswulf BLOEDHORN , The Archaeology of Jerusalem. From the origins to the Ottomans,
Ed. Yale University Press, New Haven, 2013, pp. 18 -19.
9 Cristian MUNTEAN , op. cit , pp. 26 – 27.

12
Avraam. Nu se poate spune cu siguranță că Salemul este identificat cu Ierusalimul.
Identificarea acestor două orașe fiind făc ută pentru prima dată în Ps. 76, 2, fiind urmată de
Joseph Flavius10. Spre deosebire de Joseph Flavius, Eusebiu de Caesareea consideră că
Salemul este un sat aflat în apropiere de Nablus. Fericitul Ieronim identifică Salem cu
Salumnias, situat la 8 mile de Scythopolis. De asemene a, unii cercetătoti consideră că î n
Vechiul Testament Iebus este folosit pentru a descrie orașul Ieb usit Ierusalim ( Judecători
19,10)11. (Descoperiri din anul 1961 atestă prin ceramica găsită faptul că cetatea Iebus
exista și în vremea regelui David și acesta după ce a cucerit -o, și-a fixat acolo reședința, IV
Regi 5, 9)12. Evreii în momentul în care ajung sub zidurile Ierusalimului sub conducerea lui
Iosua îl numesc „Orașul Palmierilor”13. Când David a cucerit cetatea Ierusalimului în anul
988 î.Hr. ea mai purta și numele de Sion, nume a căru i semnificație nu este cunoscută cu
exactitate dar cei mai mulți cercetători susțin că numele s -ar datora muntelui pe care este
zidită cetatea. Alții consideră că datorită faptului că fortăreața regelui a fost construită aici,
David i -a dat la început nume le său care cu timpul a devenit numele întregului oraș. Sionul
a rămas sinonim cu Ierusalimul și chiar cu toată Iudeea iar aspirația de întoarcere la Sion se
află în centrul speranțelor mesianice ale Iudaismului. Regele Solomon (970 -930 î.Hr.) a
păstrat ca pitala la Ierusalim, extinzând orașul spre nord, înconjurându -l cu un zid puternic
și construind pe Muntele Moria templul și palatul său personal14.
După răscoala evreilor din 132 d.Hr., împăratul Hadrian distruge cetatea
Ierusalimului ridicând -o din nou sub numele Aelia Capitolia, închinată zeului păgân Jupiter
Capitolinul. Noul nume a pătruns și în limba arabă sub denumirea „Iliya” dar nu a reușit să
se mențină în istorie, orașul rămânând la denumirea cu rezonanță profetică „Ierusalim”15.

10 Joseph Flavius sugerează în lucrarea sa „Antichități Iudaice” faptu l că orașul Solyma a cărui rege era
Melchisedec s -a transformat în Hierosolyma, Vezi Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice, vol I, traducere,
note și comentarii de Ioan Acsan, Ed. Hasefer, București, 2015, p. 51.
11 K. J. ASALI , op. cit ., p. 19.
12 Emilia n CORNILESCU , Descoperirile arheologice din Țara Sfântă în ultimii 50 de ani ( 1920 – 1970 ) și
raportul lor cu Vechiul Testament , Teză de doctorat, în „Studii Teologice”, XXXIV (1982), nr. 7 -8, p. 521.
13 Ovidiu DRÂMBA , Istoria culturii și civilizației, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p.
170.
14 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , Creștinismul în Țara Sfântă și Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu
Patriarhia Ierusalimului, Ed. Basilica, București, 2011, p. 6.
15 Cristian MUNTEA N, op. cit., p. 28.

13
II.2. Informaț ii cu privire la poziționarea Ierusalimului

Pentru a -ți face o imagine de ansamblu asupra Ierusalimului trebuie să îl privești de
pe Muntele Măslinilor. De pe înălțimea muntelui vei realiza că cetatea este construită pe
patru povârnișuri de munte: Sion ul la vest cu mormântul lui David, casa cu foișorul unde a
avut loc Cina Pascală a Mântuitorului și impresionanta biserică benedictină a „Adormirii
Maicii Domnului”; Culmea dinspre nord -vest a orașului denumită Acra sau Garebul
cuprinsă între poarta Iafo, poarta Nouă și poarta Damascului în a cărei parte răsăriteană se
află Biserica Sfântului Mormânt; Moria povârnișul dinspre răsărit nivelat pe vremea
Macabeilor ca să lărgească împrejurimile templului, dominat azi de cupola aurită a
moscheii lui Omar și Bez etha, partea muntelui dinsp re sud -est care este cel mai ridicat
cartier al orașului Vechi ce se întinde de la poarta Damascului până la poarta lui Irod
străbătută la mijloc de valea Tyropaeonului16.
Anticul Ierusali m era așezat pe un promotoriu ( deal înal t) înconjurat de două văi
care se unesc în apropierea părții de sud a orașului c ontinuând până la Marea Moartă,
aflându -se la aproximativ 60 de km de Marea Mediterană17. De asemenea, acesta se află la
intersecția a două importante rute comerciale ( prima nord-sud și cealaltă nord -vest), fiind
deseori capitala întregii Palestine. Din punct de vedere geografic, statutul de capitală a
Palestinei este surprinzător deoarece orașul nu are o poziție geografică care să îi faciliteze o
legătură ușoară cu celelalte orașe ale Palestinei. Totodată, sursele de apă sunt foarte
limitate. Anticul Ierusalim s -a extins cu timpul peste dealurile și munții din apropiere.
Principalele dealuri pe care este construit Ierusalimul sunt înconjurate la est, sud și vest de
văi și rave ne adânci, acestea fiind mult mai pronunțate în antichitate decât acum. Datorită
numeroasele distrugeri și schimbări prin care orașul a trecut, precum și datorită
acumu lărilor constante de moloz și pă mânt care au umplut văile a făcut ca orașul să pară
așezat pe un platou mai degrabă decât pe dealuri și văi18.
Granița de est a vechiului oraș era marcată de Valea Kidron care separa orașul de
Muntele Măslinilor. Aceasta se unea cu Valea Hinnom care reprezenta granița de sud și est
a orașului. Granița de nord a orașului era re liefată de Valea Transversală ( astăzi nu mai

16 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 29.
17 Elena VOITEȘTI , Locuri Sfinte, impresii de călătorie, Ed. Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1925, p. 23.
18 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 11 -12.

14
există) . În perioada elenistică târzie, granița orașului s -a răspândit dincolo de Valea
Transversală. De la nord la sud orașul este împărțit de valea ( al -Wad), cunoscută mai
târziu, din timpul lui Iosif Fl avius ca Valea Tyropeon. Aceasta este valea ( depresiune) care
separă „Orașul de sus” ocupat de cartierele armene și evreiești și Muntele Sionului de
„Orașul de Jos”. De asemenea, în „Orașul de Jos” este prezent Muntele Templului precum
și oraș ul lui David19.
De-a lungul unei mari perioade de timp, principala sursă de apă a locuitorilor
orașului a fost izvorul Gihon, situat pe dealul de sud -vest, deasupra Văii Kidron. Cu
timpul, datorită perfecționării unui sistem de colectare a apei de ploaie , acea stă problemă a
apei p entru Ieru salim a fost estompată.

II.2.1. Dimensiunile orașului de -a lungul istorie sale

Se pot face doar estimări aproxi mative cu privire la dimensiunile orașului înainte de
construcția primelor fortificații din jurul anul ui 1850 î. Hr. Limitele orașului antic pot fi
determinate cu exactitate datorită prezenței zidurilor de apărare. Informații suplimentare cu
privire cu privire la dezvoltarea urbană a Ierusalimului și la schimbările dimensiunilor
acestuia pot fi determinat e de extinderea necropolelor.
Voi încerca să expun un plan în care să reliefez principalele opinii ale istoricilor cu
privire la dimensiunea și la numărul de locuitori al orașului din toată istoria sa20.

19 Această împărțirea a orașului în „orașul de sus” și „orașul de jos” datează din vremea lui Iosif Flavius care
consemnează aceste denumiri în „ Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor” , cartea a V -a, IV,
traducere de Gheneli Wolf și Ion Acsan, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 387: „ Orașul era întărit prin trei
ziduri împrejmuitoare, cu excepția locurilor unde se aflau prăpăstii de netrecut, un singur meterez
dovedindu -se aici îndestulător. Prin ambele sale părți așezate față în față orașul fusese construit pe două
coline despă rțite la mijloc de o râpă, unde se terminau casele înghesuite una în alta. Dintre cele două coline,
cea pe care se înălța Orașul de Sus era mult mai înaltă, fiind mai întinsă în privința lungimii […] Cealaltă
colină numită Acra pe care se afla Orașul de Jos era arcuită ca o semilună.”
20 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 15.

15
1. Epoca Bronzului
1.1 Suprafața
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
30-45 dunami21
7,5-11,25 acri
3-4,5 hectare 60 dunami
15 acri
6 hectare 45 dunami
11,25 acri
4,5 hectare

1.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
2000 -2400 1500 -2400 888-1100

2. Epo ca Fierului I ( incluzând și domnia lui Solomon și construcția Templului)
2.1. Suprafața
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
130 dunami
32,5 acri
13 hectare 160 dunami
40 acri
16 hectare 130 dunami
31,5 acri
13 hectare

2.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
4500 -5000 4000 -6400 2600 -3200

21 Un dunam este o unitate de măsură a ariei. Dunamul este egal cu 10002.

16
3. Epoca Fierului II (cucerirea babiloniană, până la perioada persană)
3.1. Suprafața
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
500 dunami
125 acri
50 hectare 620 dunami
155 acri
62 hectare 500-650 dunami
125-162,5 acri
50-60 hectare

3.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
25.000 15,500 -24,800 15.000

4. Perioada persană și macedoneană ( Alexandru cel Mare)
4.1. Suprafaț a
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
120 dunami
30 acri
12 hectare 150 dunami
37,5 acri
15 hectare 120 dunami
30 acri
12 hectare

4.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
4500 3750 -6000 4363

17

5. Dinastia Hașmoneilor
5.1. Suprafața
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
650 dunami
162,5 acri
65 hectare 620 dunami
155 acri
62 hectare 650 dunami
162, 5 acri
65 hectare

5.2. Populația
Brosch i Tarler și Cahill Lipinski
30.000 -35.000
15.500 -24.800 15.000

6. Perioada Irodiană
6.1. Suprafață
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
900 dunami
225 acri
90 hectare 770 dunami
192, 5 acri
77 hectare 750 dunami
187,5 acri
75 hectare

6.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
40.000 19,250 -30.800 Mai mare de 15.000

18

7. Perioada romană, până la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr.
7.1. Suprafață
Broschi Tarler și Cahi ll Lipinski
1800 dunami
450 acri
180 hectare 1560 dunami
390 acri
156 hectare 1700 dunami
435 acri
170 hectare

7.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
80.000 39.000 -62.400 35.000 -40.000

8. Perioada bizanti nă, arabă
8.1. Suprafață
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
1200 dunami
300 acri
120 hectare 1050 dunami
162,5 acri
105 hectare 1000 dunami
150 acri
100 hectare

8.2. Populația
Broschi Tarler și Cahill Lipinski
55.000 -60.000 16.375 – 42.200 25.000

19

9. Perioada cruciată și mamelucă
9.1. Suprafață

10. Perioada otomană
10.1. Suprafața
Broschi
1 𝑘𝑚2

10.2. Populația
Peters
1538 7900
1553 13.400
1600 7.600
1806 15.000
1870 22.000
1890 42.000

Broschi
1 𝑘𝑚2

20
III. Ierusalimul de la începuturi până la Hristos

III.1. Ierusalimul cannaanit
Locul în care s -a născut poporul lui Israel reprezintă regiunea dintre Eufrat și Nil,
între Babilon la Răsărit și Egipt la Apus, având la mijloc Țara Canaanului. Timpul în care
s-a născut reprezintă secolele XX -XVIII î. Hr.. În Pentateuh, Canaanenii erau popoarele ce
locuiau țara până la venirea celor 12 triburi ale lu i Israel, inclusiv ținuturile din partea
răsăriteană a Iordanului. Dacă vecinii lor erau constituiți în Regate sau Imperii, canaaniții
trăiau în orașe -cetăți întărite cu ziduri și putem vorbi despre Ierusalim ca o cetate
importantă a Canaanului datorită fo rtificațiilor solide22. Au fost descoperite la Ierusalim
așezări preistorice însă începuturile cetății nu pot fi stabilite cu exactitate. Ierusalimul apare
pentru prima dată în sursele scrise ca un oraș Cananean la începutul mileniului al doilea.
Informații despre orașul Ierusalim din această perioadă au fost abordate în capitolul
introductiv, de aceea nu voi mai accentua această perioadă în capitolul de față.
Când Israeliții întră în Canaan, l -au găsit ocupat de un trib semitic – Iebusiții peste
care domne a un rege. Iosua îi invinge definitiv, însă nu îi alungă din Ierusalim „Și trăiesc
Iebusiții cu fiii lui Veniamin în Ierusalim până în ziua de astăzi” ( II Judecători 1, 21 ).
Situarea și topografia Ierusalimului Canaanit a fost bine clarificată în cursul cercetărilor
arheologice desfășurate în Ierusalim timp de mai bine de un secol. Orașul vechi a fost situat
pe pantele de est a două dealuri, singurul râu din zonă , Ghihon care apare din pantele de
sud-est a fost hotărâtor pentru așezarea orașului. Încă de la început s -au luat măsuri pentru
a asigura apa în oraș pe timp de secetă, săpându -se un tunel care cobora treptat în direcția
izvorului pentru a aduce apa în oraș23.
Cetatea iebusiților cunoscută sub numele de Ierusalim și -a descoperit parțial tainele
arheologilor până în anul 1920. Până atunci se știa despre podul ce trecea peste valea
Tyropaeon (Arcul lui Robinson ), o parte dintr -un viaduct ce făcea legătură între muntele
Moria și Muntele Templulu i și inscripția de la lacul Silo am descoperită în anul 18 80. După

22 Alfred HÂRLĂOANU , O istorie a mozaismului și Israelului antic, Ed. Nemira, București, 200 1, pp. 17 -18.
23 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 38.

21
1920, cercetările au continuat încercând să aducă noi precizări cu privire la existența
cetății24.

III.2. Cetatea în timpul lui David

Istoria Ierusalimului ca un oraș israeli ean începe cu David care îl cucerește în una
din primele campanii d upă ce a devenit rege al lui Iuda și lui Israel25. Conform lui 2
Samuel 5,7, în al șaptelea an al domniei sale, David intră în Ierusalim, cucerește fortăreața
numită Sion și înconjoară zona, pe care o va numi „Orașul lui David” ( 2 Samuel 5, 6 -9).
David un ește teritoriile lui Israel și va alege Ierusalimul capitala politică și religioasă a
regatului în 997 î. Hr26. Domnia lui David a adus o înflorire deosebită Ierusalimului. El nu
a vrut să facă din Ierusalim doar o capitală politică ci și una religioasă de aceea a adus în
acest loc Chivotul Legământului. Chivotul Legământului este cel mai sacru obiect cultic
din istoria lui Israel. El nu este asociat cu un trib anume ci cu poporul lui Israel. El este cel
mai important simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijl ocul oamenilor lucru reliefat de
conducerea poporului Israel de către Dumnezeu prin pustietate. David a adus Chivotul
Legământului la Ierusalim într -o magnifică procesiune. La început, Chivotul a fost așezat
într-un cort iar prin prezența Chivotului în ora ș, Ierusalimul a devenit un spațiu sacru și un
centru religios al Israelului. După ce a cucerit orașul, David a întreprins mai multe acțiuni
dintre care cele mai importante au fost restaurarea și reconstrucția orașului, stabilirea
Ierusalimului ca și capit ală a Regatului, începerea pregătirilor pentru construcția
Templului. Mutarea capitalei la Ierusalim a semnalat o slăbire a legăturil or cu triburile lui
Iuda și cre area unei noi ere. De asemenea, au existat și considerente geografice și
strategice. Ierusa limul era localizat în centrul regatului, la intersecția drumurilor din nord –

24 Dumitru ABRUDAN și Emilian CORNILESCU , Arheologie Biblică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 17.
25 Sara JAPHET , From the King ’s Sanctuary to the Chos en City , în „ Jerusalem. It’s sanctity and centrality to
judaism, christianity, and islam” , editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The Continuum Publishing Company, New
York, 1999, p. 6.
26 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 28.

22
sud și est -vest. Orașul era strategic poziționat pe un deal, fiind înconjurat în trei părți de văi
adânci, având un surplus sig ur de apă27.
În celebra lucrare Antichități Iudaice , Iosif Flavius îl descrie pe David în cuvinte
elogiatorii: „ A fost un bărbat deosebit, înzestrat cu toate vi rtuțile pe care trebuie să le aibă
regele hărăzit să aducă bunăstarea unui popor atât de numeros. Nimeni nu era mai viteaz
decât el și, când își con ducea poporul la război, înfrunta primejdiile cel dintâi și își
îmbărbăta oștenii la împlinirea unor fapte vitejești și strălucite pilde de eroism, nu prin
ordine, așa cum obișnuiesc unii stăpânitori. Cu privirile lui agere pătrundea și deslușea
repede atâ t lucrurile viitoare, cât și pe cele în curs de desfășurare, și era chibzuit, blând,
înțelegător față de cei loviți de nenorociri, drept și uman. El deținea așadar calitățile pe
care și le atribuie îndeobște regii și n -a abuzat niciodată de puterea lui, în afară de fapta
lui privitoare la soția lui Uriaș. În plus, el a lăsat în urma lui atâta avere cât n -a mai
agonisit nici un alt rege al evreilor sau al altor popoare ”28.
După o domnie de 33 de ani29, David s -a stins din viață, având parte de o
înmormântare plină de fast după cum reliefează istoricul Iosif Flavius30.

III.3. Domnia lui Solomon

Domnia lui Solomon, reprezintă o epocă de consolidare a statului, de înflorire
economică și culturală, de expansiune teritorială, comerț internațional ș i contacte cu
regatele vecine ( în mo d specia cu Egiptul și Fenicia ), de aceea în istoria popo rului evreu
poartă numele de „ veacul de aur al regatului Israel ”.
Urcarea pe tron al lui Solomon avea să se facă la vârsta de 20 de ani și avea să
conducă țara spre o perioad ă de prosperitate. El avea să rămână în amintirea evreilor ca un
rege al înțelepciunii31, al păcii și cel care avea să construiască templul din Ierusalim. În

27Sara JAPHET , op.cit ., pp. 6 -7.
28 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice…, p. 439.
29 În lunga sa domnie de 33 de ani, David a creat, dintr -o slabă confederație de clanuri și triburi, un regat
centralizat puternic.
30 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice… , p. 439.
31 Aces ta este considerat autor al unor importante opere literare, în primul rând sapiențiale: Prover bele,
Înțelepciunea lui Solomon, Eclesia stul, Cântarea Cântărilor.

23
timpul domniei lui, Ierusalimul devine centrul regatului Israelit în toată măreția lui32. Pe
aici tr eceau toate caravanele ce străbăteau țara făc ând din Ierusalim un adevărat „bazar ”33
ce aduna mulțime de mărfuri. Solomon și -a asigurat ieșirea la mare cucerind cetatea Ghesel
din Canaan, care reprezenta un port important pentru comerțul din Orientul Apropi at. A
construit un port la Marea Roșie în care se construiau corăbii, fiind și un centru important
de prelucrare a aramei. De asemenea, a stabilit relații cu Egiptul, cu regina din Saba
(Etiopia ) și cu Tyrul și a garantat siguranța caravanelor n egustorilor percepând taxe de
tranzit. Dispunând astfel de imense resurse economice, a importat lemn de cedru, de
abanos, piei de animale, pietre prețioase și semiprețioase, cantități mari de aur și argint34.
Bogățiile fabuloase i -au permis să întrețină o armată numeroasă ( III Regi 4, 24 -28 ),
o curte fastuoasă35, construindu -și un palat regal impunător dar și să construiască templul
din Ierusalim, o împlinirea a dorinței tatălui său, David.
În afară de sanctuarele patriarhilor și de Chivotul Legii din per ioada mozaică,
Templul lui Solomon a oferit lumii iudaice sfințenia și măreția sa, iar lui Iahve loc de
găzduire. Înaintea construirii lui de către Solomon existau în țara lui Israe l numeroase
sanctuare canaan ite, care constau din altare de piatră adesea aflate pe locuri înalte36.
Arheologia biblică a scos la iveală ruinele multor temple, în special în localitatea Megiddo
și Ierihon și în Bethșen37. Se presupune că ar fi existat un sanctuar chiar în Ierusalim, pe
muntele Moria, aparținând poporului iebusit, pe care David l -a menținut ca loc principal de
rugăciune și slujbă, după ce Ierusalimul a fost cucerit .
Noul sanctuar a fost situat in capitala regatului în regiunea sacră unde tradiția a fixat
locul în care Avraam a venit să îl jertfească pe Isaac. Locu l pe care s -a înălț at templul
corespunde și constr ucției în aria lui Aravna Iebuseul de către David a jertfelnicului pentru

32 De asemenea, acesta devine un oraș cosmopolit. Negustorii străini aveau dreptul să construia scă temple
dedicate divinităților naționale, după cum regele însuși construise pentru soțiile sale de neam străin pe care le
avea temple în cinstea zeilor venerați în țările lor.
33 Cristian MUNTEAN , op. cit., pp. 46 -48.
34 Ovidiu DRÂMBA , op.cit., pp. 172 -173.
35 Acest fast strivea poporul evreu prin taxele și impozitele excesive, prin regimul de corvezi obligatorii timp
de patru luni pe an, prin obligația fiecărui din cele 12 triburi să asigure, fiecare câte o lună pe an, toate
cheltuielile casei regale.
36 Cristian MUNTEAN , op. cit., pp. 49 -50.
37 I. STANCU , Templul din Ierusalim, Sinagoga și Biserica, Fenomenologia spațiului sacru, teză de doctorat ,
s.n, București, 1997, p.14.

24
iertarea de către Dumnezeu a păcatului pe care l -a săvârșit.38 Acest loc era situat mai jos
decât dealurile din împrejurimi, pe care orașul a fost construit, fiind opus Muntelui
Măslinilor. Solul era accidentat și a trebuit să fi e nivelat, astfel încât suprafaț a să fie
plană39. Vechiul Testament cunoaște un număr fix de sanctuare, însă cel mai cunoscut este
templul din Ierusalim al lui Solomon40.
Templul lui Solomon a fost zidit de meșterii regelui Hiram, iar evreii asigurau mâna
de lucru necalificată41. Era o clădire dreptunghiulară, divizată în trei părți. În ceea ce
privește proporțiile generale al e templului se poate spune că „ s-a avu t în vedere să se
dubleze exact proporțiile vechiului cort al mărturiei al cărui plan general a fost întocmit”.
Templul era împărțit astfel : Pridvorul ( Ulam) lung de 10 coți42, Sfânta ( Heikal) lungă de
40 de coți și Sfânta Sfintelor ( Debir ) lungă de 20 de coți. Lățimea templului era de 20 de
coți. Între Sfânta și Sfânta Sfintelor exista un perete de lemn de cedru gros de 2 coți ce avea
o ușă în centru din măslin sălbatic ce se deschidea în două părți. Pentru decorațiunile și
mobila templului au fost într ebuințate mai multe metale; aurul și fildeșul au fost aduse din
sud ( I Regi 10,22; II Cronici 9,21) însă cele mai folosite au fost bronzul și arama
provenite din minele de cupru ale lui Solomon43, care au fost lucrate de artiști fenicieni.
Potrivit lu i Iosif Flavius, Solomon nu a lăsat nicio parte a Templului atât în exterior câ t și
în interior care să nu fie căptușită cu aur44. Lângă zidurile exterioare ale templului au fost
construite trei rânduri de încăperi spre nord, sud și vest. Acestea erau folo site pentru
personalul templului. De asemenea, Templul era înconjurat de două curți, c ea care
înconjura templul era destinată preoților iar cea exterioară poporului cred incios . Templul
avea o importanță crucială pentru poporul lui Israel, el constituind co nfirmarea instaurării
tronului davidic în Israel. La moartea sa, Solomon a lăsat un regat înfloritor însă datorită

38 J. E. S TEINMUELLER , Temples in the Bible, în „ New Catholic Encyclopedia” , John P. W HALE et alii (eds),
XIII, Ed. The Catholic University Press, Washington, 1967, p. 999.
39 Emanuel S CHMIDT , Solomon’ s Temple, în „The Biblical World” , Vol.14, No.3 ,Ed. The University of
Chicago Press, Chicago, 1899, p.164.
40 Vezi A. S. Van Der WOUDE, The Temple, în „The World of the Bible ”, Ed. William B. Eerdmans
Publishing Company, s.l, 1986, p. 376.
41 Vasile T ARNAVSCHI , Arheologia Biblică, Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1930, p. 436 .
42 Vezi Paul Leslie G ARBER , Reconstructing Solomon ΄s Temple în „ The Biblical Archaeologist” , vol.14.
No.1, Ed. The American Schools of Oriental Research, Chicago, 1951, p. 7.
43 G. A. B ARROIS , The Temple of Solomon, în, „The Interpreter ΄s Dictionary of the Bible” , George Arthur
Buttrick et alii (eds), IV, Ed. Abi ngton Press, Nashville, 1980, p. 542.
44 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice…, p. 456.

25
eșecului său de a -l asculta pe Dumnezeu cu toată inima , tolerând idolatria45, prosperitatea
regatului său va înceta odată cu moartea sa. Cele două regate ce au apărut odată cu
scindarea tării sunt cunoscute ca Regatul de Nord cuprinzând zece triburi ce au ales ca rege
pe Ieroboam, având capitale succesive la Sichem, Tirța și Samaria și Regatul de Sud cu
capitala la Ierusalim conduși de Roboam al cătuit din două triburi: Iuda și Veniamin46.

III.4. Ierusalimul după domnia lui Solomon până la cucerirea romană

După domnia lui Solomon, regatul său s -a împărțit în două după cum am evidențiat
în subcapitolul precedent. Între cele două regate s -a manif estat o opoziție constantă. Cei din
Nord cu regiuni mai bogate aveau posibilități de a fi negustori și agricultori intrând în
contact cu popoarele străine. Acest impact a avut o influență puternică asupra vieții lor
morale și religioase. Ajutați și de reg ele lor Ieroboam, au abandonat templul din Ierusalim,
și-au făcut zeit ăți proprii și au abandonat pe Dumnezeul cel adevărat. Cei din sud se ocupau
cu păstoritul, ocupație care i -a ținut mai aproape de obiceiurile strămoșilor și de credință,
rămânând aproap e de templul din Ierusalim. În perioada regilor ce au urmat, asistăm la o
decădere treptată a Ierusalimului. Iudeii au fost siliți să întrerupă relațiile cu Egiptul și
comerțul maritim, suprimându -li-se astfel venituri importante. Jefuirea templului și a
palatului regal de mai multe ori a dus la declinul economic general. Templul și slujbele la
templu sunt deseori neglijate și dărnicia pentru templu este diminuată. De multe ori s -a
instaurat idolatria în Iuda și Israel iar pericolul de la granițe din partea popoarelor vecine
devine tot mai evidentă47. Au urmat mai mulți regi în ambele regate: Abia, Asa, Iosafat,
Ahab, Ozia, etc. în timpul lor relațiile dintre cele doua regate culminând atât cu perioade de
pace cât și de confruntări.
Un moment important în istoria Ierusalimului îl constituie distru gerea sa din anul
586 î.Hr. de către Imperiul Babi lonian48. Distrugerea Ierusalimului a avut loc datorită

45 Solomon nu doar a tolerat idolatria ci chiar a venerat -o pe zeița feniciană a fertilității Astarte.
46 Andrei OȚETEA , Istoria Lumii în Date, Ed. Enciclopedică Român ă, București, 1967, p. 15.
47 Cristian MUNTEAN , op. cit , pp. 55 -57.
48 Ovidiu DRÂMBA , op.cit., p. 173.

26
faptului că regele Sedechia se aliase cu egiptenii împotriva Imperiului Babilonian. În aceste
circumstanțe, î n anul 586, după 18 luni de asediu el transformă Ierusalimul în ruine.
Templul a fost ars până în teme lii, palatele și zidurile de apărare au fost de asemenea
distruse. Totodată, vistieriile templului și casei regal e au luat drumul Babilonului (II
Paralipo mena 36 18 -19). În anul 538 î. Hr. când perșii cuceresc Babilonul, evreii se întorc
în Palestina odată cu emiterea de către Cyrus a edictului său din anul 538 î. Hr49.Principala
lor preocupare la revenirea în propria țară a fost să ridice templul și să refa că orașul
Ierusalim. Cirus le -a oferit spre ajutor și tezaurul luat de Nabucodonosor, voind să facă din
evrei un bastion de apărare împotriva Egiptului. Mulți evrei nu s -au mai întors deoarece în
cei 50 de ani de robie își făuriseră o viață nouă în ținutur ile st răine, fiind tratați acolo cu
bunăvoință. Iosif Flavius precizează „ mulți au rămas în Babilon, neîndurându -se să își
părăsească avuțiile ” i ar numărul celor care s -au întors în Ierusalim conform aceluiași
autor este „ 42.462”50. În anul 515 d. Hr. zid irea templului este terminată51. Deși nu avea
strălucirea primului templu, noul templu inaugurat de Zorobabel în 5 ani ( 520 -515 î.Hr.) a
fost primul pas spre renașterea națională a Iudeii și a Ierusalimului.
În anul 332 Ierusalimul ajunge sub stăpânirea g reacă, fiind anexat după moartea lui
Alexandru cel Mare regatului elenistic al Ptolemeilor din anul 301 până în anul 198, care
au arătat respect față de iudaism. În anul 198 este cucerit de Antioh al IV -lea, rege din
dinastia elenistică seleucidă a Siriei, care a încercat elenizarea forțată a evreilor, interzicând
Tora și circumcizia. Această atitudine intolerantă a declanșat revolta fraților Macabei, în
timpul războaielor purtate de aceștia (167 -165) evreii reușind recucerirea templului, în
cinstea căreia sărbătoresc până astăzi sărbătoarea numită Hanuca – sărbătoarea luminilor.
Până la cucerirea romană din anul 63 î. Hr., Iudeea a fost stăpânită de regi din dinastia
Macabeilor, numită și a Hașmoneilor52.

49 Imanuel GEISS , Istoria Lumii. Din preistorie până astăzi, trad. Dragos Dinulescu și Matei Iagher, Ed. All
Educațional, București, 2012, p. 157.
50 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice, traducere, note și comentarii de Ioan Acsan, vol II, Ed. Hasefer,
București, 2015, pp. 12 -13.
51 Dumitru ABRUDAN și Emilian CORNILESCU , op.cit ., pp.217 -219.
52 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., p.7.

27
IV. Perioada Romană

IV.1. Cucerirea Ierusalimului de către romani

În acest subcapitol voi încerca să descriu principalele evenimente care au condus la
cucerirea Palestinei de către autor itatea romană, fără a avea pretenția unei prezentări
exhaustive a subiectului .
În timpul domni ei reginei Salomeea Alexandra ( 77-67 î. Hr), demnitatea de Mare
Preot și de conducător al armatei a fost oferită fiilor ei. Neputând ca femeie să fie Mare –
Preot a trecut această demnitate fiului celui mare Hircan iar comandatul armatei a fost
numit Aristobul cel de al doilea fiu. Astfel se înfăptuiește separarea puterii în stat, mult
dorită de farisei. După moartea mamei, intervine disputa dintre cei doi frați. Aristobul
susținut de saduchei asediază timp de câteva luni Ierusalimul și temp lul. Hircan se predă,
însă s e împacă în templu căsătorindu -și copiii, jurându -și credință reciprocă și
recunoscândul pe Aristobul ca rege. Guvernatorul Idumeii53 Antipater îl convinge pe
Hircan să rupă jurămantul făcut cu frate său și cu ajutorul lui Aretas al III -lea regel e arab al
orașului edomit Petra asediază orașul Ierusalim. Acest război fraticid a reprezentat
contextul în care romanii au intervenit în problemele interne ale Țării Sfinte54.
În anul 65 î. Hr., Pompei55 trimite pe Scaurus din Siria și îi ordonă lui Aretas
retragerea. Aristobul îi trimite lui Pompei o coardă de viță de aur în greutate de 500 de
talanți de aur care a fost așezată în templul lui Jupiter la Roma și 400 de talanți de arginți îi
dăruiește lui Scaurus, în timp ce Hircan se mulțum ise doar să promită bani56. Pompei îi
invită pe cei doi frați la Damasc și își dă seama că era mai indicat să îl lase la conducerea

53 Idumeii, edomiți i din Biblie, niște războinici păgâni cruzi, stabiliți la sud de Ierusalim, fuseseră convertiți la
iudaism de către Ioan Hircan. Antipater, fiul unui convertit la iudaism, fusese numit guvernator al Edomului
de către regele Alexandru, deși familia sa prov enea din orașe feniciene de p e coastă.
54 Simon Sebag MONTEFIORE , Ierusalim. Biografia unui oraș , traducere din engleză de Luminița Gavrilă
Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcuș, Editura Trei, București, 2012, p. 89.
55 Pompei (106 -48.î.Hr. ) – om politic și general roman descendent al unei ilustre familii senatoriale, înfrânge
în 71 î. Hr. ultimele forțe armate ale lui Spartacus. În anul 70 î. Hr. este ales consul, iar în anul 67 î. Hr. I se
acordă puteri extraordinare pentru combaterea pir aților din Marea Mediterană. În anii 64 -63 î. Hr. se consacră
organizării politice a Orientului.
56 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice, traducere, note și comentarii de Ioan Acsan, vol I, Ed. Hasefer,
București, 2015, pp. 198 -199.

28
țării pe Hircan, decât pe Aristobul care era mult mai violent. Ari stobul își dă seama de
planurile conducătorului roman și cân d I se cere să se predea, organizează o rezistență
armată, ocupând templul, distrugând podul care îi lega de oraș și pregătindu -se de asediu.
Evreii din oraș erau dezbinați în două facțiuni și orașul nu poate rezista în fața lui Pompei
care aduce mașini de război și în trei luni ocupă templul. Astfel în anul 63 î.Hr. zidurile
Ierusalimului au fost dărâmate până în temelii, peste 12 mii de oameni au murit în asediu
Iudeea devenind provincie romană57. Legiunile lui Pompei au asediat cel de -al doilea
Templu tim p de 3 luni, l -au luat cu asalt și l -au profanat. Irod cel Mare, va construi cel de –
al treilea Templu, care însă va fi dărâmat în anul 70 d.Hr. de către Titus, fiul lui Vespasian,
în timpul războiului iudaic58.
După ce a reușit să cucerească Ierusalimul, Pompei a distrus fortificațiile, a abolit
monarhia, a confiscat regatul Macabeilor aproape în întregime și l -a numit pe Hircan mare
preot, guvernând peste Iudeea cu ajutorul subordonatul său Antipater. Sosind în Ierusalim,
Pompei și anturajul său au intrat în Sfânta Sfintelor, ceea ce a însemnat un sacrilegiu
imens, din moment ce nici marele preot nu intra acolo decât o dată p e an. Pompei a fost al
doilea pă gân care a pătruns în Sfânta Sfintelor după Antioh al -IV-lea59.

IV.2. Statutul Ierusalimului sub do minația romană
IV.2. 1. Perioada republicii romane și domnia lui Irod cel Mare Idumeul

Sub domnia Hașmoneilor, statul evreu era în mare parte compus din evrei. Pompei
a permis evreilor să c onducă ( guverneze) doar în Galilee a și în sudul regatului, non -evreii
conducând în celelalte părți ale imperiului. Pompei a permis persoanelor exilate de către
hașmonei să se reîntoarcă, ceea ce a conduc la refacerea varietății religio ase din teritoriul
Palestinei. Pompei a fost înțelept din punct de vedere politic permi țându -le samarinenilor
manifestarea propriei religii, lucru interzis din anul 129 î. Hr. odată cu dărâmarea templului
de pe muntele Garizim60.

57 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 84.
58 I. STANCU , Templul din Ierusalim., Sinagoga și Biserica, Fenomenologia spațiului sacru , Teză de doctorat ,
s.n, București, 1997, p.5.
59 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 90.
60 K. J. ASALI , Jerusalem in history, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990, pp. 102 -103.

29
Când Pompei a fost ucis în anul 48 î. Hr., Caesar a propus o nouă aranjare
teritorială a statului evreu. Astfel F asael, fiul lui Antipater a devenit guvernator al Ierusalim
iar celăla lt fiul al Antipater, Irod a devenit guvernator al Galileei. După asasinarea lui
Caesar la Roma, Irod fiul lui Antipater (37 – 4 î. Hr ) avea să dobândească poziția de cel
mai im portant re ge iudeu clientelar (rex socius ) de sub stăpânirea romană61. După
asasinarea lui Caesar a urmat o perioadă de confuzie în cadrul republicii romane, fapt ce a
condus la invazia regatului parților și a Mesopotamiei în Siria. Invazia parților l -a obligat
pe Ir od să plece din regatul său. Aces ta a fugit în Petra însă regele arab Malchus al II -lea a
refuzat să îl primească. Același refuz l -a primit și în Egipt din partea Cleopatrei. Într -un
final acesta a plecat la Roma, unde Marc Antoniu a acceptat să îl ajute. La Roma, Senatul l –
a proclamat pe Irod rege al Iudeii, plecând în Palestina ca să lupte pentru a recâștiga
controlul Palestinei62. În anul 37 î.Hr. după un asediu care durează cinci luni, Irod
împreună cu armata romană reușesc să cucerească Ierusalimul. Arm ata cuceritoare a avut o
atitudine intransigentă față de locuitorii orașului, Irod fiind nevoit să îi mituiască pe
romani ca să pună capăt măcelului. Irod l -a capturat pe Antigon, cel care reușise în urma
invaziei parților și după fuga lui Irod să ajungă rege. Antigon a fost trimis la Roma, fiind
decapitat de către Antonius. Regele Irod a sărbătorit cucerirea Ierusalimului lichidând 45
din cei 71 de membrii ai Sinedriului63. Marc Antoniu a continuat să aibă o relație foarte
bună cu Irod, în tot acest timp Irod răzbunându -se pe hașmonei pentru atitudinea avută față
de el. După bătă lia de la Actium din anul 31 î. Hr. în care Antonius a fost înfrânt, Irod a
plecat la Rhodos pentru a se întâlni cu Octavian, învingător ul din această luptă. Acesta a
reușit să îl c onvingă pe Octavian de intențiile sale bune, câștigând încrederea celui care din
anul 27 î.Hr. își va lua titulatura de „augustus” și care va deveni primul împărat roman64.
Irod nu era interesat în mod particular de problemele religioase, însă acesta
const ruiește în orașe aflate în afara regatului său temple dedicate zeităților romane și
grecești, cum ar fi cel construit în orașul Sebaste dedicat lui Augustus. Acesta a primit și
distincții greco -romane din partea autorităților imperiale, fiind desemnat preș edinte al
Jocurilor Olimpice. Prin urmare, atunci când a început reconstrucția Ierusalimului, Irod a

61 Vezi Imanuel GEISS , Istoria Lumii. Din preistorie până astăzi, trad. Dragos Dinulescu și Matei Iagher, Ed.
All Educațional, București, 2012, p.158.
62 K. J. ASALI , op. cit ., p. 78.
63 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 95.
64 K. J. ASALI , op. cit ., pp. 78 -80.

30
dorit construirea u nui oraș clasic. Puterea și bogă ția sa se poate vedea și în zilele noastre
prin faptul că multe construcții și străzi realizate de către el se păstrează până în zilele
noastre65.
Odată cu domnia lui Irod și cu influența romană, s -a deschis o nouă etapă pentru
istoria Ierusalimului, lucru caracterizat în special printr -o mai mare intensificare a
contactului cu valorile și cultura popoarelor vecine. Lee I. Levine sesiz ează 3 motive
principale care au condus la această îmbunătățire a contactelor cu celelalte culturi.
Principalul element a fost organizarea de către Roma a unui imperiu în ale cărui granițe
erau prezente numeroase popoare. Graniț ele interne au dispărut ceea ce a condus la o
circulație liberă a persoanelor, a mărfurilor, a ideilor religioase și culturale. În această
perioadă, Ierusalimu l a fost mai mult ca niciodată în istorie în contact cu diferite centre
urbane din Imperiul Roman66. Al doilea factor care a condus la c reșterea contactelor
internațio nale a Ierusalimului a fost Irod însuși. Diferitele documente și descoperiri
arheologice au demonstrat faptul că de -a lungul lungii sale domnii de 33 de ani, Irod a
depus o foarte mare en ergie pentru promovarea valorilor elenistice -romane în tot regatul
său și nu numai. În final, al treilea factor care a avut o influență considerabilă din punct de
vedere cultural asupra Ierusalimului din perioada irodiană a fost legătura acestuia cu
diaspo ra evreilor. Evreii din diaspora aveau legături foarte puternice cu centrele culturale
din Imperiu, fiind influențați de concepțiile acestora. Irod a încurajat implicarea Disporei
evreiești în viața Ierusalimului, acesta aducând anumite familii preoțești d in Egipt și
Babilonia în Ierusalim. De asemenea, comunități ale diasporei evreiești puteau fi găsite la
Ierusalim. Existența acestor tipuri de comunități este atesta tă prin intermediul a trei surse :
literatura rabinică care sesiz ează existența la Ierusalim a unei sinagoge a evreilor din
Alexandria, Inscripția Theodotus care vorbește de o sinagogă din Ierusalim fondată de
evreii din Roma și Faptele Apostolilor 6,9 care vorbește de existența unor sinagogi formate
din evreii din Alexandria, Cyrene, Asia, Cilic ia67.

65 Ibidem , p. 80.
66 Lee I. LEVINE , Second Temple Jerusalem: A Jewish City in Greco -Roman Orbit , în „ Jerusalem. It’s
sanctity and centrality to judaism, christianity, and islam”, editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The Continuu m
Publishing Company, New York, 1999, p. 60.
67 Ibidem, pp. 60 -61.

31
Mărimea acestor comunități evreiești din diaspora este necunoscută, însă împreună
cu fluxul constant de străini care vizitau Ierusalimul au avut o influență destul de
importantă .
Reconstrucția Ierusalimului a început după doi ani de foamete în anii 25 și 24 î.Hr.
Irod a câștigat o foarte mare popularitate în acești ani, datorită ameliorării acestei foamete,
atât în Ierusalim cât și în întreg regatul furnizând hrană și grâne populației. Irod și -a ales
constructorii templului dintre locuitorii Ierusal imului care erau ruinați de foametea care se
instaurase între anii 25 -24 î. Hr. și care nu aveau un servici stabil68. În primul rând , a
construit palatul situat la vestul templul din marmură și aur care punea în umbră modestele
palate hoșmonee. La nordul pal atului, Irod a construit 3 turnuri Phasael, Mariamme și
Hippicus foarte frumos ornamentate. Aceste construcții aveau un foarte important rol
strategic, în timpul unei lupte devenind cele mai importante puncte ale palatului. Turnurile
aveau o bază solidă, a proximativ 15 metri înălțime. Baza unuia dintre turnuri, cel mai
probabil Hippicus s -a păstrat până în zilele noastre. De asemenea, Irod a modificat și
îmbunătățit sistemul de drumuri al orașului ( o parte a unei străzi reconstruite de către Irod
cel M are în partea de est a palatului, la jumătatea distanței dintre Templu și Palat a fost
descoperită recent în urma excavărilor din cartierul evreiesc. De asemenea, Irod a construit
un teatru și un hipodrom, însă locația exactă a acestor edificii nu a putut fi id entificată.
Asemenea locații era străine pentru tradiția evreiască, însă Irod a dorit prin construirea
acestor clădiri să creeze o legătură a orașului cu valorile clasice69. Pentru a câștiga
populația religioasă inițiază reconstrucția templul ui, dărâ mând ru inele vechiului T emplu ș i
construind cel de -al treilea T emplu la 500 de ani după templul construit de Zorobabel. Deși
poporul a fost la început suspicios, poporul a fost cuprins de bucurie la final, aducând
mulțumire lui Dumnezeu și regelui pentru râvna de care a dat dovadă. Construcția este
descrisă de Iosif Flavius70 care spune că „ după ce a înlăturat vechile temelii Irod a înălțat

68 K. J. ASALI , op. cit ., p. 80.
69 Ibidem , p. 82.
70 Iosif Flavius s -a născut în anul 37 î. Hr. la Ierusalim, dintr -o familie de preoți, tatăl său având numele
Matatia. După mamă se trăgea di n familia arhierească și princiară a Hașmoneilor. A avut o temeinică
instrucție religioasă cunoscând bine doctrina principalelor partide evreiești: saducheii, fariseii și esenienii. În
războiul împotriva romanilor conducea trupele evreiești din Galileea. A cesta este luat prizonier de romani și
devine sclavul lui Vespasian care îl eliberează de sclavie.

32
deasupra un templu de marmură albă de o sută de coți lungime și o sută douăzeci înălțime.
Era mai scund pe ambele laturi și m ijlocul era mai înalt. ”71.
Informațiile despre Templu se bazează pe descrierile lui Joseph Flavius cât și pe
sursele Talmudice. Planul Sfintei Sfintelor cât și al sanctuarului sunt identice ca cele ale
primului T emplu. În ălțimea acestuia a crescut d eoarece Irod i -a adăugat încă un nivel
construcției. Părerea tradițională sugerează că Templul lui Irod a fost construit pe locul în
care se află astăzi vestita Moschee a lui Omar cunoscută sub numele de Domul Stâncii72.
Alte interpretări consideră că Templul a fost așezat puțin mai la nord. Această teorie totuși
se bazează pe anumite descoperiri arheologice at ribuite eronat perioadei lui Irod. Singura
probă materială a existenței acestui complex a templului este o inscripție în limba greacă
prezentă astăzi la Muz eul de Arheologie din Istan bul73.

IV.2. 2. Perioada Imperiului Roman
IV.2.2.1. Ierusalimul în timpul nașterii Mântuitorului Hristos

Evreii îl așteptau de secole pe Mesia. În contextul frământărilor politice pe care le
traversa țara este lesne de închipui t că în concepția lor, Mesia era un conducător puternic,
un eliberator. În acest context vom înțelege primul secol creștin în Țara Sfântă, într -un
climat de autentică trăire religioasă în care oamenii erau animați de speranțe și idei mărețe.
Evreii deci, a șteptau împlinirea profețiilor Vechiului Testament, împărăția lui Dumnezeu și
salvarea definitivă. Această salvare însă, trebuia să cunoască în concepția lor sfârșitul
umilitoarei dominații romane. Profețiile aminteau nașterea lui Hristos din seminția lui Iuda
și din neamul regesc al lui David.
Potrivit Scripturii, la primirea vremii se naște Iisus Hristos în zilele procuratorului
roman Ponțiu Pilat (Luca 1, 5) în timpul împăratului August cu câțiva ani înaintea erei
creștine stabilită de Dionisie cel Mic în 753 de la întemeierea Romei (ab urbe condita)74. În

71 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice… ,p. 320.
72 Vezi I. STANCU , op.cit ., p. 7.
73 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 87 -88.
74 Pr. Eugen DRĂGOI , Istoria creștinismului în date, Ed. Episcopiei de Jos, Galați, 2004, p. 19.

33
realitate Iisus Hristos s -a născut cu un an sau doi mai înainte de 750 anul morții lui Irod,
deci în 749 sau 748. În Evanghelii se mai găsesc câteva indicații desp re naștere. Proconsul
al Siriei și al Pa lestinei era Quirinius care face și un recensământ al populației75.
Faptul că Hristos a fost persoană istorică este mărturisit de Sfintele Evanghelii, de
Sfinții Apostoli, de Părinții Apostolici și de că tre diferite mărturii externe ( Acta Pilati,
Epistola lui Lentulus, Scrisoarea regelui Abgar al Edesei, Epistola lui Mara). Avem de
asemenea mărturii iudaice (Iosif Flavius în Antichități Iudaice amintește de martiriul lui
Iacob, Rabinul Eliezer Ben Hircan afirmă că a cunoscut pe Iacob discipolul lui Iisus
Nazarineanul). Totodată avem mărturii romane (Plinius ce Tânăr care menționa faptul că
primii creștini se adunau duminica și îl cinsteau pe Hristos, frângând pâinea76 , Tacitus care
vorbește de persecuția lui Nero, Suetoniu și Celsus și mărturiile lui Eusebiu de Caesarea
din Istoria sa bisericească)77.
Irod a murit în anul 4 î. Hr, după 34 de ani de domnie, în vârstă de 70 de ani, după
ce a avut 10 soții și cel puțin 12 copii. Chiar și în ulti mii ani de viață a avut o atitud ine
tiranică atât față de poporul să u cât și față de proprii familie, ucigându -l pe fiul său
Alexandru, născut din macabeanca Mariamne, în anul 7 î.Hr., cât și pe fiul său cel mare
Antipater, cu cinci zile înainte de a muri78. Irod a murit datorită unei îngrozitoare și foarte
dureroasă boli d e putrefacție79. Aceasta s -a manifestat ca o mâncărime pe tot corpul și o
senzație de arsură în intestine, apoi i s -au umflat picioarele și abdomenul, starea lui fiind
agravată și de ulcerația colonului. Trupul neînsuflețit, cu coroana pe cap și sceptrul în
mână, a fost purtat de un cortegiu pe un catafalc acoperit cu purpură și împodobit cu aur
condus de Arhelau și urmat de gărzile germane și trace și de 500 de servitori ducând
mirodenii pe o distanță de aproape patruzeci de kilometri, până la Fortăreața He rodion.

75 Preot Profesor. dr. Ioan RĂMUREANU et alii, Istoria Bisericească Universală, vol I, Ediția a III – a revăzută
și completată, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bise ricii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 48 -49.
76 Vezi Nelu ZUGRAVU , Ovidiu ALBERT , Scripta contra Christianos în secolele I -II, Ed. Presa Bună, Iași,
2003, pp. 146 -175
77 Pr. Nicolae CHIFĂR , Istoria Creștinismului, vol I, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bu covina, Iași, 1999, pp. 12 –
15.
78 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , Creștinismul în Țara Sfântă și Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu
Patriarhia Ierusalimului, Ed. Basilica, București, 2011, p. 8.
79 Simptomele bolii sunt și astăzi dezbătute. Cel mai prob abil diagnostic este că Irod suferea de hipertensiune
și arterioscleroză, complicate de o demență progresivă și de o insuficiență cardiacă și renală. Arterioscleroza a
antrenat o congestie venoasă, motiv pentru care fluidele se acumulau în picioare și părț ile genitale, ajungând
să iasă prin pi ele; circulația sangv ină era atâ t de proastă, încât carnea a început să necrozeze, dezvoltând
cangrena. Mirosul urât și mâncărimile erau cauzate de insuficiența renală. Acest sfârșit al regelui Irod a fost
considerat p edeapsa divină asupra unui înger considerat demonic.

34
Acolo, Irod a fost înhumat într -un mormânt80 care a fost uitat timp de două mii de ani81.
Iosif Flavius relatează episodul înmormântării lui Irod. De asemenea, acesta subliniaz ă că
după înmormântarea regelui „ Archelaus a decretat un doliu de șap te zile în onoarea
tatălui său (căci atât cere datina țării). După aceea a ospătat poporul și, la încheierea
doliului, s -a îndreptat spre templu. Oriunde trecea, toți îl urmau cu urări de noroc și
elogii, de parcă s -ar fi luat la întrecere unii cu alții, să s coată strigăte de bucurie. Urcat pe
o înălțime și așezat pe un jilț de aur, Archelaus a salutat iarăși poporul, arătân du-și
recunoștința față de dovezile lui de bunăvoință și bucurie……… atunci când oștirea i -a
cerut să -și așeze pe creștet diadema rega lă, el nu a vrut să accepte cinstirea care l -ar fi
onorat, câtă vreme nu știe sigur ce va hotărî cel îndreptățit să o încredințeze”82.
Imediat după funerariile regelui Irod, cei trei fii ai săi au plecat la Roma pentru a -și
afirma ambițiile pentru urmarea la tron a defunctului tată. Augustus a hotărât ca cei trei fii
ai lui Irod să aibă calitatea de prinți.
Irod Antipa83 și Filip84 s-au întors în ținuturile lor și au domnit pentru mai bine de
treizeci de ani. Arhelau celălalt copil al lui Irod, odată cu dob ândirea domniei asupra Iudeii
și Samariei a manifestat o cruzime asemă nătoare tatălui său față de samarineni și iudei.
Aceștia au raportat împăratului atitudinea sa față de ei, lucru care a condus la alungarea sa
și exilarea în Galia. În anul 6 d. Hr., guver natorul Siriei Quirinius, a trimis romani în
Iudeea pentru a vinde proprietățile lui Arhelau și pentru a face un recensământ pentru a afla
câți oameni trebuie să plătească taxe. Acesta este recensământul de care vorbește
evanghelistul Luca. Iudeea a deveni t provincie romană fiind condusă de un guvernator
numit procuror. La început aceștia guvernau pentru perioade mici de timp, ulterior fiind
numiți pentru perioade mai mari de timp. Spre exemplu, Ponțiu Pilat a guvernat pe o

80 Mormântul lui Irod a fost descoperit în anul 2007 de profesorul Ehud Netzer, care a găsit un sarcofag roșu
bogat ornamentat cu flori, dar distrus aproape sigur de rebelii evrei anti -irodieni în anii 60 -70 d. Hr..
Mormântul piramidal al lui Irod se afla pe Dealul Herodion, mai jos de turnul estic al fortăreței, de asemenea
distrus în anii 66 -70 d. Hr..
81 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., pp. 105 -107.
82 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice… ,p. 414.
83 Irod Antipa a domnit între anii (4 î.Hr. -39 d.Hr.) în ținuturile Galileii și Pereii, fiind al doilea fiu al lui Irod
din samarineanca Malthake. A avut capitala la Sepphoris, construind și orașul Tiberiada în cinstea
împăratului Tiberiu. Apare în Noul Test ament de mai multe ori sub numele de Irod Tetrarhul sau regele Irod.
Acest rege este responsabil de uciderea Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece acesta îl mustra pentru faptul că
se îndrăgostise de cumnata și nepoata sa Irodiada, soția frate
84 Filip Tetr arhul ( 4 î.Hr. -34 d. Hr) a primit ca moștenire Bataneea, Trahonitis și Auranitis, regiuni aflate în
partea de nord -est a Mării Galileii. A fost căsătorit cu Salomea, fiica Irodiadei, dar nu au avut copii. A
reconstruit orașul Panea, căruia i -a dat numele Cezareea Filipi, în cinstea împăratului Tiberiu (14 -37 d. Hr).

35
perioadă de 10 ani85. Ierusalimul în timpul nașterii Mântuitorului Iisus Hristos trecea printr –
o perioadă destul de dificilă ca urmare a dominației romane, fiind plin de mizerie, forfotă și
dispute. La 12 ani, Mântuitorul va veni la Templu pentru a se închina, uimind pe cărturari
prin cun oștințele sale (Luca 2, 42 -51).

IV.2.2.2. Ierusalimul în timpul activității Mântuitorului Hristos

Mântuitorul a propovăduit învățătura sa în timpul procuratorului Ponțiu Pillat. În ce
privește activitatea publică a Mântuitorului cercetările mai noi îi fixează durata la trei ani.
Este botezat de Ioan la 6 ianuarie 780 auc. sau 27 al erei creștine la aproximativ 30 de ani
(Luca 3, 23). A serbat Pasha anului 781/ 28 (Ioan 5, 1) a anului 782/ 29 (Ioan 6, 4) și
înainte de Pasha anului 783/30 a ținut Cina cea de Taină cu Sfinții Apostoli, noaptea fiind
prins și judecat iar vineri dimineața 14 Nissa/ 7 aprilie, fiind răstignit pe dealul Golgotei.
După trei zile, adică 16 Nissa/ 9 aprilie 783/ 30 a înviat din morți. Timp de 40 de zile după
înviere a petrecut pe pământ, arătându -se apostoli lor și altor ucenici de 10 ori (Luca 24,
Ioan 20, Matei 28, F.A. 1). La 19 mai 783/ 30 s -a înălțat la ceruri de unde va veni să judece
lumea86.
La înălțarea Mântuitorului, numărul de ucenici era alcătuit din două grupuri: în
Ierusalim , 120 (F.A 1, 15) iar în Galilee a peste 500 (I Corinteni 15) cu toții fiind în
așteptarea Duhului Sfânt. La Ierusalim, Apostolii s -au suit împreună cu Maica Domnului în
„încăperea de sus” unde se adunau de obicei și au completat numărul lor, alegân d prin sorți
în locul lui Iuda Iscarioteanu pe Matia (F.A. 1, 16 -26). Împlinirea făgăduinței trimiterii
Sfântului Duh a Mântuitorului s -a petrecut la sărbătoarea Cincizecimii când erau toți
împreună și în urma cuvântării în flăcărate a Sfântului Petru ce bi nevestește învățătura
Mântuitorului Înviat și Înălțat la ceruri, puterea Duhului Sfânt a făcut să se boteze „ca la
3000 de suflete” (F.A 2, 37) întemeind prima comunitate creștină la Ierusalim. Acești primi
creștini continuă să meargă la templu pentru rugă ciune dar constituiau o comunitate aparte,
având în centru cultului frângerea pâinii. Apostolii predicau în templu iar cuvântul lor era
întărit de minunile ce le făceau prin puterea Duhului Sfânt. Numărul creștinilor sporeau

85 K. J. ASALI , op. cit ., p. 84.
86 Preot Profesor. dr. Ioan RĂMUREANU et alii, op.cit. , p. 50.

36
zilnic în Ierusalim și în provi nciile unde apostolii propovăduiau în urma tragerii la sorți.
Înmulțindu -se numărul creștinilor, numărul convertiților ajunsese la 5000 (F.A 4, 4) iar la
propunerea Apostolilor și la sugestia evreilor din diaspora care susțineau că văduvele lor
erau neglij ate la agapele creștine, Apostolii și -au ales 7 ajutoare dintre discipolii lor și „au
ales 7 bărbați plin de Duh Sfânt și înțelepciune ” ( F. A 6, 4 -5) care să supravegheze și să
asigure buna rânduială la mesele comune. Ei au fost numiți diaconi și vor fi primii slujitori
hirotoniți de Apostoli, Ștefan primul dintre diaconi avea să fie primul martir pentru noua
credință care lua amploare în Ierusalim. Martiriul lui marchează primul conflict doctrinar
dintre iudaism și creștinism87.
Începând cu anul 30 d. H r. în fruntea Bisericii din Ierusalim s -a aflat Iacov, „fratele
Domnului”. Hegesip, un evreu convertit la creștinism a relatat în Memoriile sale faptul că
Iacov „ fratele Domnului” a fost primul episcop al Ierusalimului, fiind așezat la conducerea
Biserici i chiar de către apostoli. Între anii 34 -37 d.Hr., atunci când Apostolul Pavel a făcut
prima vizită la Ierusalim, nu i -a întâlnit aici decât pe Petru și pe Iacov, fratele Domnului
(Galateni 1, 18 -19), pe care l -a vizitat și după sosirea la Ierusalim din ce a de-a treia
călătorie misionară din anul 5888.
Prin urmare, ceilalți apostoli nu se mai aflau în Cetatea Sfântă în vremea aceea,
fiind împrăștiați deja printre neamuri spre a -L slăvi pe Hristos.

IV.2.2.2.1. Condițiile economice în Ierusalim

Forma cara cteristică a industriei din această perioadă a fost comerțul, oamenii din
acea perioadă ocupându -se cu vânzarea produselor confecționate de ei, fără vreun
intermediar. În Iud aismul acelor vremuri meșteșugarii erau foarte respectați în comunitate,
lucru rel iefat de un proverb foarte des menționate în aceea perioadă „ Cine nu învață
copilul un meșteșug îl învață hoția”89.
Geografic, cultural și politic provincia Iudeea aparținea de provincia Siriei. Cele
mai importante produse din Siria era produsele din lână ca de exemplu, covoare, pături și

87 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 95.
88 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., p. 11.
89 Joachim JEREMIAS , Jerusalem in the Time of Jesus, Ed. Fortress Press, Philadelphia, 1969, p. 3.

37
țesături, rășinile și aromatele. Sunt destule dovezi care atestă faptul că aceste bunuri se
produceau și în Ierusalim.
În această perioadă specific pentru comerțul din Iudeea er a vânzarea obiectelor de
lână. Conform lui M. Ket., fiecare femeie măritată din Ieru salim trebuia să știe să execute
produse din lână. În Ierusalim, lâna era vândută în una din piețele orașului.
De asemenea, în Ierusalim era foarte dezvoltat comerțul cu hrană. Specific pentru
această zonă erau plan tațiile de măslini, ceea ce a condus la un destul de mare interes
pentru producția de ulei. Este extrem de sigur faptul că în vremea lui Iisus plantațiile de
ulei erau mult mai răspândite decât astăzi. Diminuarea plantațiilor de ulei s -a petrecut în
timpul dominației otomane când plantarea măslinilor a devenit extrem de restrictivă în
comparației cu vremurile trecute. Importanța plantaților de măslini este demonst rată de
diferite denumiri care conțin cuvântul ”ulei”, precum Muntele Măslinilor. Talmudul atest ă
faptul că în aceste împrejurimi se cultivau măslini. Măslinele erau procesate în și în jurul
Ierusalimului, însă uleiul pentru Templu era adus din Pereea.
Una dintre cele mai importante ocupații din Ierusalim era măcelăritul. Măcelarii
erau organizați î n bresle. Existau foarte multe magazine în Ierusalim care vindeau carne de
bovine.
O altă ocupație a locuitorilor din Ierusalim în timpul propovăduirii Mântuitorului a
fost vânzarea apei, un lucru ciudat pentru noi. Conform lui Iosif Flavius, atunci când ploile
erau foarte rare, apa era cumpărată și ulterior vândută. Istoric Flavius descrie acest lucru
subliniind faptul că în momentul în care principalele izvoare de apă ale populație i secau
precum Scăldătoarea Silo amului, apa era vândută în ulcioare.
Come rțul cu bunuri de lux a crescut foarte mult în această perioadă datorită
extravaganței profesată de curtea lui Irod. Centrul comerțului cu obiecte de lux era în
orașul de sus. Încă din timpul lui Pompei anumiți istorici precum Strabon din Capadocia
sublini ază că o piesă de artă din aur a fost adusă din Ierusalim la Roma, Ierusalimul fiind
numit „Orașul de aur”90.

90 Joachim JEREMIAS , op. cit ., pp. 4 -9.

38
IV.2.2.3. Istoria Ierusalimului până la domnia lui Hadrian

Evreii au mai avut un monarh care a fost membru al familiei lui Irod și anume Irod
Agrippa, strănepotul acestuia care a domnit între anii 41 -44. După anul 44 În Ierusalim și
în Iudeea au fost mai mulți guvernatori romani. Sub guvernatorul Felix ( 52 -60) au existat
anumite revolte în Iudeea și Ierusalim conduse de anumite bande de bandiț i, unele dintre
ele fiind bande religioa se care doreau răstur narea dom inației romane91. Iosif Flaviu descrie
aceste evenimente în lucrarea Antichități Iudaice:„ Între timp, situația din Iudeea se
înrăutățea de o zi la alta. Țara era bântuită iarași de tâ lhari și de șarlatani, care amăgeau
mulțimea. Mulți din rândul acestora, ca și din al jefuitorilor, au fost capturați zilnic de
Felix și executați”92. Felix a fost urmat de Festus, după guvernarea acestuia, administrația
romană intrând într -un declin. În ti mpul vacanței dintre procuratorii romani Porcius Festus
și Albinus, va avut loc uciderea primului episcop al Ierusalimului și anume a lui Iacov,
fratele Domnului de către marele arhiereu Anania din partida saducheilor. Între anii 60 -62
guvernator al Iudeii a fost Albinus. În anii în care a guvernat Ierusalimul a trecut printr -o
perioadă destul de dificilă, noul guvernator fiind interesat doar de profitul proprii, primind
bani de la bandele de bandiți cu scopul de a menține această stare de instabilitate. Io sif
Flavius reliefează atitudinea pe care Albinus a avut -o atunci când a aflat că datorită
defectuoasei sale guvernări a fost schimbat cu Gessius Florus93: „ întrucât primise vestea
că Gessius Florus a fost numit în locul său și că se afla deja în drum spr e Hierosolyma,
Albinus a vrut să dea impresia că a făcut ceva pentru iudei. Cei încătușați, care meritau
pedeapsa cu moartea, au fost executați din ordinul lui. Pe cei ce zăceau în temniță pentru
pricini mărunte i -a eliberat în schimbul unei sume de bani. Astfel s -au golit închisorile de
nelegiuiți și țara a fost invadată de tâlhari”94. Ultimul guvernator al Iudeii a fost Gessius
Florus care a abuzat în asemenea măsură de puterea lui încât iudeii, făcând comparație cu
infamia lui, îl socoteau pe Albinus ca p e un binefăcător al lor. Spre deosebire de Albinus
care căuta să își ascundă nelegiuirile, Gessius Florus a avut o atitudine sfidătoare față de
evrei, Ierusalimul cunoscând în timpul guvernării sale o promiscuitate nemai întâlnită până

91 K. J. ASALI , op. cit ., p. 85.
92 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice… ,p. 517.
93 Gessius Florus a guvernat între anii 64 -66 d.Hr. fiind ultimul procurator roman al Iudeii.
94 Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice… ,p. 578.

39
în acel moment. Tâlhar ii acționau nestingheriți, singura lor temere era ac eea că trebuiau să
împartă prada cu procuratorul Festus. Iosif Flavius încheie lucrarea sa Antichități Iudaice
evidențiind faptul că această stare de instabilitate a condus la decl anșarea războiului
împotr iva romanilor95.

IV.2.2.3.1. Istoria Ierusalimului în timpul revoltei iudaice96

Începutul acestei revolte are loc în Cesareea, unde grecii sirieni au sac rificat un
cocoș în fața unei sinagogi, ceea ce a condus la revolta iudeilor. După acest eveniment
nefericit, Florus a sosit în Ierusalim cu 2 cohorte din Cezareea pentru a cere Templului din
Ierusalim un impozit de șaptesprezece talanți. Când acesta a intrat în Pretoriu în primăvara
anului 66 d. Hr. niște tineri evrei au a runcat cu bani în el în sens de di spreț față de
atitudinea lui față de iudei. Acest lucru a condus la o reacție extrem de virulentă față de
poporul iudeu din Ierusalim. Simon Sebag Montefiore subli niază faptul că legionarii lui au
„au jefuit toate casele și i -au măcelărit pe locuitori ”97. De asemenea, Florus a ordonat să
fie biciuiți și crucificați toți prizonierii, inclusiv nobilii evrei care erau cetățeni romani98.
Totodată, soldații lui Florus au îndrăznit să o atace chiar pe regina Berenice, sora regelui
Agripa. Această atitudine plină de dispreț a autorităților romane a condus la revolta
populației evreiești. Pentru a calma populația evreiască, Florus a apelat la ajutorul
guvernatorului din Siria, Cestius Gallus care s -a pregătit de război contra iudeilor , sosind la
Ierusalim la mijlocul l unii noiembrie. Inexplicabil însă acesta s -a retras iar în drumul său de
retragere către Emaus legiunile romane au fost atacate de evrei, Legiunea a XII -a și trupele
auxiliare au fost înfrânte, fiind uciși aproximativ 5000 de soldați99.
În toamna anului 66 d.Hr., cei mai importanți aristocrați evrei s -au întâlnit pe
Muntele Templului cu liderii anumitor facțiuni revoluționare pentru a forma un guvern și
un plan de război. Aceștia tocmai îl umilise pe guvernatorul Siriei Cestius Gallus care

95 Ibidem, pp. 582 -583.
96 Pt detalii, vezi Flavius JOSEPHUS , Istoria războiului.., Cărțile V, VI.
97 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 133.
98 EUSEBIU DE CEZAREEA , Istoria bisericească. Martirii din Palestina, ( P.S.B. 13), traducere, studiu, note și
comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987, p. 98.
99 K. J. ASALI , op. cit ., p. 85 .

40
adusese o destul de importantă armată pentru a înăbuși revolta care se stârnise la Ierusalim.
Evreii și în special romanii au fost uimiți de faptul că Gallus a fost oprit și a f ost nevoit să
se retragă, de ace ea toată lumea se aștepta la o reacție puternică din partea Impe riului, care
a considerat un afront atitudinea evreilor față de puterea imperială. Izbucnirea acestui
război din anul 66 a avut cauze mult mai îndepărtate care merg până la cucerirea Palestinei
de către Pompei. În cei 130 de ani de dominație romană care au precedat revolta,
dezordinea și sfidarea a fost mult mai frecventă decât pacea. În acești 130 ani de dominație,
autoritățile romane au încălcat principalele principii de bază ale vieții evreilor:
suveranitatea teritorială, independența financiară, politic ă și religioasă100.
Deși au existat mai multe grupuri revoluționare importante, totuș i niciodată nu s -a
format o forță revoluționară unitară, între aceste grupuri existând mereu disensiuni și lupte
în loc de unitate și cooperare. Totuși, rebelii l -au ales p e fostul mare preot Ananias ca lider
al Israelului independent. Acesta a consolidat zidurile și a numit niște gen erali, printre ei
numărându -se și Iosif Flavius, viitorul istoric. Principala armată romană condusă de
Vespasian a luptat în Galilee a pentru tre i ani, după aceea, Vespasia a devenit împărat.
Acesta a lăsat conducerea armatei, fiului său Titus care s -a întors să asedieze Ierusalimul.
Acesta a sosit în Ierusalim în februarie 70. În mai, Titus reușește să străpungă zidul de
nord al orașului iar o l ună mai târziu zidul din jurul piețelor construit de Irod cel Mare.
După intrarea în oraș, au continuat luptele pentru cucerirea Templului construit de Irod care
pe lângă frumusețea arhitectonică era și foarte ușor de apărat. Romanii reușesc să
cucerească cel mai important punct din împrejurimea templului și anume fortăreața
Antonia în iulie. Din acest loc, romanii încep asediul Templului în data de 6 august,
Templulu i fiind cucerit pe 28 august. Titus a distrus complet Templul și a ordonat ca întreg
orașul să fie nivelat. Singurul lucru pe care l -a cruțat a fost zidul de vest al orașului care
oferea protecție Legiunii a X -a. Rezultatul ordinului lui Vespasian de distrugere a orașului
putea fi văzut datorită nenumăratelor ruine din Ierusalim deoarece o lună p entru distrugerea
unui oraș de asemenea dimensiuni era prea puțin. Datorită distrugerii orașului cons iliul
evreilor s -a mutat la Jamnia101.

100 Vezi detalii Jonathan J. PRICE , Jerusalem under siege. The Collapse of the Jewish State 66 -70 C.E, Ed.
E.J.Brill, Leiden, 1992, pp. 1 – 12.
101 K.J. ASALI , op.cit ., p. 86.

41
În anul 73 d. Hr., ultimul bastion al rezistenței evrei ești a fost înfrânt, fortăreața
Masada fiind cucerită și statul iudeu transformat în provincie romană.

IV.2.2.3.2. Aelia Capitolina

În perioada anilor 70 -135 d. Hr. informațiile cu privire la situația orașului Ierusalim
sunt extrem de sărace. Perioada între anii 70 -135 d. Hr. pare să fie plină de speranțele
elibe rării și a construirii unui nou Templu la Ierusalim. Cele mai importante evenimente
petrecute în această perioadă în Palestina sunt relatate de către istoricul Simon Sebag
Montefiore în lucrarea ”Ierusalim. Biografia unui oraș”. Astfel, succesorul lui Titu s,
fratele său, Domițian, a păstrat taxa antievreiască și i -a persecutat pe creștini, ca mod de a
obține sprijin pentru propria domnie, care începuse să se clatine. După asasinarea lui,
împăratul Nerva a slăbit represiunea și fiscalitatea impusă evreilor. Neavând niciun fiu,
Nerva și -a ales ca moștenitor pe cel mai bun gen eral al său, viitorul împărat Traian.
Domnia lui, a reprezentat o perioadă extrem de dificilă atât pentru creștini cât și pentru
evrei. În anul 106, el a ordonat crucificarea lui Simeon că petenia creștinilor din Ierusalim.
De asemenea, acesta a introdus fiscus judaicus . În ceea ce privește cuceririle sale, începând
din anul 106, Traia n a extins granițele imperiului său înspre est, cucerind regatul Nabatean,
care a devenit provincia romană a Arabiei. De asemenea, acesta a invadat Parția, extinzând
puterea romană în Irak,, căminul evreilor babilonieni. Traian a ordonat uciderea evreilor
din Irak până în Egipt, unde scria istoricul Appian „ Traian nimicea cu totul rasa iudee” .
Evreii erau acum văzuți ca ostili Imperiului Roman: ei „ socotesc profan tot ce nouă ne este
sfânt” scria Tacitus „ în timp ce îngăduie tot ce nouă ne repugnă”.102
În timpul succesorului lui Traian , Hadrian evreii au plănuit să se revolte împotriva
Romei. Lideul revoltei a fost Bar Kohba pe care unii îl considerau Mesia. Motivul revoltei
l-a reprezentat intenția lui Hadrian de a interzice circumcizia precum și dorința de a face
din Ierusalim o colonie Romană, numită Aelia Capitolina103.

102 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., pp. 144 -145.
103 La Ierusalim, Hadrian plănuia s ă ridice pe ruinele orașului evreu o clasică cetate romană, clădită în jurul
adorației pentru zeii romani, greci și egipteni. De asemenea, acesta plănuia ridicarea unui loc de celebrare a
zeilor pe Muntele Templului, marcat printr -o grandioasă statuie ecve stră care să îl reprezenta pe el însuși.

42
În anul 131 Bar Kohba i -a forțat pe Rom ani și pe ceilalți locuitori non -evrei să
părăsească Ierusalimul. Acesta a proclamat independența și cel mai probabil a executat
serviciul cultiv pe locul Templului.104 Revolta lui Bar Kochba și lupta lui a durat 3 ani și
jumătate dar sunt înfrânți de romani și odată cu el dispare ultima rezistență iudaică din Țara
Sfântă, fiind pusă din nou în primejdie identitatea religi oasă, ba chiar supraviețuirea
poporulu i evreu. Împăratul Hadrian a des fințat Sanhedriul și a interzis, sub amenințarea cu
pedeapsa capitală, studiul Torei și practicarea actelor de cult105. După înăbușire a revoltei,
Hadrian a început să își pună planul în acțiune și anume acela de a transforma Ierusalimul
într-o colonie Romană. Hadrian reconstruiește orașul sub numele de Aelia Capitolina, pe
locul Templului construiește un templu în cinstea lui Jupiter și evreilor li se in terzice să
intre în Ierusalim. Eusebiu de Cesareea în Istoria sa descrie momentul transformării
orașului dintr -un oraș iudaic într -un oraș păgân: „ În felul acesta Ierusalimul a fost golit cu
totul de populația iudaică și lipsit cu desăvârșire de vechii lor locuitori, iar în locul lor a
fost colonizat cu populație străină, adusă din afară, încât noul oraș roman care s -a format
acum și -a schimbat numele, numindu -se Aelia, după numel e împăratului Aeliu Adrian.106.
Acest oraș a fost construit în onoarea împăratului Hadrian însuși cât și celor mai
importanți zei din panteonul roman: Jupiter, Jono și Minerva (În greacă: Zeus, Hera și
Atena)107. Creștinilor din cetate li se oferă același t ratament ca și evreilor fiind consi derați
o sectă evreiască ce nu respectă prescripțiile iudaice. Cei ce au scăpat cu viață s -au
împrăștiat în celela lte localităț i după distrugerea Ierusalimului în anul 70 și nu s -au mai
întors decât în anul 136 sub Hadrian . Aici s -au organizat într -o nouă comunitate în frunte
cu episc opul Marcu. Aelia Capitolina fiind acum însă o cetate mică a fos t subordonată
episcopului de Ces areea Palestinei care devenise după dărâmarea Ierusalimului, capitala
Palestinei108.
Succesorul lu i Hadrian, Antoninus Pius, a mai slăbit oarecum persecuția evreilor,
îngăduind din nou circumcizia. Statuia lui Antoninus s -a alăturat celei a lui Hadrian pe
Muntele Templului pentru a scoate în evidență că templul nu va fi niciodată reconstruit. În

104 K.J. ASALI , op.cit ., p. 88.
105 Mircea ELIADE , Istoria credințelor religioase, vol. III, trad. Cezar Baltag, Ed. Științifică, București, 1992,
p. 152.
106 EUSEBIU DE CEZAREEA , op.cit ., p. 148.
107 Katharina GALOR și Han swulf BLOEDHORN , op.cit., p. 114.
108 Pr. Prof. dr. Liviu STAN , Locurile Sfinte din Orient, în „Ortodoxia”, IV (1952), nr.1, p. 6.

43
timpul lui Antoninus Pius, Aelia Capitolina a fost o colonie romană minoră, cu 10.000 de
suflete, fără ziduri, la doar două cincimi din mărimea de altădată, întinzându -se de la Poarta
Damascului de azi până la Poarta Lanțurilor, cu două forumuri, Templul lui Jup iter de pe
dealul Golgota, două băi termale, un teatru și un amfiteatru, toate decorate cu colonade,
tetrapiloni și statui, printre care una foarte mare a mistrețului Legi unii a zecea – simbol de
necurăție pentru evrei. Succesorii lui Antoninus Pius, Septim us Sever și fiul acesta
Caracalla au avut o atitudine destul de binevoitoare față de comunitatea evreiască.
Din 235, imperiul a intrat într -o criză de treizeci de ani, măcinat de dinăuntru și din
afară. Din ace astă perioadă și până la domnia lui Constantin , importanța orașului Aelia a
scăzut considerabil , pentru cre știni orașul Aelia fiind doar un oraș obscur în care murise
Iisus, Ierusalimul fiind considerată „ cetatea din ceruri”109.

IV. 3. Principalele elemente arhitectonice ale Ierusalimului romanic

Prinții dinastiei regale Irodiene au fost constructori foarte pricepuți, în timpul
domniei lor Ierusalimul fiind îmbogățit cu foarte multe clădiri dup cum urmează:
 Sub Irod cel Mare
1) Reconstrucția Templului110
2) Reconstrucția palatului lui Irod în Orașul de S us, lângă poarta de vest
3) Construcția a trei turnuri: Hippicus, Fasael și Mariaamne
4) Splendid ul mormânt al lui Irod pe care l -a ridicat în timpul vieții sale. Acesta nu a fost
folosit deoarece Irod a fost înmormântat în Irodium
5) Teatrul construit de Irod în I erusalim
6) Hipodromul din Ierusalim, care este atribuit lui Irod111

109 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., pp. 149 -151.
110 Vezi Lee I. LEVINE , Second Temple Jerusalem: A Jewish City in Greco -Roman Or bit, în „ Jerusalem. It’s
sanctity and centrality to judaism, christianity, and islam”, editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The Continuum
Publishing Company, New York, 1999, pp. 60 -66.
111 K.J. ASALI , op.cit ., p. 83.

44
 Sub Ponțiu Pillat

Sub Ponțiu Pilat au fost construite următoarele :
1) Un apeduct, având ca sursă de finanțare veniturile T emplului , lucru ce a co ndus la o
revoltă din partea pop ulației Ie rusalimului, fiind nevoie de intervenția soldaților romani
pentru a potoli mulțimea. Construcția acestui apeduct este descrisă de către Pseudo –
Aristeas, care menționează că acesta era căptușit cu plumb și var. În urma cercetărilor
arheologice au fost descop erite două conducte care aduceau apă la Ierusalim din sud. În
urma cercetărilor făcute, s -a constatat faptul că tehnica folosită pentru construcția
acestora este asemănătoare cu cea folosită de Irod pentru construcția apeductului de la
Wadi Artas ( de lâng ă Betleem).
2) Pe lângă construcția rețelei de apă, Pillat a construit o sinagogă și un han pentru străini.

 Sub Agrippa I (41 -44)
Agripa I a construit zidul de nord al orașului care a oferit protecție unei zone
importante a orașului. Lângă acest zid era c onstruit impresionantul turn Hippicus, turn
care purta numele unui prieten de -al împăratului având formă de patrulater, având în
lățime și lungime 25 de coți iar în înălțime 30 de coți112. Iosif Flaviu considera că acest
zid are exact 2 mile lungime ( circumf erința orașului era de 3 mile jumătate,
aproximativ 33 de stadii), nefiind totuși un zid extrem de rezistent. Acesta era construit
din cuburi de piatră, fiind gros de 5 , 25 metri. 90 de turnuri apăra u acest zid113.
 Sub Agippa II
Agrippa II a lărgit palatu l Hașmoneilor. Acesta era situat în nord -est de Orașului de
Sus și la vest față de Templu. Lărgirea palatul nu a însemnat reconstrucția acestuia și
mai degrabă extinderea vechiului palat. În urma renovării, din palat putea fi văzută
întreaga curte a Templ ului. De asemenea, acesta a început recondiționarea Templului,

112 Vezi Flavius JOSEPHUS , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, ediție tradusă de Gheneli Wolf
și Ion Acsan, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 390.
113 Joachim JEREMIAS , op. cit ., pp. 10 -11.

45
lucru care a condus la eradicarea șomajului pentru aproximativ 18.000 de oameni care
au fost implicați în acest proiect. Totodată, acesta a pavat străzile Ierusalimului cu
piatră albă, probabil calcar114.

IV. 3.1. Structuri arhitectonice din timpul Aeliei Capitolina
IV. 3.1.1. Tabăra legiunii a X -a

Conform lui Iosif Flavius, singurele structuri și monumente care s -au păstrat după
distrugerea Ierusalimului de către Titus au fost zidul de vest al orașului și cele trei turnuri
Hippicus, Fasael și Mariamne, care înconjurau palatul lui Irod, precum și secțiuni ale
palatului însuși. Aceste structuri arhitectonice care au supraviețuit după distrugerea
Ierusalimului, sunt o mărturie a victoriei romane , servind pentru protecția Legiunii a X -a
romană115.
Bazându -se pe tradiția literară , cercetătorii au localizat tabă ra Legiunii a X -a în ceea
ce cunoaștem astăzi ca fiind cartierul Armean și Evreiesc. Principalele dovezi arheologice
care atestă existența ac estei tabere sunt anumite secțiuni de ziduri care împrejmuiau tabăra
precum și anumite sigilii din cera mică care au încrustate însemnele legiunii a X -a. Sigilii
din ceramică precum și cărămizi care poartă simbolul legiunii a X -a au fost găsite în foarte
multe locuri din Ierusalim (Fig. 1). An umiți istorici consideră că tabă ra legiunii a zecea a
fost situată în zona Sfântului Mormânt ori în sudul platformei Templului, însă această
opinie nu este susținută și de dovezile arheologice. Pornind de la dovezile a rheologice
precum și de la izvoarele literare putem opina faptul ca este foarte probabil ca în Ierusalim
să nu fi staționat întreaga legiune, ci cel mai probabil doar o mică unitate116.

114 Joachim JEREMIAS , op.cit ., pp. 12 -14.
115 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 115.
116 Ibidem, p. 115.

46
Fig. 1. Sigiliu de ceramică roman

IV. 3.1.2. Planul orașului roma n

Singurele dovezi arheologice cu privire la planul Ierusalim ului roman
provin din timpul Aeliei Capitolina, însă acestea nu ne oferă o imagine exhaustivă asupra
acestui subiect.

IV. 3.1.2.1. Cardo și Decumanus
Planul convențional al Ieru salim ul romanic sugerează existența a două străzi
principale: cardo și decumanus care traversau centrul orașului, amplasamentul acestora
având la bază planul împăratul Hadrian de implementare în Ierusalim a principiile
arhitecturale clasice117.

IV. 3.1.2.2. Porțile boltite
În urma săpăturilor arheologice petrecute de -a lungul a mai multor ani, istoricii au
reușit să descopere un important vestigiu ce denotă măiestria arhitecturală a romanilor.
Astfel sub fundația Porții otomane Damascus s -a scos la lumină r ămășițele unei porți

117 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 118.

47
boltite constituită dintr -o poartă centrală și două porți secundare. Doar poarta de est a
orașului s -a prezervat în totalitate , indicându -ne faptul că cele trei porți au o structură
arcuită. Deasupra porții de est se păstrează un fragm ent în latină care ne indică faptul că
acesta a fost ridicată de împăratul Hadrian. Poarta a fost construită într -un stil Irodian din
pietrele pr eocupate din distrugerea zidurilor orașului.

IV. 3.1.2.3. Necropole
Spre deosebire de perioada Hașmoneilor și a lui Irod în care dovezile arheologice,
sursele literare sunt foarte numeroase, fiind studiate foarte amănu nțit de către istori ci, în
perioada romană , cercetători i nu au avut un interes sporit p entru studierea mormintelor din
Ierusalimul romanic. Pe lângă anumite morminte (ciste) situate în mare parte în nordul
orașului, s -au descoperit și anumite peșteri, grote precum și anumite structuri care
conțineau o cameră în care era pus răposatul. De asemenea, în secolul al doilea și al treilea,
în Aelia Capitolina s-au construit morminte speciale pentru cei care se incinerau. Acestea
aparține au în special soldaților romani sau cetățenilor păgâni ( Fig. 2)118.

Fig. 2. Piatră de Mormânt romană găsită în Aelia Capitolina

IV. 3.1.3. Sculpturile roman e

Schimbările culturale introduse de romani după dis trugerea Templului din anul 70
d.Hr. pot fi sesizate în bogatul repertoriu de sculpturi create în aceast ă perioadă. Cel mai
mare ansambl u de sculpturi din marmură din Aelia Capitolina a fost găsit în urma
excavărilor realizate pe Muntele Templului. ( Diferite tipuri de marmură folosite pentru a
prezenta creaturi mitologice, statui de zei).

118 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 116 -123.

48
IV.3.1.4 Templul zeiței Afrodita119
Acesta a fost construit de Hadrian deasupra Sfântului Mormânt. Templul era
construit din marmură, cu marmură fiind pavată și curtea acestuia. În interiorul Templului
erau prezente două statui: una a împăratului Hadrian și alta a împăratului Antoninus Pius.

119 Vezi K.J. ASALI , op.cit ., p. 92.

49
V. Perioada Bizantină

În acest capitol, folosindu -mă de izvoarele și literatura secundară la care am avut
acces doresc să schițez o imagine a Ierusalimului de sub dominația Imperiului Bizantin
evidențiind principale elemente definitor ii ale acestui oraș. Deși nu voi putea trata
exhaustiv istoria Ierusalimului pet recută sub dominația bizantină datorită dimensiunii
impresionante a acestui subiect voi încerca să schițez cât pot de bine în prima parte a
capitolului o istorie sintetizată a orașului în această perioadă, accentuând în celelalte
subcapitole elementele arhitectonice principale ale orașului. Pentru a realiza acest lucru am
folosit în principal anumite lucrări publicate de curând în limba engleză la edituri ale unor
universități p restigioase din Occident, ceea ce sper să conducă la o abordare cât mai
originală a acestui subiect.

V.1. Istoria orașului bizantin

După îndelungi perioade de persecuție, creștinii cunosc libertatea de manifestare a
propriei credințe prin Constantin c el Mare (306-337 d. Hr). Acesta îl învinge pe Maxentiu
rivalul său la tron și atribuie victoria lui Iisus Hristos Domnul creștinilor. Înainte de lupta
din anul 312 a avut un vis în care i s -a arătat crucea pe cer iar sub cruce scria „in hoc signo
vinces”120. Ca urmare a acestei viziuni, împăratul Constantin a poruncit ca scuturile
soldaților săi să fie împodobite cu simbolul XP (Chi – Rho), adică primele două litere ale
numelui lui Hristos în greacă. Datorită faptului că în bătălia de la Podul Milvian Constant in
a reușit să îl învingă pe Maxentiu în urma acestei viziuni, acesta a devenit convins că își
datorează puterea „ Dumnezeul Suprem” al creștinilor121. În urma victoriei a dat un decret
în anul 313 la Mediolanum prin care declara libertate creștinismulu i în Imperiu curmând
cruzimea persecuțiil or nedrepte și contribuind esenț ial la dezvoltarea Bisericii, căreia îi dă

120 Vezi Hans A. POHLSANDER , Împăratul Constantin, trad. Mirella Acsente, Ed. Arte mis, București, 1996,
p. 37.
121 Simon Sebag MONTEFIORE , Ierusalim. Biografia unui oraș , traducere din engleză de Luminița Gavrilă
Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcuș, Editura Trei, București 2012, p. 155.

50
un statut fără precedent122. În anul 324, Constantin îl învinge pe rivalul său Licinius,
augustul (conducătorul) părții de est a imperiului și devi ne împărat peste tot Imperiul
Roman. În anul 330, Constantin declară strategicul oraș din estul imperiului , Bizantium ca
noua capitală, schimbându -i numele în Constantinopol. Din acest moment, termenul
„Bizantin” se va referi la partea de est a Imperiului ș i la perioada influenței sale.
Începând cu secolul al patrulea, Ierusalimul a fost transformat dintr -un insignifiant
oraș roman, într -un major oraș creștin. Numele oficial a rămas Aelia , însă fără descrierea
păgână de „ Capitolina”123.Creștinii au devenit di ntr-o minoritate persecutată de puterea
politică o forță dominantă în oraș. În anul 325, statutul Ierusalimul a crescut, devenind
dintr -o dioceză condusă de un episcop, o metropolă124, iar în anul 451 a devenit una dintre
cele cinci patriarhate ale Bisericii , împreună cu marile orașe: Alexandria, Antiohia,
Constantinopol și Roma.
Palestina Bizantină în general și Ierusalimul în particular au fost în această perioadă
principalele centre ale pelerinajului creștinil or și ale miș cărilor monahale. Bisericile,
Locurile Sfinte și principalele tradiții sunt descrise în jurnalele de călătorie scrise de
pelerinii din această perioadă.
Ca urmare a triumfului creștinismului numărul construcțiilor și a renovărilor de
biserici a crescut. Fosta zonă a templului a fost int enționat neglijată de autoritățile
bizantine, lucru care a condus la o atitudine negativă din partea evreilor125.
În timpul scurtei domnii a lui Iulian Apostatul (361 -363) s -a hotărât reconstruirea
templului ca o parte a luptei acestui împăra t împotriva creștinismului și a dorinței acestuia
de a reînvia practicile păgâne în tot imperiul. Reconstruirea de către Iulian a Templului
evreiesc a fost nu doar un semn de toleranță, ci și o anulare a pretențiilor creștine de a fi
moștenit adevăratul Israel. Aceast ă dorință a lui Iulian Apostatul avea la bază și o cauză
politică. Acesta dorea spri jinul evreilor babilonieni în ră zboiul său plănuit împotriva

122 Vezi Pr. Prof. Dr. Viorel IONI ȚĂ, Edictul de la Milano (313) – toleranța și libertatea pentru Biserica
creștină, în „ Sfinții Împărați Constantin și Elena. Promotori ai libertății religioase și susținători ai Bisericii,
Ed. Cuvântul Vieții, București, 2013, pp. 7 -25.
123 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , The Archaeology of Jerusalem. From the origins to the
Ottomans, Ed. Yale University Press, New Haven, 2013, p. 128.
124 Vezi Canonul 7 al Sinodului I Ecumenic că „Deoarece a avut tărie obiceiul și vechea predanie ca
episcopul din Elia (Ierusalim) să se cinstească, să aibă urmarea cinstei, păstrându -se însă pe seama
mitropoliei propria ei vrednicie ” în Arhidiacon prof. dr. Ioan FLOCA , Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și
comentarii, s.n, Sibiu, 1991, p. 53.
125 Katharina GALOR și Hansw ulf BLOEDHORN , op.cit., p. 128.

51
perșilor. Iulian nu vedea nicio contradicție între păgânismul elen și monoteismul iudeu,
credința lui fiind că Zeus al grecilor era „ Dumnezeul Preaînalt” al evreilor – Yahve , Acesta
nefiind propriu doar iudeilor. Iulian l -a desemnat pe Alypius, reprezentantul lui în Britania,
să reconstruiască templul iudeilor. Inițial sinedriul a avut îndoieli cu privire la acest fapt,
însă Iulian care se pregătea să plece pe frontul persan a reiterat această promisiune prin
trimit erea unei scrisori intitulată „Către obștea evreilor”. Ca urmare a acestei promisiuni
din partea împăratului, evreii au început pregătirile pentru recons truirea templului. Moartea
sa inopinantă a pus capăt acestui proiect îndrăzneț126.
În anul 614, Perșii invadează Palestina bizantină și cuceresc Ierusalimul după un
asediu de numai 20 de zile. Sursele creștine relatează faptul că evreii i -au ajutat pe perși să
distrugă anumite biserici și mânăstiri creștine și să omoare mulți creștini rezidenți în
Ierusalim. Această atitudine negativă a evreilor față de creștini după cucerirea persană a
fost rezultatul politicii antievreiești a împăratului Heraclie care i -a obligat pe evreii din
Ierusalim să se boteze127 precum și a faptului că pentru cinci sute de ani, cu excepția
domniei lui Iulian Apostatul, porțile orașului Ierusalim a fost închis pentru evrei.
Interzicerea intrării în Ierusalim a populației evreiești a avut loc după suprimarea revoltei
lui Bar Kokhba din anul 135. Totuși, în ciuda acestei dispoziții, este bine cunoscut faptul că
un mare număr de evrei locuiau în Ierusalim. Această interzicere a intrării în Ierusalim a
evreilor nu avea un caracter absolut , lucru evidenția de sursele istorice care ne reliefează
faptul că evreii puteau intra în Ierusalim pentru a vizita ruine Templului în schimbul unor
sume de bani128. Patriarhul Zaharia, numeroși creștini, precum și relicva cunoscută ca
Sfânta Cruce au fost duse î n Persia. Autoritățile cuceritoare au acordat creștinilor anumite
biserici inclusiv Biserica Sfântului Mormânt.
În anul 628, împăratul Bizantin Heraclie recucerește Ierusalimul de la Perși. La 21
martie 628 a intrat triumfător în Ierusalim purtând Sfânta Cruce recuperată de la perși129
încercând să restaureze splendoarea Ierusalimului Bizantin. Invazia persană a îndepărtat
imediat efectele civilizației artificiale greco -romane importante în Palestina. A ruinat

126 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 161.
127 Pr. drd. Cristian MUNTEAN , Ierusalim, istorie și eshatologie , Teză de doctorat, în „ Studii Teologice”
LVI ( 2004 ), nr. 1 -2, p. 107.
128 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed), The History of Jerusalem The Early Muslim Period 638 –
1099, New York University Press, New York, 1996, p. 1.
129 Stelian BREZEANU , O istorie a imperiului bizantin, Ed. Albatros, București, 1981, p. 47.

52
agricultura, a depopulat orașele, a distrus pent ru un timp sau pentru totdeauna multe
mânăstiri și lavre și a stopat orice dezvoltare a comerțului. Din acest moment, dezvoltarea
culturală a țării a luat sfârșit. Palestina intră după aceasta într -o perioadă tulbure, care, în
mod firesc, ar putea fi numit ă Ev Mediu130. În anul 638, totuși Ierusalimul s -a predat
califului Omar I evitându -se distrugerea de care a avut parte Ierusalimul în timpul
dominației persane131.

V.2. Harta Madaba

Harta Madaba este cea mai veche hartă a Țării Sfinte oferind o descriere a
Ierusalimului din perioada Bizantină. Aceasta a fost descoperită în urma unor lucrări
săvârșite la fundația Bisericii ortodoxe Sfântul Gheorghe în anul 1896 din nordul micului
sat Madaba din Iordan. Acest mare fragment de mozaic prezent de pardoseala Bi sericii
Sfântul Gheorghe din Madaba are următoarele dimensiuni: 15,7 * 5,6 metri. Această
dimensiune corespunde cu mărimea originală a Bisericii Bizantine132. În ceea ce privește
vechimea acestei dovezi arheologice, ea datează din anul 575 d. Hr133. Această ha rtă
cuprinde pe lângă imaginea Ierusalimului și orașul Beetleem, Marea Tiberiadei, Marea
Moartă și orașul Ierihon134.
În ceea ce privește importanța pentru lucrarea de față, harta ilustrează Sfântul Oraș
al Ierusalimului împreună cu zidul de apărare constr uit în jurul anului 300 și cele șase porți
ale sale135. Această hartă atestă existența porții Damascului, reliefân d pe lângă structura
orașului ( drumuri, p orți, piețe) și principale obiec tive ale orașului din secolul al VI -lea,
precum Biserica Martiriului și Biserica Învierii construită de Constantin cel Mare între anii
325-335. De asemenea, această hartă atestă și existența Bisericii noi a Maicii Domnului

130 A. A. VASILIEV , Istoria Imperiul Bizantin, traduce re și note de Ionuț -Alexandru Tudorie, Vasile -Adrian
Carabă, Sebastian -Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 614.
131 Vezi K. J. ASALI , Jerusalem in history, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990, pp. 102 -103.
132 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDH ORN, op.cit., p. 129.
133 Vezi , K. J. ASALI , op. cit ., pp. 99 -100.
134Teodor DĂNĂLACHE , Harta în mozaic din Madaba , în Creștin Ortodox. Ro .
http://www.crestinortodo x.ro/biserica -lume/harta -mozaic -madaba -139165.html , 7 martie 2017.
135 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 170.

53
construită și terminată de împăratul Justinian în anul 543136. Datorită dimensiunilor sale,
acest complex rivalizează cu Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Un alt monument
prezent pe acest izvor arheologic este și Biserica Sfântului Sion sfințită în anul 394. Zona
muntelui templului care după anul 70 d.Hr. a rămas în ruine nu este reprezentată, precum
nici Biserica Scăldătoarei Siluamului. Stilistic, această operă de artă poate fi atribuită
renașterii în artă din epoca lui Justinian137.

V.3. Arhitectura orașului
V.3.1. Fortificațiile orașului

Natura construcțiilor și a structurii zidurilor din Ierusal imul perioadei bizantine sunt
cunoscute prin intermediul săpăturilor arheologice. Secțiuni semnificative ale zidurilor,
precum și anumite turnuri pot fi gă site pe toată raza orașului de la Muntele Sionului până la
valea Tyrapoeon. Secțiuni auxiliare ale pă rții de vest a zidurilor sunt vizibile în grădina
Armeană și în Citadelă, precum și în anumite zone de nord față de ceea ce cunoaștem astăzi
ca fiind zidul Orașului Vechi.
Zidul orașului din perioada bizantină are grosimea de trei metri, fiind mai subțire
decât zidul precedent. Judecând din punct de vedere arheologic, zidul bizantin al
Ierusalimului poate fi datat la s fârșitul secolului al III -lea sau la începutul secolului al IV –
lea. Refortificarea Ierusalimului în această perioadă poate fi legată de mutar ea Legiunii a
Zecea la sfârșitul secolului al treilea138.

V.3.2. Arhitectura Sacră

De-a lungul primelor trei secole după crucificarea lui Iisus Hristos, creștinismul a
fost o religie ilicită, neputându -și manifesta trăi rea religioasă în public. De ace ea, adepții

136 K. J. ASALI , op. cit ., p. 99.
137 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 130 -131.
138 Ibidem, p. 131.

54
acestei noi credințe se adunau în clădiri care nu era special amenajate pentru acest scop.
Anumite surse primare au indicat faptul că primii creștini se adunau în case particulare,
sinagogi, făcând imposibilă identificarea arheologică a unor ast fel de locuri. Arhitectura
sacră creștină a putut fi cunoscută doar atunci când Creștinismul a devenit o religie
recunoscută de autoritatea imperială în urma edictului de la Milano din anul 313 și în urma
proclamării de către Teodosie a creștinismului ca r eligie de stat. Constantin cel Mare a
realizat un vast program de construirea a unor edificii bisericești cu prioritate în Țara
Sfântă și în Ierusalim. Primele biserici și construcții creștine au fost realizate pe locurile
care aminteau de anumite evenimen te din viața Mântuitorului Iisus Hristos, locuri relatate
de autorii Evangheliilor. Ierusalimul a fost evident locul central în care s -au concentrat
eforturile de construcție. Ulterior în perioada Bizantină, bisericile comemorau primii
martiri, figurile bi blice sau profeții. După Conciliile de la Efes din anul 431 și de la
Calcedon din anul 451, Maica Domnului a devenit deosebit de importantă.
Multe biserici construite în Țara Sfântă și în Ierusalim în perioada Bizantină sunt
menționate de Părinții Biseric ii primare și de pelerini, aceste mărturii completând dovezile
arheologice găsite în această perioadă. Chiar dacă aceste edificii din perioada bizantină au
fost distruse, totuși datorită faptului că edificiile ulterioare au fost reconstruite pe același
loc, a permis cercetătorilor să identifice structura bizantină chiar dacă rămășitele acestor
construcții sunt destul de puține.
Bisericile pot fi împărțite in două categorii bazându -ne pe planurile lor. Majoritatea
bisericilor din această perioadă au un plan rectangular sau formă basilicală. Pe de altă parte,
un grup mic de edificii bisericești au fost construite conform unui plan central. Modelul
bisericii creștine este reprezentată de construcția civilă romană „Basilica” , foarte frecvent
prezentă în locuril e publice cum ar fi Forumul. Motivul pentru care a fost adop tat planul
basilical este mai mult decât evident. Bisericile crești ne spre deosebire de templele pă gâne
în care accesul era permis doar preoților, trebuiau să sugereze ideea că toți membrii
comun ității puteau intrat în acest loc sacru. Foarte multe basilici din Țara Sfântă au fost
construite pe locuri sfinte ( loca sancta )139, însă majoritatea, totuși era u simple așezări unde
creștinii se adunau si săvârșeau jertfa euharistică. De timpuriu, un alt ti p arhitectural
specific bisericilor creștine a fost creat, o structură arhitectonică care se diferenția de

139 Katharina GALOR și Hanswu lf BLOEDHORN , op.cit., pp. 132 -133.

55
structura basilicală prin faptul că se accentuează structura centrală a lăcașului de cult. Acest
tip de biserică putea fi circulară, octogonală, cruc iformă. Aceste biserici cu structură
centrică au fost inspirate de clădirile religioase și seculare romane, în special de mausoleele
împăraților și patricienilor romani.
Conform lui Eusebiu de Cezareea, această dorință de a transpune în arhitectură
crezul bisericii a fost accentuată după Conciliul de la Niceea din anul 325140, lucru ce a
condus la decizia lui Constantin de a construi trei biserici: Biserica Nașterii lui Iisus
Hristos, Biseric a Învierii și Biserica Eleona ( Biserica Tatăl nostru) de pe Muntele
Măslinilor. Lucrările la construcția acestor edificii s -a finalizat în jurul anul 335. Biserica
Nașterii Domnului a fost construită în Betleem, Biserica Învierii a fost construită în
Ierusalim iar Biserica Eleona a fost construită pe Muntele Măslinilor pe ntru a marca locul
unde Hristos i -a învățat pe discipolii săi precum și locul de unde Mântuitorul Hristos s -a
înălțat la ceruri și a cinat. În jurul anulu i 394, sub împăratul Theodosie s-a decis faptul că
locația unde Mântuitorul a cinat pentru ul tima dat ă este Muntele Sion. Acest lucru a condus
la construcția Bisericii Sfântului Sion141.

V.3.3 Edificiile bisericești c onstruite în perioada bizantină
Secolul IV
I. Biserica Învierii

Construcția acestei Biserici, finanțată total din visteria imperiului, a început curând
după Conciliul de la Niceea142. La acest sinod a participat și episcopul Macarie de
Ierusalim, în scaunul episcopal din anul 314 care a semnalat împăratului Constantin cel
Mare că pe locul mormântului Mântuitorului Iisus Hristos și pe alte Lo curi Sfinte pentru

140 Sinodul I Ecumenic s -a ținut la Niceea în perioada 20 mai -25 august 325 și a combătut arianismul, o
concepție rațional umană conform căreia Logosul divin este inferior Tatălui, El nefiind creat din ființa Tatălui
ci din nimic. Scopul creării Fiului a fost crearea universului, deoarece Dumnezeu nu putea crea universul
material decât prin intermediul unui Demiurg. Pt detalii vezi Nicolae CHIFĂR , Istoria creștinismului , vol. I,
Ed. Universității „ Lucian Blaga”, Sibiu, 2 007, pp. 134 -137.
141Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., , p. 133.
142 În scrisoarea pe care i -a adresat -o Constantin cel Mare episcopului Ierusalimului se subliniază faptul că
împăratul vrea să fie înștiințat despre evoluția cheltuielilor privitoa re la construcția Bisericii.

56
creștini se ridicaseră temple păgâne iar peste altele se ridicaseră zidurile cetății Aelia.
Împăratul a fost determinat să ia măsuri pentru a înlătura templele păgâne de pe Locurile
Sfinte și pentru a ridica Biserici în locul lor. În ace st scop a trimis în anul 326 pe mama sa
Elena la Ierusalim și aceasta împreună cu episcopul Macarie a redescoperit locul
crucificării și al mormântului Mântuitorului Iisus Hristos, precum și locurile unde s -au
desfășurat ultimele evenimente ale vieții Mânt uitorului. Prin grija ei, s -au construit la
Ierusalim 3 biserici care înglobează astăzi impresionantul complex al Sfântului Mormânt.
Prima biserică încorona Golgota, Muntele crucificării numită biserica Anastasis a Învierii,
a doua biserica Crucii pe locul unde găsise Sfânta Cruce îngropată și a treia lângă biserica
Învierii numită la început biserica Patimilor apoi Biserica lui Constantin. Cea mai de seamă
dintre ele a fost Biserica Învierii143. Pentru a realiza acest proces, constructorii au fost
obligați să niveleze dealul Golgotei, locul crucificării. Această biserică circulară închidea
mormântul în centrul său, era înconjurată de coloane și era acoperită de o imensă cupolă.
Construirea întregul ansamblu a fost încredințată arhitectului Zenobiu și lui E ustațiu (preot
trimis din Constantinopol pentru a începe construirea bisericii)144 sub supravegherea directă
a episcopului Macarie și pentru realizarea lucrărilor a fost necesară demolarea Farului și
Capitoliului lui Hadrian care fuseseră construite chiar pe Golgota, acolo unde era
mormântul și grota lui Adam. Odată cu ridicarea ei în Ierusalim, orașul devine un centru de
pelerinaj pentru creștini și numărul pelerinilor a sporit an de an mai ales în preajma
sărbătorilor pascale.
Eusebiu de Cesa reea descrie f rumusețea Bisericii în cuvinte cât se p oate de
relevant e: „Această biserică a înălțat -o dar împăratul ca o mărturie impunătoare a
mântuitoarei învieri, îngrijindu -se să fie nespus de frumoasă în toate părțile ei, cu
cheltuială și cu fast de -a dreptul împăr ătești. Și a înzestrat -o cu podoabă și cu minunate
daruri făcute din aur, argint și pietre nestemate, acestea prinse în materiale foarte
deosebite prin lucrături care la fiecare din ele dovedeau meșteșug atât de măiestrit încât
nu ne putem noi îngădui a -l arăta prin cuvinte. ”145.
Acest complex al Sfântului Mormânt se afla în apropierea principalei străzi din
vestul orașului numită Cardo care împărțea orașul de la nord la s ud. Din această stradă se

143 Pr. Prof. dr. Liviu STAN , Locurile Sfinte din Orient, în „Ortodoxia”, IV (1952), nr.1, p. 7.
144 K. J. ASALI , op. cit ., p. 94.
145 Eusebiu de CEZAREEA , Viața lui Constantin, (P.S.B, XIV), Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1991, p. 141.

57
intra print -un coridor (propylon) în complexul Sfântului Mo rmânt. Urcarea anumitor trepte
te conducea către o curte strâmtă cunoscută sub numele de primul atrium. Prin trei portaluri
se ajungea către basilica propriu -zisă. Patru rânduri de coloane divizau basilica într -o navă
centrală împărțită în patru coloane. A bsida, contrar obiceiului, era situată la extremitatea
vestică, astfel încât să se afle pe axa mormântului. De asemenea, între basilică și rotondă în
partea de vest era situată curtea Triportico , înconjurată la nord, est și sud de porticuri.
Potrivit infor mațiilor lăsate de Eusebiu, dimensiunile acestui complex erau impresionante:
45 de metri pe 26 metri. Materialele folosite pornind de la marmura de diferite culori,
lemnul sculptat, capitelurile de argint împreună cu existența celor cinci naosuri contribu iau
la monumentalitatea acestei capodopere arhitectonice. În colțul de sud al curții interioare
era prezentă peștera Golgotei, o stâncă înaltă de cinci metri, fiind împrejmuită de o ramă
metalică, având în vâ rful său o cruce în memoria răstignirii lui Iisus Hristos. Acest loc a
început să fie venerat, considerându -se că aici este centrul pământului. Partea principală a
bisericii, Sfântul Mormânt însuși este situat spre vest mai departe de atriumul interior.
Structura care înconjoară Sfântul mormânt este numi tă Rotonda Învierii datorită formei
sale circulare. Această bazilică circulară, care închidea mormântul în centrul său, era
înconjurată de coloane și acoperită de o imensă cupolă. Structura atriumului și a basilicii
bizantine au fost descoperire în timpul săpăturilor din anul 1960. Ceea ce a mai rămas din
basilica originală este numai fundația. Biserica a fost sfințită pe data de 13 Septembrie,
335146.
Serviciile liturgice săvârșite în acest loc au cunoscut o bogăție și o frumusețe
nemaiîntâlnită, acestea st ând la baza cultului divin zilnic și a anului bisericesc așa cum le
cunoaștem până astăzi. Sfântul Chiril al Alexandriei reliefează importanța acestui edificiu
creștin într -una dintre catehezele sale pre baptismale: „Acest loc al Golgotei este mijlocul
lumii”147.

146 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 134 -135..
147 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , Creștinismul în Țara Sfântă și Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu
Patriarhia Ierusalimului, Ed. Basilica, București, 2011, p. 14.

58
II. Biserica Eleona (Biserica Tatăl nostru)

Biserica Eleona a fost construită pe panta de vest a Muntelui Măslinilor, în
vecinătatea Muntelui Templului. Ea marchează locul unde, potrivit tradiției, Iisus a cinat
pentru ultima dată cu ucenicii să i. Din Biserica con struită de Constantin, se mai pă strează
doar fundația, lucru care însă nu face imposibilă reconstruirea bisericii originale. În
atriumul din partea de vest se putea accede printr -o curte mărginită de coloane înconjurată
de porticuri în p atru părți. Din atrium, prin trei intrări se ajungea în basilica propriu -zisă
care era împărțită prin două rânduri de coloane într -un naos și două culoare. Pentru a
compensa diferența de nivel dintre atrium, biserică și curtea exterioară a fost necesară
construirea unor trepte. Pentru a facilita o mai bună mișcare a pelerinilor și credincioșilor
au fost construite două scări una pentru urcare și alta pentru coborâre. Un lucru definitoriu
pentru arhitectura acestui edificiul este structura absidei care este situată dincolo de
principala structură rectangulară a bisericii. Asemenea Bisericii Sfântului Mormânt,
Biserica Eleona este simbolul unui loc sfânt, lucru care a tras mari mase de pelerini148.

III. Biserica Înălțării

Înălțarea a fost inițial celebrată în Biserica Eleona. Ulterior, pelerinul bogat numit
Poemenia a suportat construirea acestei biserici în jurul anului 374. Această biserică a fost
așezată pe vârful muntelui la o distanță de aproximativ 75 de metri spre nord -est fașă de
Biserica Eleona. Aceas tă construcție avea o structură destul de revoluționară pentru
arhitectura acelei vremi. Ea era structurată din două rânduri de coloane concentrice. Un
plan al acestei biserici a fot desenat de un pelerin pe nume Arcuf din secolul al VII -lea.
Conform tradi ției, podeaua bisericii nu era pavată astfel încât pelerinii puteau venera
urmele Mântuitorului în nisip. Partea centrală a domului era deschisă, existând posibilitatea
de a se vedea cerul.

148 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 135 -136.

59
IV. Biserica Sfântului Sion

Aproximativ după două decenii de l a construirea Bisericii Înălțării, în anul 394 are
loc construcția unui nou locaș de cult și anume Biserica Sfântului Sion în timpul
episcopului Ioan al II -lea (387 -416)149. Tra diția celebrării Paștelui de către Mântuitorul
Iisus Hristos și a Cinei celei de Taină a condus la construcția anumitor locașuri de cult
pentru a evidenția imp ortanța acestui moment biblic. I nițial acest moment a fost pus în
legătură cu Biserica E leona, ulterior construindu -se o altă Biserică pe Muntele Sion.
Curând, biserica Sfântului Sion ( a Maicii Domnului de pe Muntele Sionului) a fost
recunoscută ca una dintre cele mai importante centre liturgice. Săpăturile arheologice au
scos la iveală doar anumite fragmente din fundația originală, imaginea bisericii putând fi
reconstruită prin i ntermediul surselor scrise150.

Secolele V – VI

Construcția Bisericilor a accelerat considerabil pe tot parcursul secolului al V -lea.
Noi clădiri au fost realizate pentru a comemora fapte și locuri în legătură cu Pătimirile lui
Iisus ca de exemplu „grota trădării”, locul rugăciunii lui I isus din grădina Ghetsimani.
Aceste două clădiri se păstrează până în zilele noastre. De asemenea, în această perioadă au
fost construite încă două biserici, una lângă Scăldătoarea Siluamului, unde conform
tradiției, Iisus a vindecat un om orb și alta lângă Scăldătoarea Vitezda unde Hristos a
vindecat un paralizat. Ruine ale acestor așezăminte au fost descoperite în urma săpăturilor
arheologice, însă în zilele noastre acestea nu sunt conservate. Alte locașuri de cult care
parțial există până în zilele noastre au fost construite pentru a comemora anumiți sfinți:
Sfântul Ioan Botezătorul pe Muntele Măslinilor, Sfântul Ștefan în nordul Orașului151,

149 Vezi Yoram TSAPRIR , Byzantine Jerusalem. The configurațion of a Christian city , în „ Jerusalem. It’s
sanctity and centrality to judaism, christianity, and islam”, editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The Continuum
Publishing Company, New York, 1999, pp.139 – 140.
150 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 137.
151 K. J. ASALI , op. cit ., p. 99. Această biserică a fost construită de împărăteasa Eudoxia, în apropiere de
Poarta Damascului. Clădirea a fost ter minată în anul 460, l -a sfințirea bisericii aducându -se ca un odor de
mare preț moaștele Sfântului Ștefan. Curând după terminarea bisericii, împărăteasa Eudoxia a murit, fiind
îngropată în această biserică.

60
Sfântul Iacob, Proorocul Isaia din valea Kidronului, proorocul Ieremia din valea
Tyropeon152.
După Conciliul de la Efes (431) și Calcedon (451), trei biserici închinate Maicii
Domnului au fost construite la mijlocul secolului al V -lea. Doar una din cele trei, localizată
pe drumul care conduce spre Betleem, se mai păstrează.

V. Biserica Nouă a Maicii Domnului

Biserica Nouă a Maicii Domnului a fost construită de Justinian și sf ințită pe data de
20 noiembrie 543, fiind cea mai grandioasă biserică din Ierusalim în ceea ce privește
dimensiunea153. Avariată în timpu l invaziei persane din P alestina din anul 614 și a invaziei
Arabe din anul 638, a fost distrusă în final în secolul al IX -lea. Noua Biserică a Maicii
Domnului a fost descrisă în detaliu de istoric ul contemporan al lui Iustinian , Procopius
(Clădirile, V, 6). Primele fragmente al e Bisericii au fost scoase la lumină în anul 1862. Alte
ruine ale bisericii au fost descoperite între anii 1970 -1980. În urma acestor săpături
arheologice a fost găsită o inscripție pe un zid al bisericii în care se evi dențiază anul
sfințirii acesteia precum și perio ada în care a fost construită ( 534-535 d.Hr.). Datorită
faptului că descrierile istoricului Procopius nu corespund cu dovezile arheologice,
reconstruirea vechiului plan al bisericii este dificil de realizat.

Clădirile Civile

În contrast cu nu meroasele izvoare literare și dovezi arheologice cu privire la
principalele monume nte de arhitectură din această epocă bizantină, sursele atât literare cât
și arheologice cu privire la clădirile particulare sunt foarte sărace. Pe panta de vest a
dealului su d-estic al orașului în urma săpăturilor arheologice s -a scos la iveală anumite
clădiri particulare. De asemenea, descoperiri arheologice similare au fost realizate și în
partea de su d-est a Muntelui Templu lui. Aceste locuinț e particulare descoperite datează din
jurul secolului al V -lea. Zidurile acestor case erau realizate din piatră cioplită. Unele case

152 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 137 -139.
153 Yoram TSAPRIR , op.cit. , p. 141.

61
au zidurile tencuite și decorate cu fresce și și st ucătură. Acoperișul acestor locuințe era cel
mai probabil realizat din grinzi de lemn. Podeaua casei era r ealizată fie din pă mânt bătătorit
fie pavată cu piatră. Sp re sfârșitul epocii bizantine, a fost realizat un număr suplimentar de
locuințe. Spre deosebire de epoca timpurie a orașului din această perioadă în care locuințele
nu erau integrate într -un plan, u lterior acest inconvenient a fost reglat de către autorități.
Configurația principală a clădirilor din această perioadă rezidă din existența u nui număr
mare de camere care e rau grupate în jurul unei curți centrale înspre care ușile și ferestrele
camerelor se deschideau. Aceste locuințe aveau un sistem ingenios de colectare a apei de
ploaie care se vărsa în niște cisterne special amenajate de pe acoperișurile caselor. Unele
din aceste clădiri au fost probabil distruse în timpul invaziei persane din anul 614 și
niciodată reconstruite. Celelalte clădiri au cont inuat s ă fie întrebuințate pe lâ ngă palatele
Umayazilor construite în secolele VII, VIII. Distrugerea totală a acestor clădiri a avut loc
datorită cutremurului din anul 749. În anii precedenți au fost găs ite ruine ale acestor
locuințe în jurul porții Iafo154.

154 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp. 142 -144.

62
VI. Perioada arabă ( Islamică Timpurie)

VI.1. Natura surselor privitoare la istoria Ierusalimului în perioada
arabă
1. Sursele arabe
Sursele istorice arabe privitoare la istoria Ierusalimului din această perioadă care au
fost interpretate de istorici prezintă o dificultate în a prezenta o imagine detaliată și
completă a Ierusalimului din perioada musulmană timpurie. Statu tul politic și religios al
Ierusalimului în lumea musulmană a fost stabilit la începutul secolului al VIII -lea. Totuși
de la mijlocul secolului al VIII -lea și chiar înainte de această dată, Ierusalimul și -a pierdut
statutul politic însă nu și pe cel religi os. Puținele informații privitoare la Ierusalim sunt
prezente în vasta literatur ă arabă a epocii musulmane timpurii (628 – 1099).
Informațiile despre Ierusalim din această literatură sunt risipite și scurte, trebuind o
foarte mare răbdare pentru a le aduna. Primele informații concrete cu privire la Ierusalim
sunt oferite de către al-Muqadassi ,155 un locuitor nativ al orașului care către sfârșitul
secolului al X -lea oferă anumite informații economice, sociale și culturale. Acesta
reliefează în scrierile sale im portanța orașului pentru vremea sa, subliniind faptul că printre
orașele de provincie nu există un oraș mai mare decât Ierusalimul, multe capitale fiind
inferioare ca dimensiune Ierusalimului. De asemenea, în ceea ce privește clima , acesta
spune că în aces t loc nu este nici frig, nici ca ld, rareori ningând în Ierusalim . Totuși aceste
informații furnizate nu pot oferi o imagine clară cu privire la situația concretă economică,
socială și politică. Comparativ cu alte orașe al e califatului m usulman nu există su rse care să
ofere o imagine cuprinzătoare din punct de vedere istoric cu privire la Ierusalim. În
secolele XIV -XV se pot găsi anumite informații cu privire la topografia și istoria orașului.
Aceste informații se găsesc în ceea ce se numește „Literatura de laudă a Ierusalimului”.
Informații despre Ierusalim mai pot fi găsite și în scrierile istoricilor musul mani: Shams al –
Din al Suyūti ( 1475), Shihab al Din al – Maqdisi156.

155 Guy le STRANGE , History of Ierusalim under the Moslem, From 650 to the 1500. , Ed. Houghton Press, s.l.,
1890, p.4.
156 Amikam ELAD , Medieval Jer usalem and islamic Worship. Holy Places, Ceremonies, Pilgrimage, Ed. E.J.
Brill, Leiden, 1995, p. 2.

63
Prima lucrare care oferă o imagine completă privitoare la toate aspectele: istoric,
economic, social a fost scrisă în secolul al XV -lea de către Mujir al -Din (1521) care în
introducerea lucrării pe care a scris -o reliefează faptul că a purces la scrierea acestei cărți
pentru a oferi contemporanilor săi o imagine a Ierusalimului pentru perio ada de care ne
ocupăm în acest capitol, Mujir al -Din a avut ca sursă principală „Literatura de laudă a
Ierusalimului”. Prin intermediul scrierilor sale s -a putut reconstitui Ierusalimul din
perioada arabă, în special în aspectul topografic și social.

2. Sursele Non -arabe
Sursele non -arabe ( Greci, Siriene, Armene, Evreiești) din această perioadă sunt
foarte puține. Informațiile care ne -au parvenit din aceste surse sunt mult mai sărace decât
cele provenite pe filieră arabă.
Principale le surse istorice cu privire la orașul Ierusalim din această perioadă sunt
compuse de doi bizantini, ambele lucrări provenind din secolul al IX -lea și anume:
a) o scurtă istorie a lui Nichifor (829)
b) Cronografia lui Theofanes. ( L.I.Conrad într -un articol intitulat „ Theof anes și istori a
tradiție arabă” publicat în anul 1990 arată ca informațiile cu privire la Ierusalim au la bază
surse arabe157.

VI.2. Istoria orașulu i Ierusalim sub dominația arabă
VI.2.1. Cucerirea orașului
Perioada islamică timpurie în istoria Ierusalimul ui începe prin cucerirea orașului la
cinci ani după moartea profetului Mohamed și se încheie prin ocup area Ierusalimului de
către cru ciați în 1099158.
După moartea lui Mahomed159 în anul 632 a urmat o perioadă de cuceriri arabe sub
conducerea celor patru cal ifi (halȋfa= succesor): Abu- Bakr ( 632 -634), Omar (634 -644),

157 Ibidem , pp. 3 -4.
158 K. J. ASALI , Jerusalem in history, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990, p. 105.
159 Mahomed ibn ’ Abdallah născut în jurul anului 570 , era o persoană orfană, săracă, a devenit agent
comercial al unei femei (Kadija) deosebit de bogate cu care ulterior s -a și căsătorit. În jurul anului 610, acesta
a avut primele revelații, predicând faptul că Allah era puternic, că era singurul Dumnezeu și că ascultătorii săi

64
Otman (644 -656) și Ali ( 656-661). După ce sub Abu-Bakr a fost cucerită întreag a
peninsulă arabică, în timpul lui Omar a început cucerirea Siriei și a Palestinei care s -a
desfășurat între 633 -640160.
În anul 638, califul Omar I reușește să cucerească Ierusalimul. Cel mai mare
cronicar arab Țabari furnizează în scrierile sale două date. În prima instanță vorbește de
anul 636, în schimb în alte lucrări evidențiază anul 637. Conform cronicarului arab
Baladhuri (care a trăit în a doua jumătate a secolului IX) asediul Ierusalimului a început
imediat după bătălia de la Yarmuk din a nul 636. Asediul condus de Abū Ubayda b. Jarrȃh
care a adus trupe suplimentare pentru a susține asediul a durat doi ani, până în anul 638.
Cronicarul bizantin Teofan subliniază faptul că asediul Ierusalimului a durat doi ani și
sugerează ca dată a cuceririi Ierusalimului anul 638. De menționat este faptul că
Ierusalimul încă mai purta numele de Aelia Capitolina161. Cel care predă orașul în mâinile
arabilor este episco pul Sofronie, care după plecarea căpeteniei bizantine din oraș preia
conducerea Ierusalimului. Este încheiat un tratat între cuceritori și episcopul Sofronie care
precizează:
a) garantarea protejării averilor și vieți i locuitorilor
b) vor fi respectate bisericile și crucile iar locașurile de rugăciune nu vor fi transformate în
locuințe, asigurându -se libertatea creștinilor de a se ruga
c) interzicerea evreilor de a locui în Ierusalim, aceștia putând însă să viziteze or așul.
d) plătirea unei taxe obligatorii
Acest episod al cuceriri orașului și al încheierii unui tratat este descris de Tabari care preia
aceste informații de la Sayf b. Umar, un autor dintr -o perioadă mai timpurie ale cărui
scrieri nu s -au mai păstrat162.
Înainte de a fi cucerit orașul, creștinii au reușit să scoată Sfânta Cruce din Ierusalim
și să o trimită la Constantinopol163.

trebuie să fie pregătiți pentru marea judecată. În anul 622 acesta a plecat împreună cu adepții săi în orașul
Medina sau Yatrib. La Medina, comunitatea lui Mahomed a sporit ca număr, credincioșii săi numindu -se
musulmani, adică supu șii lui Alah. Acesta a murit în anul 632, Vezi Pr. Dr. Emanoil BĂBUȘ , Bizanțul. Istorie
și spiritualitate, ediția a II -a, revizuită și adăugită, Ed. Sofia, București, 2010, p. 263 ; Simon Sebag
MONTEFIORE , op.cit ., pp. 180 -181.
160 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂU JAN, op.cit., p. 18.
161 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed), The History of Jerusalem The Early Muslim Period 638 –
1099, New York University Press, New York, 1996, p. 6.
162 Ibidem , p. 7.
163 A. A. VASILIEV , op.cit., p. 230.

65
VI.2.2. Statutul I erusalimului sub musulmani

Organizarea administrativă realizată în Palestina de către bizantini a fost păstrată și
de către autoritatea musulmană. Palestina Prima care include Iudea și Samaria a fost
numită acum Jund Filasțin Termenul „ Jund ” înseamnă armă și putem presupune că fiecare
district musulman a fost alocat unui anumit trib. Palestina Secunda care include întreaga
Galilee și Valea Iordanului au devenit Jund al – Urdunn. Ierusalimul a aparținut de Jund
Filastin . În perioada bizantină capitala provinciei a fost Cezareea și nu Ierusalimul, însă
musulmanii au mutat centrul administrativ întâi la Lod și ulterio r la Ramla, care a fost
fondată de califul umayyad Suleyman (715 -717). Ierusalimul a devenit o capitală de district
la fel ca Gaza, Ascalon, Nabulos, Caesareea și Jaffa. Din punct de vedere al jurusdicției
atât politice cât și religioase, Ierusalimul depin dea de Ramla164.
Ierusalimul a primit foarte multe denumiri din partea arabilor. În sursele timpurii
musulmane acesta era numit Iliya deoarece arabii considerau că Iliya a fost numele femeii
care a construit orașul. Alți interpreți subliniază faptul că nume le Iliya era numele fiului lui
Aram și a fratelui lui Dimiskk (Damasc), Hims (Emesa), considerat de către alții fondatorul
orașului165. De asemenea această denumire poate proveni și datorită denumirii bizantine de
Aelia Capitolina. Această denumire a orașul ui Ierusalim, Aelia Capitolina a fost instituită
după părerea unui istoric arab Mas -ūdi din a doua jumătatea a secolului al II -lea de
împăratul Antoninus (138 -161) pentru a -l comemora pe Hadrian, totuși alți autori
musulmani oferă alte interpretări pentru acest nume spunând spre exemplu că el derivă din
„Elijah ” sau că înseamnă „ Casa lui Dumnezeu”. Un alt nume folosind în această perioadă
este Bayt-al-Maqdis , care înseamnă templu, un termen utilizat pentru a descrie Muntele
Templului, orașul în întregul s ău și chiar toată Palestina. Același lucru a putut fi întâlnit și
la evrei care aplicau același termen „ Templu” (Beit ha -Mikdash) pentru a denumi întreaga
țara.
O altă denumire dată de populația musulmană Ierusalimului este al-Quds , care la fel
ca Bayt-al-Maqdis derivă din denumirea ebraică ha-Qodesh (sanctuarul). Al-Quds este cea
mai des utilizată denumire a Ierusalimului din secolul al XI -lea. De asemenea, tradiția

164 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed), op. cit ., p. 9.
165 Guy le STRANGE , op.cit ., p. 4.

66
musul mană recunoaște și termenul de Sion, care în sursele arabe a devenit „Sahūn sau
Sihyūn”166.

VI.2.3. Ierusalimul în primele două secole ale dominației musulmane
VI.2.3.1. Ierusalimul sub stăpânirea omeiazilor

Datorită lipselor surselor istorice pentru perioada de după cucerirea arabă,
informațiile care ne -au parvenit sunt foarte sărace, știind foarte puțin despre Ierusalim în
anii imediați capturării sale. Ierus alimul era considerat de arabi Oraș Sfânt, nu ca Mecca și
Medina însă Ierusalimul cu Templul Sfânt reprezenta în viziunea lui Mahomed locul de
unde fusese transportat pe le gendaru l său cal El -Bourak, tot acolo fiind răpit în al VII -lea
cer în prezența Atotputernicului.
Surse musulmane care datează de mult mai târziu, spun că du pă cucerirea orașului,
Sofronie patriarhul Ierusalimului l -a însoțit Omar la Sfântul Mormânt, sperând ca
vizitatorul să admire sau chiar să adopte sanctitatea perfectă a creștinismului. Sofronie
chiar l -a invitat pe comandat să se roage în Biserica Sfântului Mormânt, însă acesta a
refuzat, atenționându -l pe patriarh că acest lucru ar face din biserică un lo caș de cult
islamic. Datorită faptului că Mahomed îi venerase pe David și pe Solomon, acesta a cerut
să fie dus pe Muntele Templului pentru a vedea locașul clădit de Solomon. Ajungând
acolo, acesta a v ăzut că locul era pângărit de „ un morman de balegă pe c are creștinii îl
puseră acolo ca să îi insulte pe evrei”167. Văzând acest lucru Omar l -a obligat pe patriarh
să meargă în genunchi prin gunoi pentru a -l pedepsi. În urma dorinței lui Omar de a i se
arăta locul Sfintei Sfintelor, un evreu convertit la Islam , Kaab al -Ahbar, supranumit
rabinul, i -a arătat lui Omar piatra de temelie a Templului, stânca pe care arabii au numit -o
Sakhara. A curățat apoi locul și a ridicat apoi o moschee de lemn în locul pe care se va
construi apoi Cupola Stâncii, cea mai veche mosc hee din Ierusalim, numită impropriu
Moscheea lui Omar. Istorisirile despre Omar și Ierusalim, datează dintr -o perioadă cu peste
o sută de ani mai târziu față de evenimentele în cauză, când Islamul își formalizase

166 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed), op. cit ., p. 10.
167 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., pp. 184 -185.

67
ritualurile în moduri foarte diferite de ce le ale creștinismului și iudaismului168. Contrar
legendei lui Omar, se pare că primii musulmani s -au rugat la început în Biserica Sfântului
Mormânt sau lângă ea, înainte de a se putea face aranjamentele necesare pe Muntele
Templului.
Evreii au avut o atitud ine p ozitivă față de noii cuceritori după veacuri de represiune
bizantină. Se spune că în armatele musulmane, luptau și evrei, precum și creștini. Un
episcop armean bi ne informat, Sebeos, susține că „ evreii plănuiau să construiască Templul
lui Solomon și, găsind locul în care era Sfânta Sfintelor, ei l -au construit fără un
pidestal169„ adăugând că primul guvernator al Ierusalimului numit de Omar era evreu.
Cele mai cunoscute evenimente întâmplate în această perioadă: un cutremur ce a
avut loc în Ierusalim î n anul 658, după cum putem vedea dintr -un pasaj găsit într -o cronică
siriană și în lucrările lui Teofanes. În același an , Muȃwiya, un comandant militar al Si riei și
Palestinei și Amr b.al -Aș, guvernatorul Egiptului s -au întâlnit în Ierusalim formând o
alianță împotriva lui Ali b. Abi Țalib, al patrulea calif. Ca urmare a acestei alianțe ,
Muȃwiya și -a stabilit califatul Ummayad în Damasc. De asemenea, în Ierusalim în această
perioadă a avut loc și o încercare de asasinare a lui Muȃwiya în Moscheea lui Omar de trei
oameni ai tribului din Irak. Muȃwiya este astăzi recunoscut ca un promotor activ al unor
mari lucrări de construcții din califatul musulman. Un important cercetător Hasson remarcă
existența anumitor tradiții care sugerează un interes sporit al lui Mu ȃwiya pentru Ierusalim.
Cu toate acestea, există o singură referință în cronicile arabe cu privire la construcțiile
realizate în Ierusalim în timpul domniei lui Muȃwiya. Al –Muțahhar b. Țȃhir al – Maqdisi
(mijocul secolul X) spune că Muȃwiya a construit a l- Masjid al -Aqsa ( Moscheea Al –
Aqsa )170.
De asemenea, deținem foarte puține informații privitoare la Ierusalim și a
evenimentelor care au avut loc în acest oraș în timpul războiului civil din teritoriul
musulman, u nde sub conducerea a doi frați, Abdallah și Muș ᴝab, fii lui Zabair ( un verișor,
prin intermediul mamei cu Mahomed), unele triburi s -au răzvrătit împotriva conducerii
Omeiade171. Chiar dacă rebeliunea a fost suprimată, totuș i triburile au rămas nemulțumit e

168 Ibidem , p. 185.
169 Ibidem ., p. 186.
170 Amikam ELAD , op.cit ., p. 24.
171 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed) , op. cit ., p. 11.

68
de califul om eiad, Abd al – Malik. Conform unei tradiții nedemonstrată de sursele istorice
relatate de Khalifa b. Khayyȃț (843) Abd al -Malik a fost încoronat calif în Ie rusalim. După
ce a reușit să pună capăt acestei rebeliuni și să își consolideze puterea, Abd al -Malik, cel
care a co nstruit Domul S tâncii, a îmbunătă țit rețele de drumuri ce leagă Ierusalimul de
celelalte părți ale țării. Acesta a înlocuit vechile borne romane (care măsurau dimensiunea
drumului) pe drumurile ce conduceau la Ierusalim172. Unele din ele au supraviețuit până în
ziua de ast ăzi. Pe lângă importantele mosche i construite, aspect pe care îl vom aborda într –
un capitol aparte, califul Abd al -Malik a construit și două porți, una purtând însemnele
regale pe partea sa superioară, împreună cu numele califului iar cealaltă având inscr ipționat
numele faimos ului guvernator al Irakului al -Hajjaj b.Yusuf. Al -Hajjaj173. Perioada
Omeiadă, în special domnia lui Abd al -Malik poate fi considerată o perioadă a
construcțiilor masive în Ierusalim. Totuși în ultimii ani ai dominației acestei dinasti i, orașul
a suferit foarte multe stricăciuni ca urmare a multitudinilor de lupte inter tribale.
Conform unei mărturii a lui Theofanes, califul Marwȃn al II -lea a distrus zidurile
orașului în anul 745 în timpul unei lupte contra rebelilor174. Instabilitatea int ernă a
califatului a crescut începând cu anul 740, revoltele și dezordinea împrăștiindu -se în tot
imperiul musulman. Cel mai important conducător al rebelilor a fost Abu Muslim, pers de
origine care a reușit să obțină cooperarea tuturor grupurilor rebele c are se ridicaseră
împotriva autorității reprezentate de califii omeiazi. Rebelii reușesc să cucerească în anul
749 Kūfa. În vara anului 750 dinastia omeiazilor a fost răsturnată apărând o nouă dinastie și
anume cea a abbasizilor. Sfârșitul dinastiei omeiaz ilor este extrem de tragică, aceștia fiind
invitați la un banchet, nu departe de Ierusalim în Abu Futrus unde au fost executați 80 de
mebrii ai acestei dinastii175.

VI.2.3.2. Ierusalimul sub stăpânirea abbasizilor

Odată cu instalarea noului regim, Pales tina în general și Ierusalimul în special au
primit foarte puțină atenție deoarece capitala Abbasilor , Bagdadul este din punct de

172 O milă din perioada arabă timpurie măsura aproximativ, 2,3 km.
173 Amikam ELAD , op.cit ., p. 25.
174 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed) , op. cit ., p. 11.
175 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 1 96.

69
vedere geografic situată destul de departe de Ierusalim. Anumiți califi abbasizi au vizitat
Ierusalimul în drumul lor de la s au către Mecca. În anul 758, califul Mansur a vizitat Țara
Sfântă176. Conform lui Theofanes în timpul când a stat în Ierusalim, Mansur a ordonat ca
toate crucile de pe biserici să fie distruse, a interzis rugăciunile nocturne. În plus, sub
dominația abbasizi lor, creștinilor din Ierusalim li s -au mărit taxele care trebuiau plătite
autorităților, această taxă extinzându -se și monahilor care până atunci fuseseră exceptați de
la plata acestor taxe. Califul Mahdr a vizitat Ierusalimul în an ul 780, în timp ce fiul său
Hȃrūn (care va deveni califul Hȃrūn al -Rashid) a purtat război împotriva bizantinilor. După
terminarea războiului, Hȃ rūn a venit să viziteze și el Orașul S fânt.
În sursele creștine occidentale datând din vremea domniei califului Hȃrūn al -Rashid
(785-809), avem informații cu privire la Ierusalim prin intermediul descrierilor relației
dintre Carol cel Mare și califii Bagdadului. Aceste legături au început în anul 797, cân d
Carol cel Mare a trimis o dele gație către califul Hȃrūn formată din trei membrii, inclusiv
un evreu Isaac, care el însuși vizitase Ierusalim ul. Din cei trei membrii ai dele gației doar
Isaac a supraviețuit, întorcându -se în E uropa trei ani mai târziu. Istoricii au considerat că
prin aceste legături, Carol cel Mare a dorit să obți nă un statut special pentru clerul latin din
Ierusalim. Acesta a trimis o delegației specială la Ierusalim care s -a întors în anul 800 (anul
încoronării sale ca împărat) cu o mulțime de daruri din partea patriarhului Ierusalimului: o
cheie a Bisericii Sfân tului Mormânt și un steag al orașului. Carol cel Mare a avut o
activitate prodigioasă în ceea ce privește aspectul construcțiilor, realizând o mânăstire, o
librărie, o casă de oaspeți. Acesta a plătit o sumă de 580 de dinari musulmanilor,
cumpărând parcele de pământ în Valea lui Iosafat, veniturile obținute de pe urma acestor
terenuri fiind orientate finanțăr ii activităților instituțiilor î nființate177.
Între anii 807 -815, Palestina a cunoscut tulburări datorită apariției unei revolte a
triburilor din deșert, conduse de Abū ᴝl-Nidȃ ᴝ împotriva regimul ui abbasizilor. Bisericile
din I erusalim și mânăstirile din împrejurimi au fost atacate și jefuite. Forțați să părăsească
Ierusalimul, mulți locuitori ai orașului au plecat în Egipt.
Între anii 841 -842, beduinii s -au răzvrătit împotriva regimului de la Bagdag,
simbolul acestei revolte fiind memoria fostei dinastii a omeiazilor. Această revoltă a fost

176 K. J. ASALI , Jerusalem in history, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990, p. 112.
177 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed) , op. cit ., p. 14.

70
înăbușită în anul 842. În această peri oadă a revoltei beduinilor din P alestina, infor mațiile
despre Ierusalim sunt foarte sărace, ceea ce putem presupune este că această instabilitate a
afectat evident și Ierusalimul. Între anii 850 -860, instabilitatea politică a co ntinuat existând
revolte anti -abbaside în Siria și Palestina.
În anul 869, patriarhul Ierusalimului , Teodosie îi scrie patriarhului
Constantinopolului Ignatie, exprimându -și mulțumirea și satisfacția privitoare la situația
creștinilor din califatul abbasizilor, însă adaugă la finalul scrisorii că aceasta a fost scrisă la
ordinul amirului178.

VI.2.3.3. Edificiile construite în această perioadă

1. Moscheea lui Omar/ Domul Stâncii ( Qubbat al Șakhra)

În conformitate cu tradiția musulmană privitoare la cucerirea Ierusalimului, Omar a
construit o moschee pe Muntele Templului, re fuzând să accepte sfatul unui iudeu convertit
la Islam , Kaab al – Ahbar care i -a propus califului să construiască această moschee la nord
față de piatr a Templului. Omar a respins ace st sfat considerând că acest lucru ar conduce la
o imitare a practicilor i udaice, construind un edifi ciu care s -ar situa în contradicție cu
direcția orașului Mecca care este așezată spre sud.
Arcuf, un episcop galic care a vizat Țara Sfântă în jurul anul 697 (cu ap roximativ
șase decenii după cucerirea Ierusalimului de către musul mani) ne furnizează o descriere a
Moscheii lui Omar, relatând faptul că aceasta avea o structură pătrată construită din lemn,
pe rămășițele clădirilor precedente. Această moschee simplă și modestă este similară cu
ceea ce cunoaștem a fi prima moschee, care a fost construită de Mahomed după sosirea lui
în Medina. Această structură simplă derivă din credințele musulmane timpurii. Acestea au
ca punct de plecare sfaturile profetului Mahomed care a s ugerat faptul că fiecare mosche e

178 Ibidem , p. 15.

71
trebuie să fie modestă, la fe l ca și Cortul lui Moise, deoarece la Ziua Judecății toate
clădirile vor fi distruse, deci extravaganța în construcții nu are niciun rost179.
Sub domnia califului Abd al -Malik (685 -705)180, Domul Stâncii a fost construit pe
Muntele Templului. Construcția Domu lui Stâncii de către Abd al -Malik este confirmată de
inscripț ia de pe cornișa coloanei octo gonale ce suportă Cupola, datată în anul 691. Multe
ale informații prezente pe această in scripție au fost scoase un secol și jumătate mai târziu în
timpul domniei ca lifului al Mamūn care a restaurat moscheea. Cele mai timpurii descrieri
ale acestui edificiu ne -au fost lăsate de Ibn al Fakîn în anul 903181. Construcția clădirii a
început în anul 688, construcția fiind terminată în anul 691. În opinia multor cercetători ,
istorici (b azate pe surse le musulmane timpurii), Abd al -Malik a construit acest edificiu
pentru a dim inua importanța Meccăi și a cre a un centru religios care ar fi geografic mult
mai aproape de Damasc, capitala dinastiei Omaiade182. Acest lucru se datorează î n special
faptului că Mecca a intrat sub infl uența rebelilor Zubayrizi. Ca loc de naștere a lui
Mahomed, acest oraș atrăgea un număr foarte mare de pelerini, mulți provenind din
califatul lui Abd al -Melik, ceea ce conducea la producerea unor venituri uriașe . Construcția
acestei Mosche i putea conduce la schimbarea c entrului de pelerinaj al musulman ilor. De
asemenea, un alt motiv este reprezentat și de multitudinea de edificii creștine, califul dorind
să umbrească în acest mod gloria de care se bucura creștin ismul în aceea perioadă183.
Lucrarea este un edificiu octogonal, fiecare parte măsurând 20,6 metri lungime și
12,1 metri înălțime, cu o cupolă aurită în centru suferind modificări considerabile de -a
lungul secolelor, adăugându -i-se numeroase ornamente, lucrar ea fiind ridicată de arhitecții
bizantini și de artizanii locali. Această mo schee a fost construită pe o terasă artificială
înaltă de trei metri la care se putea ajunge pe cele patru laturi urcând opt trepte. Terasa este
înconjur ată de arcade numite de arab i „mawazin ”- balanțe, pentru că în tradiția musulmană
acestor arcade le vor fi atâr nate la judecata de pe urmă bala nțe ce vor cântări sufletele
oamenilor. În exterior zidurile sunt capitonate în partea de jos în marmură gri cu nervuri
multicolore, iar în p artea superioară cu faianță albastră, ornamenta tă cu arabescuri și
inscripții din Coran. Materialul din care provine moscheea este potrivit tradiției, din

179 Ibidem , p. 13.
180 Vezi capitolul „ Abd -al-Malik: Domul Stâncii în Simon Sebag MONT EFIORE , op.cit ., pp. 190 -192.
181 Guy le STRANGE , op.cit . p. 42.
182 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed) , op. cit ., p. 13.
183 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 152.

72
edificiile creștine distruse de arabi în momentul cuceririi. În interior, coloanele și zidurile
sunt îmbrăcate și ele în marmură. Mozaicurile sunt pline de ghirlande de flori. Pardoseala
este acoperită de covoare prețioase184.
Construcția este împărțită în două părți concentrice prin cele do uă rânduri de stâlpi
și coloane. Cupola se sprijină pe 12 coloan e. Sub ea se află stânca sacră, ridicată la o
înălțime de doi metri de la nivelul pardoselii și înconjurată de o balustradă din lemn
sculptat. Stânca era locul paradisului lui Adam, al altarului lui Avraam și tot acolo David și
Solomon au gândit templul, v izitat ulterior de Mahomed în Călătoria de peste noapte185.

2. Moscheea Aqsa186

Marea moschee din Ierusalim, Al Masjid al Aksȃ își derivă numele din tradiția
cunoscută sub numele de Călătoria de peste noapte a lui Mahomed la care Coranul face
referire în S ura a XVII -lea, versetul 1: „ Mărire celui ce l -a purtat în noapte pe robul Său
de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am
binecuvântat -o ca să -i arătăm din semnele Noastre. El este Auzitorul, Văzătorul”187. Prin
folosir ea cuvântului moschee în acest verset se dorește evidențierea întregului areal al
Templului, ci nu doar a principalelor mosche i care în vremea profetului nu existau188.
Moscheea Aqsa a fost construită de fiul lui Abd al -Malik, califul Walid I ( 705-715).
Nimic nu a mai rămas din structura originală decât partea de sud a zidului și orientarea
clădirii. Există mențiuni despre existența unei structuri rudimentare pe vârful platformei de
pe Muntele Templului ce a precedat construcția Domului Stâncii. Papirusuri scrise între
anii 708 -711 găsite în satul egiptean Kom Ishqau ori anticul Afroditopolis consemnează că
un număr foarte mare de meșteri au fost trimiși la Ierusalim cu materiale de construcție
pentru a construi o moschee și un palat. Textul pare că se refer ă la moscheea Aqsa și
posibil la palatul localizat mai la sud, deoarece Domul Stâncii era construit în aceea vreme.

184 Cristian MUNTEAN , op. cit. , p. 108.
185 Simon Sebag MONTEFIORE , op.ci t., p. 190.
186 Vasile Tarnavschi explică acest nume al moscheii „ cea îndepărtată”, în opoziție cu geamiile de la Mecca
și Medina care pentru musulmani erau cele mai aproape. Vezi Vasile T ARNAVSCHI , Arheologia Biblică, Ed.
Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1930, p. 98.
187 ***, Coranul, trad. din limba arabă, introducere și note George Grigore, Ed, Herald, București, 2015, p.
182.
188 Guy le STRANGE , op.cit . p. 9.

73
În urma unor cercetări amănunțite desfășurate în urma renovării edificiului din anii 1930,
planul original al clădirii de piatră a putut fi refăcut189. A suferit mai multe restaurări de -a
lungul timpului. Cupola și structurile actuale datează din 1031 iar interiorul este
asemănător unei bazilici, lungă de 90 de metri , lată de 60 de metri ceea ce a făcut pe mulți
să creadă fără temei până acum c ă este vechea Biserică construită de împăratul Iustinian,
Sfânta Maria cea Nouă190. Cruciații au transformat această moschee în reședință regală
dându -i numele de Palatul Solomonis, considerând că aici se afla odinioară palatul lui
Solomon. Când Saladim a re cucerit Ierusalimul i -a redat destinația inițială de moschee.
Actuala fațadă imită goticul francez și a fost reconstruită în 1227.

VI.3. Ierusalimul sub stăpânirea califatului fatimid191

O nouă perioadă în istoria Ierusalimului începe în anul 878 când Ie rusalimul
împreună cu întregul Israel este anexat Egiptului de către Ahmad b Țūlūn. El și fiul său vor
conduce Egiptul până în anul 905. Următorii 30 de ani vor fi dominați de anarhie și revolte,
stabilitatea politică a imperiului fiind restabilită doar în 935 când la conducerea Egiptului
vine Muhammad b. Tughj (dinastia Ikhshidă)192. În anul 966, guvernatorul Ierusalimului,
Muhamad b. Isma ᴝil al-Sinȃjr a început să persecute populația creștină a Ierusalimului,
ajungând chiar să fure banii pa triarhiei, ceea ce a condus la o reacție din partea autorității
centrale din Egipt, ordonându -i acestuia să se oprească în a mai face astfel de fapte.
Biserica Sfântului Mormânt precum și Biserica lui Constantin ( Cunoscută sub numele de
Martyrium) au fost jefuite. De aseme nea, domul din biserica Sfântului Mormânt a fost
incendiat, lucru relatat de patriarhului Ierusalimului , Iohannes al VII -lea. Ace eași soartă a
avut-o și Biserica Sionului. Conform cronicarului Yahya ibn Said, iudeii au jucat un rol
foarte important în acest e acte de distrugere. Palestina a devenit din nou o zonă de t ampon,
un câmp de bătălie între aceste două centre de putere, existând în Egipt multe grupuri care

189 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 165.
190 Vasile T ARNAVSCHI , op. cit., p. 98.
191 Numele îi vine de la califii care l -au condus, care s -au considerat descendenți ai lui Ali, fiul Fatimei și a lui
Mahomed.
192 Această dinastie a domnit în Egipt între anii 935 -969. Muhammad b. Tughj a fost numit guvernator al
Egiptului de către califatul Abbasizi lor. Această dinastie și -a luat numele de „ Wali”, prin acest nume
reflectându -se cali tatea acestora de vasali ai califilor abbasizi.

74
doreau obținerea unei independențe față de califatul abbasid.. Datorită relativei proximități
a Palestinei de Egipt, aceasta a fost mult mai influențată în treburile sale decât în timpul
dominației abbasizilor, al căror centru era la Bagdad.
Începând cu secolul al X -lea, Palestina intră sub influența noilor forțe care au jucat
un rol important în istoria acestei regiuni ca urmare începutului dezintegrării califatul ui
abbasid. Consolidându -și con trolul în nordul Africii la începutul secolului al X -lea, regatul
fatimid a devenit o amenințare la adresa hegemoniei Bagdadului, precum și a dinastiei
Ikhshidă din Egipt. Fatimizii reușesc să cucerească Palestina în anul 970193.
Sub califul Al -Aziz (975 -996), dominația lor s -a extins în Siria și Palestina. Acesta
va conduce cel mai mare stat islamic din estul Meditera nei, construind în special la Cairo
palate, moschei și poduri194. În timpul domniei lui , creștinii și evreii s -au bucurat de o
relativă libertate. Sub succesorul său Al -Hakim (996 -1021) cunoscut sub titulatura de
„califul cel nebun”, Ierusalimul a trecut prin cea mai dificilă etapă din ace astă perioadă.
Fiu al unei mame creștine ai cărei frați erau amândoi patriarhi, Hakim a crescut, devenind
un tânăr cu umeri largi și ochi albaștri irizați cu auriu. Acesta a manifestat un deosebit
interes pentu poezie, astronomie și filosofie, înființând o casă de înțelepciune la Cairo. Încă
de la începutul domniei a luat anumite măsuri destul de ciudate. Hakim a porunci uciderea
tuturor câinilor ș ia tuturo r pisicilor. De asemenea, acesta a interzis consumul de struguri,
măcriș și de pește fără solzi195.
În anul 1004, Hakim a început să aresteze și să execute pe creștini, închizând
bisericile de la Ierusalim și transformându -le în moschei. El a interzis Paștele și consumul
de vin, măsură îndreptată împotriva creștinilor și evreilor. Acesta le -a ordonat evre ilor să
poarte la gât o zgardă de lemn, ca acelea puse pe grumazul vitelor pentru a le reaminti de
Vițelul de Aur. Creștinii erau obligați să poarte cruci de fier. Totodată acesta a dat foc
cartierul evreiesc și a ordonat distrugerea în totali tate a Biser icii Sfântului Mormânt. În
septembrie 1009, slujitorii săi au spulberat biserica, demolând -o „piatră cu piatră”,
„ștergând complet de pe fața pă mântului, afară doar de acele părți care nu se puteau
nimici”196.

193 Joshua PRAWER , Haggai BEN- SHAMMAI ( Ed) , op. cit ., pp. 9 -10.
194 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., p. 20.
195 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 204.
196 Ibidem , p.205.

75
În anul 1021, acesta a fost asasinat de sora s a, la tron venind nepotul său Zahir.
Califul Zahir a restaurat toleranța străbunilor săi, promițându -le protecție atât evreilor cât și
creștinilor. Acesta a reclădit moscheea Aqsa, a reconstruit zidurile orașului, lăsând în afara
lui Muntele Sionului și pa latele omeiade ruinate. Zahir și succesorii săi au primit cu brațele
deschise ajutorul bizantinilor pentru a finanța reconstruirea bisericilor. Împăratul
Constantin al -IX-lea Monomahul a construit un nou lăcaș al Sfântului Mormânt, terminat
în anul 1048.
Unul dintre cele mai importante izvoare ale acestei perioade este lucrarea
geografului musulman născut la Ierusalim Muqaddassi, „Cea mai bună împărțirea pentru
cunoașterea provinciilor ” în care ne sunt oferite i nformații prețioase cu pr ivire la situația
Ierusalimului în perioada musulmană. Acesta descrie orașul, reliefând frumusețea
principalelor edificii. În ceea ce privește activitățile din Ierusalim în secolul al X -lea,
Muqaddasi scrie „ De la Ierusalim vin brânzeturile, bumbac, struguri renumiți, mere,
banane, fructul care are forma unui castravete dar a cărui coajă se dă jos și a cărui miez
este savuros și se topește în gură……. precum și oglinzi, sticle de lampă și ace…..cea mai
bună miere este cea care vine de la I erusalim, unde albinele o strâng din cimbru ”197.Cu
toate acestea, el era sincer în privința neajunsurilor Ierusalimului. El recunoștea că
„nevoiașii sunt obidiți, iar bogații sunt invidiați ”. Totodată acesta relatează faptul că
„nicăieri nu vei găsi băi mai murdare decât cele din Orașul Sf ânt, nici taxe mai
prăduitoare pentru folosirea lor”198.
Sfârșitul perioadei de dominației fatimide asupra Ierusalimului se încheie în anul
1099 odată cu cucerirea acestuia de cruciații conduși de Godfroy de Bouillon.

197 Cristian MUNTEAN , op. cit , p. 112.
198 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 203.

76
VII. Ierusali mul în perioada cru ciadelor și mamelucă

VII.1. Începutul ideii de cruciadă199
Dacă până la sfârșitul Antichității târzii pelerinajul avea motive de evlavie
personală, în Evul Mediu, odată cu dezvoltarea disciplinei penitențiale apusene, pelerinajul
era efectuat pentru ie rtarea păcatelor sau obținerea unei indulgențe. Această mutație
majoră, alături de așa -numitul miraj al Orientului, cât și de desele apeluri ale împăratului
Alexios Comnemnul adresate în 1095 papei Urban al II -lea să salveze Imperiul Bizantin,
ale cărui t eritorii se aflau în mâna selgiuciz ilor, au dus la declanșarea cruciadelor200.
Simon Sebag Montefiore consideră că Cruciada a fost ideea unui singur om. Pe 27
noiembrie 1095, Papa Urban al II -lea se adresase unei mulțumi de nobili și oameni din
popor la Cler mont, pentru a cere cucerirea Ierusalimului și eliberarea Bisericii Sfântului
Mormânt. Urban considera că misiunea vieții sale era să restaureze puterea și reputația
Bisericii Catolice. El a inventat o nouă teorie a războiului sfânt care să revigoreze
creștinismul și papalitatea, promițând iertarea păcatelor în schimbul lichidării purificatoare
a necredincioșilor. Într -o epocă a efervescenței religioase și a semnelor sacre, eliber area
Ierusalimului era un deziderat a întregii lumi creștine. Acesta era orașul lui Hristos,
considerat sanctuarul suprem și împărăția celestă totodată, de care auzise fiecare creștin.
Urban a alimentat cu înverșunare neliniștea crescândă față de securitatea Sfântului
Mormânt, amintind de masacrarea pelerinilor și atrocitățile comis e de turcomani201.

199 Despre istoria cruciadelor se pot studia lucrările: Vezi Preot Profesor. dr. Ioan RĂMUREANU et alii, Istoria
Bisericească Universală, vol II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1993, pp. 17 -28., Maria GEORGESCU , Istoria Bizanțului , Ediția a III -a, revizuită, Ed. Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2007, pp 193 -194., Pr. Dr. Em anoil BĂBUȘ , Bizanțul.Istorie și spiritualitate, ediția a II -a,
revizuită și adăugită, Ed. Sofia, București, 2010, pp. 380 -398., Pr. Nicolae CHIFĂR , Istoria Creștinismului,
vol III, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovina, Iași, 1999, pp. 121 -143., Stelian BREZEANU , O istorie a
imperiului bizantin, Ed. Albatros, București, 1981, pp. 136 – 178., Imanuel GEISS , Istoria Lumii. Din preistorie
până astăzi, trad. Dragos Dinulescu și Matei Iagher, Ed. All Educațional, București, 2012, p. 203., Prof. Dr.
Vasile MUNTEAN , Istoria creștină generală, vol I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2008, pp. 26 -36., A. A. VASILIEV , Istoria Imperiul Bizantin, traducere și note de Ionuț –
Alexandru Tudorie, Vasile -Adrian Carabă, Sebastian -Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010, pp. 375 –
478., Steven RUNCIMAN , A History of the crusades, Vol. I -II., Ed. Cambrige University Press, New York.
Numărul lucrărilor despre acest subiect este, cred imposibil de a fi redat ca bibliografie de lucru.
200 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , Creștinismul în Țara Sfântă și Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu
Patriarhia Ierusalimului, Ed. Basilica, București, 2011, p. 20.
201 Simon Sebag MONTEFIORE , Ierusalim. Biografia unui oraș , traducere din engleză de Lumi nița Gavrilă
Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcuș, București, Editura Trei, 2012, p. 214.

77
Ana Comneana în lucrarea Alexiada subliniază faptul că inițiativa pentru pornirea
unei cruciade de cucerire a Locurilor Sfinte a avut -o un anumit preot Petru. Acesta descrie
această întâmplare astfel: „ Un celt pe nume Petros, supranumit și Cucupetros Monahul202,
plecase să se închine la Sfântul Mormânt; după ce a îndurat o mulțime de suferințe din
pricina tur cilor și a sarazinilor care jefuiau toată Asia, s -a întors cu mare greutate în țara sa.
Cum nu putea să rabde faptul că nu -și atinsese ținta, și -a pus în gând să o pornească din
nou pe același drum. Și -a dat seama că nu trebuia să mai plece singur pe drumul spre
Sfântul Mormânt, ca nu cumva să i se întâmple ceva și mai rău și atunci a pus la cale un
plan iscusit, și anume să predic e în toate țările latinilor astfel: Un glas divin îmi poruncește
să-i îndemn pe toți conții Franței să -și lase căminele și să plece să se închine la Sfântul
Mormânt, încercând cu toată puterea și cu toată ardoarea să elibereze Ierusalimul din
mâinile agar enilor. Și a izbutit203”. Aceeași opinie este reliefată și de către Albert de
Aachen care evidențiază în lucrarea sa „ Istoria călătoriei către Ierusalim ” faptul că un
preot Petru care a fost născut înt r-un oraș din vestul regatului francilor a fost prima
persoană care a avut idee unei expediții pentru eliberarea Ierusalimului de sub dominația
islamicilor204.

VII.2. Cucerirea Ierusalimului de către armatele creștine
După apelul papei de la Clermont, cruciații s -au îndreptat spre Ierusalim cucerind
Antiohia, T ripoli, Cezareea și Acra. Cruciații au asediat Ierusalimul timp de cinci
săptămâni, din 6 iunie și până în 15 iulie 1099, sub conducerea lui Godefroy de Bouillon,
când au fost atacate zidurile de apărare. În vinerea din 15 iulie 1099, după o lună de asaltu ri
continue, invocându -se ajutorul divinității, cruciații reușesc să pătrundă în oraș205. După

202 În traducere: Petru -cel-cu-camilafcă . Este vorba de Pierre L` Ermite, unul dintre cei mai de seamă
predicatori ai primei cruciade. Ana Comneana î i atribuie un rol mai mare decât a avut în realitate, acela pe
care i -l acordau legendele născute în jurul persoanei lui.
203 Ana COMNEANA , Alexiada, trad. Mariana Marinescu, cartea X -a, capitolul V, paragraf V, Ed. Minerva,
București, 1977, p. 85.
204 Vezi Albert de AACHEN ’S History of the journey to Jerusalem. Volume I: Books 1 -6. First Crusade 1095 –
1099, trad. Susan B. Edgington, Ed. Ashgate Publishing Company, Farnham, 1988, pp. 15 – 21.
205 Pr. drd. Cristian MUNTEAN , Ierusalim, istorie și eshatologie , Teză de doctorat, în „Studii Teologice”
LVI (2004), nr. 1 -2, p. 114.

78
cucerirea orașului, a urmat un masacru atroce206. Aproximativ toți locuitorii orașului,
bărbați, femei, copii au fost masacrați. Un număr mic de persoane s -au refugi at în Așkelon
sub comanda egiptenilor, sperând în acest mod să fie cruțați. K. J. Asali estimează faptul că
în acest masacru au fost uciși 10.000 de persoane. Anumiți demnitari și filosofi din
Ierusalimul cucerit au fost cruțați fiind folosiți ca preț de r ăscumpărare pentru obținerea
anumitor beneficii. Un caz specific este menționat de Mujir al – Din, acesta fiind foarte
elocvent. Shaikh ` Abd al – Salȃm al – Anșȃri a fost capturat de Franci. Aflând faptul că
acesta era un om învățat și respectat, conducători i cruciaților l -au dus în diferite părți ale
Palestinei pentru a fi răscumpărat pentru 1000 de dinari. În momentul în care nimeni nu a
plătit acestă sumă de bani acesta a fost ucis207. Ahmad of Isbahan a fost de asemenea
omorât. Ambii aparțineau curentului S hȃfi`i, sosind la Ierusalim în timpul dominației
musulmane. Evreii supraviețuitori și 300 de cărți ebraice (inclusiv Codexul din Alep, una
dintre cele mai vechi Biblii ebraice care s -au păstrat parțial până astăzi) au fost
răscumpărate de evreii din Egipt. Răscumpărarea prizonierilor a constituit una dintre cele
mai profitabile afaceri din regatul Ierusalimului208. De asemenea, același istoric relatează
faptul că supraviețuitorii masacrului realizat de cruciați au fost forțați să curețe străzile
orașului de cadavrele umane, acestea fiind arse sau aruncate peste zidurile orașului.
VII.3. Ierusalimul sub domnia cruciaților
În acest subcapitol nu voi încerca să fac o expunere exhaustivă a istoriei
Ierusalimului în perioada stăpânirii cruciaților. Inițial voi sc hematiza cât mai succint
evenimentele istorice petrecute în această perioadă, ulterior detaliind anumite aspecte
specifice privind administrația, populația, etc.
Expediția cruciaților și -a realizat principalul său scop. Aceștia au capturat
Ierusalimul, ac est oraș devenind creștin. Ierusalimul a devenit capitala noului Regat al
cruciaților luându -și nu mele de regatul Ierusalimului ( Regnum Hierusalem ). Țelul

206 Vezi Albert de AACHEN ’S, op. cit ., pp. 223 -224. Vă zând faptul că orașul va fi cucerit, saracinii s -au
refugiat în rezervoarele (bazinele) regale care erau situate în fața palatului regal. Aceș tia au fost înecați în apă,
alții au fost uciși încercând să fugă din oraș. […] După victoria creștinilor și după carnagiul la care au fost
supuși saracinii a urmat un masacru îndreptat împotriva locuitorilor orașului. De asemenea, Albert de Aache n
subliniază faptul că după cucerirea orașului, Tancred s -a îndreptat spre Muntele Templului jefuind principa le
edificii construite de musul mani.
207 K. J. ASALI , Jerusalem in history, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990, pp. 139 -140.
208 Simon Sebag MONTEF IORE, op.cit., p. 218.

79
cruciaților de a prelua apărarea Locurilor Sfinte a fost atins. Regatul Ierusalimului care se
mai num ea și Regatul lui David ( Regnum David ) se întindea de la Hermon și Damasc la
nord până dincolo de Eilat la sud. Ziua de 15 iulie a devenit zi națională, fiind celebrată în
fiecare an într -o ceremonie som ptuoasă. Ierusalimul a fost golit de toți locuitorii.
Musulmanii și evreii au fost fie uciși, fie expulzați. Creștinii nativi și clericii greci au fost
forțați să părăsească orașul. Francii victorioși au luat în posesie locuințele cetățenilor și
edificiile orașului, conform bine cunoscute „ legi a cuceririi ”. Fulcher de Chartres oferă o
imagine clară a ceea ce s -a întâmplat209.
După instalarea cruciaților în Ierusalim, aceștia au trebuit să aleagă un conducător
al orașului. Nobilii și clericii de rang superior au analizat profilul moral al candidaților la
coroană și l -au ales ca rege pe prințul senior Raymon. Acesta a refuzat amabil, susținând că
el nu putea fi rege în orașul lui Iisus. Datorită refuzului lui Raymond tronul orașului a fost
oferit lui Godefroy210 care a ac ceptat un nou inventat titlu: Apărătorul Sf ântului
Mormânt211.
Albert de Aachen reliefează în lucrarea „ Istoria călătoriei către Ierusalim” faptul
că Arnuf212 a fost ales patriarh al Ierusalimului. Deși a avut o personalitate controversată
acesta este cunoscut pentru faptul că după o perioadă de patr u secole de dominației
musulmană acesta a instalat clopote în Biserica Sfântului Mormânt ( tragerea clopotelor
fusese întotdeauna interzise de musulmani). Totodată aceasta a numit 12 clerici care
trebuiau să fie prezenți tot timpul în Biserica Sfântului Mo rmânt. Ace știa trebuiau să țină
servicii divine în fiecare oră în acest mod manifestându -se iubirea și credința față de Iisus
Hristos213.
Odată cu cucerirea de către creștini, începe un nou episod în analele Sfântului Oraș
care va dura pentru mai bine de 80 de ani. După cucerirea orașului s -au petrecut multe

209 ” Aceștia au intrat în casele cetățenilor, luând tot ce găseau în ele. Acest lucru era făcut într -un asemenea
mod încât oricine intra primul în casă și lăsa un articol al armei sale la ușa casei nu era concurat de alt soldat
franc. Acesta ocupa casa sau palatul respectiv și orice găsea în ea îi aparținea. În acest mod mulți oameni
săraci au devenit bogași” Vezi K. J. ASALI , op. cit . 140.
210 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 219.
211 Maria GEORGESCU , Istoria Bizanțului , Ediția a III -a, revizuită, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007, pp
193-194.
212 Arnuf a fost o persoană foarte controversată. Acesta era fiu de preot, având o reputație extrem de proastă.
Acesta a fost acuzat de adulter, fiind tatăl unui copil născut cu o arăboaică. De asemenea, Arcuf a fost numit
legat papal de către papa Urban II în anul 1096.
213 Albert de AACHEN ’S, op. cit ., p. 242.

80
schimbări în ceea ce privește structura acestuia. Zidurile orașului au rămas în cea mai mare
parte intacte, reușind să se repare daunele cauzate de asediu cruciaților. De asemenea, au
fost construite înc ă două edificii adiționale: Turnul lui Tancred în sud -vestul orașului și
poarta Maria Magdalenei în nord -estul orașului. Scoala Shȃfi`i a fost transformată într -o
biserică (Sfânta Ana ). Moscheea Al -Aqsȃ a devenit rezidența regelui Latin până în
momentul î n care aceasta a fost oferită Templierilor care au transformat moscheea în sediul
lor central, adăugându -i clădiri noi. Moscheea al -Sakhara a devenit Templum Domini. Un
nou palat a fost construit pentru regele latin la est de turnul lui David. Complexul Am alfi a
devenit sediul central al ordinului ospitalierilor. Au fost construite case pentru adăpostit
călători în special pentru europeni și pelerini orientali de diferite naționalități în diferite
părți ale orașului. Totodată au fot ridicate biserici și mâ năstiri noi. Numele porților,
străzilor și a diferitelor locuri a fost schimbate, în special dacă cele vechi nu puteau fi
traduse în Latină.
În ceea ce privește schimbările socio -politice și acestea au fost radicale. O nouă
populație de latini, creștini s irieni nativi și alte minorități creștine oriental e au înlocuit
comunitățile de musulmani, evrei și creștini nativi. Un nou sistem politic și administrativ a
fost instalat214.
După moartea lui Godefroy, a fost proclamat re ge Baldovin, fratele acestuia. A cesta
a fost încoronat rege al creștinilor din Ierusalim în Biserica Nașterii Domnului din Betleem
de către patriarhul Daimbert. Datorită faptului că după cucerirea orașului, populația
acestuia a fost expulzată, a făcut Ierusalimul vulnerabil în fața atacur ilor. Conform lui
William de Tyre în primii ani de stă pânire creștină a orașului de abia era populat un cartier
al orașului, ceea ce făcea destul de dificilă apărarea orașului. Baldovin I a adoptat anumite
măsuri care au facilitat o repopulare a orașului. Pentru a preveni o depopulare a acestuia
datorită condițiilor dificile de trai. Balduin I a dat un edict conform căruia oric ine era
absent pentru o perioada mai mare de un an din oraș pierdea dreptul de proprietate asupra
bunurilor sale care se aflau în Ie rusalim. Succesorul lui Balduin I, Balduin al II -lea a luat
anumite măsuri care a făcut Ierusalimul un oraș atractiv pentru comercianți. În anul 1120,
acesta a dat o lege conform căreia taxa care trebuia plătită administrației a fost abolită,
locuitorii av ând datoria doar de a oferi anumite bunuri și anume: legume, cereale, fasole,

214 K. J. ASALI , op. cit ., 141.

81
linte și mazăre. Principalul scop al acestei legi era acela de a îmbunătății condițiile de viață
pentru cetățeni prin scăderea costul pentru alimentele de bază.
Această perioa dă a fost foarte dificilă pentru Franci datorită numeroaselor atacuri
din partea saracinilor, care atacau pelerinii care doreau să vină la Ierusalim pentru a se
închina la Locurile Sfinte. Spre exemplu, în anul 1119 un grup de 700 de pelerini care
doreau să viziteze Ierusalimului au fost prinși de musulmani care au omorât 300 de
pelerini, restul fiind făcuți prizonieri215. Pentru a se îmbunătăți securitatea regatului au fost
înființate ordinele monahale militare care constituie o sinteză între monahism și id eile
cavalerești. Aceste măsuri care au contribuit la sporirea securității a condus la o revigorare
a pelerinajului ceea ce a condus la o creștere a numărului de locuitori cât și a veniturilor
autorităților din Ierusalim.
La mijlocul secolul al 12 -lea, Ierusalimul și -a recăpătat prestigiul pierdut,
extinzându -se atât ca suprafață cât și ca populație față de Ierusalimul pre -cruciat. În a doua
jumătate a secolului , orașul a început să se dezvolte. Zidurile au fost întărite, orașul a fost
extins, a fost con struit un nou palat regal precum și un nou sistem de aprovizionare cu apă.
Din punct de vedere politic, regatul a trecut printr -o perioadă de instabilitate. Din anul
1174 regatul a fost condus de tânărul rege, Baldovin al IV -lea care era lepros. În anul 1 185,
când datorită bolii sale nu a mai putut conduce , i-a oferit domnia fiului său Balduin al V –
lea, un copil de opt ani. În această perioadă Raymond de Tripoli a fost regent. Balduin al
V-lea a murit un an mai târziu, Guy de Lusignan, soțul surorii lui Balduin al IV -lea Sibylla
venind pe tronul regatului. Rivalitatea dintre Guy și Raymond a condus la slăbirea regatului
care în anul 1187 este cucerit de Saladin care conducea coaliția militară musulmană care
dorea alungarea creștinilor din terito riile cuce rite de aceștia216. Dinastia întemeiată de
Saladin (1169 -1193), numită și ayyubidă, a domnit între ani 1169 -1250.
Creștinii europeni au fost scoși din oraș rămânând doar cei orientali să poarte de
grijă sanctuarelor creștine. Multe biserici creștine au fost transformate în moschei, altele au
redevenit ceea ce fuseseră înainte de cucerirea c ruciată, cum ar fi cazul Mosche ii lui Omar,
care și -a regăsit pulsul religios pentru care fuseseră construit. Dominația musulmană asupra
Ierusalimul s -a încheiat în anul 1229 în urma unui tratat încheiat de către regele cruciat

215 Adrian J. BOAS , Jerusalem in the time of the crusades. Society, landscape and art in the Holy City unde r
Frankish rule , Ed. Routledge, London, 2001, p. 14.
216 Ibidem , p. 15.

82
Frederich al II -lea al Germaniei cu sultanul Egiptului. Orașul a fost împărțit între creștini și
musulmani. Zona Muntelui templului a rămas la musulmani iar restul orașului a redevenit
creștin. Fre derich al II -lea s -a proclamat rege al Ierusalimului în Biserica Sfântului
Mormânt. În cea de -a doua perioadă de ocupație (1229 -1244), cruciații încearcă să refacă
Ierusalimul după modelul primei lor cuceriri dar rezultatele sunt lamentabile. Intrigile din
interior au dus la pierderea definitivă a Ierusalimului în anul 1244, când turcii au capturat
orașul masacrând creștinii și distrugând biserica Sfântului Mormânt217.

VII.3.1. Administrația în timpul Ierusalimului cruciat
Ierusalimul a fost capitala admini strativă a regatului, însă acesta a avut și propriile
sale instituții diferite de cele ce ntrale. Regele a avut în această perioadă un rol du al, atât de
rege al regatului câ t și de conducător feudal al Ierusalimului. Patriarhul a avut și el de
asemenea un d ublu rol; de cea mai înaltă autoritate religioasă din regat, precum și de
administrator civil al cartierului Patriarhului.
VII.3.1.1. Instituții și administrații civile
Instituția de rege al Ierusalimului avea un caracter electiv în mod teoretic, însă î n
practică, cel mai adesea era ereditară. Palatul regal ( Curia Regis ), care în a doua jumătate a
secolului al XII -lea era localizată în sudul Turnului lui David, a servit ca centru
administrativ al guvernului. De asemenea, în apropierea Palatului Regal era situată și Înalta
Curte ( Haute Cour ) una din instituțiile centrale ale regatului. În acest loc se întâlneau cei
mai proeminenți membrii ai nobilimii france o dată p e an pentru a discuta probleme
politice importante.
Pe lângă aceste instituții importante , în oraș mai erau prezente și alte instituții care
se ocupau de administrația civilă, comerț, colectarea de taxe, administrația bisericească :

1. Cour des Bourgeois218: cunoscută și sub denumirea de curtea inferioară ( Cour Basse ),
avea jurisdicție asupra p ersoanelor libere. Această instituției se ocupa cu principalele

217 Cristian MUNTEAN , op. cit., p.116.
218 Adrian J. BOAS , op.cit. , p. 21.

83
probleme de drept care priveau oamenii liberi, incluzând cazurile care implicau pedeapsa
capitală. Această curte avea jurisdicția limitată numai la populația Francă, populația
creștină locală neavând statutul de cetățeni219. Cel ce prezida curtea inferioară de judecată
era vicontele. Acesta avea și statutul de castelan al Turnului lui David. Pe lângă
respo nsabilitățile care derivau din funcția sa , acesta se mai ocupa și cu regleme ntarea
come rțului practicat în piețele din oraș precum și cu colectarea de taxe, datorii, amenzi,
chirii. Chiriile se plăteau la date fixe. În anul 1171 aces te chirii trebuiau plătite de C răciun,
Paște, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. În calitate de castelan. vicontel e ținea una din
cele trei chei ale cufărului în care se păstrau sumele de bani colectate. Acest cufăr era
păstrat în Biserica Sfântului Mormânt. Celelalte două chei erau ținute de patriarh și de
egumenul Sfântului Mormânt.

2. Cour des Syriens era subordon ată Cour des Bourgeois. Această curte avea jurisdicției
asupra populației creștine locale și printre alte probleme se ocupa cu rezolvarea disputelor
religio ase. În cazul problemelor mai di ficile, acestea erau transferate către Cour des
Bourgeois. Această c urte a fost înființată în secolul al XII-lea, când sirienii au primi t
permisiunea din partea regelui de a fi judecați după propriile obiceiuri. Aceste curți erau
conduse de reprezentați numiți rays echival entul vicontelui Cour des Bourgeois.

3. Curtea Bi sericii opera sub autoritatea dreptului canonic, având jurisdicției asupra
clericilor, membrilor ordinelor militare ( Ospitalieri, Templieri220), călugărilor. Această
curte se ocupa de tranzacțiile proprietăț ilor bisericești, precum și de toate cazurile care
priveau credința catolică: căsătorii și testamente.
În ciuda apariției și a evoluției acestor instituții civile de -a lungul secolului al XII –
lea, totuși în mare parte multe aspecte administrative erau sub directa jurisdicției a
regelui221.

219 K. J. ASALI , op. cit ., 162..
220 Vezi Pr. Prof. dr. Liviu STAN , Locurile Sfinte din Orient, în „Ortodoxia”, IV (1952), nr.1, pp. 13 -14,
Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit. , pp. 21 -23.
221 Adrian J. BOAS , op.cit. , pp. 21 -23.

84
VII.3.1.2. Ins tituții și administrații eclez iale
Autoritatea Bisericii și al liderului suprem al Bisericii în Ierusalimul cruciat a fost
ca importanță imediat după administrația regală și rege. Patriarhul Ierusalimul ui nu era
doar căpetenia religio asă a orașului ci și a întregului regat al Ierusalimului și a întregului
est latin.
1. Patriarhatul
Cu câteva zile înainte de intrarea Francilor în Ierusalim, patriarhul grec al
Ierusalimului Simeon a murit. Pe 1 august 1099, la mai puțin de o lună după cucerirea
orașului, ac esta a fost înlocuit de primul patriarh latin, capelanul lui Robert de Normandia,
Arnuf de Chocques. Inițial Arnuf s -a opus ideii unei conduceri seculare acesta cerând ca
cel care conduce să fie subordonat patriarhului. După o perioadă scurtă de timp a fos t
înlocuit de Arhiepiscopul Daimbert de Pisa care a revendicat patrimoniul bisericesc peste
tot Ierusalimul. În ciuda acestor revendicări a fost obligat să se mute în c artierul de nord –
vest care în prealabil fusese ocupat de patriarhul grec. Daimbert a pri mit acest cartier în
anul 1099, ca răscumpărare pentru ajutorul acordat de flota din Pisa. De Paștele anului
1100, patriarhul a primit și alte obiective inclusiv Turnul lui David. În centrul cartierului
patriarhului era situată Biserica Sfântului Mormânt. După cucerirea Ierusalimului , grecii
( cunoscuți sub numele de Frăția Sfântului Mormânt222 ) au fost alungați din biserică,
Godefrey instalând preoți latini în acest loc223. Biserica Sfântului Mormânt a reprezentat
nucleul activității de pelerinaj din ora ș. Piețele, spitalele și alte biserici au fost construite în
jurul bisericii Sfântului Mormânt, aducând bisericii numeroase profituri precum și
prestigiu. Administrația cartierului era condusă de patriar hul însuși, el fiind conducăto rul a
ceea ce cunoaștem ca fiind Curia Patriarchae. Patriarhul era ales de către călugării
augustinieni ai Bisericii Sfântului Mormânt. Aceștia alegeau doi candidați pe care îi

222 Pr. Prof. dr. Liviu STAN , op.cit. , p.12.
223 La venirea lor, primii cruciați au găsit la postul ei în Ierusalim „ Frăția Sfântului Mormânt” , pe care fiindcă
era alcătuită din călugări greci, au numit -o „ Frăția Bizantină” ( Vizantini Adelfotis ). Pentru a o înlătura pe
aceasta, latinii au vrut să organizeze o frăție călugărească lat ină independentă de patriarh, ce ea ce și izbutesc,
înlăturând îndată pe patriarhul ortodox pe care l -au înlocuit cu un patriarh latin, iar mai apoi (1114) pe
călugării greci din Biserica Sfântului Mormânt, înlocuindu -I cu călugării latini, care se organizară după
modelul frăției Sfântului Mormânt, într -un fel de F răție latină a Sfântului Mormânt, al cărei stareț este
pomenit la anul 1140 sub numele de „prior Domini sepulcri”

85
prezentau regelui, unul din ei fiind ales și investit. Patriarhii s -au implicat deseori în
afacerile p olitice, neavând o reputație bună în ce ea ce privește viața personală. În anul 1116
Arnuf a avut o relației cu o femeie măritată și cu o femeie saracină c are i-a născut un fiu.
De aseme nea, Patriarhul Heraclie care a fost instalat în anul 1180 a avut și el o reputației
destul de proastă.
2. Starețul și canonicii Sfântului Mormânt
Dincolo de statutul din Biserică, starețul și canonicii Bisericii Sfântului Mormânt
erau deținători de pă mânturi și mari proprietari de posesiuni atât în mediul rural cât și
urban din întreg regatul. De asemenea, Biserica Sfântului Mormânt a fost înzestrată cu 21
de sate aflate în împrejurimile Ierusalimului, primind numeroase proprietăți și în int eriorul
orașului. Influența și puterea canonicilor este evidențiată de anumite tr anzacții realizate de
aceștia. În acest caz, relevant este acordul dintre canonici și un rezident sirian Morage Raiz.
Acesta având datorii față de biserică a fost forțat sa accepte anumite c ondiții umilitoare
dictate de ca nonici. Cei din urmă puteau constr uii dacă voiau anumite clădiri pe locuril e
sale, iar în caz că aceștia îi dărâmau zidurile nu trebuiau sa îl despăgubească224.
3. Augustini enii
Canonicii Bisericii Sfântului Mormânt au adoptat regula Sfântului Augustin.
Conform lui William de Tyre, aceștia au fost forțați de Patriarhul Arnuf să adopte această
regulă. Și alte mânăstiri au adoptat regula Augustiniană. Godfrey a instalat canonici
augustinieni în Templum Domini.
4. Benedictini i
Călugării ordinului benedictin s -au instalat la Ierusalim înainte de sosirea
cruciaților. Averile ordinului au variat de -a lungul dominației france, primind și patronajul
regal.

224 Adrian J. BOAS , op.cit. , pp. 23 -25.

86
VII.4. Ordinele monahale militare
În contextul pelerinajului și al cruci adelor s -au născut în Țara Sfântă ordinele
monahale militare225, care constituie o sinteză între monahism și ideile cavalerești, născute
din nevoi practice precum: însoțirea și protecția pelerinilor la Locurile Sfinte, dar și
îngrijirea bolnavilor și sprijinirea săracilor226.
1. Ordinul ospitalierilor Sfântului Ioan
Originea ordinului ospitalierilor își găsește începutul în înființarea unui spital de
către anumiți negustori din Amalfi în secolul al XI -lea (1070). Unii cercetători consideră
ca început pentru acest ordin anul 603 când Abbot Probus ( sub conducerea papei Grigore
cel Mare) a î nființat un azil pentru pelerinii latini. Al doilea Mare Maestru, Raymond of Le
Puy (1120 -1160) a fost responsabil pentru transformarea spitalului în ordin militar în anul
1130. Ordinul ospitalierilor a fost confirmat de papa Eugeniu al III -lea ( 1145 -1153).
Sediul ospitalie rilor era situat în cartierul patriarhului, având o relativă autonomie atât față
de rege cât și față de jurisdicția eclez ială227. Aceștia îl aveau ca prot ector pe Sfântul Ioan
Botezător ul228.
2. Ordinul cavalerilor T emplului
În 1119 sau 1120, Ordinul Cavalerilor Templului a fost înființat în Ierusalim de doi
cavaleri, Hugh of Payns și Godefroy de St Omer. Acesta a fost recunoscut ca ordin
monahal la Conciliul de la Troyes 1129, iar ca ordin militar în anul 1139. Din anul 1119,
maestrul ordinului templului și postelnicul ordinului au avut ca rezidență Templum
Solomonis . Zona templului a fost oferită cavalerilor templieri, al căror nume derivă de la
Domul Stâncii, locul pe care cru ciații considerau că se aflase T emplul din zilele lui Hristos,

225 K. J. ASALI , op. cit ., p. 162, Vezi Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 82.
226 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit. , p. 20.
227 Adrian J. BOAS , op.cit. , p. 27.
228 La mijlocul secolului al XIII -lea, în urma pierderii posesiun ilor la Locurile Sfinte au intenționat să se
așeze la în Banatul Severinului, după cum atestă Diploma cavalerilor Ioan iți din anul 1247 redactată de regele
Bela al IV -lea. Acest document redă pentru prima oară date prețioase cu privire la viața românilor dintre
Dunăre și Carpați, stabilind și posesiunile și drepturile materiale ale ioaniților în aceste teritorii. Vezi Dan iel
BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., pp. 21 -22

87
Templum Domini229. Până la căderea Ierusalimului aceștia aveau rolul de a proteja pelerinii
pe ruta dintre Ierusalim și Râul Iordan. Aceștia aveau și privilegiul de a proteja și
transporta Sfânta Cruce230. Aceștia au fost susținuți de Bernard de Clairvaux prin predică și
prin scrierea De laude novae militiae. Necesitatea de a transporta bani din Occident în
Orient și invers i -a transformat pe Templieri în primi bancheri ai Europei. După întoarcerea
în Europa (1291), templierii au fost desfințați c a ordin prin Sinodul de la Vienne (1312),
fiind acuzaț i de erezie de papa Clement al V -lea și arși pe rug de regele F ilip al IV -lea al
Franței, bucuros să le preia averile și posesiunile231.
3. Ordinul cavalerilor Sfântului Lazarus
Spitalul de leproși din I erusalim are o istorie lungă anterior perioadei cruciate. Deși
originile ca ordin militar sunt obscure, spitalul de leproși al Sfântului Lazarus își are
începuturile în Ierusalim. Spitalul a fost fondat de Sfântul Basil în afara zidurilor Cezareei
în a dou a jumătate a secolului al IV -lea. De asemenea, înaintea acestuia a existat un spital
de leproși în afara zidurilor Ierusalimului, construit în secolul al III -lea. Sub cruciați,
spitalul a devenit un ordin militar, urmând regula Sfântului Augustin. Prima m ențiune
despre existența acestui ordin datează din anul 1142 . Ordinul Sfântului Lazarus a a vut un
rol important în perioada Ierusalimului cruciat, unde lepra232era frecventă. Spitalul de lepră
a fost susținut de baroni având patronajul regal a regilor Fulk, Baldwin III și A maury, al
cărui fiu, Balduin al IV -lea a fost el însuși lepros.

VII.5. Ierusalimul în perioada mamelucă

Dinastia Ayyubidă din Egipt a fo st continuată de cea mamelucă ( mamluk=sclav),
întemeiată de văduva ultimului ayyubid, al – Salih. Ace asta era o fostă sclavă turcoaică sau
armeancă. Aceasta i -a născut un fiu lui al -Salih, căsătorindu -se după moartea lui cu Aybak,

229 Guy le STRANGE , History of Ierusalim under the Moslem,.From 650 to the 1500. , Ed. Houghton Press, s.l.,
1890, p. 27.
230 Adrian J. BOAS , op.cit. , pp., 27 -28.
231 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit. , p. 22
232 Sub termenul de lepră se înțelege diferite boli de piele care în Evul Mediu erau cunoscute sub numele de
lepră.

88
primul suveran al dinastiei mameluce din Egipt (1250 -1517). Mamelucii au fost o dinastie
de sclavi de diverse etnii și rase, c are au constituit o oligarhie militară într -o țară străină233.
În 1250, mamelucii cucer esc Egiptul și Ierusalimul , aceste teritorii deve nind parte a
regatului mameluc timp de 260 de ani234. Au trebuit treizeci de ani pentru ca teritoriul
dinastiei ayyubide să i ntre în posesia regatului mameluc. În anul 1251 al -Nȃșir Yūsuf de
Alep s -a oferit să cedeze Ierusalimul cruciaților conduși de Lous IX -lea în schimbul unei
alianțe împotriva Mamelucilor, însă Luis a refuzat. Doi ani mai târziu în anul 1253 Yūsuf
oferă Pale stina de vest împreună cu Ierusalimul, sultanului Mameluk Aibeck în schimbul
păcii. Un eveniment important în istoria Ierusalimului din această perioadă a fost
înfrângerea armatei mongole de către mameluci în anul 1260 la Ain Jalut , fapt ce a întărit
domin ația mamelucă asupra Ierusalimului235. Ei refac Ierusalimul dar reinstaurează regimul
mahomedan. Sistemul dinastiei lor a fost acela de a organiza țara încât să nu depindă de
nimic de peste hotare, construind drumuri și dezvoltând agricultura. Ei au stabili t pentru
musulmani un sistem care să îi izoleze de restul lumii, nevoind să repopuleze Ierusalimul.
Orașul devine astfel un centru al teolo gilor musulmani în jurul moschei lor și a școlilor
teologice. Locurile Sfinte în această perioadă sunt conduse de supe rintendenți, uneori acest
post ocupându -l chiar sultanul.
Viața devine grea în Ierusalim datorită restricțiilor și a lipsei pelerinilor. Cronicarii
vremii au consemnat în Ierusalim în această perioadă o scădere drastică a populației, multe
case fiind păr ăsite și multe ruinate. La sfârșitul secolului al XV-lea în Ierusalim, numărul
locuitorilor nu depășeau cifra de 10.000. Dominicanul Felix Fabri care a călătorit în
Ierusalim în 1483 estimează numărul creștinilor la 1000 iar al evreilor la 100 -150 de
familii. Deși situația economică a orașului lăsa de dorit, mamelucii construiesc în Ierusalim
multe școli islamice în încercarea de a -l face centru musulman. Sultanul Bay Bars vizitează
Ierusalimul în 1261 restaurând Domul Stâncii și fondând în 1263 un cămin p entru pelerini i
musulmani în apropiere de poarta vestică a orașului. Creștinii plăteau cu bani grei în
această perioadă pelerinajele la Locurile Sfinte. Papa Nicolae al IV -lea a plătit mulți bani
pentru a putea sluji preoții în biserica Sfântului Mormânt i ar Robert al Siciliei în 1300 a

233 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., pp. 23 -24.
234 Vezi Yehoshua FRENKEL , The Relationship Between mameluk Officials and the urban Ci vilian Population.
A study of some legal Documents from Ierusalim, în Johannes Pahlitzsch și Lorenz Korn (Eds) „ Governing
the Holy City”, Reichert Verlag Wiesebaden, Germania, 2004, pp. 92 -106.
235 K. J. ASALI , op. cit ., 186.

89
dăruit sultanului mulțime de bani pentru ca franciscanii să poată sluji în Biserica de pe
Muntele Sion în capela Mariei din Sfântul Mormânt sau în cea a Mormântului Maicii
Domnului236.
Fanatismul islamic în această perioadă a dus la multe atacuri și persecuții împotriva
creștinilor . Pe 10 iulie 1452, ierusalemitenii au declanșat un program anticreștin,
dezgropând oasele călugărilor creștini și smulgând o balustradă nouă adăugată Sfântului
Mormânt, care a fost purtată în triumf spre al -Aqsa237. Chiar intervențiilor pri ncipilor
creștini din Vest nu a reușit să tempereze pornirea plină de ură a noilor stăpâni. Multe din
Locurile Sfinte de pe Muntele Sion deveneau puncte de dispută între evrei, creștini și
mahomedani (capela de dea supra Mormântului lui David). Multe biserici au fost distruse
(Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Maicii Domnului de pe Muntele Sion). Evreilor li se
impun taxe greu de plătit pentru a rămâne în oraș așa încât în 1481 în Ierusalim nu erau mai
mult de 150 -200 de familii.
Reducerea importanței politice a Ierusalimului poate fi sesizată în statutul său
administrativ de -a lungul perioadei mameluce. În lucrarea Zubdat Kashf al – Mamalik,
Khȃlil b. Shȃhin al -Zahiri nu menționează orașul printre cele opt centre a dministrative
(mamalik). Orașele menționate sunt Damascus, Alep, Tripoli și Hama, precum și mult mai
micile, dar strategic importante ora șe precum Alexandretta, Kerak, Safed și Gaza. În timpul
domniei mameluce, Ierusalimul a fost Wilȃia (guvernorat) iar ul terior Niyaba ( regiune
condusă de un vicerege). Numele acestor conducători au fost păstrate de marele istoric al
Ierusalimului, Mujir al -Din al -Umaimi238 care a trăit în ultimii ani ai dominației mameluce.
Odată cu declinul Imperiul Mameluc, Ierusalimul a rămas un oraș părăsit, distrus
economic la discreția hoardelor de beduini ce terorizau orașul sistematic. În acest climat de
neliniște, turcii cuceresc în 1516 țara, stăpânind -o peste 400 de ani.

236 Cristian MUNTEAN , op. cit. , p. 117.
237 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 285.
238 K. J. ASALI , op. cit .,187.

90
VII.5.1. Haram al – Sharif – Sanctuarul Nobil

Documentel e epigrafice și l iterare indică faptul că din primele zile ale Islamului,
menținerea și înfrumusețarea complexului Haram al -Sharif a fost un deziderat al fiecărui
conducător. Foarte mulți conducători musulmani au reparat și decorat întregul complex,
axându -se în principal pe cele două monumente principale: Domul Stâncii și Mosc heea
Aqsa. Cele mai impresionan te lucrări de consolidare, restaurare și renovare din perioada
mamelucă au fost reali zate în ultima parte a conducer ii mameluce, înainte de cucerire a
musulmană. Sultanul al -Ashraf Qaytbay a restabilit sultanatul după o perioadă de tumult
politic și declin economic. Domnia lui a fost caracterizată de o revigorare a artei, în care
arhitectura a fost caracte rizată de eleganță și armonie. Acesta a modi ficat intrarea către
complexul H aram al – Sharif construind trepte și colonade ce au înlocuit veche intrare care
se deteriorase.
Fântâna (sabil) sultanului Qaytbay era localizată în partea de vest a esplanadei
Haram, nu departe de Madrasa al -Mshrafiya, care de asemenea a fost consolidată de
Qaytbay. Aceasta a fost construită în totalitate din piatră. Inscripția păstrată în exteriorul
fântânii sugerează existența a trei stagii de construcții, începută de sultanul Inal, continuată
de sultanul Qaytbay și termina tă în anul 1183 sub sultanul otoman Abd al -Hamid239.

VII.5.2. Instituții religioase

Un număr substanțial de ribats (case de găzduire pentru pelerini) au fost construite
sub domnia ayyubidă. Aceste construcții au continuat și în perioada Mamelucă. Cea mai
veche instituție religioasă Ribat’ Ala al -Din (1267 -68), este localizată în partea de nord a
Tariq bab al Nazir. Folosirea acestei clădiri ca loc de găzduire pentru pelerini este
principalul factor care a justificat proximitatea de Haram al -Sharif. Ribat al-mansuri a fost
construită câțiva ani mai târziu (1282 -1283) de Sultanul al – Mansur Qala’un. Înființată
pentru uzul pelerinilor din Țara Sfântă, aceasta a subzistat o lungă perioada de timp datorită
încasărilor pe care le făcea de -a lungul anilor.

239 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp.212 -213.

91
Pe lâ ngă moscheea Aqsa240, doar două alte moschei au fost construite în Ierusalim
în perioada mamelucă. Una era localizată lângă poarta Jaffa, în partea de vest a orașului.
Aceasta a fost construită de sultanul al – Nasir Muhammad. Cealaltă mos chee este Masjid al
–Mansuri. ( Masjid= loc de rugăciune). Printre cele mai frumoase minarete din I erusali mul
mameluc sunt cele care aparțin moscheii Aqsa. Ace ste minarete aveau pe lângă rolul de a
chema credincioșii la rugăciune și acela de a arăta supremația asupra populație i ne-
musulmane din oraș. Principalele informații despre edificiile acestei perioade provin din
ceea ce cunoaștem ca fiind „ documentele de la Haram” . Majoritatea din secolul al XIV –
lea, acestea au fost descoperite în anul 1970 în momentul renovării Muzeulu i Musulman.
Textul scris în principal în arabă, dar și în persană ne furnizează informații esențiale cu
privire la istoria Palestinei și a Ierusalimului de sub conducerea mamelucă. Unele dintre ele
sunt scrise pe pergament, altele pe hârtie241.

240 Vezi Guy le STRANGE , op.cit., pp. 30 -33.
241 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., pp 213 -230..

92
VIII. Perioada Otomană

În prima partea a capitolului voi contura o imagine a Ierusalimului sub conducerea
otomană, evidențiind atât cât ne permite spațiul principalele momente care au af ectat atât în
mod pozit iv cât și mod negativ istoria Orașului Sfânt.
Ultima și cea mai longevivă dinastie islamică a fost cea otomană (1299 -1924).
Turcii otomani, originari din Mongolia, al căror prim suveran a fost Osman (1299 -1326)242,
reușesc să cucereasc ă teritorii până în Asia Mică, dis locând regatul selgiucid, întemeind un
emirat cu capitala la Bursa în 1326, care va deveni regat în 1366, cu capitala pe co ntinentul
european, la Edirne ( Adrianopol)243.
În anul 1453, Sultanul otoman Mehmed Cuceritorul cuce rește Constantinopolul și
ultimele teritorii ale Imperiului Bizantin. Acesta este momentul în care un nou imperiu a
luat naștere, evoluând gradual până în a deve ni unul dintre cele mai de succ es și de durată
imperii din istoria umanității. Odată cu cucer irea Constantinopolului, sultanul a instituit o
monarhie absolută după modelul bizantin cu o fastuoasă curte imperială. Ideea unui astfel
de imperiu îș i are rădăcinile într -un vechi principiu mongolic conform căreia puterea unui
stat, întreaga armată treb uie supusă în mâinile unei singurele persoane244.

VIII.1. Cucerirea și statutul Ierusalimului sub conduc erea otomană din
secolul al XVI -lea.
Anul 1516 a reprezentat un an memorabil pentru Ierusalim. După patru luni de la
victoria decisivă a sultanului Seli m I la Marj Dȃbiq (nordul Siriei), pe 23 august o tomanii
au intrat în Ierusalim. Ziua oficială a intrării lor în Ierusalim a fost fixată pe 28 decembrie.
La două zile după cucerirea orașului, sultanul a făcut o vizită Orașului Sfânt. Acest obiectiv
se afla în drumul sultanului spre Egipt pe care v oia să îl subjuge245. Ulema i -a înmânat
sultanului cheile moscheii al -Aqsa și ale Domului, în fața căruia sultanul s -a prosternat.

242 Acesta a fost cunoscut și sub numele de Otman, de unde provine denumirea de otomani.
243 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., p. 24.
244 Karem A RMSTRONG , Islam. A short history, Ed. The Modern Library Press, New York, 2002, p. 130.
245 K. J. ASALI , op. cit ., p. 200.

93
Selim a reconfi rmat toleranța tradițională față de crești ni și evrei și s -a rugat pe Muntele
Templului246.
Ierusalimul ca al treilea Oraș Sfânt în Islam a fost tratat cu o deosebită reverență de
sultanii otomani, în special de fiul lui Selim , Suleiman denumit al -Qȃnūnȋ (legislatorul)247.
În timpul lungii domnii a sultanului Sule iman (1520 -1566), Imperiul Otoman s -a
bucurat de un reviri ment cultural deosebit al cărui important beneficiar a fost Ierusalimul.
Au fost întreprinse numeroase lucrări de reconstrucție a orașului, continuând munca
înaintași lor omeyazi și mameluci. Lucrările de reconst rucției au avut ca principal scop
restaurarea Domului Stâncii248. Mozaicul care înconjura partea de sus a zidului exterior a
fost în locuită cu faianță, în timp ce pe partea de jos a fost așezată marmură , ferestrele și
trei din cele patru porți ale Domului f iind totodată renovate. De asemenea, au fost alocate
sume mari de bani pentru construcția, repararea și întreținerea instalațiilor de apă: canale,
băi, fântâni, piscine. Canalul dintre Betleem și Hebron care aprovizionau cu apă
Ierusalimul a fost reparat. S ultanul a construit 9 fântâni din care să poate fi băută apă,
inclusiv trei pe Muntele Templului.
Tot în această perioadă la mijlocul secolului al XVI -lea o importantă instituției a
fost î nființată la Ierusalim: Takiyya sau Imara (azil). Acesta a fost fon dat în 1551 de
Khasseki Sultan sau Roxena, soția rusă a lui Sule iman și în curând a devenit cea mai
importantă instituție caritabilă din Palestina. Takiyya un complex destul de mare care
cuprindea o moschee, un han (khan) , un azil ( ribat) , o scoală relig ioasă ( madrasa) și o
bucătărie ( imara). Această bucătărie furniza hrană pentru sute de persoane. După mo artea
soției sale, sultanul Sule iman a înzestrat Takkiya cu patru sate. În secolul al XVI -lea
populația orașului nu a depășit 14.000 de mii de locuitor i. Marea majoritate a populaț iei
erau musulmani nativi din I erusalim, însă au existat procente mai mici de musulmani care
au decis să locuiască în O rașul Sfânt. Creștinii erau împă rțiți în mai multe comunități:
latini, armeni, copți, sirieni, georgieni, gr eci ortodoxi. Creșterea numărului de evrei s -a
datorat faptului că autoritățile otomane au permis evreilor spanioli după expulzarea lor din
1492 să se mute la Ierusalim.

246 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 291.
247 S-a răspândit legenda conform căreia Soliman se gândea să facă Ierusalimul una cu pământul, dar a avut
un vis în care era mâncat de lei dacă demola orașul, motiv pentru care a construit Poarta Leilor.
248 Vezi Robert HILLENBRAND , The architecture of otoman Jerusalem, an introduction, Ed. Altajir World Of
Islam Trust, London, 2002, pp. 46 -48.

94
Un eveniment important al relației dintre otomani și creștinii latini s -a petrecut î n
anul 1535 prin semnarea Capitulației249. Comercianții francezi au primit o poziție i
privilegiată în imperiu, garan tându -li-se libertatea religioasă, clericilor latini oferindu -li-se
custodia asupra Locurilor Sfinte din Ierusalim.

VIII.1.1. Construcția zidul ui de apărare

Ierus alemitenii și -l amintesc pe Suleimain mai ales datorită faptului că acesta a
construit prezentul zid care înconjoară Ierusalimul. Ierusalimul nu a avut practic un zid
pentru mai bine de 300 de ani, din momentul în care Ayyūbid al -Mu’a zzam l -a distrus în
anul 1219250. După cucerirea Ierusalimului de către otomani în 1516 s -au scurs 22 de ani
până când planul de refortificare a orașului a început să se materializeze. Istoricul
Mohammad Ghosheh consideră că principalul motiv pentru care Suleyman a hotărât să
construiască zidurile Ierusalimului a fost dorința acestuia de a fi un nou ”Solomon”, la care
s-a alăturat și necesitatea fortificării Ierusalimului de inamici. Conform inscripțiilor
existen te pe turnuri și porți, reconstrucția zi duril or a fost ordonată de Sulei man, în timp ce
costurile construcției au fost suportate de oamenii din Palestina și Siria. Evoluția lucrărilor
poate fi ses izată prin prisma datelor celor 13 inscripții251. Construcția zidului a început în
anul 1537 și s -a închei at în anul 1540. Supervizarea întregul proiect i -a fost încredințată
oficialului musulman Muhammad Celebi an -Naqqȃsh din Ankara. Aceste era responsabil și
cu colectarea fondurilor necesare pentru construcția zidului din alte distric te precum Gaza,
Nablus ș i Damasc. Întru -un studiu recent cu privire la arhitectura Ierusalimului, Yusuf
Natsheeh consideră că sunt foarte puține evidențe documentare care să arate identitatea
arhitecților. Tradiția spune că aceștia au fost executați după ce sultanul a descoperit că
aceștia nu împrejmuiseră și Muntele Sionului. Zidul are o lungime de 2 mile și o înălțime
de 40 de picioare, având 35 de turnuri și 40 de picioare252.

249 Capitulațiile reprezentau un fel de concesie, prin care suveranitatea otomană făcea un adevărat act de
capitu lare față de puterea cu care le încheia, Pr. Prof. dr. Liviu STAN , op.cit. , p.16.
250 K. J. ASALI , op. cit ., p. 201.
251 Pt detalii, vezi Robert HILLENBRAND , op.cit. , p. 19.
252 Mohammad GHOSHEH , The Wall and Gates of Jerusalem before and after Sultan Sūleymȃ n’s rebulding
project of 1538 -40 în Johannes Pahlitzsch și Lorenz Korn (Eds) „ Governing the Holy City, Reichert Verlag
Wiesebad en”, Germania, 2004, pp. 126 -128

95
VIII.2. Ierusalimul otoman după domnia lui Suleiman

După sfârșitul domniei lui Suleiman, Imperiul Oto man decade treptat, lucru care a
culminat cu înfrângerea Imperiului Otoman în fața Austriei, armata musulmană suferind
mari pierderi, retrăgându -se din fața zidurilor Vienei. În ultima parte a secolului al XVII –
lea, Rusia s -a alăturat Vienei î n războiului contra otomanilor. P rin pacea de la Karlowitz
încheiată în anul 1699, Imperiul Otoman își pierde influența în Balcani. În această situație,
Franța utilizează dificultățile din imperiu pentru a impune a nouă versiune a Capitulației în
anul 1673 .
Această s tare geopolitică a avut efecte negative și asupra Ierusalimului, deoarece în
această perioadă a crescut insecuritatea publică, în principal pe drumurile care ducea la
Ierusalim. În acest context de inst abilitate beduinii atacau peler inii care veneau la
Ierusalim. Pentru a proteja izvoarele de apă care aprovizionau orașul, Sultanul Murad al
IV-lea a construit o mare fortăreața lâ ngă iazul lui Sule iman. În ciuda tuturor acestor
măsuri, datorită faptului că guvernul central era implicat în războ aie pe frontul de est și de
vest situația socială nu s -a ameliorat. Altă sursă a temerii oamenilor d in Ierusalim a fost
reprezenta tă de faptul că elitele orașului aveau ambiții europene. Această teama s -a
reflectat în petiția adresată sultanului Mustafa I în anul 1621. Printr -un decret regal trimis
de sultan, acesta a confirmat numirea lui M d’ Aramon ca și consul în Ierusalim. Decretul
a fost primit cu indignare de către populație, care a u trimis o petiție sultanului ară tându-i că
infidelii nu trebuie primiți în Ieru salim. De asemen ea, între anii 1597 -1598 în timpul
războiului austro -turc, autoritățile din Ierusalim au avut suspiciuni că mănăstirile erau
folosite pentru a depozita arme.
Secolul al XVII -lea a reprezentat pentru Imperiul Otoman un secol de tranziție de la
prosperitatea secolului al XVI -lea la declinul secolului al XVIII -lea. Același lucru s -a
întâmplat și cu Ierusalimul. Vechile instituțiii precum malȃdis, ribȃts, zȃwiyas erau încă
funcționale, dar pierduseră din vitalitate. Vizi tând Ierusalimul î n anul 1672 , Evliya Celebi a
descris Ierusalimul ca nefiind un oraș prosper253.
Un eveniment important petrecut în secolul al XVIII -lea, mai exact între anii 1703 –
1705 a fost revolta condusă de naqib al – asraf Muhammad b. Mustafa al -Hussain. Motivul

253 K. J. ASALI , op. cit ., pp. 208 -211.

96
acestei r evolte l -a reprezentat creșterea taxelor de către guvernatorul orașului Muhammad
Pasha. Otomanii au trimis trupe care să înăbușe revolta, acestea așezându -și tabară sub
zidurile orașului. Revolta a luat sfârșit în anul 1705, orașul fiind ocupat de către tr upele
musulmane în noiembrie. Conducătorul revoltei a fost prins și executat în anul 1707254. În
anul 1774, în urma diferitelor dificultăți prin care trecerea Imperiul Otoman, Țarina
Ecaterina și partenerul ei, prințul Potemkin au reușit să îi oblige pe ot omani să recunoască
protecția rușilor asupra creștinilor ortodoxi.
După ce în prealabil a reușit să cucerească Egiptul în anul 1798, Napoleon a invadat
Palestina în anul 1799 cu o armată de 13.000 de soldați și 800 de cămile. Deși căderea
Ierusalimul păr ea iminentă totuși în urma alinaței dintre Ahmed Jazzar și Sidney Smith
reprezentantul Angliei, Ierusalimul reușește să reziste asediului francezilor. L a 21 mai
1799, cu un bilanț de 1200 de soldați morți și 2300 de răniți, Napoleon a ordonat retragerea
spre Egipt255.
La începutul secolului al XIX -lea, Ierusalimul era într -o deplorabilă datorită
sistemului otoman confuz și a unui guvern slab. În 1800 Sfânta Cetate avea aproximativ
9000 de locuitori: 4000 de musulmani, 2750 de creștini și 2000 de evrei. „ Or așul Păcii”
era dominat de conflicte nu doar între cele trei religii mono teiste ci chiar și în sânul
musulmanilor apăreau dispute între diferitele comunități etnice. În 1808 un incendiu a
cuprins Biserica Sfântului Mormânt începând de la capela Sfânta Ele na aflată sub grija
armenilor. Acest incident a provocat un conflict între comunitățile ce administrau Sfânta
Biserică, învinuindu -se reciproc pentru catastrofă. Restaurarea clădirii a readus î n prim
plan disputa pentru supre mația protectoratului asupra ac estor Locuri Sfinte256.

VIII .3. Ierusalimul î n secolul XIX

Istoria Ierusalimului în secolul XIX este istoria manifestării acestuia ca un major
centru administrativ și ca orașul capitală a Palestinei. De -a lungul perioadei pe care o
studiem, Ierusalimul reprezintă un caz special printre orașele din interiorul Imperiului

254 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., pp. 307 -308.
255 Ibidem, pp. 311 -318.
256 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 122.

97
Otoman. Practic, toate orașele care s -au manifestat ca mari centre urbane în cursul
secolului XIX sunt așezate pe coasta Mării Mediteraneană ( spre exemplu: Alexandria,
Haifa și Beirut). Sp re deosebire de aceste cazuri, statutul Ierusalimului nu s -a datorat
importanței sale comerciale, financiare, etc. Mai degrabă ea a reprezentat un centru religios
și politic în care au coexistat mai multe religii: c reștini, musulmani, mozaici. Între anii
1831 -1840 Palestina și inclusiv Ierusalimul s -au aflat temporar sub conducere egipteană. A
doua jumă tate a secolului poate fi defini tă ca o perioadă a reformelor în care se manifestă o
deschidere către valorile culturale, religioase și economice eur opene ( inclusiv imigrarea și
colonizarea populației evreiești)257.
Între 1831 -1840 Ierusalimul este condus de Muhamad Ali. Ierusalimul cunoaște o
perioadă de scindare datorită separării conducerii statului de probleme le religioase. Această
politică a dus l a o adevărată revoltă în anul 1834 când s -a încercat aducerea în cetate a
metodelor industriale moderne. Conducerea egipteană a reușit cu greu să -și impună politica
de reformă. A urmat o perioadă de reconstrucție în oraș în care s -au ridicat construcții no i
iar evreii și creștinii au fost lăsați să repare clădirile lor, bisericile și sinagogice. Ierusalimul
a devenit un oraș cosmopoli t în care și -au făcut loc fel și fel de credințe. Acum se stabilesc
aici mai multe consulate: Anglia, Franța, Rusia, Prusia, Austria. Ierusalimul se deschide
spre lume prin educație, tehnologie și medicină modernă. Autoritățile adoptă o atitudine
tolerantă atât timp cât se plăteau dările impuse258.
În anul 1840 s -a încheiat la Londra un tratat între Anglia, Rusia, Prusia și Aust ria pe
de o parte, și Turcia pe de altă parte, pentru reglementarea situației Egiptului și Palestinei.
Cu acest prilej , Austria a cerut ca să ia, împr eună cu Anglia, Ierusalimul sub protecția sa.
Anglia a propus însă ca toate cele patru state să ia sub pro tecția lor pe creștinii din
Ierusalim și să adopte un statut internațional al Ierusalimului în care să se prevadă
următoarele259:
1. Pelerinii creștini la locurile Sfinte să fie scutiți de orice taxă sau impozit

257 K. J. ASALI , op. cit ., p. 230.
258 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 123.
259 Pr. Prof. dr. Liviu STAN , Locurile Sfinte din Orient, în „Ortodoxia”, IV (1952), nr.1, p. 22.

98
2. Aceștia să depindă exclusiv de consulii sau ambasadorii creștini din Imperiul otoman .
Locurile Sfinte trec toate sub stăpânirea comună a puterilor europene în condițiile
următoare:
a) se răscumpără de la deținătorii lor
b) În S ion se stabilește o armată de câte 60 de soldați ai fiec ărei din cele patru puteri
c) Colina Moria se ocupă de către armata otomană
3. Creștinii vor forma patru comunități: latină, greacă, armeană și protestantă
4. Se vor desemna trei guvernatori și anume: unul pentru latini, desemnat alternativ de
Franța și Anglia, altul pentru greci și armeni, desemnat de Rusia și al treilea pentru
protestanți, desemnat alternativ de Anglia și Prusia.
Propuneri asemănătoare a făcut și Rusia în 1841, însă puterile interesante nu au
putut cădea de acord260.
De la întoarcerea otomanilor până la primul război mondial, dezvoltarea
Ierusalimului reflectă ritmul interacțiunii dintre politicile otomane, pătrunderea valorilor
europene și responsabilitatea regională. Reperele reformei otomane sunt reliefate de
edictele din 1839 și 1856, constituția din 1876, precum ș i înființarea Regimului Tânăr Turc
în anul 1908. Pă trunderea valorilor europene s -a realizat prin schimburile diplomatice,
comerciale, politice dar și prin protecția minorităților religioase. În această perioadă ,
populația orașului a cre scut considerabil de la 8750 de locuitori în anul 1800 la 70.000 de
mii în anul 1910.
Apar o mulțime de construcții, determinând adevărate zone de influență în oraș.
Astfel așa apar 2 instituții franceze la nord de poarta Damasului una cunoscută sub numel e
de „ Ecole Biblique” sau „Școala Părinților” și „ Biserica Sfântului Ștefan”. Tot francezii
sunt cei ce construiesc primele șosele între Ierusalim și Iafo. Astfel la începutul s ecolului
XX, Ierusalimul se prez enta ca un oraș prosper cu aproape 60 de cart iere evreiești
dispersate , între care se găseau alte carti ere și construcții noi. O parte din aceste cartiere vor
deveni cu timpul căi de acces și străzi. Cele mai multe schimbări se vor întâmpla în partea
cea nouă a orașului și nu în cea veche a orașului dintre ziduri. La începutul primului război
mondial populația se apropia de 80.000 de locuitori. După ce Turcia a intrat în război în
1914 , dezvoltarea orașului s -a oprit iar numărul locuitorilor aproape s -a înjumătătțit

260 Pr. Prof. dr. Liviu STAN , op.ci t., p. 22.

99
datorită epidemiilor și a dramelor războiului: „arestări,expulzări, etc.”. La 11 decembrie
1917, turcii pierd Gaza și abandonează Ierusalimul.261.

VIII.4. Stilul arhitectural din Ierusalimul otoman
VIII.4.1. Arhitectură religioasă

Otomanii au inițiat construcția a numeroase moschei în Ie rusalim, incluzând Masjid
al-Qaimari, Masjid al -Hamra (1532 -1533), Ma sjid al -Zawiya al -Qadiriya (1633). De
asemnea, după cum am reliefat în subcapitolele precedente, pute rea otomană a manifestat
un deosebit respect pentru Complexul Haram al -Sharif care inc lude Moscheea Aqsa și
Domul Stâncii262. Pe lângă moschei au fost construite și câteva minarete. De -a lungul
secolului al XVI -lea și al XVII -lea cinci minarete au fost construite incluzând minaretul al –
Nabi Da’ud (1524), minaretul al -Jami’al -Maulawiya (1586 -87) și minaretul Citadelei
(1532). După transformarea Cenaculumului (Camerei de Sus) în moschee a fost ridicat
minaretul al -Nabi Da’ud. Două minarete mameluce au fost restaurat sau complet
reconstruite. Câteva remarcabile sinagogi au fost înființate în timp ul dominației otomane
incluzând sinagoga Ben Zakkai (1606), Bet El (1737), Hurva (1864). Începând cu mijlocul
secolului al XIX -lea au fost permise construcțiile de noi Biserici: Biserica lui Hristos
(1849). Biserica Sfintei Treimi (1872), Sfântul Ștefan (1 900)263.

VIII.4.2. Materiale de construcție folosite

Principalul material folosit a fost piatra. Aceasta era de mai multe feluri, fiind
extrem de dificil de contabilizat totalitatea tipuri lor de pietre folosite. Pentru a putea fi
folosi te în construcție , acestea erau comandate persoanelor care se ocupau cu prelucrarea
pietrelor, putând fi comandate până la 3000 de piese. De obicei se specifica mărimea exac tă
a pietrelor pe care le doreau . Anumite tipuri de pietre cereau un timp mai îndelungat de

261 Cristian MUNTEAN , op. cit., pp. 124 -125.
262 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 247.
263 Ibidem., pp. 247 -248.

100
pregătire, acestea fiin d șlefuite cu nisip. Oamenii din Dair Yasin264 erau specializați în
producerea de astfel de pietre. Un eveniment destul de interesant s -a produs în anul 1530
când cinci sute de pietre au fost vândute pe o bucată de argint. Clădirile ruinate erau
demolate datorită valorii pietrelor din care erau formate.
Separat de piatră, de o importantă crucială în procesul de construcție era mortarul.
Acesta era produs în satele de lângă Ierusalim, prețul său variind între 10 -72 halabis pe
încărcătură. Costul transportului era dublu față de prețul materialului. De asemenea , ca
materiale principale erau folosite lemnul și fierul. Fierul era folosit în principal pentru cuie,
pene, încuietori. L emnul era folosit la construcția fioșoarelor, ramelor de ferestre și u și265.
Specific acestei perioade este apariția gresiei. Folosirea acestui material de
construcție este cel mai bine reliefată de Domul Stâncii. Spre deosebire de perioada
Omeyadă, exterior ul acestui edificiu a fost modi ficat semnificativ. Când sultanul Sul eiman
a venit la domnie în anul 1520 acesta a înlocuit mozaicurile de sticlă cu gresie policromă.
Gresia a fost adusă în Turcia din Persia , probabil de comercianții din Tabriz din nord -vestul
Iranului.

VIII.4.3. Locuri de veci

Un mare număr de mausolee și morminte ( maqam) au fost ridicate de -a lungul
perioadei otomane. Multe din aceste morminte nu mai există astăzi. Din documentele
vremii cunoaștem numele a aproximativ 50 de persoane renumite care au fost îngropate în
oraș. Din punct de vedere arhitect ural, aceste cavouri sunt foarte diverse variind de la
structuri simple până la edificii în adevăratul sens al cuvântului, fiecare structură având
câte un dom. Interiorul acestor morminte conțineau locuri de ru găciune, deseori și
mithrabe. Unele morminte s unt compuse dintr -o singură cameră, altele din două sau trei
clădiri266. Mormânt propriu -zis este în general localizat în ce ntrul camerei, însă acesta

264 Deir Yasin era un sat aflat la aproximativ 5 kilometri de I erusalim.
265 Robert HILLENBRAND , op.cit. , p. 187.
266 Katha rina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 248 -249.

101
poate fi situat și în afara cavoului, deoarece lege a islamică interzicea mormintele
somptuoase și mausolee le, în acest mod respectându -se prescripțiile legii musulmane267.

VIII.4.4. Băi publice (Hamam)

Pentru cea mai mare parte a perioadei Otoman e, șase băi publice funcționau î n
Ierusalim: Hammam al -Ain, Hammam al -Shifa, Hammam al -Batrak, Hammam al -Sultan,
Hammam al -Sayida Maryam și Hamam al -Jamal. Unele din aceste acestei băi publice
precum Hammam al -Ain și Hammam al -Shifa au fost construite în perioada mamelucă,
restul fiind opera administrației otomane. Camera principală a hamamului era camera de
îmbrăcare . Aceasta era echipată cu un bazin de piatră și o fântâ nă în centru. Băncile de
piatră așezate de -a lungul zidurilor erau tapetate cu un material moale, având așezate pe ele
perne. Exista de asemenea și o cameră mică de schimb de haine, aceasta era de obic ei
încălzită, fiind folosită pentru schim barea hainelor în perioada ierni lor reci. Pe lângă
această cameră, existau camerele în care se producea spălarea persoanelor. Apa folosită era
întotdeauna caldă, aceasta fiind încălzită prin intermediul unor cazane. Aceste băi aveau o
importantă deosebită în Ierusalim, datorită naturii relig ioase a islamului. Spălarea rituală pe
cap, mâini, picioare înainte de rugăciune era o obligației, de aceea aceste locuri se găseau
în proximitatea moscheilor. Odată cu influența E uropeană, aceste băi publice au fost
reduse, la începutul secolului XX, existând doar 4 hamame funcționale.

VIII.5. Îmbrăcăminte (costumele) otomane268

Pe lângă mărturiile pelerinilor , cuno ștințele noastre despre hainele otomane derivă
din veșmintele co nservate care datează din a doua jumătate a secolului al XIX -lea și prima
jumătate a secolului XX.
Femeile din regiunea centrală a Palestinei de obicei purtau o haină albă din bumbac,
deseori aceasta fiind brodată. Îmbrăcămintea purtată peste era o rochi e lungă ( thub) , în

267 Diac. Prof. Dr. Emilian VASILESCU , Istoria Religiilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 1975, p. 176.
268 Pt detalii Vezi Amnon COHEN , The guilds of ottoman Jerusalem, Ed. Brill Press, Leiden, 1936, pp.137 –
149.

102
jurul gâtului , aceasta fiind deschisă. Mânecile erau deseori lungi și ascuțite. O rochie de
mireasă ( thub abu qutba) datând din anul 1850 avea pie se de mătase roșii și verzi, mânecile
fiind realizate din mătase aurie.
Bărbații din între aga lume arabă avea aceeași ținută ce se compunea dintr -o tunică
lungă din bumbac sau lână care acoperea genunchi. De asemenea, aceștia purtau o haină
simplă sau o țesătură în dungi ( qumbaz) care era legată în partea de față. Culoarea indica
religia și st atutul purtătorului269.

269 Katharina GALOR și Hanswulf BLOEDHORN , op.cit., p. 249 -250.

103
IX. Mandatul Britanic și Nou S tat Israel

IX.1. Ierusalimul în timpul primului război mondial
IX.1.1. Criza economică și societatea civilă

Capitularea Ierusalimului către forțele britanice pe 9 decembrie 1917 a încheiat o
perioadă de mare deznădejde în istoria Ierusalimului și a Palestinei în general. Primul
război mondial a reprezentat o perioadă în cursul căreia oamenii au murit de foame, au fost
forțați să își părăseasc ă propriile cămine, pierzându -și controlul asupra vieții și destinului
propriu.
Imperiul Otoman a intrat oficial în război de partea Germaniei și Austro -Ungariei
pe 30 octombrie 1914. Pe 7 noiembrie 1914, Otomanii au declarat că privesc acest război
ca un jihad, ca un război sfânt. Un rezultat imediat al izbucnirii războiului l -a reprezentat
începerea unei crize economice. Băncile au oprit furnizarea de credite și vânzarea de aur.
Pe 6 august 1914 băncile străine din Ierusalim ( banca otomană, credit Lyonn ais, compania
anglo-palestiniană, banca germană palestiniană) au publicat o broșură în care au încercat să
calmeze clienții îngrijorați de rapida deteriorare economică a Europei. În ciuda încercării
de a calma clienții, băncile străine au fost închise în a ugust iar singura instituție bancară
care și -a continuat activitatea a fost compania Anglo – Palestiniană. Împreună cu băncile
străine și alte instituții au fost închise: case de comerț, scoli. Toate activitățile publice
petrecute în Ierusalim au fost opri te iar oamenii au rămas șomeri270. În octombrie serviciul
poștal extern și -a oprit activi tatea, inclusiv oficiile austrie ce, germane, franceze și britanice.
Singurul serviciu poștal care a continuat să opereze a fost cel musulman. Acest lucru a
condus la o i zolare a Ierusalimului față de ț ările Occi dentale. De aseme nea, o măsură care a
exacerbat această izolare a fost și închiderea tuturor ziarelor între anii 1914 -1915. Ziarul
arab al-Karmil, spre exemplu a fost închis în decembrie 1914 iar editorul, Najib N assar a
fost arestat. Datorită blocării mării, Palestina nu a mai putut să exporte cereale, bumbac și
citrice. Ca urmare a acestui lucru, în Ierusalim s -a instaurat o gravă foamete având loc

270 Abigail JACOBSON , From empire to empire. Jerusalem between Ottoman and British Rule , Ed. Syracuse
University Press, New York, 2011, pp. 22 -24.

104
manifestații anti -europene. Biserica Ortodoxă Greacă a trecut pri n dificultăți finaciare
datorită opririi pelerinajului către Ierusalim. Totodată, majori tatea consulilor,cu excepția
consulul ui rus și spaniol au fost expulzați în noiembrie 1914.

IX.1.2. Ierusalimul, participat la prima conflagrație mondială

După declar area războiului de către sultanul Mehmed al V -lea Rașid, la Ierusalim
s-a proclamat jihad -ul în moscheea al -Aqsa. La început, a existat un oarecare entuziasm
pentru război. Când co mandantul trupelor otomane din P alestina, generalul bavarez
Friedrich K ress, baron de Kressenstein, a sosit la Ierusalim, evreii l -au întâmpinat cu un arc
de triumf. Germanii și -au asumat protecția evreilor, preluând -o de la britanici271.
Pe lângă criza economică, un alt factor care a creat suferință și necaz, afectând viața
Ierusalimului în timpul anilor de război a fost recrutarea soldaților. Mobilizarea oamenilor
în armată a fost anunțată în întreg imperiul înaintea de începe rea oficială a războiului. În
Ierusalim, primele mobilizări au fost privite pozitiv de către comunita te, serviciul în armată
fiind văzut ca un semn de loialitate față de imperiu. Conform regulilor militare, fiecare
bărbat cu vârsta cuprinsă între 17 -40 de ani a fost obligat să servească armata pentru doi
ani. În ciuda faptului că inițial a chemat toți oam enii să servească armata imperiului,
indiferent de religia avută, totuși guvernanții au re alizat diferențe între musulmani și non –
musulmani, creștinii fiind repartizați în brigadele de muncă spre deosebire de musu lmani
care participau la lupta de pe front. Din anul 1915 situ ația s-a înrăutățit, chiar și elevii fiind
chemați pentru a fi mobilizați în armată. Autoritățile otomane din Ierusalim, făceau tot ce
puteau pentru a depista pe ace ia care doreau să evit e serviciul militar. Cei care erau prinși
erau asp ru pedepsiți de către autorități, de aceea aceștia se ascundeau în mosc hei, biserici și
sinagogi cu sper anța că poliția nu va reuși să î i depisteze272. Con ducătorul armatei din
Ierusalim , a fost Ahmed Gemal. Acesta și -a stabilit cartierul general în fortărea ța Augusta
Victoria , pe Muntele Măslinilor. În timpul conducerii sale, Ierusalimul a fost supus unui
regim de teroare, deseori acesta ordonând deliberat lăsarea cadavrelor trădătorilor zile la

271 Simo n Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 391.
272 Abigail JACOBSON , op.cit., pp. 26 -29.

105
rând pe străzi pentru a induce o stare de frică în populație. D e asemenea, prosmicuitatea din
oraș crescuse considerabil, oamenii practicând diverse acte imorale.

IX.2. Transformarea Ierusalimului (1917 -astăzi)

Anul 1917 este de o importanță crucială pentru locuitorii orașului Ierusalim, atât
arabi cât și iudei, nu doar datorită Declarației Balfour273 ci și deoarece marchează sfârșitul
a 1200 de ani de dominație arabă ș i otomană, î ntreruptă doar de cruciade. Transformarea
Ierusalimului care s -a petrecut odată cu intrarea generalului Edmund Allenby pe 9
decembrie 1917 în oraș între ce transformările petrecute în toată istoria Ierusalimului.
Această transformare a avut un caracter dublu: politic și social . Din punct de vedere politi c,
a avut loc o totală schimbare a puterii politice, iar din punct de vedere social, oraș ul a
cunoscut o revoluție demografică, precum și o influență Ocidentală care a înlocuit
caracterul arab274 al orașului275. De asemenea, pe 24 iulie 1918 pe Muntele Scopus au fost
așezate pietrele de fundație pentru Universitatea ebraică276.
Din 1917 până în iulie 1920 Palestina și Ierusalimul s -au aflat sub controlul armatei
engleze277 conduse de locotenent colonelul Ronald Strorrs a cărui primă misiune era de a
repara orașul de ravagiile războiului. Administrația engleză a acordat un rol deosebit de
important protejării Locurilor Sfinte pe care le -a restaurat redându -le spiritualității
universale. El a inițiat o organizație „ Pro-Ierusalim Society ” care încerca să cult ive ideea
dragostei față de Ierusalim. Ea era compusă din conducătorii religioși al celor tre i religii
monoteiste și notabilitățile orașului și doreau să se implice în refacerea orașului.
Organizația a renovat multe clădiri cu valoare istorică având și ajutor financiar extern. O

273 Pe 9 noiembrie 1917, Balfour și -a emis declarația, adresată Lordului Rothschild. Aceasta prevedea
instituirea în Palestina a unei patrii naționale pentru poporul evreu. Prin ac easta nu se dorea să se aducă
prejudicii drepturilor civile și religioase ale comunităților neevre iești deja existente.
274 Aspectul arab al orașului în anul 1980 este o umbră a ceea ce a fost în 1917, 1948 sau chiar în anul 1967.
În 1987 arabii re prezentau doar 28% din populația Ierusalimului, comparativ cu 73% în anul 1873 înainte de
primul val al migrației evreilor europeni., 46 % în 1922 și 40 % în 1944.
275 K. J. ASALI , op. cit ., p. 249.
276 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 420.
277 Vezi ***, Enciclopedi a universală Britannică, Volumul 8, trad. Eugen Muntean, Ed. Litera, București,
2010, p. 26.

106
hotărâre a organizației stabilea ca noile construcții din oraș să fie făcute din aceeași piatră
la culoare cu cele existente în oraș pentru păstrarea unicității cetății278.

IX.2.1. Ierusalimul britanic

Palestina și Ierusalimul s -au aflat sub administrația militară engleză până în vara
anului 1920. În tot acest timp, principala preocupare a autorităților , a fost organizarea
treburilor economice și administrative. Treburile religioase și problema Locurilor Sfinte
cereau mult mai multă atenției din partea guvernatorului militar al Ie rusalimului, Lt. Col.
Ronald Storrs. Tot în această perioadă , Înaltul Comisar a început să implementeze
principiile prevăzute în Declarația Balfour, introducând ebraica între limbile oficiale ale
statului, angajând b irocrați și translatori evrei. Primul În alt Comisar al P alestinei a fost
Herbert Samuel. Cu un an înainte de numirea sa, Congresul general sirian s -a întâlnit la
Damasc ( cu participanți P alestinei) în care a fost respinsă Declarația Balfour, acest lucru
culminând cu majore demonstrații279. În 1923 , după tratatul de la L ausanne (1923), prin
care Turcia a renunțat definitiv la Palestina280, propunerea de a se înființa un consiliu
legislativ a fost respinsă atât de evrei cât și de arabi. De asem enea, în anul 1922 Anglia a
oferit o Constituție Pale stinei care însă nu acorda nici un fel de garanție la Locurile
Sfinte281. Succesorul lui H erbert Samuel începând cu 1925 a fost Lord Plumer care s -a
bucurat de o perioadă de conducere liniștită. În timpul său,, comunitatea evreiască ”
(Yishuv) s-a organizat ca un para-stat, cu o armată, taxe, instituții financiare și cu o mulțime
de organizații culturale, educaționale și caritabile. Pe de altă parte, arabii au rămas în mare
parte neorga nizați. Pentru arabi, mandatul britanic n u era legitim deoarece aceștia n u
fuses eră consultați în această problemă și mai ales pentru faptul că englezii nu
manifestaseră o atitudine imparț ială. Odată cu accelerarea imigrației arabe din anii 1930,
arabii au început să se organizeze în vederea unei rezistențe puternice.

278 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 125.
279 K. J. ASALI , op. cit ., p. 252.
280 Daniel BENGA și Mihail SĂSĂUJAN , op.cit., p. 25.
281 Pr. Prof. dr. Liviu STAN , op.cit ., p.24.

107
Anii 1936 -1939 au reprezentat o perioadă de evenimente sângeroase și incidente
violente ca urmare a revoltei palestinienilor rebeli.282.
La 29 octombrie 1947, Organizația Națiunilor Unite a hotărât înființarea a două
state pe teritoriul Palestinei, unul arab și altul evr eu. Ierusalimul, în ca re se aflau peste
100.000 de ev rei și cel puțin tot atâția arabi, urma să devină o zonă aflată sub administrația
internațională.

IX. 2.2. Orașul divizat

În noaptea de 14 -15 mai 1948 a luat sfârșit mandatul englez și evreii au ocu pat
centrul Ierusalimului luând controlul clădirilor guvernamentale și a celor de importanță
strategică vizând lărgirea teritoriilor spre enclave. La 14 mai 1948 David Ben – Gurion a
proclamat Noul Stat Israel. Luptele dintre cele două tabere au continuat f iecare dintre cele
două tabere disputându -și teritoriile pe care le considerau că le aveau în stăpânire de drept
iar acest lucru a făcut ca poziția internațională a orașului să fie de multe ori incertă.
Relațiile dintre cele două părți erau reglementate pr in acorduri între comandații forțelor
armate ce asigurau paza teritoriilor283. Armistițiul semnat între evrei și arabi în aprilie 1949
și supervizat de reprezentații O.N.U a divizat Ierusalimul: Israelul primea vestul284 cu o
insulă în teritoriul de pe Muntele Scopus, în timp ce arabii păstrau Orașul Vechi, partea
estică și Malul de Vest285. Acordul promitea evreilor accesul la Zid, la cimitirul de pe
Muntele Măslinilor și la mormintele din Valea Kidron, dar promisiunea nu a fost niciodată
onorată. Evreilor nu li s-a permis să se roage la Zid în următorii 19 ani, iar pietrele funerare

282 K. J. ASALI , op. cit ., p. 252 -256.
283 Cristian MUNTEAN , op. cit., pp. 127 -128.
284 Ierusalimul de vest era înconjurat de cartiere arabe ostile. Acesta avea o creștere economică modestă,
câteodată sub media Israelului. Pentru dezvoltarea societății, guv ernul a adoptat o polit ică de încurajare a
industriei mici și mijlocii, a culturii și învățământului. Turismul nu s -a dezvoltat conform așteptărilor.
Datorită situației neclare a Ierusalimului toate ambasadele își aveau sediile la tel Aviv, ele refuzând o
prezență concretă în capitală până în zilele noastre. Odată cu numirea în funcția de primar al Ierusalimului de
vest a lui Teddy Kollek în anul 1965, situația a început să se schimbe simțitor.
285Ierusalimul de est a fost numit a doua capi tală a regatului Ha șemit a Iordaniei. Arabii au început să își
construiască propriile șosele ce făceau legătura cu orașele mai importante. Partea de est a Ierusalimului se
confrunta cu lipsa electricității și a apei, fapt care a făcut ca dezvoltarea sa să fie mai înceată ca partea de vest.
Economia din partea de est a orașului se baza în primul rând pe turismul Locurilor Sfinte și a instituțiilor
religioase de cercetare. Ierusalimul arab nu reprezenta o influență politică serioasă pentru că guvernul
iordanian era stabilit la Amman.

108
din cimitirele lor au fost vandalizate286. Timp de 19 ani Ierusalimul a rămas un oraș
împărțit între două state ce își disputau supremația orașului. În 1948 populația era estimată
la 100.000 de evrei, 40.000 de musulmani și 25.000 de creștini. Luptele dintre locuitorii
orașului și reglementările O.N.U care mută centrul administrativ arab la Amman iar pe cel
evreiesc la Tel -Aviv a făcut ca popul ația să scadă semnificativ în 1949 cu aprox imativ
35.000 de locuitori.

IX. 2.3. Căderea Ierusalimului arab

Atacul Israelului asupra Egiptului din 5 Iunie 1967, a atras inexorabil și Iordania în
conflict , care considera că în acest mod putea să ofere Israelului o lecție. Israelul a cucerit
Fâșia Gaza și Peninsula Sinai până la Canalul Suez. Pe 7 Iunie Israelul reușeș te să
captureze Ierusalimul arab. Deși apărătorii iordanieni au făcut tot ce le -a stat în putință
pentru a se împotrivi israeliților, aproximativ 200 de oameni fiind uciși, totuși nic i ei nici
populația civilă nu a reușit să pună mari probleme soldaților israelieni. În timpul războiului,
israelienii au bombardat complexul Haram al -Sharif precum și un spital din orașul vechi.
În timpul asediului, au fost jefuite moscheile, iar din muzeu l palesti nian de arheologie au
fost furate manuscrisele de la Marea Moartă. Primul act major după război a fost
distrugerea cartierului Maghariba. Această acțiune în contradicție cu Convenția de la
Geneva a fost primul pas în cadrul unui proc es masiv de reîn noire urbană a I erusalimului.
Pe 28 Iunie Israelul a anexat estul Ierusalimului în ciuda faptului că acest act viola
preveder ile trata telor internaționale ( Convenția de la Haga din 1907). Consiliul municipal
arab a fost dizolvat, primarul Ruhi al -Khatib fi ind exilat în Iordania. Ministrul de apărare
Mosche Dayan a dărâmânt zidul și gardul de sârmă ghimpată ce despărțea cele două orașe,
în acest fel marcându -se unitatea Ierusalimului287.

286 Simon Sebag MONTEFIORE , op.cit ., p. 470.
287 K. J. ASALI , op. cit ., p. 268.

109
IX.2.4. Ierusalimul astăzi

După reunificare , orașul conține aproxim ativ 200.000 de evrei și 70.000 de arabi.
Israelul a întreprins un program de împrejmuire a părții de est a orașul ui cu o „centură de
siguranță” ( o denumire eufemistică care descrie o dezvoltare urbană), un complex de
locuințe. Un jurnalist britanic descri e stare din Ierusalim ca o frenezie a construcției. În
două decenii de la ocuparea I erusalimului de est, guvernul a construi aproximativ 26.000
de noi apartamente pentru evrei și doar 450 pentru ara bi. Se remarcă o creștere a cali tății de
viața, infrastruc tura s-a dezvoltat, sistemul educaț ional a progresat, însă situația arabilor
ierusal emiteni este net inferioară evreilor. Începând cu anul 1978, un evreu Ateret
Cohanim, sponsorizat de evreii americani a pornit un program de cumpărare a
proprietăților arab ilor din cartierul musulman din Vechiul Oraș, în zece ani reușind să
achiziționeze 70 de clădiri288.
S-a încercat limitarea creșterii populației arabe prin construirea de noi cartiere
evreiești ceea ce a generat dispute pu ternice în oraș. Dominația evre iască a dus la formarea
Organizației pentru Eliberarea Palestinei cu membrii extremiști în care și copiii lor erau
crescuți în spiritul unui adevărat pan -arabism răzbunător. Tensiunile dintre cele două tabere
au cedat de multe ori în adevărate acte de terori sm. Cu toată dezvoltarea orașului, procesul
de integrare a arabilor a fost foarte dificilă făcând din Ierusalim un oraș divizat. Nu existau
baricade, dar evreii nu își puteau impune în Ierusalimul de Est propria voință. Estul devine
pentru Vest un teritori u ostil. La 31 iulie 1988 regele Husein al Iordanului recunoaște
Ierusalimul de Est ca aparținând palestinienilor. La 15 noiembrie 1988 se declară
independența statului Palestinian care va avea capitala în această parte a Ierusalimului.
După venirea lui It zac Rabin ca prim ministru al Isr aelului în 1992 încep negocierile de
pace cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei condusă de Iaser Arafat dând impresia
unui progres vizibil, mulți arabi lucrând în Ierusalimul de Vest. După ce alegerile au fost
câștiga te în Ierusalimul de Vest de Ehud Olmert care a făcut ali anță cu partidul ultra
ortodox evreu din Ierusalim majoritar, aceștia ră mân interesați doar de respectarea
preceptelor religioase ebraice și nu de dezvoltarea orașului. În aceste condiții, Ierusalimul

288 K. J. ASALI , op. cit ., pp. 269 – 270.

110
rămâne divizat în zone arabe și ev reiești, fiecare dintre părți as umându -și riscul prezenței
acolo289.
Istoria Ierusalimului poate rămâne pentru noi un exemplu care demonstrează că
totul este posibil și nimic permanent. Sunt încă mulți israelieni și palesti nieni care sunt
dispuși să facă sacrifici i pentru pace și înțelegere în Cetatea S fântă. Dacă privim în istoria
Ierusalimului vom vedea că cei ce au pierdut mai mult de -a lungul timpului au fost în stare
să accepte mai ușor toleranța și coexistența în Orașu l Sfânt. Ierusalimul, amestec între
Orient și Occident este astăzi un oraș de peste 400.000 de mii de locuitori în care Biserica
Sfântului Mormânt, Zidul Plângerii și Moscheea lui Omar sunt cele trei lumi care își dau
întâlnire aici, sintetizând împreună u nicitatea spirituală a cetății290.

289 Cristian MUNTEAN , op. cit., p. 131.
290 Ibidem , p. 132.

111
X. Concluzii

Din cele prezentate s -a putut observa că originea orașului Ierusalim se pierde în
negura vremii având o vechime de peste 5000 de ani. În decursul îndelungatei sale
existențe, Ierusalimul a fost distrus de două ori, a fost asediat de 23 de ori, a fost atacat de
52 de ori și de 44 de ori a fost cucerit sau recucerit291. Aceste aspecte denotă fapt ul că
Ierusalimul a tr ecut prin multe situații difici le, însă de fiecare dată a renăscut, acest lucru
demonstrând că este cu adevărat un „Oraș Sfânt”. Parcurgând tulburătoarea istorie a cetății
nu se poate să rămâi indiferent în fața atâtor suferințe pe c are le -a îndurat întregul oraș, în
diferitele perioade de stăpânire străină, suferințe care nici astăzi nu și -au găsit liniștea.
Odată cu jertfa și învierea lui Hristos și după înălțarea sa la ceruri, Ierusalimul va
căpăta o importanță deosebită pentru to ți creștinii, acesta devenind centrul spiritual al
întregii creștinătăți.
În urma cercetărilor efectuate pe acest subiect putem sublinia următoarele concluzii:

1. Denumirea orașului: Din punct de vedere etimologic, Ierusalim provine de la dou ă
cuvinte ca naanite „ Yarah ” care înseamnă fondat, întemeiat și „ Salem ” care reprezintă
numele unui zeu semitic Shalim considerat patronul orașului. Sensul original al numelui
însemna „temelia sau ctitoria lui Salem” dar cu timpul, al doilea cuvânt a fost asociat în
gândirea evreilor cu pace „Șalom”. După răscoala evreilor din 132 d.Hr., împăratul Hadrian
distruge cetatea Ierusalimului ridicându -o din nou sub numele Aelia Capitoli na, închinată
zeului păgân Jupiter Capitolinul. Noul nume a pătruns și în limba arabă sub de numirea
„Iliya” dar nu a reușit să se mențină în istorie, orașul rămânând la denumirea cu rezonanță
profetică „Ierusalim”.

2. Ierusalimul pentru evrei: În jurul Ierusalimului și a templului său s -a concentrat
întreaga politică a statului evreu. Nu exageră m, dacă afirmând faptul că întreaga istorie a

291 Liana TEICĂ , Ierusalim. Oraș Sfânt și tărâm al făgăduinței, http://stiri.tvr.ro/ierusalim -oras-sfant -si-
taram -al-fagaduintei_42224.html ( 27 martie 2014).

112
poporului evreu se confundă cu istoria Ierusalimului, el reprezentând nu numai centrul de
rezistență împotriva cotropitorilor cât și centrul unității de neam și credință.

3. Distrugerea Ierusalimului: Prin cuce rirea Romană a Ierusalimului din anul 63 î. Hr. și
odată cu domnia lui Irod cel Mare s -a deschis o nouă etapă pentru istoria Ierusalimului,
lucru caracterizat în special printr -o mai mare intensificare a contactului cu valorile și
cultura popoarelor vecine , populația Ierusalimului începând să fie influențată de valorile
elenistico -romane. Toți acești factori, la care s -a adăugat în principal asuprirea din partea
stăpânirii romane a condus la revol ta iude ilor pentru eliberarea de sub jugul Roman. Odată
cu în ăbușirea revoltei, Vespasian distruge Ierusalimul, acesta fiind reclădit de către Hadrian
dar ca oraș păgân sub numele de Aelia Capitolina. Distrugerea orașului de către Vespasian
a reprezentat pentru evrei pierderea centrului spiritual pentru o perioadă p e aproximativ
1900 de ani.

4. Recuperarea prestigiului: Începând cu secolul al patrulea, Ierusalimul a fost
transformat dintr -un insignifiant oraș roman, într -un major oraș creștin. Numele oficial a
rămas Aelia , însă fără descrierea păgână de „ Capitolina” . Creștinii au devenit dintr -o
minoritate persecutată de puterea politică o forță dominantă în oraș. În anul 325, statutul
Ierusalimul a crescut, devenind dintr -o dioceză condusă de un episcop, o metropolă292, iar
în anul 451 a devenit una dintre cele cinci patriarhate ale Biser icii, împreună cu marile
orașe: Alexandria, Antiohia, Constantinopol și Roma. Ca urmare a triumfului
creștinismului numărul construcțiilor și a renovărilor de biserici a crescut, Ierusalimul
devenind principalul loc de pelerinj.

5. Ie rusalimul, oraș musulman: Ierusalimul este cucerit de califul Omar I în anul 638.
Datorită tratamentului mai puțin plăcut la care au fost supuși evreii în perioada bizantină,
aceștia au manifestat o atitudine pozitivă față de noii cuceritori ai orașului, c reștinii fiind
supuși persecuțiilor, multe din locașuri le lor de cult fiind distruse. Și pentru arabi
Ierusalimul era considerat un Oraș Sfânt, nu ca Mecca și Medina însă Ierusalimul cu

292 Canonul 7 al Sinodului I Ecumenic: „Deoarece a avut tărie obiceiul și vechea p redanie ca episcopul din
Elia (Ierusalim) să se cinstească, să aibă urmarea cinstei, păstrându -se însă pe seama mitropoliei propria ei
vrednicie ” .

113
Templul Sfânt reprezenta în viziunea lui Mahomed locul de unde fusese transportat pe
legendarul său cal El -Bourak tot acolo fiind el răpit în al VII -lea cer în prezența
Atotputernicului. În această perioadă au fost construite în Ierusalim diferite locașe de cult
musulmane, cele mai importante fiind moscheile de pe Muntele Te mplului: Moscheea lui
Omar și Moscheea Aqsa. O deteriorarea a situației Ierusalimului se petrece odată cu
instalarea Abbasizilor. Cu instalarea noului regim, Palestina în general și Ierusalimul în
special au primit foarte puțină atenție deoarece capitala A bbasilor , Bagdadul era din punct
de vedere geografic situată destul de departe de Ierusalim.

6. Ierusalim cruciat: Odată cu cucerirea de către creștini, începe un nou episod în analele
Sfântului Oraș care va dura mai bine de 80 de ani. După cucerirea oraș ului s -au petrecut
multe schimbări în ceea ce privește structura acestuia: Au fost construite edificii noi,
zidurile orașului au fost întărite, moscheile devenind fie biserici creștine, fie sedii ale
conducătorilor orașului. În ceea ce privește schimbările socio -politice și acestea au fost
radicale. O nouă populație de latini, creștini sirieni nativi și alte minorități creștine
orientale au înlocuit comunitățile de musulmani, evrei și creștini nativi. Un nou sistem
politic și administrativ a fost instalat. La mijlocul secolul al 12 -lea, Ierusalimul și -a
recăpătat prestigiul pierdut, extinzându -se atât ca suprafață cât și ca populație față de
Ierusalimul pre -cruciat. În a doua jumătate a secolulu i, orașul a început să se dezvolte. De
asemenea, în această per ioadă apar ordinele monahale militare. Intrigile dintre conducătorii
orașului au slăbit puterea orașului, motiv pentru care în anul 1244 Ierusalimul este capturat
de forțele musulmane, instaurându -se o lungă dominație care a durat până în anul 1917,
aceast ă perioadă marcând multe persecuții împotriva creștinilor din Ierusalim.

7. Ierusalim oraș disputat întru evrei și musulmani:

După primul război mondial și odată cu mandatul britanic , Ierusalimul a devenit
locul divergențelor dintre arabi și evrei. Ace ste divergențe au atins cotele maxime în anul
1948 odată cu proclamarea Noul Stat Israel, Ierusalimul fiind divizat, Israelul primind
vestul orașului cu o insulă în teritoriul de pe Muntele Scopus, în timp ce arabii păstrau

114
Orașul Vechi, partea estică și Malul de Vest. Unificarea orașului s -a realizat în anul 1967
când Israelul în urma „ Războiului de 6 zile” reușește ocuparea părții de est a orașului.

115
Bibliografie

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1990.
Coranul, trad. din limba arabă, introducere și note George Grigore, Ed. Herald, București, 2015.
Albert de AACHEN ’S History of the journey to Jerusalem. Volume I: Books 1 -6. First Crusade
1095 -1099, trad. Susan B. Edgington, Ed. Ashgate Publishing Company, Farnham, 1988.
Ana COMNEANA , Alexiada , trad. Marina M arinescu, Ed. Minerva, București, 1977.
EUSEBIU DE CEZAREEA , Istoria bisericească. Martirii din Palestina , (P.S.B., XIII), traducere,
studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a l Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1987.
EUSEBIU DE CEZAREEA , Viața lui Constantin, (P.S.B., XIV), trad. Radu Alexandrescu, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
Flavius JOSEPHUS , Antichități Iudaice, vol I, II, traducere, note și comentarii de Ioan Acsan, Ed.
Hasefer, București, 2015.
Flavius JOSEPHUS , Istoria războiului iudeilor împotriv a romanilor , traducere de Gheneli Wolf și
Ion Acsan, Ed. Hasefer, București, 1999.

Literatură secundară
1. În limba română:
ABRUDAN , Dumitru și CORNILESCU , Emilian, Arheologie Biblică, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu curești, 1994.
ACHIMESCU , Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Istoria ș i Filosofia R eligiilor. Religii ale lumii antice,
Ed. Basilica, București, 2015.
BENGA , Daniel și SĂSĂUJAN , Mihail, Creștinismul în Țara Sfântă și Relațiile Bisericii Ortodoxe
Româ ne cu Patriarhia Ierusalimului, Ed. Basilica, București, 2011.
BĂBUȘ , Pr. Dr. Emanoil, Bizanțul. Istorie și spiritualitate, ediția a II -a, revizuită și adăugită, Ed.
Sofia, București, 2010.
BOTEZ , Al. Adrian, Drumul Crucii, calvarul și Biserica Învierii, în „Biserica Ortodoxă Română ”
LXXVI ( 1958), nr. 3 -4, pp. 398-410.

116
BREZEANU , Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Ed. Albatros, București, 1981.
CHIFĂR , Pr. Nicolae, Istoria Creștinismului, vol I, Ed. Mitrop oliei Moldovei și Bucovinei , Iași,
1999.
CORNI LESCU , Emilian, Descoperirile arheologice din Țar a Sfântă în ultimii 50 de ani (1920 –
1970 ) și rapo rtul lor cu Vechiul Testament, Teză de doctorat , în „Studii Teologice”, XXXIV
(1982 ), nr. 7 -8, pp. 461-562.
DRĂGOI , Pr. Eugen, Istoria creștinismu lui în date, Ed. Episcopiei de Jos, Galați, 2004.
DRÂMBA , Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1985.
ELIADE , Mircea, Istoria credințelor religioase, vol III, trad. Cezar Baltag, Ed. Științifică, București,
1992.
FLOCA , Arhidiacon prof. dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, s.n, Sibiu,
1991.
GEISS , Imanuel, Istoria Lumii. Din preistorie până astăzi, trad. Dragoș Dinulescu și Matei Iagher,
Ed. All Educațional, București, 2012.
GEORGESCU , Maria, Istoria Bizanțului , Ediția a III -a, revizuită, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2007.
HÂRLĂOANU , Alfred, O istorie a mozaismului și Israelului antic, Ed. Nemira, București, 2001.
IONIȚĂ , Pr. Prof. Dr. Viorel , Edictul de la Milano (313) – toleranța și libertatea pentru Biserica
creștină, în „Sfinții Împărați Constantin și Elena. Promotori ai libertății religioase și susținători ai
Bisericii”, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2013 , pp. 7-25.
MONTEFIORE , Simon Sebag, Ierusalim. Biografia unui oraș, traducere din engleză de Luminița
Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcuș, Editura Trei, București, 2012.
MUNTEAN , Pr. drd. Cristian, Ierusa lim, istorie și eshatologie, Teză de doctorat, în „Studii
Teologice” LVI ( 2004 ), nr. 1 -2, pp. 3 -180.
NEGOIȚĂ , Pr. A., Religia canaanită, în „ Studii Teologice” (1959), nr. 9 -10, pp. 525 -555.
OȚETEA , Andrei, Istoria Lumii în Date, Ed. Enciclopedică Română, București, 1967.
POHLSANDER , Hans A., Împăratul Constantin, trad. Mirella Acsente, Ed. Artemis, București, 1996.
RĂMUREANU et alii, Preot Profesor dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol I, Ediția a III -a
revăzută și completată, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987.
STAN , Pr. Prof. d r. Liviu, Locurile Sfinte din Orient, în „Ortodoxia”, IV (1952), nr.1, pp. 5 -77.
STANCU , I., Templul din Ierusalim, Sinagoga și Biserica, Fenomenologia spațiului sacru, Teză de
doctorat, s.n, București, 1997.

117
TARNAVSCHI , Vasile, Arheologia Biblică, Ed. G lasul Bucovinei, Cernăuți, 1930.
VASILESCU , Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria Religiilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 1975.
VASILIEV , A. A., Istoria Imperiul ui Bizantin, traducere și note de Ionuț -Alexandru Tudorie, Vasile –
Adrian Carabă, Sebastian -Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010.
VOITEȘTI , Elena, Locuri Sfinte, impresii de călătorie, Ed. Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1925.
ZUGRAVU , Nelu, ALBERT , Ovidiu, Scripta contra Christianos în secolele I -II, Ed. Presa Bună , Iași,
2003.
***, Enciclopedia universală Britannică, Volumul 8, trad. Eugen Muntean, Ed. Litera, București,
2010.

2. În limba engleză:
ARMSTRONG , Karem, Islam. A short history, Ed. The Modern Library Press, New York, 2002.
ASALI , K. J., Jerusalem in hi story, Ed. Olive Branch Press, New York, 1990.
BARROIS , G. A., The Temple of Solomon, în, „The Interpreter΄s Dictionary of the Bible” , George
Arthur Buttrick et alii (eds), IV, Ed. Abington Press, Nashville, 1980 , pp. 535-547.
BOAS , Adrian J., Jerusalem i n the time of the crusades. Society, landscape and art in the Holy City
under Frankish rule , Ed. Routledge, London, 2001.
COHEN , Amnon, The guilds of ottoman Jerusalem, Ed. Brill Press, Leiden, 1936.
ELAD , Amikam, Medieval Jerusalem and islamic Worship. H oly Places, Ceremonies, Pilgrimage,
Ed. E.J. Brill, Leiden, 1995.
FRENKEL , Yehoshua, The Relationship Between mameluk Officials and the urban Civilian
Population. A study of some legal Documents from Ierusalim, în Johannes Pahlitzsch și Lorenz
Korn (Eds) „ Governing the Holy City”, Reichert Verlag Wiesebaden, Germania, 2004 , pp. 91 -108.
GARBER , Paul Leslie, Reconstructing Solomon΄s Temple în „The Biblical Archaeologist”, vol.14.
No.1 , Ed. The American Schools of O riental Research, Chicago, 1951, pp. 2 -14.
GALOR , Katharina, BLOEDHORN , Hanswulf, The Archaeology of Jerusalem. From the origins to the
Ottomans, Ed. Yale University Press, New Haven, 2013.
GHOSHEH , Mohammad, The Wall and Gates of Jerusalem before and after Sultan Sūleymȃn’s
rebulding project of 153 8-40 în Johannes Pahlitzsch și Lorenz Korn (Eds) „ Governing the Holy
City”, Reichert Ve rlag Wiesebaden, Germania, 2004, pp. 117 -138.
HILLENBRAND , Robert, The architecture of Otoman Jerusalem an introduction, Ed. Altajir World
Of Islam Trust, London, 2002.

118
JACOBSON , Abigail, From empire to empire. Jerusalem between Ottoman and British Rule , Ed.
Syracuse University Press, New York, 2011.
JAPHET , Sara, From the King’s Sanctuary to the Chosen City , în „ Jerusalem. It’s sanctity and
centrality to judaism, chr istianity, and islam”, editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The Continuum
Publishing Company, New York, 1999 , pp. 3 -15.
JEREMIAS , Joachim, Jerusalem in the Time of Jesus, Ed. Fortress Press, Philadelphia,1969.
LEVINE , Lee I., Second Temple Jerusalem: A Jewish Ci ty in Greco -Roman Orbit , în „ Jerusalem.
It’s sanctity and centrality to judaism, christianity, and islam” , editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The
Continuum Pub lishing Company, New York, 1999, pp. 53 -68.
PRAWER , Joshua, BEN- SHAMMAI , Haggai ( Ed), The History of Jerusalem. The Early Muslim
Period 638 -1099, Ed. New York University Press, New York, 1996.
PRICE , Jonathan J., Jerusalem under siege. The Collapse of the Jewish State 66 -70 C.E, Ed.
E.J.Brill, Leiden, 1992.
SCHMIDT , Emanuel, Solomon’s Temple, în „The Biblical World” , Vol.14, No.3 , Ed. The University
of Chicago Press, Chicago, 1899 , pp. 164-171.
STEINMUELLER , J. E., Temple in the Bible, în , „New Catholic Encyclopedia” , John P. W HALES et
alii (eds), XIII, Ed. The Catholic University Press, Washington , 1967 , pp. 998-1000.
STRANGE , Guy le, History of Ierusalim under the Moslem,.From 650 to the 1500. , Ed. Houghton
Press, s.l., 1890.
TSAPRIR , Yoram, Byzantine Jerusalem. The configurațion of a Christian city , în „ Jerusalem. It’s
sanctity and centrality to judaism, christianity, and islam ”, editat de Lee. I. LEVINE , Ed. The
Continuum Publis hing Company, New York, 1999, pp.133 -150.
WOUDE , A. S. Van Der, The Temple în „The World of the Bible ”, Ed. William B. Eerdmans
Publishing Company, s.l, 1986 , pp. 376-380.

3. Surse Electronice
DĂNĂLACHE , Teodor , Harta în mozaic din Madaba , în Creștin Ortodox. Ro .
http://www.crestinortodox.ro/biserica -lume/harta -mozaic -madaba -13916 5.html , (13 Februarie
2013).
TEICĂ , Liana, Ierusalim. Oraș Sfânt și tărâm al făgăduinței,
http://stiri.tvr.ro/ierusalim -oras-sfant -si-taram -al-fagaduintei_42224.htm l ( 27 martie 2014 ).