Pr. Prof. Gheorghe Popa [625831]

1
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”
MASTER MISIUNE ȘI SLUJIRE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
PRIVILEGIUL DE A FI CHEMAT.
CONȘTIENTIZAREA ȘI ASUMAREA MISIUNII
PREOȚEȘTI

STUDENT: [anonimizat]:
Pr. Prof. Gheorghe Popa

Iași
2019

2
CUPRINS

INTRODUCERE …………. ……………. ………………………….. ….3
Capitolul I. Demnitatea pr eoțească…………………………….. …5
Capitolul II. Vocați a preotului………………….. ………………… ..6
Capitolul II. Însușirile preotului de vocație……………….. …..9
Capitolul IV. Crizele de vocație…………………………………. …12
CONCLUZII …………………………………. …………………………. 15
BIBLIOGRAFIE …………………………… …………………………17

3
INTRODUCERE

Preoția este o slujbă și o misiune înalt ă, sublimă și înfricoșătoare. Sublimul se naște
din contrastul dintre micime si măreție. Preotul, făptură creată, umblă cu focul ceresc, este
reprezentant al cerului și totuși e o fărâm ă minusculă și neputincioasă. Preoția este un dar
nemărginit, cu o uriașă răspundere, fiind un izvor de necontenită dulceață spirituală, dar și un
prilej de frică și cutremur. Povar a preoției este sublimă: această atârnare de preot a atâtor
suflete, putința lor de a scăpa de chinuri sau nenorocirea de a se rostogoli în prăpastie. Preotul
e mai mare decat îngerii, căci e l poate elibera omul de pă cat. Această puterea nu e pricină de
mândrie, comoditate sa u nepregătire. Odată cu puterea vine si responsabilitatea. Preoția se
poate exercita î n modul cel mai folositor numai având sentimentul de măreție al slujbei
săvârșite în paralel cu sentimentul de frică și cutremur. Preotul e ste mijlocitor între Dumnezeu
și om. El trebuie să devină adec vat cu ceea ce transmite. Preotul transmite pe Domnul Hristos ,
deci cu atât mai mult trebuie să fie în stare de jertfă, să se răstignească și să învie cu El.
Această s inergie este treapta cea mai înaltă d e spiritualitate, de sfințenie. Aceasta sfințenie
implică, în același timp, o umilință a omului pe masura înălțimii demnității preoțești . Aici nu
este loc de mândrie.1
Preotul este organul divinității pe pământ, ambasad orul hotărârilor divine și relizatorul
parțial al operei supranaturalului în lume. El menține legătura strânsă dintre pământ și cer.
Preoția este o onoare excepțională și înfricoșătoare. Principalul ei scop este îndumnezeirea
oamenilor. Preotul trebuie să fie de o înțelepciune și voiciune excepționale. El trebuie să
posede o solidă și înaltă cultură, fapt care îl ajută în a fi gata pentru orice discuție.2
Cercetarea acestui subiect are drept scop, concomitent cu parcurgerea unor perspective
motivante și ca re trezesc conștiința, fixarea anumitor repere și rădăcini cu privire la
demnitatea preoțească. Lucrarea de față expune diverse păreri despre preoție și vocație, despre
asumare, conștientizare și responsabilitate.
Scopul principal al lucrării constă în a acorda, pe cât se poate, un sprijin celor încă
nelămuriți cu privire la preoție sau aflați într -o criză de vocație, prin ilustrarea unor idei
esențiale elaborate de autori precum Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz,
Sfântul Efrem Sirul, p r. Ioan G. Coman, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ene Braniște și mulți alții.

1 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE , „Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului”, în: M.O ., Anul IX, nr. 5 -6, mai -iunie
1957, pp. 288-304.
2 Pr. Ioan G. COMAN , Sublimul preoției creștine , Tipografia cărților bisericești, București, 1940, pp. 3 -22.

4
Toți cei menționați anterior au făcut cercetări asupra acestui subiect . Lucrarea de față
nu este o noutate, ci mai mult o sinteză selectivă. În primul rând sunt prezentate câteva
generalități despre preoție, ea fiind desemnată ca fiind „arta artelor” și „știința științelor” de
Sfântul Grigorie cel Mare, precum și o „taină sfântă și dumnezeiască”, după cum spune
Sfântul Nectarie de Eghina. Mai departe, următoarele trei capitole tratea ză, în idei ample,
tema vocației, a chemării, ilustrând de câte feluri este ea, cum arată preotul cu chemare sau de
ce apar crize de vocație.

5
I.Demnitatea preoțească
Preoția este cel mai mare semn al dragostei de Hristos, iar slujirea ei este mai mare
decât celelalte slujbe. Postul, culcatul pe pământ gol, privegherile prelungite și toate celelalte
pot fi îndeplinite cu ușurință de mulți credincioși, nu numai bărbați, ci și de femei. Dar, când
vine vorba de stat în fruntea Bise ricii, când e vorba de încredințat purtarea de grijă a atâtor
suflete, femeile să se dea la o parte din fața unei slujbe atât de înalte și chiar cea mai mare
parte dintre bărbați!3 Cât de mare este, însă, îndrăzneala cu care cei nepregătiți primesc slujba
de păstor, deși păstorirea sufletelor este arta artelor. Nu e bine să înveți pe alții vreun
meșteșug înainte de a -l fi învățat tu însuți. Mulți incapabili, lipsiți fiind de podoaba virtuților,
nici n -au fost chemați de Dumnezeu, ci, aprinși fiind de dorinț a lor, conducerea sufletelor mai
degrabă o răpresc decât o merită. Ignoranța păstorilor este certată prin glasul proorocului: „Ei
sunt păstori care nu pricep nimic.” (Isaia 56, 11). În același sens spune și Hristos acestea:
„Dacă orb pe orb conduce, amând oi cad în groapă.” (Matei 15, 14) .4 Preoția, după cum spune
Sfântul Efrem Sirul, este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie și cuvioșie; este
pavăză strălucitoare și neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat, temelie tare, care de
pe pământ se înalță până la bolta cerească. Ea stă de vorbă cu Însuși Stăpânul îngerilor, cu
Ziditorul și Dătătorul de lumină. Darul treptei preoțești depășește și gândul și cuvântul.
Preoția zboară de pe pământ la cer, ducând lui Dumnezeu cu foarte mare grabă cere rile
noastre. Fericit este cel care viețuiește în ea curat și fără de păcat. Cei care îndrăznesc să ia
preoția cu nerușinare și obrăznicie nu -și dau seama că foc și moarte grămădesc asupra lor.5
Cercetând scrierile Sfântului Nectarie de Eghina, observăm că acesta spune despre
preoție că este o mare Taină, sfântă și dumnezeiască, prin termenul ei dumnezeiesc, prin
scopul pe care îl urmărește și prin cele săvârșite de ea mai presus de înțelegere. Este Taină,
fiindcă, prin slujirea preoției, oamenii, care sunt pământești, primesc rânduiala cetelor cerești
și devin „duhuri” liturghisitoare și mădulare ale ierarhiei celei mai presus de lume. Este Taină,
fiindcă prin preoție cele pământești se împodobesc, pământul este ridicat la cer și cerul se
pleacă la pământ. Preoția este asemenea cu o scară care unește cerul și pământul și toată
făptura o conduce de pe pământ la cer.6 Luând jugul preoției cu îndrăzneală, îndreaptă -ți căile

3 Sfântul Ioan Gură de Aur , Despre preoție , Traducere din limba g reacă de Pr. Dumitru Fecioru, Introducere de
Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica, București, 2015, p. 83.
4 Sfântul Grigorie CEL MARE (Dialogul), Cartea regulei pastorale , Traducere, prefață și note de Pr. Prof. Alexandru
Moisiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 31
5 Sfântul Ioan Gură de Aur , Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul , Despre preoție , Traducere,
introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia; Bis erica Ortodoxă, București, 2004, pp. 242 -247.
6 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoție , Traducere din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu, Editura
Sophia, București, 2008, pp. 9 -15.

6
tale și taie drept cuvântul adevărului, lucrându -ți prin ea, cu frică și cu cutremur, mântuirea.
Căci Dumnezeul nostru este foc arzător și, dacă te atingi de El, fiind aur sau argint, să nu te
temi că vei arde, cum nu s -au temut nici tinerii din Babilon de foc. Dar dacă ești de iarbă sau
de paie, materii ușor de aprins, ca unul ce ai cuget pământesc, tremură că vei fi ars de focul
ceresc de nu vei fugi ca Lot, de urgie, prin depărtare a de Tainele pre aînfricoșate.7
O comparație remarcabilă realizează Sfântul Grigorie de Nazi anz. El numește preoția
drept arta artelor și știința științelor, pun ând-o în antiteză cu medicina, știința vindecării
trupurilor. Sfântul afirmă că preoția e mai grea și mai de preț decât medicina, atât prin natura
materiei sau puterea științei, cât și prin scopul lucrării ei. Medicina se ocupă cu trupurile, o
materie trec ătoare și pieritoare, pe când preoția se ocupă cu sufletul, care este din Dumnezeu
și dumnezeiesc. Oricât de anevoioasă și grea ar părea medicina, nu -i atât de grea ca preoția,
unde trebuie să observi și să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viața lor, voința și alte
asemenea din om; unde trebuie să izgonești din suflet și din trup tot ceea ce este animalic și
sălbatic, punând în loc ceea ce este blând și plăcut lui Dumnezeu; unde trebuie să nu îngădui
trupului să stăpânească sufletul. Medicina se o cupă puțin cu cele din adâncuri, preoția, însă, se
străduiește să vindece pe omul cel ascuns al inimii. Știința medicală urmărește sănătatea și
bunăstarea trupului , pe când preoția urmărește să întraripeze sufletul, să -l smulgă din lume și
să-l dea lui Dum nezeu.8

II. Vocația preotului
Biserica ființează și se menține prin preoție; prin preoție este și va fi Hristos în
mijlocul nostru, prin preoție se însușește cuvântul Lui, harul Lui, prin preoție devenim
mădulare ale Bisericii, primim Sfintele ei Taine, s fintele ei mijloace și făgăduințe de
mântuire. Clerul trăiește viața milenară, neîntreruptă, nesecată a harului transmis prin toți
slujitorii, ca printr -un singur fir, de la Hristos prin Sfinții Apostoli, din episcop în episcop și
de la episcop la fiecare preot.9 Așezarea preoției în Noul Testament a făcut -o Însuși
Mântuitorul, Marele Arhiereu, prin alegerea celor doisprezece Apostoli, cărora le -a dat
puterea de a predica Evanghelia și a săvârși minuni: „ Și a rânduit pe cei doisprezece, pe care
i-a numit apostoli, ca să fie cu El și să -i trimită să propovăduiască, ș i să aibă putere să vindece
bolile și să alunge demonii. ” (Marcu 3, 14 -15). Conștiința că Sfinții Apostoli erau „aleșii lui

7 Pr. Ioan POPESCU -GALICEA și Ignatie MONAHUL , Despre preoție în te xte alese , Editura Ștefan, București, 2009, p.
119
8 Sfântul Ioan Gură de Aur , Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul , Despre preoție …, pp. 222 -227.
9 Prof. Teodor M. POPESCU , „Sfințenia și răspunderile preoției ”, în: Studii Teologice , II, 195 2, nr. 3 -4, p. 161.

7
Dumnezeu” și nu ai oamenilor o vedem la alegerea lui Matia ca apostol. După ce s -au adunat
credincioșii ca la 120, înainte de a arunca sorții prin care Dumnezeu avea să aleagă, Sfântul
Petru s -a rugat, zicând: „ Tu, Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia
doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri ș i al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în
locul lui. ” (Faptele Apostolilor 1, 24 -26).10
Acest episod ilustrează momentul în care, prin aruncarea sorților, Dumnezeu îl cheamă
pe Matia la slujire, îl alege din mulțime. În ordinea cronologică a v ieții preotului, cea dintâi
condiție pe care el ar trebui să o îndeplinească sau cea dintâi dintre calitățile pe care trebuie să
le aibă este vocația sau chemarea pentru preoție. Ce e ste această vocație? Termenul provine
de la verbul latinesc „voco, vocare ” și înseamnă „a chema”. Din punct de vedere etimologic,
„vocație” înseamnă chemare, predispoziție, înclinare spre ceva, manifestată prin interes sau
dragoste spre acel ceva. A avea vocație pentru o profesiune oarecare înseamnă a avea acele
aptitudini psih ofizice, acele înclinații naturale sau predispoziții înăscute, necesare pentru
exercitarea în cele mai bune condiții a unei profesiuni, îndeletniciri sau funcții.11 Vocația
precede, în general, pregătirea, dar ea se precizează, se clarifică și se definitive ază prin
pregătire. Însușirile latente ale sufletului, care se vor dezvolta în cununa pregătirii pentru
preoție, au în vocație baza și resortul principal care le promovează și le unifică. Ce este
vocația preoțească? În general, vocația preoțească este o al egere dumnezeiască binecuvântată
și o stăruitoare chemare de sus pusă în adâncul ființei preotului, pentru realizări înalte,
constructive și durabile. Această forță nu e țâșnire omenească, ci vine din dragostea lui
Dumnezeu pentru oameni. Ea se unește cu p uterile sufletului și se manifestă prin darurile
alese ale lucrării preoțești. Preoția este misiune, apostolat, dragoste de Hristos, adică exclusiv
vocație. Ca expresie a lucrării dumnezeiești vocația este mistuirea de dragoste a tuturor
puterilor lăuntric e ale sufletului, polarizate în jurul lui Hristos Dumnezeu -omul și
transfigurate de credința, entuziasmul și jertfa pentru Dumnezeu și oameni. Dacă preoția este
o taină, adică o ardere a Duhului Sfânt într -un om, vocația preoțească este o chemare
luminoasă și sfântă spre această ardere.12 Vocația este cea dintâi condiție și garanție a
succesului în misiunea preoțească. Ea constituie un fel de concurs sau ajutor supranatural,
adăugat de Dumnezeu Însuși, la puterile naturale ale omului și la eforturile lui, sp re a le face
roditoare, a i le întări și a le i spori. Cine a fost făcut pentru preoție, va avea o mare șansă de

10 Pr. Cristea IONESCU , Preoția adevărată în Biserica lui Hristos , Editura Apostolul, București, 1937, pp. 9 -12.
11 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE , Despre preoție , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2004, pp. 37 -41.
12 Pr. Prof. Ioan. G. COMAN , „Vocația și pregătirea pentru preoție”, în: Studii teologice , VI, 1954, nr. 5 -6, p. 239.

8
succes în îndeplinirea misiunii lui.13 Referitor la „chemare”, Sfântul Grigorie Teologul spune
următoarele:„ Mi -e teamă de preoție, cu toate că am fost chemat din tinerețe, iar ca să spun
ceva necunoscut de mulți, din pântecele mamei mele am fost sortit slujirii, am fost făcut dar
lui Dumnezeu prin făgăduința mamei mele și am întărit acest dar mai târziu, în vremea
primejdiilor prin care am trecut . Dorul de a fi preot a crescut odată cu mine..”14
Vocația preoțească este împărțită, de obicei, în două categorii: vocația subiectivă și
vocația obiectivă. Prin vocație subiectivă se înțeleg înclinările sufletului spre acte de evlavie:
plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu -se de Dumnezeu, de a merge la biserică, de a citi sau
a cânta la strană, de a respecta sărbătorile și posturile, de a se spovedi și împărtăși, de a nu
înjura niciodată de Dumnezeu și de cele sfinte, de a apăra numele lui Dumnezeu ș i al
Bisericii, de a respecta persoanele bisericești, de a duce o viață curată. Ei trebuie identificați,
îndrumați și sprijiniți pentru precizarea și rotunjirea vocației subiective. În procesul de
promovare a vocației , conduita și exemplul preotului joacă un rol foarte important. O viață
preoțească urâtă slăbește sau anulează multe vocații mijinde. Prin vocația obiectivă se înțelege
hirotonirea, adică acea chemare de la Dumnezeu prin înalta ierarhie bisericească. Hirotonia
este încununarea vocației.15 Cu privire la hirotonie, Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe
Timotei să nu -și pună degrabă mâinile peste nimeni și nici să se facă părtaș la păcate străine.
Totodată, Sfântul Pavel îi mai spune și acestea: „Pâră împotriva preotului să nu primești fără
numai din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră -i de față cu toți, ca și ceilalți
să aibă teamă.”(I Timotei 5, 19 -20)16.
Îndemnurile emise de Sfântul Apostol Pavel sunt de mare importanță, căci s -a
întâmplat de multe ori să ajungă la momen tul hirotoniei oameni fără vocație. Despre aceasta
face referire și Sfântul Grigorie Teologul: „[…] stăm atât de prost, încât cei mai mulți dintre
noi, ca să nu zic toți, aproape înainte de a ne fi ieșit primele fire de păr în barbă, pe când încă
gângăvi m copilărește, înainte de a fi intrat în curțile cele dumnezeiești, înainte chiar de a
cunoaște numele sfintelor cărți, înainte de a cunoaște caracterul Noului și Vechiul ui
Testament și pe autorii lor – ca să nu spun înainte de a ne fi spălat de noroiul ș i întinăciunile
sufletului, pe care păcatul le -a întipărit în noi –, la noi atât de mult s -au amestecat lucrurile și
stăm atât de prost, că, dacă am învățat două sau trei cuvinte de -ale credinței, iar pe acestea din
auzite, nu din citite, sau dacă cunoaște m puțin Psaltirea lui David […] vai cât suntem de demni

13 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE , Despre preoție …, pp. 51 -52.
14 Pr. Ioan POPESCU -GALICEA și Ignatie MONAHUL , Despre preoție …, pp. 97 -98.
15 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, pp. 239 -240.
16 Pr. Cristea IONESCU , Preoția adevărată …, p. 16.

9
și cât suntem de deștepți.”17 Vocația preoțească nu se improvizează. Sfântul Grigorie face
aluzie la atâtea nulități bisericești de atunci, care aveau aerul că plesnesc de vocație și care nu
erau, în fond, decât niște greutăți legate de picioarele Bisericii. Vocația trebuie să se îmbine
strâns cu o pregătire solidă și migăloasă. Nu intrați în preoție decât cei cu vocație și cu
pregătire, altfel, preoția încetează de a fi o vocație, adică o misiune sau un apostolat și devine
o simplă profesie.18 În aceeași ordine de idei, Sfântul Grigorie Teologul afirmă că sfințenia nu
trebuie simulată, iar cel care are această îndrăzneală obraznică, „ruinând pe alții cu cuvântul și
cu pilda, ar fi mai puțin vinovat dac ă, prin lucrarea lui omenească, ar fi fost dus la pierzare ca
laic, decât ca dumnezeieștile Taine să -l facă răspunzător de răul pe care l -au săvârșit alții,
imitându -l. Căci dacă ar fi căzut numai singur în păcat, pedeapsa iadului i -ar fi fost cu mult
mai ușoară.”19 Sfântul Grigorie atenționează cu privire la greutatea păstoririi sufletelor, având,
fără îndoială, gândul că prin aceste îndemnuri, nu se va mai arăta vreun nevrednic care să
necinstească cu nepriceperea lui slujba de păstor. Cel care va vrea să facă din preoție o simplă
carieră sau un mijloc de existență ca oricare altul, acela nu va fi niciodată un bun păstor, ci un
năimit, care nu intră în staulul oilor prin ușă, ci sare pe aiurea și nu vine cu gândul să
păstorească turma, ci numai să o exploat eze în beneficiul personal. Acela se va pierde nu
numai pe sine, ci va fi pricină de osândă și pentru alții. Un preot fără vocație ocupă în ogorul
Bisericii un loc care nu -i aparține de drept, pe care l -a uzurpat și care poate că se cuvenea
altuia, făcut p entru slujirea Domnului; dacă se va strădui, ori dacă va avea bunăvoință, el va
izbuti să ajungă cel mult un slujbaș sau funcționar, dar nu un slujitor și nu va avea niciodată
elanul, însuflețirea, dragostea și entuziasmul în împlinirea datoriei, pe care l e dovedește
preotul de adevărată vocație.20

III. Însușirile preotului de vocație
Vocația reală face din preo t un om ireproșabil. Preotul de vocație trebuie să posede ,
după cum ne arată părintele Coman, câteva însușiri fundamentale, care fac parte integrantă din
pregătirea lui, printre care:
1. Râvna după sfințenie. Preotul este obiectul special al harului Sfântului Duh. Preoția
înseamnă trăirea în har, din har și pentru har. Râvna după sfințenie a preotulu i de
vocație este ajutată nu numai de omorârea patimilor trupești și sufletești, ci și de

17 Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem SIRUL, Despre preoție …, p. 201.
18 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, p. 2 41.
19 Sfântul Grigorie CEL MARE (Dialogul), Cartea regulei …, pp. 32 -33.
20 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE , Despre preoție… , p. 56.

10
rugăciunea continuă, caldă, concentrată. Rugăciunea este plămânul vocației. Prin ea,
preotul își alimentează și își întărește chemarea de sus. Efortul după sfințenie este
ajutat, apoi, de smerenia reală și de iubire.21 Strălucitor este cinul preoțesc și sfințitele
lui odăjdii, mai ales atunci când cel sfințit are înlăuntrul său un suflet care strălucește
prin curăție. Atunci, însă, când el se întinează și își calcă și c onștiința, mărturisitoarea
acestei necurății, atunci lumina devine întuneric, iar preotul devine fiu al întunericului
și al focului veșnic.22
2. Dezinteresarea. Preotul de vocație nu caută ale sale, ci pe cele ale Duhului Sfânt, în
slujba căruia se află. Aceas tă virtute asigură, în bună parte, succesul misiunii
evanghelice. Ținuta dezinteresată a preotului pune în lumină frumusețile sfinte ale
preoției. Preotul dezinteresat este cu adevărat „vânător de oameni” pentru Hristos, pe
când preotul interesat doar de p ropriile interese, lacom, este lupul proprie sale turme.
Un preot lacom este o insultă adusă lui Dumnezeu.
3. Cultura. Nu se cere ca preoții să fie genii, dar preoția nu poate fi acordată oamenilor
lipsiți de inteligență sau dotați cu o inteligență slabă. Incapacitatea intelectuală expune
preotul, cât și misiunea, disprețului public sau îl lipsește de respectul și considerațiile
de care el are nevoie. Vocația preoțească nu poate rodi fără cultură.23 Preotul trebuie
să se întărească din toate părțile. O cetate, atâta vreme cât este înconjurată de ziduri
puternice, își râde de asediatori, fiindcă e întărită bine; dar, dacă se face în zid o
spărtură, numai de mărimea unei portițe, nu mai este de nici un folos celălalt zid
înconjurător, deși stă în picioare. Tot așa și cu cetatea lui Dumnezeu. Când
înțelepciunea, știința și priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părțile, ca
niște ziduri puternice, toate meșteșugirile dușmanilor se termină cu rușinea și
batjocura lor.24
4. Progresul în bin e. Preotul iubitor de progres e râvnitor după o continuă desăvârșire. Un
asemenea preot este un important factor moral și social pentru mediul în care trăiește.
El face una cu păstoriții săi și e răspunzător în bună parte de starea generală a acestora.
Preotul în care nu lucrează dragostea și care nu transformă viața păstoriților prin
dragoste, nu este preot de vocație.

21 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, pp. 243 -245.
22 Pr. Pavel GROSU , „Preoția – lucrare cerească – Spicuire după izvoare rusești”, în: Studii Teologice , Seria II,
noiembrie -decembrie, anul III, 1951, nr. 9 -10, p. 506.
23 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, pp. 245 -248.
24 Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Despre preo ție…, p. 172.

11
5. Arta conducerii sufletelor. Preotul de vocație este mai ales un modelator și conducător
de su flete. Această artă și -o însușește treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor
Taine, prin săvârșirea deasă a Sfintei Liturghii, prin contactul direct cu Mântuitorul,
prin exercițiul neîntrerupt al luminării minții, prin râvna continuă după desăvârșir e.
Rolul decisiv în știința conducerii sufletelor îl are duhovnicia. Dragostea face din
duhovnic un doctor expert al sufletelor, pe care el le vindecă de păcat și le dirijează
spre împărăția lui Dumnezeu. Lucrarea arzătoare în duhovnicie e semnul vocației
reale.25 Despre calitățile necesare celui ce dorește să ajungă la conducerea sufletelor
vorbește și Sfântul Grigorie Teologul , spunând că „disprețul parvenirii, curajul în
nenorociri și dorința bunurilor lăuntrice sunt condiții indispensabile pentru ca acel a
care este ales să devină model de viață pentru alții. […] acela care dă din al său, care
este milostiv, care este oricând gata să ierte, care este drept, care plânge greșelile
păstoriților ca și cum ar fi ale lui, care compătimește pe cei slabi. Viața sa să fie în așa
fel încât să poată uda din belșug inimile cele mai împietrite ale semenilor săi cu
căldura învățăturii sale. El trebuie să fie obișnuit cu deprinderea evlavioasă a
rugăciunii ca să poată dobândi de la Dumnezeu cele cerute.26
6. Mântuirea oamen ilor. Acesta reprezintă punctul culminant al misiunii preoțești.
Preotul de vocație este împreună -lucrător cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor
încredințate lui. Lucrarea pentru mântuire a făcut ca preoții să fie numiți chiar
„mântuitori” . Prin preoția sa, preotul continuă pe pământ opera de mântuire inițiată de
Hristos. Fără îndoială că misiunea de colaborator al lui Dumnezeu la mântuirea
credincioșilor este expresia unei mari vocații, iar aceasta trebuie să impună preotului
eforturi și încordări neîntrerup te, care să -l facă apt pentru această lucrare. 27 Preotul se
va mântui sau se va pierde împreună cu credincioșii săi prin ceea ce a făcut pentru
mântuirea lor. El nu este în Biserică o cifră, un credincios, el este capul unei
comunități, conducătorul famili ei, al turmei lui duhovnicești. El trăiește și slujește nu
numai pentru sine, ci pentru ea. Prin ea se îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.28

25 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, pp. 249 -253
26 Sf. Grigorie de Nazianz, Cartea regulei… , pp. 44 -45.
27 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, pp. 257 -259.
28 Pr. Ioan POPESCU -GALICEA și Ignatie MONAHUL , Despr e preoție …, p. 219.

12
IV.Crizele de vocație
Atât în cursul pregătirii școlare din instituțiile de învățământ teologic, cât și după intrarea
în cler, sub influența negativă a mediului, a contactelor cu diverși oameni, a lecturilor pe care
le face întâmplător sau a unor împrejurări defavorabile, candi datul la preoție, respectiv preotul
tânăr sa de curând hirotonit, poate trece prin momente critice, de crize în vocație, adică de
eclipsare momentană, de slăbire sau de stingere aparentă a vocației, ori a dragostei pentru
preoție. Aceste crize pot îmbrăca uneori forma unor îndoieli în puterile proprii; conștient de
greutatea și de răspunderile misiunii preoțești, dar totodată și de lipsurile sau puținătatea
puterilor sale, un tânăr scrupulos s -ar putea considera, la un moment dat, nevrednic sau inapt
pentru preoție. Fără îndoială că în această situație nu trebuie abandonată preoție, rămânând
pradă disperării. Cel care trece prin asemenea crize trebuie să aibă în vedere că lipsurile și
slăbiciunile noastre pot fi împlinite de dumnezeiescul Har.29 Nu se știe câ nd, cum și pe cine
cheamă Dumnezeu la preoție. Chiar și acele mari podoabe ale preoției veacurilor IV și V,
precum Sfinții Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur sau Fericitul Augustin, care aveau vocație
precisă, s -au frământat și s -au opus ceva timp intrări i lor în preoție.30 Totodată, sunt cazuri
grave, când crizele de vocație se manifestă sub forma unor îndoieli în credință, a unei repulsii
sau antipatii față de slujba preoțească, ori a unei atracții spre mirajul altor cariere, mai bine
plătite, mai prețuit e în mentalitatea socială a timpului, ori care oferă o libertate mai mare, o
răspundere mai mică și satisfacții mai multe de ordin material. În asemenea cazuri,
întreruperea studiilor teologice ori părăsirea preoției pentru astfel de motive echivalează cu o
dezertare, o trădare a cauzei lui Hristos în lume.31 Dacă grija de lucrurile lumești este
stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că nu numai că s -au
îndepărtat sufletește de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuner ic, orbiți la cuget și gata
să se rostogolească în tot felul de păcate. În momentul în care deznădejdea s -a făcut stăpână e
cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri și rostogoliri, omul ac ela riscă să o ducă tot mai
rău, simte cum îi scad încet put erile, se lipsește pe rând de orice vrednicie și cinste și se lasă
de bunăvoie robit de patimi.32 Ca pildă avem pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care putea ajunge
un foarte bun avocat și urmaș al marelui retor Libanius, ca profesor de retorică; dar el nu s -a
lăsat ademenit de mirajul succeselor și aplauzelor pe care le -ar fi putut recolta din belșug la
bara de avocat, ci a ales gloria, mai modestă și împreunată cu mai multă muncă și mai multe

29 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE , Despre preoție …, p. 60.
30 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, p. 260.
31 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE , Despre preoție …, p. 61.
32 Sfântul Nicolae CABASILA , Despre viața în Hristos , EIBMBOR, București, 2014, pp. 228 -229.

13
greutăți, a amvonului creștin, îmbrățișând preoția și punând calități le sale retorice
excepționale în slujba Evangheliei și a Bisericii creștine.33 Siliți -vă să faceți temeinică
chemarea și alegerea voastră! Așa ne învață Sfântul Apostol Petru, bănuind, parcă, unele
șovăieli, unele îndoieli, unele rezerve în hotărârea noastră de a ne consacra întru totul servirii
lui Hristos, după ce am crezut un mom ent că avem într -adevăr o chemare, o alegere, o
misiune înaltă și sfântă de îndeplinit. Sfântul Petru, care avut îndoieli, căderi și ridicări, știe că
fără sârguință, fără credință luminată și roditoare de virtute, fără înfrânare, răbdare și iubire,
noi nu corespundem înaltei noastre chemări, suntem orbi și nu cunoaștem pe Dumnezeu așa
cum trebuie. Iar dacă ni se pare că am luat pe umeri un jug prea greu, nu avem dreptul să
disperăm, căci îndurarea lui Dumnezeu este mare și El pe cele slabe le întărește și ce este lipsă
plinește, dar numai acolo unde este sârguință. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute prin
Harul Său cel sfințitor și întăritor.34 Paralel cu lucrarea lui Dumnezeu, educația și instrucția
făcute în Institutele Teologice duc spre desăvârșire o vo cație mijindă sau pregătesc sufletul
pentru primirea vocației. Dacă aceste măsuri vor îmbogăți inteligența cu frumoase cunoștințe,
vor întări virtuțile și vor umple inima tânărului cu idealul creștin, acesta va trăi viața
preoțească înainte de a dori să fi e preot sau înainte de a fi hirotonit. Lucrul esențial pentru
această perioadă este ca tânărul candidat să -și facă pe îndelete examenul leal și aprofundat al
cunoștinței, spre a constata dacă el are sau nu o reală chemare pentru preoție. În acest proces
va fi ajutat de un duhovnic îmbunătățit, adânc cunoscător al sufletului omenesc și sculptor
expert al vocației.35 Momentele de criză, de îndoială, de slăbire sau eclipsare a interesului
pentru preoție nu trebuie totdeauna socotite de către factorii de răspund ere ai școlilor
teologice ca motive de îngrijorare, de tulburare și de primejdie pentru cei în cauză. Ele pot fi
trecătoare , ba chiar socotite privilegiu, căci frământarea este, de fapt, o calitate a sufletelor
alese, delicate și sensibile.36 În momentul în care simțiți nemulțumire de starea în care vă
aflați, în momentul în care v -a cuprins neliniștea și disperarea de a nu fi ceea ce ați dorit să
fiți, în acel moment căutați să vă retrageți într -un loc liniștit și încercați să vă rugați. Nu vă
mai temeți, d eci, iubiți studenți, de frământările și tulburările voastre sufletești, de căutările
voastre deznadăjduite și de sentimentul tragic al prăbușirilor interioare. Vedeți în aceste
tulburări semnul unei alegeri, al unei hărăziri pentru o mai înaltă treaptă de desăvârșire

33 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIȘTE , Despre preoție .., p. 62.
34 Diac. Prof. E. VASILESCU , „Meditații”, în: Glasul Bisericii , XVI, 1957, nr. 6 -7, pp. 367 -368.
35 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea..”, p. 261.
36 Pr. Prof. Dr . Ene BRANIȘTE , Despre preoție .., p. 62.

14
sufletească; vedeți în ele adierea harului divin îmbietor spre desăvârșir ea duhovnicească și
socotiți pe cei lipsiți de astfel de tulburări ca mai puțin privilegiați decât voi .37
În toate aceste frământări, partea cea mai grea revine candidatul ui însuși, care, în primul
rând, se va ruga cu căldură lui Dumnezeu spre a -i arăta dacă are sau nu vocație preoțească, așa
cum au făcut Apostolii la alegerea lui Matia. Rugăciunea trebuie făcută tot timpul, dar mai
ales în vremea Sfintei Liturghii, a Sfint ei Împărtășanii, a participării la celelalte Sfinte Taine.
Candidatul va stărui pe lângă colegii, educatorii și întreaga comunitate în care trăiește, ca toți
să se roage pentru descoperirea vocației sale. Mai departe, el își va face o autobiografie critică
amănunțită și o va ține continuu la dispoziția duhovnicului. Totodată, va analiza diferite crize
prin care trece, îndeosebi criza credinței, după care va discuta pe larg cu prietenii și colegii săi
despre propria vocație, ținând seama de aprecierile acest ora. Atracția sau repulsia pe care le
va resimți în contact cu un preot vor fi indicative pentru vocația sa. Vizitarea deasă a
mănăstirilor și participarea la privegheri, convorbirile prelungite cu părinți îmbunătățiți,
pelerinajele și preocuparea constant ă de problemele spirituale sunt elemente în stare să
identifice și să contureze o vocație preoțească. Dragostea sau indiferența pentru Sfânta
Scriptură sunt indicative în același sens.38
Numai înțelegând cu adevărat rostul chemării noastre de slujitori ai lui Dumnezeu și ai
oamenilor, ne vom putea îndeplini cuviincios misiunea. Printre feluritele slujiri ale lui
Dumnezeu de către om, nu vom putea găsi niciuna mai frumoasă și mai înălțătoare decât
preoția. Preoții sunt slujitorii lui Hristos, moștenitorii p uterii și slujbei apostolicești. Peste
culmi înalte este rânduit preotul lui Dumnezeu, de aceea și viața noastră trebuie să fie sfântă și
sfințitoare. Noi, preoții, suntem datori a nu uita faptul că slujitorii lui Dumnezeu fiind, trebuie
să ne și arătăm în totdeauna vrednici de această chemare.39

37 Diac. Prof. E. VASILESCU , „Meditații”, pp. 370 -371.
38 Pr. Prof. I. G. COMAN , „Vocația și pregătirea…”, pp. 262 -263.
39 Pr. Pavel GROSU , „Preoția – lucrare cerească -…”, p. 450.

15

CONCLUZII

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că preoția nu este pentru oricine. Femeile să se dea
la o parte din fața unei responsabilități așa de mari, ba chiar cea mai mare parte dintre bărbați.
Candidatul la preoție trebuie examinat într -un mod amănunțit, ca nu cumva să aducă pagubă
Biser icii, pagubă atâtor suflete, pagubă lui însuși. Misiunea preoției este prea mare pentru a fi
lăsată pe mâna unui neîndemânatic sau a unui avid de putere. Îndumnezeirea omului necesită
efort constant și profundă tenacitate. Dacă azi nu ești bun, nu vei fi n ici dacă s -ar întâmpla să
fii hirotonit. Preotul se pregătește pentru această știință a științelor dinainte de a fi hirotonit,
dar și după acest moment, până pune mâinile pe piept.
Vocația, chemarea spre ceva, se manifestă înainte de pregătirea pentru ace l ceva. În cazul
nostru, după cum ne arată părintele Coman, ea se împarte în vocație subiectivă sau obiectivă.
Cea subiectivă ține mai mult de propria persoană, desemnând plăcerea unei persoane de a se
ruga, merge la biserică, spovedi și împărtăși etc. Ast fel de persoane au nevoie să fie
identificate din timp și direcționate cât mai bine spre împlinirea darului primit. Vocația
obiectivă este cununa tuturor eforturilor, anume hirotonia. Chemarea preoțească nu se
simulează. Nu poți construi o casă dacă nu eșt i zidar sau nu poți conduce un avion dacă nu
ești pilot. Tot așa, nu poți fi preot dacă nu ești ales și dacă nu te -ai pregătit scrupulos în urma
unei cercetări detaliate.
Aceste câteva idei realizează o sinteză a primelor două capitole. În următoarele două sunt
cercetate însușirile preotului de vocație și crizele chemării lui. Lupta este grea și puțini sunt
cei care se încumetă să apuce sabia. Mai bine zis, puțini sunt cei care trec de „probele
eliminatorii”. Nu poate oricine să meargă pe drumul care duce l a sfințenie sau să rămână
neclintit în voință și caracter în momentul în care primește așa putere în mână, iar preotul are
mare putere. El dezleagă omul de păcat și îl face părtaș dumnezeirii prin nașterea la o nouă
viață prin Sfântul Botez și prin împărtă șirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Cu puterea vine
și responsabilitatea. Pentru a păstori suflete este nevoie de știință, de cunoaștere pofundă.
Chemarea lui Dumnezeu, dacă este auzită, nu trebuie refuzată. Acest refuz ne lipsește de
averile lui Dumne zeu. Avem posibilitatea de a face minuni, de a vindeca oameni, de a avea
diferite harisme, dar nu conștientizăm aceste aspecte mereu. Este vorba despre asumarea

16
crucii și renunțarea la sinele egoist, despre jertfă și sacrificiu pentru fericirea veșnică a
comuniunii cu Dumnezeu, dar inima șovăie, iar grijile năpădesc. Vocația, această înclinare,
este întărită și de sentimentul apartenenței la „viața ortodoxă”. Creștinismul este un mod de
viață și trebuie asumat ca atare, altfel rămânem căldicei, nehotărâți. Neasumarea duce la lipsa
de autenticitate și ne lasă doar în sfera fecioarelor care au rămas afară, deoarece este nevoie și
de înțelepciune.
Lucrarea de față nu epuizează subiectul și îl trateaz ă dintr -o viziune prefecționistă,
expunând preotul ideal. O nouă direcție pe care s -ar putea merge ar fi tratarea acestui subiect
abordând provocările actuale. Tehnologia avansează tot mai mult și amprentează direct sau
indirect această operă a mântuirii . Omul se complace în acestă lume virtuală, este tot mai
aproa pe de ce se întâmplă în lume aflând informații la secundă, încât nu mai este atras de
chenoză și asumare.
În final, conchid cu ideea că mare este taina lui Dumnezeu, iar pentru a o înțelege trebuie
să devenim mistici , trebuie să ne asemănăm Lui după har: „ Având, deci, o astfel de nădejde,
noi lucrăm cu multă îndrăzneală” (II Corinteni 3, 12).

17
BIBLIOGRAFIE

Sinteze și monografii:
1. BRANIȘTE , Ene, pr.,
Despre preoție , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2004 .
2. SF. CABASILA , Nicolae,
Despre viața în Hristos , EIBMBOR, București, 2014 .
3. COMAN , Ioan G., pr.,
Sublimul preoției creștine , Tipografia cărților bisericești, București,
1940 .
4. SF. GRIGORIE CEL MARE,
Cartea regulei pastorale , Traducere, prefață și note de Pr. Prof.
Alexandru Moisiu, Editura Ins titutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996 .
5. SF. IOAN GURĂ DE AUR,
Despre preoție , Traducere din limba greacă de Pr. Dumitru Fecioru,
Introducere de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica,
București, 2015 .
6. SF. IOAN GURĂ DE AUR, SF. GRIGORIE DE NAZIANZ , SF. EFREM SIRUL,
Despre preoție , Traducere, introducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Sophia; Biserica Ortodoxă, București, 2004 .
7. IONESCU , Cristea, pr.,
Preoția adevărată în Biserica lui Hristos , Editura Apos tolul,
București, 1937 .
8. SF. NECTARIE DE EGHINA ,
Despre preoție , Traducere din limba neogreacă de Parascheva
Grigoriu, Editura Sophia, București, 2008 .
9. POPESCU -GALICEA , Ioan, pr., — IGNATIE MONAHUL ,
Despre preoție în texte alese , Editura Ștefan, București, 2009 .

18
STUDII ȘI ARTICOLE:
1. COMAN , Ioan G., pr.,
„VOCAȚIA ȘI PREGĂTIREA PENTRU PREOȚIE ”, ÎN: STUDII TEOLOGICE ,
VI, 1954, NR. 5-6.
2. GROSU , Pavel, pr.,
„Preoția – lucrare cerească – Spicuire după izvoare rusești”, în:
Studii Teologice , Seria II, noiembrie -decembrie, anul III, 1951, nr.
9-10.
3. POPESCU , Teodor M.,
„Sfințenia și răspunderile preoției”, în: Studii Teologice , II, 1952,
nr. 3-4.
4. STĂNILOAE , Dumitru, pr.,
„Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului”, în: M.O., Anul IX,
nr. 5-6, mai -iunie 1957 .
5. VASILESCU , Emilian, pr.,
„Meditații”, în: Glasul Bisericii , XVI, 1957, nr. 6 -7.