Pr. Lect. Univ. Dr. Roger Coresciuc [620253]

2

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Roger Coresciuc

Student: [anonimizat]
2017

3

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
Specializare: Teologie -Pastorală

Activitatea predicatorială a
Mitropolitului Antonie Plămădeală

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Roger Coresciuc

Student: [anonimizat]
2017

4

CUPRINS

Introducere ……… ……………………………………………………………………………. ………………………….5

Capitolul I: Viața și activitatea pastorală în slujba Bisericii Ortodoxe ………………………….9

I.1. Formarea profesională și academică a marelui ierarh ……………………… ………………………….9
I.2. Pastorația credincioșilor din Mitropolia Ardealului ………………………… ………………………..11

Capitolul al II -lea: Activitatea predicatorială a marelui Ierarh ……….. …………………………16

II.1. Calitățile și condițiile predicatorului creștin în viziunea Mitropolitului Antonie ………….16
II.2. Opera omiletică a Mitropolitului Antonie Plămădeală …………………………… …………………23
II.2.1. Lucrări în volum ………………………………………………………………………………….. 24
II.2.2. Conferințe publice ………………………………………………………………………… …….. 26
II.2.3.Conferințe și luări de cuvânt la întrunirile ecumenice ……………………………….. 27
II.2.4. Cuvântări pastorale ………………………………………………………………………………. 28
II.2.5. Cuvântări fest ive…………………………………………………………………………………. 29
II.2.6. Cuvântări funebre …………………………………………………………………………………30
II.2.7. Predici ……………….. ……………………………………………………………………………….31
II.3. Caracteristicile predicii Mitropolitului Antonie ………………………………………………………. 38

Captolul al III -lea: Metode și principi i ale predicii Înaltpreasfințitului Antonie ………….46

III.1. Mitropolitul Antonie și modelele pe care le -a avut în activitatea predicatorială ………….46
III.2. Principii și metode în arta oratorică a Mitropolitului Antonie Plămădeală …………. ……..51
III.3. Strategii pastorale, omiletice și pedagogice în Biseric ă în mileniul III ………………………63

Concluzii ………………………………………………………………………………………. ……………………. …..74

Bibliografie ………………………………………………………………………………………. ……………………. .76

5

Introducere

Dumnezeu nu a renunțat niciodată la planul unității de pline în iubire, și a pregăti t prin
Duhul Său din neam în neam prooroci și prieteni pentru clădirea Bisericii Sale. Monahismul
interiorizat al fiecărui credincios, de care vorbea Paul Evdochimov, îl găsim aici, în grădinile
Maicii Domnului, care sunt mănăstirile. Aici isihasmul, ca no țiune și curent, devine misionar
înscriindu -se în miezul vieții bisericești și nu la periferia sa. Străbătut de nostalgia vieții
veșnice, monahismul înseamnă stăruința clipă de clipă, pentru slobozirea desăvârșirii ființei
prin cultivarea virtuților, pentr u că astfel cultivate, ele nu numai că depășesc spațiul material
dar și spațiul se supune virtuții.
Una din îndatoririle fundamentale pe care Biserica le -a primit încă de la începuturi, de
la Întemeietorul ei, a fost cea a propovăduirii Evangheliei la în treaga lume: Drept aceea,
mergând învățați toate neamurile… (Matei 28, 19). Aceasta s -a înfăptuit de -a lungul timpului
prin modurile cele mai diverse, ca de exemplu: prin predici propriu -zise, prin catehizări, prin
dialoguri dar și prin școli celebre afla te în marile orașe.
Cei chemați la asemenea lucrare au fost deasemenea oameni foarte diferiți. Primii au
fost apostolii, care erau fie pescari, fie vameși, fie chiar ucenici ai fariseilor. Apoi mucenicii,
care prin pătimirile lor, au fost vestitori ai ace luiași adevăr al Întrupării și Învierii Domnului
Hristos. Martirii au făcut ei înșiși parte din cele mai variate categorii: au fost sclavi, dar au
fost și oameni liberi; au fost ostași, dar au fost și meșteșugari sau țărani; au fost săraci, dar au
fost și din cei foarte bogați, au fost neânvățați în înțelepciunea cea lumească, dar au fost și
printre ei mari personalități ale culturii timpului lor.
Tot dintre cei care L -au vestit lumii pe Mântuitorul Iisus Hristos au fost și marii ierarhi
ai Bisericii, care au viețuit în mijlocul lumii, spre a o îndruma după voia lui Hristos.
În vremea noastră și în spațiul nostru românesc unul dintre cei care au împlinit această
sarcină a fost Mitropolitul Antonie al Ardealului. Înaltpreasfinția Sa a fost cu siguranță unul
dintre cei mai mari trăitori ortodocși contemporani, făcând parte din categoria personalităților
proieminente ce au apărut de -a lungul vremurilor, prin voia lui Dumnezeu, în Biserică, spre a
predica și apăra adevărurile ei fundamentale.
Prea Sfințitul Epi scop Antonie Plămădeală s -a născut la 17 noiem brie 1926, în
comuna Stolniceni. A absolvit Seminarul «Nifon Mitropo litul» din București, în anul 1945.
Între 1945 -1948 a urmat cursurile Facultății de Teologie a Universității din București, iar în
1948 -1949 anul IV la Institutul teologic de grad universitar din Cluj, unde a trecut și

6
examenul de licență cu teza „ Importanța antropologiei carreliene pentru o pedagogie
creștină”, lucrată sub îndrumarea Prof. Diac. N. Balca.
În 1949 a intrat în monahism la Mănăs tirea Prislop din eparhia Aradului, fiind
hirotonit diacon și tuns în monahism de către episcopul Andrei Magieru. În 1950 s -a
transferat la Mănăstirea Slatina din Arhiepiscopia Iașilor, funcționând ca profesor la școala
monahală și îndepli nind munci didac tice și administrative, atât la Slatina cât și la mănăstirile
Râșca și Dragomirna1.
În 1953 a fost hirotonit preot (ieromonah) la Mănăstirea Slatina, de către P.S.
Episcop Partenie Ciopron.
În 1954 a fost arestat și închis la Jilava, fiind acuzat de activ ități anticomuniste
primind o condamnare de patru ani de închisoare și grațiat în 1956.
Între 1956 -1959 a urmat cursurile de doctorat în teologie la Institu tul Teologic de
grad universitar din București.
În 1959 scos din mănăstire și din cler de autorită țile comuniste, a fost nevoit să se
angajeze ca muncitor în diferite întreprinderi. Tot în această perioadă a participat la mișcarea
isihastă "Rugul aprins”. Abia în 1968 și -a putut relua activitatea în cler, fiind numit secretar
șef la Institutul Teologic din București.
În 1968 a susținut examenul apro fundat de admisibilitate la doctorat, în urma căruia a
fost trimis pentru continuarea studiilor și pregătirea tezei de doctorat în Anglia. Între de –
cembrie 1968 – decembrie 1970 a frecventat cursuri de teol ogie și filo sofie la «Heythrop
College», obținând titlul de doctor în teologie cu teza „ Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură
și în teologia occidentală”2.
În decembrie 1970 a fost chemat în țară, ales arhiereu la 15 decembrie și hirotonit la
27 decembr ie, cu sarcini de episcop -vicar patriarhal, încredințându -i-se sectorul Relații
Externe Bisericești, sectoarele econo mice și Comisia de pictură bisericească. La 1 septembrie
1971 a fost nu mit Rector la Institutul teologic de grad universitar din Bucureșt i.
În timpul șederii în Occident și cu prilejul unor invitații, după aceea, a ținut
conferințe, cursuri și comunicări în Spania (La Universi tatea pontificală din Salamanca),
Anglia, Franța, Belgia, Elveția, Germania, S.U.A. multe din ele fiind și publicat e.

1 Cf. Nicolae Mihăiță, Alegerea și înscăunarea PS Episcop Dr. Antonie Plămădeală ca Episcop al Buzăului, în
„Biserica Ortodoxă Română” anul XCVIII (1980), Nr. 1 -2, pp. 21 -22.
2 Ibidem , p. 22.

7
În anul 1972 a obținut titlul de doctor în teologie și la Institutul teologic universitar
din București, cu teza „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în teologia
răsăriteană”3.
A elaborat și tipărit – în țară și peste hotare – numeroase lucrări, studii și articole
tratând probleme teologice și de cultură din cele mai variate. A publicat de asemeni și un
volum masiv de teologie ecumenică și sis tematică intitulat „Ca toți să fie una”.
La 9 decembrie 1979 este ales episcop al Buzăul ui, iar la 10 ianuarie 1982 este ales
arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului.
IPS Antonie Plămădeală s -a afirmat ca unul din marii ecumeniști contemporani. A
făcut parte din delegațiile sinodale române care au vizitat alte Biserici creștine (o rtodoxe,
catolice, protestante etc.). Delegat de Sfântul Sinod la a cincea Adunare generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor (Nairobi, 1975), când a fost ales membru în Comitetul executiv și în
cel financiar; conducătorul delegației române la a șasea Adunare generală a aceluiași Consiliu
(Vancouver, 1983); delegat la diferite întruniri ale unor comitete din Consiliul Ecumenic. A
fost delegat la Adunările generale ale Conferinței Bisericilor Europene (Engelberg 1974,
Chania – Creta 1979), la diferite se siuni de lucru ale Comitetului consultativ și financiar4.
A participant la mai multe sesiuni ale Comisiei mixte internaționale de dialog între
Biserică Ortodoxă și Biserica romano -catolică și a fost delegat de Sf. Sinod s ă cerceteze
parohiile ortodoxe româ ne din „diaspora” (S.U.A., Canada, Australia, Europa occidentală).
A sus ținut conferin țe, cursuri și comunicări în Spania, Anglia, Franța, Belgia,
Germania, Suedia, Finlanda, Italia, Elveția, S.U.A., Australia s.a.; a acordat interviuri presei, a
vorbit la radio și televiziune în aceleași țări. Membru de onoare al Academiei Române și al
Academiei de Științe din Chișinău (1992) și al unor asociații culturale de peste hotare.
Așadar a reprezentat Biserica Ortodox ă Română la diferite adunări, congrese și
confe rințe ale organizațiilor intercreștine mondiale peste hotare, a făcut parte din înalte
delegații bisericești care au stabilit sau au apro fundat relații cu alte Biserici, a adus însemnate
aporturi în cadrul unor comisii de dialog teologic interconfesional și interreligios, făcând
cunos cute pozițiile Bisericii Ortodoxe Române în problemele de doctrină teo logică sau în cele
care preocupă omenirea contemporană. Pentru competen ța și rezultatele activității sale, a fost
ales în forurile cele mai înalte de cond ucere ale unor organizații creștine internaționale (ca de
exem plu, membru în Comitetul Central și Comitetul Executiv al Consiliului Ecumenic al

3 Constantin Marinescu, În memoriam: ÎPS Dr. Antonie Plămădeală Mitropolitul Transilvaniei , Editura Samia,
Iași, 2007, p. 144.
4 Cf. Antonie Plămădeală, Biseri ca în Mers convorbiri cu presa (1995 -1998) , vol. 2, Tiparul Tipografiei
Eparhiale Sibiu, Sibiu, 1999, pp. 253 -256.

8
Bisericilor, precum și în alte foruri de conducere ale acestui important organism intercreștin,
membru în Comit etul Consultativ al Conferinței Bisericilor Europene). A trecut la Domnul la
29 augus 20055.
Prin calitatea de orator, Mitropolitul Antonie s -a dovedit a fi în continuare fidel a
marilor propovăduitori ai învățăturii Domnului Hristos, dar și un ostenitor n eobosit în a arăta
permanenta actualitate a cuvântului scripturistic așa cum este el cunoscut și mărturisit de către
Biserică.
Răspunzând chemării tainicie încă din fragedă tinerețe, tânărul Leonida, mai târziu
Mitropolitul Antonie al Ardealului, s -a dedi cat cu râvnă vieții monahale și studiului teologiei,
atât în țară cât și în străinătate. Pe lângă privilegiul de a fi în preajma unor mari duhovnici, a
meditat și și -a ridicat gândul către slobozirea virtuților, după pilda celor ce încercau „lucrarea
minți i și trezvia inimii”, după chipul cel îngeresc.
Așadar, începutul vieții monahale a marelui ierarh este aidoma celor din paginile
filocalice, coborâtor din patericul Sfinților nevoitori. Despre acest început, se poate scrie cu
mult folos, ținând seama de adierile Duhului în inimile tinere, care și astăzi, mai invadează
mănăstirile și schiturile românești.
A scrie despre Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului este un lucru greu și
anevoios și aceasta datorită uriașei sale personalități, dar mai ale s datorită prestigioasei sale
activități pe plan bisericesc, cultural, misionar și social.
O activitate meritorie depusă în slujba Bisericii și a credincioșilor ei în vremuri tulburi
ca cele din timpul regimului totalitar, dar și în anii care au urmat dup ă decembrie 1989.
Mitropolitul Antonie a fost, întâi de toate, un ierarh devotat slujirii Bisericii și
intereselor acesteia. A fost, de asemenea, un cărturar de excepție care a lăsat o bogată
moștenire scriitoricească Bisericii concretizată în cele peste 45 de volume ce -i aparțin și
câteva sute de articole cu tematică religioasă, culturală și nu numai, răspândite în diverse
publicații din țară și de peste hotare.
A fost, în același timp, un bun predicator și un iscusit orator, care a dominat viața
biseri cească din Ardeal în anii ultimelor decenii ale veacului trecut. A fost un orator bisericesc
neântrecut și a lăsat posterității o importantă operă predicatorială.

5 Nicholas Buda, Maica Anastasia, Mitropolitul Antonie al Ardealului rugul aprins al conștiinței neamului , Casa
Cărții de Știință, Cluj -Napoc a, 2012, p. 359.

9

Capitolul I:

Viața și activitatea pastorală în slujba Bisericii Ortodoxe

I.1. Formarea profesională și academică a marelui ierarh

Bogata biografie a Înaltpreasfințitului Antonie ne arată o viață închinată și jerfită
Bisericii.
Leonida Plămădeală a văzut lumina zilei în localitatea Stolnicești, județul Lăpușna
(azi, raionul Hăucești din Republica Moldova), la 17 noiembrie 1926. Părinții săi, Vasile și
Elisabeta au avut șase copii, din care doi au decedat (Gheorghe și Valeriu).
Școala elementară a absolvit -o în satul natal și în comuna „Principele Carol”, unde
tatăl său fusese detașat. Î n anul 1937 s -a înscris la Seminarul Teologic „Gavriil Bănulescu –
Bodoni” din Chișinău, însă din păcate, cunoștințele istorice nu au fost favorabile desfășurării
în liniște a studiilor, deoarece la sfârșitul lunii iunie a anului 1940 trupele sovietice au ocupat
Basarabia. Viața bisericească a avut de suferit, mulți preoți refugiindu -se în teritoriile
românești neocupate.
În aceste condiții, cursurile de la seminarul teologic au fost suspendate, iar tânărul elev
Leonida Plămădeală s -a văzut nevoit să se î nscrie la Școala Pedagogică din Chișinău, după ce
terminase primii trei ani de seminar. Încă de atunci se putea vedea că viitorul tânărului
Leonida nu va fi lipsit de numeroase piedici și pericole6.
Revinerea Basarabiei la țara mamă a întrerupt, din nefer icire, studiile elevului
Leonida, promovat în anul al II -lea al Școlii Pedagogice sovietice. Din toamna anului 1941
și-a putut continua studiile la Seminarul Teologic din Chișinău. Apropiindu -se însă linia
frontului de Chișinău în vara anului 1944, s -a refugiat cu părinții în Ișalnița, lângă Craiova, și
a cerut transferarea la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București pe care l -a și absolvit în
anul 1945 cu media generală 9. În toamna aceluiași an s -a înscris la Facultatea de Teologie a
Universității di n București. Situația sa civilă însă nu a fost deloc ușoară știut fiind că Uniunea
Sovietică ceruse Guvernului României condus de Petru Groza, predarea tuturor acelora care s –
au aflat pe teritoriu ocupat de Armata Roșie. S -a refugiat odată cu retragerea ar matelor

6 Cf. Paul Brusanowski, Bibliografia Mitropolitului Antonie Plămădeală, în „Studii Teologice” , seria a III -a, an
I, nr. 4, 2005, pp. 4.

10
române și germane în vara anului 1944 pe teritoriul aflat la Vest de Prut. Datorită unei măsuri
a Ministrului de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, multe persoane care riscau astfel deportarea în
Siberia, au fost ajutate să primească un nou buletin de identitate, prin care li se recunoștea
prin tribunal și cetățenia română. În această categorie a intrat și viitorul Mitropolit de la Sibiu.
Implicat în organizațiile studențești anticomuniste, a fost pus sub urmărire începând cu
toamna anului 1948. După 3 ani de studiu universitar a fost nevoit să părăsească Bucureștiul
și să treacă în Ardeal. După un an, în care a fost nevoit să stea ascuns în Baia Mare, s -a înscris
la sfârșitul anului universitar 1948 -1949, la Institutul Teologic Universitar din Cluj. A dat
toate examenele și a predat în iunie 1949, lucrarea sa de licență cu titlul „Importanța
antropologiei carreliene pentru o pedagogie creștină”7.
La nici două luni de la obținerea titlului de licențiat în Teologie, a cerut episcopului
Aradului, Andrei M ageru să -l hirotonească în treapta de diacon. La Praznicul Schimbării la
Față al aceluiași an, tânărul Leonida a primit sfânta Taină a hirotoniei în diacon în capela
Episcopiei Aradului, iar în ziua de 14 septembrie 1949 a intrat în monahism la Mănăstirea
Prislop (pe atunci de călugări), primind numele de Antonie8.
În același an a fost condamnat în continuare de către Tribunalul Militar București la
șapte ani de temniță grea și la cinci ani degradare civică, pe baza articolului 209 Cod Penal
pentru uneltir e împotriva Siguranței Statului. S -a ascuns la București în iarna anului 1950,
apoi la Schitul Crasna -Gorj și pe urmă la Mănăstirea Slatina din județul Suceava. Deși s -a
întâlnit cu Episcopul Austriei, Andrei Mageru la București, în timp ce se afla la un S inod și a
avut prilejul să -i explice situația, totuși, după întoarcerea la Arad, de frică, episcopul Andrei l –
a caterisit9.
Așadar, s -a deplasat la Arad, supus multor pericole, și aici Episcopul a refuzat să -l
primească. Totuși prin intervenția vicarului Pr. Gheorghe Lițiu a obținut, cu greu, o hârtie prin
care i -a fost schimbată sentința de caterisire într -o hotărâre de excludere din Mănăstirea
Prislop, cu dreptul de a se stabili în oricare altă mănăstire. Așa a putut rămâne la Mănăstirea
Slatina, unde a reușit să obțină o oarecare siguranță, fiind aici schimbat numele din Leonida în
Antonie.
În acea perioadă la Mănăstirea Slatina era stareț, renumitul părinte Ilie Cleopa, pe care
mitropolitul Antonie l -a păstrat pururi în suflet și a cărui personalitat e a evocat -o în celebra
carte „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”.

7 Idem, Coordonate biografice ale Mitropolitului Antonie al Ardealului , în „Revista Teologică”, An. 15, nr.3,
2005, pp. 44.
8 Ibidem .
9 Ibidem .

11
În viața monahală a îndeplinit felurite ascultări – de la munca de jos ca ajutor în
administrarea mănăstirii și până la profesor la școala monahală. A fost apoi detașat și la
Mănăstirile Râșca și Dragomirna cu ascultări administrative. În anul 1953, exact la 4 ani de la
hirotonia în treapta de diacon, tânărul monah Antonie este hirotonit ca ieromonah în ziua de 6
august la hramul mănăstirii Slatina, de către Preasfințitul Pa rtenie Ciopron, fost episcop al
Armatei și mai târziu Episcop de Roman cu aprobarea pentru hirotonie a Mitropolitului
Moldovei Sebastian Rusan10.
Însă vremurile nu i -au fost favorabile. În timpul unei vizite făcute la Iași, la hramul
Sfintei Parascheva, î n 1954, însoțindu -l pe părintele Arsenie Papacioc, și el monah din obștea
Slatinei, a fost arestat de către organele Ministerului de Interne, fiind trimis la București,
anchetat și la penitenciarul Jilava, unde a fost condamnat din nou la patru ani de înch isoare11.
După multă suferință a fost grațiat în 1956, în urma decretului 421 din 1955, care prevedea
grațierea celor cu o condamnare de sub 5 ani, și s -a întors la Mănăstirea Slatina12.

I.2. Pastorația credincioșilor din Mitropolia Ardealului

După graț iere, în anul 1956, s -a înscris la cursurile de doctorat „Magisteri” din cadrul
Institutului Teologic din Capitală, la secția Teologie Sistematică, pe care le -a urmat între
1956 -1959, fiind monah la Mănăstirea Slatina. Însă, înainte de exemenele din anul I I de
doctorat, a primit ca un trăsnet știrea că, începând cu a doua zi, este eliminat de la cursurile de
doctorat și că este scos atât din cler cât și din monahism.
S-a adus ca motiv noua Lege care a avut drept urmare pustiirea mănăstirilor românești,
și anume decretul cu nr. 410 din anul 1959. Trebuie însă subliniat că acest decret prevedea
trecerea în viața civilă doar a monahilor fără studii teologice. Dar ieromonahul Antonie nu
doar că deținea o diplomă de licență în Teologie cu calificativul maxim po sibil, dar încheiase
deja doi ani de studii aprofundate în Teologie, urmând să -l termine și pe al treilea, și -și mai
adusese și contribuția la dezvoltarea Teologiei românești prin publicarea unui număr însemnat
de articole cu conținut teologic13.

10 Ibidem .
11 Cf.Arhim.Timotei Aioanei, I.P.S. Antonie Plămădeală, un „Șaguna al zilelor noastre” (1926 -2005) , în
„Candela Moldovei”, an 14., nr. 7 -9, 2005, pp. 32.
12 Ibidem .
13 Cf.Paul Brusanowski, Coordonate… , pp. 45.

12
Astfel că în următorii doi ani a avut de înfruntat o situație grea – aceea de șomer, zilier
și fără drept de rezidență în București, în casa părinților săi. Cu greu a obținut un buletin de
identitate pentru București și permisiunea de a munci într -una din fabricile capitalei,
angajându -se ca muncitor necalificat14.
Această etapă neagră din viața sa a avut totuși și un caracater instructiv și anume acela
de a-și putea da seama de felul cum este privită Biserica și mai ales misiunea preoțimii, de
către muncitorii din întreprinderile industriale. A avut ocazia să înțeleagă care sunt și care
trebuie să fie exigențele Bisericii în acest domeniu și de necesitatea misiunii în noile categorii
sociale, rezultate în urma industrilizării forțate interprinse de autoritățile com uniste.
Experiența negativă din acești nouă ani de îndepărtare forțată și abuzivă din cler, i -a
fost într -un fel benefică și folositoare în redactarea mai târziu a lucrării sale de doctorat despre
slujirea Bisericii. Este vrednic de menționat faptul că Mi tropolitul Antonie al Ardealului a
considerat întotdeauna această perioadă de marginalizare și de umilințe drept o încercare
venită de la Dumnezeu, încercare căreia trebuia să -i poată face față, căreia i -a și făcut față,
având în tot acest timp nădejdea că , așa cum a apărut, așa va și trece, conform voii și
milostivirii Preabunului Dumnezeu.
Și, într -adevăr, în vara anului 1968 a putut promova examenul final din cadrul cursului
de doctorat. În același an, prin grija Patriarhului Justinian Marina, care -l prețuia, a reușit să -l
readucă printre ostenitorii Bisericii, încadrându -l ca secretar șef la Institul Teologic de grad
Universitar din București. Totodată, Patriarhul Justinian i -a oferit posibilitatea desăvârșirii
studiilor teologice la Oxford și Londra, devenind, în 1971, doctor în teologie15.
A fost ridicat în treapta de arhimandrit la 24 octombrie 1970 și i s -a încredințat la
Sectorul Relații Externe bisericești din cadrul Administrației patriarhale, conducerea Comisiei
Centrale de pictură bisericească , iar începând de la 1 septembrie 1971, a fost numit Rector al
Institutului Teologic din București, și mai mult decât atât, timp de zece ani a funcționat și ca
secretar al Sfântului Sinod.
În data de 27 decembrie 1970 a fost hirotonit Episcop Vicar Patri arhal în Catedrala
patriarhală din București de către Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Tit Simedrea și de
Episcopul -vicar patriarhal, Antim Târgovișteanul.
În anul 1972 pe 16 decembrie a obținut un nou titlul de doctor în Teologie la Institutul
Teologic din București, cu teza Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în
teologia contemporană . Comisia care l -a examinat a fost compusă din părintele Dumitru

14 Ibidem , pp. 45.
15 Cf.Arhim.Timotei Aioanei, op.cit ., pp. 32.

13
Stăniloae – în calitate de coordonator științific și referent principal al lucrării, Nicolae
Chițescu (referent secundar), Isidor Tudoran și Ioan Zăgrean, comisia fiind prezidată de către
Episcopul Antonie Angelescu al Buzăului16.
Au participat ca auditori, printre alții și Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu,
Arhiere ii Vicari, Gherasim Constănțeanul și Eftimie Bârlădeanu, iar după susținerea lucrării a
primit titlul de Doctor în Teologie însoșit de calificativul „excepțional”17.
În funcția de Vicar Patriarhal și de conducător al Sectorului Relații bisericești din
cadrul Administrației Patriarhale, a avut o prestigioasă activitate internațională, participând la
întâlniri ecumenice unde a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în cadrul Mișcării
Ecumenice. A fost foarte apreciat pentru activitatea la aceste întâlniri, fiin d numit în anumite
funcții de conducere în unele comisii și asociații ecumenice. Ca semn de apreciere a fost
numit deseori să prezideze unele ședințe de lucru.
Deși cu o agendă atât de încărcată pe plan extern, și -a găsit timp și pentru studiu,
activitate migăloasă care cere răbdare și stăruire. A fost preocupat de cercetarea arhivelor,
care nu erau întotdeauna bine organizate, nu erau toate documentele numerotate, îndosariate
și fișate. A studiat acele documente, pe care nu le găsise încă nimeni, ca să l e pună într -o
ordine. Așa a fost, de exemplu – descoperirea arhivei personale a Patriarhului Miron Cristea.
Pe baza documentelor de arhivă, a pregătit un număr de trei cărți dedicate personalității celui
ce a fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Româ ne. Aceste cărți au văzut lumina tiparului
pe rând: Pagini dintr -o arhivă inedită , Editura Minerva, București, 1948; Românii din
Transilvania sub teroarea regimului dualist austro -ungar (1867 -1918) după documente, acte
și corespondențe, rămase de la Elie M iron Cristea , Sibiu, 1986 și Contribuții istorice privind
perioada 1918 -1939 Miron Cristea , Sibiu, 198718.
La 13 ianuarie 1980 a fost înscăunat episcop de Buzău, după ce episcopul Antim
Anghelescu la data de 1 septembrie 1979 s -a retras, de la conducerea eparhiei după o
perioadă de peste treizeci și cinci de ani19.
Dacă în funcția de Episcop Vicar Patriarhal a avut de îndeplinit mai multe sarcini
administrative și diplomatice, fără să aibă posibilitatea menținerii unui contact viu cu
credincioșii. La Buz ău pe lângă munca de cărturar și cercetător în arhive, dar și în sectorul
administrației, a putut fi într -adevăr un păstor de suflete, un arhiereu în sensul adevărat al
cuvântului, care are ca datorie, în primul rând, să predice și să propovăduiască la sat e și orașe,

16Cf.Paul Brusanowski, Coordonate… , pp. 46
17 Paul Brusanowski, op.cit ., pp. 46.
18 Ibidem .
19 Ibidem .

14
să poarte de grijă, asemenea unui părinte duhovnicesc, de soarta și mântuirea zecilor de mii de
credincioși încredințați lui de Hristos. A simțit încă de la început că istoria, faptele și
realizările ierarhilor din trecut constituie o provocare , un imbold de a -i urma și de a -i imita. Și
a dovedit că nu a fost mai prejos decât aceștia, deși a stat foarte puțin în mijlocul
credincioșilor eparhiei Buzăului.
Activitatea de la Buzău a fost întreruptă prin alegerea sa ca mitropolit al român ilor
ortodocși din Transilvania, Crișana și Maramureș, cunoscut fiind faptul că în urma retragerii
la pensie a Mitropolitului Nicolae Mladin, scaunul de la Sibiu a rămas vacant, astfel că în ziua
de 10 ianuarie 1982 a fost ales ca Mitropolit al Ardealului de Colegiul Electoral Bisericesc la
convocarea Patriarhului Iustin, iar în ziua de 7 februarie 1982 a avut loc solemnitatea
intronizării în Catedrala mitropolitană din Sibiu. Au slujit mai mulți ierarhi printre care:
Patriarhul Iustin, Mitropoliții Teoctis t al Moldovei, Nestor al Olteniei, Arhiepiscopul Teofil al
Clujului, Episcopii Eusebiu de Alba Iulia, Visarion al Aradului, Vasile al Oradiei, precum și
alți episcopi vicari20.
Ca arhiepiscop al Sibiului, când experiența de viață și viața practică pasto rală
înregistra deja o perioadă bună de ani, la care se adăugau competența, gustul și rafinamentul
său deosebit, ca și necesitățile concrete ale eparhiei, Mitropolitul Antonie și -a lăsat numele
legat de câteva realizări de excepție21.
În cei 23 de ani de arhipăstorire la Sibiu, ca și în întreaga sa activitate, Mitropolitul
Antonie Plămădeală a lucrat cu mult zel în ogorul Domnului. Propovăduitor iscusit al
Cuvântului lui Dumnezeu, neobosit misionar, militant pentru apropierea Bisericilor creștine,
mare căr turar și autor a numeroase lucrări de teologie, spiritualitate, istorie și literatură, dar și
a câtorva sute de studii, articole și recenzii, permanent coloborator al ziarului bisericesc
„Telgraful Român”, ctitor al Mănăstirii „Sfinții Brâncoveni” de la Sâ mbăta de Sus și al altor
mănăstiri și biserici din eparhia sa, Mitropolitul Antonie Plămădeală lasă, după plecarea sa,
realizări remarcabile, care -i asigură un loc binemeritat în șirul ierarhilor străluciți pe care i -a
avut Biserica Ortodoxă Română în decu rsul istoriei sale. Nu întâmplător, în Ardeal, este deja
supranumit „Șaguna zilelor noastre”22.
Personalitatea Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului a fost atât de complexă
și în același timp unică, încât este imposibil să evidențiezi numai o lat ură sau un aspect al
activității sale, deorece el a excelat printr -o multitudine de daruri și calități, de virtuți și

20Ibidem , pp. 47.
21Cf.Pr.prof.dr. Nicolae D. Necula, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Crișanei și Maramureșului –
model de ierarh, ecumenist și om de cultură , în „Sudii Teologice”, Seria a III -a, nr. 4, 2005, pp. 11.
22 Arhim. Timotei Aioanei, op.cit. , pp.32.

15
împliniri, care l -au definit ca pe o figură a ierarhiei în care toate s -au împlinit în chip
desăvârșit. Dar înainte de toate, el a fost un mare ierarh și arhipăstor care a înțeles chemarea
arhipăstorească ca pe o răspundere în Biserică și nu ca pe o carieră23.
Către sfârșitul vieții sale, Mitropolitul Antonie al Ardealului a dus o luptă deloc ușoară
cu boala care l -a țintuit în scaun. Ca om energic ce s -a dovedit prin toată activitatea sa, nu i -a
fost deloc ușor, însă prin caracterul său puternic și cu speranță în ajutorul lui Dumnezeu a
reușit să -și ducă această cruce până la sfârșitul zilelor sale fără a cârti, arătând mereu o
mulțumire a c ercetării lui Dumnezeu asupra Înaltpreasfinției sale prin suferința trăită. Astfel
că la data de 29 august 2005 clopotele Mitropoliei Ardealului au răsunat, de această dată, nu
vestind bucuria Liturghiei, ci anunțând cu multă durere și tristețe trecerea la cele veșnice a
celui care a fost marele păstor și dascăl al Ortodoxiei românești de dincolo de Carpați,
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului.
Înmormântarea a avut loc la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în ziua de 2 septembrie 2005,
lângă marii săi î naintași: Nicolae Bălan, Nicolae Colan și Nicolae Mladin24.
Trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Antonie Plămădeală a fost o pierdere grea
pentru Biserica Ortodoxă Română, dar zestrea sa bogată, pe care a lăsat -o Bisericii noastre,
prin scrierile sale atât de valoroase, îi asigură o prezență vie printre noi. Pentru toți însă, el
rămâne un mare ierarh, un erudit om de cultură, un ecumenist de certă valoare și un părinte
bun și generos, care avea conștiința misiunii arhierești și a slujit biserica ca un mare iubitor de
cultură, de țară și de neam25.

23Cf. Pr.prof.dr. Nicolae D. Necula, op.cit. , pp. 15.
24 Ibidem.
25 Ibidem .

16

Capitolul al II -lea:

Activitatea predicatorială a marelui Ierarh

II.1. Calitățile și condițiile predicatorului creștin în viziunea Mitropolitului Antonie

Propovăduirea est e esențială în actul mântuirii. Marii predicatori consideră slujirea
omiletică o artă26.
„Știința predicării Cuvântului este oarecum o lucrare îngerească și aducătoare de folos,
oricum s -a face, fie cu mâna (prin scris, adică), fie cu limba”27.
În Ortodoxie, de fapt, în Biser ica nedespărțită din primul mileniu, au strălucit, în
diferite perioade istorice, mari predicatori, dintre care Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne
neîntrecut până azi. N -a fost nici un timp în care, într -un fel sau altul, să nu se fi predicat.
Protestanții ne -au acuzat adesea că suntem doar o Biserică liturgică, dar aceasta nu a fost
adevărat decât, poate, de pildă la noi, pentru timpurile în care, din cauza constrângerilor
istorice, a năvălirilor, nu ne -am putut pregăti preoți culți și ne -am mulțumit cu preoț i mai
simpli, care săvârșeau cu evlavie Sfânta Liturghie dar nu aveau puterea cuvântului, adică nu
rosteau predici care se dezvălue poporului înțelesurile Evangheliei.
Dar chiar din momentul în care a pătruns și la noi tiparul, am început să tipărim cărț i
de învățătură. Acestea erau tâlcuiri la Scriptură și au apărut încă de la tipărirea primelor cărți
bisericești.
Ce sunt oare textele Mineelor , ale Octoihului și ale Penticostarului ? Nu e de mirare că
au putut ține loc de predică, până în momentul când ne-am putut replia, după sfârșitul marilor
migrații, și ne -am putut pune treburile în rânduială.
Oare Î nvățăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie nu sunt în mare o astfel de
încercare de reintrare în rânduială? Cartea românească de Învățătură din 1643 a lui Varlaam,
mai cunoscută sub numele Cazanie , a circulat pe toată întinderea spațiului românesc. Se pare
că cele mai multe exemplare s -au găsit în Transilvania. De aici se poate trage concluzia că

26 Cf.Pr.prof. Vasile Gordon, Propovăduirea cuvântului – dimensiune esențială a slujirii preoțești , în „Teologie
și Viață”, An. 9, nr. 1 -6, 1999, pp. 161.
27 Clement Alexandrinul, Stromate , cap. 4.2, pp. 13. Apud.Conf.dr. Carmen Maria Bolocan, Principii di dactice
în opera lui Clement Alexandrinul , în „Teologie și Viață”, serie nouă, An. 19, nr. 5 -8, 2009, pp. 129.

17
Transilvania a fost mai avidă după predică, după „Cuvân t”, decât alte părți. Limba vechilor
cazanii era și limba națiunii și în acest mod rezistau influențelor străine și neortodoxe.
Didahiile Sfântului Ierarh Antim Ivireanu erau predici, înrudite de aproape cu cele ale
Sfântului Ioan Gură de Aur, mai ales p rin cuvintele moralizatoare28.
Pe la mijlocul secolului al XIX -lea, Filotei al Buzăului dădea ordin tuturor preoților
din eparhia sa să predice și chiar să -și scrie predicile și să le trimită la episcopie, pentru a se
convinge că se face ascultare. Ideea i -a venit și Mitropolitului Andrei Șaguna la Sibiu, dar ca
să fie mai sigur, a dat el însuși preoților o carte de predici ca să se poată documenta și inspira
în lucrarea de propovăduire29.
Nevoia de carte de învățătură, adică de predică, era permanentă și p resantă. Într -un fel
se vorbea pe timpul lui Varlaam al Moldovei, al lui Antim Ivireanul și al lui Lazăr Leon
Asachi. Așa era lumea lor, a fiecăruia dintre ei, cu alte mentalităși, cu alt limbaj, cu alte
preocupări, în alt context de cultură și civilizație . Cu greu s -ar mai potrivi astăzi ceea ce era
foarte nimerit atunci. Dar cu siguranță că nucleul teologic este același. Acesta rămâne mereu
valabil, dar îmbrăcămintea trebuie să fie cu totul alta. Credinciosul de azi, mai ales când e
trecut prin școli, mai vine și cu un bagaj nou de cunoștințe științifice, cu concepții formate din
lecturi filosofice, pe care și le alege dintr -o gamă destul de largă de școli, sisteme și curente,
prin care adesea creștinismul e doar unul din ele, atunci când este măcar atât. Predicatorul de
azi e chemat să vorbească unei alte lumi. Azi informațiile sunt multiple și mijloacele de
comunicare diverse iar credinciosul cu greu alege să asculte cuvântul de învățătură
propovăduit în Biserică. Dar Evangheliile au rămas, însă tâlcuirea lor trebuie să fie pe măsura
cerințelor credinciosului de azi. Odinioară, predicatorul trebuia să se coboare ca să se facă
înțeles. Trebuia să simplifice. Astăzi trebuie să se urce, să se amplifice, pentru a se situa la
nivelul credinciosului, chiar și în lumea satelor, unde tehnica modernă pătrunde din ce în ce
mai mult și o dată cu ea și ideile și mentalitățile moderne, și acolo predica trebuie reânnoită30.
Și preoții și credincioșii simt nevoia unei predici de „azi”. Predica de autor e un bun
personal a l cuiva, exprimă un om, un stil, o gândire care, când nu e a ta, sună artificial și
pierde cumva acolo unde ar trebui să câștige. Predica ar trebuie să fie comunicare personală
de la preot la ascultători. Să fie exegeza ta, interpretarea ta, convingerea ta , ca să convingă și
pe alții. Acumulările din documentarea, din lectura altor predici, să treacă prin mintea și
simțirea ta, să lucreze în tine și așa va lucra și în alții.

28 Cf.Mitropolitul Antonie Plămădeală, Preotul… , pp. 178.
29 Ibidem .
30 Ibidem .

18
Trecerea timpului n -a micșorat gradul de răspundere al propovăduitorilor.
Răspunde rea acrescut odată cu mutațiile multiple pe care omenirea le -a suferit.
„Predicatorii de astăzi trebuie să plece de la o anumită prezență sufletească a
ascultătorilor, sau de la ceea ce înțelegem prin actualitatea sufletească. Să nu nădăjduiască
niciodată că atenția ascultătorilor îi poate urmări în orice condiții, dacă au spus ceva de seamă.
Este iluzia cea mai frecventă. Atenția ascultătorilor nu poate să urmărească decât o dezvoltare
care pornește de la ceva actual, cunoscut, trăit și de înaltă valoare pentru ei”31.
Scriptura are astăzi nevoie să fie tâlcuită. Mai întâi citită corect, fără îndoială, dar și
tâlcuită, adusă la zi atât cât este cu putință, făcută relevantă pentru credinciosul de azi și
pentru lumea lui. Insuficiența informației biblice la f oarte mulți credincioși, lectura
superficială, fără îndrumător, îi face pe unii să ajungă la interpretări eronate, uneori de -a
dreptul nocive. Așa se explică alunecările spre alte lucrări, părăsirea Bisericii strămoșești,
ieșirea din comuniunea tradițional ă, ortodoxă și românească. Preotul trebuie să suplinească
prin predică, de fapt „să împlinească” și să completeze și lipsa de informație și greșita
interpretare a unor texte legate de căile și mijloacele mântuirii, dar și de viața socială. Într -un
fel, fie care predică e și o cateheză, adică o pregătire pentru viața de aici și pentru cea de
dincolo.
A fi bun preot înseamnă și a predica bine. E una din trăsăturile identității preotului
care își îndeplinește misiunea lui, a preotului care își onorează vocația .
După Înviere, în cele 40 de zile cât a mai stat cu ucenicii până la Înălțare, Mântuitorul
a recapitulat, cu intenții testamentare, pentru Sfinții Apostoli, întreaga Sa învățătură și le -a
fixat îndatoririle care le reveneau după ce El nu va mai fi cu ei. „Mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura”(Marcu 16, 15), le -a spus la urmă. Apostolii au
transmis această misiune urmașilor lor, ierarhiei bisericești, iar Biserica a reglementat
continuarea ei, succesiunea apostolică garantând transmiterea adevăratei credințe32.
„Propovăduirea Evangheliei” este, precum se vede din cuvintele de mai sus, sarcină
fixată direct de Mântuitorul Hristos. Episcopii, preoții și diaconii ca ajutători ai celor dintâi,
având toți instituire apostolică, din poruncă dumnezeiască, pe lângă celelalte îndatoriri ce li s –
au fixat, precum aceea de a fi iconomi ai Tainelor Bisericii, prin care sfințesc toate
evenimentele vieții creștine, au și îndatorirea expresă de a preda învățătura Mântuitorului și de
a o explica , în așa fel încât să clarifice, să lumineze și prin cuvânt, calea care duce la

31Pr.Prof.Dr. Sebastian Chilea, Considerații omiletice actuale , în „Ortodoxia”, An. 19, nr. 1, 1967, pp. 72.
32 Cf.Mitropolitul Antonie Plămădeală, Preotul… , pp. 179.

19
mântuire. Mântuitorul S -a întrupat ca să aducă de Sus „lumina cunoștinței” despre toate cele
de pe pământ și din cer, privitoare la mântuire33.
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradi ție cuprind întreaga Sa învățătură. Din cele mai vechi
timpuri, cărțile scrise despre cele spuse de El și despre faptele Lui, au fost citite în Biserici, i ar
cele nescrise au fost transmise tot prin biserică, din om în om, din generație în generație,
stato rnicindu -se astfel și acestea în practici și învățături care au completat pe cele scrise.
Acestea toate își au izvorul în învățătura scrisă. Nu o adaugă și nu o completează, ci o explică
și o clarifică34.
De explicații și de clarificări s -a simțit nevoia d intotdeauna. Mântuitorul și Apostolii
au sintetizat și au condensat în cuvinte puține ceea ce conținea multă substanță. Dacă s -ar fi
reținut absolut totul, cu toate explicațiile, Sfânta Scriptură ar fi fost o carte greoaie, prea mare ,
care ar fi cerut timp prea mult pentru a scoate din ea ceea ce îi trebuie unui om pentru
orientare în viața creștină. Cei care au făcut însemnările – sub inspirația Sfântului Duh – au
știut să reducă totul la minimul necesar, să ne dea o carte accesibilă, scurtă și totuși comp letă.
Iată de ce, de la început s -a simțit nevoia „tâlcuirilor”, adică nevoia predicii. Dacă
evangheliștii au expus faptele și învățăturile Domnului mai întâi verbal și apoi în scris, autorii
Epistolelor au fost de fapt primii tâlcuitori, uneori chi ar înaintea apariției textelor scrise ale
Evangheliilor, cum au fost epistolele pauline. Și după ei, Sfinții Părinți și toți cei care au
continuat propovăduirea, au făcut tot operă de comentatori. Sfântul Ioan Gură de Aur a
ridicat tâlcuirea la rang de ne cesitate absolută, cu atât mai mult cu cât Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție trebuiau să devină și îndreptare morală în viața oamenilor și a societății35.
Din cele mai vechi timpuri până azi, învățăturile Mântuitorului Hristos au fost citite în
Bisericil e noastre și preoții le -au tâlcuit, fiecare după priceperea lui. Pentru a sta în ajutorul
preoților, în această privință, de timpuriu oameni mai învățați și episcopi cu răspundere
pastorală mai pronunțată au căutat să -și facă publice modurile lor de interp retare a Sfintei
Scripturi. Printre cei dintâi și cei mai importanți, în limba română, trebuie numit învățatul
diacon Coresi care a tipărit la Brașov „Tâlcul Evangheliilor” în mai multe rânduri (1564,
1567).
Vorbirea liberă nu poate întotdeauna urma canoa nele retoricii, atât sub raportul
succesiunii ideilor, cât și sub raportul modului lor de prezentare. Însă mai lucrătoare este o
predică liberă, decât una citită.

33Ibidem .
34 Ibidem .
35 Ibidem .

20
Dacă în vorbirea obișnuită cuvintele nu pot fi întrebuințate la întâmplare, în predică
grija rostirii trebuie să fie maximă. Pentru a nu greși, propovăduitorii vor urma Modelului
suprem – Învățătorul Iisus Hristos – atât în limbaj cât și în conținut, așa cum au făcut Sfinții
Apostoli36.
Una din problemele esențiale cu rivire la eficiența predici i este aflarea modalităților
optime de comunicare a mesajului propus. Cu alte cuvinte, este necesară o grijă specială
pentru adaptare, limbaj, gestică ș.a., întrucât putere de convingere nu are numai mesajul
omiletic, în sine, ci și forma în care este prez entat37.
Cuvântul poate zidi, poate apropia pe ascultători de Dumnezeu, dar, prost întrebuințat,
poate să -i îndepărteze. Părintele Dumitru Stăniloae remarca puterea de influențare a
cuvântului, în rău sau în bine, după felul cum este întrebuințat: „Cuvântu l zidește, dar poate și
dărâma, deoarece prin cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora”38.
Predicatorul trebuie să treacă prin fazele de meditație asupra temei. Fiecare predică
trebuie să fie gândită înainte de a fi rostită. Ideile ei trebui e să fie fixate în minte, în timpul
pregătirii. Nu se poate predica la întâmplare, pe idei care vin în timpul vorbirii. Mai vin și din
acestea, dar scheletul predicii trebuie bine fixat înainte, din vreme, în minte. Odată avute
ideile, e ușor să îți improv izezi pe loc, în funcție de percepția pe care o ai privindu -ți
ascultătorii, dacă mai au sau nu nevoie de explicații suplimentare, de insistență asupra unui
detaliu, cum ar fi de exemplu o parabolă39.
Predicile trebuie să fie accesibile și credincioșilor f ără prea mare cultură teologică.
Trebuie să ținem seama de cei aproape cincizeci de ani de cultură atee de sub regimul
comunist. Lipsa de cultură teologică a auditoriului să nu fie un pretext pentru preot de a
predica fără conținut și fără logică. Să urcăm auditoriul, mai degrabă decât să ne coborâm noi
predicatorii. Credincioșii au capacitatea unei recuperări rapide din întunericul prin care au
trecut. Predicile rostite și închegate în fața ascultătorilor, trebuie orientate pe loc, după
capacitatea de rece ptare a celor pe care predicatorul îi are în față, după semnele lor de
oboseală sau neoboseală, după interesul sau indiferența care li se citea pe chipuri.
Predica trebuie să fie scurtă sau lungă? Predica scurtă să fie pe măsura scurtimii
interesului pen tru ea. În vremea noastră, mai ales în Occident, zece minute e tot ce se poate
răbda. În felul acesta predica a devenit la ei o simplă formalitate, un element obligatoriu de
cult.

36Cf. Pr.prof. Vasile Gordon, op.cit. , pp. 165.
37 Ibidem , pp. 172.
38 Pr.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omul ui, Editura Omniscop, Craiova, 1993, pp. 219.
39 Pr.prof. Vasile Gordon, op.cit. , pp. 166.

21
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea mult. Sunt unii preoți care, când încep să vorbească,
lumea iese din Biserică! Fie că nu au dicție, fie că nu au conținut, fie că le încurcă mai rău
decât n -ar spune nimic, unii preoți nu sunt ascultați. E trist. E trist însă pentru preot, nu atât
pentru credincioșii ascultători.
Predicile trebui e să fie mici tratate teologice despre adevărurile fundamentale de
credință, mici catehisme care să -i ajute pe ascultători să se înarmeze și cu argumente pentru
apărarea credinței lor ortodoxe, în fața celor care ar încerca să -i ademenească spre alte
credi nțe și grupuri sectare. Din predici, de câte ori e posibil, să nu lipsească exemplificările de
bună calitate. Și Mântuitorul vorbea în pilde și parabole. Parabola are audiență la ascultători.
Istorioarele fixează mai bine învățătura. Ele sunt fapte de viaț ă și acestea se înțeleg mai ușor
decât teoriile. Metoda a fost folosită întotdeauna și de Mântuitorul Hristos. Unii ascultă
textele biblice din rutină. Înțeleg toate cuvintele dar, luate împreună, cuvintele nu le spun
nimic. Netâlcuite, sunt ca niște formu le sacre, într -o limbă străină, pe care le respectă dar nu
le înțeleg40.
Putem în predică să apelăm și la unii autori mai moderni și la unii oameni de știință.
Mai ales în fața intelectualilor acest apel e întotdeauna necesar.
Preoții ar trebui să învețe că așa cum oratorii laici caută mereu să -și îmbunătățească
mijloacele din care să -și alcătuiască discursurile, tot așa și ei ar trebui să se preocupe de
lărgirea continuă a ariei de îmbogățire a argumentelor, a metodei și stilului de întocmire a
predicilo r. S-a stat prea mult la nivelul cazaniei. Aceasta și -a avut rostul multă vreme. Îl mai
are încă, dar a devenit un fel de text sacru care nu mai este pe măsura tuturor nevoilor de
înțelegere a Scripturii de către credincioșii vremurilor noastre. Preotul tr ebuie să fie la curent
cu vremea sa, cu civilizația și cultura, cu operele literare, artistice, cu poezia și filosofia, cu
știința din toate domeniile și numai în contestul lor să -și plaseze explicarea Evangheliei, fără
teama că aceasta ar fi anacronică și că el vorbește despre lucruri pe care nu le poate în faptă
arăta. Să știe spre ce se îndreaptă interesul credincioșilor, ca să răspundă acestui interes, nu
prin predici abstracte, despre lucruri asupra cărora credincioșii nu sunt informați și nu au
mijloa cele de a le înțelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul intereselor oamenilor
și ale culturii din vremea noastră și a capacității oamenilor de înțelegere41.
Sfântul Ioan Gură de Aur este acela care, prin excelență, a fost un mânuitor ne ântrecut
al cuvântului și un îndrumător pastoral. Așadar de la doctrină, la faptă și la propovăduire,
trebuie asimilate ca un întreg de preot, care trebuie să fie și învățător despre Dumnezeu, și

40Cf.Mitropolitul Antonie Plămădeală, Preotul… , pp. 180.
41 Ibidem .

22
învățător despre raporturile dintre oameni, și care trebuie să fie și propovăduitor al Cuvântului
și îndrumător pastoral și părinte duhovnicesc.
Tratatul despre Preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne actual, în litera și în
spiritul lui, pentru toate veacurile, pentru că el se ocupă de cele care nu se schim bă și care nu
au nevoie de schimbare.
Spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Istețimea, cu cât o folosești mai mult, cu atât
crește”42. Preotul, în viziunea Sfântului Ioan, trebuie să fie plin de dragoste. Se va cunoaște că
este ucenicul lui Hristos, dacă va avea dragoste, nu dacă va face minuni. „Întru aceasta vor
cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”(Ioan 13, 35),
căci dragostea e mai mare decât harismele. „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de
înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Unuia faceri de minuni, iar
altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tâlcuirea
limbilor”(I Corinteni 12, 8, 10). Căci după acest „Tratat” și, evident, în lumina Sfin tei
Scripturi, puterea a fost dată de Dumnezeu Fiului „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata
a dat -o Fiului”(Ioan 5, 22).
Mereu Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează ceea ce de fapt e însăși esența preoției: o
slujire pentru alții. Preotul slujește în primul rând lui Dumnezeu, în sensul că propovăduiește
poruncile Sale, afirmă existența, puterea și iubirea Sa, slăvește și laudă măreția Lui, învață că
El este criteriul unic și sigur al moralei și Cel care dispune de destinul nostru veșnic. Cel la
care vom merge după moarte, Cel care judecă. Dar în același timp, preotul îi slujește și pe
credincioși, pentru că îi pregătește pentru toate acestea, pentru întâlnirea cu Dumnezeu. El le
întărește puterile și îi învață cum să -și pregătească aici destinul de d incolo. Dacă nu -i învață
cum trebuie, e responsabil pentru destinul lor. Sau poate fi pedepsit el în locul lor, dacă au
greșit pentru că nu i -a îndrumat el pe calea cea bună.
Sfântul Ioan atrage atenția asupra luptei preoților cu ereticii, cu sectanții vr emii. Parcă
ar descrie unele situații din vremea noastră. „Mare este primejdia în lupta cu acești eretici!
Îngustă și anevoioasă este calea și mărginită de o parte și de alta de prăpăstii adânci. Frica nu
este mică. Te temi ca nu cumva lovind pe unul, să f ii rănit de celălalt”43.

42Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoție, cap. VI, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 37.
43 Ibidem., pp. 103.

23
Două mijloace indică Sfântul Ioan Hrisostom, în această luptă: predica și exemplul
vieții personale, adică predica vieții. „Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat
să se folosească de predică”44.
Pentru aceasta trebuie să fie foarte bine pregătit. „Fiți gata totdeauna să răspundeți
oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră”(I Petru 13, 15). Dar mai ales, prin purtările
lor trebuie să vorbească preoții. „Mulțimea păstoriților se uită la purtările conducător ilor lor
ca la un model și caută să se asemene în purtări cu ei” (cf. Înțelepciunii lui Isus Sirah 10, 2).
După cum este judecătorul poporului, așa sunt și slujitorii lui și cum este mai -marele cetății,
așa sunt toți cei ce locuiesc în ea”45.

II.2. Oper a omiletică a Mitropolitului Antonie Plămădeală

Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost un ierarh model, convins că arhiereul deține și
exercită în Biserica lui Hristos întreaga putere bisericească, concretizată în cele trei slujiri:
învățătorească, sfin țitoare și conducătoare, pe care Mântuitorul Însuși le -a deținut și le -a făcut
lucrătoare în timpul activității Sale pe pământ. A fost un adevărat arhipăstor înzestrat cu
puterea de a învăța, de a sfinți și a conduce. A fost un mare cunoscător al bogăției de
învățătură și înțelepciune a Sfintei Scripturi, al tainelor teologiei, al frumuseții de gândire
patristică și filocalică, bazată pe tezaurul inepuizabil al descoperirii dumnezeiești, și al culturi i
și spiritualității ortodoxe în general46. La aceasta a a dăugat bogăția de cugetare pe care cultura
profană, națională și universală, o oferă celui iubitor de cunoaștere și de desăvârșire. Cu o
pregătire teologică de excepție și cu o bază solidă de cultură profană, a putut să fie un
adevărat propovăduitor al Cuv ântului lui Dumnezeu și al învățăturii Bisericii47. Cu talent
oratoric deosebit, cu un stil aparte, care îl deosebea de ceilalți vorbitori, cu fraze și propoziții
scurte și logic închegate, Mitropolitul Antonie a vorbit întotdeauna cuceritor, aducând de
fiecare dată, în cuvântările, conferințele și predicele sale, o noutate și o interpretare
interesantă, păstrându -se mereu în făgașul tradițional al gândirii patristice, sprijinindu -se

44 Ibidem, pp. 104.
45Ibidem, pp. 105.
46 Pr.prof.dr. Nicolae D.Necula, op.cit. , pp. 16.
47 Ibidem .

24
pemărturiile oamenilor de știință și cultură de notorietate, dovedind astf el o cultură
enciclopedică48.
La cununa de calități prin care a excelat Mitropolitul Antonie se adaugă și cea de mare
cărturar, om de cultură și scriitor de teologie. Mitropolitul Antonie și -a format o temeinică
cultură laică, dublată de cea teologică, îmb ogățind patrimoniul cultural teologic românesc cu
studii și cărți de mare valoare. Este o literatură care reflectă preocupări serioase și o gândire
profundă, claritate de minte, temeinicie, exprimare limpede, stil literar deosebit,
inconfundabil. Mitropoli tul Antonie nu a scris să umple paginile și să înmulțească volumele,
ci din nevoia de a face înțeleasă istoria culturii teologice românești, spiritualitatea ortodoxă și
problemele dogmatice și exegetice greu de înțeles. Pornind de la studiile elaborate în anii de
tinerețe și culminând cu numeroasele cărți, pe care le -a dat tiparului până în ultima clipă a
vieții, Mitropolitul Antonie a gândit și a scris pentru teologia românească. Cele 32 de cărți și
peste 400 de studii sunt mărturie a activității sale ști ințifice și cărturărești. Puțini teologi se pot
mândri cu o operă așa de bogată, variată în conținut, de mare importanță istorică, dogmatică,
morală și ecumenică49.
Bibliografia lucrărilor sale a fost întocmită de Paul Brusanowski50. Din lucrările sale
enumă răm:

II.2.1. Lucrări în volum:

 Trei ceasuri în iad , roman, Editura Eminescu, București, 1970 (ed. a II -a, 1993, 303 p.
și ed. a III -a, 1995, 303 p.).
 Tri ceasa v ada , traducerea romanului Trei ceasuri în iad în limba bulgară, ed.
Narodnaia Cultura, Sofi a, 1972.
 Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în teologia contemporană .
București, 1972, 344 p. (și în ST, an. XXIV, 1972, nr. 5 -8, 325 -625).
 Bizanț – Constantinopol – Istambul , București, 1974 (de asemenea în BOR, an. XCII,
1974, nr . 9-10, p. 1087 -1164 și în „Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”,
1975, p. 35).
 Hans Küng si declarația „Mysterium Ecclesiae , București, 1974, 67 p. (și în
„Ortodoxia”, an XXVI, 1974, nr. 1, p. 5 -69).

48 Ibidem .
49 Ibidem , pp. 2 2.
50Cf. Paul Brusanovski, Coordonate…. , pp. 68.

25
 Clerici ortodocși, ctitori de limbă și cultură românească , București, 1977, 69 p.
 Biblia de la București. Cine a făcut traducerea , București, 1978 (și în „Biserica
Ortodoxă Română”, an XCVI, 1978, nr. 9 -10, p. 1004 -1018).
 Un episod important din lupta pentru limba română , București, 1978, 50 p. (și în
„Ortodoxia”, an XXX, 1978, nr. 3, p. 417 -464).
 Ca toți să fie una , București, 1979, 596 p.
 Biserica Ortodoxă Română, în trecut și astăzi , București, 1979 (în limba română,
engleză și franceză).
 Dascăli de cuget și simțire românească , București, 1981, 547 p.
 Nume și fapte în istoria culturii românești , București, 1983, 120 p.
 Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților – sub îndrumarea…, Buzău, 1983, vol. I
420 p.; vol. II, 412 p.
 Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă , Sibiu, 1983, 410 p.
 Vocație și misiune creștină în vremea noastră , Sibiu, 1984, 462 p.
 Pagini dintr -o arhivă inedită. Documente literare . Ediție îngrijită, studiu introductiv și
note de…, ed. Minerva, București, 1984, XLVII + 435 p.
 Prima traducere a manualului lui Epictet în românește , Sibiu, 1984 (și în „Mitropolia
Ardealului”, an XXIX 1984, nr. 9 -10, p. 595 -662).
 Lazăr Leon Asachi în cultura românească , Sibiu, 1985, 524 p.
 Biserica slujitoare , Sibiu, 1986, 325 p. (ediție prescurtată).
 Lupta împotriva deznaționalizării român ilor din Transilvania în timpul dualismului
austro -ungar, în vremea lui Miron Romanul (1874 -1889), după acte, documente și
corespondențe inedite , Sibiu, 1986, 358 p.
 Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro -ungar (1867 -1918),
după doc umente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea , Sibiu, 1986,
546 p.
 Biserica Ortodoxă Română . Monografie album, coordonată de…, București, 1987
 Contribuții istorice privind perioada 1918 -1939. Elie Miron Cristea. Documente
corespondență , Sibiu, 1987, 484 p.
 Unitate, romanitate, continuitate, (pornind de la un izvor narativ din 1666) , Sibiu,
1988, 303 p. + ilustrații și hărți.
 Calendar de inimă românească , Sibiu, 1988.
 Alte file de calendar de inimă românească , Sibiu, 1988.

26
 Tâlcuri noi la text e vechi . Predici, Sibiu, 1989, 479p.
 Cuvinte la zile mari , Sibiu, 1989, 365 p.
 Preotul in Biserică, în lume, acasă , Sibiu, 1994.
 Gânduri la frumuseți albe , Vol. 1-5, Sibiu, 2004.
 Elie Miron Cristea – Corespondență , Sibiu, 2005.
 Visarion Puiu – Coresponde nță, Sibiu, 2005.
 Visarion Puiu – Documente, Sibiu, 2005.

În al doilea rând, faptul că în diferitele slujiri pe care le -a îndeplinit, ca vicar
patriarhal, Episcop al Buzăului și Mitropolit al Ardealului, acesta a fost sprijinitor promotor
frecvent al Î nvățământului teologic românesc. Pentru o perioadă de timp a fost chiar
nemijlocit implicat în învățământul teologic universitar, ca rector al Institutului Teologic
Universtar din București. Ceea ce altădată a făcut Mitropolitul Nicolae Bălan pentru
Academ ia andreiană, a făcut Mitropolitul Antonie pentru întreg învățământul românesc51.
Studiile prezentate aici se constituie într -o ofrandă de pomenire și de recunoștință. Ele nu
epuizează prezentarea operei din domeniul „Cuvântări”, ci numai punctează principa lele
aspecte52.
Voi puncta câteva în rândurile care urmează:

II.2.2. Conferințe publice și care sunt în număr de 5653:

– Viața religioasă în România și Viața duhovnicească în mănăstirile din România , conferințe
ținute la mănăstirea Chevetogne, Belgia, în aprilie 1969;
– Spiritualitatea și monahismul ortodox , în cadrul Conferinței de vară a Societății Sfântul Ioan
Hrisostom, Londra, 22 iunie 1969;
– Reânnoiri în monahismul contemporan românesc , ca invitat al Rectorului Colegiului Mayor
Oriental, Salamanca, 20 februarie 1970;
– Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare , în cadrul Simpozionului Panortodox
organizat de Biserica Greciei cu ocazia împlinirii a 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile
cel Mare, Atena, 14 -18 octombrie 1979;

51Pr.prof.dr. Nicolae D. Necula, op.cit ., pp. 21.
52 Cf. Paul Brusanowski, Bibliografia Mitropolitului Antonie Plămădeală, în „Studii Teologice” , seria a III -a, an
I, nr. 4, 2005, pp. 5.
53Ibidem , pp. 6.

27
– Avram Iancu al Transilvaniei și al tuturor românilor , cuvânt rostit la comemorarea de la
Țebea, 15 septembrie 1991;
– Biserica și grija față de copii , referat susținut la Simpozionul cu tema „Copilul, ființă
binecuvântată”, oragnizat de UNICEF, la Baia Mare, 30 aprili e 1992;
– Bolnițele mănăstirești în istoria Bisericii pentru bolnavi. Câteva scurte precizări , în
„Telegraful Român”, an. 140, 1992, nr. 23 -24, pp. 1 -2. Comunicare la Simpozionul „Șapte
sute de ani de la prima atestare documentară a Spitalului din Sibiu, 1 292-1992”, din 12 iunie
1992, Sibiu, organizat de Asociația Medicală Română și Universitatea Sibiu;
– Clerici creatori de cultură și spiritualitate, încrucișându -se la podurile Prutului , în
„Telegraful Român”, an. 141, 1993, nr. 13 -14, pp. 1 -2 și nr. 15 -16, pp. 2 -3. Comunicare la
Simpozionul „Cultură și spiritualitate românească de -a lungul veacurilor, în Basarabia”, 4
decembrie 1992, Chișinău;
– Pașii Luceafărului , în „Telegraful Român”, an. 141, 1993, nr. 21 -22, pp. 1 -2 și nr. 23 -24,
pp. 1 -2. Conferință s usținută în data de 17 ianuarie 1993, în Casa de Cultură a orașului
Brașov, cu prilejul dezvelirii unei plăci comemorative, pe locul unde a poposit Eminescu în
trecere prin acest oraș.
– Nu suntem singuri. Tatăl nostru , în „Telegraful Român”, an. 141, 199 4, nr. 27 -30, pp. 1 -2 și
nr. 31 -34, pp. 1 -23. Conferință susținută în Casa Sindicatelor din Alba Iulia, în fața tineretului
ortodox, în seara zilei de 31 martie 1994;
– De te voi uita Basarabie, uitată să fie dreapta mea! , în „Telegraful Român”, an. 142, 1 995,
nr. 41 -44, pp. 5. Cuvânt la Congresul refugiaților, Iași, 30 iunie 1995;
– Biserica și Dictatul de la Viena , în „Telegraful Român”, an. 142, 1995, nr. 33 -36, pp. 1 -2.
Comunicare la Simpozionul Național „România în vara anului 1940, sub impactul politi cii de
forță”, desfășurat în București la Palatul Parlamentului, 30 august 1995, sub egida Academiei
Române, a Ministerelor Afacerilor Externe și Apărării Naționale;

II.2.3. Conferințe și luări de cuvânt la întrunirile ecumenice, acestea fiind în
număr de 2454:

– Biserica din România azi , în cadrul Societății Ecumenice „Amitie”, Londra, 2 iunie 1970;

54Ibidem, pp. 7.

28
– Sărăcia, experiență ortodoxă. Castitatea, experiență ortodoxă? Ascultarea, experiență
ortodoxă? , în cadrul Sesiunii ecumenice cu tema „Semnificația vieții monahale în lumea de
azi”, Mănăstirea protestantă Grandchamp (lângă Neuchatel), Elveția, 15 -20 august, 1970;
– Tradiția și instituția în viața monahală și Tradiția spirituală în Est și Vest , în cadrul
Simpozionului de spiritualitate creștină dintre ortodo cși, angligani și romano -catolici
(cirstercieni), organizat din inițiativa arhiepiscopului de Canterbury, Michael Ramsei, Londra,
26 august 1 septembrie 1973;
– Evenimente importante în viața Patriei și a Bisericii Ortodoxe Române , în „Mitropolia
Ardealulu i”, an. 32, 1987, nr. 1, pp. 113 -119. Cuvânt la deschiderea celei de -a 48 a Conferințe
teologice interconfesionale de la Sibiu, 2 -3 decembrie 1986;
– Confesiunile din Transilvania în trecut și astăzi , în „Mitropolia Ardealului”, an. 32, 1987,
nr. 4, pp. 7 -16. Expunere lărgită la Conferința interconfesională de la Institutul Protestant
Unic din Cluj -Napoca (mai 1987) a articolului publicat în „Tefegraful Român”, nr. 13 -14, din
1 aprilie 1987, sub titlul Transilvania, adevăruri din trecut – adevăruri de azi ”;
– O nouă ordine morală internațională , în „Telegraful Român”, an. 131, 1983, nr. 15 -16, pp.
1-2. Intervenție verbală la Masa Rotundă: „Consecințele economice și morale ale înghețării
producerii de arme nucleare”, Moscova, 7 -9 martie 1983 (după înregistrar e). Au participat
delegați din peste 20 de țări din totate continentele, reprezentanți ai religiilor și experți în
probleme economice și sociale;
– Lumină lină , în „Telegraful Român”, an. 141, 1993, nr. 1 -4, pp. 7. Meditație rostită în
Capela Universității din Salzburg, Austria, la 15 noiembrie 1992;

II.2.4. Cuvântări pastorale și care sunt în număr de 2055:

– Preotul în fața lui Hristos, în fața propriei conștiințe și în fața lumii , în „Îndumător
Bisericesc” Sibiu, an. 131, 1983, pp. 13 -28. Cuvântare nes crisă, înregistrată la deschiderea
festivă a cursurilor Institutului Teologic Universitar Sibiu, 26 noiembrie 1982;
– Continuitate și reînnoire , în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, an. 135, 1987, pp. 36 -44.
Cuvânt rostit la deschiderea lucrărilor Adunării e parhiale a Arhiepiscopiei Sibiului, 30
noiembrie 1986;
– Să rămânem credincioși vocației preoțești și dreptei noastre credințe , în „Îndrumător
Bisericesc”, Sibiu, an. 139, 1991, pp. 132 -141;

55 Ibidem , pp. 8.

29
– Omul lui Dumnezeu , în „Telegraful Român”, an. 140, 1992, nr. 41 -42, pp. 1 -2. Cuvânt
pastoral la instalarea noului episcop al Oradei. Dr. Ioan Mihălțan, în catedrala de la Oradea, la
25 octombrie 1992;
– Păstorul cel bun , în „Telegraful Român”, nr. 7 -10, 1993, pp. 1, 3. Cuvântare la hirotonia și
instalarea Înaltpreasfi nțitului Bartolomeu, ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului,
în Catedrala din Cluj -Napoca, la 7 februarie 1993.

II.2.5. Cuvântări festive ce sunt în număr de 2056:

– Cuvântul studențimii române rostit de Dl. Leonida Plămădeală , în „Renașterea” , Cluj, an.
37, nr. 27 -28, din 15 iulie 1949, pp. 4.;
– Cuvântul de mulțumire al ÎPS Antonie, cu ocazia prezentării sale de către patriarhul
Justinian preoțimii din capitală, 1 ianuarie 1971 , în „Biserica Ortodoxă Română”, an. 89,
1971, nr. 1 -2, pp. 44 -45;
– Autocefalia în „Telegraful Român”, an. 133, 1985, nr. 19 -20, pp. 1 -2. Cuvânt rostit la
București cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române;
– Omagiu în culori de cuvinte alese. Omagiu la împlinirea vârstei de 75 de ani a Prea
Fericitului Patriarh Iustin , în „Biserica Ortodoxă Română”, an. 103, 1985, nr. 3 -4, pp. 178 –
181;
– Cuvântare la alegerea Patriarhului Teoctist , în „Biserica Ortodoxă Română”, an. 104, 1986,
nr. 11 -12, pp. 101 -102;
– Mărturii și îndemnuri la un popas pe drumul pastoral de la Sibiu , în „Mitropolia
Ardealului”, an. 32, 1987, nr. 2, pp. 31 -36. Cuvântare ținută în ziua de 7 februarie 1987 cu
ocazia împlinirii a 5 ani de arhipăstorire la Sibiu;
– Noi, pietrele , în „Telegraful Român”, a n. 139, 1991, nr. 33 -36, pp. 2 și 4. Cuvânt rostit la
festivitatea publică organizată în orașul Sf. Gheorghe cu prilejul împlinirii a 47 de ani de la
eliberarea orașului și începutul eliberării Transilvaniei de Nord, în septembrie 1944;
– Om pentru Biseric ă și pentru țară, la Oradea , în „Telegraful Român”, an. 140, 1992, nr. 37 –
38, pp. 3. Cuvânt rostit în fața Colegiului electoral în sala Sf. Sinod din București, înainte de
alegerea noului Episcop al Oradei, în ziua de 24 septembrie 1992;

56 Ibidem , pp. 8.

30
– Începutul cel bu n, în „Telegraful Român”, an. 141, 1993, nr. 7 -10, pp. 1 și 7. Cuvântare
rostită în data de 7 februarie 1993, în Catedrala ortodoxă din Cluj -Napoca, cu ocazia
hirotonirii și instalării Arhimandritului Valeriu Anania ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului
și Clujului;
– Solie din orașul Sfântului Constantin cel Mare în „Revista Teologică”, an. 3 (75), nr. 3, pp.
71-73 și în „Telegraful Român”, an. 141, 1993, nr. 33 -36, pp. 1 -2. Cuvânt de întâmpinare în
catedrala din Sibiu a Sanctității Sale, Patriarhul Ecumen ic Bartolomeu I al
Constantinopolului, 14 august 1993;
– Viitori stâlpi ai societății românești , în „Telegraful Român”, an. 142, 1995, nr. 37 -40, pp. 5.
Cuvânt la deschiderea anului școlar 1995 -1996 la Școala normală și la Seminarul Teologic din
Brașov;

II.2.6. Cuvântări funebre, care sunt în număr de 1157:

– Cuvântare rostită la funeraliile Patriarhului Justin Moisescu în Catedrala Patriarhală din
București, în data de 3 august 1986 , în „Telegraful Român”, an. 134, nr. 29 -30, pp. 1 -2;
– A plecat și Cons tantin Noica , în „Telegraful Român”, an. 135, 1987, nr. 45 -46 și 47 -48, pp.
7-8. Cuvântare ținută la înmormântarea lui Constantin Noica, la Schitul Păltiniș, în data de 6
decembrie 1987;
– Jeuva – loc simbol al dăinuirii noastre istorice și al frumosului r omânesc , în „Telegraful
Român”, an. 139, 1991, nr. 29 -32, pp. 2. Cuvânt rostit în ziua de duminică 28 iulie 1991, în
comuna Jina, județul Sibiu, la sfințirea Crucii și a mesei de pomenire a eroilor din cel de -al
doilea război mondial.;
– S-a făcut dreptate ! Episcopul Dr. Nicolae Popovici s -a întors întru ale sale , în „Revista
Teologică”, an 2 (74), 1992, nr. 3, pp. 64 -71 și în „Telegraful Român”, an. 140, 1992, nr. 31 –
34, p. 4. Cuvânt la reînhumarea în catedrala din Oradea a osemintelor Episcopului Nicolae
Popovici († 1960);
– S-a stins în zori o lumânare de ceară curată , în „Telegraful Român”, an. 140, 1992, nr. 43 –
44, pp. 1 -2. Cuvânt la înmormântarea Înaltpreasfințitului Dr.h.c. Teofil Herineanu,
Arhiepiscopul Vadului, Felecului și Clujului, în Catedrala din Cluj -Napoca, la 6 noiembrie
1992;

57 Ibidem , pp. 9.

31
– Monumentul de la Mănăstirea Brâncoveanu al eroilor rezistenței anticomuniste , în
„Telegraful Român”, an. 142, 1995, nr. 47 -48, pp. 3 -4. Cuvânt de pomenire a luptătorilor
martiri din Munții Făgărașului împotriva comun ismului – Mănăstirea Brâncoveanu, 29
octombrie 1995.

II.2.7. Predici, acestea fiind în număr de 8658:

– Dispută la nivel înalt în Pustia Quarantaniei , în „Telegraful Român”, an. 131, 1983, nr. 33 –
36, pp. 1 -2.;
– Capcanele smereniei , în „Telegraful Român” , an. 136, 1988, nr. 41 -42, pp. 1 -2 (seria
„Cuvinte duhovnicești”);
– Despre rugăciune , în „Telegraful Român”, an. 137, 1989, nr. 5 -6, pp. 1 -2 (seria „Cuvinte
duhovnicești”);
– Ascultare și libertate în viața monahală , în „Telegraful Român”, an. 137, 1989, nr. 21 -22 și
23-24, pp. 1 și 6 (idem);
– Smerenia fratelui Eularie , în „Telegraful Român”, an. 138, 1990, nr. 33 -34, pp. 1 -2 (idem);
– Osteneala folositoare – osteneala nefolositoare , în „Telegraful Român”, an. 138, 1990, nr.
43-44, pp. 1 -2 (idem);
– Când judecăm aproapele, pe noi ne judecăm , în „Telegraful Român”, an. 140, 1992, pp. 1 -2
(idem);
– Din întâmplare nu poate rezulta nici măcar o linie dreaptă , în „Telegraful Român”, an. 142,
1995, nr. 25 -28, pp. 1 și 7. Predică rostită la Sfânta Liturghie din data de 4 iunie 1995, la
Oradea;
– Adolescența și problemele ei , în „Telegraful Român”, an. 144, 1996, nr. 33 -36, pp. 1 -2;
– Ecumenismul la sfârșit de veac și de mileniu , în „Telegraful Român”, an. 145, 1997, nr. 9 –
10, pp. 1;
– Toți vom învia , în „Telegraf ul Român”, an. 145, 1997, nr. 15 -16, pp. 1 -2;
– Duminica Ortodoxiei , în „Telegraful Român”, an. 146, 1998, nr. 7 -10, pp. 1 -2;
– Popasuri duhovnicești în săptămâna a V -a din Post , în „Telegraful Român”, an. 146, 1998,
nr. 13 -14, pp. 1 -3;
– Ziua Învierii – ziua speranței , în „Telegraful Român”, an. 146, 1998, nr. 17 -18, pp. 1 -2;
– Maica Domnului – Maica Vieții , în „Telegraful Român”, an. 147, 1999, nr. 47 -48, pp. 1 -3;

58Ibidem , pp. 9.

32
– Nașterea Domnului , în „Telegraful Român”, an. 148, 2000, nr. 47 -48, pp. 1 -2;
– Câteva trăs ături specifice ale spiritualității românești , în „Telegraful Român”, nr. 148,
2000, nr. 41 -44, pp. 1 -5;
– Sfânta Tradiție , în „Telegraful Român”, an. 148, 2000, nr. 23 -26, pp. 1 -8;
– Hristos a înviat , în „Telegraful Român”, an. 148, 2000, nr. 15 -18, pp. 1 ;
– Viață și Înviere , în „Telegraful Român”, an. 149, 2001, nr. 15 -16, pp. 1 -2;
– Praznicul Rusaliilor – taina întemeierii Bisericii celei una , în „Telegraful Român”, an. 149,
2001, nr. 21 -24, pp. 1 -2;
– La cumpăna dintre milenii , în „Telegraful Român”, an. 149, 2001, nr. 1 -4, pp. 1;
– Nașterea Domnului – Praznicul Familiei , în „Telegraful Român”, an. 150, 2002, nr. 47 -48,
pp. 1 -2;
– Fericiți cei milostivi , în „Telegraful Român”, an. 150, 2002, nr. 43 -46, pp. 1 -2;
– Paștile: bucurie și speranță , în „Te legraful Român”, an. 150, 2002, nr. 17 -18, pp. 1 -2;
– Amvon de propovăduire a dreptei credințe , în „Telegraful Român”, an. 151, 2003, nr. 1 -4,
pp. 1;
– Datoria de a răspunde nevoilor Bisericii și societății , în „Telegraful Român”, an. 151,
2003, nr. 33 -36, pp. 1 -2;
– Hristos e cu noi , în „Telegraful Român”, an. 152, 2004, nr. 13 -16, pp. 1 -2;
– Gând bun la început de an , în „Telegraful Român”, an. 152, 2004, nr. 1 -4, pp. 1;
– La Putna în Țara de Sus a Moldovei , în „Telegraful Român”, an. 152, 2004, nr. 2 5-28, pp.
1;
– Violența în relațiile interumane – păcat împotriva Duhului Sfânt , în „Telegraful Român”,
an. 153, 2005, nr. 19 -20, pp. 1 -3.

Fără nici o îndoială această sumară trecere în revistă a subpunctelor de mai sus scoate
în evidență nu atât cuvânt ările publicate cât mai ales fructificarea și cultivarea calității de
orator, „dar”, pe care Mitropolitul Antonie nu l -a folosit superficial. Și să nu uităm
bibliografia care punctează celelalte calități ale Înaltpreasfinției Sale nu este deloc de neglijat .
Cel dintâi sistem de învățământ de durată la români a fost „învățământul oral prin
predică, în Biserică”59. Cei care erau aleși vlădici, se cerea ca în primul rând să fie predicatori.
Petru Voievod, domnul Moldovei, într -un Hrisov din 1 mai 1384, defineș te de asemenea rolul
preoților ca predicatori60.

59 Diac. Dr. Gheorghe Comșa, Istoria predicii la români, Tip. Cărților Bisericești, București, 1921, pp. 31.
60 Ibidem, pp. 32 -37.

33
Primul mare orator bisericesc în limba română este socotit Mitropolitul Antim
Ivireanul61.
Un tratat despre Retorica literară românească , reține printre precursorii artei retorice
la români și printre cei c are au promovat studiul retoricii, pe lângă Antim Ivireanul, amintit
mai sus, pe Iacob Putneanul, Eustație de la Putna, Vartolomeu Măzăreanul, ieromonahul
Ilarion, Veniamin Costachi, Chesarie Râmniceanul, toți ierarhi sau clerici ș.a.62.
Nu putem uita nic i de starețul Paisie Velicikovschi de la Neamț, Mitropolitul Grigorie
Dascălul al Țării Românești, Mitropolitul Andrei Șaguna al Transilvaniei, episcopul Dionisie
Romano al Buzăului, episcopul Melchisedec al Romanului63.
Clericii au fost cei mai asidui pro pagatori ai necesității urgente de învățătură, de
cultivare fără să facă vreo distincție între învățătura ca doctrină religioasă și învățătura
propriu -zisă, căci învățatul de carte pentru cultivare, îl aveau în vedere în mod expres. Și ca
mărturie, George Călinescu, unul dintre cei mai pretențioși critici literari, notează despre
Mitropolitul Antim Ivireanul: „naturalețea frazei, spontaneitatea exodiilor, trecerea firească de
la planul material la cel alegoric … Antim e un orator excelent și un stilist de săvârșit … are
darul de a izbi imaginația … are suavitate, exaltare lirică …”64, iar Mihail Sadoveanu consideră
limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii”65.
Un mare luptător pentru limba românească a fost și Mitropolitul Moldovei, Veniamin
Costachi. În vara anului 1835 lua ființă „Academia Mihăileană” prin grija Mitropolitului
Veniamin și a lui Gheorghe Asachi, ucenic al vlădicăi Veniamin, trimis la studiu de acesta și
apoi rămași prieteni până la moarte. Mul ți boieri voiau să înlocuiască limba română cu o
limbă străină de predare, greacă, rusă sau franceză. Andrei Vizanti66 povestește cum
mitropolitul Veniamin, care era prezent la ceremonia inaugurării, a provocat un fel de discuție
– examen cu studenții, de l a religie, retorică, geografie, istorie, literatură, filosofie,
matematică, etc., provocându -i să dea răspunsurile în românește. După aceea, cu lacrimi în
ochi, întorcându -se spre boierii din Adunare, le zise: „Și mai ziceți, boierilor, că în limba
patriei nu se învață carte?”

61 Cf. Istoria Literaturii Române, Vol. 1, Editur a Academiei, București, 1970, pp. 497.
62Cf.Aurel Sasu, Retorica literară românească, Editura Minerva, col. Universitas, București, 1976, pp. 74, 76,
82-84, 98, 100, 146, 164, 170.
63Cf.Mitropolitul Antonie Plămădeală, Clerici ortodocși, ctitori de limbă și cultură românească, Ed. a 2 -a,
Editura Reîntregirea, Alb Iulia, 2004, pp. 119.
64G. Călinescu, Istoria literaturii române:de la origini până în prezent , Editura Vlad, Craiova, 1993 , pp. 19.
65Mihail Sadoveanu, Limba povestirilor istorice, Comunicare la Acad emia Română, în „ Contemporanul” , nr.
6/436, 11 februarie, 1955, pp. 3.
66 Andrei Vizanti, Veniamin Costachi, Iași, 1881, Apud. I.P.S. Antonie Plămădeală, D ascăli de cuget și simțire
românească , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp. 81.

34
În prefața la „Scara” de la Neamț publicată în 1814 scrie: „ne -am silit în tot chipul, cât
s-au putut, a tălmăci mai luminat și mai descoperit, uneltind limba potrivită vremii și
neamului românesc, și ziceri de obște uneltite și cuno scute întru amândouă țările”. Putem
vedea aici bogăția de idei cuprinsă într -o singură frază: după ce arată cum trebuie să fie o
traducere, trece la ideea că limba e o unealtă, că ea trebuie să fie cea vorbită67, contemporană
și românească. Propozițiile și frazele folosite trebuie să fie de către toți întrebuințate curent,
iar circulația cuvintelor să acopere ambele Principate. Și să nu uităm că suntem încă cu
jumătate de secol înainte de unire!
Prin distrugerea de timpuriu a monahismului ortodox în Trans ilvania, odată cu
distrugerea mănăstirilor (1760), a făcut ca aici să nu poată înflori o spiritualitate ortodoxă
românească articulată, care să facă școală, așa cum s -a întâmplat în celelalte două Principate
române. Totuși Transilvania a dovedit în mai mul te rânduri o sensibilitate deosebită față de
viața spirituală în general și de cea monahală în special, fiind gata să irumpă în mișcări de
spiritualitate, dar n -a avut niciodată, deși cred că ar fi trebuit, condiții de dezvoltare și așezare
pe perioade mai îndelungate. Dar propovăduirea cuvântului Evangheliei a fost de timpuriu
prezentă în cadrul Sfintei Liturghii, chiar dacă numai sub forma „Cazaniei” – prin citirea
textului sau prin cartea de predici „Tâlcul Evangheliilor” apărută la Brașov în anul 1567,
Mitropolitul Andrei Șaguna a dat un impuls nou predicii românești și i -a sfătuit mereu pe
preoți să propovăduiască.
Predica expunea învățătura, dar apăra și Ortodoxia, lucru foarte necesar în această
parte de țară. Mai sunt predici ale Mitropolitului And rei Șaguna nepublicate încă, dar primite
cu interes în Catedrala din Sibiu și în alte biserici din eparhie. Domeniul oratoriei omiletice
ortodoxe a cunoscut în Transilvania o dezvoltare și o evoluție oarecum deosebită de celelalte
Țări românești de peste m unți68.
Românii trăiau aici în condiții deosebite, uneori retrăgându -li-se toate drepturile și nu
erau alte mijloace pentru îndrumarea lor decât predicile în Biserică, unde străinii ocupanți nu
intrau, fiind de altă lege.
Așadar preoții, pe lângă cuvântăr ile religioase au adăugat și predici legate de viața
practică, îndemnând sau îndrumând spre muncă, spre economie, spre adoptarea de tehnici noi
la lucrarea pământului, spre zidirea de școli, spre învățătura de carte, etc. Astfel de predici au

67 Și în alte părți expune același principiu, spre exemplu în prefața la Tipicon (Iași 1816): „în tot chipul ne -am
silit să o tălmăcim bine și după firea limbii spre mai lesne înțelegerea cetitorului, știind că unii din cet itori din cei
de pe la țară se află cam slabi spre cetire și cam grei la înțelegere”.
68 Cf.Marin Pană, Izvoare și lucrări omiletice în Biserica Ortodoxă Română de la origini până în secolul XVIII,
în „Glasul Bisericii”, An. 33, nr. 11 -12, 1974, pp. 1111 -1121.

35
fost recomand ate mai ales pe vremea Mitropolitului Andrei Șaguna și se găsesc chiar în cele
adăugate de el la „tiriacodromionul” lui Teotokis din 185569.
Episcopul Vasile Stan70, într -un articol intitulat „Predica în Biserică, importanța și
necesitatea ei”71, recomanda p redicatorilor să cultive și „iubirea de popor”. „Ar fi o crimă
dacă predicatorul și -ar uita că credincioșii lui sunt români și nu s -ar strădui din toate puterile
lui să dezvolte în ei sentimente naționale, nutrind mereu în inima lor iubirea de patrie”72.
Deci predicatorul trebuie să fie un militant pentru cultura și libertatea națională, care
aveau să vie nu ca niște daruri ale cuiva, ci ca o cucerire prin îndelungate strădanii și lupte ale
întregului popor73. Veacuri de luptă, în care Biserica a fost uneo ri singura tribună a
cuvântului, ca și situațiile de limită în care era dusă lupta, au impus o predică militantă,
patriotică, spre a fi cât mai convingătoare. Ea a lăsat urme până în zilele noastre unde, în
Transilvania, predica nu e întru totul asemănătoa re cu cea de peste munți. A rămas la stilul
patetic, de tribună, uneori retoric, înfierbântat, uneori eficient, alteori pândit de pericolul
verbalismului. Dar poate că e mai bună decât predica incoloră și lineară din alte părți, unde a
devenit doar o oblig ație tipiconală. Recomandabilă ar fi predica stăpânită dar convingătoare,
cu argumente organizate, cu ton echilibrat și sigur, dar la teme de un real interes pentru
credincioșii de azi. Predica patetică, pentru texte exclusiv emotive din Sfânta Scriptură, nu
mai apelează la participarea credinciosului de azi, devenit mai cerebral și obsedat de
probleme.
În cartea Cuvinte duhovnicești , Mitropolitul Antonie afirma: „Studenții, viitorii preoți
din Facultatea de Teologie, învață mult ca să știe totul. Veți zi ce că nu este nevoie. Este
nevoie, pentru că ne atacă mulți care vor să ne schimbe credința și care tâlcuiesc greșit
Scripturile. Viitorii preoți trebuie să știe să apere adevărata tâlcuire a Bisericii, căci spre
deosebire de predicile ziditoare, pe care l e ținem în Biserică, e bine să auziți și cum își
formează aceste predici în luptă cu schisme și erezii”74.
În unele părți din Apus se ajunge la forme aberante de creștinism. Îngăduie în morală
tot ce este interzis în Scriptură. Distrug orice simbol, cruce, icoane. Altarele devin mese,

69 Cf.Nichifor Teotokis, Mitropolitul Astrahanului, unul din cei mai renumiți predicatori bisericești. Mitropolitul
Andrei Șaguna a tipărit în 1855 -1856 26 cuvântări în acest „Kiriacodromion”. Au fost publicate în „Telegraful
Român”, nr. 87, 1989, pp. 4 -5.
70Cf.Vasile Stan (1875 -1945), profesor la Sibiu, Episcop al Maramureșului, revenit la Sibiu după evenimentele
din 1940 și în continuare episcop -vicar al Mitropolitului Ardealului. Este înmormântat la Rășinari.
71 Cf. Vasile Stan, Predica în biserică, im portanța și necesitatea ei, în „Anuarul Institutului din Sibiu” , An. 20,
Sibiu, 1 904, pp. 4.
72 Ibidem, pp. 13.
73 Cf. Pr.Dr. Dumitru Belu, Formarea preoților ortodocși ardeleni. Predica în Biserica Ortodoxă din Ardeal, în
secolul XVIII, în „Mitropolia Ardea lului” , an. VI, nr. 11 -12, 1961, pp. 783 -784.
74 I.P.S Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovnicești , Tip. Eparhială, Sibiu, 2000, pp. 74.

36
împărtășania doar o preânchipuire, deci vin și pâine pur și simplu. Se împărtășesc pe mâncate,
după o țigară, fără spovedanie75.
Românul, cu mici excepții, are un respect nemărginit pentru sacru, pentru sfințenie.
Trăiește, ch iar când e păcătos, în cel mai mare respect pentru sacru. De păcate se spovedește,
tot pentru că respectă sfințenia actului iertării, act dumnezeiesc. Românul cheamă mereu pe
Dumnezeu în viața lui. El își venerează sfinții și a luat de la bizantini, modul de și -i
reprezenta, care să nu sugereze o simplă atitudine estetică, ci să treacă cu gândul la spirit, la
Dumnezeu. N -a ales, cum a făcut Apusul în Renaștere, sfinți dolofani, sfinți și sfinte cu forme
pline, rotunde, prea omenești, care nu sugerează nici asceza, nici postul, nici evlavia. De
aceea, Ortodoxia respinge iconografia Renașterii. Aceea e laică76.
Arta creștină e o artă spiritualizată. Nouă ni s -a potrivit arta bizantină. Am asimilat -o
repede, și în pictură, în arhitectură, în muzică, pentru că și muzica se potrivea cântecului
nostru popular, melodios cu tonalități simple dar profunde, adânc simțite, precum e doina77.
Înaltpreasfințitul Antonie mărturisea: „Conferințele interconfesionale au fost tinerețea
mea ecumenică locală. Mi le reamintesc pe cele de la început cu bucurie și nostalgie. Ele au
fost anticamera activității mele ecumenice pe plan internațional. O școală de mare valoare. Au
fost experiența contactelor interconfesionale, personale, până la nivelul adevăratei prietenii cu
toți cei cu care m -am întâlnit. Ecumenismul înseamnă și relații umane. Altfel tratezi cu un
prieten, altfel cu un necunoscut sau un adversar. Problemele își scad din gravitate când te
întâlnești cu un prieten. În felul acesta noi toți de diferite confesiuni din țara noastră,
apropiindu -ne, ne -am schimbat mentalitățile, altă dată ireconciliabile. Ecumenismul este o
lucrare dumnezeiască. Diviziunile au fost împotriva unității. Unitatea creștină cea dorită de
Hristos este „ca toți să fie una”. Din păcate, pe ici pe colo, mai există și azi unele tendințe de
nemulțumire a diviziunilor, în loc să se lupte pentru reducerea lor. Să sperăm că acestea nu
sunt altceva decât fenomene izolate, întârzieri de orientare într -o lume nouă. Căci veacul
nostru, al XX -lea, a primit un har special și trebuie să ne ridicăm la înălțimea lui:
ecumenismul, redescoperirea datoriei refacerii unității creștine. În mod sigur aceasta ne va
marca în conștiința veacurilor viitoare ca pe o generație și un secol harismatic. Precum cei trei
magi, cele tre i mari confesiuni creștine sunt în drumul spre Betleemul unei renașteri, a unei
nașteri din nou, călăuziți de steaua ecumenismului, cu speranța că se vor întâlni acolo din nou

75 Ibidem , pp. 75.
76Ibidem .
77 Ibidem .

37
într-o singură închinare, într -o singură credință, speranță și dragoste, așa cum a fost atunci la
început, la Nașterea Pruncului dumnezeiesc.
Avem această speranță. În vederea acestui ideal ne punem la contribuție în primul rând
puterea rugăciunii, apoi toată știința, toată inteligența, toată răbdarea, tot entuziasmul78.
De sute de ani ne rugăm „pentru unirea tuturor”. Cred că, așa cum spune Mântuitorul
Hristos la un moment dat, n -am prea știut cum să ne rugăm. A venit vremea să îmbinăm
rugăciunea cu efortul și iscusința minților, cu mai multă smerenie și cu o voință mai hotărâtă
și să găsim chiar în diversitatea în care încă ne aflăm, acele forme de coexistență care să
capete rotunjimea aceleași credințe, conținutul aceleiași mărturisiri, hotărârea acelorași
angajări în lumea de aici și pentru cea de dincolo. „Să fim din nou una”. Să fim din nou ai lui
Hristos!
Încredințez meditației noastre a tuturor, pentru anii ce vin, elaborarea unor propuneri
concrete și eficiente, îndrăznețe și entuziaste, de inimă și de minte, în vederea unui pas
înainte, calitativ. Trebuie să recunoaștem că p e acesta din urmă l -au abordat cu timiditate și cu
puțină eficiență. Am urmat până acum, de altfel, o metodă care se folosește și în dialogurile
religioase informaționale. N -a fost rău. Metodic a fost bine. De acum înainte, aș crede că ar fi
bine să trecem la o etapă nouă. Să nu batem pasul pe loc. În acest sens mi -aș îngădui să fac o
propunere îndrăzneață, pe care o sper și realistă. Să încercăm cu înțelepciune și prudență – o
spun aceasta pentru cei care s -ar speria – să trecem la un „dialog” local teolog ic mai
îndrăzneț, pe teme bine alese și progresiv dificile. Să facem o experiență locală de pionerat”79.
Există două coordonate în Pedagogia lui Hristos: una îndreptată către „copii”, cei
cărora Pedagogul se adresează prin Pedagogia Sa divină, iar cealalt ă îndrepatată către
Dumnezeu, ideal pe care creștinii trebuie să -l atingă prin viață virtuoasă. Definiția Pedagogiei
dată de Sfântul Clement Alexandrinul este următoarea: „Pedagogia este credința în
Dumnezeu, este învățătura slujirii lui Dumnzeue, este ins truire spre cunoașterea adevărului,
este viețuire dreaptă, care duce la cer”80. Cadrul de activitate al pedagogiei divine se extinde
asupra tuturor celor care s -au hotărât să se pregătească pentru împărăția cerească. Nu vârsta
este factorul hotărâtor și nic i condițiile vieții sociale, ci starea sufletească a celor ce se apropie
de Dumnezeu.

78 Ibidem .
79 Mitropolitul Antonie Plămădeală, Bilanț și perspective ecumenice, cuvântar e publicată în „Telegraful Român” ,
nr. 41 -42 și 43 -44, 1987, p. 1 și 3.
80 Clement Alexandrinul, Pedagogul, în „Scrieri”, Partea întâia, Col. <<Părinți și Scriitori Bisericești>>, Nr. 4,
traducere, introducere și indici de Pr.D. Fecioru, Editura Institutulu i Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982, pp. 173.

38

II.3. Caracteristicile predicii Mitropolitului Antonie Plămădeală

Ca Mitropolit al Ardealului, Înaltpresfințitul Antonie, pe lângă activitățile de ordin
administrat iv, cărturăresc și diplomatic, a împlinit cu deosebit zel apostolic și pe cea de
propovăduitor al cuvântului Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Misiunea aceasta nu a fost o ambiție personală, ci urmarea conștiinței de a sluji
Mântuitorului, numit atât de Sfinții Apostoli cât și de mulți dintre ascultătorii Evangheliei
Sale, Rabi, adică învățător, apelativ la care Mântuitorul le -a răspuns: „Voi mă numiți pe Mine
Învățător și Domn, și bine ziceți, căci sunt (Ioan 13, 13).
Prin trimiterea la pr opovăduire a apostolilor de către Hristos Domnul prin cuvintele
„Mergând, învățați toate neamurile”(Matei 28, 19), Sfântul Apostul Pavel exprimă: „Căci
dacă vestesc Evanghelia, nu -mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie
dacă nu voi b inevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie,
am numai o slujire încredințată”(I Corinteni 16, 17).
Această conștiință a fost prezentă în activitatea Înaltpreasfințitului Mitropolit Antonie,
după cum rezultă și din urmă toarele sale cuvinte: „Apostolii au transmis această misiune –
propovăduirea Evangheliei – urmașilor lor, ierarhiei bisericești, iar biserica a reglementat
continuarea ei, succesiunea apostolică garantând transmiterea adevăratei credințe.
Propovăduirea Eva ngheliei este, precum se vede din cuvintele „Mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura”(Marcu 16, 15), sarcină fixată direct de Mântuitorul.
Episcopii, preoții și diaconii, ca ajutători ai celor dintâi, având toți instituirea apost olică, din
poruncă dumnezeiască, pe lângă celelalte îndatoriri ce li s -au fixat, precum aceea de iconomi
ai Tainelor prin care se sfințesc toate evenimentele vieții creștine, au și îndatorirea expresă de
a preda învățătura Mântuitorului Iisus Hristos și de a o explica, în așa fel încât să clarifice, să
lumineze și prin cuvânt calea care duce la mântuire”81.
După misiunea de propovăduire a Evangheliei Mântuitorului, în general, întregul
conținut al revelației divine, trebuie însoțit de explicații și clarif icări? Înaltpreasfinția sa
precizează: „Mântuitorul și Apostolii au sintetizat și au condensat în cuvinte puține ceea ce
conținea multă substanță. Dacă s -ar fi reținut absolut totul, cu toate explicațiile, Sfânta
Scriptură, ar fi fost o carte greoaie, prea mare, care ar fi cerut timp prea mult pentru a scoate

81 Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, [s.n.], Sibiu, 1989, pp. 5.

39
din ea ceea ce îi trebuie unui om pentru orientare în viața creștină. Cei care au făcut
însemnările – sub inspirația Duhului Sfânt – au știut să reducă totul la minimul necesar, să ne
dea o carte acces ibilă, scurtă și totuși completă. Scurtimea cere însă anumite abilități în
depistarea tuturor explicațiilor, în sesizarea adâncimilor lor și în legarea învățăturilor între ele ,
în așa fel încât să nu se lase loc unor goluri și nici unor construcții datorat e faptului că nu
întotdeauna scriitorii au urmărit o anumită cursivitate în expunerea învățăturilor. Iată de ce, de
la început s -a simțit nevoia „tâlcuirilor”. Dacă evangheliștii au expus faptele și învățăturile
Domnului nostru Iisus Hristos mai întâi verb al și apoi în scris, autorii epistolelor au fost de
fapt primii tâlcuitori, uneori chiar înaintea textelor scrise ale Evangheliilor, cum au fost
epistolele pauline. Și după ei, Sfinții Părinți și toți cei care au continuat propovăduirea, au
făcut tot operă de comentatori. Spre exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur a ridicat tâlcuirea la
rang de necesitate absolută, cu atât mai mult cu cât Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție trebuiau
să devină și îndreptare morală în viața oamenilor și a societății. Din învățătu ra primară,
condensată, trebuiau să se degajeze treburi morale, bine argumentate și precis definite”82.
În contextul acestei îndatoriri de explicare și clarificare a învățăturilor revelate se
înscriu și cuvântările Înaltpreasfințitului Antonie.
Cuvântăr ile sale au fost mereu pline de miez și îmbrăcate într -o frumoasă haină
stilistică. A vorbit mereu cu competență, demnitate și autoritate, atât în ședințele Sfântului
Sinod, cât și în fața credincioșilor din locurile unde a păstorit. Mitropolitul Antonie v orbea cu
o stăpânire de sine și siguranță rar întâlnite, care proveneau din cultura sa vastă și care l -au
impus ca pe un mare orator bisericesc83.
Cum ni s -au transmis predicile Mitropolitului Antonie Plămădeală, aflăm din propria
mărturisire: „Predicile v in dintr -o experiență personală de predicator. Nu au fost scrise, prin
urmare nici învățate pe de rost. N -au fost nici măcar schițate, în adevăratul sens al cuvântului,
adică organizate anterior, după un plan clasic de predică, așa cum se învață la orele d e
omiletică. Sper că această mărturisire să nu fie un exemplu rău pentru nimeni. Sau să fie, un
exemplu bun, cu condiția să treacă prin fazele de meditație asupra temei, pe care mi le -am
impus eu. Fiecare predică a fost totuși gândită înainte de a fi rosti tă. Jaloanele ei au fost fixate
în general în mintea mea. Odată avute jaloanele, mi -a fost ușor să și improvizez pe loc, din
scaunul arhieresc, în funcție de percepția pe care o aveam, privindu -mi ascultătorii, dacă mai

82Ibidem , pp. 6.
83 Pr.prof.dr.Nicolae D. Necula, op.cit. , pp. 16.

40
aveau sau nu nevoie de explicații su plimentare, de insistență asupra unui detaliu, de un
exemplu, de o parabolă, etc”84.
„…De nenumărate ori, în predicile mele veți găsi cuvântul logică. De ce? Pentru că nu
vroiam ca ascultătorii să urmărească procesul logic al unei demonstrații și la sfâ rșit să nu mai
poată spune: „Nu -i așa”sau „părinte, nu ai dreptate”.
Am dorit întotdeauna să atrag intelectualii de partea bisericii, în sfera gândirii
religioase, și să -i fac aliați. Și au venit foarte mulți. Intelecualitatea este de mare importanță,
ca adevărurile religioase să fie exprimate prin intrumentele culturii”85.
„Câțiva dintre ei au făcut -o dar au trebuit și ei să se ascundă după concepte care nu
prea erau înțelese de multă lume… O cultură nu se face cu ochii în jos, către pământ. O cultură
bună se face cu ochii către cer, și prin întoarcere către noi înșine. Cred că impactul acestei
legături dintre cult și cultură va fi benefic, pentru viața spirituală, culturală și morală a
poporului nostru”86.
Conținutul și stilul predicilor, eminentului or ator se orientează și se adaptează
exigențelor ascultătorilor săi și mai ales ale păstoriților săi, care i -au ascultat cuvântările,
uneori cu mult peste o oră, fără să -și dea seama de trecerea timpului, îndemnat fiind la aceasta
de dorința credincioșilor d e a-i asculta cuvântul de învățătură. De aceea, Înaltpreasfinția Sa a
căutat să fie la înălțimea chemării sale, cât și a așteptărilor credincioșilor.
Cum ar putea fi apreciate predicile Înaltpreasfințitului Mitropolit Antonie, socotim că
ar fi cel mai pot rivit să dăm cuvântul chiar autorului lor, care le apreciază astfel: „Dacă vreun
preot ar vrea să citească în Biserică aceste predici, nu cred că ar face bine. Sunt prea lungi.
Rostite, au fost ascultate fără oboseală. Citite, ar obosi și și -ar diminua din valoare. Intenția
mea, publicându -le, a fost de a da preoților material pentru propriile lor predici, material
informativ de exegeză, de meditație și de analiză, care să stimuleze alcătuirea unor predici
noi, mai scurte, integrându -le în stilul propriu al fiecăruia”. Predicile fiind rostite și închegate
în fața ascultătorilor, vorbitorul s -a orientat pe loc, după capacitatea de recepție a celor care i –
a avut în față, după semnele lor de oboseală sau de neoboseală, după interesul sau indiferența
care li se citea pe chipuri. Așa se explică unele lungimi.
Stilul colocvial, adesea sub formă de dialog imaginat cu ascultători, le -a ținut
totdeauna trează toată atenția. De aceea am teamă că, citite în Biserică de alte voci, cu alte

84Mitropolit Antonie P lămădeală, Tâlcuiri… , pp. 7.
85 Idem, O cultură se face cu ochii către cer , în Biserica în mers , Vol. 1, Tipografia Eparhială, 1999, pp. 171.
86 Ibidem, pp. 172.

41
intonații, n -ar fi aceleași ca acelea folosite de autor și le -ar scădea mult din autenticitate și
interes”87.
Privite din punct de vedere al conținutului lor, predicile Înaltpreasfințitului Antonie ar
putea fi considerate drept „didahii”, în stitul cuvântărilor marelui Mitropolit Antim Ivireanul,
sau omilii, deși, fiecare cuvântare poartă un titlul ce implică tema acesteia. Ar mai putea fi
numite și predici catehetice, deoarece intenția Înaltpreasfinției sale a fost să învețe, să
catehizeze, pentru a anihila ceva din vidul activității ca tehetice, la care a fost expusă Biserica
în epoca regimului ateist. Am socotit însă că mai cuviincios ar fi să fie lăsat chiar autorul
cuvântărilor să și le prezinte: „Am gândit aceste predici și ca pe un tratat teologic despre
adevărurile fundamentale de credință și nu fără intenția de a -l oferi și ca pe un catehism care
să-i ajute pe cititori, așa cum i -ar fi ajutat și pe ascultători să se înarmeze și cu argumente
pentru apărarea credinței ortodoxe, în fața celor care ar încerca să -i ademenească spre alte
credințe și grupări sectare”88.
În cartea Tâlcuiri noi la texte vechi a Mitropolitului Antonie Plămădeală spune că din
cele mai vechi timpuri până azi, învățăturile Mântuitorului Hristos au fost citite în bisericile
noastre și preoții le -au tâlcuit, fieca re după priceperea lui. Pentru a sta în ajutorul preoților, în
această privință, de timpuriu oameni mai învățați și episcopi cu răspundere pastorală mai
pronunțată au căutat să -și facă publice modurile lor de interpretare a Sfintei Scripturi.
„Predicile i ncluse în acest volum au fost inițial, cele mai multe, rostite în Catedrala din
Sibiu și înregistrate. Predicile vin dintr -o experiență personală de predicator. Dacă cineva
așteaptă însă să găsească aici predici ideale, predici model, va fi decepționat. Nu le-am
alcătuit cu acest gând. Le -am improvizat pe loc, după inspirația momentului și a câtorva
ceasuri de meditație în ajun, atunci cu textul Evangheliei în față. În fața credincioșilor nu l -am
avut nici pe acesta. Sibienilor, nu le plac vorbitorii care n u au mâinile libere, ca să -și
articuleze și cu ele predica! Uneori am povestit credincioșilor unele călătorii ecumenice peste
hotare știindu -i interesați, și mi -a rămas puțin timp pentru predică. Am eliminat însă aici
partea informativă, de circumstanță, d ar predica am lăsat -o așa cum am rostit -o.
Într-un tratat intitulat Dialog despre oratori , atribuit lui Tacit89, se făcea observația că
„ascultătorul îl depășește pe orator. Dacă nu este atras și ademenit de mersul sprinten al
argumentării, de frumusețea ideilor sau de strălucirea și eleganța descrierilor, el nu mai este
îngăduitor față de cel care vorbește. Chiar și ascultătorul și auditorul trecător și întâmplător s –

87 Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuiri… , pp. 8.
88Ibidem , pp. 9.
89 cf.Tacit, Dialog despre oratori , Apud, Ibidem , pp. 25.

42
a obișnuit acum să pretindă discursuri atrăgătoare și frumoase; el nu mai îngăduie formel e
aspre și necioplite de altă dată… Tinerii de aici încep chiar în timpul școlarității să -i
urmărească de aproape pe oratori pentru a se desăvârși; ei vor nu numai să -i asculte, ci și să se
întoarcă acasă cu câteva frânturi strălucitoare și vrednice de a fi ținute în minte”90.
„Ca și atunci, și astăzi ascultătorii sunt pretențioși și e bine că e așa. Experiența
noastră de la Sibiu ne -a confruntat cu o obște interesată de cuvântul lui Dumnezeu, atentă și
perseverentă în urmărirea predicilor. Vorbite, le -au putut părea interesante. Stilizate pentru a
fi publicate, ele își vor fi pierdut ceva din virtutea oralității dar, în substanță, tâlcurile au
rămas neschimbate.
Nu știu dacă am răspuns întotdeauna recomandărilor lui Tacit, ca oratorul: „să nu
întrebuințe ze vreun cuvânt copleșit de rugină, să nu construiască fraze de structură greoaie și
lipsită de artă, în felul cronicilor; să evite glumele triviale, să -și varieze expunerea și să nu -și
încheie toate frazele în unul și același ritm”91.
„În orice caz, am av ut în vedere aceste recomandări. Nu am putut totuși evita unele
repetiții de la o predică la alta. În vorbire acest lucru nu s -a putut observa, pentru că predicile
au fost rostite în decurs de mai mulți ani și nu întotdeauna înaintea aceluiași auditoriu. Ș i apoi
temele reclamau ele însele reluarea unor idei, cerute de textul Evangheliei tâlcuite. În scris,
aceste repetiții de la o predică la alta se vor observa. Nu le -am eliminat însă, gândindu -mă că
preoții care le vor citi totuși, și vor citi numai predic a duminicii din calendarul zilei, vor trebui
să găsească despre textul respectiv cât mai multe comentarii și interpretări”92.
Înaltpreasfințitul Antonie n -a fost doar un model strălucit de predicator, ci un model de
om, cu o personalitate exemplară. Cu sig uranță că a știut remarca Sf. Ioan Gură de Aur, care a
spus că ascultătorii predicii îl judecă pe vorbitor nu numai după conținut, ci și după faima lui:
„Predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi. Căci ascultătorii
judecă pre dica, nu după cuvintele predicii, ci după faima predicatorului. Prin urmare, un
predicator mare întrece pe toți ceilalți predicatori în cuvânt, atunci mai cu seamă trebuie să
muncească pentru pregătirea predicilor mai mult decât toți…”93.
O primă temă a Catehismului o constituie problema mântuirii, preocupare principală a
fiecărui creștin și expusă pe primă pagină, sub întrebarea: care este cea dintâi datorie și cea
mai mare grijă a credinciosului în viață?

90Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tâlcuri…, pp. 6.
91 Ibidem .
92 Ibidem , pp. 8.
93 Sf. Ioan Gură de Aur, op.cit. , pp. 117.

43
Și a apoi ne întrebăm: ce este mântuirea? Răsp unsul Catehismului este că cea dintâi
datorie și cea mai mare grijă a creștinului în viață este grija de mântuirea sufletului său iar
„mântuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea vieții de veci în
Dumnezeu. Ea ne -a fost făcută c u putință prin Întruparea, Jertfa și Învierea Domnului nostru
Iisus Hristos și ne -o însușim prin Harul Dumnezeisc, cu care trebuie să conlucrăm prin
credință și fapte bune”94.
În iconomia mântuirii, vocația misionară constituie una din structurile esențial e ale
Bisericii. Biserica a socotit totdeauna vocația sa misionară ca o prelungire a apostolatului, așa
cum apostolatul a fost o misiune încredințată de Însuși Hristos. Textele liturgice și teologice
ale Bisericii au reținut în chip cu totul deosebit acest aspect esențial al apostolilor – slujirea
Cuvântului. Sfântul Apostol Pavel știe că „credința vine din auzire”(Romani 10, 17) și toți
Apostolii își vor face prin predicarea cuvântului datoria lor esențială. Din Triod vedem câteva
exemple: „Apostolii uniți prin legătura dragostei și dăruiți lui Hristos, Domnul tuturor
lucrurilor, cântau aducând vestea cea bună a Păcii la toată lumea”95.
Un tropar îi numește „dascăli a toată lumea”, iar un altul îi preamărește pentru
confruntarea cu filosofia antică grece ască „Tu ai luminat toată lumea cu învățăturile Tale”96.
Cuvintele „Hristos a Înviat” au fost vestea rostită de mironosițe în dimineața în care au
mers la mormânt și l -au găsit gol, și s -au întâlnit cu Îngerul și cu Iisus Hristos. Aceasta a fost
„prima pre dică” creștină. Indestructibilul eveniment s -a povestit din om în om, apoi s -a
dezvăluit mulțimilor de către martorii înșiși ai faptului, de către cei care vorbiseră cu El după
Înviere, Apostolii. Au relatat cu emoție amănuntele, repetându -le iară și iară: cum L -au
întâlnit, ce au vorbit, ce au mâncat cu El, ce învățături le -a dat. Așa a început a se contura
predica religiei celei noi. Apoi, mai ales după Înălțare și după Pogorârea Duhului Sfânt asupra
lor au început a -și aminti de învățăturile Lui și de fa ptele Lui de dinainte de moarte și Înviere,
din cursul celor 3 ani cât fuseseră cu ei. Așa s -a dezvoltat predica97.
Toți Apostolii au fost predicatori. Învățătura despre Iisus Hristos și învățătura lui Iisus
Hristos Însuși au fost mai întâi povestite, împă rtășite, apoi conjugate cu gesturi, cu botez, cu
frângerea pâinii și cu celelalte rânduieli, instituite limpede de Învățătorul cât fusese cu ei98.

94Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortod oxe
Române, București, 2000, pp.3 .
95Troparul din Sfânta și Marea Joi , în Triodul , București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2000, pp. 370.
96Efthimios Stylios, Missionary Echoes of the Triodon , în „Porefthendes” , Atena, An 4, nr. 13, 1962, pp. 11.
97Cf. Mitrop.Antonie Plămădeală, Preotul și Predica, în Preotul în Biserică, în lume, acasă , Tip. Eparhială,
Sibiu, 1996, Cap. XI, pp. 175.
98Ibidem.

44
Predica a mărturisit Biserica, zidind -o pe adevărul Învierii lui Iisus Hristos și
împodobind -o cu faptele și învățăturile Sale. Din predica orală s -a alcătuit apoi scrierile
Noului Testament, Evangheliile, Epistolele, iar în urma tuturor Apocalipsa Sfântului Ioan.
Evanghelia încă nescrisă era atât de precisă în predica orală, încât epistolele anterioare
Evanghel iilor, par a propovădui și comenta o Evanghelie scrisă99.
După predica orală a fost cuprinsă și închisă în Scripturi – adică în cărțile scrise – care
se vor numi apoi Noul Testament. Izvoarele predicii vor fi aceste Scripturi care au venit
tocmai la timp, înainte ca martorii oculari, cei care L -au văzut și ascultat pe Iisus, să dispară.
Orală, învățătura Lui și cea despre El s -ar fi diluat cu timpul și și -ar fi pierdut forța de
convertire, autenticitatea și sublimul, dacă n -ar fi fost însemnată în Evanghel ii.
Multă vreme, după apariția scrierilor Noului Testament, aceste scrieri constituiau
predica. Se citeau și se reciteau, până când pentru unii, pentru generațiile care nu L -au
cunoscut pe Iisus și nici pe martorii Lui direcți, textele singure nu au mai f ost de ajuns. Erau
prea dense, ascundeau sensuri adânci care se cereau descoperite, tâlcuite. Așa a apărut predica
ca tâlcuire a textelor Noului Testament. Apariția exegeților nu are altă explicație. Predicatorii
au devenit repede exegeți. Primii teologi a u fost și exegeți. Putem spune așadar, că și primii
exegeți au devenit ceea ce vom numi mai apoi, teologi. Așa s -a născut Teologia, sau știința
despre Dumnezeu. De fapt și marii teologi sunt numiți tot exegeți și astăzi100.
Când moravurile rele au pătruns ș i în noua religie, predicatorii au căutat în texte mai
ales orientări, îndrumări și sancțiuni morale, predica împărțindu -se în predarea învățăturii,
însoțită de tâlcuirea ei și moralizarea ascultătorilor, trăgându -se din învățătura creștină mai
ales consec ințele practice.
Prin recuperarea de către om a chipului și asemănării, trebuia parcurs un drum lung și
greu și a fost sarcina predicatorilor să -l pregătească, să -l descrie, să -l scoată din paginile
Scripturii și să -l facă accesebil fiecăruia dintre credincioși. Predica a ajuns astfel ins trument
de mântuire, mijloc de îndrumare spre înțelegerea Scripturilor, ajungând adesea mai căutată
decât Scripturile însăși. Din când în când s -au petrecut întoarceri spectaculoase de la Scripturi,
cum a fost protestantismul, în secolul al XVI -lea, dar în cele din urmă, protestanții înșiși care
se credeau sus, au „recăzut” în predică, s -au întors la predică, simțind nevoia tâlcuirilor, a
explicării textelor Scripturii și înfăptuirea învățăturilor în viața de toate zilele, în cazuri
concrete din viețile cel or care ascultau Cuvântul Domnului101.

99 Ibidem.
100 Ibidem .
101 Ibidem .

45
Slujirea cuvântului este esențială atât preoției, cât și firii umane însăși, pentru că omul
este ființă cuvântătoare: ființă care se distinge, se manifestă prin cuvânt102. Vorbirea este un
dar divin dat omului, o cale de comunicare a mesajului divin, astfel că propovăduirea se
manifestă ca vestire și însușire a învățăturii Bisericii103.

102 Cf.Pr.prof.dr. Constantin Galeriu, Preoția ca slujire a cuvântului , în „Ortodoxia”, An. 31, nr. 2, 1979, pp.
294.
103Ibidem .

46

Captolul al III -lea:

Metode și principii ale predicii Înaltpreasfințitului Antonie

III.1. Mitropolitul Anton ie și modelele pe care le -a avut în activitatea predicatorială

Nu întâmplător, Mitropolitul Antonie și -a luat drept model de predicator pe Sfântul
Ioan Gură de Aur, deoarece în întărirea acestei idei mărturie aduce Pr. Mihail Bulacu care
precizează: „Ce l ce merită să poarte cu adevărat numele de Părinte al Omiliei este Sfântul
Ioan Hrisostom”104. Apoi Sfântul Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelență al
Bisericii Ortodoxe și este și astăzi modelul ideal al vorbitorului bisericesc105. Aceasta pentr u
că el este cel ce a dus omilia ca gen, la deplină înflorire, nu numai sub raportul mulțimii
omiliilor scrise ce ne -au rămas, dar, mai ales, sub raportul celei mai juste interpretări a Sfintei
Scripturi, a celor mai reușite și mai variate mijloace de expr imare a fondului psihologic, a
principiilor morale, sociale, legate de viața creștină care i -a însuflețit activitatea
predicatorială. Sfântul Ioan Hrisostom spunea printre altele: „Cel mai minunat principiu al
învățăturii, constă nu numai în a acuza și a c ondamna, ci și în a încuraja și a mângâia, aducând
ca întărire a cuvântului său sfatul Sfântului Apostol Pavel pentru toți predicatorii:
„Propovăduiește cuvântul, stăruiește asupra lui cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă,
cu toată îndelunga răbd are și dând necontenit învățătură”(II Timotei 4, 2). Deci scopul
esențial al predicii nu este de a menaja răul, de a camufla păcatul, colorând predica cu fraze
frumoase, pentru a plăcea și a distra, ci este acela „de a tăia rana păcatului până în adândul
puroiului”106. Dar, scopul predicii nu se mărginește la a tăia rana deschisă pentru alte boli, ci
ea tinde să tămăduiască. Mustrarea la predică trebuie însoțită de răbdare și de o neobosită
îndrumare cu necontenită învățătură pentru a scoate sufletul din star ea de descurajare. De fapt,
predica a fost pentru Sfântul Ioan Hrisostom în serviciul misiunii pastorale, pentru a îndrepta
pe cel din urmă suflet, iar nu în serviciul dialecticii retorice, aceasta sunând de altfel ca o
caracterizare în istoria literaturii grecești creștine. În gândirea Sfântului Ioan, predicatorul este
psiholog, pedagog și sociolog nu numai pentru „bibliotecă” de vieți umane descrise și

104Pr. Mihail Bulacu, Omilia exegetică biblică, Editura autorului, Oradea, 1929, partea I, pp. 37.
105Cf. I.G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, București, 1999, pp. 13 8.
106 Ibidem , pp. 139.

47
cercetate dar și pentru propria sa viață. Dumnezeu ne -a dat ca dascăli și preoți oameni
muritori, oameni care în firea lor sunt cu slăbiciuni, astfel ca, prin aceasta și prin
responsabilitatea deopotrivă pentru toți, și pentru cel ce predică și pentru cei ce ascultă, să fie
înfrântă și limba celui ce predică, pentru a nu depăși măsura în învinuirile pe care le aduce.
Temeiul biblic pe care își spijină Sfântul Ioan Hrisostom principiul pedagogic al
predicii de mai sus este luat din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Evrei:
„Căci tot arhiereul, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oame ni, spre cele către
Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate. El poate să fie îngăduitor cu cei
neștiutori și rătăciți, devreme ce și el este cuprins de slăbiciune”(Evrei, 5, 1 -2).
În Tradiția Ortodoxă a rămas acest principiu al predicii de l a Sfântul Ioan Gură de Aur,
conform căruia spiritul frăției creștine sincere, în duhul curat al Evangheliei Domnului
Hristos, domină relația între predicator și ascultători107.
Predica ortodoxă nu alunecă nici în aroganță mergând până la a propovădui
infail ibilitatea unei persoane și nici în pesimismul predestinației. Sfântul Ioan Gură de Aur a
și reușit să fie în predică familiar, ca un bun frate, fără a coborâ însă demnitatea treptei
ierarhice și fără a face mare distanță între predicatori și ascultători108.
Predicatorul ca mesager al cuvântului lui Dumnezeu îl întrupează Sfântul Ion Gură de
Aur în Omiliile sale începând cu Evanghelia după Matei și terminând cu Epistolele Pauline.
Sfântul Ioan Hrisostom oferă din acest punct de vedere un neprețuit tezaur pen tru creștinul de
rând și pentru teologi (dogmatiști, moraliști, exegeți și liturgiști).
Nici pe Părintele Cleopa Ilie nu l -a trecut cu vederea Mitropolitul Antonie atât în
perioada pe când era la Mănăstirea Slatina dar mai ales la Mănăstirea Sihăstria.
Era pentru Înaltpreasfinția Sa un model autentic „românesc”, căci întrucât părintele
Cleopa cunoștea foarte bine Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, Filocalia și sfintele canoane și era
inspirat de Dumnezeu, el reușea întotdeauna să dea răspunsul cel mai bu n, potrivit cu nevoia
și frământarea sufletească a fiecăruia. Astfel, cel care primea sfatul Bătrânului și îl împlinea,
avea multă bucurie și pace sufletească. Iar dacă făgăduia că păzește sfatul lui și nu -l împlinea,
avea mustrare de conștiință și era nev oit să se reântoarcă la Bătrânul.
Părintele Cleopa făcea mereu referire la Sfinții Părinți. Iată doar câteva spicuiri din
Sfinții Părinți pe care îi cita mai des: Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Nil Ascetul, Sfântul Ioan

107Pr. Mihail Bulacu, op.cit. , pp. 38.
108Ibidem .

48
Gură de Aur, Sfântul Isaac Sirul109, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Teofan Zăvorâtul,
Sfântul Nicodim Aghioritul110, Sfântul Grigoroe Teologul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul
Simeon Noul Teolog111.
Când veaneau la sfinția sa oameni din înalta societate – profesori, teologi, demnitari –
și îl întrebau ce studii are și unde le -a făcut, Părintele Cleopa le răspundea cu zâmbetul pe
buze: „Vezi acolo după ușă un băț? Cu acesta am umblat eu cu oile. Vezi traista asta din cui?
În ea puneam cărțile luate de la Mănăstirea Neamț și le citeam umblând cu oile mănăstirii mai
mult de 10 ani. Uite și opincile. Le vezi? Asta este știința mea. Și școlile mele sunt la
Tăciunile, la Piciorul Crucii, la Râpa lui Coroi și peste tot pe unde am mai umblat cu oile
mănăstirii”112.
Părintele Cleopa nu a predicat sau a scris ceva absolut nou și de la sine, ci aceleași
lucruri ca și Sfinții Părinți. Cu toate acestea, învățătura unică a Tradiției a fost filtrată prin
experiența sa de viață pentru că sfinția sa a scris predici de mare valoare îmbogățite prin
metafore care reflectă bogăția sa spirituală, dar care nu trebuie privite ca o noutate absolută, ci
ca o adâncă trăire a Tradiției, căutând de fapt Bătrânul să lumineze, să convingă și să
cucerească pe cititori în lămurirea punctelor dreptei noastre credințe, atât prin întemeierea lor
amănunțită pe textele Sfintei Scripturi, ale căror adevărate înțelesuri le pune în lumină, cât și
prin graiul înțeles de toți în care le explică.
„Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”, spune proorocul David (Ps.
41, 9).
Profunzimea vieții duhovnicești a Părintelui Cleopa a fost oarecum urmarea unei
chemări, a unui alt „adânc” de înălțare spre comuniunea cu Hristos. Ar putea fi vorba de
paternitatea duhovnicească, de legătura puternică a fiilor cu părinții lor spiritual i, într -un lanț
de comunicare harică.
Aflat ca stareț în Mănăstirea Sihăstria până în anul 1944, când s -a strămutat în veșnica
bucurie, Părintele Ioanichie Moroi a reprezentat o verigă în lanțul tainic al succesiunii
duhovnicești. În urma sa a rămas Părin tele Cleopa care a preluat darul înaintașului său113.
Părintele Dumitru Stăniloae, în lucrarea sa Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului
Sfânt , enumeră trei figuri harismatice din Biserica Ortodoxă Română din secolele XIX -XX:

109 Cf. Arhim. Cleopa Ilie, Predici la duminicile de peste an, Ed. a 2 -a, Editura Episcopiei Romanului, Roman,
1996, pp. 139.
110Cf. Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. I, Ed itura Episcopiei Romanului, Roman, 1990, pp.
117.
111Cf. Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărătești…, pp. 29.
112Arhim. Ioanichie Bălan, Viața Părintelui Cleopa, Editura Trinitas, Iași, 2002, pp. 183.
113 Ibidem.

49
Sfântul Calinic de la Cerni ca, starețul Ioanichie Moroi și moșul Gheorghe Lazăr. În atmosfera
de revigorare spirituală a monahismului românesc ni se spune că s -a înscris și acest părinte
Ioanichie, care „prin viața de asceză și de rugăciune a primit darul vindecării bolilor”114, darul
lacrimilor și darul rugăciunii neîncetate.
Părintele Dumitru Stăniloae amintește în aceeași carte de faptul că Părintele Ioanichie
Bălan descrie în Patericul românesc astfel de harismatici, care „există și astăzi, deși diferă
unii de alții prin formele l or de sfințenie, ei au totuși câteva trăsături comune”115. Sunt
enumerate aceste însușiri pe care cu ușurință puteau fi observate și la Părintele Cleopa: „Sunt
mari asceți pentru că știu, din Tradiția spirituală a Bisericii Ortodoxe, că fără asceză nu pot fi
stârpite patimile și că, fără curățirea de patimi, omul nu poate să se facă sensibil față de
Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Prin această transparență, acești mari asceți trăiesc încă de aici
în perspectiva eshatologică, adică în „cer”.
Sunt oameni ai rugăci unii neâncetate. Practică rugăciunea lui Iisus, citesc Psaltirea,
participă la Sfânta Liturghie și la cele Șapte laude ale Bisericii.
Practică o slujire de iubire față de toți oamenii, rugăciunea lor le dă o mare
înțelepciune ca Părinți duhovnicești și ad esea ei primesc darul vindecării116.
Cei mai mulți devin călugări, dar rămân în contact cu poporul și joacă un mare rol în
continua reânnoire religioasă ce se realizează în Biserică. Astfel, chiar dacă această formă
foarte înaltă de viață harismatică nu poa e fi imitată de prea mulți, ea are totuși repercursiuni
asupra vieții poporului în general și asupra multora dintre credincioși care, la rândul lor, au un
rol important în înnoirea continuă a vieții Bisericii și ajung pe diferite trepte ale vieții
duhovnic ești”117.
Învățătura cuprinsă în Sfânta Scriptură este rodul catehizării intense săvârșite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos de -a lungul activității Sale pământești. Urmărind scopurile
Sale divine, care depășesc viața din lumea văzută și țintesc îndeoseb i mântuirea în veșnicia
Împărăției lui Dumnezeu. El a întrunit în chip unic și irepetabil toate mijloacele folosite de
învățătorii de până atunci cu trăsăturile personalității Fiului lui Dumnezeu. Și dacă în
desfășurarea acestei lucrări de catehizare, făcu tă în umbra Bisericii, avem ca Model desăvârșit
pe Întemeietorul ei – Fiul lui Dumnezeu – nu putem să nu ținem seama și de urmașii Lui,
apostoli, părinți și scriitori bisericești, care au înțeles și explicat învățătura creștină dezvoltâ nd
continuu activita tea catehetică. Iar unul dintre acești urmași și vrednici învățători este Sfântul

114Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 117.
115Ibidem , pp. 120.
116Ibidem, pp. 121.
117 Ibidem .

50
Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului, fin observator al celor ce se apropiau de Taina Botezului
și catehet desăvârșit al secolului al IV -lea în cetatea despre care scria Sfânt ul Ioan Gură de
Aur: „Din Ierusalim s -a răspândit vestea cea bună peste fața pământului; de aici a ieșit lumina
vie și pătrunzătoare, aici au fost izvoarele adevăratei înțelepciuni”118.
Secolul al IV -lea, supranumit și „de aur”, își datorează aprecierea di stinșilor pedagogi
creștini ai Capadociei, Antiohiei și Ierusalimului119.
Misiunea de catehizare a apărut înainte de întemeierea văzută a Bisericii, în activitatea
mesianică a Domnului nostru Iisus Hristos. Această lucrare a fost transmisă apostolilor în
mod direct, iar ei și -au însușit -o dovedind aceasta încă de la înemeierea bisericii văzute, prin
Sfântul Apostol Pentru care rostește într -un fel prima cateheză publică creștină ce rodește cele
„3000 de suflete” (Fapte 2, 41). Acest loc precum și Epistolele pauline sunt dovada faptului că
în biserică se practica deja cateheza orală. De ea s -au folosit toți apostolii în misiunea
încredinațată lor de Mântuitorul. Între ei însă cu precădere se află cel care îl numim „apostolul
neamurilor”, Sfântul Pavel, care de sfășoară o activitate intensă și vastă răspunzând unei
chemări speciale pe care i -a adresat -o Dumnezeu în mod deosebit. El alătură cateheza orală
celei scrise purtând grijă Bisericilor pe care le -a întemeiat în diferite cetăți prin epistolele sale.
Primu l veac creștin, aflat sub autoritatea apostolică, este pătruns de activitatea
acestora, iar desfășurarea catehumenatului stă sub semnul Duhului Sfânt pogorât peste ei, care
le-a atribuit daruri speciale, folositoare creștinării în masă specifică misiunilor . Ca instituție,
în schimb, temeinic organizată, nu se va cristaliza decât spre mijlocul veacului al II -lea când
pe de o parte creștinismul se cerea apărat de atacurile păgâne sau iudaice, iar pe de altă parte,
celor care îmbrățișau învățătura cea nouă, în vremurile de amenințare și de persecuție, le
trebuiau o bază puternică pentru a le rezista.
Nivelul academic al învățământului catehetic va fi atins odată cu înființarea școlilor
catehetice care vor dovedi o ținută științifică și o metodă sistematică. El e datorează renumele
celor care au fost, fie întemeietori, fie dascăli distinși care au îmbrăcat învățătura creștină în
haina științifică sau filosofică a culturii acelor vremi. Unul din centrele care ofereau un cadru
favorabil dezvoltării unei asemenea șc oli a fost Alexandria. Puternic centru cultural, se
distinge prin trei dintre marii ei conducători – și anume: Plotin, Clement Alexandrinul și
Origen.

118 Pr. Prof. Mihail Bulacu, Probleme de pedagogie catehetică, în „Studii Teologice”, an.II, nr. 3 -6, 1950, pp.
244.
119Idem, Școala catehet ică patristică ca bază de orientare pentru actuala școala catehetică. Studiu introductiv în
catehetica ortodoxă, Oradea, 1928, pp. 20.

51
O altă școală care stă în strânsă legătură cu cea din Alexandria este cea din Cezareea
Palestinei. Acea sta însă nu a mai putut ajunge la strălucirea celei dintâi. Spre sfârșitul
veacului al III -lea, în Antiohia, apare prin strădania unui anume Doroteos, ca o replică la cea
din Alexandria, o școală catehetică care avea ca metodă de studiu a Sfintei Scripturi
interpretarea literară, istorică și gramaticală. De numele acestei școli se leagă mai ales Sfântul
Ioan Gură de Aur. Omiliile catehetice ca și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sunt
prețioase lucrări cu caracter catehetic, ce au adus îmbunătățiri vieți i creștine celor ce s -au
botezat120.

III.2. Principii și metode în arta oratorică a Mitropolitului Antonie Plămădeală

Apogeul învățământului catehetic care cuprinde ca într -un corolar ce încununează
întreg veacul al IV -lea al Bisericii creștine este dato rat părinților capadocieni care au înființat
școala din Capadocia, Sfântul Ioan Gură de Aur de la școala din Antiohia și Sfântul Chiril al
Ierusalimului cu școala pe care o conduce în Ierusalim121.
Felul de a fi al oricărui predicator se reflectă în modul d e a vorbi. Așadar,
Înaltpreasfințitul Antonie are un stil cu pronunțat carecter personal, inconfundabil, deși cu
siguranță că a fost influențat de toate cărțile citite, de profesorii pe care i -a avut, de toți
semenii de la care a avut de învățat ceva. Bogă ția propriei personalități, sub toate aspectele, i –
a fost însă cel mai însemnat izvor de inspirație122.
Scria Mitropolitul Antonie: „Dorind să încheg o carte de predici din cele rostite în
Catedrala din Sibiu de -a lungul anilor de când sunt mitropolit aici, mi-am dat seama că, dacă
aș include și pastoralele de Crăciun și de Paști, volumul ar ieși incomod de mare. Am ajuns la
soluția unui al doilea volum. N -am vrut să renunț la ele, fiindcă de la începutul pastorației ca
episcop eparhiot la Buzău mi -am făcut planul de nu repeta în pastorale, în fiecare an, aceleași
generalități. Am tratat teme legate, fie de Nașterea Domnului, fie de Învierea Lui, mereu din
alte unghiuri, în așa fel încât, cândva, să poată constitui capitole ale unui tratat despre aceste
două importante evenimente, unul din viața omenirii, celălălalt din viața creștină”123.

120 Ibidem .
121Cf. Pr.Dr. Constantin Năclad, Principii educative în catehezele Sfântului Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului ,
în „Teologie și viață”, an. 14, nr. 7 -12, iulie -decembrie, 2004, pp. 228 -231.
122Cf. Pr.prof.dr. Vasile Gordon, „Poeta nascitur, orator fit”. Vocația omiletică a Mitropolitului Antonie
Plămădeală , în „Studii Teologice”, Seria a III -a, An. 1, nr. 4, 2005, p p. 57.
123 Î.P.S. Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Editura Sofia, București, 2009, pp. 5 -6.

52
Referindu -se la primul volum, Tâlcuri noi la texte vechi , Mitropolitul Antonie o
considera o carte de teologie deși se prezintă ca o carte de prelegeri. E o încercare de teol ogie
exegetică, dogmatică și morală și, ca și cealaltă, mai ales apologetică124.
„Predicile incluse în acest volum au fost inițial, cele mai multe, rostite în Catedrala din
Sibiu și înregistrate. Vorbirea liberă nu poate întotdeauna urma, canoanele retoricii , atât sub
raportul succesiunii ideilor, cât și sub raportul modului lor de prezentare. Unele au trebuit
revăzute stilistic, dar structura lor a rămas cea inițială, elaborată, uneori improvizată, în timpul
rostirii. Cum transilvănenilor nu le place să -l vadă pe predicator citindu -și predica, și nici cu
notițe ajutătoare în mână, am intrat în tradiția locală, deși am știu că riscam lacune în
sistematizarea ideilor. Publicându -le acum, risc încă o dată ca aceste lacune să se vadă și știu
că cititorii nu le vo r ierta ușor. Dar ei vor trebui să -și aducă aminte, că într -o predică nu se
poate spune totul și că, despre aceeași temă, se poate vorbi în atâtea feluri câți predicatori o
tratează”125.
Despre predicile sale, Înaltpreasfințitul Antonie spunea: „Predicile me le vin dintr -o
experiență personală de predicator. N -au fost scrise, prin urmare nici învățate pe de rost. N -au
fost nici măcar schițate, în adevăratul înțeles al cuvântului, adică organizate anterior, după un
plan clasic de predică, așa cum se învață la o rele de Omiletică…Fiecare predică a fost totuși
gândită, înainte de a fi rostită. Jaloanele ei i -au fost în general fixate în mintea mea. Odată
avute jaloanele, mi -a fost ușor să și improvizez pe loc, din scaunul arhieresc, în funcție de
percepția pe car e o aveam, privindu -mi ascultătorii, dacă mai aveau sau nu nevoie de
explicații suplimentare, de insistență asupra unui detaliu, de un exemplu, de o parabolă
etc.”126.
„Dacă cineva așteaptă însă să găsească aici predici ideale, predici model, va fi
decepțion at. Nu le.am alcătuit cu acest gând. Le -am improvizat pe loc, după inspirația
momentului și a câtorva ceasuri de meditație, în ajun, atunci cu textul evangheliei în față. În
fața credincioșilor nu l -am avut nici pe acesta. Sibienilor, cum am mai spus, nu l e plac
vorbitorii care nu au mâinile libere, ca să -și articuleze și cu ele predica! Uneori am povestit
credincioșilor unle călătorii ecumenice peste hotare, știindu -i interesați și mi -a rămas puțin
timp pentru predică. Am elimnat însă aici partea informati vă, de circumstanță, dar predica am
lăsat-o așa cum am rostit -o”127.

124 Ibidem , p. 5
125 Idem, Tâlcuri… , pp. 6.
126 Ibidem , pp. 7.
127 Ibidem , pp. 7.

53
Așadar, Tâlcuri noi la texte vechi a constituit o etapă spre o predică nouă. Aici textele
biblice au fost explicate într -o manieră nouă, colocvială, ca un dialog liber, un schimb de
idei, o pătrundere mai adâncă în toate implicațiile textelor, o aducere a înșelesului lor, la
înțelesurile pentru azi, o reintegrare a lor în sacru prin descoperirea coerențelor, a rosturilor
lor eterne, valabile atunci, dar și azi și întotdeauna128.
Creștinii de azi cer argumente și expuneri logice, convingătoare. Retorica, savantă sau
lacrimogenă, cultivată altădată și gustată de credincioși, azi pierde din ce în ce mai mult teren.
Crește nivelul de cultură și civilizație și crește exigența credincioșilor. Și e b ine. Dar aceasta
impune propovăduitorului să abordeze o predică nouă.
Ascultătorii de la Sibiu au apreciat acest stil nou de explicare a Evangheliilor.
Modul de interpretare a parabolelor și istorioarelor este același în ambele volume.
„Abuzul de parobo le” se explică prin audiența de care s -a bucurat la ascultători. Istorioarele
fixează mai bine învățătura. Ele sunt fapte de viață și sunt înțelese mai ușor decât teoriile.
Metoda a fost folosită întotdeauna și de Mântuitorul129.
Mitropolitul Antonie s -a inspirat în predicile sale din stilul unui teolog popular de
altădată, un autodidact care au făcut bună misiune și anume Protosinghelul Nicodim
Mândiță130.
În general, stilul utilizat de Mitropolitul Antonie are toate calitățile cerute de normele
în vigoare: c orectitudine, puritate, precizie, claritate, finețe, armonie etc. Figurile stilistice de
cuvinte (epitete, comparații, metafore, alegorii etc.) și figurile stilistice retorice (repetiția,
interogația retorică, antiteza, eufimismul etc.) sunt utilizate cu m ăsurăși echilibru. Lungimea
și scurtimea frazelor și a propozițiilor alternează, de la caz la caz. Uneori propozițiile sunt
foarte scurte, șocant de scurte, acestea fiind una din notele distincte din punct de vedere
omiletic, rar întâlnită la alți predicat ori români, dar cu efect cu totul deosebit131. Iată un mic
exemplu: „Te mânii pe cel care îți face rău. Mai ales pe cel care te vorbește de rău. Te superi.
Suferi. Suferi de o durere adâncă a sufletului, mai mare decât orice durere a trupului. Te
superi înde osebi când o face pe nedrept. Când inventează. Mai ales când te judecă așa, cu
nedreptate, suferința ta atinge culmi care cheamă răzbunarea. Și când te judecă pe dreptate, te
superi. Ai dori să te ierte. Nimeni nu e bucuros de greșelile pe care le -a făcut. Le-ar dori

128Cf. I.P.S. Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari , pp. 5.
129 Ibidem , pp. 6.
130 Ibidem .
131Pr.prof.dr. Vasile Gordon, Poeta nascitur… , pp. 60.

54
uitate. Această dorință e aproape întotdeauna semn de părere de rău, de căință. Și te doare
profund, te arde, te mistuie când nu ți se primește căința…”132.
Volumul Cuvinte la zile mari , cuprinde teme raportate la praznicile împărătești, cele
mai multe la Nașterea și Învierea Domnului133. Așadar, în acest volum face o expunere
dogmatică despre Nașterea Domnului, din care prezentăm câteva idei în rândurile de mai jos.
Nașterea Domnului, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, împarte istoria în două. Până
la Hristos și după Hristos134.
Importanța unică a Nașterii Domnului pentru umanitate constă în faptul că, făcându -Se
om, Fiul lui Dumnezeu afirmă la modul cel mai desăvârșit cu putință „valoarea omului”.
Nașterea Domnului înseamnă intratrea în istorie a lui Dumnezeu cel supratemporal.
Astfel, este valorificată istoria omului. Părintele profesor Dumitru Stăniloae scrie: „Valoarea
trupului ca drum spre veșnicie a stabilit -o însuși Dumnezeu asumând viața în timp, deci o
viețuire trecătoare în timp. Faptul că Fiul lui Dumnezeu prin asumarea creatului a asumat
timpul lui, a dat vieții noastre o valoare veșnică. Faptul întrupării Lui dă celor săvârșite de El
în timp, dar și celor săvârșite de noi o semnificație veșnică”135.
Această concepție asupra istoriei e ste exprimată foarte clar de însăși cronologia
creștină, inițiată de străromânul Dionisie Exiguul. Această cronologie nu mai socotește anii
„de la începutul lumii”, ca în iudaism, ci ea situează începutul într -un punct nedeterminat,
care coboară dinspre Hr istos înspre trecut; tot astfel, în cronologia creștină, sfârșitul lumii se
plasează într -un punc nedetrerminat al aceleași lumi, dar mișcător136.
De „plinirea vremii” și de sensurile acestei expresii se ocupă pe larg părintele profesor
Dumitru Stăniloae: „ Împlinirea (umplerea) timpului constă deci pe de o parte în extrema
coborâre a lui Dumnezeu la creaturile Lui temporale iar pe de alta în extrema înălțare a
creaturilor temporale la veșnicia divină, fără să anuleze din ele cât sunt pe pământ
temporalitatea trăită”137.
Noi, creștini de pretutindeni și dintotdeauna, recunoaștem ca Fiu al lui Dumnezeu,
pentru că S -a descoperit ca atare, S -a manifestat ca atare și S -a dovedit ca atare.

132 Mitroplitul Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovnicești… , pp. 6.
133 Pr.prof.dr. Vasile Gordon, op.cit ., pp. 60.
134 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii ,
traducere, introducere și note de Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae , Ed. a 2 -a, vol. II, Editura Harisma, București,
1993, pp. 69 -75.
135Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987,
pp. 291.
136Cf. Oscar Cullman, Christ et le temps, Neuchâtel, Paris, 1947, pp. 11 -12.
137 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor… , pp. 290.

55
Multe lucruri nu știm noi despre noi înșine. Multe lucruri nu știm despre de stinul
nostru pământesc, ca și cel de după moarte. La toate aceste întrebări, la toate aceste neștiințe
ale noastre, Iisus Hristos a venit cu știința Lui supranaturală, cu știița Lui de dincolo, și ne -a
dat răspunsul.
Unii spun că ne întemeiem credința pe cele ce nu se știu despre univers, despre
originea lui, despre destinul lumii și al nostru al fiecăruia, că ne alcătuim convingerile pe lipsa
de răspunsuri, nu pe răspunsuri pozivite despre Dumnezeu, despre suflet și despre nemurire.
Dar ce poți întemeia din pucnt de vedere religios pe cele ce nu se cunosc? Dacă ar fia devăruri
care s -ar cunoaște cu adevărat, și ne -ar fi accesibile, n -ar mai fi vorba de credință. Adevărul e
că ne întemeiem credința și pe ceea ce se poate cunosște rațional, dar și ceea ce n u se cunoaște
decât prin Revelație138.
Fiindcă atât ceea ce cunoaște mintea omenescă, cât și ceea ce nu poate cunoaște face
parte, după credința și înțelegerea noastră, tot din domeniul miracolului.
Noi zicem că ne cunoaștem pe noi înșine, de pildă, dar c e știm de fapt despre noi
înșine? Știm că în capul nostru există un creier cu milioane de circumvoluțiuni, pe care se
depune ceea ce aflăm din afară, dar ce știm despre felul cum creierul își alcătuiește gândirea?
Ce știm despre felul cum ceea ce văd eu ac um se reflectă în creierul meu și se transformă în
cuvânt, în gând și în simțământ. Cum se transformă o imagine, o amintire sau un gând în
iubire sau ură? Ce știm noi despre spațiul care ne înconjoară, spațiul acesta despre care știința
spune că este infin it? Dar ce este infinutul? Noi nici măcar nu putem gândi infinitul, pentru că
gândirea ni se destramă în el, și nu se mai poate întoarce în ea însăși ca să -și formuleze o
concluzie limpede și definitivă. Și atunci ne întoarcem către Iisus139.
La toate mari le noastre întrebări, la toatele noastre frământări, Iisus Hristos vine cu
puterea Lui, cu știința Lui, cu autoritatea Lui de Dumnezeu și ne răspunde. Răspunsurile Lui
sunt valabile pentru toți, cei credincioși, chiar dacă nu sunt răspunsuri știițifice. Și nici nu sunt
din categoria aceasta. Dar ne dau asigurarea că toate sunt rânduite de Dumnezeu și că toate
reflectă puterea și voința Sa. De aceea credincioșii trebuie să -și confirme iară și iară,
identitatea Lui dumnezeiască, pentru ca să creadă în răspuns urile Lui și în învățăturile Lui. Să
nu se supere știința. Nu ne amestecăm în treburile ei. O respectăm și o încurajam. Ne dorim să
aflăm cât mai multe. Ne vom bucura și noi de aflările ei. Noi ne sprijinim pe credința noastră
că toate sunt opera lui Dumne zeu. Când ne -o spune și știința, o folosim cu respect și
mulțumire. Și când nu ne -o spune, o respectăm pentru ceea ce nu știe să ne spună, fiindcă noi

138 Ibidem.
139 Ibidem .

56
știm cât e de greu de spus și cât efort e necesar chiar pentru a nu spune ceva. Știm asta încă de
la Socr ate140.
Prin învățătura Sa, Iisus a venit să stabilescă drept criteriu a realațiilor dintre oameni,
„iubirea”. Ce frumos scrie Sfântul Ioan Gură de Aur despre dragostea învățată de Mântuitorul,
așezând -o nu numai prin trei virtuțile sufletești, ca fi ind cea mai mare, dar și printre virtuțile
sociale, omenești, tot ca cea mai mare, ca cea care ar putea realiza o societate ideală! „Dacă ea
ar fi cu înțelegere răspândită, atunci n -ar mai fi nevoie de legi, nici de tribunale, nici de
pedepse, nici de osân de. Căci toți ar iubi și ar fi iubiți și toate relele ar fi scoase dintre oameni
și răul ar fi cunoscut numai din nume. Cel ce iubește și este iubit, de -ar locui pe pământ și nu
în cer, pretutindeni se bucură de liniște sufletească. Un astfel de om este li psit de invidie,
mânie, zavistie, poftă rea. Își va păstra sufletul său nebântuit de inegalități și schimbare. După
cum nu și -ar face lui nici un rău, nu ar face nici aproapelui său”. (Explicarea Epistolei I
Corinteni, Omilia 32 -33).
Tot așa de explicit ș i cu rost în viața socială prezintă Sfântul Ioan Gură de Aur
dragostea și în explicarea Epistolei Sfântului Apostol Pavel către Tit (Omilia a VII -a): „Unde
este adevărata dragoste invidia nu poate fi, nici grăirea de rău, fiindcă nu numai să nu
defăimăm pe prieteni, dar îi și apărăm când sunt defăimați, închizând gura defăimotorilor.
Toate sunt liniștite, toate în pace, și nici măcar urmă de ceartă sau luptă nu se vede, căci toate
sunt încărcate de pace. Așa că, invidia, grăirea de rău, lipsa de rușine, min ciuna, jurământul
fals, toate acestea sunt izgonite unde este dragoste”141. Iisus a venit, în sfârșit, să aducă
drept criteriu al relației dintre oameni, adevărul. De aceea spune El Însuși despre Sine la un
moment dat: „Eu sunt Omul care v -a spus adevărul”(I oan 8,40) și „Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața”(Ioan 14, 6).
Este, oare, ceva mai important în viața aceasta, în ordinea cunoașterii, decât să ai
certitudinea adevărului? Toate „adevărurile” noastre sunt cercate de îndoială. Toate se îmbie
cu bănuiala că ar putea fi relative, că ne -ar putea înșela. Și ce e mai trist și mai dezolant, decât
să te dedici unicului „adevăr” care se dovedește în cele din urmă a fi fost minciună! A te
rezuma pe „adevăruri” nesigure e a -ți pierde în zadar viața, singura viață care ți -a fost dată pe
pământ. Și cine nu poate garanta certitudinea adevărurilor pe care ni le îmbie?
Ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus a venit cu garanția că El deține adevărul. „Adevărul,
adevărat vă spun” zice El, prin această expresie menită să întăreasc ă definitiv adevărul
spuselor Sale, neezitând să folosească cu acest scop un pleonasm. Tocmai această siguranță a

140Ibidem , pp. 291.
141 Ibidem.

57
mărturiei Sale despre Dumnezeu și despre cum ne vrea Dumnezeu a dus până la
personificarea adevărului în persoana Lui. Mai întâi a oferit acea stă personificare chiar El:
„Eu sunt Adevărul”(Ioan 14, 16). Fiind Dumnezeu, El spunea adevărul: numai Dumnezeu
decide ce este adevărul. El a creat adevărul. El este adevărul. Tot ce nu este El și de la El nu
are garanția adevărului142. Așa L -au înțeles mai târziu și Apostolii: „Fiul lui Dumnezeu […]
ne-a dat nouă pricepere ca să cunoaștem pe Dumnezeu cel adevărat”(I Ioan 2, 8).
Mântuitorul Și -a mai dovedit dumnezeirea Sa în istorie și prin altceva, care se trece
uneori cu vederea.
A apărut undeva, în tr-o țară abia cunoscută din Orientul Mijlociu, care pe vremea
aceea avea doar două milioane de locuitori, din care cinci sute de mii erau samariteni. Când
auzim de regele David, să nu credem că va fi fost împărat peste vreo împărăție mare dintr -o
poveste. Era o țărișoară mică pe care în câteva zile o puteai călca de la un capăt la altul.
Mântuitorul și -a desfășurat activitatea într -un mediu destul de restrâns, între Galileea și Iudeea
și la sărbători, mai ales în Ierusalim care nu era decât un orășel mic i mportant doar pentru
evrei prin care se putea trece în câteva zeci de minute.
Și totuși!
A reușit să cucerească lumea. A reușit să o cucerească fără armată, doar cu arma
cuvântului. Când unul din Apostoli a scos sabia, i -a spus: „Bagă sabia în teacă”, n-am nevoie
de armată, nici pentru pază nici ca să -Mi impun învățătura.
A cucerit lumea și fără bani. Evangheliile nu ne spun că ar fi posedat vreun fel de
bunuri. Înțelegem chiar că nu avea nici o locuință a Lui în anii maturității, când și -a început
propovăduirea. „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n -are unde să –
Și plece capul”(Luca 9, 58).
La un moment dat, când I s -a ceurt impozitul a poruncit unuia dintre Apostoli: „…
mergând la mare aruncă undița și peștele care va i eși întâi, ia -l, deschide -i gura, vei găsi un
satir (un ban de argint). Ia -l și dă -l lor pentru Mine și pentru tine”(Matei 17, 27).
A cucerit lumea și fără să fi scris vreo carte. N -a avut la dispoziție nici radio, nici
televiziune, nici ziare, n -a fol osit nici unul din ceea ce se numesc astăzi mijloace „mass –
media”. N -a făcut nici un fel de propagandă electorală, nu S -a supus la nici un fel de alegeri și
totuși a fost alesul inimilor oamenilor, și a rămas așa peste veacuri143.
Ucenicii Lui nu erau nici ei oameni învățați. Niște pescari. Poate să fi fost unul sau doi
cu ceva cultură, cât putea însemna cultura în vremea aceea în Iudeea și Galileea. Și totuși cu

142 Ibidem.
143 Ibidem , pp. 293.

58
acești pescari a cucerit lumea. Acești pescari care, dintr -o dată, după Pogorârea Duhului Sfânt ,
au devenit mari scriitori, poeți, istorici în stare să redea întocmai învățătura, viața și
cuvântările Învățătorului, cu exactitate și cu pricepere artistică uimitoare. Citindu -i astăzi, te
miri și te întrebi la ce academii, la ce universități mari vor f i studiat oamenii aceștia? Cu
minimum de cuvinte au fost în stare să cuprindă în textele lor maximum de conținut. Cu
scrierile lor au făcut să apară ceea ce numim cultura creștină, civilizația creștină, arhitectura
creștină, era creștină care începe cu Iis us Hristos.
De altfel, ceea ce știm despre ucenici, că erau pescari, știm despre Însuși Învățătorul,
că nu fusese la școli mari, nici la rabini învățați.
Fusese ucenic la tâmplăria lui Iosif. Despre Sfântul Apostol Pavel știm că a fost
ucenicul lui Gamal iel, cel mai mare profesor al vremii; desigur, profesor de exegeză biblică.
Iisus nu i -a fost coleg. Ne -ar fi spus -o Pavel, dacă n -a spus -o Iisus.
N-a fost elevul nimănui, și iată, a reușit să fie profesorul tuturor.
Cel mai greu lucru de înlocuit într -o lume, indiferent unde, este să înlocuiești o religie.
Ei bine, Iisus, cu perscarii Lui, a reușit să facă aceasta, înlocuind religiile lumii vechi ale lumi i
romane și grecești, religii destul de solid implantate în sufletele oamenilor și în viața civilă și
socială. Căci nu erau de înlocuit doar zei nevăzuți și statui fără glas. Împăratul însuși, stăpânul
lumii, era socotit zeu. Dar și el a fost supus lui Iisus144.
Sfântul Duh este Acela care naște viața, sub toate formele ei, Acela despre Care nu
cartea Fac erii ne spune că, după ce a făcut Dumnezeu pe om, a suflat în el „suflare de
viață”(Facerea 2, 7). Această suflare de viață nu poate fi sub nici o formă dată de altcineva.
Viața vine numai de la Dumnezeu sub toate formele ei, sub formă vegetală, sub formă
animală, sub formă omenească, sub orice formă a luat -o145.
Viața din care se naște viață nu poate veni decât de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
„Dumnezeu este Viață”(Ioan 14, 6).
De aceea nu avem dreptul să dispunem de viața noastră în alt fel d ecât să o apărăm, să
ne-o păstrăm, s -o îmbunătățim. Pe a noastră și pe a altora. Numai Dumnezeu are dreptul să
dispună de viață. De aceea creștinismul este împotriva războaielor, împotriva eutanasiei (a
curmării vieții bătrânilor sau bolnavilor incurabili sau a infirmilor de orice fel pentru a -i scuti
de suferință și durere)146. De aceea creștinismul este împotriva sinuciderii și a violenței și a
violentării vieții sub orice formă, fiindcă omul nici de viața lui proprie nu are dreptul să

144Cf.Mitropolitul Anton ie Plămădeală, Evanghelia identității Mântuitorului, în Cuvinte la zile mari , pp. 19 -25.
145 Ibidem.
146Ibidem .

59
dispună. Nu are drept ul s-o curme mai repede decât hotărăște acest lucru Dumnezeu, Care a
prescris fiecărei vieți un ciclu de care numai El dispune. De aceea Biserica este neașteptat de
aspră cu cei care se sinucid. Nu le primește corpul nici în biserică. După toată rânduiala ar
trebui să nu fie duși nici în cimitir. Nici un preot nu are voie să însoțească la groapă un
sinucigaș. De ce? Pentru că a călcat una din marile porunci: „Să nu ucizi”, ucigând viața pe
care nu el și -a dat -o, ci este de la Dumnezeu. Viața e sacră. Orice viață omenească este
sfântă147.
După opinia părintelui prof. Sebastian Șebu, titularul catedrei de Omiletică de la
Facultatea de Teologie din Sibiu, predicile Mitropolitului Antonie pot fi împărțite în didahii,
omilii și predici catehetice, ca o consecinț ă a intenției Înaltpreasfinției Sale de a învăța,
analiza și a catehiza, mai ales sub regimul ateist în care au fost rostite148. Intenția aceasta este
mărturisită de însuși mitropolitul, în prefața volumului Tâlcuri noi… : „Am gândit acest predici
și ca p e un tratat teologic despre adevărurile fundamentale de credință și nu fără intenția de a -l
oferi și ca pe un catehism care să -i ajute pe cititori, așa cum i -a ajutat pe ascultători, să se
înarmeze și cu argumente pentru apărarea credinței lor ortodoxe, în fața celor care ar încerca
să-i ademenească spre alte credințe și grupări sectare. E carte de teologie pentru teologi și
pentru neteologi. E o carte de întrebări pentru cei care își pun întrebări și nu le răspunde
nimeni; pentru cei care nu știu să pună î ntrebări, dar nu le au pe suflet”149.
Mergând pe firul acestui catehism ortodoxe”, vom întâlni, astfel, teme dogmatice, ca
de exemplu: mântuirea, Hristos -Mântuitorul, moartea, învierea, lucrarea Sfântului Duh, etc.,
dar și un număr apreciabil de teme morale , cum ar fi iertarea, iubirea, recunoștința,
discernământul, păcatul, pocăința, sfințenia ș.a150.
Una dintre caracteristicile distincte ale predicilor Mitropolitului Antonie constă în
abundența ilustrărilor: pilde, istorioare, întâmplări etc., culese în spe cial din Pateric și din
Viețile Sfinților , dar și din operele marilor scriitori, filozofi, artiști, români și străini. Aproape
că nu există predică fără cel puțin o istorioară151.
Utilizările ilustrărilor reprezintă un auxiliar prețios al predicii, de oric e gen, din cel
puțin două puncte de vedere, realizate simultan: 1. Explicativ : oricât de convingătoare ar fi
explicațiile teoretice asupra unui subiect, de multe ori o ilustrare potrivită are efect mai rapid

147 Cf. Idem, Voiesc mai bine să vorbesc cinci cuvinte pe înțeles, în Cuvinte la zile mari , pp. 298.
148Cf.Pr.prof.dr. Sebastian Șebu, Din activitatea învățătoreacă a mitropolitului dr. Antonie Plămădeală , pp. 403,
Apud. Pr.prof.dr. Vasile Gordon, Poeta nascitur… , pp. 61.
149 Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tâlcuri…, pp. 403.
150Pr.prof.dr. Vasile Gordon, Poeta nascitur… , pp. 61.
151 Ibidem .

60
și mai puternic; Odihnitor : adică permite ascult ătorilor o binemeritată „respirație”, mai ales în
cazul unor subiecte mai grele152.
Așadar, Mitropolitul Antonie a dobândit renumele de foarte bun predicator, nu ca pe o
întâmplare, ci ca o consecință firească a ostenelii de excepție pe tărâm, cultural, pas toral și
duhovnicesc. Volumele sale de predici, odată cu aspectul instructiv, plăcut și convingător, se
constituie și ca un semn al înnoirii lucrării învățătorești în sânul bisericii noastre153.
Din cele prezentate în această lucrare până aici se poate dedu ce cu ușurință că
Mitropolitul Antonie al Ardealului pune mult accent pe mijloacele și procedeele pe care
trebuie să le folosească oratorul – în speță clericul – pentru a reda ascultătorilor, într -o formă
adecvată cu conținutul, ceea ce a gândit sau a scri s.
Pr.prof.dr. Vasile Gordon consideră predicile Mitropolitului Antonie un veritabil
testament omiletic154.
Gesturi le omiletice necesare în reușita unei predici sunt foarte importante.
Într-un studiu de catehetică am găsit aceste mijloace și anume: memoria , pronunțarea,
vocea, gesturile, expresia feței, poziția corpului și ținuta vestimentară.
Memoria este numită de Cicero în „De oratore” – „tezaurul minții” ( memoria thesaura
mentis est ).
În acest tezaur trebuiesc adunate toate elementele identice ale pre dicii, citate biblice
sau altele, structura, planul predicii. Chiar dacă nu este mecanică, memorizarea elementelor
arătate din alcătuirea predicii este absolut necesară, mai ales la începători. Predicarea
îndelungată, citirea neconteniă și meditația asupra Sfintei Scripturi, face ca unii predicatori să
poată reproduce texte din Sfânta Scriptură și din operele Sfinților Părinți cu o ușurință
uimitoare. Limbajul biblic este însușit de aceștia într -o asemenea măsură, că ei înșiși nu mai
conștientizează folosir ea unui citat. Sfinții Părinți și marii Învățători ai Bisericii Apusene au
ajuns la o asemenea desăvârșire în stăpânirea textelor sacre.
În scrierile Fericitului Augustin, de exemplu, nu se mai indică ca fiind citat anumite
pagini pe care și le -a împropri at până la a nu mai gândi la ideea de împrumut. Părinții
Răsăriteni însă, din respect pentru textul sacru, îl citează întotdeauna, limbajul biblic fiindu -le
familiar și fiind folosit de ei în exprimarea gândurilor proprii. Sfântul Chiril al Ierusalimului
era renumit ca cel ce cunoștea pe derost Sfânta Scriptură. Cu toată abundența de citate, în
catehezele sale, ele sunt citate cu tot respectul cuvenit. Asemenea performanțe privind

152 Ibidem .
153Cf.Pr.prof.dr. Vasile Mihoc, Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie cuvântătorul , în „Revista Teologică”, serie
nouă, An. 1, nr. 2, 1991, pp. 127.
154 Pr.prof.dr. Vasile Gordon, Poeta nascitur… , pp. 63.

61
memorizarea în predică nu sunt neapărat apanajul celor ce au atins desăvârșir ea. Este
important însă să subliniem faptul că o memorizare steapă, fără simțire, fără vreo trăire
duhovnicească adâncă este imediat receptată de ascultător ca un travaliu artificial, menit să
obțină persuasiunea fără a fi încălzit de convingeri profunde155.
Pronunțarea este rostirea propriu -zisă a predicii. Ea se cere a fi: corectă (respectând
regulile ortoepice corecte ale gramaticii); naturală (adică conformă cu firea și temperamentul
fiecărui predicator); bine articulată pentru a fi clar auzită de fiecar e; firesc nuanțată, adică,
accentuând cuvintele sau expresiile cu o mare importanță în sublinierea învățăturilor
transmise; variate, adică deplin potrivită cu ideile și simțămintele pe care le exprimă, vie și în
bucurie, blândă și smerită în rugăciune, dur eroasă și mângâietoare în întristare; armonioasă;
adică să păstreze un ritm potrivit cu natura învățăturilor transmise. Exercițiile de respirație
sunt utile pentru a putea rosti o perioadă literară cât mai lungă. Pronunțare este desigur strâns
legată și de calitățile vocii156.
Vocea este un element legat de predică de o importanță mai mare decât pare la prima
vedere. Vocea unor mari predicatori este ușoară, suplă, bogată, flexibilă, solidă, durabilă,
limpede, curată, cu timbru plăcut. Desigur, ea este un dar natural, dar și dobândit. Calitățile
vocii se pot dezvolta printr -o îngrijire bună prin abstinență, hrană ușor digerabilă, ferirea de
umiditate, de uscăciune și oboseală excesivă, prin exerciții de pronunțare, de dicție.
Gesturile omiletice sunt mișcări ale mâinilor, ale corpului, care însoțesc exprimarea de
idei și de sentimente în predică, dând mai multă expresivitate pronunțării.Auxiliar prețios al
acțiunii omiletice, gesticulația trebuie să urmeze fidel vocea, să impresioneze ochii,
supunându -se unei inteligențe oratorice înnăscute sau cultivate prin exerciții. Poziția și
mișcările capului sunt de mare importanță în acțiunea omileticii. El trebuie ținut drept și
natural, căci capul plecat exprimă umilință, dat pe spate exprimă aroganță, înclinat în lăt uri,
lâncezeală; țeapăn și nemișcat, o oarecare duritate de caracter157.
Mișcările capului trebuie să fie potrivite cu subiectul, în concordanță cu mișcările
mâinilor și ale corpului. Ele pot exprima aprobare, refuz, confirmare, rușine, îndoială,
admirație. De asemeni, mișcările mâinilor bine conduse, aduc un mare serviciu elocinței
bisericești. Limbajul mâinilor a fost foarte mult studiat de retorica antichității: „Celelalte părți
ale corpului ajută pe vorbitor, dar mâinile vorbesc ele însele” spune Qintil lian. Cu ele,
promitem, chemăm, concediem, amenințăm, implorăm, ne exprimăm groaza; prin ele

155Cf.Pr. Costachi Grigoraș, Acțiunea omiletică – Susțin erea predicii, în ”Propovăduiți Evanghelia la toată
făptura: Omiletica și Catehetica specială” , Editura Trinitas, Iași, 2000, pp. 154.
156Ibidem , pp. 156.
157 Ibidem .

62
întrebăm, rugăm, ne manifestăm bucuria, întristarea, îndoiala, mărturisirea, regretul, măsura.
Geticulația mâinior trebuie să fie astfel în armonie cu conținutul d e idei și cu tensiunea
emoțională din predică: mai redusă și liniștită în Exordiu, cu excepția Exordiului vehement
care trebuie slujit de o gesticulație vioaie a mâinilor; în tratare, gesticulația să fie mai deasă ș i
mai vioaie; în concluzie, mai ales în c oncluzia patetică, ea poate atinge maximum de
expresitate158.
Fizionomia sau expresia feței are un rol dominant în activitatea oratorică, fiindcă ea
este oglinda sufletului: „O inimă veselă înseninează fața, iar când inima e tristă și duhul e fără
de curaj” (Pildele lui Solomon 15, 13).
Ochii, în special, sunt dominanți și determinanți în fizionomie. Latinii ziceau:
„Animus in oculis habitat” ei care au studiat mult și cu folos mișcările ochilor și înțelesurile
acestor mișcări. Prin mișcare, ochii de vin hotărâți, indiferenți, mândri, amenințători, blânzi
sau aspri. De aceea cuvântătorul bisericesc trebuie să ia seama la elocvența ochilor: să nu fie
rigizi și măriți, lâncezi sau amorțiți, zburdalnici sau fără astâmpăr, nesiguri sau plini de pofte,
cu privirea piezișă, dilatați de plăcere, părând că cer sau promit ceva. Fruntea, pleoapele și
sprâncenele concură în obținerea unei expresitvități naturale a fizionomiei: fruntea contractată
sau încrețită arată gândire profundă și tristețe; înălțtă, arată mir are; sprâncenele contractate
exprimă mânie, lăsate jos, tristețe; destinse, veselie, aprobare; ridicate exprimă interzicere,
mirare, perplexitate159.
Ținta corpului în timpul rostirii predicii trebuie să fie naturală și în totală armonie cu
solemnitatea mo mentului. Predicatorul să stea în amvon sau în fața altarului având ținuta
corpului dreaptă, fără a fi rigidă, țeapănă. O poziție a corpului naturală este legată de poziția
picioarelor: cel drept puțin înainte, mai în repaus, urmând ca cel stâng să fie mai încordat și
drept. Măsura în acțiunea omiletică se oglindește și într -o ținută a corpului ce exprimă
demnitate și respect pentru solemnitatea momentului și pentru ascultători. De aceea în oratoria
creștină nu se admite plimbarea ca în discursurile juridic e, nici baterea cu piciorul sau cu
pumnul, nici mișcările repetate ale umerilor.
Ținuta vestimentară a predicatorului este rânduită în canoanele și în Tradiția Bisericii:
costumul preoțesc și odăjdiile sfinte. Acestea să se afle în curățenie, modestie și bună
rânduială. Trecerea în revistă a componentelor acțiunii omiletice ridică problema foarte
importantă a improvizației în predică. Idealul pentru atingerea scopului predicației este
stăpânirea discursului printr -o pregătire de atare seriozitate, încât s ă pară a fi improvizat.

158 Ibidem .
159Ibidem .

63
Adică, predica ca un tot armonios închegat, să aibă prospețimea, sinceritatea și farmecul
discursului pe care nu se cunosc urmele supărătoare ale travaliului pregătitor. Improvizația
reală, completă însă nu o recomandăm. Nici marii predicatori, stăpâni pe mijloacele lor, nu
riscă să predice fără nici o pregătire anterioară. Chiar dacă pregătirea predicii nu poate
parcurge întotdeauna întregul program de alcătuire al predicii, este necesară măcar o meditație
prealabilă asupra subiectu lui predicii din care să se nască scheletul de idei și planul predicii.
(Improvizația cu sensul ei peiorativ înseamnă superficialitate și lipsă de respect pentru
învățătura creștină). Această preocupare minimă pentru pregătirea predicii este de dorit să
rămână până la sfârșitul activității unui predicator. Un început de pastorație plin de zel în
alcătuirea predicilor, este urmat adesea de o lipsă cvasitotală pentru aceasta. Nivelul
intelectual ridicat al multor comunități creștine de astăzi și necesitatea c reșterii autorității
Bisericești în raport cu toate celelalte domenii cer un nivel ridicat al predicației alături de
predicarea ei asiduă și convingătoare160.

III.3. Strategii pastorale, omiletice și pedagogice în Biserică în mileniul III

Bilanțul activității misionare a Bisericii la începutul mileniului III pune în evidență
două stări de fapt: una face dovada că misiunea în numele Bisericii lui Iisus Hristos, în
ultimele două secole, a schimbat fața lumii și a creat un u manism creștin înrădăcinat nu numai
în viața indivizilor ci și în structurile popoarelor din lumea întreagă. Ea a adus la viață
nenumărate ființe umane, a eliberat captivi și a redat umanității demnitatea cu care Dumnezeu
a încununat -o de la creație. Misiu nea aceasta urmărește încă buna lucrare în toate teritoriile
lumii, teritorii în care numele lui Iisus Hristos nu este încă cunoscut.
A doua constatare este îngrijorătoare. În țările cunoscute ca fiind creștine, încă de la
începutul istoriei lor, unde via ța societății numite post -modernă ține din ce în ce mai mult de o
nouă paradigmă a existenței, marea majoritate a bărbaților și femeilor moderne nu mai doresc
sensul mesajului lui Iisus Hristos, mesaj care le parvine prin intermediul Bisericii din care fac
parte nominal. Modul lor de viață a fost brusc schimbat, exigențele vieții cotidiene nu mai au
de a face în nici un fel cu ceea ce învăța Mântuitorul și cu ceea ce propovăduiește Biserica161.

160Ibidem , pp. 159.
161 Pr. prof. dr. I. Bria, Probleme ale identității creșt ine, în Destinul Ortodoxiei , Ed. IBMBOR, București, 1989,
p. 342.

64
Aceasta este realitatea din întreaga Europă și mai ales în Occide ntul marilor metropole
în care viața este regizată de alte valori decât cele transmise prin Evanghelie.
Viața umană nu se realizează prin ea însăși, rămâne o problemă veșnic deschisă, un
proiect incomplet care are posibilitate realizării.
A evangheliza în seamnă: a indica acea cale, a înțelege arta de a trăi. Iisus a zis la
începutul vieții Sale publice: Eu am venit pentru a evangheliza (a binevesti) săracilor (Lc. 4,
18), ceea ce înseamnă, Eu am răspuns la problema voastră fundamentală, Eu v -am indicat
calea vieții, calea fericirii, mai mult: Eu sunt acea Cale162.
Sărăcia cea mai profundă este incapacitatea de a pune la încercare bucuria, pregustarea
vieții veșnice, considerată de unii ca absurditate și contradictorie. Această sărăcie este azi
foarte răspând ită, sub diverse forme, atât în societățile bogate din punct de vedere material cât
și în țările sărace. Incapacitatea de a încerca bucuria produce și incapacitatea de a iubi; ea
produce invidie, avariție, toate viciile care devastează și sărăcesc viața pe rsoanei umane, dar
și a lumii. Starea de fapt se datorează vidului spiritual, secularizării, etapă ce cere o nouă
privire asupra hristomorfizării societății după chipul evanghelic.
Dacă arta de a trăi, cu și în Dumnezeul treimic, rămâne necunoscută, totul rămâne mai
mult nefuncțional. Dar această artă nu e un obiect al științei, nu poate fi comunicată decât de
Cel prin care vine viața, de Cel ce este prezent real și personal în Biserica Sa prin Sfânta
Evanghelie și Sfintele Taine. “Puterea mântuitoare a Cu vântului lui Dumnezeu este trăită și
simțită în Biserică, în viața femeilor și a bărbaților care îl primesc cu credință. Cuvântul este
vestit pentru ca mesajul lui dătător de viață să fie auzit de credincioși și de necredincioși
deopotrivă. Totuși, pentru a fi primit ca Hrană a Împărăției și izvor de Apă vie ce întreține și
transformă viața omului, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie vestit și sărbătorit în aceeași măsură.
Aceasta înseamnă că lectura și propovăduirea publică a Scripturilor trebuie realizată în ca drul
mai cuprinzător al vieții sacramentale a Bisericii. Lectura și prezentarea Sfintei Scripturi
aparține sinaxei liturgice, adunarea celor ce caută, catehumeni și credincioși, înălțare
sufletească. Totuși, sinaxa constituie un context liturgic mai larg, desăvârșit prin celebrarea
Sfintelor Taine, în mod special, prin comuniunea euharistică”163.
Se știe că intensitatea credinței creștine ortodoxe în România a depins în mare parte de
viabilitatea parohiei rurale, acolo unde credința are rădăcini profunde. Din nefericire,
moștenirea creștină a parohiei rurale a sărăcit mult astăzi din cauza influențelor nefaste ale

162 Ibidem , p. 343.
163 Ibidem , pp. 346 -347.

65
regimului comunist ateu și a secularismului. Din aceste pricini, relațiile credincioșilor cu
parohia sunt foarte slabe164.
Există o morfologie nouă a parohiei chiar la sate, unde s -a extins periferia orașelor.
Parohiile din orașe aveau, în trecut, identitatea lor proprie și dispuneau de slujitori și
predicatori de mare calitate. Parohia urbană de azi și -a pierdut identitatea și coerența ei prin
mișcarea populației de la sate la orașe, sau dintr’un oraș în altul, datorită sistematizării urbane.
Parohiile din marile aglomerații urbane de azi, parohii cu creștini anonimi și dispersați, nu
mai au energia de a aduna la un loc pentru cult comun, în mod constan t populația.
Locuitorii de azi din marile orașe sunt în mare parte cetățeni nominali. Stabiliți prin
convenții sociale și profesionale, ei nu fac parte trup și suflet din cartierul sau orașul lor, iar
credincioșii nu au sentimentul profund de apartenență l a o comunitate parohială. Mulți dintre
ei nici nu -și cunosc preotul, sau, ceea ce este și mai grav, sunt mulți preoți care nu -și cunosc
credincioșii. Relațiile pastoral -liturgice dintre preot și credincioși sunt cu totul întâmplătoare,
rezumative și impers onale. Cel mai evident semn al dramei religioase la orașe este marele
anonimat în cadrul căruia se desfășoară toate relațiile umane și cu deosebire cele misionare și
pastorale. Botezăm copii anonimi, cununăm tineri necunoscuți și înmormântăm morți al căro r
nume și vârstă le citim pe cruce. În această situație fiecare credincios își alege biserica și
preotul după cele mai imprevizibile și subiective considerente165.
Situația aceasta are ca urmare faptul că mulți credincioși caută o formă de prezență a
Biseric ii fără parohie, de unde rezultă o deviere spre o pietate individualistă, aliturgică, dacă
nu se cade cu totul în indiferentism religios.
Aria de acțiune prozelitistă a mișcărilor evanghelice parabisericești o formează mai
ales aceste spații urbane în care sistemul parohial tradițional a fost dezechilibrat. O contribuție
importantă la acest dezechilibru o are desigur lipsa bisericilor, a căror construire nu a fost
posibilă în perioada regimului comunist, mai ales la orașe, în timp ce orașele s -au extins
enorm.
Mai importantă decât evoluția demografică este dezorientarea spirituală și intelectuală
a societății din cauza influențelor nefaste ale totalitarismului comunist ateu și a
secularismului.
În concluzie, parohia nu mai poate fi reconstituită numai pe nec esitatea interioară a
creștinilor de a trăi împreună ca o entitate etnică, religioasă și culturală, fără a lua în
considerare profunda lor motivare liturgică, spirituală și euharistică.

164 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2006, p. 15.
165 Ibidem , p. 16.

66
În situația actuală Biserica Ortodoxă Română este datoare înainte de o rice să -și
regăsească libertatea și puterea să se adreseze poporului credincios și să -și expună în mod clar
pozițiile și principiile sale misionare și să le aplice în conformitate cu eclesiologia ortodoxă.
Biserica Ortodoxă Română este cunoscută ca având u nul din cele mai organizate
sisteme parohiale și eparhiale din lumea ortodoxă. În cadrul acestui sistem, parohia nu este o
simplă unitate administrativă bisericească autonomă, ci ea reproduce în acel loc și context
imaginea a ceea ce este Biserica în tota litatea ei. Parohia este o parte organică dintr -un corp
unitar bisericesc. De aceea experiența ei influențează viața întregului ansamblu eclezial și
invers. Unitatea Bisericii la nivel național are la bază coerența celei mai mici comunități
ortodoxe, cea a parohiei. În concret, sectele nu atacă Biserica în general, ci parohia aflată în
dificultate din diferite cauze. Iar coerența sau unitatea parohiei este în primul rând o problemă
de spiritualitate și apoi de organizare.
„Așadar, în contextul actual, cea m ai urgentă obligație misionară este restabilirea
integrității parohiei, dispersată geografic și complexă din punct de vedere demografic și
cultural și întărirea conștiinței de apartenență la un trup comun. Consolidarea unității și a
vieții parohiei, care n u se mai prezintă ca o comunitate sociologică compactă, presupune
înnoirea mijloacelor și posibilităților misionare și pastorale existente, dar și crearea unor
forme noi de pastorație”166. În definitiv preoții dispun de toate mijloacele liturgice, pastorale
și misionare, dar ele trebuie să fie folosite în perspectiva unui plan pastoral clarvăzător și
organizat.
Datoria principală a preoților este aceea de a reconstitui, menține și întări continuu
integritatea spirituală a parohiei.
Ei trebuie să facă totul pe ntru a evita apariția, în spațiul parohial a unui cerc periferic
de credincioși, care se identifică numai parțial cu comunitatea lor. Se știe că victimele
prozelitismului sectar se recrutează din rândul acestor «marginalizați» din diferite cauze. Deși
Biserica posedă totul, unii credincioși caută în afară acel esențial pe care nu -l găsesc în
activitatea parohiei, nu numai în termeni de atmosferă umană, ci și în termeni de angajament
spiritual expres și mai ales de exercițiu concret al harismelor particulare .
De aceea stilul de viață parohială, disciplina pastorală și îndeosebi coordonarea de
către preot a unei diversități de «daruri și slujiri» joacă aici un rol decisiv.
Preotul trebuie să constate cu realism starea parohiei sale, cu toate posibilitățile,
crizele și deficiențele acesteia și să reconstituie parohia, ținând seama de diviziunile acesteia.

166 Pr. prof. dr. I. Bria, Orto doxia în Europa. Locul spiritualității române , Ed. Trinitas, Iași, 1995, p. 47.

67
Este important ca credincioșii să aibă un sens al existenței într’o comunitate unită, coerentă cu
integritatea ei. Ruptura dintre preot și laici, sau dintre p reot și o anumită parte a parohiei, dacă
există, trebuie să fie vindecată imediat. Preotul trebuie să fie părintele spiritual al tuturor
membrilor parohiei în mod egal167.
Mirenii, tinerii, femeile, copiii, bătrânii, toate aceste cercuri parohiale trebuie să fie nu
numai recunoscute, ci și articulate în jurul unor proiecte generale. Trebuie găsite mijloace
pentru antrenarea tuturor acestor cercuri în viața spirituală a parohiei. Alte diviziuni și
scindări ale parohiei, de exemplu ignorarea săracilor și a boln avilor, a celor care se află în
momente dificile și au nevoie de ajutor, respingerea delicvenților, trebuie să fie subiecte
importante pe agenda parohiei. Problemele parohiei sunt ale tuturor credincioșilor din
parohie168, așa cum arată Apostolul Pavel când spune: «ca să nu fie dezbinare în trup ci
mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă toate
mădularele suferă cu el și dacă un mădular este slăvit toate mădularele se bucură cu el» (1 Co
12, 25 -26).
Copiii, elevii și tinerii trebuie inițiați în credința și morala creștină ortodoxă și
antrenați în viața parohială prin intermediul Liturghiei și a altor programe religioase pentru
tineret și în participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creștină ortodoxă. Scoși din
anonimat și monotonie, tinerii trebuie să stăpânească idealul creștin ortodox, adică modul de a
trăi creștinește, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnezeu și iubire totală169.
Misiunea este inseparabilă de pastorație, adică de „zidirea Bisericii” ( Efes., 4, 12).
Pastorația (de la pasco -ere =a hrăni) înseamnă acțiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau de
a întreține prin mâncare, nu de a conduce sau de a guverna. Când Iisus Hristos spune
apostolului Petru: „Paști oile mele” (Ioan, 21, 16 -18), îi î ncredințează anume sarcina de păstor
în sensul de săvârșitor al Euharistii, care este hrana și băutura Bisericii (Ioan, 6, 51 -58).
Dealtfel, Iisus Hristos Se numește pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât Își pune viața pentru
oile Sale (Ioan, 10, 11). Tot a șa, preotul este „păstor” în calitatea lui de celebrant al Tainei
Euharistiei, restituind actul în care Hristos Însuși pe Sine S -a dat pentru viața lumii. Preotul
face pastorație propriu -zisă în lucrarea lui de împărtășire a Sfintelor Taine, care constitui e
„merindea” Bisericii.
De la început, misiunea Bisericii s -a angajat în două mari direcții: misiunea ad intra ,
sau internă, adică Biserica s -a preocupat de cei botezați, organizând viața internă, liturgică și

167 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie și contemporaneitate , Ed. Diogene, București, 1996, p. 69.
168 Pr. prof. dr. I. Bria, Ortodoxia în Europa…, p. 49.
169 Pr. prof. dr. Va ler Bel, Misiune …, p. 17.

68
socială a comunității creștine; și misiunea ad extra , externă, adică Biserica a propovăduit
Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiați -împrejur și a mâncat cu ei (Fapte, 11,3).
Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja
răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind
o viață nouă în Duhul Sfânt – cât și ca o comunitate apostolică misionară, care are conștiința
unei trimiteri speciale la cei necredincioși: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor aceleași dar ca și
nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să -L opresc pe
Dumnezeu?”(Fapte, 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezmințită în această
privință170.
Așadar, Biserica are două brațe cu care actualizează iconomia mântu irii: cel pastoral,
având disciplina ei internă, euharistică, și cel misionar, având proiectul ei apostolic, de a
răspândi Evanghelia. Pentru „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12), aceste două brațe sunt
indispensabile. A săvârșit Euharistia în vederea hrănir ii poporului lui Dumnezeu și a
propovădui Evanghelia în vederea convertirii popoarelor, sunt două cerințe care au caracter de
porunci dumnezeiești (Efes., 3, 7 -7).
Două concepții asupra vieții se confruntă de -a lungul tuturor vremurilor, o adevărată
traged ie de luptă a luminii contra întunericului Is. 9,1 “Poporul care locuia întru întuneric va
vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura și în umbra morții lumină va strălucii peste
voi”, a adevărului contra minciunii, a binelui contra răului, a Împă răției lui Dumnezeu care
trebuie să fie pe pământ și în noi, împotriva împărăției celui rău.
“Noțiunea de apostol și structurile oficiilor în Noul Testament sunt foarte contestate
astăzi în discuțiile exegetico -teologice. Un lucru pare să fie sigur: cuvânt ul apostol are mai
multe sensuri încă de la autorii Noului Testament. Pentru Pavel, noțiunea de apostol este
strâns legată de apariția Celui Înviat și de directa sa însărcinare în slujba vestirii Evangheliei.
El îi numără printre apostoli și pe misionarii peregrini în măsura în care aceștia sunt
reprezentați împuterniciți și Duhul Domnului Înălțat la cer lucrează în ei. Acest Duh este acela
care nu numai că îi trimite pe vestitorii Evangheliei și pe cei ce vor învăța popoarele, ci
garantează însuși adevăru l171; întreaga învățătură emană de la El. Pavel însuși știe că se
situează într -un neîntrerupt lanț al tradiției care începe de la Kyrios Cel Preaînalt172.
Altfel gândește Luca; pentru el, apostoli propriu -ziși sunt numai cei Doisprezece.
Aceștia reprezintă și suprema autoritate a învățăturii în Biserică; da, căci numai ei au moștenit

170 Ibidem , p. 35.
171 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1978, vol. 3, p . 57.
172 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune …, pp. 34 -35.

69
puterea lui Iisus și numai ei pot da mai departe Duhul Sfânt. Deplina putere de a învăța, de a
conduce comunitatea, de a impune mâinile și de a conferi deplina putere a slujirii e ste
transmisă mai departe de ei; poate lucra apostolic numai acela care și -a obținut misiunea
bisericească fie nemijlocit, fie ulterior, dar mijlocit de la ei. Numărul de doisprezece este un
postulat dogmatic care, prin analogie cu cei doisprezece patriarh i ai triburilor lui Israel,
manifestă pretenția învățăceilor lui Iisus de a constitui noul popor al lui Dumnezeu. Cu cât a
intrat mai adânc acest fapt în conștiința generală, cu atât mai exclusiv a fost rezervat titlul de
apostol celor Doisprezece. Tradiți a apostolică și succesiunea apostolică derivă în mod legitim
numai de la ei.
Alta este, iarăși, concepția scrisorilor pastorale. Pentru acestea, Pavel este pur și
simplu Apostolul; ceilalți apostoli nu sunt nici măcar amintiți pe undeva. În consecință, Pa vel
reprezintă unica autoritate apostolică; Evanghelia sa leagă întreaga Biserică și el i -a dat
orânduirea. Prin impunerea mâinilor se transmit oficiile în comunitate, iar această hirotonire,
care este atribuită în mod expres și personal apostolilor, garan tează puritatea învățăturii.
În rezumat se poate spune, că în pofida tuturor diferențelor, atât oficiul de conducător
al comunității cât și tradiția învățăturii Bisericii creștine sunt legate de apostoli și sunt numite
apostolice, deoarece toți purtătorii lor trebuie să facă și să predice ceea ce au făcut și au
predicat apostolii, de la care au primit împuternicirea. Toate oficiile vestirii și toate celelalte
oficii sunt subordonate oficiului de apostol și în acesta își și găsesc ultima normă. Pe lângă
aceasta, apostolii care dintru început au fost de față și L -au însoțit pe Iisus cel dinainte de
Înviere pe drumurile propovăduirii sale aveau o greutate deosebită. Împuternicirea lor e
dobândită nemijlocit de la Iisus cel pământesc, care I -a chemat și i -a trim is. Prin ei își au
originea în însăși persoana lui Iisus atât succesiunea creștină cât și tradiția creștină.
Hirotonirea înseamnă învestirea cu autoritatea de purtător al învățăturii lui Iisus; ea constituia
sâmburele oficiului de conducere în comunitatea creștină. De această tradiție și succesiune
apostolică își leagă până în zilele noastre Biserica existența sau inexistența. Apostolicul din ea
îi garantează însăși esența cea mai profundă și anume legătura cu Hristos.”173
Propovăduirea Evangheliei, în mod d eosebit, implică respectul față de libertatea
celuilalt căruia i se vestește mântuirea în și prin Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat.

173 August Franzer, Remigius Baumer, Istoria papilor , Ed. Arhiep. Romano -catolice, București 1996, p. 15 -16.

70
Prozelitismul nu este ușor de definit. “Pentru noi toți este un termen peiorativ. Dar
mulți din cei care vor f i acuzați de prozelitism sunt convinși înăuntrul lor că nu au ca dorință,
ca singur scop – perfect legitim, lăudabil și creștin – acest lucru”174.
Termenul derivă din cuvântul prozelit, cuvânt care a desemnat pe păgânii convertiți la
iudaism apoi circumciși. Era cel ajutat de o comunitate pentru a -și găsi propriul scop religios,
liniștea sufletească, ca apoi să treacă în rândul adepților. În limbajul biblic se numeau
prozeliți, păgânii convertiți la iudaism, acum numim prin prozelitism atitudinile sau
procede ele contrare duhului evanghelic, prin care se încearcă atragerea lumii la comunitatea
sa, prin abuz, prin ignoranța comunității sau a sărăciei lor (spirituale și materiale).
În Sfânta Scriptură avem un exemplu de astfel de prozelit: Neeman Sirianul (IV Reg .
5, 14 -17). Această misiune iudaică se regăsește în Noul Testament (Mat. 23, 15; Fapt. 2, 11)
și a fost facilitată prin intermediul elenismului și a diasporei iudaice, și s -a menținut până în
secolul VIII, când o parte din triburile hazare175 se convertesc la iudaism și apoi la creștinism.
Această acceptare negativă s -a înăsprit în vremea noastră, capătă un sens aproape
absolut peiorativ, desemnând o pervertire a misiunii sau a mărturiei, ceea ce contrazice
spiritul precizărilor ecumenice date în acest sens. “Fidelă tradiției apostolice, Biserica
Ortodoxă a păstrat și a transmis în succesiune neîntreruptă credința cea adevărată, credința
care o dată pentru totdeauna le -a fost dată sfinților (Iuda 3) și structurile sacramentale și
comunitare ale Bisericii, ca mijloace de împărtășire a harului sau vieții celei noi, care a fost
descoperită și împărtășită lumii de Hristos și Duhul Sfânt. Propovăduirea dreptei credințe,
săvârșirea Tainelor de către preoția sacramentală în succesiunea apostolică neîntreruptă a
harul ui și a credinței, împlinirea poruncilor, rugăciunea, viața morală, ascetică și mistică, pe
scurt Evanghelia, dogmele, Tainele, cultul și poruncile sunt moduri de unirea cu Hristos și de
participare la viața Sfintei Treimi”.176
Prozelitismul se bazează pe ma nipularea conștiințelor în materie de credință.
Procedând în acest mod, între prozelitism și propagandă nu mai există nici o barieră, și
afectează fundamental acțiunea constructivă a adevăratei misiuni creștine. “Prozelitismul este

174 Mitropolit dr. Nicolae Corneanu, Quo vadis? Studii, note și comentarii teologice , Prozelitismul, Editura
Humanitas, Timișoara, 1990, pp. 22 -23.
175 “Conform cronicarilor lor, căpetenia sau hanul hazari lor își trimisese reprezentanți la împăratul Mihail al III –
lea; aceștia i -au spus că poporul lor urma o veghe religie ce le cerea să se închine soarelui ce răsare și să țină
anumite datini, însă acum evreii îi chemau să adopte iudaismul, pe când arabii îi presau cu ispititoare daruri să se
convertească la religia lor. De aceea hazarii solicitau sfatul bizantinilor: ei cereau ca un om învă țat să fie trimis
în misiune în țara lor și făgăduiau să se convertească la creștinism dacă reușea acela să respingă a rgumentele
evreilor și arabilor”, Anthony -Emil N. Tachianos, Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor , Ed. Sofia,
Buc. 2002, p. 47.
176 Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., Misiune și mărturie creștină , Editura Universității "Lucian Blaga" din Sibiu,
2010 , pp. 33 -34.

71
acțiunea prin care un cr edincios este smuls din tradiția Bisericii proprii, adesea prin
calomnierea Bisericii și falsa prezentare a credinței celei noi, prin oferirea de avantaje
materiale, prin exercitarea de presiuni, prin felurite momeli și promisiuni iluzorii. Uzând de
asemen ea metode, prozelitismul este totdeauna o pătrundere forțată în viața spirituală a altei
persoane, ditrugându -i structura spirituală existentă”.177
Se poate suspecta o astfel de acțiune de exercitarea unei presiuni de ordin politic,
economic sau cultural as upra populației aflate în situație de slăbiciune sau inferioritate. În
aceste circumstanțe exteriore, activitățile prozelitismului pot să se ajute de rațiunile inerente a
Bisericilor și a unei eclesiologii exclusiviste.
Rezultatele subterane a concurențel or scot în relief mobilele confesionale, sau chiar
sectare. “Un caz particular s -a înscris, într -o mult mai lungă tradiție, acela a uniatismului, care
s-a cristalizat în Orientul Apropiat, în India de Sud și în Europa de Est, prin rivalitățile între
Biseri cile de rituri orientale sau de rituri latine”.
La mijlocul secolului XX, și în mod deosebit după cele două războaie mondiale,
raportul între misiune și prozelitism a făcut obiectul unei largi dezbateri în sânul Bisericilor, și
discuția nu s -a încheiat pân ă azi. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) a așezat, cât de cât,
în tăcere curentul misionar venit din direcția poporului evreu, până la excluderea formală al
lui printr -un text formulat în 1988 (Robeck, 1996, p. 8, nr. 48).
Prozelitismul este înainte de toate o lipsă de ascultare a celui care vrea să vestească, și
deci o lipsă de respect vis -à-vis de libertatea în Dumnezeu,178 altfel spus a fi ignorant
(conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar) față de ființa umană creată după chipul și
asemăna rea lui Dumnezeu. La final, prozelitismul este o lipsă de iubire pentru celălalt, așa că
mult mai târziu se poate aluneca spre tensiuni între conviețuitorii unei comunități care învață
că omul poate deveni obiect posedat din punct de vedere spiritual. Exem plul cel mai
concludent este islamizarea179 Nordului Africii. “Misionarii au semănat prin inimile
africanilor pasaje din Coran și rugăciuni în limba arabă, fără să dea explicații, în timp ce
africanii nu cunoșteau nici un cuvânt arab”.

177 Ibidem, p. 34 -35.
178 “Prozelitismul este o contramărturie și o contra misiune, pentru că nu urmărește creștinarea celor c e nu erau
creștini, ci vizează pe creștinii botezați; mai exact, prozelitismul urmărește dislocarea sub presiu ne psiholog ică,
morală sau economică a unor creștini sau a unui grup de creștini din trupul Bisericii, pentru a -i converti la
confesiunea sau gruparea respectivă”, arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., op. cit., p. 35.
179 Activitate prozelită profundă are loc și în America d e Sud. La Conferința episcopală din Brazilia s -a estimat
că un număr de 600.000 de catolici trec annual la secte protestante.

72
Fiecare dintre noi poa te cita, cel puțin un caz referitor la acțiunea prozelitistă privită ca
non-respect față de libertatea de conștiință a aproapelui.180 Acest lucru Dumnezeu nu -l face
niciodată. El este Cel care invită (Mat. 16, 24), Cel care oferă (In. 6, 51), dar niciodată n u
forțează conștiința. Analiza aceasta trebuie trecută prin pai și prin bârnă, nimeni dintre noi nu
este scutit de tentația de a vedea prozelitismul în ochiul celuilalt. “Misiunea creștină nu este o
propagandă în slujba unor interese colective sau individu ale sau a unor ideologii în numele lui
Iisus. Misiunea creștină are ca scop liturghizarea și filocalizarea existenței, transpunerea ei
într-un ritm liturgic – sacramental, baptismal – euharistic, pascal, spre înnoirea omului și a
lumii în așteptarea activă a înnoirii eshatologice finale în împărăția lui Dumnezeu ca împărăție
a Sfintei Treimi, a cărei arvună o avem în Biserică – Trupul lui Hristos”.181
Studii recente fac dovada existenței tensiunilor prozelitiste din întreaga Europă pe
fondul intersectării a t rei mari religii, culturi, spiritualități: creștinii, musulmanii și evreii.
Biserica Ortodoxă Română este cunoscută ca având unul din cele mai organizate
sisteme parohiale și eparhiale din lumea ortodoxă. În cadrul acestui sistem, parohia nu este o
simplă unitate administrativă bisericească autonomă, ci ea reproduce în acel loc și context
imaginea a ceea ce este Biserica în totalitatea ei. Parohia este o parte organică dintr -un corp
unitar bisericesc. De aceea experiența ei influențează viața întregului an samblu eclezial și
invers. Unitatea Bisericii la nivel național are la bază coerența celei mai mici comunități
ortodoxe, cea a parohiei. În concret, sectele nu atacă Biserica în general, ci parohia aflată în
dificultate din diferite cauze. Iar coerența sau unitatea parohiei este în primul rând o problemă
de spiritualitate și apoi de organizare.
Parohia nu mai poate fi reconstituită numai pe necesitatea interioară a creștinilor de a
trăi împreună ca o entitate etnică, religioasă și culturală, fără a lua în c onsiderare profunda lor
motivare liturgică, spirituală și euharistică.
În situația actuală Biserica Ortodoxă Română este datoare înainte de orice să -și
regăsească libertatea și puterea să se adreseze poporului credincios și să -și expună în mod clar
poziții le și principiile sale misionare și să le aplice în conformitate cu eclesiologia ortodoxă.
A evangheliza înseamnă: a indica acea cale, a înțelege arta de a trăi. Iisus a zis la
începutul vieții Sale publice: Eu am venit pentru a evangheliza (a binevesti) s ăracilor (Lc. 4,

180 “Din această perspectivă, activitatea prozelitistă a mișcărilor evanghelice sectare pe care acestea o numesc
misiune este o cont armărturie, în primul rând, prin însăși concepția acestor mișcări despre propovăduirea
Evangheliei, despre mărturia creștină și despre relația acesteia cu Biserica. În al doilea rând, pen tru că acest
prozelitism se îndreaptă spre membrii Bisericii ortodoxe , pe care îi despart de Biserica cea una, apostolică, a
cărei credință, Tradiție și viață sacramentală – mistică și comunitar -socială s -au păstrat nealterate în Biserica
Ortodoxă”, Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., op. cit. p. 53.
181 Ibidem.

73
18), ceea ce înseamnă, Eu am răspuns la problema voastră fundamentală, Eu v -am indicat
calea vieții, calea fericirii, mai mult: Eu sunt acea Cale.
Copiii, elevii și tinerii trebuie inițiați în credința și morala creștină ortodoxă și
antren ați în viața parohială prin intermediul Liturghiei și a altor programe religioase pentru
tineret și în participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creștină ortodoxă.
Preotul trebuie să constate cu realism starea parohiei sale, cu toate posibilit ățile,
crizele și deficiențele acesteia și să reconstituie parohia, ținând seama de diviziunile acesteia.
Este important ca credincioșii să aibă un sens al existenței într’o comunitate unită, coerentă cu
integritatea ei. Ruptura dintre preot și laici, sau dintre preot și o anumită parte a parohiei, dacă
există, trebuie să fie vindecată imediat. Preotul trebuie să fie părintele spiritual al tuturor
membrilor parohiei în mod egal.

74

Concluzii

Slujirea este dimensiunea cea mai importan tă a Bisericii sau cu alte cuvinte, Biserica
slujitoare a devenit în secolul XX și început de secol XXI, expresia care este considerată drept
definiția cea mai cuprinzătoare a activității Bisericii. Ea a fost și continuă, fără îndoială să fie ,
în mod esenț ial, Biserică mântuitoare, pentru că această operă a mântuirii se împlinește prin
slujire.
Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, a tălmăcit și îndrumat practica
slujitoare a Bisericii noastre în timpul păstoririi arhierești, prin cuvântările ocaz ionale de toate
momentele mai importante ale Eparhiei în special și ale Bisericii noastre în general.
Înaltpreafinția Sa a dat Bisericii și teologiei noastre o amplă, sistematică și temeinică
înfățișare și fundamentare a acestei dimensiuni esențiale a Bis ericii. De fapt, ea este chiar
prima fundamentare insistentă și oarecum completă a acestei trăsături caracteristice și
dinamice a Bisericii – oratoria, aducând în favoarea ei temeiurile principale din Sfânta
Scriptură, din Sfânta Tradiție a Bisericii din d iferite timpuri și de la unii Sfinți Părinți oferind
tot ce a fost mai interesant și mai concludent în sprijinul slujirii. Această lucrare constituie o
conturare mai completă și mai adâncă a viziunii ortodoxe despre propovăduirea cuvântului
Evangheliei Mân tuitorului nostru Iisus Hristos în slujirea Bisericii noastre, din activitatea
oratorică a Înaltpreasfințitului Antonie.
Cred că actuala lucrare poate oferi informații referitoare la propovăduirea cuvântului
în slujirea Bisericii în spiritul nostru ortodo x.
Concepția Mitropolitului Antonie privind propovăduirea sau folosirea cuvântului în
perfect acord cu învățătura ortodoxă, este că la baza slujirii Bisericii stă învățătura revelată
despre unitatea neamului omenesc sau legătura ontologică între oameni. T endința spre slujire
își soarbe puterea din ea și are ca țintă menținerea sau întărirea acestei unități, pe care păcatul
a slăbit -o sau o slăbește adeseori și Hristos o restabilește, iar toți cei ce cred în El trebuie să -și
conjuge eforturile cu harul lui Hristos pentru restabilirea și întărirea ei în act, ca o recapitulare
a tuturor în Hristos, conform învățăturii Sfântului Apostol Pavel: „El este capul trupului, al
Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate ”
(Coloseni 1, 18).
Cred că Înaltpreasfinția Sa luând exemplu cel puțin al Sfântului Ioan Gură de Aur, a
pus accentul pe ideea că Biserica este chemată să imite pe Hristos Domnul nostru în chip

75
special în vocația Sa „nu de a fi slujit, ci de a sluji și a.și da viața Sa drept răscumpărare
pentru mulți” (Mc. 10, 45).
În cuvântările ținute cu diferite ocazii și teme – fie studenților, fie slujitorilor, fie
credincioșilor ori pur și simplu conferințe, Înaltpreasfinția Sa nu face o fundamentare biblică
empir ică a propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu în slujire, cu ajutorul unor citate disparate,
nelegate între ele de o idee, ci o fundamentare pe concepția unității ontologice a neamului
omenesc în Dumnezeu, sau mai special, al neamului românesc în Hristos.
Despre persoana și personalitatea Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului se
va vorbi mult dar cred că și mai mult se va scrie. Cred că prin opera omiletică a
Înaltpreasfinției Sale, teologia va respira pe o arie în timp și spațiu mai largă decât pu teau
mulți să o priceapă.
Am dorit să arătăm că renumele de foarte bun predicator nu l -a dobândit la întâmplare,
ci a fost consecința firească a ostenelii de excepție pe tărâm cultural, pastoral și duhovnicesc.
Cu siguranță că, Mitropolitul Antonie și -a înscris numele în șirul „dascălilor de cuget
și simțire românească” – după sintagma -i devenită celebră, iar candela acestui luminător al
Bisericii și al neamului nostru românesc, care luminează în inimile și în conștiințele celor care
l-au cunoscut, nu se va stinge niciodată.
Socotesc că este un privilegiu și o onoare pentru mine să pot scoate în evidență una din
calitățile acestui „titan” al Ortodoxiei românești, aceea de „orator”.

76

Bibliografie

I. Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002.
2. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
3. Sfântul Antonie cel Mare, Învățătur i despre viața morală, în Filocalia sfintelor
nevoințe ale desăvârșirii , traducere, introducere și note de Pr.prof.dr. Dumitru
Stăniloae, Vol. I, Ed. a 2 -a, Editura Harisma, București, 1993.
4. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Scrieri, Partea întâia, Col. <<Părinți și Scriitori
Bisericești>>, Nr. 4, traducere, introducere și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
5. Coman, Pr.prof.dr.I.G., Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, Bu curești, 1999.
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoție, traducere, introducere și note de
Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987.
7. Istoria Literaturii Române, Vol. 1, Editura Ac ademiei, București, 1970.
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sfintelor
nevoințe ale desăvârșirii , traducere, introducere și note de Pr.prof.dr. Dumitru
Stăniloae , ediția a 2 -a, vol. II, Editura Harisma, București, 1993.
9. Mitropolit Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească , Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
10. Mitropolit Antonie Plămădeală, Mitropolit, Tâlcuiri noi la texte vechi, [s.n.], Sibiu,
1989.
11. Mitropolit Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă , Tipografia
Eparhială, Sibiu, 1996.
12. Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica în mers , Vol. 1, Tipografia Eparhială, 1999.
13. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovnicești , Tipografia Eparhial ă, Sibiu,
2000.

77
14. Mitropolit Antonie Plămădeală, Clerici ortodocși, ctitori de limbă și cultură
românească, ediția a 2-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.
15. Mitropolit Antonie Plămădeală, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, ctitoria
Mitropolitului A ntonie , Editura Semne, [s.a.].
16. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, ediția a 2 -a, Editura Sofia,
București, 2009.
17. Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire , în Filocalia sfintelor
nevoințe ale desăvârșirii , traducere, i ntroducere și note de Pr.prof.dr. Dumitru
Stăniloae, vol. VI, Editura Humanitas, București, 1997.
18. Triodul , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2000.

Literatură de specialitate

II.1. Cărți :

19. Bălan, Arhim. I oanichie, Convorbiri duhovnicești, vol. I, Editura Episcopiei
Romanului, Roman, 1990.
20. Bălan, Arhim. Ioanichie, Viața Părintelui Cleopa, Editura Trinitas, Iași, 2002.
21. Bălan, Ierom. Petru, Credința Ortodoxă în opera Părintelui Cleopa Ili e, Editura
Trinitas, Iași, 2005.
22. Bel, Pr. prof. dr., Valer, Misiune, parohie, pastorație , Editur a Renașterea, Cluj –
Napoca, 2006.
23. Bria, Pr. prof. dr., I., Probleme ale identității creștine , în Destinul Ortodoxiei , Ed.
IBMBOR, București, 1989.
24. Bria, Pr. prof. dr., I., Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române , Ed. Trinitas,
Iași, 1995.
25. Buda, Nicholas, Maica Anastasia, Mitropolitul Antonie al Ardealului rugul aprins al
conștiinței neamului , Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 2012 .
26. Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Școala catehet ică patristică ca bază de orientare pentru
actuala școala catehetică. Studiu introductiv în catehetica ortodoxă, Oradea, 1928.

78
27. Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Omilia exegetică biblică, Partea I, Editura autorului, Oradea,
1929.
28. Călinescu, G., Istoria literaturii române: de la origini până în prezent , Editura Vlad,
Craiova, 1993.
29. Comșa, Diac.dr. Gheorghe, Istoria predicii la români, Tip. Cărților Bisericești,
București, 1921.
30. Corneanu, Mitropolit dr., Nicolae, Quo vadis? Studii, note și comentarii teologice ,
Prozelitismul, Edi tura Humanitas, Timișoara, 1990.
31. Franzer, August, Remigius Baumer, Istoria papilor , Ed. Arhiep. Romano -catolice,
București 1996.
32. Grigoraș, Pr.dr. Costachi, Acțiunea omiletică – Susținerea predicii, în Propovăduiți
Evanghelia la toată făptura: Omiletica și Catehetica specială , Editura Trinitas, Iași,
2000.
33. Cullman, Oscar, Christ et le temps, Neuchâtel, Paris, 1947.
34. Ică, Arhid. lect. dr., Ioan jr., Misiune și mărturie creștină , Editura Universității
"Lucian Blaga" din Sibiu, 2010 .
35. Ilie, Arhim. C leopa, Predici la duminicile de peste an, ediția a 2 -a, Editura Episcopiei
Romanului, Roman, 1996.
36. Ilie, Arhim. Cleopa, Predici la Praznice Împărătești, ediția a 2 -a, Editura Episcopiei
Romanului, 1996
37. Joantă , Mitropolit Serafim, Isihasmul, tradiție și cul tură românească, traducere de
Iuliana Iordăchescu, Editura Anastasia, București, 1994.
38. Marinescu, Constantin, În memoriam: ÎPS Dr. Antonie Plămădeală Mitropolitul
Transilvaniei , Editura Samia, Iași, 2007 .
39. Sasu, Aurel, Retorica literară românească, Editura Minerva, col. Universitas,
București, 1976.
40. Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxă, Ed. IBMBOR,
București, 1978, vol. 3.
41. Popescu, Pr. prof. dr., Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate , Ed. Diogene,
București, 1996.
42. Plămădeală, Anton ie, Biserica în Mers convorbiri cu presa (1995 -1998) , vol. 2,
Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, Sibiu, 1999 .
43. Stăniloae, Pr.prof.dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1987.

79
44. Stăniloae, Pr.prof.dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura
Omniscop, Craiova, 1993.
45. Stăniloae, Pr.prof.dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt,
Editura Deisis, Sibiu, 1995.
46. Tachianos, Anthony -Emil N., Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea sla vilor , Ed.
Sofia, Buc. 2002.
47. Vizanti, Andrei, Veniamin Costachi, Iași, 1881.

II.2. Studii și articole :

48. Aioanei, Arhim. Timotei, I.P.S. Antonie Plămădeală, un „Șaguna al zilelor noastre”
(1926 -2005) , în „Candela Moldovei”, an. 14., nr. 7 -9, 2005, pp. 32.
49. Bel, Pr.prof.dr. Valer, Mitropolitul Antonie Plămădeală și ecumenismul , în „Studii
Teologice”, Seria III, An. 1, nr. 4, 2005, pp. 65 -71.
50. Belu, Pr.dr. Dumitru, Formarea preoților ortodocși ardeleni. Predica în Biserica
Ortodoxă din Ardeal, în secolul XVIII , în „Mitropolia Ardealului”, an. VI, nr. 11 -12,
1961, pp. 783 -794.
51. Bolocan, Conf.dr. Carmen Maria, Principii didactice în opera lui Clement
Alexandrinul , în „Teologie și Viață”, serie nouă, An. 19, nr. 5 -8, 2009, pp. 127 -135.
52. Brusanowski, lect.univ.dr. Pau l, Coordonate biografice ale Mitropolitului Antonie al
Ardealului , în „Revista Teologică”, An. 15, nr.3, 2005, pp. 43 -69.
53. Brusanowski, lect.univ.dr. Paul, Bibliografia Mitropolitului Antonie Plămădeală, în
„Studii Teologice” , seria a III -a, An. 1, nr. 4, 2 005, pp. 215 -244.
54. Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Probleme de pedagogie catehetică, în „Studii Teologice”,
an.II, nr. 3 -6, 1950, pp. 240 -249.
55. Chilea, Pr.Prof.Dr. Sebastian, Considerații omiletice actuale , în „Ortodoxia”, An. 19,
nr. 1, 1967, pp. 63 -75.
56. Dura, P r.prof.dr. Nicolae, Norme canonice referitoare la îndatorirea învățătorească și
omiletică a preotului , în „Mitropolia Banatului”, An. 33, nr. 3 -4, pp. 155 -170.
57. Galeriu, Pr.prof.dr. Constantin, Preoția ca slujire a cuvântului , în „Ortodoxia”, An.
31, nr. 2 , 1979, pp. 293 -301.
58. Gordon, Pr.prof.dr. Vasile, Necesitatea actualizării predicii sub aspect misionar , în
„Biserica Ortodoxă Română”, An. 103, nr. 5 -6, 1985, pp. 102 -115.

80
59. Gordon, Pr.prof.dr. Vasile, Propovăduirea cuvântului – dimensiune esențială a
slujirii preoțești , în „Teologie și Viață”, An. 9, nr. 1 -6, 1999, pp. 157 -174.
60. Gordon, Pr.prof.dr. Vasile, „Poeta nascitur, orator fit”. Vocația omiletică a
Mitropolitului Antonie Plămădeală , în „Studii Teologice”, Seria a III -a, An. 1, nr. 4,
2005, p. 44 -64.
61. Mihoc, Pr.prof.dr.Vasile, Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie cuvântătorul , în
„Revista Teologică”, serie nouă, An. 1, nr. 2, 1991, pp. 126 -127.
62. Mihăiță, Nicolae, Alegerea și înscăunarea PS Episcop Dr. Antonie Plămădeală ca
Episcop al Buzăului , în „Bis erica Ortodoxă Română” anul XCVIII (1980), Nr. 1 -2.
63. Năclad, Pr.dr. Constantin Năclad, Principii educative în catehezele Sfântului Chiril,
Arhiepiscopul Ierusalimului, în „Teologie și Viață”, an. 14, nr. 7 -12, iulie -decembrie,
2004, pp. 228 -237.
64. Necula, Pr. prof.dr. Nicolae D., Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului,
Crișanei și Maramureșului – model de ierarh, ecumenist și om de cultură , în „Sudii
Teologice”, Seria a III -a, nr. 4, 2005, pp. 7 -24.
65. Pană, Marin, Izvoare și lucrări omiletice în Biserica O rtodoxă Română de la origini
până în secolul XVIII, în „Glasul Bisericii”, An. 33, nr. 11 -12, 1974, pp. 1111 -1121.
66. Sadoveanu, Mihail, Limba povestirilor istorice, Comunicare la Academia Română, în
„Contemporanul” , nr. 6/436, 11 februarie, 1955, pp. 3
67. Stylios, Efthimios, Missionary Echoes of the Triodon , în „Porefthendes” , Atena, An 4,
nr. 13, 1962, pp. 10 -19.
68. Șebu, Pr.prof. dr. Sebastian, Din activitatea învățătorească a mitropolitului dr.
Antonie Plămădeală , în „Revista Teologică”, Serie nouă, An. 6, nr. 3 -4, 1996, pp.
401-417.
69. Vasile Stan, Episcop, Predica în biserică, importanța și necesitatea ei, în „Anuarul
Institutului din Sibiu” , An. 20, 1 904, pp. 3 -24.