Pr. Lect. Univ. Dr. PANAIT E OVIDIU [628907]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MEDIERE INTERCULTURALĂ ȘI INTERRELIGIOASĂ

CONFLICTUL CA
OPORTUNITATE: ABORDĂRI
CREȘTINE ȘI PSIHOLOGICE

COORDONATOR:
Pr. Lect. Univ. Dr. PANAIT E OVIDIU

MASTERAND: [anonimizat]
2019

2
CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………. …………………………. 4

I. „ANATOMIA ” CONFLICTULUI …………………………………… ……………………… …..7

1.1 Definiți i …………………….. ……………………………………………………………………. 7
1.2. Cauze. De ce a par conflicte le? …………………. ………………… ……………………. 10
1.3. Tipuri de conflicte …………………………………………………………………………… 12
1.4. Componentele conflictului …………………………………. ……………………… …….1 3
1.4.1 . Percepția despre conflict …………………………………………………….. 13
1.4.2. Afectivitatea ……………………………………………………… ……………… 14
1.4.3. Acțiunea ………………………………………………. …………………………..1 5
1.5. Abordări privind conflictul …………………………………………………………. ……16

II. PERSPECTIVA BIBLICĂ DESPRE CONFLICT ȘI GESTIONAREA LUI…18

2.1. Conf lictul în Vechiul Testament …………….. …………………………………… ……1 9
2.2. Conf lictul în Noul Testament ……………………………………………………………. 22

III. PRINCIPII CREȘTINE DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR ………… .25

3.1.Principiul smereniei sau al recunoașterii păcatului ………………. ………………. 25
3.2. Principiul dragoste altruiste sau al sacrificiului ……………….. …………………. 26
3.3. Comunicarea empatică …………………………………………………………………….. 30
3.4. Abordarea samarineanului milostiv în conflict ……………………………………. 35

IV. A BORDAREA CONSTRUCTIV Ă A CONFLICTELOR …………………….42

4.1. Exerciții de empatie ……………………………………………………………………….. .45
4.2. Rezolvarea conflictelor prin colabora re …………………………………………….. 47
4.3. Raportarea lui Hristos la ființa uman ă ………………………………………………. .49

3
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………….. 56

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ………. ……………. …………………………………………….. 59

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE …………………………………… ………………….. 64

CURRICULU M VITAE …………… …………………………………………………………………6 5

4
INTRODUCERE

Orice om știe încă din copilărie că trebuie evitate conflictele, nu este bine să ne certăm,
trebuie să trăim în pace. Omul a fost zidit de Dumnezeu cu năzuința spre bine, pace și dragoste.
Oamenii care se bucură de certuri și tind spre conflicte sunt foarte puțini la număr, iar dacă
cineva într -adevăr se comportă astfel arată că ori este bolnav psihic, ori are foarte mari
comp lexe și traume sufletești. E xistă și indivizi care ajung foarte des în situații conflictuale și
le provoacă în mod frecvent, însă aceștia sufe ră de pe urma problemelor lor de socializare, a
incapacității de a se înțelege cu cei din jur. Ei nu stârnesc în m od conștient conflictele, ci în
urma lipsei lor de educație, de profunzime, sau a problemelor de caracter.
Putem în general să trăim fără conf licte, fără ciocniri? Trebuie să ti ndem spre aceasta,
să depunem toate eforturile posibile pentru a evita fricțiunile de tot felul și tensiune a din relațiile
cu ceilalți. Sfântul Apostol Pavel spune să păstrăm pacea cu ceilalți oameni, dacă se poate: „Nu
răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se
poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii. Nu vă răzbunați singuri,
iubiților, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu” (Romani 12, 17 -19)
Diferen țele de idei, nepotrivirea de perspectivă, de vederi între oamenii din oricare grup
social sunt inevitabile, așa cum zice și un prov erb din bătrâni, „câte capete, atâtea păreri”. Dar
Dumnezeu ne -a dat rațiune, limbă, capacitate de a comunica pent ru a ajunge la un consens,
pentru a cădea de acord în cele mai diverse probleme.
Ce este conflictul și cum să ne comportăm corect în situațiile conflictuale? Cum ne ne
învață Sfânta Scriptură să ne raportăm la conflict? Într -un mod simplistic, conflictul e ste un
fenomen social, un mod de interacțiune a oamenilor în condițiile ciocnirii unor păreri, poziții și
interese ale lor ce sunt in compatibile. La baza oricărui conflict se află o situație ce cuprinde ori
poziții contradictorii ale părților, ori scopuri sau mijloace contradictorii de atingere a acestor
scopuri în împrejurările date , ori nepotrivirea dintre interesele sau dorințele opo nenților.
Conflictul este în primul rând nepotrivire de vederi, ciocnire între puncta de vede opuse
asupra unei oarecare p robleme, dar asta nu înseamnă nicidecum că el trebuie să degenereze în
ceartă sau scandal. Se poate spune că orice ceartă este un con flict, dar nu orice conflict trebuie
să se transforme în ceartă. Și sarcina noastră principal este acea de a învăța să rezo lvăm
diferențele fără să facem apel la ceartă.

5
Însă, nici Biserica nu scapă de conflicte, întrucât ea este în primul rând o comunit ate
alcătuită din oameni. În interiorul Bisericii există o mulțime de tipuri de relații: de colaborare,
de prietenie, de sl ujire, de subordonare, de competiție, dar și de confruntare. Ele au un rol
important în creșterea și stabilitatea Bisericii. În timpu l mărturiei și slujirii ei în societate,
Biserica trebuie să păstreze echilibrul și armonia în relațiile dintre membrii săi , bazându -se pe
învățăturile Mântuitorului Hristos, pe dragostea Lui: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți
ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).
Din acest motiv, o înțelegere defectuoasă a relațiilor are consecinț e majore în viața
Bisericii . De altel, putem remarca că un rol decisiv în deteriorarea relațiilor îl are păcatul în
sine, așa cum apa re el în Biblie și cum se observă în viața omului. Păcatul afectează relația
omului cu Dumnezeu, relațiile dintre oameni, î n familie, relațiile omului cu el însuși (aprecierea
și stima de sine, capacitatea de căința și de schimbare).
În general, deosebiri le care apar în ceea ce privește punctele de vedere opuse sunt neutre
și pot să evidențieze în mod simplu valori, principii sau priorități diferite. În momentul în care
aceste deosebiri nu sunt analizate constructiv, nu conduc la unitate bazată pe diversit are, ci la
excludere, la diversitate sau chiar la atacuri fizice, se creează o situație conflictuală .
Despre conflicte se poate spune un singur lucru cu certitudine: ele există și ne înconjoară
viața. Dumnezeu îngăduie ca ele să aibă loc: unele pot fi prevăzute, altele nu; unele pot fi
prevenite prin măsuri psihologice, pedagogice simple, alte nu. Unele conflicte trec fără ur mări,
altele lasă cicatrici sufletești. În urma conflictelor poți deveni, fie mai puternic, fie mai slab, în
funcție de reacți a personală. Unele conflicte sunt pași importanți în viața duhovnicească și duc
la maturizarea caracterului.
Scopul lucr ării cons tă nu numai în explorarea lumii abisale a conflictel or interioare sau
exterio are cu care se confruntă cei cu care lucrăm și în explicarea cauzelor și mecanis melor care
stau la baza producerii lor, ci în încercarea ca pri n intermediul lucrului în grup fieca re
participant să se înțeleagă mai bine pe sine însuși și pe cei di n jurul său. La baza acestei lucrări
stă credința că omul se con struiește prin intermediul relațiilor cu ceilalți.
Un individ care deține o rețea de relații de bun ă calitate este mai bine protej at dec ât cel
care nu o are, iar fără legături r eușite cu ceila lți nu vom izbuti s ă devenim noi înșine. În fiecare
zi a existenței noastre trebuie să intrăm în relații cu ceilalți și să depindem de ei, dar trebu ie, de
asemenea, să ne și afirmăm pe noi înșine, cu individua litatea noastră, deci să -i înfrunt ăm pe
ceilalți. Pentru a ne păstra echilibrul interior și cel exterior, acest lucru trebuie să fie pe c ât se
poate lipsit de agresivitate și de stări conflictuale.
Lucrarea de față reprezintă o incurs iune teoretică î n domeniul conflictului, prezentând
tipuri de conflicte, modul î n care ac estea pot apărea, dar și modul în care ele pot fi soluționate

6
cu succes. Lucrarea este construită, în general, pe o abordare teologică a conflictului și are în
vedere reacția creștină, în ceea ce privește strategiile de gestionare a conflictului.
Totodată , lucrare a pune accent pe ideea ca apariț ia conflictului nu este cu necesitate un
aspect negativ, ci dimpotrivă, conflictul reprezintă o parte integranta a relaț iilor interuma ne,
repre zentâ nd de multe ori un factor de progres.

7

I. „ANATOMIA ” CONFLICTULUI

1.1. Definiție

Considerăm că definirea acestui concept larg este esențială pentru identificarea
măsurilor ce trebuiesc luate. Fără o bază teoretică solidă, medierea nu poate avea efecte
pozitive.
Conflictul a fos t definit de -a lungul timpului î ntr-o mu ltitudine de forme. Disputa,
neîntelegere a, dezacordul, diferența sau divergenț a sunt termeni uzuali pe care îi auzim mereu
și care au l egatu ră cu existența unor stări conflictuale. Conflictul cuprinde o serie de stări
afective ale indivizilor cum ar fi: neliniștea, ostilitatea, rezistența, agresiunea deschisă, precum
și toate tipurile de opoziție și interacțiune antagonistă, inclusiv comp etiția.
La începuturile studierii problematicii conflictului, s -a resimțit într -o manieră exagerată
influența caracterului violent, competitiv, de tip „pierdere -câștig ”. Astfel, cea mai cunoscută
definiție ne -o propune Lewis A. Coser: „conflictul este o l uptă între valori și revendicări de
statusuri, putere și resurse în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina
rivalii”1. Mai târziu, John Burton definea conflictul prin prisma unei „relații în care fiecare parte
percepe scopurile, v alorile, interesele și conduita celeilalte ca antit etice celor ale sale ”2.
Ulterior, conflictul a început să cunoască o accepțiune mai largă, cu accentual pe ideea
de colaborare și câștig -câștig: „situație în care oamenii interdependenți prezintă diferenț e în
ceea ce privește satisfacerea nevoilor și intereselor individuale și interferează în procesul de
îndeplinire a acestor scopuri ”3.
Vedem, as tfel, c ă conflictul interpersonal apare atunci când două sau mai multe părți
consideră interesele lor incompati bile, exprimă atitudini ostile sau întreprind acțiuni care
afectează ab ilitatea celorlalte părți în a -și urmări propriile interese4.
În accepțiunea contemporană, noțiunea de conflict semnifică întâlnirea unor sentimente,
valori sau interese contrare, care se opun. În interacțiunea dintre doua sau mai multe persoane,
fiecare se prezintă cu bagajul său de informații, diferite sau diferit procesate, de motive,

1 Lewis A. Coser, Continuities in t he Study of Social Conflict , New York, Free Press, 1967, p. 8
2 John Burton, Conflict Resolution as a Political System , Fairfax, George Mason University, 1988, p. 13
3 W.A. Donohue, R. Kolt, Managing Interpersonal Conflict , Newbury Park, Sage Publications, 1992, p. 3
4 Daniela Popoviciu, Ioana Stoica, Manual de instruire a mediatorilor , București, Asociația Pro Medierea, p. 4.

8
interese, așteptări, convingeri, credințe, atitudini, valori sau opțiuni. Când diferențele dintre
oameni nu sunt acceptate, ap are dezacordul, verbalizat sau nu; este prima formă de conflict
care, dacă nu este tratată corespunzător, co nduce la conflicte deschise, uneori violente, cu tot
cortegiul lor de daune și reparații costisitoare.
Daca doi oameni au păreri diferite sau reprezentări divergente înlegătură cu modul în
care trebuie rezolvată o sarcină, acesta nu este deocamdată un con flict, ci mai întâi o diferență,
o deosebire. Diferențe pot exista în percepție și în gândire, în simțire în voință. Impor tant este
modul în care oamenii se raportează la aceste diferențe sau incompatibilități5.
Conflictul presupune că una dintre părți es te împiedicată în realizarea propriilor
reprezentări și intenții. Se vorbește de conflict atunci când una dintre părți înc earcă masiv să
impună cu sila celeilalte părți propria -i concepție, propriu -i mod de proceda, propriile interese
sau să -și impună conc epția împotriva celeilalte părți6.
Conflictul este o ciocnire, o coliziune între interese opuse, necorespunzătoare,
incom patibile7. Pentru a vizualiza mai clar cum ia naștere o situație conflictuală, să ne imaginăm
două mașini care merg în aceeași direcți e, iar la un moment dat una trece în calea celeilalte,
lovind -o cu o lovitură de răzbunare, în timp ce încearcă să se redr eseze și să se întoarcă la traseul
inițial. Acesta exemplu prezintă o situație conflictuală relativ ușoară. Or, conflictul poate deven i
unul extrem de violent, ca în cazul a doua mașini care se deplasează cu viteză în direcții opuse
și se întâlnesc într -o coliziune frontală de necontrolat.
Termenul de „conflict ” provine de la verbul latinesc confligo, ere – „a se lupta ”, „a se
bate între ei ”, cu participiul substantivizat de conflictus , având sensurile de ciocnire, șoc, dar și
de ceartă, luptă împotriva cu iva. Multe dicționare definesc conflictul prin termeni similari
violențe i, ca disensiune, fricțiune, dispută, ceartă, scandal, lup tă, război8.
Conflictul es te determinat de ciocnirea dintre interesele, conceptele și nevoile unor
persoane sau grupuri atunc i când acestea intră în contact și au obiective diferite sau aparent
diferite. Conflictul presupune un dezacord sau un comportamen t incompatibil între părțile
implicate, perceput chiar de acestea. Această definiție ilustrează o gamă largă de conflicte
expe rimentate de oameni – incompatibilitatea scopurilor, diferențe în interpretarea faptelor,
dezacorduri privind așteptările comporta mentale9.

5 Gernot Czell, Observații privind diferențele și conflictele , în „Drumuri noi înspre consens: negociere
constructivă și dispută poz itivă în economie, societate și politică ”, Sibiu, Editura Schiller Verlag, 2009, p. 52
6 Ibidem , p. 52
7 Tony Cooper , What is conflict? How are conflict s resolved ? în „Journal of Police Crisis Negotiations ”, Vol. 3,
Nr. 1, 2003, p. 85
8 Ana Stoica -Constant in, Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor , prefață de
Adrian Neculau, București, Editura Polirom, 2004, p. 18 .
9 Ibidem , p. 23

9
Conflictele pot avea mai multe tipuri de cauze. În funcție de acestea , conflictele pot fi
clasificate în cinci tipuri: conflicte de valori , de relații, de structură, de date și de interese.10
Fiecare dintre aceste cinci tipuri de conflicte apare în urma anumitor acțiuni, fapte. De exemplu,
în cazul conflictului de valori, șt im că fiecare persoană sau grup se raportează la propriul sistem
de valori, fapt care nu trebuie să ducă neapărat la o st are conflictuală, dar în momentul în care
una dintre părți încearcă să -si impună propriul sistem de valori în fața celeilalte părți, at unci ne
aflăm în situația unui conflict.
Conflictul de relații apare atunci când există probleme de comunicare sau percep ții și
comportamente negative, iar în cazul conflictului de structură, acesta se produce atunci când se
manifestă o inegalitate de pute re, un comportament ostil, când se exercită un control asupra
uneia dintre părți sau când există un acces limitat la resu rse. În ceea ce privește conflictul de
date, acesta apare ca rezultat a unei lipse de informare sau a unei informări eronate în luarea
unei decizii. În cazul conflictelor de interese, acestea apar când una dintre părți consideră că își
poate satisface prop riile nevoi sau are percepția că își poate satisface propriile nevoi, numai
sacrificând interesele celeilalte părți.11
Adesea, partici panții la o dispută se află imobilizați de anumite dezechilibre de forțe,
ideologii diferite etc., având tendința de a ex tinde ariile de dezacord, îndreptându -se, în mod
inevitabil spre escaladarea conflictului. În același timp, tendința de a recurge la ac țiuni de
constrângere duce la diminuarea șanselor de cooperare, făcând dificilă ajungerea la o înțelegere
mutual avantajo asă. Acestea sunt conflictele distructive , scăpate de sub control, care nu au putut
fi soluționate la momentul oportun, fie pentru că p ărțile nu au manifestat un interes real, fie că
problemele au fost atât de grave încât nu s -a putut ajunge la o soluție a cceptată de cei implicați.

10 Daniela Popoviciu, Ioana Stoica, op. cit., p. 6
11 Ibidem , p. 6

10

1.2. Cauzele conflictului

Accepția termenului „conflict” suferă așadar, o extensie, el însemnân d nu doar forma
acută (violență verbală, fizica sau armată) a confruntării dintre două sau mai multe „părți”, ci
și cel mai redus grad de intoleranță față de persoana de alături, pentru simplul fapt că ea este
altfel decât mine. Ori diversitatea oamenilor este imensă: fiecare individ este un unicat, întru –
cât el este produsul unui genotip singular, peste care s -a supus o experiență de viață tot
singulară. În interacțiunea dintre două persoane fiecare se prezintă cu cortegiul său de informații
diferit sau di ferit procesate, motive, interese, expectanțe, credințe, convingeri, aspirații,
atitudini, valori, opțiuni.
Identif icarea cauzelor conflictelor reprezintă o condiție esențială a soluționării cu succes
a situațiilor conflictuale și a reducerii, pe cât posibil a consecințelor negative.
Cauzele conflictelor sunt diverse. Unii autori reușesc să le reducă la una sau două
categorii foarte largi, în vreme ce pentru unii o inventariere analitică este mai echitabilă.
Din multitudinea surselor conflictelor12, am se lectat câteva dintre cauzele esențiale ale
acestora:
– incompatibilități între persoane: trăsăturile de personalitate, opiniile, atitudinile,
nevoile sau gusturile și preferințele constituie în mod normal deosebiri generatoare de conflict.
– lezarea stim ei de sine: minimalizarea, anumite standarde inaccesibile, constrângerea
sau persuadarea unei persoane să acționeze contrat conștiinței sale sunt motive care atacă stima
de sine a omului și reprezintă, în același timp, surse conflictogene.
– diferențe în modul de perc epere sau în sistemul de valori: majoritatea conflictelor
rezultă din modul diferit în care oamenii văd realitatea;
– lipsa de comunicare sau comunicarea defectuoasă; oferirea unor informații
insuficiente, trunchiate, precum și lipsa de comun icare poate constitui o sursă de conflict; în
astfel de situații singura cale de soluționare a conflictului o reprezintă cooperarea în scopul
determinării celei mai acceptabile soluții și pentru descoperirea cauzelor reale ale conflictelor;
schimbul de inf ormații permite fiecărei părți să aibă acces la cunoștințele și modul de gândire
al celeilalte, neîncrederea, confuzia și neînțelegerea mesajelor generate de transmiterea
defectuoasă a informațiilor sau invers poate conduce la un coflict struc turat; folosi rea unui
limbaj prea specializat poate duce la interpretări sugestive ce au același rezultat;

12 Ana Stoica -Constantin, op. cit., p. 23

11
– diferențe de putere, statut și cultură: în cazul unei dependențe unilaterale și nu
reciproce, în legătură cu puterea, crește potențialul de conflict, o altă ca uză de conflict constituie
șansele mai mari pe care le au unele persoane sau grupuri de a avea un statut social considerat
de alții mai onorabil; de asemenea, când două sau mai multe culturi foarte diferite se dezvoltă
într-o organizație, impactul dintre c onvingeri și valori poate genera conflict deschis;
– lupta pentru supremație: apare atunci când un individ încearcă să depășească sau să
eclipseze un alt individ;
– invadarea teritoriului: nu se limitează la spațiul fizi c, ci la toate celelalte resurse p entru
care oameni sunt în competiție (spații, dotări, investiții, resurse umane, recompense); disputa
teritorială sau invadarea teritoriului reprezintă o cauză de conflict deoarece anumite bunuri sunt
finite prin natura lo r și ceea ce este beneficiu pentru o persoană reprezintă pierdere pentru alta;
– ambiguitatea: scopurile ș i obiectivele ambigue, lipsa de claritate în transmiterea
deciziilor sau prezentarea deformată a realității sunt surse de conflict;
– natura activit ăților și interdependența sarcinil or: pot constitui surse de conflict în
situația în care membrii grupului sau grupurile sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea
propriilor obiective ceea ce necesită interacțiunea părților astfel încât acestea să-și poată
coordona interesele;
– agresi vitatea și încăpățânarea: se referă la faptul că unii dintre membrii diferitelor
grupuri se manifestă în permanență ca și cum ar fi în căutarea unor adversari.
Încercând o rezumare a cauzelor conflictului, putem c u ușurință constata că c onflictul
este rep rezentat genetic în fiecare dintre noi. Putem vorbi despre existența unor factori care ne
predispun la abordări conflictuale ale relațiilor cu ceilalți semeni. Marius Micu notează că
Gregory Billikopf, un renumit m ediator , identifică patru inamici adânc în rădăcinați în ființa
umană, mari de clanșatori de conflicte13.
– nevoia naturală a fiecăruia dintre noi de a ne explica în primul rând propriul punct
de vedere , pornind de la premisa bizară că semenii ne vor înțeleg e perspectivele, ba chiar și le
vor însuși .
– absența dispoziției de a asculta . Ascultarea înseamnă mai mult decât a asista tăcut, a
asculta presupune un efort real și empatic în sensul de a înțelege perspectiva celeilalte persoane.
– teama de a pierde l ucruri puternic valorizate , mai precis tea ma de a fi împiedicați în
atingerea scopurilor fixate, în urmarea propriului destin, uneori chiar teama de adevăr.
– presupunerea că unul dintre participanți la conflict va pierde , și în aceeași măsură
celălalt câ știgă.

13 Marius Micu, Psihologia relațiilor interpersonale: competiție și conflict , prefață de prof. univ. dr. Mielu Zlate,
Iași, Editura Polirom, 2005, p. 2 3

12
1.3. Tipuri de conflicte

Există o mar e varietate de cauze care generează conflicte, dar cele mai multe conflicte
se reduc la căteva tipuri de bază care por fi identificate utilizând o serie de criterii specifice, ca,
de exemplu:
Din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupr a organizației în general și a
performanțelor ei, în special, conflictul poate fi:
– benefic (funcțional sau constructiv) – care apare ca o confruntare de idei între indivizi
sau grupuri, cu posibile soluții pentru creșterea performanțelor; acest ti p de c onflict împiedică
situațiile de stagnare, elimină tensiunile și facilitează efectuarea schimbării în bine a acțiunilor;
– distructiv (disfuncțional) – care se referă la orice confruntare sau interacțiune între
persoane sau grupuri a căror acțiune îm piedic ă realizarea obiectivelor propuse; acest conflict
determină consumarea resurselor personale și organizaționale în condiții de ostilitate, generând
o permanentă stare de nemulțumire.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere , deosebim;
– conflicte intra personale (interioare) , se produc când există, după cum se menționează
în literatura de specialitate4, o incompatibilitate, o inconsistență între elementele cognitive
corelate, aceasta afectând capacitatea de prezicere și autocontrol a indiv idului, care, î n cele din
urmă, produce incertitudinea; cu alte cuvinte apare atunci când un individ nu știe cu precizie ce
trebuie să facă și ce se cere de la el, mai ales când cerințele activității desfășurate sunt în
contradicție cu valorile proprii sau cu ambițiile s au idealurile p ersonale;
– conflicte interpersonale , apar și se amplifică între doi sau mai mulți indivizi din același
grup, sau din grupuri diferite, formale sau informale; sunt cauzate de reguli, de diferențe de
personalitate, de diferenț e cu privire la valori, interese și atitudini, sau de unele stări afective
negative (antipatie, invidie, ură) ;
– conflicte intergrupuri apar frecvent între grupuri cu interese și obiective diferite și au,
de regulă, un caracter complex datorită atât cauzelor care le ge nerează, cât și a efectelor pe care
le pot antrena. Robert E. Callahan și colaboratorii săi apreciază că aceste conflicte duc în general
la creșterea sau accentuarea coeziunii grupului și a loialității dintre membrii acestuia;
Din punct de vedere al esenț ei lor, conflictele se pot împărți, în opiniile exprimate de
specialiști în domeniul conflictelor umane, astfel:
– conflictele esențiale, de substanță determinate de existența unor obiective diferite ce
se manifestă cu o mai mare intens itate atunci când i ndivizii își satisfac propriile interese prin

13
intermediul grupului; o formă aparte a acestui tip de conflict în structurile militare o constituie
conflictul dintre generații ;
– conflictele afective , generate de stări emoționale care viz ează relațiile inte rpersonale;
– pseudoconflictele sau conflictele de manipulare , aduse în prim -plan de literatura de
specialitate din țara nostră, cu o pondere importantă în societățile totalitare și posttotalitare,
fiind un rezultat al nesincerității și dedublării indiviz ilor.
În funcție de durata și modul de evoluție , conflictul poate fi:
– spontan , declanșat de cauze aleatoare și apărute brusc;
– acut, generat de cauze evidente (are o evoluție scurtă dar cu manifestări intense);
– cronic , este cel provocat de cauze disimulate care țin de latura ascunsă a personalității
umane (ambiții, dorința de putere, inamiciții, vechi răfuieli, etc.).
Soluționarea cu succes a situațiilor conflictuale impune identificarea și conștientizarea
cauzelor conflictelor pentru a se putea acționa în vederea folosirii corespunzătoare a efectelor
pozitive, precum și a reducerii pe cât posibil a consecințelor negative.

1.4. Componentele conflictului

Conform lui Bernard Mayer, conflictul este un fenomen psihosocial tridimensional, care
impli că o component cognitive (gândirea, percepția situației conflictuale), o component
afectivă (emoții, sentimente) și o componentă comportamentală (acțiune)14. Cele trei
componente se susțin reciproc și contribuie împreun ă la identificare și înțelegerea confl ictului.

1.4.1 Percepția conflictului pornește de la modul în care îl înțelegem și îl evaluăm , iar
persoana percepe, simte și observă semnele conflictului în trei părți: la sine, la celălalt și în
relația interpersonală. Perce pția nu este totdeauna rezona bilă sau realist ă, întruc ât fiecare
individ decodific ă datele situației în func ție de grila de lectur ă proprie: experien țe anterioare,
cogni ții, capacitatea de analiza a situa ției, atitudini, dorin țe, starea dispozitional ă momentan ă.
Astfel, el poate vedea surse ale unui conflict acolo unde ele nu exist ă.
Conflictul începe prin a exista numai în imagina ția unei sau mai multor persoane (stadiu
în care înc ă mai vorbim de conflict imaginat ), dar cur ând devine conflict real, prin mecanismele

14 Bernard Mayer, The Dynamics of Conflict Resolution. A practitioner’s Guide , San Francisco, Jossey Bass,
2000, p. 18

14
psihologice între care cel mai important este autoîmplinirea prof țtiei (dac ă ești convins de ceva,
te aștepți să aibă loc, pozitiv sau negativ, el se va adeveri). Ca atare, este suficient ca numai
unul s ă cread ă că exist ă o incompatibilitate și el va transmite mesaje implic ite sau chiar va
acționa în consecin ță; rezultatul este c ă partenerul va fi implicat în confl ict, chiar dac ă nu
împărtășește acea percep ție, nu simte ceea ce crede cel ălalt și /sau nu are cuno știnta de aceasta.
Pentru a înțelege mai bine, să luăm un exempl u:

„Mihai m -a sunat să mă roage să -i împrumut un obiect. După un schimb de replici,
mi-am dat seama că un amic de -al meu era cu el. Ca atare, am presupus că în realitate el îmi
cerea obiectul pentru amicul meu și, drept urmare, m -am supărat pe Mihai”.

Vedem că m ulte conflicte se dezvolt ă din presupunerea despre ce ar putea s ă se înt âmple
dacă sau când una din p ărți va face ceva. În mare masur ă ostilitatea interpersonal ă este
provocat ă de conflictele imaginate.
Utilitatea practic ă a acestei informa ții con stă în aten ția cu care vom cerceta percepț iile
fiecărei părți cu privire la conflictul pe care îl acuz ă, sau a p ărții cu care ne confrunt ăm noi
înșine, înainte de a face prima interven ție în direc ția rezolv ării. Ascultarea activ ă cu rol de
informare este f oarte indicate în acest scop.

1.4.2 . Afectivitatea în conflict (emo tiile si sentimentele)

Emoțiil e sunt parte integrantă a conflictului. Unele emo ții (îndeosebi emo țiile-șoc de
genul furiei, disper ării, spaimei, urii, dar și tensiunea, frustr area, trist ețea sau teama) și /sau
unele persoane se cer cu prioritate detensionate fie direct în interac țiunea conflictual ă, fie în
exteriorul acesteia. În multe conflicte oamenii ajung s ă acționeze împotriva propriilor interese,
arătându-se mai interesa ți să-și exp rime sentimentele, dec ât să obțină satisfacerea nevoii care a
cauzat intrarea lor în conflict. Distingem astfel un aspect expresiv al conflictelor și unul orientat
spre rezultat .
Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de solu ții nu dau rezultate,
daca partenerul de conflict sau o ter ța parte nu -i ofer ă sprijin persoanei, ocup ându-se de emo țiile
sale. Adesea (de și nu întotdeauna), oamenii trebuie s ă găseasc ă mai înt âi un mijloc de a -și
exprima emo țiile – uneori înainte de a se putea a xa efectiv pe un rez ultat care le va satisface

15
nevoile. Și invers, este inutil s ă încurajezi exprimarea sentimentelor prin recunoa șterea stresului
pe care -l trăiește persoana, c ând ea vrea s ă te ocupi de rezultat ori acest lucru se impune.

1.4.3. Acțiune a.

Comportamentul în conflict poate avea doua roluri: exprimarea conflictului, a emo țiilor
implicate și satisfacerea nevoilor. Ac țiunile pot îmbr ăca o largă diversitate de manifestare, de
la încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia, la exercitar ea put erii, apoi la violen ță și
distructivitate sau, dimpotriv ă, la caracterul conciliant, constructiv și prietenos. Ac țiunea poate
avea un caracter constructiv /cooperant, ori dimpotriv ă, distructiv /competitiv. Să observ ăm că
cele trei laturi ale conflic tului nu coreleaz ă: creșterea sau reducerea intensit ății uneia nu ne dau
nici o informa ție despre evolu ția celorlalte. Aceasta relativ ă autonomie de manifestare face
uneori greu de în țeles și de anticipat comportamentul persoanei cu care te afli în conflic t,
“iraționalitatea” actelor sale ne deruteaz ă.

16
1.4. Abordări privind conflictul

Deși literatura de specialitate prezintă numeroase puncte de vedere privind natura sau
definirea conflictului, afirmându – se chiar că există un „conflict” în ceea ce privește
rolulconflictului în organizații, s -au conturat următoarele abordări privind conflictul în cadrul
organizației15: abordarea tradiționalistă, abordarea relațiilor umane, abordarea interacționalistă.
Abordarea tradiționalistă consideră conflictul ca fiind disfuncț ional prin definiție,ceea
ce face ca atitudinea față de acesta să fie negativă, cum, de altfel, a rămas și astăzi înconcepția
multor indivizi. În viața de zi cu zi, s -a pus în mod tradițional accentul îndeosebi peaspecte le
negative, disfu ncționale ale conflictului .
Adepții acestei abordări, din cauză că percep conflictul ca fiind dăunător, anormal,
inutil, consumator de energie și timp, consideră necesară evitarea sau eliminarea conflictului
prin eliminarea cauzelor aces tuia. Această conc epție reprezintă o abordare simplistă a
conflictului și un standard demodat de evaluare a acestuia, deoarece pune în discuție conflictul
în sine, și nu gestionarea acestuia, care poate duce la îmbunătățirea performanțelor individuale
și organizaționale.
Abordarea relațiilor umane are ca premisă relațiile interumane care se stabilesc între
indivizi cu personalități, obiective, mentalități, educație, sisteme de valori și comportamente
diferite și care sunt generatoare de conf lict. Reprezentații acestei școli a relațiilor umane
consideră conflictul un rezultat natural și inevitabil în orice grup și în orice organizație, care nu
trebuie perceput neapărat numai ca o forță negativă ci și ca o forță pozitivă, care poate determina
performanțele grupului sau ale orga nizației.
Deoarece consideră conflictul ca fiind rezultatul unui management deficitar, în sensul
că managerul nu trebuie să elimine, cu orice preț, orice conflict, ci numai pe acelea care se
dovedesc reale obstacole în ca lea realizării obiectivelor, aceas tă abordare are în vedere acele
strategii de management care se concentrează atât pe recunoașterea conflictelor, cât și pe
soluționarea sau eliminarea acestora.
Abordarea interacționistă este cea mai recentă și percepe con flictul ca fiind nu numai
inevita bil, ci și absolut necesar, o importantă forță stimulatoare pentru inovare și schimbare. În
acest sens, Gary Johns menționează că o asemenea concepție sugerează faptul că sunt situații

15 Aurel Manolescu, Viorel Lefter și Al exandrina Deaconu , Managementul resurselor umane , București , Editura
Economică, 2007, pg. 558

17
când managerii pot provoca schimbarea printr -o strategie de simulare a conflictelor . Prin
urmare, problema reală nu este cea a conflictului în sine, ci a modului în care poate fi orientat
și gestionat în vederea maximizării efectelor sale pozitive și minimizării celor negative. În
această abordare, conflictul nu este bun sau rău, el există pur și simplu, dar poate fi fu ncțional
sau constructiv atunci când este gestionat corect. Principala contribuție a acestei abordări constă
în aceea că încurajează menținerea unui anumit nivel de c onflict, un nivel mediu sau un nivel
optim de conflict, care poate fi pus în corelație cu evoluția proceselor organizaționale sau cu
performanța obținută .

18
II. PERSPECTIVA BIBLICĂ DESPRE CONFLICT ȘI GESTIONAREA LUI

Sfânta Scriptură ne vorbește despre numeroase conflicte. Evol uția diferită a conflictelor,
precum și m odalitățile de soluționare sunt actuale pentru orice persoană, grup sau comunitate
și scot în evidență valori ca recunoașterea, iubirea sau puterea.
Oare nu ar minunat dacă oamenii ar putea renunța la obiceiurile rele și ar decide să se
raportezela conflict într -un mod cons tructiv, cooperant? Însă, acest lucru nu e ușor. Ca să poată
rupe lanțul conflictual în care au intrat, oamenii au nevoie să -și înțele agă propriul mod de
reacționare la conflicte.
Hristos ne -a oferit ajutor în această problemă. În timpul vieții sale pământești, lui Hristos
I s-a cerut să facă lumină într -o dispută pe moștenire dintre un om și fratele lui: „Zis-a Lui
cineva din mulțime: Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea. Iar El i -a zis:
Omule, cine M -a pus pe Mine judec ător sau împărțitor peste voi? Și a zis către ei: Vedeți și
păziți -vă de toată lăcomia, căci viața cuiva n u stă în prisosul avuțiilor sale ” (Luca 12, 13 -15).
Acest pasaj scripturistic relevă un comportament obișnuit. Când ne confruntăm cu o situație
conflic tuală, avem tendința de a ne concentra obsesiv pe ceea ce interlocutorul nostru a făcut
greșit sau pe ce a trebuit să facă corect. De ce? Pentru că inima noastră este locașul tuturor
gândurilor, cuvintelor, acțiunilor și, de altfel, sursa tuturor conflictelor: „Căci din inimă ies:
gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule ” (Matei
15,19)16.
Rolul primordial al inimii în cadrul conflictului este descris în mod expresiv în Epistola
Sf. Iacov: „ De unde vin războaiele și de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele
voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiți și nu aveți; ucideți și pizmuiți și nu puteți
dobândi ce doriți; vă sfătuiți și vă războiți, și nu aveți, pentru că nu cereți. Cereți și nu primiți,
pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iacov 4, 1 -3).
Care este cauza luptelor și a conflictelor dintre noi? De und e vin dorințele noastre aprige,
posesive? Vrem ceva, dar nu primim. Ucidem și râvnim apoi la multe lucruri, dar tot nu primim
nimic pent ru că nu cerem cui trebuie: lui Dumnezeu. Când cerem ceva, de multe ori nu primim
pentru că cerem cu motive greșite, ego iste, pentru satisfacerea plăcerilor personale.
Acest pasaj mai des crie rădăcina conflictelor distructive. Conflictele apar din dorințele
nesatisfăcute sau neîmplinite ale inimii noastre. Când simțim că nu putem fi satisfăcuți dacă nu

16 John Brown, Biblical Theology of Conflict Resolutions , curs în varianta electronică, 2008

19
avem ceva spre care râvnim, dorința noastră se transformă în cerere. Dacă nu ne poate în deplini
cineva cererea, îl condamnăm și ne luptăm să obținem în stil ul propriu. Mai pe scurt, conflictul
apare când dorința se transformă în cerere insistentă.

2.1. Conflictul în Vechiul Testamen t

Un prim conflict prezentat în Biblie este povest ea lui Cain și Abel (Facere 4, 1 -16). „ Și
a adus și Abel din cele întâi -născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a căutat Domnul spre
Abel și spre darurile lui” (Facere 4, 4). „Iar spre Cain și spre darurile lui n -a căutat. Și s -a întristat
Cain tare și fața lui era posomorâtă” (Facere 4,5). „ După aceea Cain a zis către Abel, fratele
său: <<Să ieșim la câmp>> Iar când erau ei în câmpie, Cain s -a aruncat asupra lui Abel, frat ele
său, și l -a omorât” (Facere 4, 8).
Cauza acestui conflict distructiv este rivalitatea dintre primul născut, Cain și al doilea
născut, Abel. Psihoterapeutul Adler vorbește despre detronarea primului născut. El atrage
atenția asupra faptului că, prin na șterea unui al doilea copil, dragostea și afecțiunea părinților
față de primul copil se reduc cel puțin la jumătate. Consecința frecventă este invidia, gelozi a,
ba chiar concurența care se poate solda cu crimă17.
A cauza durere altora este unul dintre cele mai sigure aspecte care arată cât de curată
este inima noastră. Când îi batjoc orim pe ceilalți în orice mod, deliberat sau inconștient, este un
avertisment c ă altcineva decât Dumnezeu sălășluiește în inima noastră18.
Rivalitatea, lupta pentru a beneficia de dragostea, de afecțiunea tatălui și de
binecuvânt area acestuia marchează con flictul îndelungat dintre I sav și Iacov (Facerea 25, 19 și
următoarele). Concurența dintre frați începe chiar din pântecele mamei lor: „Dar copiii au
început a se zb ate în pântecele ei și ea a zis” (Facerea 25,22). După acest conflict prenatal,
neînțelege rile dintre cei doi frați Isav și Iacov continuă cu viclenia, minciuna, înșelătoria lui
Iacov, fratele mai tânăr, urmată de amenințarea de asasinare de către Isav, fra tele mai mare. În
istoria conflictelor și a soluționării acestora, Isav și Iacov se remar că prin acțiuni malefice și
perfide, dar în anumită măsură civilizate. Se remarcă o evolu ție față de primele soluții arhaice,

17 Gernot Czell, Medierea în tradiția creștină și în creștinim , în „Drumuri noi înspre consens: negociere
constructivă și dispută pozitivă în economie, societate și politică”, Sibiu, Editura Schiller Verlag, 2009, p. 24
18 John Smith, Biblical Theology of Conf lict Resolutio ns…

20
reprezentate de bătaie, ortăvire, strangu lare, ardere, așa cum arată alte multe întâmplări din
Biblie19.
Un alt conflict biblic, d intre Avram și Lot, ne oferă un exemplu reușit și demn de laudă
pentru o soluționare la timp și bazată pe parteneriat a conflictelor. Avram și Lot aveau multe
turme și mulți oameni de hrănit: „Î nsă pământul acela nu -i încăpea să stea împreună, căci averile
lor erau multe și nu -i încăpea locul să trăiască împreună ” (Facere 13, 6) . Conflictul mocnea, în
special între angajații de bază ai celor doi , între păstorii lor. Avr am, cel mai mare dintre frați, a
luat inițiativa, a abordat problema deschis, făcându -i o propunere echitabilă fratelui său:
„Atun ci a zis Avram către Lot: Să nu fie sfadă între mine și tine, între păstorii mei și p ăstorii
tăi, căci suntem frați. Iată, nu e oare tot pământul înaintea ta? Desparte -te dar de mine! Și de
vei apuca tu la stânga, e u voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la d reapta, eu voi apuca la
stânga” (Facere 13, 8 -9). După un scurt timp de gândire, Lot acceptă propunerea de separare și
se mută spre răsărit, în Câmpia Iordanului. Astfel, situația este detensionată definitiv. Un
conflict grav, care mocnea a fost analizat constructiv, iar soluționarea lui a fost b enefică pentru
amândoi20.
Cele trei relatări biblice reprezintă în același tim p trei strategii fundamentale de
soluționare a conflictelor:
Metoda câștig -pierdere, în care numai unul câștigă. Dat orită faptului numai unul poate
obține ce vrea, lupta se duce pe viață și pe moarte.
Metoda pierdere -pierdere, în care nicio parte nu are de câștigat. În mod corespunzptor,
fiecare parte se sapă reciproc.
Metoda câștig -câștig are ca scop satisfacerea cererilor tuturor părților care lucrează
împreună pentru a ajunge la soluția cea mai eficientă și reciproc avantajoasă21.
Conform principiului dragostei suverane, Dumnezeu intervine în conflicte sau le
restrânge datorită dragostei sale pentru oameni, pentru popo rul Său. De exemplu, în
Deuteronom 4, 37 Moise arată că Dumnezeu „ a iubit pe părinții tăi și v -a ales pe voi, urmașii
lor, d e aceea te -a Și scos cu puterea Lui cea mare din Egipt”. În mod asemănător, Ieremia 31,
3-4 vorbește despre întoarcerea din Babilon: „ Atunci mi S -a arătat Domnul din depărtare și mi –
a zis: "Cu iubire veșnică te -am iubit și de aceea Mi -am întins spre tine b unăvoința.
Principiul dragostei include și ideea medierii din spirit de sacrificiu. Conform acestei
abordări, oamenii lui Dumnezeu au intervenit adesea pentru iertarea prietenilor, a rudelo r, a
poporului, chiar și a dușmanilor, în numele dragost ei, fiind gata să se jertească ei înșiși. Unul

19 Gernot Czell, Medierea în tradiția creștină și în creștinim , în „Drumuri noi înspre consens: negociere
constructivă și dispută pozitivă în economie, societate și politică”, Sibiu, Editura Schil ler Verlag, 2009, p. 24
20 Ibidem , p. 25
21 Ibidem, p. 25

21
din exemplele cele mai cunoscute este medierea lui Avraam în fav oarea lui Lot, din Facere 18,
23-33. Un alt exemplu este cel din Ieșire 32, 9 -11, unde Moise mijlocește pentru Israel: Și a
mai zis Domnul către Moise: „ Eu Mă uit la poporul acesta și văd că este popor tare de cerbice;
Lasă -Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să -i pierd și să fac din tine un popor
mare!” Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său și a zis: „ Să nu se aprindă, Doamne,
mânia Ta asup ra poporului Tău, pe care l -ai scos din țara Egiptului cu putere mare și cu brațul
Tău cel înalt”.
În tradiția vetero -testamentară, se regăsesc numeroase alte exemple de insuccese, dar și
suficiente puncte de plecare pentru soluții de succes. Nu trebuie s ă ne lăsăm influențați sau
paralizați de furie, așa cum arată îndemnul Sf. Apostol Pavel: „Să nu apun ă soarele peste mânia
voastră ”. (Efeseni, 4, 26)

22
2.2 Exemple biblice de soluționare a conflictelor din Noul Testament

Există oameni care aleg întotdeauna pacea din orice eveniment li s -ar întâmpla. Dar sunt
și alții implicați în situații conflictuale. Unele se rezolvă destul de repede, dar altele se
învechesc, iar o dată cu vechimea ajung să adune multă ură și dispreț în sufletele celor care se
află în conflict.
În Epistola către Corinteni, găsim un răspuns despre cum ar trebui să ne raportăm la
conflicte:

Îndrăznește, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se
judece înaintea celor nedrepți și nu în aintea celor sfinți?
Au nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea este judecată de voi, oare
sunteți voi nevrednici să judecați lucruri atât de mici?
Nu știți, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumești?
Deci dacă aveți judecăți lumești, puneți pe cei nebăgați în seamă din Biserică,
ca să vă judece.
O spun spre rușinea voastră. Nu est e, oare, între voi nici un om înțel ept, care să
poată judeca între frate și frate?
Ci frate cu frate se judecă, și aceasta înaintea necredin cioșilor?
Negreșit, și aceasta este o scădere pentru voi, că aveți judecăți unii cu alții.
Pentru ce nu suferiți mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdați mai bine
paguba?
Ci voi înșivă faceți strâmbătate și aduceți pagubă, și aceasta, fraților!
Nu știți , oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă
amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la id oli, nici adulterii, nici malahienii,
nici sodomiții,
Nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor
moșteni împărăția lui Dumnezeu.

23
Știm despre Corinteni că erau implicați în multe conflicte. Apostolul Pavel le sc ria:
„căci, frații mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe mi -a venit știre că la voi sunt certuri; și
spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt
al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! ” (I Corinteni 1, 11 -12) Motivul lor real de ceart ă nu era
despre conducători, ci imaturitatea lor spirituală. În loc să pună accent pe c ontribuția tuturor la
zidirea Bisericii, făceau alianțe cu unii pentru a se întoarce împotriva altora. Renunțare a
continuă l a sine, ar fi cea mai consecventă obțiune de reabilitatea a situației și de penetrare a
conflictului. Același capitol ne relatează m ai departe despre creștinii care se aflau în conflict cu
necredincioșii, aceștia din urmă îi luau în derâdere și îi batjocor eau.
Mai departe, în Epistola către Coloseni, Sf. Apostol Pavel îndeamnă mereu la iertare,
indifferent de situația conflictuală: „îngăduindu -vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are
cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v -a iertat vouă, așa să iertați și voi
(Coloseni, 3, 13). Chiar dacă uneori sentimental răzbunării pare mai puternic uneori, doar
iertare a e capabilă de a stinge un conflict și de a oferi noi perspective22.
A trăi, a simți gustul vieții înseamnă a experimenta ș i conflictele, fie la muncă, acasă, în
familie sau chia r în biserică. Rezolvarea constă în a lua încărcătura conflictului și a o duce
înaintea lui Hristos: „veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.
Luați jugul Meu asupra v oastră și învățați -vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți
găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară ” (Matei, 11, 28 –
30). După ce ai trecut peste greutățile vieții, caută să fii un făcător de pace (Matei 5, 9).
Un bun exemplu de rezolvarea a conflictului ni -l dă chiar Mântuitorul Iisus Hristos,
spunând: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce
vă blesteamă, rugați -vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te lovește peste obraz, întoarce –
i și pe celălalt; pe cel ce -ți ia haina, nu -l împiedica să -ți ia și cămașa; Oricui îți cere, dă -i, și de
la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți -le și
voi asemenea” (Matei 5, 39-44).
Sunt multe exemple de soluționare a conflictului. Sunt prezentate și alte propuneri
pentru o soluționare constructivă a conflictului și nu una distructivă. Încă unul care ar putea fi
comunicarea concentrată, discuția între patru ochi cu p ersoana aflată în conflict: „într -un
conflict cu cineva, du -te la el și vorbește -i între pat ru ochi. În situația în care conflictul nu poate
fi soluționat prin intermediul unei discuții directe și concise, se recomandă o nouă încercare; de
această dată cu una sau două persoane diferite. Dacă nici acest demers nu se bucură de succes,
cazul ar urma să fie prezentat opiniei publice, în comunitate, în fața structurilor de conducere a

22 https://digest.bps.org.uk/2005/06/26/forgive -and-forget/ (accesat la data de 29.05.2019)

24
comunitații. Iar dacă nici aceasta nu dă roade, va fi deferit instanței în sco p de soluționare, >>să
fie pentru tine ca un păgân sau ca un vameș<< (Matei 18,17)”23.

23 Gernot Czell, Medierea în tradiția creștină și în creștinim , în „Drumuri n oi înspre conse ns: negociere
constructivă și dispută pozitivă în economie, societate și politică”, Sibiu, Editura Schil ler Verlag, 2009, p. 27

25
III. PRINCIPII CREȘTINE DE SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR24

3.1. Principiul smereniei sau al recunoașterii păcatului

Deși unele teorii au fost d ezvoltate de specialiști cr eștini, multe din conceptele studiate
folosesc o înțele gere secularizată a lumii, care face abstracție de prezența lui Dumnezeu și de
intervenția Sa în istorie. Există, însă, principiile biblice importante care stau la baza medie rii, a
consilierii creștine în caz de conflict.
Recunoaștere păcatului este un p rincipiu esențial în tratarea conflictelor, din p unct de
vedere biblic. În Facere , se observă că violența în familie, în societate, minciuna, viața imorală,
excesele, toate s -au dezvoltat exponențial în urma neascultării de Dumnezeu, într -un interval
scurt , de aproximat iv 3-4 generații de la Adam (Facere . 4-6; Cain -Abel, Lameh, generațiile
potopului).
Este posibil ca, din mulțimea conflictelor care apar, Dumnezeu să se folose ască de unele
din ele în mod aparte: de exemplu, Dumnezeu testează credinci oșia lu i Avraam în conflictul
Avraam – Lot (și dă moștenirea Canaanului doar lui Avraam); El îl călăuzește pe Moise și își
arată gloria în conflictul Moise – Faraon (sau, mai degrab ă conflictul Israel – Faraon, sau
Dumnezeu – Faraon); El intervine ca mediator atu nci când face clară chemarea lui Moise la
conducere, când este contestat de Maria, sora lui (Num. 12.1 -15); El călăuzește și îl testează pe
Iosif în conflictul dintre Iosif ș i frații săi. În perioada politică a judecătorilor, Dumnezeu lasă ca
necredincioși a lui Israel să fie pedepsită prin înfrângeri militare și vasalitate (robie) iar izbăvirea
vine doar în urma pocăinței, când Dumnezeu ridică un conducător, un judecător care îi
izbăvește de sub dominația vrăjmașilor. Dumnezeu testează încrederea lui David , principiile lui
etice, dependența de Dumnezeu, în conflictul David – Saul; Dumnezeu își arată gloria în
conflictul Daniel – dregătorii necredincioși de la curtea lui Dariu s, în Babilon); Dumnezeu îl
menține pe Ieremia în stare să profețească până la dez nodă mântul înfrângerii lui Iuda, în
conflictul dintre Ieremia și curtea regală (rege, dregători, profeți regali).
Dumnezeu lucrează deci, prin conflicte, El poate să stingă sau să faciliteze apariția
conflictelor: El urmărește matur izarea noastră, lucreaz ă prin mărturia celor credincioși Își
glorifică Numele, ne dă un exemplu de urmat.

24 Octavian Baban, Conflict și mediere. Principii laice și principii creștine în managementul conflictului , în
„Creștinul azi. S upliment Teologic ”, vol 4, Nr. 1, 2004, p. 28 -32.

26
3.2. Principiul dragostei altruiste sau al sacrificiului

Apostolul Pavel oferă un e xemplu celebru, în Romani 9, 3, unde declară: „ Căci aș fi
dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei, cei de un neam cu mine ”Toți
creștinii sunt chemați să mijlocească unii pentru alții în rugăciune, să se roage pentru națiune,
pentru c ei în funcții de răspundere, ca să putem trăi o viață liniștită, în dreptate (I Tim. 2, 1 -2).
Într-un conflict, cel mai prost sfătuit or este mânia. Ener varea, mania întunecă rațiunea
și paralizează voința omului, acesta pur și simplu nu-i în stare s ă ia deciziile co recte. „Cel iute
la mânie săvârșește nebunii ” (Pilde 14, 17) , spune Înțeleptul S olom on. Sfântul Apostol Iacov
dă următorul înde mn: „Fiecare om să fie ză bavnic la vorbire, zăbavnic la mân ie, ca să nu spună
vreun lucru de priso s, ce poate doar să complice conflictul și să -l ofenseze pe celălalt. Un cuvân t
imprudent, nechibzuit , poate fi foarte dăunător într -o discuție serioasă. De aceea, trebuie să
învățăm să -l ascultăm cu atenție pe celălalt, c a să înțelegem ce vrea să ne spun ă și ce vrea de la
noi, și să -i răspundem cu chibzuință, căci nu are atâta importanță ce spui, ci mai ales cum o
spui25.
Cel mai important, însă, este exemplul lui I isus Hristos, cf. Luca 23, 34. Pe cruce I isus
se ruga „ Tată, iartă -i, căci nu știu ce fac”. În Romani 5, 8 aflăm că „ Dumnezeu Își arată
dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși ”.
Adevărul despre jertfirea de Sine a lui I isus pentru iertarea noastră, a întregii omeniri, și mai
ales a celor ce credincioși, este reluat în multe alte locuri din Sfânta Scriptură.
Din asemenea motive, rugăciunea împărătească Tatăl Nostru, cere ca și noi să iertăm
greșiților noștri (Mt. 6, 12). Predica de pe munte cere ca să fim generoși în iertare și cuprinzători
în dragoste față de cei care ne -au greșit, așa cum este și Dumnezeu față de toți (Mt. 5, 48). Pavel
spune că trebuie să ne iertăm unii pe alții, așa cum Hristos ne -a iertat (Col. 3, 13), și că trebuie
să ne folosim înțelepciunea de la Dumnezeu ca să judecăm neînțelegerilor noastr e, iar in
extremis, suferirea nedreptății este de preferat judecări i înainte a tribunalelor păgâne (1 Cor. 6,
6-8).
Împărțirile pe partide, controversele, pot avea o latură pozitivă, ele arată caracterul
oamenilor (1 Cor. 11, 19), dar formele lor extreme (certurile, atacurile) nu sunt de dorit , ele duc
la distrugere, la o devorare reciprocă sălbatică, a celor implicați . De aceea, preoții creștini
trebuie să fie oameni neviolenți, care nu apelează ușor la mânie și care se controlează în caz de

25 Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: preveni re și rezolvare , traducere din limba rusă de Adrian
Tănăsescu -Vlas, București, Editura Sophia, 2013, p. 22

27
conflict (Ti t 1-2; 1 Tim. 3). În cazuri de erezii sau de păcat, însă, intervenț ia și mustrarea trebuie
să fie viguroase, clare , chiar dacă în dragoste (Tit 1, 13; 2 , 15; 1 Tim. 4, 12). Cel matur nu
trebuie să -și placă lui însuși, ci să țină seama, în dragoste, de fapt ul că Hristos a murit și pentru
oamenii cu pricepere mai strâmtă, c u vederi mai înguste, cu caracte re mai dificile (Rom. 14, 1-
16).
În felul acesta, principiul sacrificiului (al dragostei care se jertfește, sau renunță, cu un
scop clar, nu din lipsă de in ițiativă) este o modalitate eficientă, deși extremă, de abordare a
unui conflict dat. Puterea lucrării Duhului Sfânt, îndreaptă oamenii mai mult decât un proces
omenesc de confruntare, sau de mediere. Cine are tăria și maturitatea unei astfel de abordări în
dragoste, prin puterea Duhului sfânt, are la dispoziție una din cele mai eficiente forțe, care poate
transforma viețile persecutorilor, ale dușmanilor, care poate să elibereze viața personală și să
ajute creștinul să crească în asemănare cu Hristos.
Creștinismul este denumit religia iubirii26. Într-adevăr, Evanghelia descoperită prin Iisus
Hristos ne pune într -o comuniune cu Dumnezeu cu ființă și prezență personală plină de iubire.
În Noul Testament ne este prezentată iubirea lui Dumnezeu pe Care credi nciosul trebuie să -l
adore din profunzimea d uhului său, cu întreaga sa personalitate: „Să iubești pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta".
Aceasta este cea dintâi poruncă” (Marcu 12, 30 ). Iubirea evanghelică are nu numai această
dimensiune spirituală, ci și o extensiune socială27.
După învățătura creștină, iubirea trebuie să fie o componentă importantă în viața noastră.
Ea temperează pornirile egoiste, instinctele minore și, asociată cu dreptatea oferă suportul
durabil pentru coez iunea și pacea dintre oameni. „Iubirea creștină pătrunde în interiorul cel mai
intim al creștinului și -i înnobilează haric fondul sufletesc. Această iubire nu se rezumă la
intenție și nici la simpla exprimare pri n cuvinte; ea este lucrătoare, se manifestă în fapte, în
atitudine corectă față de semeni: Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul
(I Ioan 3, 18) ”28.
Iubirea creștină este definitorie în cadrul ființei umane. „Ea presupune îngăduinț ă,
răbdare cu nevoile semenilor și sfaturi p entru îndreptarea lor. De asemenea, ea cere smerenie și
tact când e vorba de a da porunci, a lăuda sau a mustra pe cineva ”29.
Însuși Mântuitorul Hristos își concretizează iubirea în fapte, în toată noblețea inegal abilă
a conținutului ei. El nu este un legiu tor rigid, un învățător izolat, care face abstracție de
preocupările vremii și ale societății. El trăiește în societatea căreia îi aparține, cunoaște

26 Ion BRIA , Iisus Hristos – iubitorul de oameni , în „Ortodoxia ”, Anul XVIII, Nr. 1, ianuarie -martie, 1966, p, 62
27 Ibidem .
28 Orest BUCEVSCHI , Hristos și viața socială , în „Ortodoxia”, Anul VII, Nr. 1, ianu arie-martie, 1955, p. 147
29 Ibidem .

28
moravurile și problemele ei. În lumina învățăturii Sale, aceas ta își află linii de orientare și
dezvoltare normală desprinse din principiul iubirii care, după cuvântul Scripturii, „nu cade
niciodată” (I Corinteni 13, 8).
Sfânta Scriptură vorbește despre Hristos ca un promotor al iubirii. Tratează copiii cu o
iubire p ărintească profundă: „Lăsați copiii să vină la Mine” (Luca 18, 15); este îngăduitor cu
greșelile oamenilor, chiar și față de cele mai grele (Ioan 8, 10;c) este blând atunci când mustră:
„Iată, te -ai făcut bine, de acum să nu mai greșești” (Ioan 5, 14). Aju torul Său este mereut
solicitat și niciodată Hristos nu -l refuză. Nicio suferință nu e trecută cu vederea, nicio o
necesitate nu e ignorată.
Iubirea aproapelui, în aceeași măsură ca iubirea lui Dumnezeu față de oameni, nu este
menită a fi înțeleasă doar în sens filantropist și nu trebuie înțeleasă n ici sub alte forme. De fapt,
înțelesul acestei iubiri depinde de semnificația noțiunii „aproapele”30. Aproapele trebuie înțeles
în mod hristologic: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr -acești frați ai Mei, prea
mici, Mie Mi -ați făcut…Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici,
nici Mie nu Mi -ați făcut (Matei 25, 40, 45). Vedem că aproapele trebuie considerat în relația pe
care Hristos o are cu el. El are valoarea obiectivă și totală pe care i -o dă Hristos, valoare c are
întrece aprecierea omenească arbitrară, parțială sau chiar nesinceră31.
Cunoașterea personală a „iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunoștință” (Efeseni 3,
19) rămâne cea mai profundă experiență creștină ș i se leagă, în mod absolut, de misiunea
creștină autentică. Iubirea eliberează puteri interioare și deschide vieți, noi orizonturi, care
minții îi e greu să și le imagineze. Senzația credinciosului, că e unit cu întreaga umanitate și
iubirea lui pentru fie care om, îl motivează să se intereseze de fi ecare om, pentru măreția
bunătății, pe care a descoperit -o. Nu este cu putință ca darurile lui Dumnezeu să fie păstrate în
mod egoist, trebuie puse la dispoziția tuturor32.
Hristos cere ca dragostea să fie manifes tată față de oile Sale, față de mieii Să i. Semnul
dragostei arătat lui Hristos trebuie să fie direcționat spre toți cei care au nevoie de iubire, de
îngrijire, de atenție și de înțelegere empatică. S -ar putea spune că trăim într -o societate egoistă,
unde m ii de suflete din jurul nostru suferă din ca uza lipsei prieteniei, lipsei comnicării
interumane și a Evangheliei dătătoare de viață.
Mulți oameni n -au avut niciodată în viața lor ocazia să vorbească cu cineva care să nu –
i critice, ci să sfătuiască, să -i asculte fără prejudecăți și să încerce să -i ajute. De aceea, când

30 Idem , Învățătura creștină despre iubire și dreptate, ca virtuți sociale , în „Studii Teologice ”, Anul V, Nr. 9 -10,
septembrie -octombrie, 1953, p. 585
31 Ion BRIA , Iisus Hristos – iubitorul de oameni , în „Ortodoxia”, Anul XVIII, Nr. 1, ianuarie -martie, 1966, p, 62
32 Anastasie YANNOULATOS , Misiune pe urmele lui Hristos , traducere din limba greacă de Ștefan Toma, Sibiu,
Editura Andreiana, 2013, p. 229

29
pentru prima oară au un astfel de contact cu cineva care nu le cere sau nu pretinde nimic
personal pentru sine, ci își concentrează interesul în mod exclusiv numai la interlocutorul lui
fără să încerce să -i impună opiniile, simt o mare împlinire33.
Sfinții Părinți ai Bisericii noastre nu -l vedeau pe aproapele lor mai prejos decât ei și nu
considerau că sunt mai vrednici decât el. Își dedicau timp pentru a -l asculta. Ascultau cu atenție
problem ele lui și încercau să -l compătimească și să meargă împreună cu el. Sfinții noștri nu
erau zgârciți în daruri. Oricât ar părea depuțin și ușor, să -ți dedici timpul aproapelui este o formă
de smerenie, mai ales în epoca contemporană, când toate ne presează pentru realizarea
programului nostru persona l. Este o depășire de sine să ne dedicăm timpul fratelui nostru, fără
să ne tulburăm și să ne fie greu34.
Oamenii își doresc să simtă că o altă ființă umană îi înțelege. Cu toții avem o poveste
de spus. Poate că spunându -și poveștile oamenii se simt mai pu țin singuri. Cunoașterea de sine
poate fi un instrument folositor atunci când vrem să scăpăm de unele obstacole care ne țin
departe de Dumnezeu. De exemplu, poate fi greu să ne mai încredem în Dumnezeu când
exper iența vieții ne -a învățat să nu avem încrede re în oameni în general35.
Dumnezeu este pretutindeni, dar prezența Lui o simțim cel mai mult în oameni. De
aceea, îl slujim pe om, ne ajutăm aproapele și îl iubim pe semenul nostru ca și când ar fi Însuși
Dumneze u. Hristos ne îndeamnă spre un mod de viață care este complet diferit de cel prezentat
ca mode lde viață în societatea de astăzi. Hristos nu ne spune: „calcă peste cadavre, pentru a
ieși în evidență și a dobândi putere”, nici nu intră în logica expresiei „ te mînânc ca să po trăi”36.
Însă, Hristos ne spune altceva: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu”. Se jertfește, și nu
pretinde ceva anume.
De aceea, avem nevoie să înțelegem, ca ființe umane, că valoarea nostră personală și
valoarea așa -numitelor realiz ări ale noastre își trag rădăcinile, în primul rând, din iubirea lui
Dumnezeu pentru noi. El este Cel care lucreaz ă în noi și prin noi atunci când cooperăm cu
lucrarea harului Său în viața noastră37.

33 Teofan MADA , op. cit ., p. 90
34 MACARIE , episcop de Hristoupolis, Doamne și stăpânul vieții mele …, Galați, Editura Egumenița, 2017, p. 87
35 David L. FONTES , op. cit ., p. 75
36 MACARIE , episcop de Hristoupolis, op. cit ., p.61
37 David L. FONTES, op. cit ., p. 28

30

3.3. Comunicarea empatică

Zilnic participăm sau asistăm la s ituații delicare în care abilitatea noastră de a empatiza
în conflicte este pusă la încercare. De cele mai multe ori, reacțiile noastre sunt dintre cele mai
diverse. Să luăm un exemplu decupat din realitatea cotidiană, în care abilitatea d e a simți și de
a comunica empatic cu o altă persoană este o modalitate importantă de manifestare a iubirii:

Un om beat cade pe stradă. Niște tineri trec pe lângă el, adresându -i
reproșuri. Un copil al nimănui chicotește la auzul acestor a. Un bătrân, văz ându -l,
își clati nă capul a jale. Însă niciunul dintre ei n -au observat că omul căzut s -a lovit
la cap și sângerează. Se apropie un tată cu doi copilași. După portul simplu, pare de
la țară. Se întoarce de la spital, de unde tocmai își ext ernase copiii afe ctați de un
accident rutier. Deși frânt de oboseală, îl privește atent pe cel căzut. Fetița, cu o
mânuță în ghimps, îi spune: „tati, nenea s -a lovit”. Bărbatul cheamă imediat ajutor
și, însoțindu -l la spital, află că cel beat este și el ta tă a trei copii, iar cauza stării în
care se află este supărarea și neputința, soția lui fiind plecată la muncă în
străinătate38.

Contează cum trăim, cum ne raportăm la lume sau cum îl abordăm pe celălalt? Suntem
oameni după chipul și asemănarea lui Dumnez eu sau nu? Îndepl inim voința divină trăind cu
fața spre Dumnezeu și spre aproapele sau nu?
Relația cu Dumnezeu nu poate exista fără o relație intensă cu aproapele pe care
Dumnezeu ni l -a scos în cale. Interacțiunea cu Dumnezeu e aproape zadarnică fără a fa ce parte
dintr -o comunitate, fără respect pentru viața altora și fără bunătate. Lucrând la o lume mai bună
promovăm mântuirea, ne transformăm în colaboratorii lui Dumnezeu. Dumnezeu există acolo
unde oamenii își dau mâna, trăiesc împreună, se știu responsa bili unul pentru altul, unde se
descoperă înfățișarea lui Dumnezeu în celălalt. Atunci se dă răspunsul potrivit la cuvântul lui
Dumnezeu: relația cu Dumnezeu și cu semenii, bazată pe empatie39.
Omul care se interesează constant doar de binele personal pierd e esența vieții. E vai de
omul car e își pierde viața doar ocupându -se cu arta de a supraviețui în loc să trăiască cu

38 Relatare preluată de pe site -ul https://doxologia.ro/terapie -pentru -suflet/emp atia-exercitiul -provocarea -dragostei
(acce sat la data de 07 .06.2017)
39 Wim LAMFERS , Libertate și apropiere , Roșiorii de Vede, Sine Nomine, 2016, p. 56

31
adevărat, adică spre binele altora. Omul care doar supraviețuiește n -ar conștiință morală, nu știe
ce este libertatea sau apropierea, ci șt ie doar să mintă și să înșele. Omu l care se ocupă doar cu
arta de a supraviețui n -are caracter, știind doar să -l manipuleze pe celălalt. Omul care cunoaște
doar nivelul primar de trai, nu cunoaște elementul esențial în viață: iubirea de aproapele, arta
de a avea grijă de a ltul40.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune într -un mod foarte caracteristic: „Să vă iubiți unul pe
altul”, iar mai departe adaugă: ‚Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui
să și-l pună pentru prietenii săi ”. Acest verse t, analizat profu nd teologic, înseamnă că dragostea
nu poate exista în izolare, ci îl presupune pe celălalt, pe aproapele. Cel ce iubește îl îmbrățișează
pe aproapele lui, acceptă viața lui și dă din ceea ce este și nu din ceea ce are41.
Ni se poruncește în mod creștinesc s ă ne iubim unii pe alții și să avem o dragoste
profundă pentru cei de aceeași credință cu noi: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”
(Matei 22, 39); „dar mai presus de toate, țineți din răsputeri dragostea dint re voi, pentru că
dragostea acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4, 8).
Referindu -ne la versetul de la Matei: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”,
înțelegem că Mântuitorul ne cere să ne preocupăm de cel de lângă noi măcar atât cât avem grijă
de noi înșine. Dat fiind faptul că cea mai mare parte a timpului ne -o petr ecem iubindu -ne într –
un mod egoist și urmărindu -ne doar propriile interese în aproape orice conjunctură, Hristos ne
„lansează provocarea” aceasta: cum ne raportăm la noi înșine, așa să ne raportăm și la celălalt.
Iubirea pentru noi înșine să devină modelul iubirii pentru celălalt. Totuși, se naște o întrebare
care merită atenție specială: Oare nu ne -ar fi imposibil să -l iubim pe aproapele nostru ca pe noi
înșine dacă nu am încerca să ne punem în locul lui? Empatia tocmai acest lucru îl face: deschide
calea iubirii către cel de lângă noi42.
Părintele David L. Fontes propune pentru același verset un alt fel de interpretare, una
mult mai profundă. „Acest pasaj din Scriptură, spune el, înseam nă că trebuie să -i iubim pe
ceilalți cel puțin la fel de mult pe cât țin em la noi înșine. Până aici totul e ușor de înțeles. Dar
ce se întâmplă dacă nu ținem prea mult la noi înșine, dacă nu ne cunoaștem adevărata valoare?
Cât de mult ni s -ar schimba viața dacă am crede că acest pasaj din Sc riptură vrea de fapt să ne
spună că trebuie să ne apreciem aproapele pe cât de mult știm că ne apreciază Dumnezeu ! Am
deveni vehiculul iubirii lui Dumnezeu față de ceilalți. Iar aceasta este o chemare înaltă”43.

40 Ibidem , p. 129
41 MACARIE , episcop de Hristoupolis, op. cit ., p. 104
42 David, L. FONTES , op. cit ., p. 178
43 Ibidem , p. 20

32
Omul lui Dumnezeu se bucură de prezența fiec ărui semen de -al lui. Nu obosește lâ ngă
aproapele său, fiindcă nu se lasă molipsit de microbul banalității, care uneori devine barbarie și
zdrobește noblețea, tandrețea, sentimentele bune, finețea și harul în relația din tre oameni.
Chiar dacă uneori ne pun em în gând să -i iubim pe ceilalți, trecând peste partea negativă
pe care o afișează, adesea pierdem din vederea ideea de alinare a suferinței celorlalți. Acest
lucru se întâmplă pentru că suntem nepăsători la nevoile alt ora sau pentru că nu am fost învățaț i,
nici îndemnați sau încurajați, să practicăm empatia. Preocuparea efectivă pentru altcineva
reflectă capacitatea de compasiune a unei persoane. „Cu cât manifestăm mai multă empatie față
de o persoană aflată în dificult ate și ne preocupăm de ea, cu atât m ai mare va fi impulsul nostru
de a a juta – lucru observat cu ușurință acolo unde oamenii simt nevoia să vindece suferința
umană”44. Empatia este cheia care poate „debloca” ușa către adevărata bunătate și compasiune.
Prin empatie, o bucată din noi se transfo rmă într -o oglindă în care se regăse sc ceilalți,
cu durerile, suferințele sau bucuriile lor. O persoană este capabilă să recunoască starea pshică
sau emoțională a altcuiva doar dacă le -a experimentat. Sensibilitatea emoț ională față de ceilalți
depinde foar te mult de experiențele trăite anter ior. „Cu cât suntem mai deschiși față de propriile
noastre emoții, cu atât devenim mai competenți să interpretăm sentimentele altora”45, fiindcă,
adesea, emoțiile persoanelor nu sunt tr anspuse verbal.
A ajunge să recunoșt i o stare emotivă pr ezentă în propriul comportament sau să înțelegi
raportul dintre emoție și acțiune constituie o profundă cunoaștere și stăpânire de sine. În acest
mod, se observă dinamismul vieții afective, care are i ncidență determinantă asupra percepț iei
subiective a sentimentelor cotid iene și deci elementul care dă valoare și o anumită semnificație
faptelor trăite. Empatia este cea care călăuzește persoana umană în modul ei de a percepe, de a
înțelege, de a reacțion a și a valoriza. Ea este cea care se nsibilizează subiectul în anumite si tuații
și care creează în el tendința de a reacționa la fel în alte cazuri46.
„Prin dragoste negălăgioasă și blândă ne apropiem de ființa omenească și o vindecăm.
Niciodată nu trebuie să vedem la cineva slăbiciunile și d efectele lui. Doar cuvinte frumoase
trebuie să spunem despre oameni. În timp ce vedem greșelile lor, să tăcem și doar să -i iubim.
Căci, atunci când ne purtăm cu un om în mod aspru și indiferent, așa cum poate ar merita, îl
facem mai rău. Însă, dacă ne purt ăm cu el blând și mânați de iubire, putem să -l facem mai
bun”47.

44 Daniel GOLEMAN , Inteligența socială , București, Editura Curtea Veche, 2007, p. 116
45 Idem , Inteligen ța emoțională , București , Editura Curtea Veche, 2008 ,p. 137
46 Teofil TIA , Elemente de pastorală misionară pentru o societate post -ideologică , Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2003, p. 312
47 MACARIE , episcop de Hristoupolis, op. cit ., p. 106

33
În contactele interumane, greșim dacă îl tratăm pe celălalt cu superioritate și aroganță.
Privndu -l de sus și netratându -l ca pe egalul nostru, pe picior de egalitate, celălalt e tratat ca un
obiect, iar nu ca un subiect. Omul e ste un scop în sine care trebuie să aibă posibilități să se
dezvolte cu ajutorul altora. Dacă celălalt este doar un obiect pe care îl analizăm de la distanță,
altul este din lipsă de e mpatie sau iubire doar un ceva, pent ru care n -avem respect. Întâlnirea
trebuie să fie un semn al harului, un semn al vieții adevărate48.
Abordarea oamenilor depinde categoric de ceea ce credem noi că sunt. Nici o altă
abordare nu ar fi inteligentă. Sentimentele noastre față de ceilalți depind e de ideile noastre și de
măsura în care îi cunoaștem. Cu cât considerăm mai mult că semenii noștri sunt simple sisteme
fizice determinate – roboți sau mașinării – cu atât îi vom aborda mai superfic ial și mai egoist49.
Pe de altă parte, cu cât vom admite că existența lor mentală ca având un caracter unic,
ca fiind mai originală și mai creatoare decât o simplă relația spațială, cu atât vom fi mai
interesați de personalitatea lor și vom avea tendința d e a-i respecta și de a le recunoaște punctele
de vedere ș i sentimentele. Relațiile interpesonale trebuie să ajungă la un nivel de interes comun,
dar și de o înțelegere și frăție50.
Noi avem nevoie de semenii noștri pentru a exprima prin ei dragostea noastră față de
Dumnezeu. Biserica mărturisește că nu ne mântuim singuri, ci laolaltă, cu frații noștri, prin
legătura iu birii. Iubirea și slujirea aproapelui este principiul de bază al solidarității creștinești51.
Însă, de cele mai multe ori, există tendința perm anentă ca, atunci când interacționăm cu
ceilalți, să -i impresionăm cu importanța noastră. Conștient sau nu, ne dor im să facem o impresie
pozitivă la orice pas. Dacă cineva ne povestește un lucru extraordinar pe care l -a făcut, automat
ne gândim că am făcut și noi ceva mult mai important. Dacă cineva povestește c eva interesant,
imediat ne gândim la ceva mult mai palpit ant. Uneori suntem atât de nerăbdători să -i
impresionăm pe ceilalți cu propria noastră importanță încât reușim să -i facem să se simtă mici
ca să părem noi mari52.
Lipsa de sentimente omoară duhul vieț ii și al comuniunii, alienează ethosu l iubirii
pentru că ne împietrește viața. Empatia are nevoie de omul inimii, care vorbește și se exprimă
din inimă. Omul inimii e creștinul adevărat al cărui prot otip este Hristos, al cărui canon sau

48 Wim LAMFERS , op. cit., p. 51 -52
49 Les GIBLIN , op. cit ., p. 39
50 Ibidem , p. 40
51 Constantin PAVEL , Aspectul teologic al solidarității umane , în „Ortodoxia ”, Anul XIX, Nr. 1, ianuarie -martie,
1967, p. 182
52 Les GIBLIN , op. cit ., p. 44

34
regulă de trăire es te Evanghelia53. „A fi ucenic al Domnului înseamnă să -ți iubești aproapele,
să-i împărtășești grijile lui și să -ți manifești dragostea pentru lucruri concrete”54.
Criteriul acesta: „Iubiți pe aproapele vostru ca pe voi înșivă” e simplu de înțeles pentru
că toți știm cum să ne iubim pe noi. Poate că e primul și cel mai precis lucru pe care -l știm
despre noi înșine. Știm ce ne dorim, să fim sănătoși, să fim frumoși, să fim deștepți, să ne
meargă bine în t oate, știm totul despre noi. De aici vine și sinteza de a ur: „Ce vrei să -ți facă ție
oamenii, aceea să le faci și tu lor” (Matei 7,12). Noi știm ceea ce vrem pentru noi. Deci, ce ne
dorim pentru noi, aceasta șă dorim și pentru aproapele nostru. Dar oare de câte ori reușim cu
adevărat să -l iubim pe aproapele ca pe noi înșine? De câte ori reușim? Egoismul e mereu mai
puternic decât generozitatea55.
Egoismul e iubirea de noi înșine. Iubirea de aproapele, ca să fie ca pe noi înșine, ar trebui
să fie iubirea pent ru noi înșine întoarsă spre aproapele în toate detaliile. În acest caz, iubirea de
noi înșine nu ar mai egoism, iar toate caracteristicile ei negative s -ar transforma în virtuți56.
Adevărata iubire creștină transformă sufletul făcându -l extrem de sensibil l a durerea
aproapelui. A iubi cu adevărat înseamnă că toate faptele bune pentru semeni să fie făcute cu o
dăruire totală de sine, având ca model pe Mântuitorul Hristos.

53 Teofan MADA , op. cit ., p.130
54 Emilianos TIMIADIS , op. cit., p. 340
55 Antonie PLĂMĂDEALĂ , Tâlcuri noi la texte vechi , Sibiu, Sine Nomine, 1989, p. 384
56 Ibidem .

35
3.4. Abordarea samarineanului milostiv în conflicte

De fiecare dată când citim parabola samarineanului milostiv, simțim o profundă emoție
pentru că parabola reprezintă, în fond, pericopa evanghelică cea mai provocatoare pentru
credincioși, în ceea ce privește credibilitatea creștinismului și a numelui de creșt in, pri vite atât
din interior, cât mai ales din exterior. Parabola samarineanului milostiv ne pune în față un model
din ceea ce trebuie să însemne omul în sistemul de relații în care trăiește: cu sine, cu cei din jur,
cu societatea în interiorul căreia el își duc e existența.
Pilda bunului samaritean are ca preambul o provocare teoretică, venită din partea unui
învățător al Legii care întreabă: „Cine este aproapele meu?” și se încheie cu îndemnul practic
al lui Iisus: „Fă și tu la fel”. Este foarte ușor să n e lăsăm impresionați de ceea ce este
creștinismul, în teorie, în preceptele sale, dar să nu le putem împlini în viața practică, să nu le
putem ilustra în atitudinea și comportamentul nostru. Se creează, astfel, o notă discordantă între
ceea credem noi, spu nem, sa u facem, iar acest aspect nu poate fi decât dăunător57.
În mintea cititorului parabola face, aproape imperceptibil, tranziția de la aproapele –
obiect la aproapele -subiect. Întrebarea inițială: „cine este aproapele meu?” lasă treptat locul
unei alte în trebări care se insinuează printre rânduri: „cui îi sunt eu aproape?”58 În acest mod,
de la a ști se trece la a face. Răspunsul corect la întrebarea învățătorului de lege este: a oferi
ajutor concret, gratuit și dezinteresat cuiva înseamnă a fi aproapele lu i.
Părintele Stelian Tofană, într -un comentariu la acest pasaj evanghelic, stabilește trei
atitudini umane: omul contra om, omul pe lângă om și omul pentru om59, fiecare atitudine
purtând cu ea și cele trei ipostaze fundamentale ale relațiilor interumane: ura, in diferența și
dragostea. Astfel, din prima atitudine sau primul tablou aflăm care este consecința lipsei de
empatie: asuprirea sau maltratarea semenilor. Un om simplu, căruia nu îi cunoaștem numele,
cobora de la Ierusalim la Ierihon. În d rumul lui este atac at și prădat de tâlhari, care l -au
dezbrăcat, l -au bătut, lăsându -l aproape mort (Luca 25, 30). Avem, așadar, omul împotriva
omului, la o primă vedere fără niciun motiv.
Al doilea tablou, cu o a doua atitudine descrisă în el – indiferenț a, are ca titlu, aș a cum
am amintit: omul pe lângă om. Evanghelistul Luca ne încredințează că pe lângă acel om tâlhărit,
care zăcea pe marginea drumului, au trecut un preot și un levit. Ne -am fi așteptat ca ei să fie

57 Stelian TOFANĂ , Evanghelia lui Iisus: misiunea cuvântului , Cluj -Napoca, Editura Mega, 2015, p. 24 0
58 Radu Dorin MICU , 55 de predici , cu un cu vânt în ainte de Dan Ciachir, Baia Mare, Editura Cromatica, 2016, p.
162
59 Stelian TOFANĂ , op. cit ., p. 240

36
primii care să se oprească în fața celu i suferind și să -i ofere primul ajutor. Meseria lor le cerea
acest lucru, pentru că erau slujitorii lui Dumnezeu. Dar se pare că n -au făcut -o.
Analizată din punct de vedere empatic, indiferența preotului și a levitului ascunde niște
gânduri mult mai profun de. Ei nu s -au sinc hisit să -i vină în ajutor omului rănit probabil pentru
că își puneau singuri următoarea întrebare: „Dacă mă opresc să îl ajut pe acest om, ce o să mi
se întâmple mie”? Dar, așa cum vom vedea mai departe, bunul samarinean a întors întreba rea
lor pe dos: „Da că nu mă opresc să îl ajut pe acest om, ce o să întâmple cu el”?60
Dintr -o altă perspectivă, acest mod repugnant de comportare privește felul în care noi
înțelegem și ne raportăm la credința religioasă. Deseori uităm că religia creștină, cu obligațiile
pe care le presupune, nu este ceva care se practică doar în interiorul bisericii, între zidurile ei,
ci în orice loc în care ne aflăm. Preotul și levitul ne oferă tocmai exemplul de neimitat al celor
care au făcut din religie doar un simplu ritual61. Vorbind de spre comportamentul preotului și al
leviticului, Andrei Pleșu consideră că „suntem mereu invitați la o reacție vie, împotriva
somnolenței comode și a conformismului ipocrit. Suntem invitați la o neîncetată imitare a lui
Hristos , iar nu la o cumințenie stea rpă”62.
Într-una din scrierile sale, Părintele Aleksandr Elceaninov notează că „indiferența
credincioșilor este mult mai rea decât faptul că există pe lume necredincioși”63. Credincioșii își
cunosc îndatoririle creștine, știu cum li se recomandă să se compor te, dar acționând cu
indiferență se situează cu o treaptă mai sus decât necredincioșii pe scara răutații, care nu au
cunoștință de exigențele creștinești.
Al treilea tablou, cu cea de -a treia atitudine în centru – dragostea, ar e drept titlul: omul
pentru o m. În centru acțiunii apare acum un samarinean, care călătorea și el pe același. Acesta
îl observă pe cel tâlhărit, aproape mort, care se chinuia cumplit pe marginea drumului. I se face
milă de el, se aproprie de el și -i dă pri mul ajutor: îi leagă rănile, toarnă peste ele untdelemn și
vin, apoi îl pune pe animalul său și îl duce la un han. Îl lasă în grija gazdei, plătind pentru
îngrijirea lui și nu uită să menționeze că la întoarcere îi va achita și ceea ce va mai cheltui în
plus cu el. „Evanghelia ne ofer ă o descriere minuțioasă a gesturilor făcute de samarinean, într –
o progresie graduală: îl vede pe cel căzut, i se face milă, se apropie, îl tratează, îl duce la han, îi
stă alături, îi plătește cheltuielie și pe deasupra îi asi gură și un îngrijitor ”64.

60 Daniel GOLEMAN , Focus: motiva ția ascunsă a performanței , traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru
și Bogdan Georgescu, București, Editura Curtea Veche, 2014, p. 118
61 Radu Dorin MICU , op. cit ., p. 162
62 Andrei PLEȘU , Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste , Bucureș ti, Editura Humanitas, 2015, p. 235
63 Aleksandr ELCEANINOV , op. cit ., p. 40
64 Radu D orin MICU , op. cit ., p. 163

37
Toată discuția cu gazda samarineanul o are a doua zi. Mântuitorul ține neapărat să
sublinieze acest aspect, deloc îmtâmplător: „Iar a doua zi, scoțând doi dinari i -a dat gazdei și i –
a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți vo i da” (Luca 10, 35).
Vedem, astfel, că samarineanul rămâne peste noapte cu cel în suferință. Nu -l părăsește în
momentele lui cele mai grele, ci îi stă alături65.
Putem spune că cel căzut între tâlhari i -a dat chiar peste cap pla nurile samarineanului,
care s -a gândit că trebuie să intervină să -l ajute pe respectivul om, și probabil, a renunțat la
treburile pe care le avea în ziua aceea. Acest lucru nu s -a întâmplat în cazul celorlalți doi, care
au trecut indiferenți și nepăsători pe lângă cel căzut, chiar dac ă l-au văzut în agonie. Este posibil
ca amândoi să fi fost ocupați, să fi avut în plan anumite treburi sau să -și împlinească niște
sarcini. În schimb, samarineanul și -a lăsat treburile sale deoparte și a intervenit, nu doar dân du-
i ceva sau spunându -i o vo rbă, ci l -a luat pe omul acela și s -a ocupat de el o zi întreagă. De aici
deducem că în a face bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci și de puțină creativitate,
să te gândești la necesitatea celuilalt66.
Samarineanul renunță la interesul lui imed iat pentru a se preocupa de omul rănit, intră
în sfera interesului altcuiva. Renunță la interesele lui, la sarcinile lui și își îndreaptă atenția și
grija spre celălalt, care suferea67. O adevărată dovadă de empatie !
Dar samari neanul nu avea nciun motiv să se apropie de iudeu și să -l ajute. Putea cu
ușurință să -și zică: „Cu acest muribund, avem un dușman în minus pentru neamul nostru”68.
Dar n -a gândit așa. Probabil că în mintea lui răsuna doar o singură întrebare: „Dacă nu mă
opresc să îl ajut pe acest om, ce o să se întâmple cu el?” El s -a oprit din drum, i -a oferit ajutor
și s-a îngrijit mai departe de sănătatea lui.
Trebuie să consemnăm și mutația semantică pe care o produce comportamentul
samarineanului: calificativul „samari nean” care era, în acea vreme , unul extrem de jignitor, va
deveni cu timpul, în limbajul curent, o etichetă pozitivă, un compliment generos. Însă, în
contextul dat, elementul inedit și cu totul izbitor pentru contemporanii lui Hristos, îl constituie
faptul că rolul celui care împlineș te voia divină aparține străinului: un eretic aparținând un popor
vrăjmaș69.

65 Stelian TOFANĂ , op. cit., p. 242
66 Constantin COMAN , Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor , București, Editura Bizantină, 2010, pp.
353-354
67 Ibidem , p. 354
68 La rădăcina acestei uri stătea faptul că aproximativ din anul 700 î. Hr., samarinenii a u devenit un popor e terogen:
israelito -mesopotamo -sirian. Ei și -au zidit un templu propriu pe muntele Garizim, pe care împăratul iudeu Ioan
Hircan l -a distrus din temelie în anul 128 î.Hr. Astfel că samarinenii îi urau de moarte pe iudei, atacându -i ocazio nal
pe pelerinii car e călătoreau la Ierusalim și treceau prin ținutul lor. Iudeii nu se purtau cu samarinenii nici ei mai
blând. Și astfel, ura dintre iudei și samarineni a devenit o barieră națională de netrecut. (A se vedea Stelian Tofană,
op. cit., p. 242)
69 Radu Dorin MI CU op. cit ., p. 162

38
Dintr -o perspectivă psihologică, comportamentul dezinteresat al samarineanului
dovedește o empatie puternică, care nu ține cont de prescripțiile social e, ci doar îndeamnă la
acțiun e. „Compasiunea are ca fundament empatia, care la rândul ei necesită să le acorzi atenție
celorlalți. Empatia noastră este maximă în măsura în care ne concentrăm total asupra cuiva și
interacționăm astfel emoțional. Dacă suntem preocupați doar de noi înșin e, pur și simplu nu
vom fi capabili să îi observăm pe cei din jurul nostru; putem să trecem pe lângă ei absolut
indiferenți la suferința lor. Dar din moment ce i -am remarcat, putem să intrăm în armonie cu ei
și să le simțim sen timentele și nevoile”70.
În ac eastă lume în care întâlnim aproape la orice pas durerea, suferința și răul, puțini
dintre noi ajung să fie „buni samariteni ”. Cei mai mulți ne comportăm ca preotul și levitul:
preocupați doar de noi înșine și cufundați în prop riile noastre probleme, nu ma i remarcăm
nevoile altora. Desigur, găsim mii de scuze pentru a ne scuza lipsa de implicare. Pășim de multe
ori imperturbabili pe lângă cei care au nevoie de ajutorul nostrum la fel ca preotul și levitul care
nu s-au sinchisit să miște un deget, lăsându -și practice semenul să se chinuie. Comportamentul
lor demască lașitățile, egoismul, ignoranța și alibiurile noastre. Mai mult sau mai puțin,
constatăm că suntem cu toții bolnavi de nepăsare și de indiferență pentru că desconsider ăm sau
nu suntem conștienți d e importanța empatiei în viața noastră.
Adesea, nu considerăm păcat faptul de a nu ajuta pe cei ce sunt în nevoi. Ne mulțumim
cu ideea că nu suntem noi responsabili de necazul lor și ne vedem de treaba noastră. Avem
conștiința satisfăcută că nu am făcut ni ciun rău. Dar, să ne amintim că iubirea aproapelui nu e
opțională, ci e o poruncă71.
Samarineanul milostiv s -a oprit, s -a ocupat de cel care suferea, i -a oferit adăpost, plătind
chiar pentru el fără să țină cont de restituirea c heltuielilor. Prin el, Hristo s a lăsat în amintirea
noastră nu doar definiția aproapelui, ci și a generozității, a altruismului. Pentru samarinean,
necunoscutul tâlhărit a fost aproapele pentru că l -a tratat ca pe sine. Pentru cel căzut pradă
tâlharilor, s amarineanul a fost aproapele72.
Pentru a vedea cu adevărat cum reacționează creștinii în situații asemănătoare cu cele
descrise în parabola Bunului Samarinean, la Seminarul Teologic din Princeton a avut loc un
experiment interesant care scoate la iveală luc ruri nu tocmai plăcute despre personalitatea
umană. Experimentul are drept scop principal măsurarea comportamentului altruist al
oamenilor și răspunsul lor la vederea unui străin căzut pe o parte a drumului.

70 Daniel GOLEMAN , Focus: motivația ascunsă a performanței , traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru
și Bogdan Georgescu, București, Editura Curtea Veche, 2014 , p. 118
71 Antonie P LĂMĂDEALĂ , Tâlcuri noi la texte vechi , Sibiu, Sine Nomine, 1989, p. 387
72 Ibidem .

39
Într-o după amiază, patruzeci de studenți aflaț i în practică așteptau să țin ă o
scurtă predică pentru care urmau să ia nota. Jumătate dintre studenți primiseră
diverse subiecte biblice. Cealaltă jumătate primise parabola Bunului Samarinean,
care s -a oprit să ajute un străin căzut pe drum, rănit și igno rat de oamenii așa -zis
‚credi ncioși”.
Seminariștii lucrau împreună în aceeași cameră, și din sfert în sfert de oră
unul dintre ei pleca să țină predica într -o altă clădire. Niciunul nu știa că luau cu
toții parte la un experiment legat de altruism.
Drumul lor trecea prin fața unei uș i în care se afla prăbușit un om gemând
de durere. Dintre cei patruzeci de studenți, douăzeci și patru au trecut mai departe,
ignorând vaietele celui căzut. Iar cei care au reflectat la morala poveștii Bunului
Samarinean nu au fost mai dispuși să se oprea scă și să ajute decât ceilalți.
Timpul era important pentru seminariști. Din cei zece care s -au gândit că
întârzie la predică, doar unul s -a oprit. Dintre alți zece care s -au gândit că au timp
suficient, șase și -au oferit ajuto rul73.

Printre factorii multi pli care influen țează o atitudine altruistă, unul singur pare să fie
esențial: timpul pe care ți -l faci ca să fii atent. Empatia noastră este maximă în măsura în care
ne concentrăm complet asupra cuiva și interacționăm astfel e moțional74. Exact ceea ce a fă cut
samarineanul: și -a dedicat o zi întreagă pentru a -i ușura suferința omul rănit.
Desigur, comportamentul oamenilor diferă atunci când vorbim de capacitatea,
bunăvoința și interesul de a da atenție. De exemplu, o adolescentă țâfnoasă poate să nici nu
audă cicăleala mamei, dar un minut mai târziu să fie numai ochi și urechi în timpul unei
conversații telefonice cu cea mai bună prietenă75. Seminariștii grăbiți să -și țină predica nu au
vrut sau nu au fost în stare să -i acorde aten ție omului care gemea de dure re deoarece erau
cufundați în gânduri și grăbiți, fapt pentru care nu l -au luat în seamă și, cu atât mai puțin, nu l –
au ajutat76.
Psihologul american, Daniel Goleman, notează într -una din cărțile sale o întâmplare
personală care seamănă izbitor cu eveniment ele de la Seminarul din Princeton și cu parabola
Bunului Samarinean. El mărturisește că „întâmplarea s -a petrecut în centrul New York -ului la

73 John DARLEY&Daniel BATSON , "From Jerusalem to Jericho": A study of situational and dispositional
variables in helping behavior , în „Journal of Personality and Social Psychology ”, Vol . 27, Nr. 1, 1973, p. 102 -103
74 Daniel G OLEMAN , Inteligența socială: noua știință a relațiilor interumane , traducere din limba engleză de
Ilean Achim, București, Editura Curtea Veche, 2007, p. 63
75 Ibidem , p. 64
76 John DARLEY&Daniel BATSON , art. cit ., p. 107

40
o oră de vârf, pe când mă îndreptam spre stația de metro Times Square, la sfârșitul z ilei de lucru.
Ca de obicei, o mulțime de oameni se scurgea pe scările de beton, grăbiți să prindă următorul
metrou.
Dar am văzut apoi ceva neliniștitor: în mijloc, întins pe trepte, se afla un om murdar,
fără cămașă, care zăcea nemișcat și cu ochii închiș i. Nimeni nu părea să bage de seamă. Oamenii
pur și simplu pășeau peste trupul lui, grăbiți să ajungă acasă.
Șocat de această priveliște, m -am oprit să văd ce se întâmplase. Și în clipa în care m -am
oprit, s -a întâmplat ceva uimitor: alți oameni s -au oprit și ei. Aproape instantaneu, în jurul
omului acela s -a format un mic cerc de oameni preocupați. La fel de spontan, mesagerii milei
au început să se mobilizeze – un bărbat s -a dus la un chioșc să -i cumpere ceva de mâncare; o
femeie s -a grăbit să -i ia o sti clă de apă; un altul a chemat un paznic de la metrou, care la rândul
lui a cerut ajutor prin stație.
În câteva minute, omul își revenise, mânca fericit și aștepta ambulanța. Am aflat că nu
vorbea decât spaniola, nu avea niciun ban și rătăcise mort de foame pe străzile din Manhattan.
Leșinase de foame acolo, pe scările de la metrou”77.
„Ce anume a adus schimbarea în comportamentul oamenilor”? se întreabă Goleman. „În
primul rând, simplul fapt că i -am acordat atenție. Nu am făcut decât să mă opresc și cer cetez
starea omului, dar se pare c ă am smuls trecătorii din transa lor urbană și le -am atras atenția
asupra omului aceluia. În timp ce ne sincronizam cu starea lui deplorabilă, am fost mișcați și
ne-am dorit să -l ajutăm”78.
Fără îndoială, concluzionează el, „noi toți, niște cetățeni aflați în drum spre casele
noastre, am fost înclinați să facem în tăcere presupoziții despre omul acela de pe scări,
stereotipii dobândite din întâlnirile cu sute de persoane fără adăpost care, din păcate, locuiesc
pe străzile di n orașele mari. Locuitorii învață să-și stăpânească anxietatea de a vedea pe cineva
în condiții mizere, îndreptându -și atenția în mod reflex în altă parte79.
În alte studii asemănătoare cu situația Bunului Samarinean, cercetătorii află că oamenii
care se op resc să ajute într -adevăr mărturis esc că, văzând suferința altora, suferă și ei, fiind
cuprinși de o afecțiune empatică80.
Pe final, rămâne o dilemă care sigur răsună în mintea fiecăruia dintre noi: dacă creierul
omenesc conține un sistem făcut să se acorde ze la problemele altora și să ne p regătească să

77 Daniel GOLEMAN , Inteligența social ă: noua știință a relațiilor interumane , traducere din limba engleză de
Ilean Achim, București, Editura Curtea Veche, 2007, pp. 64 -65
78 Ibidem , p. 65
79 Ibidem .
80 Daniel BATSON, Janine L. DYCK, Randall BRANDT, Judy BATSON, Anne POWELL, Rosalie MCMASTER
and Carl GRIFFITT, Five Studies Testing Two New Egoistic Alternatives to the Empathy -Altruism Hypothesis , în
„Journal of Personality and Social Psychology ”, Vol 55, Nr. 1, 1988, p. 55

41
oferim ajutor, atunci de ce nu ajutăm întotdeauna. Sunt posibile diferite răspunsuri, dar cel mai
simplu răspuns poate fi acela că viața modernă militează împotriva acestui lucru: ne raportăm
în mare măsură l a cei aflați în dificultate, dar d e la distanță, fără implicare emoțională. Această
separație înseamnă că trăim mai mult o empatie cognitivă decât caracterul imediat al
contaminării emoționale. Sau lucrurile pot sta și mai rău, nu avem decât simpatie, adic ă ne pare
rău pentru persoana resp ectivă , dar nu gustăm, nu simțim, nici măcar un pic din suferința ei.
Așa cum se știe, o relație mai îndepărtată slăbește impulsul înnăscut de a ajuta81.
Distanțele sociale și virtuale din ziua de azi au creat o anomalie î n viața omului, chiar
dacă am ajun s să considerăm asta o normă. Separarea reduce la tăcere empatia, în lipsa căreia
altruismul se clatină. Deși oamenii moștenesc o înclinație biologică spre mânie, gelozie, egoism
și invidie, ori spre a fi bădărani, agresiv i sau violenți, ei moștenesc o înc linație încă și mai mare
spre bunătate, compasiune, cooperare, iubire și grijă, mai ales față de cei necăjiți. Simțul acesta
este o trăsătură biologică a ființei umane82.
Totuși, samarineanul milostiv ne demonstrează că nu ne putem sustrage imperativelor
etice fundamentale, nu putem să transferăm responsabilitățile noastre asupra altora în situațiile
în care putem face ceva noi înșine. Adesea, ne manifestăm compasiunea doar în mod ipocrit,
superficial. Uităm că pretutindeni astăzi este nevoie de oameni care să ofere ajutor, mângâiere,
încurajare, milostenie. Dar toate acestea presupun drept condiție esențială dragostea de
aproapele83.

81 Daniel GOLEMAN Inteligența socială: noua știință a relațiilor interumane , traducere din limba engleză de
Ilean Achim, București, Editura Curtea Veche, 2007, p. 76
82 Ibidem , p. 77
83 Radu Dorin MICU, o p. cit ., pp. 163 -164

42
IV. A BORDAREA CONSTRUCTIVĂ A CONFLICTELOR

O perioadă îndelungată, conflictul interpersonal a fost i nterpretat ca un fenomen cu
valențe exclusive distructive, mare consummator de resurse, un adevărat impediment în calea
dezvoltării societății, această perspectivă fiind specific atât bunului -simț, cât și liter aturii de
specialitate.
Tendința umană de a re acționa la conflict se face prin agresiune , negare, rezistență
pentru că apreciem acest fenomen în mod negative. Chiar simpla evocare a cuvântului conflict
ne face să ne gândim de obicei la comportamente n edorite, la furie și ostilitate, la o confruntare
prin excelență cu efecte distructive84. Cu t oate acestea, caracterul negative și ostil al conflictului
reprezintă mai degrabă un mit răspândit de -a lungul anilor.
Privit în sine, conflictul nu constituie un dezastru, o problem majoră a societății umane.
Conflictul nu este neapărat negative, ci un f apt natural datorat conviețuirii într -o societate
complex, cu tipologii diferite de personae. În realitate, problema nu o constituie conflictul, ci
doar proasta gestionare a acestui fenomen social, modul cum răspun dem în asemenea situații.
Pentru a ne anga ja într -un process constructive de soluționare a problemelor trebuie să
analizăm șansele de reușită ale demersului. Un minim de de condiții trebuie îndeplinite pentru
a nu se ajunge la eșec. În urma analizei confli ctului din acest punct de vedere poate fi ales
procedeul optim de soluționare. Condițiile țin atât de situația obiectivă data, cât și de modul de
dirijare a procesului de soluționare a conflictului .
În era modernă se poate afirma despre conflict că se mani festă zilnic, uneori chiar mai
des. Consecințele controlului lipsit de pricepere a conflictului se regăsesc permanent în jurul
noastru, fie că vorbim despre diferite niveluri ale violenței, de stress sau chiar boli. Umanitatea
pare a se afla din ce în ce m ai mult sub o tensiune provocată de o gamă largă de cause uneori
contradictorii, între care găsim dizolvarea națiunii, globalizarea, izolarea economică și
schimbarea tehnologică. Ceea ce contează este controlul conflictului cât mai eficient, iar un
control rodnic al conflictului implică trei elemente esențiale: capacitatea, oportunitatea și
voința85. Fără existența acestora, este imposibil un control eficient al conflictelor.
Oportunitatea se referă la timpul și libertatea de a folosi tehnicile de control a
conflictului. Există o serie de fact ori de ordin subiectiv, care țin de voința celor implicați în

84 Marius Micu, Psihologia relațiilor interpersonale: competiție și conflict , prefață de prof. univ. dr. Miel u Zlate,
Iași, Editura Polirom, 2005, p. 22
85 Alan Tidwell, Considerații asupra managementului conflictului, tehnicilor de rezolvare și factorilor sociali
care le influențează , în volumul „Psihosociologia rezolvării conflictului ”, volum coordonat de Ana St oica
Constantin și Adrian Neculau, Iași, Polirom, 1998, p. 1 87

43
conflict, însă Morton Deutsch identifică și factori de ordin obiectiv, care nu pot fi supuși
controlului părților implicate în dispute: situații sociale anarh ice, rigiditate cognitivă,
angajamen te nesăbuite, orientarea spre conflict de putere sau rigiditatea problemei86.
Acești factori nu pot fi influențați în mod direct de către părțile aflate în conflict, și nici
de către o altă persoană care conduce procesul de rezolvare a conflictului.
În cee a ce privește problema în sine, trebuie știut că numai anumite tipuri de conflict pot
fi soluționate în mod constructive. În funcție de rezultatele posibile ale unui conflict,
identificăm trei tipuri de conflicte: de sum ă zero, din motive mixte și pur de c ooperare87.
În conflictul de sumă zero doar unul dintre participanți poate câștiga. În acest tip de
conflict se caută acumularea, mobilizarea și utilizarea variatelor surse de putere, astfel încât una
dintre părți să se p oată sprijini în conflict pe o putere mai eficientă și mai relevantp decât a
adversarului său. În princ ipiu, conflictele de sumă zero nu pot fi rezolvate în mod constructive.
În conflictul din motive mixte, amândoi pot câștiga, amândoi pot pierde, unul poa te
câștiga, iar celălalt poate pierde. Este cazul majorității conflictelor în care oamenii sunt angajaț i.
În cadrul conflictului pur de cooperare amândoi pot câștiga sau amândoi pot pierde.
În ceea ce privește voința , ea reprezintă de asemenea o condiție i mportantă de controlare
a conflictului.
Un conflict poate produce multe bătăi de cap și, de aceea, mult e personae pot avea
tendința de a -l evita sau de a adopta răspunsuri maladaptive la deciziile dificile88. Într -adevăr,
pot exista conflicte ce vor dispăre a rapid, cele inerent nesoluționabile sau cele de sumă zero pe
care nu ai cum să le câștigi. În general însă, evitarea unui conflict nu rezolvă problema și duce
la iritabilitate și tensi une socială.
Voința de a rezolva un conflict în mod contructiv presupu ne de asemenea
conștientizarea importanței cooperării în abordarea problemei.
Unul dintre factor ii care influențează această condiție în foarte mare măsură este
personalitatea părților implicate. Nevoile interne ale părților aflate în conflict pot induce o
relație conflictuală, și la rândul său, o relație conflictuală poate genera nevoi în interiorul
persoanelor, cee a ce perpetuează conflictul.
Primul pas în rezolvarea unui conflict va trebui să fie eliberarea de pretextul care
determină participantul la p rocess să mențină problema nerezolvată. Atunci când este vizibil
faptul că o problemă trezește e moții puternice, participantul la conflict trebuie să se ocupe mai

86 Morton Deutsch, Soluționarea conflictelor contructive. Principii, intruire și cercetare , în volumul
„Psihosociologia rezolvării conflictului”, volum coordonat de Ana Stoica Constantin și Adri an Neculau, Iași,
Polirom, 1998, p. 175
87 Ibidem , p. 170
88 Ibidem , pp. 124 -125

44
întâi de propria persoană, înainte de a se ocupa de problemă. Capacitatea de a -și controla
emoțiile presupune temperarea și canalizarea energiei acestora într -o direcție pozitivă. Aceasta
poate implica o schimbare în personalitatea respectivului individ, schimbare uneori greu de
obținut pe cont propriu și chiar cu ajutorul unui specialist, dar est e o condiție indispensabilă
pentru o rezolvare constructivă a conflictului.
Alan Tidewell explic ă condiția capacității ca modalitate de control a conflictului prin
însușirea unor tehnici pentru controlul efficient al conflictului. În principal, este vorba despre
două seturi de tehnici: de comunicare și de analiză.
Deși la o primă vedere poate părea că reacția în fața conflictului este în mare măsură
incontrolabilă, multe din reacțiile noastre naturale sunt de fapt deprinderi, deoarece relațiile cu
adversaru l prezent se aseamănă cu relațiile conflictuale anterioare.
Tehnicile de comunicare au drept scop deschiderea sau, după caz, deblocarea
comunicării prin declanșarea fenomenelor de empatie. Este cunoscut faptul că procesele de
competiție reduc circulația informației. Pentru conducerea unui process de comunicare efficient
trebuie combătute distorsionarea mesajului primit de la celălalt, credibilitatea redusă a
adversarului și respingerea informațiilor care vin în contradicție cu interesele proprii.
Dominare a, manipularea, subminarea, lipsa de empatie și indiferența din partea celuilalt derive
din competitivitate și sunt catalogate drept blocaje ale comunicării.
Dimpotrivă, procesele cooperative încurajează atitudinea pozitivă față de celălalt
deschizând cana lele empatice. Considerată ca o latură afectivă a actului de comunicare, empatia
este un process accesoriu acesteia în care se modifică atitudinea partenerilor de discuție.
Empatia presupune o transpunere imaginară în plan perceptiv, intellectual și afecti v a
adversalui. Este important suspendarea temp orară a propriului punct de vedere, a valorilor
personale, a convingerilor sau prejudecăților proprii. Empatia este doar o condiție prealabilă a
unei comunicări eficiente și poate fi atinsă acționând asupra re lației separate față de problema
în sine.
Tehni cile de comunicare utilizate pentru a crea o atmosferă de cooperare include
ascultarea activă, limbajul, tehnici de descifrare a limbajului corpului, tehnici de feedback.
Ascultarea activă presupune acordarea temporară a propriului punct de vedere la cel a l
partenerului, pentru a se controla astfel veridicitatea informației primite. A asculta active
înseamnă a te clarifica asupra problemelor și a nevoilor celuilalt și a -l face să conștientizeze
faptul că a fost înțeles. Ascultarea activă este una dintre reg ulile de bază ale unei comunicări
eficiente, eliminând neînțelegerile și fiind un semn al unei atitudini deschise, de cooperare.
„Ascultarea care are legătură doar cu urechile este una. Ascultarea ce implică î nțelegere este
alta. Dar ascultarea cu sufletul nu se limitează la o singură facultate, la ureche sau la minte. De

45
aceea, ea necesită golirea tuturor facultăților. Când acestea sunt goale, atunci întreaga ființă
ascultă. Atunci se poate percepe ceea ce e a colo, în fața ta, și nu poate fi auzit cu urech ile și nici
înțeles cu mintea ”89.
Tehncile de limbaj își propun eliminarea altor motive ale proastei comunicări:
amenințările, ordinele, critica, insulta, dirijarea, tăinuirea informațiilor cheie, interogarea,
punerea în prim a propriei persoane. Din limbaj trebuie eliminate toate elementele negative și
violente care pot duce la o escaladare a conflictului deoarece vor fi necesare multe resurse
pentru a restabili o atitudine de cooperare. Răspunsul asertiv se re feră la formula denumită
aserțiunea „eu”. Aceasta comunică celuilalt cum te simți tu în legătură c u ceva, fără a blama și
fără a cere ca celălalt să se schimbe.
În cee ace privește tehncile de analiză , ele sunt la fel de importante. Analiza eficientă a
unui conflict presupune cunoașterea unor instrumente și respectare anumitor pași în procesul
de că utare a soluției optime.

4. 1. Exerciții de empatie.

Nepotrivirea de păreri, de viziuni și ciocnirile care apar în urma ei între oameni se nasc
în gen eral din deosebirile dintre oameni, experiență de viață, de caracter, sex, vârstă, poziție
socială. Ca atare, într -o dispută, într -o ciocnire principalul este să ne străduim să pătrundem în
mintea oponentului noastru, să ne punem în locul lui, să încercăm să înțelegem ce gândește el
cu privire la chestiunea dată și cum vede el situația. Deși se zice că nu putem ști cu exactitate
ce e în sufletul altuia, totuși p utem „să ne dăm jos din clopotnița noastră ” și să ne străduim să
ne punem în pielea celuilalt, să -i înțelegem puțin psihologia, fiindcă deznodământul situației
conflictuale depinde de măsura în care vom reuși acest lucru90.
Empatia este încercarea noastră de a experimenta lumea interioară a celuilalt, fără a ne
pierde însă obiectivitatea . Termenul de empatie se folosește mai mult pentru a denota simpla
sesizare a stării emoționale a altcuiva sau ceva ce împărtășește acea stare. Dacă tu pari speriat,
iar eu detectez corect sentimentul tău și prezint schimbări fiziologice, cum ar fi puls crescut,

89 Marshall B. Rosenberg, Adevărata educație pentru o viață împlinită: comunicarea nonviolentă ajută școala să
crească performanțele, reduce conflictele și îmbogățește relațiile interumane , traducere de Silvia Sbârnă,
București, Editura Elena Francisc Publishing, 2005, p. 71
90 Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: preveni re și rezolvare , traducere din limba rusă de Adrian
Tănăsescu -Vlas, București, Editura Sophia, 2013, p. 14

46
mâini t ranspirate, sau mă simt și eu neliniștit, putem discuta despre empatie. Dacă îmi exprim
și dorința de a -ți alina suferința, este vorba despre interes empatic. Procesele sunt înrudinte, dar
distincte91.
Un secret al bunei comunicări constă în capacitatea de a te pune în locul celuilalt și de
a înțelege modul lui de a simți și vedea lucrurile. O zicală strămoșească spune cu înțelepciune
„pune -te în pielea lui”, sau înainte de a -ți da cu părerea despre celălalt „să te încalți cu pantofii
celuilalt”, ne învață o expresie anglo -saxonă. De obicei, atunci când cineva suferă, face tot
posibilul să nu o arate, dar o persoană empatică poate identifica ușor emoțiile latente, ce nu sunt
exprimate, ale celuilalt. Empatia nu înseamnă să te identifici cu celălalt anulându -ți
personalitatea, ci să te transpui în mintea și sufletul lui pentru a înțelege cum percepe lucrurile.
Aceasta îi ajută pe oameni să citească mai ușor limbajul corpului sau să vadă acele sclipiri în
ochi celorlalți. Datorită acestei înțelegeri a firii uman e, de care sunt capabili, oamenii empatici
sunt înțelegători cu cei din jur și dau dovadă de multă compasiune. Comunicarea dintre noi,
adesea, suferă din cauza lipsei de empatie. Nu acceptăm o altă perspectivă asupra lucrurilor,
suntem tentați să criticăm și nu le permitem celorlalți să -și exprime opinia.
În psihologie există o metodă foarte bună de analiză a situațiilor conf lictuale. Ea se
numește „principiul metaoglinzii ”. Esența lui const ă în aceea că situația este examinată nu
numai la persoana întâi, ci din trei perspective, adică de pe propria noastră poziție, de pe poziț ia
oponentului și de pe poziția unui observat or ne utru, „de sus ”. Aceast ă met odă ne permite să
lămurim cu maximă obiectivitate o situație litigioasă, conf lictuală92. Însă, majoritatea oameni lor
sunt înclinaț i să aprecieze situația și comport amentul celorlal ți doar de pe pr opria lor poziție,
consid erându -se „măsura tuturor lucrurilor ”.
Pentru a putea manifesta empatie, trebuie să avem o bună conștientizare de sine și un
grad înalt de auto-înțelegere. Omul empatic nu se simte stânjenit când te vede plângând și nu
are nicio problemă dacă p lânge el însuși. Recunoaște, totodată, că și el are sentimente puternice
greu de controlat, are încredere în tine și că poți să treci de situațiile di ficile, îți amintește de
punctele tale forte pe care le -ai uitat. Empaticii încearcă să înțeleagă ce însea mnă un anumit
lucru pentru tine, chiar dacă a se gândi la acel lucru îi face să sufere. Ei adoptă o atitudine non –
critică și non -evaluativă, ceea ce e ste foarte greu. Alinarea vine nu atât din cuvinte, cât din
conexiune, din sentimentul de a fi înțeles.

91 Abigail Marsh, Altruist sau bun pe gratis , traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, București, Editura
Baroque Books &Arts, 2018, p. 75
92 Pr. Pavel Gumerov, op. cit ., p. 18

47
Empatia este o stradă cu două sensuri, bazată pe: înțelegere, ascultare, prezență și
deschiderea ambelor părți. Pentru a nu ne încărca mintea și sufletul cu trăiri și frământări inutile,
e necesar să învățăm cum să reglăm „nivelul empatiei”.
Atunci când trec em printr -un conflict, să încetăm de a mai ține cu dinții de adevărul sau
dreptatea pe care credem că le avem. Să încercăm să privim lucrurile din perspectiva celuilalt –
vecin, prieten, părinte; ce îl face tensionat, nervos… care sunt nevoile, motivații le și emoțiile
lui. Dacă îți este greu să te pui în locul lui, privește scena ca fiind un al treilea care îi vede pe
cei doi. Pendulează flexib il între cele două seturi de păreri opuse, argumente. Pentru fiecare
persoană cu care ai o discuție în contradict oriu, dorind să evidențiezi defectele, exersează
găsirea punctelor comune.
Empatia reprezintă legătura noastră cu ceilalți și stă la baza compa siunii, pe care o
simțim pentru a -i ajuta pe cei ce au nevoie. Studiile arată că trecem prin cea mai empatică
perioadă de până acum a omenirii. Ființele umane se nasc empatice, dar în funcție de mediul
lor, de evoluția lor, fiecare dă dovadă de mai multă s au mai puțină empatie. Există anumite gene
care influențează empatia; acestea dictează producerea unor anumite su bstanțe chimice în creier
care generează empatie.

4. 2. Rezolvarea conflictelor prin colaborare

Pentru a rezolva un conflict este necesar ca mai întâi să îl înțelegem, dincolo de emoțiile
și stările pe care el ni le provoacă. Atunci când ne aflăm în tr-o dispută cu un partener de relație,
de orice tip ar fi ea, de cele mai multe ori ne dorim ca totul să dispară, iar relația să revină la
starea ei normală. Dar dacă s -a ajuns la tensiune, atunci cel mai probabil va trebui să facem noi
ceva pentru a obți ne acest lucru și nu să așteptăm să se rezolve ca prin minune de la sine. Înainte
de a ne ocupa de problemă, trebuie să ne transformăm ad versarul în colaborator oferindu -i
încredere, timp și suport emoțional și obținând un acord din partea lui asupra dispo nibilității de
a remedia situația.
Apoi, în primă fază, definim conflictul , formulăm problema în termeni clari, simpli și
neutri. Obținem informații despre părerile celuilalt, le confruntăm cu părerile noastre și
eliminăm obstacolele care ne -ar putea incom oda în viitorul demers (de exemplu: credințele
negative despre celălalt sau stereotipurile).

48
A doua etapă constă în identificarea părțilo r implicate și excluderea celorlaltor
persoane din discuții și din demers.
În a treia etapă analizăm conflictul , faptel e, nevoile, sentimentele pozitive și clarificăm
sentimentele negative (de exemplu: temerile, preocupările, grijile, atât cele comune, cât și cele
personale). De notat este că nu toate nevoile sau interesele vor fi comune, așa că vă este de folos
o listă pe ntru situațiile în care ele sunt complexe și diferite. Tot aici ne ocupăm și de motivațiile
pentru a satisface nevoile și pentru a ajunge la un consens. Nu neglijați lucrurile care ascund
altceva profund sau neexprimat și amintiți -vă că și celălalt are dre ptul de a a avea reacții
emoționale, de a -și schimba punctul de vedere sau de a -și exprima opiniile.
A patra etapă este cea a generării d e idei pentru rezolvarea conflictului . Trebuie să fie
luate în considerare toate punctele notate sau stabilite de comun acord și este crucială
participarea ambelor părți. Este un demers creativ în care motivația menționată anterior poate
face diferența înt re un conflict rezolvat definitiv și bine și un eșec total.
În a cincea etapă alegem cea mai bună soluție . Se ajunge la un acord prin negociere, iar
scopul ei este de a oferi cea mai bună soluție care să asigure câștigul ambelor părți. Se strâng
mâinile în semn de acord, apoi se elaborează planul de acțiune.
A șasea etapă este cea de aplicare a planului de acțiune , presăra tă cu momente în care
ambii parteneri verifică și controlează concomitent din când în când situația pentru a se asigura
că ea s e sschimbă în direcția dorită.
Și, în ultima fază, se compară rezultatul cu situația inițială . Ați putea sugera că ea poate
fi exclusă, pentru că progresul este evident. Dar așa cum rezolvarea conflictului a început dintr –
un punct, ea trebuie să se închei e în altul. Iar evidențierea progresului este o cale bună de a pune
capăt colaborării de acest gen și de a stabili acorduri privi nd strategiile de prevenire a unui alt
conflict. Ideal ar fi ca punctul final să fie stabilit de la bun început printr -o întreb are de tipul:
„Când vom accepta că acest conflict este considerat ca fiind rezolvat?” pentru ca destinația
procesului să fie clar ă și asumată de ambele părți.

49
4.3. Raportarea lui Hristos la om

În societatea contemporană Mântuitorului, conceptul despre om era atât de degradat în
conținutul său, încât în relațiile sociale se leza adesea direct demnitatea umană. După învățătura
creștină, situația își are explicația în faptul că, prin păcatul strămoșesc, alterându -se în om chipul
lui Dumnez eu, s-a alterat în el și concepția adevărată despre om, nemaivoind el să recunoască
în fiecare semen al său pe omul adevărat93.
Mântuitorul cu noua Sa învățătura religioasă, redă conceptului despre om conținutul său
adevărat și nobil, reintegrându -l pe om î n demnitatea sa umană și în drepturile sale firești, căci
după învățătura creștină toți oamenii fiind creați după chipul și asemănarea lui Dum nezeu și
având toți aceeași fire, evident, toți au și o valoare morală egală. Fiecare dintre ei este o persoană
morală, un scop în sine și nu un instrument, u n lucru sau un animal oarecare: „creștinismul ne –
a învățat să iubim și să apreciem nu atât atribut ele și calitățile lui, cât ceea ce constituie nucleul
său essential – sufletul. El a proclamat primul valoarea uni că și absolută a fiecărui suflet de om.
El a putut să curețe sufletul omului de tot ceea ce este incidental și supus păcatului și să -i
descope re esența divină, infinita sa bogăție”94.
Demnitatea umană și morală, ancorată în natura spirituală comună tuturor oamenilor,
aparține tuturor; este una și aceeași, egală la toți oamenii, f ără niciun fel de discriminare.
„Hristos ridică la o nouă stare rela ția credinciosului cu Dumnezeu, în care accentual nu mai
cade pe formalismul religios și pe morala răzbunării, ci pe transformarea sufletului, pe morala
iubirii și pe egalitatea între oameni”95.
Egalitatea tuturor sub aspectul esenței ființei și al demnităț ii morale, este adevăr
recunoscut și propovăduit de creștinism, care se și adresează cu învățătura Sa tuturor, făr ă niciun
fel de deosebire. „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, î nvățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă,
și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul v eacului. Amin” (Matei 28, 19 -20),
poruncește Mântuitorul ucenicilor Săi.
Înainte lui Dumnezeu toți au aceleași drepturi, toți sunt frați în Hr istos, care a murit
pentru păcatele tuturor. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu ma i
este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una

93 Petru CĂTA , Creștinul și comportamentul antisocial , în „Altarul Banatului ”, Anul I (40), iulie -august, 1990, p.
81
94 Aleksandr E LCEANINOV , Jurnalul unui preot , traducere de Boris Buzilă, Ediția a doua, București, Editura
Sophia, 2016, pp. 97 -98
95 Ion BRIA , Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și om adevărat , în „Ortodoxia”, Anul XXV, Nr. 2, 1973, p. 230

50
sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 2 8), semnând cu aceasta mesajul eliberării om ului din
angrenajul strivitor al concepțiilor sociale antice.
„Creștinismul a cucerit lumea fără violență, a educat popoarele tinere, a creat cultura
creștină în care trăim până astăzi. A îmblânzit moravurile, în justiție, în relațiile sociale, a
acordat mai multă importanță femeii, a creat o știință și o artă creștine”96.
Față de concepțiile antice, creștinismul aduce prin urmare un nou concept despre om
aduce principiul libertății, al egalității și fraternității pe temeiul unui nou criteriu de valorificare
a om ului: criteriul religios -moral. A ceste principii oferă suport pentru prețuirea adevărată a
făpturei umane, pentru ștergerea disprețului față de ea, pentru precizarea drepturilor cuvenite
fiecărui om, fără ni ciun fel de deosebire, întrucât răspund intereselor și funcțiunilor
indispensabile vieții omenești, pentru rea lizarea în fiecare om a plenitudinii conceptului uman,
cu nobilă rezonanță de comportare în relațiile sociale97.
Seamănul meu nu e ceva lipsit de i mportanță și fără valoare personal, ci însuși darul cel
minunat și chipul lui Dumnezeu și de aceea trebuie sp fie abordat cu respect, indiferent de
obârșia sau de statutul lui social. Noi toți suntem chipul lui Dumnezeu și dialogăm cu chipul lui
Dumnezeu98.
Într-adevăr, recunoașterea de fapt a demnității umane cuvenite fiecărei făpturi raționale,
a egalității de es ență umană între toți oamenii, a egalității dintre bărbat și femeie, se impune cu
greu de -a lungul timpului, dar nu stăteau în posibilitățile cre știnismului s -o înscrie în texte de
lege. El a aruncat însă principiul și a militat pentru integrarea lui în c onștiința umană, firește
numai cu puterea cuvântului și a exemplului, lăsând timpului să ofere condiții de rodire.
Mântuitorul Hristos și -a propov ăduit noua Sa învățătură îndeosebi cu cuvântul, dar a
realizat -o și cu fapte. El dă conceptului despre om conț inutul său adevărat și nobil, și totodată
Însuși prin atitudinea Sa în relațiile zilnice cu cei din jur, respectă în fiecare demnitatea de om,
voind să fie tuturor pildă vie de comportare socială.
Se știe că persoanele reprezentative ale unei colectivități trezesc întotdeauna interes
pentru felul comportării lor sociale. Lucru normal, fiindcă structura morală a unei persoane
poate fi cunoscută în ch ip mai veridic prin felul comportării sale în relațiile zilnice cu oamenii.
Cuvântul rostit la ocazii anumite sau îmbrăcat în haina neagră a literelor este încă mijloc pentru
descifrarea fizionomiei morale. Dar în astfel de situații cuvântul rostit sau scr is poate fi pregătit
mai înainte și deci poate masca ușor fondul moral real, exprimând altceva decât conținutu l
adevărat al vieții și convingerii interioare99.

96 Aleksandr ELC EANINOV , op. cit ., p. 108
97 Orest BUCEVSCHI , Hristos și viața socială , în „Ortodoxia”, Anul VII, Nr. 1, ianuarie -martie, 1955, p. 141
98 Teofan MADA , op. cit . p. 10
99 Orest BUCEVSCHI , Hristos și viața socială , în „Ortodoxia”, Anul VII, Nr. 1, ianuarie -martie, 19 55, p. 142

51
În relațiile zilnice, îndelungate cu semenii intervin adesea situațiile imprevizibile și
atunci p ersoana respectivă acționează spontan, fără pregătire, acționează după adevăratul său
fel de a fi. Astfel, rel ațiile sociale pot descoperi mai bine însușirile unei persoane, esența
structurii sale morale, intimitatea caracterului, adică pot arăta mai bine pe omul din om, așa
cum este el după fondul său moral autentic100.
Pentru creștini, atitudinea lui Hristos în relațiile cu cei din jur prezint ă importanța
centrală. Căci dacă Dumnezeu s -a făcut om, nu poate fi lipsit de interes felul în care l -a tratat
El pe om. Fiul lui Dumnezeu a intrat în forma și condiția umană, ca să schimbe istoria oamenilor
atrăg ându -i la propria Sa condiție. Aceasta înseamnă că prin întruparea și lucrarea Sa
mântuitoare, Dumnezeu transcende condiția etnică, culturală, realitatea istor ică și pământească
a oamenilor, în creștere continuă, în Biserică, spre Împărăția lui Dumnezeu101.
Imaginea fidelă a acestei atitudini ne -o oferă, evident, Sfânta Scriptură. Prin Sfinții
Evangheliști care -i redau cuvintele, Mântuitorul se prezintă pe Sine În suși creștinilor de
întotdeauna ca model și normă de urmat în cadrul relațiilor sociale.
Mântuito rul a dus și intensă viață interioară, contemplativă în izolare de cei din jur.
Astfel, la începutul activității Sale publice se retrage în pustie 4 0 de zile, petrecând în post. M ai
târziu, de multe ori se retrage dintre ai Săi pentru rugăciune, reculegere sufletească sau pentru
odihnă fizică. În rest, exceptând situații de genul acesta, El și -a trăit viața pământească în
complexul relațiilor sociale.
Fără îndoi ală, misiunea Sa pământească n -a fost de ordin social -politic, ci religios:
mântuirea omenirii di n robia păcatului. Dar împlinirea acestei misiuni cerea imperios ca El să
stea în permanență și strânsă legătură cu cei pentru mântuirea cărora S -a întrupat și Și-a jertfit
viața pe Sfânta Cruce. Venind pentru aceștia, trebuia să -și dezvolte activitatea Sa în mjlocul lor,
propovăduindu -le adevărul divin și întemeindu -le Împărăția Cerurilor, care dacă, după cuvântul
Său „nu -i din lumea aceasta” (Ioan 18,36), este însă pentru lumea aceasta. Sfânta Scriptură
relatează că lucrarea de mântuire Și -a îndeplinit -o Mântuitorul personal, nu prin mijlocirea altor
persoane și nici prin cuvânt scris, ci prin cuvântul Său viu, care ar putea fi adresat numai unor
ascultători de față102.
Încă de la începutul propovăduirii Sale, Mântuitorul Hristos a vestit Împărăția Cerurilor
prin cuvânt și fapte dătătoare de viață, fapte concrete de slujire: a vindecat bolnavi de tot felul,
a săturat pe cei flămânzi, a scos demoni, a înviat morți, arătând că întreaga viață creștină trebuie

100 Ibidem , p. 14 4
101 Valer BEL , Misiune, parohie, pastorație , Ediția a II -a, Cluj -Napoca, Editura Renașterea, 2006, p. 74
102 Orest BUCEVCHI , Hristos și viața socială , în „Ortodoxia”, Anul VII, Nr. 1, ianuarie -martie, 1955, p. 143

52
să se conducă după porunca cea mare a iubirii, care s e referă la Dumnezeu și la oameni
deopotrivă (Matei 22, 37 -39)103.
Prin atitudinea față de cei care -L ascultau, prin sfințenia vieții Sale, Mântuitorul voia să
le ofere și creștinilor de pretutindeni concretizarea vie a desăvârșirii și sublimității legii Sal e.
Dorea să le probeze că între cuvântul și între fapta și viața Sa zilnică, este armonia perfectă.
Dorea să le arate că învățătura Sa e dată să fie întrupată în fapte, să fie trăită real și că așa se
cuvine să facă și cei care aderă la învățătura Sa, numi ndu-se creștini.
Pentru a -și câștiga adepți, pe lângă cuvânt, Mântuitorul trebuie să le ofere celorlalți și
exemplul viu de virtute și moralitate realizate. În acest scop, El și -a organizat viața pământească
în așa fel încât, trăind în mijlocul societății umane să poată oferi exemplu intuitiv de atitudine
socială în diferite împrejurări ale vieții. Prin aceasta, Hristos și -a propus să le câștige încrede rea
celor care-L ascultau, căci „atitudinea prietenească și plină de iubire față de cineva, participarea
binevoitoare la evenimentele vieții sale, îl fac pe acel om să simtă apreciat, stimat și iubit,
determinându -l ca, la rândul său, să se comporte și el în acelaș i mod ”104. Într -adevăr, îl vedem
pe Mântuitorul participând la toate practicile bune ale timpuui, ale țării și ale celor în mijlocul
cărora trăia, spre nemulțumirea și supărarea adversarilor Săi: „Și pe când ședea El la masă, în
casă, iată mulți vameși și pă cătoși au venit și au șezut la masă împreună cu Iisus și cu ucenicii
Lui. Și văzând fariseii, au zis ucenicilor: Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu
păcătoșii?” (Matei 9, 10 -11)
Orașul Nazaret păstrează tăcere despre copilăria și primii a ni ai t inereții Mântuitorului,
încât la începutul activității Sale publice nu se știa despre El decât că „este teslarul, fiul Mariei”
(Marcu 6,3)105. Dar timpul petrecut în Nazaret i -a oferit Mântuitorului, fără îndoială, ocazia
potrivită să cunoască îndeapr oape vi ața, ocupațiile celor din jurul Lui și să se familiarizeze cu
relațiile sociale. Desigur, punctul culminant în relațiile sociale îl constituie activitatea Sa
publică, fiind văzut și întâlnit în de -a lungul țării Sale și când numele Său devine cunosc ut
fiecărui evreu, tânăr și bătrân. Născut în liniștitul Bethleem, în tăcerea unei nopți, a murit în
Ierusalim, la sărbătoarea Paștilor, în fața mulțimii, răstignit pe Sfânta Cruce, ca jertfa
nestatorniciei morale a conaționalilor Săi și a lașității și ned reptăți i judecătorilor Săi: „Pe voi
lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că
lucrurile ei sunt rele”(Ioan 7,7). Totuși, „participarea la practicile bune ale vieții sociale
constituie o trăsătură sublimă în p rofilul social și empatic al Mântuitorului și al religiei Sale ”106.

103 Valer BE L, op.cit., 94
104 Ion BRIA , Iisus Hristos – iubitorul de oameni , în „Ortodoxia”, Anul XVIII, Nr. 1, ianuarie -martie, 1966, p, 67
105 Ion BRIA , Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și om adevărat , în „Ortodoxia”, XXV, Nr. 2, 1973, p. 222
106 Orest BUCEVSCHI , Hristo s și viața socială , în „Ortodoxia”, Anul VII, Nr. 1, ianuarie -martie, 1955, p. 146

53
Înaintea lui Hristos apare Sfântul Ioan Botezătorul care, prin cuvântul și exemplul său,
a exercitat o puternică influență asupra poporului evreu. Tinerețea și -a petrecut -o în pustie, între
animale , și nu în relații sociale cu semenii. El a fost „glasul celui ce strigă în pustie” (Matei 3,3)
și atrăgea mulțimile spre sine prin rezonanța cuvântului său puternic, chemător la pocăință, iar
nu prin interacționarea cu oamenii107.
Dar Ioan numai pre gătea c alea Domnului (Matei 3,3) și nici nu era Mântuitorul Însuși.
De aceea, el nu simțea nevoia unei mari apropieri de semeni și nici să cultive relații sociale cu
ei bazate pe empatie. În schimb, Mântuitorul venise să caute ce a fost pierdut și readucă acasă
ceea ce s -a rătăcit, să împace omul cu Dumnezeu și să -i dea principii de relaționare cu semenii
săi108. Împlinirea acestei misiuni cerea deci cultivarea relațiilor sociale, ceea ce Mântuitorul a
și făcut, căci „Cuvântul S -a făcut trup și S -a sălășluit între n oi” (Ioan 1, 14), a trăit viață socială,
a empatizat cu oamenii și a venit în legătură cu persoane de diferite ocupații și stări sociale.
Modul în care Hristos se comportă în cadrul relațiilor sociale reprezintă transpunerea în viața
zilnică a învăț ăturii Sale divine.
Nota generală prin care se caracterizează atitudinea Mântuitorului în relațiile sociale
este cea educativă, ziditoare de suflet, El dorind să influențeze pozitiv relațiile dintre ascultătorii
Săi și creștinii din totdeauna și să contrib uie la îmbunătățirea lor morală. Trăirea vieții conform
voii lui Dumnezeu este cerința esențială pentru o viață creștină autentică.
Împlinirea voii divine constituie pentru Mântuitorul misiunea vieții Sale pentru că El n –
a întreprins nimic, n -a propovăduit ceva c e n-ar fi în conformitate cu voia lui Dumnezeu: „Eu
nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu
caut la voia Mea, ci voia Celui care M -a trimis” (Ioan 5,30), „Dacă păziți poruncile Mele, veți
rămâne întru iubirea Mea după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea
Lui” (Ioan 15,10)109.
Această privire îndreptată permanent spre voia lui Dumnezeu constituie valoarea morală
și forța ziditoare de suflet, educativă în relațiile Mântuit orului cu cei din jur. Fără acest timbru
divin, impregnat de conformarea cu voia divină, nici activitatea cea mai măreață n -are valoare
creștină. Căci fiecare trebuie să facă „cele plăcute lui Dumnezeu ” (Ioan 8, 29), cum ne spune
Hristos. Conformarea perma nentă ș i deplină a Mântuitorului cu voia divină are rolul de a -i
determina, de a -i impulsiona și pe cei care -i urmează învățătura să facă la fel.
Pentru a fi educativă, comportarea socială a unei persoane trebuie să se caracterizeze
prin sinceritate și iub irea ad evărului. Aceste însușiri sunt proprii Mântuitorului, în toată

107 Ion BRIA , Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și om adevărat , în „Ortodoxia”, XXV, Nr. 2, 1973, p. 227
108 Ibidem , p. 228
109 Ibidem , p. 248

54
noblețea conținutului lor. În întreaga activitate a Mântuitorului nu surprindem nimic echivoc,
fals, fățarnic. Mântuitorul își exprimă deschis, fără reticențe, tot ce -l preocupă, chiar ș i când
este vorba de a spune lucruri dureroase (Matei 10, 21; Luca 9, 58; 12,51; Ioan 16,2).
Mustrările meritate de cineva le împarte fără ezitare, pretinzând același lucru de la
fiecare. Sinceritatea l -a făcut să fie adversar hotărât al fariseilor plini d e vicle nie și fățărnic ie,
falsificatori ai adevărului . „Nu se știe ca vreun fariseu să fi reușit vreodată să schimbe
comportamenul unui păcătos. Fariseii erau oameni buni, dar tocmai bunătatea lor îi izola de
ceilalți. Ei au fost uimiți atunci când Iisus a stat l a masă cu cei păcătoși. Au fost șocați atunci
când El i -a spus femeii adultere că nici El nu o judecă. Însă,după cum ne mărturișește Scriptura,
Hristos știa foarte bine cum să -i abordeze pe oameni ”110.
De la sine înțeles, sinceritatea este necesară și în relațiile sociale. Ea cere fiecăruia să se
comporte după convingerile sale mărturisite deschis, ea dă noblețe profilului duhovnicesc al
creștinului, cerând întotdeauna afirmarea adevărului și nu acoperir ea lui prin comportare
echivocă sau fățarnică. Fă ră sinceritare și fără iubirea adevărului, relațiile sociale nu se pot
dezvolta normal. Viața socială se destramă, căci falsitatea, viclenia, echivocul și minciuna nu
pot oferi suport trainic relaționării cu semenii. Dar iubind pe aproapele cu sinceritate, ne
conformăm voii lui Dumnezeu, împlinind ceea ce este plăcut Lui111.
Totuși, se observă cu ușurință cât de frecventă este absența sincerității în relațiile sociale,
uneori chiar și la cei care dispun de o a numită alură duhovnicească și sunt iubitori ai fa ptelor
bune. Și orice explicație s -ar da, inconștiență, înțelegere greșită sau orice altceva, lipsa
sincerității influențează negativ dezvoltarea unei vieți sociale empatice, discreditându -l moral
și pe cel care se face vinovat de ea. Din această perspect ivă, înțelegem cu ușurință rolul educativ
al sincerității Mântuitorului, manifestată în toată lucrarea Sa.
Iubirea dezinteresat ă, prietenia și solidaritatea omenească sunt valori ce nu trebuie să
cunoască f rontiere, iar promovarea lor asigură bunăvoire în lume, egalitatea între oameni și
popoare de care epoca noastră contemporană are atâta nevoie112.
Mărețul exemplu de atitudine socială oferă Mântuitorul și prin faptul că niciodată n -a
urmărit interese persona le sau egoiste. Daca ar fi vrut, cât de ușor și -ar fi putut asigura imense
avantaje personale, bogate bunuri și bucurii trecătoare, adularea mulțimii, prin cuvântările
ținute, prin minunile și vindecările săvârșite. Ce i -au adus toate acestea? Nimic, nici măcar cel
puțin unde să -și plece capul, nici posi blitatea de a plăti dajdia templului ( Matei 17, 26 -27). Nu

110 Les GIBLIN , op. cit ., p. 79
111 Petre SEMEN , Iubirea aproapelui după Epistola I a Sfântului Apostol Ioan , în „Mitropolia Olteniei ”, Anul
XXXIV, Nr. 1 -3, ianuarie -martie, 1982, p. 12
112 Iosif BERBENTEA , Iubire și pizmă , în „Altarul Banatului ”, Serie nouă, Anul I, Nr. 7 -8, iulie -august, 1990, p.
75

55
i-au adus nimic pentru că n -a urmărit dobândirea de lucruri trecătoare. A trăit și a murit în
sărăcie, dând exemplu de atitudine deinteresată față de cele trecătoare. De aceea, El
interacționează mai mult cu cei lipsiți, cu cei care nu puteau să -i ofere bunuri vremelnice pentru
binefacerile primite. Pe cei bogați nu i -a exclus principial în relațiile Sale, dar nici nu -i caută
El, ci se lasă căutat de ei și atunci nu voiește să primească de la dânși i decât mulțumirea care
venea destul de rar. Nu măgulește orgoliul și ambiția omenească pentru a trage foloase
personale, dimpotrivă, le biciuiește cu fiecare ocazie.
Nu voia nimic de la om, dar îl voia pe omul ca atare, și pentru Sine, ci pentru Dumnezeu ,
și în definitive pentru omul însuși, pentru mântuirea lui. De aceea, lipsa de interes propriu,
atitudinea lipsită de egoism în relațiile sociale oferă libertate de acțiune, prestigiu, greutate
morală, pute re de convingere. Prin modul Lui de raportare la oameni, Mântuitorul n -a urmărit
interese personale, în schimb a căutat să fie util tuturor, revărsând asupra lor imense binefaceri.
Hristos săvârșește aceste binefaceri cu bucurie, răbdare și entuziasm fiind că Îl iubea pe
Dumnezeu și pe noi în El, consider ându -ne drept frații Săi, care au trebuință de ajutorul divin.
Viața Mântuitorului trebuie să servească drept pildă creștinilor în general și îndeosebi
preoților. Conștienți de înalta lor misiune sau nu, ace știa Îl reprezintă pe Hristos și Îi slujesc
Lui, nu numai prin propovăduirea Cuvântului Său, prin săvârșirea Sfintelor Taine, ci și prin
demnitatea morală a vieții lor. Ei trebuie să fie evanghelia întrupată, iar spre aceasta servește
drept exemplu viața M ântuitorului.

56
Concluzii

Mântuitoru l Iisus Hristos aprinde în inimile oamenilor credința cea adevărată.
Mediatorul are înfipt în suflet credința în Mântuitorul Iisus Hristos pentru a ușura conflictele și
pentru a ajunge la o bună înțelegere. Viața în comun este dură, de aceea trebuie să ști m să ne
facem acceptați. Inima, centrul duhovnicesc al făpturii umane trebuie să cuprindă toată
dragostea față de Dumnezeu și de oameni. Medirea este procesul structurat de negociere bazat
pe sol uții de aplicare în viitor. Se discută probleme, formulându -se metode prin care să se
adopte cea mai bună decizie. Medierea reprezintă intermedierea între părți aflate pe poziții
divergente.
În accepțiunea contemporană, noțiunea de conflict semnifică întâlnirea unor sentimente,
valori sau interese contrare, care se opun. În interacțiunea dintre doua sau mai multe persoane,
fiecare se prezintă cu bagajul său de informații, diferite sau diferit procesate, de motive,
interese, așteptări, convingeri, credințe, atitudini, valori sau opțiuni. Când diferențele dintre
oameni nu sunt acceptate, ap are dezacordul, verbalizat sau nu; este prima formă de conflict
care, dacă nu este tratată corespunzător, co nduce la conflicte deschise, uneori violente, cu tot
cortegiul lor de daune și reparații costisitoare.
Daca doi oameni au păreri diferite sau reprezentări divergente înlegătură cu modul în
care trebuie rezolvată o sarcină, acesta nu este deocamdată un con flict, ci mai întâi o diferență,
o deosebire. Diferențe pot exista în percepție și în gândire, în simțire în voință. Impor tant este
modul în care oamenii se raportează la aceste diferențe sau incompatibilităț i.
Conflictul presupune că una dintre părți es te împiedicată în realizarea propriilor
reprezentări și intenții. Se vorbește de conflict atunci când una dintre părți înc earcă masiv să
impună cu sila celeilalte părți propria -i concepție, propriu -i mod de proceda, propriile interese
sau să -și impună conc epția împotriva celeilalte părți .
Conflictul este o ciocnire, o coliziune între interese opuse, necorespunzătoare,
incom patibile . Pentru a vizualiza mai clar cum ia naștere o situație conflictuală, să ne imaginăm
două mașini care merg în aceeași direcți e, iar la un moment dat una trece în calea celeilalte,
lovind -o cu o lovitură de răzbunare, în timp ce încearcă să se redr eseze și să se întoarcă la traseul
inițial. Acesta exemplu prezintă o situație conflictuală relativ ușoară. Or, conflictul poate deven i
unul extrem de violent, ca în cazul a doua mașini care se deplasează cu viteză în direcții opuse
și se întâlnesc într -o coliziune frontală de necontrolat.

57
Mediatorul câștigă când și celelate persoane au de câștigat. Teme rile sunt discutate,
evitându -se conflictele, punându -se în v aloare idei, dorințe, cerințe și interese. Negocierea
soluției trebuie să respecte interesele tuturor. Supărarea e soluționată de mediator. Se urămrește
promovarea intereselor sociale pentru a de păși diferențele de interese existente în raport cu alte
persoane.
Tendința umană de a re acționa la conflict se face prin agresiune , negare, rezistență
pentru că apreciem acest fenomen în mod negative. Chiar simpla evocare a cuvântului conflict
ne face să ne gândim de obicei la comportamente n edorite, la furie și ostilitate, la o confruntare
prin excelență cu efecte distructive . Cu t oate acestea, caracterul negative și ostil al conflictului
reprezintă mai degrabă un mit răspândit de -a lungul anilor.
Privit în sine, conflictul nu constituie un dezastru, o problem majoră a societății umane.
Conflictul nu este neapărat negative, ci un f apt natural datorat conviețuirii într -o societate
complex, cu tipologii diferite de personae. În realitate, problema nu o constituie conflictul, ci
doar proasta gestionare a acestui fenomen social, modul cum răspun dem în asemenea situații.
Conflictele sunt o rădăcină puternică pentru schimbare, o perspectivă stimulatoare spre
autoexaminare și autocritică. Conflictele pot fi: tematice, de relație, de valori și de roluri. Din
punct de vedere al obiectivelor sunt conflicte: de structură, de metodă și de reprezentare.
Conflictele de relație se bazează pe comunicare și conlucrare. Cele mai frecvente motive
de declanșare a conflictelor de relație sunt lezarea personală, lipsa de acc eptare sau de
sentiment. Conflictele de valori se nasc când s e întâlnesc așteptări de valori incompatibile.
Conflictele de roluri se nasc din așteptările contradictorii referitoare la rolul unei persoane. Cele
mai multe conflicte sunt mixte.
Conflictul are mai multe niveluri: rațional, emoțional și social. Cearta nu face altceva
decât să distrugă, să creeze tabere prin distrugerea emoțiilor. Condiția hotărâtoare a conflictului
este dispoziția și acordul. Modelarea unui conflict înseamnă tratarea pas cu pas a probelmei
prin înțelegere, observarea și recunoașterea atât a propriilor puncte de vedere, cât și a părerilor
celorlalți.
Aspectele soluționării conflictelor nu constituie, în mod obișnuit, obiectul teoriilor
despre conflict și mediere, ele apar mai ale s în cărțile de teologie pastorală, și de multe ori, nici
acolo. De aceea, se impune o cunoaștere cât mai bună a lor, pentru a se putea veni cu soluții
constructive, în caz de conflict, bine motivate biblic. Cu siguranță tematica conflictului și a
medierii lui, în viața comunității creștine, rămâne un subiect import ant și are nevoie de o
elaborare pe măsură, în multe alte studii, pentru a pune la dispoziția celor în nevoie
instrumentele unei ajustări corespunzătoare la voia lui Dumnezeu pentru noi, așa cum apare ea
în Scriptură.

58
Acest pasaj mai des crie rădăcina conflictelor distructive. Conflictele apar din dorințele
nesatisfăcute sau neîmplinite ale inimii noastre. Când simțim că nu putem fi satisfăcuți dacă nu
avem ceva spre care râvnim, dorința noastră se transformă în cerere. Dacă nu ne poate în deplini
cineva cererea, îl condamnăm și ne luptăm să obținem în stil ul propriu. Mai pe scurt, conflictul
apare când dorința se transformă în cerere insistentă.

59
BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE

SURSE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , București, Editura Institului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2015 .

B. LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRȚI

2. ***, Drumuri noi înspre consens: negociere constructivă și dispută pozitivă în
economie, societate și politică , Sibiu , Editura Schiller Verlag, 2009 .
3. ***, Managementul Resurselor Umane , Bucure ști, Editura Economică, 2007.
4. ***, Psiho sociologia rezolvării conflictului , volum coordonat de A na Stoica –
Constantin și Adrian Neculau, Iași, Editura Polirom, 1998.
5. BEL, Valer, Misiune, parohie, pastorație , Ediția a II -a, Cluj -Napoca, Editura
Renașterea, 2006.
6. BROWN, John, Biblica l Theology of Conflict Resolutions , curs electronic, 2008 .
7. BURTON, John, Conflict Resolution as a Pol itical Sy stem, F airfax , Geo rge
Mason University, 1988.
8. COMAN, Constantin, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor ,
București, Editura Bizantină, 2010.
9. COSER, Lewis, Continuities in th e Study of Social Conflict , New York, Free
Press, 1967.
10. COSNIER, Jacques, Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor ,
traducere din limba franceză de Eliza Gălan, București, Editur a Polirom, 2007.
11. DONOHUE , Wilia m / KOLT, R obert, Managing Int erperso nal Conflict ,
Newbur y Park, Sage Publications, 1992

60
12. ELCEANINOV, Aleksandr, Jurnalul unui preot , traducere din limba rusă de
Boris Buzilă, Ediția a II -a, București, Editura Sophia, 2016.
13. FONTES, David, În fața lui Dumnezeu: Cum să te prețuiești pe tine însuți și cum
să îți prețuiești aproape le, traducere din limba engleză de Emilia Cristea,
București, Editura Sophia, 2016.
14. GIBLIN, Les, Arta dezvoltării relațiilor interumane , traducere din limba engleză
de Irina Margareta Nistor, București, Editura Curtea Veche, 2002.
15. GOLEMAN, Daniel, Inteligența emoțională , traducere din limba engleză de
Irina Margareta Nistor, Ediția a III -a, București, Editura Curtea Veche, 2008.
16. IDEM, Inteligența socială: noua știință a relațiilor interumane , traducere din
limba engleză de Ilean Ach im, București, Editura Curtea Veche, 2007.
17. IDEM, Focus: motivația ascunsă a performanței , traducere din limba engleză
de Iustina Cojocaru și Bogdan Georgescu, București, Editura Curtea Veche,
2014.
18. GUMEROV, Pavel, Conflict ele famil iale: prevenire și rezolvare , traducere din
limba rus ă de Adrian Tănăsescu -Vlas, București, Editura Sophia, 2 013.
19. LAMFERS, Wim, Libertate și apropiere , Roșiorii de Vede, Si ne Nomine, 2016.
20. MACARIE, Doamne și stăpânul vieții mele …, Galați, Editura Egumenița, 2017.
21. MADA, Teofan, Eu și Tu: relația ca întâlnire prezentă și comunicarea
iubitoare , Cluj -Napoca, Editura Vremi, 2010.
22. MARCUS, STROE, Empatie și personalitate , București , Editura Atos, 1997.
23. MARSH , Abigail, Altruist sau bun pe gratis , traducere din limba engleză de
Mihai Moroiu, București, Editura Baroque Books &Arts, 2018
24. MAYER, Bernard, The Dynamics of Conflict Resolution : A Practitioner ’s
Guide , San Francisco, Josse y Bass, 2000.
25. MICU, Radu Dorin, 55 de predici , cu un cuvânt înainte de Dan Ciachir, Baia
Mare, Editura Cromatica, 2016.
26. MILCU, Marius, Psihologia Relațiilor Interpersonale : competiție și c onflict ,
Iași, Editura Polirom , 2005.
27. MLADIN, Nicolae, Hristos – viața noastră: ascetica și mistica paulină , Sibiu,
Editura Deisis, 2012.
28. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Tâlcuri noi la texte vechi , Sibiu, Sine Nomine, 1989.
29. PLEȘU, Andrei, Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste , Ediția a III -a,
București, Editura Humanitas, 2015.
30. POP, Irineu, Preoția și arta pastoral ă, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2016.

61
31. POPOVI CIU, Daniela / S TOICA , Ioana, Manual de instruire a mediatorilor ,
București, Asociația Pro Medierea.
32. ROSENBERG, Ma rshall, Adevărata educație pentru o viață împlinită :
comunicarea nonviolentă ajută școal a să crească performanțele, reduce
conflictele și îmbogățește relațiile interuma ne, traducere de Silvia Sbârnă,
Bucure ști, Edi tura Elena Francisc Publishing, 2005.
33. STĂNILOAE, Dumitru, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe , București,
Editura IBMBOR, 2002.
34. STOICA -CONSTANTIN , Ana, Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare
și diminuarea efectelor , București, Editura Polirom, 2004.
35. STĂNILO AE, Dumitru , Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Craiova, Editura
Mitropoliei Olteniei, 1987.
36. IDEM, Iisus Hristos: Lumina lumii și îndumnezeitorul omului , București,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2014.
37. STĂVĂRACHE, Camelia, Ghid psihoterapeutic pentru rezolvarea conflictelor ,
Bucureșt i, Centrul Român pentru Educaț ie și Dezvoltare Um ană, 2004.
38. TIA, Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate post –
ideologică , Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.
39. TIMIADIS, Emilianos, Preot, parohie, înnoire , Sibiu, Editura Andreiana, 2015.
40. TOFANĂ, Stelian, Evanghelia lui Iisus: Misiunea Cuvântului , Cluj -Napoca,
Editura Mega, 2015.
41. URBAN , Hal, Alegeri care îți schimbă viața , București, Editura Amaltea, 2009.
42. YANNOULATOS, Anastasie, Misiune pe urmele lui Hristos , traducere din
limba greacă de Ștefan Toma, Sibiu, Editura Andreiana, 2013.

STUDII ȘI ARTICOLE

a. în limba română:

43. Baban, Octavian, Conflict și mediere. Principii laice și principii creștine în
managementul conflictului , în „Creștinul azi. Supliment Teologic”, vol 4, Nr. 1,
2004, p. 24 -32.
44. BERBENTEA, Iosif, Iubire și pizmă , în „Altarul Banatului ”, Serie Nouă, Anul
I, Nr. 7 -8, iulie -august, 1990, pp. 73 -75.

62
45. BRIA, Ion, Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și om adevărat , în „Ortodoxia ”,
Anul XXV, Nr. 2, aprilie -iunie, 1973, pp. 218 -251.
46. IDEM, Iisus Hristos – iubitorul de oameni , în „Ortodoxia ”, Anul XVIII, Nr. 1,
ianuarie -martie, 1966, pp. 54 -69.
47. BUCEVSCHI, Orest, Hristos și viața socială , în „Ortodoxia ”, Anul VII, Nr. 1,
ianuarie -martie, 1955.
48. CĂTA, Petru, Creștinul și comportamentul antisocial , în „Altarul Banatului ”,
Serie Nouă, Anul I, Nr. 7 -8, iulie -august, 1990, pp. 81 -85.
49. IOSU, Mihai, Un demers pastoral eficient și capacitatea sa mântuitoare , în
„Altarul Banatului ”, Anul XXV, Nr. 1 -3, ianuarie -martie, 2014, pp. 52 -61.
50. MARCU, Grigore, Misiune și îndatoriri pastorale , în „Mitropolia Ardealului ”,
Anul XXVII, Nr. 4 -6, aprilie -iunie, 1982, pp. 283 -301.
51. MIHOC, Vasile, Iisus Hristos Arhiereu după Epistola către Evrei , în
„Ortodoxia ”, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie -iunie, 1983, pp. 176 -199.
52. PAVEL, Constantin, Aspectul teologic al soli darității umane , în „Ortodoxia ”,
Anul XIX, Nr. 1, ianuarie -martie, 1967, pp. 175 -187.
53. SEMEN, Petru, Iubirea aproapelui după Epistola I a Sfântului Apostol Ioan , în
„Mitropolia Olteniei ”, Anul XXXIV, Nr. 1 -3, ianuarie -martie, 1982, pp. 7 -12.
54. STĂNILOAE, Dumitru, Comunitatea prin iubire , în „Ortodoxia ”, Anul XV, Nr.
1, ianuarie -martie, 1963, pp.52 -70.

b. în limba engleză :

55. ARMYSTEAD, Kathryn , Empathy and Healing in a Methodist Ecclesial
Context , în „ Journal of Spirituality in Mental Health ”, Vol. 9, Nr. 2, 2012, pp.
57-73.
56. BATSON , Daniel / DYCK , Janine / BRANDT, Randall / BATSON, Judy /
POWELL, Anne / MCMASTER , Rosalie / GRIFFITT, Carl , Five Studies
Testing Two New Egoistic Alternatives to the Empathy -Altruism Hypothesis , în
„Journal of Personality and Social Psychology”, Vol 55, Nr. 1, 1988, pp. 52 -77.
57. COOPER , Tony, What is conflict? How conflicts are resolved? în „Journal of
Police Crisis Negotiations”, Vol. 3, Nr. 1, 2003, pp. 85 -100.

63
58. DARLEY, John / BATSON, Daniel, „From Jerusalem to Jericho”: A study of
situational and dispositional variables in helping behavior , în „ Journal of
Personality and Social Psychology ”, Vo l. 27, Nr. 1, 1973, pp. 100 -108.
59. DE SOUZA, Marian, The empathetic mind: the essence of human spirituality , în
„International Journal of Children's Spirituality ”, Vol. 19, Nr. 1, 2014, pp. 45 –
54.
60. SHRIER, Paul / Cahleen, Empathy: mirror neurons, pauline theology and the
meaning of care , în „Journal of Pastoral Theology”, Vol. 18, Nr. 1, 2008, pp.
25-43.

C. SURSE WEB

61. https://digest.bps.org.uk/2005/06/26/forgive -and-forget/ (accesa t la data de
29.05.2 019).

64
Declarație de autenticitate

Subsemnatul _________________________________________________, Absolvent
al Facultăți i de Teologie Ortodoxă, specializarea_________________________, din cadrul
Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, promoția ___________, autor al prezentei lucrări
de licență, declar pe propria răspundere următoarele:
a) lucrarea de disertație a fost el aborată personal și îmi aparține în întregime;
b) nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie sau în textul licenței;
c) nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse
fără a fi citate și fără a f i precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă
alte lucrări ale subsemnatului;
d) lucrarea nu a mai fost folosită, în forma actuală, în alte contexte de examen sau de
concurs.

Semnătura _________________________________

Data _ _______________________

65