Pr. Lect. Univ. Dr. Marian Mihai [629658]

1
Universitatea dinBucurești
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Marian Mihai
Student: [anonimizat]
2020

2
Universitatea din București
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Inova ții în cult privind Sfintele Taine

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Marian Mihai
Student: [anonimizat]

3

CUPRINS

Introducerte ………………………………………………………………………………………. ……………………. …5

Capitolul I : Importanța și rolul cultului creștin în viața credincioșilor ………………………………..7

I.1. Cultul și valoarea lui soteriologică …………………………………………………………………..7

I.2. Cultul creștin în Biserica primară …………………………………………………………………..12

I.2.1. Biserica primară și organizarea ei în perioada Apostolică ………………………12

I.2.2. Sărbătorile creștine în primele secole ………………………………………………….15

I.2.3. Postul și agapele în primele veacuri creștine ……………… ………………………..17

I.2.4. Liturghia în primele secole …………………………………………………………………18

I.2.5. Locașul de cult și locurile sfinte ale întâlnirilor …………………………………….19

I.2.6. Sfintele Taine …………………………………………………………………………………..20

I.3. Cultul Bisericii și actualitatea mesajului său ……………………………………………………24

Capitolul al II -lea: Sfintele Taine porți ale harului în Biserică …………………………………………29

II.1. Importanța și rolul Sfintele Taine ale Bisericii ……………………………………………….29

II.2. Sfânta Taină a Botezului ……………. ……………………………………………………………….33

II.3. Sfânta Taină a Mirungerii ……………………………………………………………………………37

II.4. Sfânta Euharistie ……………………………. ………………………………………………………….40

II.5. Sfânta Taină a Spovedaniei ………………………………………………………………………….44

II.6. Sfânta Taină a Preoției ………………………………………………………………………………..47

II.7. Sfânta Taină a Cununiei ………………………………………………………………………………53

II.8. Taina Sfântului Maslu ………. ………………………………………………………………………..57

4

Capitolul al III -lea: Sfintele Taine în practica liturgică și tradițiile populare românești
astăzi ………………………………………………………….. ……………………………………………………………64

III.1. Sfintele Taine de inițiere – Obiceiuri și datini populare legate de momentul
nașterii și încreștinării ……………………………………………………………….. ………………………………64

III.1.1. Pregătirea pentru naștere …………………………………………………………………64

III.1.2. Purificarea după naștere ……………………………………………………………. ……65

III.1.3. Punerea numelui ……………………………………………………………………………. 70

III.1.4. Obiecte simbolice și practici magice “încreștinate” ……………………………. 73

III.1.5. Sfintele Taine de inițiere în actualitate – raportare la învățătura
Bisericii ………………………………………………………………………………………. ……………………. …….78

III.2. Sfintele Taine ale Bisericii pe parcursul vieții omului – inovații teologice și tadiții
românești ………………………………………………………………………………………. ……………………. …..83

III.2.1. Pocăința – Taina iertării păcatelor ………………………… …………………………. 83

III.2.2. Nunta într e tradiție creștină și inovații……………………………………………… 89

III.2.3. Sfântul Maslu ………………………………………………………………………………. .97

III.3. Taine speciale . Sfânta Taină a Preoției ……………………………………………………… 101

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………. …………. 107

BIBLIO GRAFIE ………………………………………………………………………………………. …….112

5

Introducerte

Omul are la dispoziție Sfintele Taine instituite de Mântuitorul Hristos atunci când, pe
pământ fiind, a lucrat la mântuirea sa. Oscar Cullman spunea că „Tainele Bisericii iau locul
minunilor din vremea întrupării”1. Sfântul Nicolae Cabasila spunea și mai frumos, că Tainele
sunt de fapt o ușă lăsată deschisă, prin care omul poate urca către Dumnezeu și tot prin
aceast a, Dumnezeu coboară la oameni: „Tainele: iată calea pe care ne -a hotărât -o Domnul,
ușa pe care a deschis -o.. revenind din nou pe această cale și prin această ușă, El vine la
oameni. Sau, cum spunea Vladimir Soloviov: „…Tot ce vedem nu -i decât reflectul, nu-i decât
umbra a ceea ce e nevăzut de privirea noastră”2.
Cu ajutorul Sfintelor Taine – care vestesc moartea și învierea Domnului – ne naștem la viața
duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip strălucit cu însuși
Mântuito rul nostru.3
Lucrarea Duhului dumnezeiesc al lui Hristos mijlocește întâlnirea trupurilor și a materiei, în
ambianța Bisericii. Duhul dumnezeiesc lucrează prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei
cosmice. Puterile spirituale dintr -un om curg în c elălalt om. Subiectul are o bază spirituală iar puterea
ce se scurge din cei doi merge până la spiritul celui din urmă. Există, însă, o putere mult mai mare , ce
străbate peste trupul și spiritul omului. E puterea Duhului Dumnezeiesc, prin care omul se pune în
acord și căruia i se deschide în ambianța Bisericii, prin credință.
Preotul, ca reprezentant al Bisericii, prilejuiește această întâlnire, prin El lucrează Duhul
Sfânt, care suflă în toată ambianța Bisericii ca trup tainic în care lucrează Hristos.4
Cea mai mare taină, în înțeles general, este unirea lui Dumnezeu cu întreaga creațiune;
mișcarea creațiunii este starea în care Dumnezeu va fi totul în toate (I Cor. 15, 28). Cine poate desluși
înțelesul și adâncimea acestei uniri, a modului prezenței Cuvântului lui Dumnezeu în rațiunile celor
create și a lucrării Lui în susținerea și cârmuirea spre ținta deplinei lor uniri cu El?5
Omul este taina vizibilă pe pământ, de care este legată taina atotcuprinzătoare a lui
Dumnezeu. Spiritul lui transfigurează materia, organizând -o. În toate părțile și funcțiile se împletesc
taine care participă la modelarea și înfrumusețarea lui, ca întreg. Taina e ochiul material care ved e,
taină e cuvântul rostit de om, ca îmbinare de sunet și de sens, ca umplere a sunetului de sens. Taină e

1 Oscar Cullman, Les Sacrements de l’Eglise Joannique, Paris, 1951, p. 35, citat de Paul Evd okimov, Ortodoxia,
Trad. Pr. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București, 1996, p. 285.
2 Paul Evdokimov, Ortodoxia , Trad. Pr. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București, 1996, p. 286.
74 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hroistos, Sibiu, 1946, p. 9.
75 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogamtică, vol. III, p. 8.
76 Ibidem, p. 9.

6
fața omului, materie luminată de gândire și de simțire.6 El participă în mod conștient la țesătura
rațională și unitară a lumii și, prin aceasta, participă la Dumnezeu însuși, fiind deschis luminii L ui
nesfârșite. Omul este inelul creațiu nii, macrocosm, cum îl numește sfântul Maxim Mărturisitorul, care
menține și desăvârșește taina atotcuprinzătoare a unirii lui Dumnezeu cu creațiunea. În om se
realizează acel caracter paradoxal al tainei prin unirea materiei, ca raționalitate plasticizată
inconștientă, cu spiritul ca rațiune conștientă.
Taina Bisericii a luat ființă prin Taina lui Hristos și acestea două stau nedespărțite de la
Cincizecime, Hristos fiind Ipostasul fundamental al Bisericii. Intru El toată clădirea bine alcătuită
crește ca s ă ajungă un locaș sfânt, desăvârșit în Domnul (Efes. 2, 21).
Teologia catolică scoate în relief mai mult acel rol al Tainelor de unificare a credincioșilor
în Biserică, lăsând pe plan secundar unirea cu Hristos, unirea subiectului uman cu Trupul lui Hristo s,
care produce în El o simțire comună cu a lui Hristos, cum ne spun Părinții Bisericii.
Protestanții, în cele mai multe ramuri ale lor, neagă cu totul caracterul supranatural al
Tainelor, văzând în ele numai semne externe, ca în Vechiul Testament. În gene re, după protestanți,
singura credința mântuiește, iar ea este dar exclusiv al lui Dumnezeu. Tainele n -ar fi decât semne
exterioare prin care se trezește sau se adeverește credință.
Biserica Ortodoxă săvârșește toate cele șapte Taine pentru că ele au fost săvârșite de Hristos
cât a fost pe pământ (instituite de El) și le săvârșește și după Înălțarea Sa la ceruri în mod inviz ibil în
Biserica Sa. Harul Tainelor este energia necreată a lui Hristos sau lucrarea Lui, prin care iradiază și se
retrăiește în credin cios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa până la
înălțimea și îndumnezeirea ei deplină.7 Există o gradație a tainelor tocmai în acest sens. Nicolae
Cabasila spune: Să vorbim despre chipul în care fiecare Taină lucrează u nirea credincioșilor cu
Hristos. Intâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut
și El, să răbdăm, să suferim și noi câte a răbdat și a suferit El.8
Noi creștem în natura noastră omenească din punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit
să crească și El cu natura Sa omenească.

77 Ibidem, p. 10.
7 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 27.
8 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 26.

7

Capitolul I

Importanța și rolul cultului creștin în viața credincioșilor

I.1. Cultul și valoarea lui soteriologică

Pentru cei mai mulți, creștinismul ortodox se reduce, în bună parte, la trăirea și
practicarea formelor de cult. Esența Ortodoxiei se experiază și se trăiește prin participarea la
formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei de cult. Spre deosebire de catolicism, unde
predomină organizația biseric ească (unitate cu Papa) și față de protestantism, unde are
întâietate cuvântul învățăturii și activitatea practică, Ortodoxia se caracterizează înainte de
toate și se definește prin cultul ei, deoarece el reprezintă însăși tradiția vie a Bisericii, adică
spiritualitatea sau viața ei religioasă, în necontenită trăire și mișcare9.
Robert Taft relatează replica unui preot rus care în discuția cu un preot catolic ce
încerca să -i sugereze că în comparație cu învățătura doctrinei, confesiunea sinceră,
catehismul, rugăciunea particulară etc., ritualul cultic este o chestiune secundară, zice:
«Pentru voi este într -adevăr secundar. Între noi ortodocșii (și la aceste cuvinte își făcu semnul
crucii) nu este așa. Liturghia este rugăciunea noastră comună, introduce credi nța noastră în
tainele lui Hristos mai bine decât tot catehismul vostru. Trece pe dinaintea ochilor noștri viața
Domnului nostru, Hristosul rus, și asta se poate întâmpla doar în comuniune, în sfintele
noastre slujbe, în tainele sfintelor noastre icoane. [ …] Pentru a înțelege taina lui Hristos cel
înviat, nici cărțile voastre, nici predicile voastre nu sunt de vreun ajutor. Pentru aceasta e
nevoie să fi trăit cu Biserica Ortodoxă Noaptea Sfântă (Paștile). Și din nou își făcu semnul
sfintei cruci».10
Pentru creștinul ortodox viața e cult. Este împreună trăire cu Dumnezeu. Pâinea se
începe cu semnul crucii. Lucrul se începe la fel. Temelia casei cu o rugăciune. Roiul de
albine, mieii, vacile, mașinile, fântânile, toate se fac în numele Domnului. Cultul nu e
secundar. Este viața de zi cu zi.
Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox sunt comune și cultului
Bisericilor răsăritene separate care au păstrat chiar într -o măsură mai mare și într -o formă mai
originară aspectele patristice primare ale cultului creștin.

9 Pr. Prof. Ene Braniște, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin , în S.T., an X (1963), nr. 3 -4, p.131.
10 Robert Taft, The Byzantine rite. A short history , Liturgical Press, Collegeville, Minessota, 1992, trad de Alin
Mehes ca teză de licență, Fac. De Teologie, Alba Iulia 2002, pp. 2 -3.

8
O trăsătură caracteristică a cultului creștin este legătura lui strânsă, trainică și
neîntreruptă cu trecutul. În formele sale fundamentale, el este tot atât de vechi ca și
creștinismul însuși; el n -a inovat și n -a schimbat nimic, ci a evoluat st rict pe linia tradiției
sănătoase. El nu se deosebește prea mult de cultul Bisericii creștine din primele veacuri și din
secolele următoare, constituind un venerabil monument al tradiției creștine.
Fidelitatea extraordinară față de Tradiția Liturgică Patri stică deosebește fundamental
cultul ortodox de cel romano -catolic (care a inovat în multe din elementele sale esențiale) și
mai ales de cel al confesiunilor protestante.
Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea și stabilitatea sa; el este adică guvern at
de reguli și norme precise și fixe, unanim admise, și se exprimă în forme definitiv stabilite,
care sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși din orice parte a lumii. Trăsătura aceasta,
comună cultului ortodox și celui catolic, îl deosebește fund amental de cel al confesiunilor
protestante. În ortodoxie, uniformitatea și stabilitatea cultului contribuie și la păstrarea
unității de credință și de duh dintre diferitele Biserici ortodoxe naționale. Puținele și
neînsemnatele diferențe constatate din ti mp în timp trebuie puse pe seama dezvoltării
organice și în acord cu cerințele vremii. Oricum, ceea ce este bun și conform Tradiției sau
Doctrinei este acceptat iar ce nu se încadrează nu rămâne mult în structurile cultice.
Respectul și fidelitatea față de regulile și rânduielile vechi păstrează unitatea organică a
Ortodoxiei.
Iată ce ne spune un renumit liturgist catolic, despre Ortodoxie pe care o pune în
antiteză cu modificările liturgice survenite după Conciliul II Vatican: „În Răsărit se evită
anarhia nu apelând la lege ci la respectul față de o tradiție vie. O creștere neîntreruptă,
organică, grație unor modificări nesemnificative în ele însele și mai puțin dramatică […] față
de transformările programate în birou”.11
„Siguranța ce derivă dintr -o rugăciu ne către Dumnezeu în formele cunoscute de Sf.
Vasile și Sf. Ioan Hrisostom ar putea fi considerate (de occidentali) ca un semn de
imobilitate. Dar istoricul liturgist împins în tentativa frenetică de a creiona dezvoltarea
liturghiilor în Răsărit, nu poate decât să zâmbească în fața acestor acuze îndreptate spre
riturile răsăritenilor. În realitate, a existat mereu o creștere înceată, lentă și aproape
imperceptibilă. Cu toate acestea, e mai ușor de observat pentru un istoric că este vorba de un

11 Ibidem , p. 7.

9
proces natura l și nu împlinit grație unui «fiat» venit de “sus” … și impusă de o reformă
neprevăzută, proiectată de o comisie …”.12
Caracterul sacrificial și ierarhic se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a
Mântuitorului, actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistic din
Sfânta Liturghie și se săvârșește prin mijlocirea ierarhiei bisericești, adică a slujitorilor
sfințiți, din cele trei trepte ale clerului, moștenitori ai sacerdoțiului cu care Mântuitorul a
investit pe Sfinții Apostoli la Ci na cea de Taină și la Cincizecime.
Sacerdoțiul creștin este indispensabil în cultul ortodox. Prin aceasta, cultul nostru se
deosebește esențial de cel al confesiunilor protestante și al sectelor, care nu acceptă în cultul
lor ideea și practica jertfei și n u au deci nici sacerdoțiu (preoție) și nici Liturghie.
Centralitatea Liturghiei în cultul Bisericii Ortodoxe spre deosebire de toate
confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se poate spune că este Biserica ce celebrează
Sf. Liturghie. Duhul preocupăr ilor adiacente -caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe
– sunt preocupări mai noi și aproape necunoscute în Ortodoxie.
În general creștinul nu așteaptă din partea preotului sau episcopului nici reacții
politice nici implicații sociale (dacă sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui). Creștinul ortodox
așteaptă doar slujirea liturgică. Când, după ani de vacantă într -o parohie, creștinii au venit la
episcopie au cerut preot «ca să ne facă Sf. Liturghie, să ne boteze copii și să ne cunune … să
fim crești ni». Acesta este misterul la întrebarea cum au supraviețuit Bisericile în țările
comuniste? Pentru că Tainele au putut fi mereu săvârșite.
Centralismul Sf. Liturghii era mult mai pregnant odinioară când mai toate slujbele
importante stăteau în strânsă legă tură cu Sf. Liturghie. Botezul, Cununia, Maslul chiar
înmormântarea etc. erau precedate sau urmate de Sf. Liturghie.13 Azi faptul acesta este mai
puțin evident și trebuie să ni -l aducem aminte.
Caracterul anamnetic al cultului este prezent foarte insistent în liturghiile iudaice.
Creștinii doar au preluat, adaptat și dezvoltat acest model. Deși anamneza (a face memoria)
unor lucrări și evenimente din istoria mântuirii este parte esențială din anaforaua liturgică,
caracterul anamnetic este prezent în foarte m ulte din slujbele și rugăciunile Bisericii
Ortodoxe.
Dar aducerea aminte de marile fapte săvârșite de Domnul cu sau pentru noul său
popor este evidentă și în alcătuirea calendarului liturgic. Sărbătoarea – eveniment

12 Ibidem , p. 21.
13 Tomás Špidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin. II, Rugăciunea , , trad. diac.Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu,
1998, p. 105.

10
comemorare prin excelență – contribuie l a adâncirea acestui concept. «O sărbătoare este o
anamneză ciclică și istorică».14 Spre deosebire de sărbătorile păgâne noutatea adusă de
creștinism (prin iudaism) este că de acum sărbătorile sunt legate nu de ciclul anotimpurilor ci
de evenimente istorice.
Față de simplitatea care caracterizează în general cultul confesiunilor protestante,
cultul ortodox se distinge prin bogăția, varietatea și frumusețea elementelor de artă puse în
serviciul său, prin solemnitatea, fastul și strălucirea formelor sale extern e și care sunt expresia
văzută și mărturia abundenței simțirii religioase. Frumusețea formelor externe este un factor
ușor sesizabil și copleșitor în același timp. Când Vladimir și -a trimis emisarii în lume pentru a
alege un cult nou, aceștia, întorși din Cosntantinopol i -au relatat: «Apoi am mers în Grecia și
grecii ne conduseră în lăcașurile în care îl adoră pe Dumnezeul lor; și noi nu mai știam dacă
eram în cer sau pe pământ. Mai ales că pe pământ nu este o astfel de splendoare și o astfel de
frumusețe; și nici măcar nu știm cum s -o descriem. Știm doar că Dumnezeu locuiește între
acei oameni și că liturghia lor este cea mai frumoasă dintre ceremoniile celorlalte națiuni.
Pentru că nu putem uita o asemenea frumusețe».15 Însușirea aceasta se regăsește într -o
măsură mai mică, dar de altă factură și în cultul romano -catolic, care se deosebește prin
abundența sculpturii monumentale și împodobirea bisericilor, prin folosirea misteriilor
(dramelor liturgice) și a muzicii instrumentale (orga) în serviciul divin, p recum și prin
introducerea unor rituri și ceremonii mai noi.
Cultul ortodox promovează în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv,
care are în vedere nu numai nevoile personale ci și nevoile religioase ale întregii Biserici, ale
colectivităț ii sau obștii rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a comunității
credincioșilor, uniți într -un cuget. Mântuitorul promisese că acolo unde vor fi creștinii
adunați într -un cuget va fi prezent (Mt. 18,19). De aceea majoritatea rugăciunilor sunt
alcătui te la formele pluralului.
Este remarcabil elogiul adus rugăciunii în comun de către Sf. Ioan Hrisostom: «E cu
putință să ne rugăm acasă la noi, dar e cu neputință să ne rugăm la fel de bine ca în
Biserică… Aici domnesc unanimitatea, armonia, legătura drago stei, rugăciunile preoților.
Preoții sunt aici tocmai pentru aceasta: rugăciunile comunității sunt mai slabe și ele se adaugă
rugăciunilor mai puternice ale acestora, toate înălțându -se împreună la cer».16

14 Ibidem, p. 106.
15 Tomás Špidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin, III, Monahismul , trad. diac.Ioan I. Ică jr ., Ed. Deisis, Sibiu,
2000, p. 93
16 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre natura incomprehensibilă a lui Dumnezeu , apud T. SPIDLIK , Spiritualitatea… ,
p. 94.

11
Comuniunea eclesială a membrilor este o caracterist ică ancestrală a Bisericii;
koinonia este elementul coagulant al primelor comunități creștine care trăiau nu doar
momentele de rugăciune împreună (Fap. 2,46) dar și bunurile le aveau în comun (Fap. 5).
Sensul eclesiologic al cultului creștin este foarte pr egnant mai ales în Sf. Liturghie
care, practic, nu -și împlinește scopul decât în comuniune. Se și spune de altfel că Liturghia
slujită doar de preot, fără creștini, nu doar că nu -și împlinește menirea dar este și inutilă, efa
neajungând să realizeze comuni unea pe orizontală între membrii comunității liturgice.17
Acest caracter eclesiologic se poate remarca atât din structura dialogală a rugăciunilor (și nu
doar a celor euharistice) precum și din structura arhitectonică și iconografică a spațiului
liturgic. C onstruit larg, pentru adunarea Bisericii, lăcașul este decorat cu icoane care
sugerează și comuniunea sfinților.
Față de cultul catolic și de cel protestant, cultul ortodox se distinge prin substanța sa
teologică și prin simbolismul său bogat, adică prin m ulțimea, profunzimea și frumusețea
ideilor doctrinare formulate în textele liturgice și prin sensurile sau semnificațiile simbolice,
istorice și eshatologice, legate de formele sale externe. Mai toate imnele și rugăciunile sale
exprimă, într -o formă simplă și ușor de înțeles, o mare bogăție de idei și adevăruri de
credință, o întreagă teologie popularizată. Slujbele noastre divine nu sunt simple “amintiri”
sau “simboluri”, ci acțiuni misterioase, teofanii, care ne fac să retrăim, să fim părtași cu
adevărat, mai ales în marile sărbători ale anului bisericesc, la evenimentele importante din
istoria mântuirii.
Din acest motiv trebuie să ne înstrăinăm de obiceiul de a interpreta Liturghia doar ca
o punere în scenă a vieții lui Hristos (acum copil, acum propovădu ind, acum purtat spre
calvar). Și acest fapt e important, dar nu cel mai important. Importanța simbolului rezidă în
faptul că face posibilă comunicarea între două lumi ontologic diferite. Simbolul nu doar că
reprezintă ci mai ales introduce într -un alt pla n; comunică. Comunicarea așadar și nu
“comemorarea artistică” este nota predominantă a simbolismului liturgic.
Un simbolism eficace nu se poate manifesta decât într -o atmosferă de taină, mister și
hieratism, așa cum este în Biserica Ortodoxă. Occidentului catolic, care din așa -zise rațiuni
pedagogice a renunțat la elemente care sporeau misterul (cum este orientarea liturgică a
preotului față de credincioși, forma arhitectonică a spațiului, concesia laicilor de a săvârși
unele lucrări rezervate odinioară doa r clericilor) îi sunt aproape străine duhul mistico –
simbolic al liturghiilor bizantine. Misterul nu poate fi raționalizat sau explicat («Eu nu

17 Alexandre Schmemenn, Euharistia, Taina împărăției ¸ trad. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 1992,
p. 21.

12
strivesc corola de minuni a lumii / Și nu ucid cu mintea tainele ce le -ntâlnesc în calea mea»
L. Blaga). Singura cale de a -l revela, de a -l cunoaște, este simbolul care însă trebuie să fie
legat de un referent hieratic – spațiul și atmosfera liturgică.
Simbolul are însă și o țintă mai îndepărtată, finală. Prin cult și mai ales prin
Liturghie este vizată împărăția ve acului ce va să vină. Slujbele noastre au astfel și un caracter
eshatologic. Masa euharistică la care participăm – simbol și realitate a comuniunii cu
Dumnezeu și cu sfinții Săi – este doar anticipare, pregustare a Adevărului: «Dă -ne nouă să ne
împărtășim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale» (Rugăciune la
punerea miridelor în potir, după împărtășire)18.

I.2. Cultul creștin în Biserica primară

I.2.1. Biserica primară și organizarea ei în perioada Apostolică

În strânsă legătură cu credința și viața Bisericii stă cultul creștin. Adunarea frecventă
la cult și învățătură, rostirea rugăciunilor și citirea cărților sfinte, cunoașterea creștinilor înt re
ei, supravegherea conducătorilor Bisericii, sințul răspunderii morale, gri ja permanentă față de
cei bolnavi, lipsiți și săraci asigurau vieții creștine superioritatea față de viața lumii păgâne19.
Prin Pogorârea Sfântului Duh se punea temelie în mod văzut primei comunități
creștine cu numele de Biserică, cea care fusese întemeiat ă în mod tainic de Mântuitorul prin
Jertfa de pe Cruce. Se trăia o viață nouă, „stăruind în învățătura Apostolilor, în comuniune, în
frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). La predica apostolică se convertesc „ca la trei
mii de suflete”, cea ce de monstrează caracterul supranatural al evenimentului care stă la
începutul Bisericii. O practică primară era comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau
țarini, le vindeau și aduceau prețul „la picioarele Apostolilor”20. Levitul Iosif din Cipru
(numit mai târziu Barnaba) este citat cu cinste pentru o asemenea faptă.
Creșterea numărului credincioșilor era urmată de apariția unor greutăți în viața
comunității. Iudeii eleniști se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu vederea la
împărțirea ajutoar elor21. La propunerea Apostolilor credincioșii aleg șapte bărbați „plini de
duh și de înțelepciune” după cum putem vedea în cartea Faptele Apostolilor capitolul 6,

18 Ibidem , p. 22.
19 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală. Manual pentru seminariile teologice , Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004, p. 49.
20 Preot Nicolae Chifar, Istoria creștinismului , vol 1, Ed. Trinitas, Iași 1999, p. 44.
21 Conf. Gheorghe Ceaușescu , Orient și Occident în Lumea Greco -Romană , Editura Enciclopedică, București
2002, p. 91.

13
asupra cărora Apostolii și -au pus mâinile cu rugăciune. Aceștia sunt primii hirotoniți,
diaco nii. Slujirea lor nu se limita numai la a supraveghea buna desfășurare a agapelor (mese
ale dragostei), ci puteau să propovăduiască Cuvântul. Unii dintre ei au atras mânia iudeilor,
cum a fost cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan ucis prin lapidare (ucidere c u pietre), devenind
primul martir al Bisericii Creștine. Acuzat ca blasfemiator, târât afară din oraș și ucis cu
pietre, cazul lui Ștefan devine primul conflict doctrinar al creștinismului cu iudaismul. Cu
toate că prigoana se extindea, Biserica era în con tinuă dezvoltare. Situațiile diverse întâlnite
în propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii pentru cei convertiți dintre
păgâni etc.) au provocat nevoia elaborării unor viziuni unitare22.
În baza acestei necesități s -a întrunit colegi ul Apostolilor în anul 50 la Ierusalim.
Această întrunire a Apostolilor este cunoscută sub numele de Sinodul Apostolic. În fruntea
adunării apare Iacob cel Mic, numit și „fratele Domnului”, care se bucura de mare autoritate
morală nu numai la creștini, ci și la evreii din Ierusalim și din diasporă (adică din afara
Ierusalimului). Tradiția l -a numit mai târziu episcop, în timp ce Pavel îl numea stâlp al
Bisericii23.
După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu, numit și Iacob cel Mare sau cel Bătrân,
precum și dup ă plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptele Apostolilor nu mai prezintă
activitatea Apostolilor. Timp de două decenii scena istoriei va fi ocupată de marele Apostol al
neamurilor, Sfântul Apostol Pavel. Activitatea celorlalți este mai puțin cunoscut ă.
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea știe de la Origen, iar acesta din tradiție, că
Apostolii și ucenicii lor s -au împrăștiat în toată lumea și au propovăduit creștinismul: Sf.
Toma la parți, Sf. Andrei în Sciția, Sf. Ioan în Asia, Sf. Petru în Gal atia, Bitinia, Capadocia și
Asia Proconsulară, Sf. Bartolomeu în India (Arabia sudică), după o tradiția orientală și în
Armenia, Sf. Matei printre iudei, apoi la alte neamuri (Eusebiu, Istoria bisericească III, 1, 24;
V, 10)24. Aceste știri pot fi completat e cu altele din Noul Testament sau din tradiția creștină
scrisă. Astfel întâlnim contribuții la activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru care a
predicat în Antiohia (Gal. 2, 11), sau după o tradiție consemnată de Origen și citată de
Eusebiu de Cezar eea, Sf. Petru ar fi propovăduit în Macedonia. Din Epistola I Corinteni
capitolul I, 12 -13, aflăm de tensiunile determinate de existența grupărilor care se numeau „a
lui Chefa, a lui Apolo, a lui Pavel”.

22 Ibidem , p. 92.
23 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, De la începuturile Creștinismului pâ nă la anul 1054 – Ereziile , Editura
Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1992, p. 82.
24 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Martirii din Palestina , traducere, studiu, note și comentarii de Pr.
Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, București, 1987, pp. 8 -9.

14
După ce am prezentat în linii mari câteva date impo rtante ale istoriei întemeierii
Bisericii Creștine, trebuie să precizăm terminologia și de unde vine această denumire.
Comunitatea creștină înființată de Sfinții Apostoli se numește încă de la început
Biserică , Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos. Apar și denumiri figurate de tipul
Israelul lui Dumnezeu sau locașul lui Dumnezeu . Termenul de Ecclesia are un dublu sens, în
sensul în care distingem în conținutul lui atât aspectul de comunitate locală, cât și totalul
comunităților. Expresia de Biserică universală este folosită pentru prima dată în istoria
creștinismului de Sfântul Ignațiu al Antiohiei (+107), despre care spune că se află acolo unde
este Hristos „ Fără Episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce stau în legătură cu Biserica…
oriunde se a rată Episcopul acolo să fie mulțimea, precum acolo unde este Iisus Hristos, este și
Biserica cea a toată lumea”. (Epistola către Smirneni, capitolul VIII)25. Aceeași expresie se
regăsește în Martiriul Sfântului Policarp, unde Policarp este numit episcopul B isericii
universale din Smirna .
Comunitatea de la Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor și condusă de ei, având
la început forma și norma ei de viață nouă: trăia în învățătura Apostolilor, în spirit de
comunitate frățească, în frângerea pâinii și în r ugăciuni (Fapte 2, 42).
După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducător al bisericii era Iacob „ fratele
Domnului ”, care se bucura de mare autoritate chiar în fața Apostolilor26.
O altă treaptă în ierarhia Bisericii primare era constituită de „ presbiter i”, cu rol
însemnat în viața comunității. Ei au primit ajutorul adus de Barnaba și de Saul (Pavel) de la
Antiohia, au luat parte la sinodul apostolic, sunt numiți în adresa scrisorii către creștinii din
Antiohia, Siria și Cipru (Fapte 15, 2, 4, 6, 22, 23). În mediul iudaic de la Ierusalim acești
presbiteri formau, prin analogie cu bătrânii poporului iudeu, o categorie de creștini respectați
prin vârsta, înțelepciunea și credința lor.
Instituirea treptei diaconatului este clar precizată în Noul Testament, fi ind în strânsă
legătură cu primii ani ai comunității din Ierusalim. Etimologic diacon înseamnă slujitor.
Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului și s -a extins în epoca
următoare la toate nevoile asistenței în comunitate. Este ști ut că ei au îndeplinit și slujba
cuvântului, predicând și botezând. Caracterul sacerdotal al diaconiei este confirmat de textul
din Fapte 6, 6: „pe aceștia (diaconi) i -au pus înaintea Apostolilor și rugându -se și-au pus

25 Sf. Ignatie Teoforul, Scrierile Părinților Apostolici , PSB 1 , traducere Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București,
1979, p. 40.
26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Hristologia Sinoadelor , în Ortodoxia, an XXVI (1974), nr. 4, p. 573.

15
mâinile peste ei”. Posibil ca fiecar e comunitate să fi avut diaconi în slujire după modelul
ierusalimitean (Filip. 2, 1; I Tim. 3, 8, 12)27.
Din „epistolele pastorale”, scrise de Sfântul Apostol Pavel spre sfârșitul vieții sale,
aflăm că episcopatul, numit anume așa, este o demnitate mai mare decât cea preoțească.
Timotei și Tit sunt episcopi în acest sens. El le poruncește în calitatea lor de episcopi să pună
presbiteri – preoți în orașe, ceea ce ne îndreptățește să credem că înainte de sfârșitul epocii
apostolice, numele de preot și de episco p primesc sensul în care sunt cunoscute mai târziu28.

I.2.2. Sărbătorile creștine în primele secole

Din cultul Bisericii Creștine în primele veacuri amintim câteva sărbători mai
importante care necesitau o anumită pregătire din partea credincioșilor, ele având sensul de
comemorare a unor evenimente importante din istoria mântuirii.
Duminica a devenit sărbătoarea săptămânală a creștinilor încă din epoca apostolică,
de când este cunoscută cu numele de „zi domnească” și cu destinația de zi de adunare și de
cult.
Duminica era serbată ca zi a Învierii Domnului, zi de bucurie, în care creștinii se
rugau fără a posti și a îngenunchia. Obiceiul iudeo -creștin de a serba și sâmbăta s -a menținut
la unii creștini, dar Biserica l -a interzis. Din Scrisoarea lui Pliniu c el Tânăr către Traian, se
poate observa că Duminica se făcea și agapa, dar ea era despărțită de Euharistie, săvârșindu –
se după aceasta.
Afară de Duminică, se țineau în cinste zilele de post miercuri și vineri, după o
mărturie foarte apropiată de vremea Sfi nților Apostoli „Învățătura celor doisprezece
Apostoli” care zice „posturile voastre să nu fie ca cele ale fățarnicilor că ei postesc lunea și
joia; voi, însă, să postiți miercuri și vineri” (Didahia cap. VIII, 1)29. În aceste zile se făceau și
adunări cu c ult, după mărturii ce avem pentru Egipt și Africa în secolele III -IV. Miercuri și
vineri se țineau de creștini cu post, spre deosebire de zilele de post iudaic (luni și joi, numite
ziua a doua și a cincea) și aveau justificare creștină: miercuri s -a hotărâ t de către iudei
moartea Mântuitorului, vineri a fost răstignit și a murit. Erau zile de tristețe, în care creștinii
se rugau în genunchi.

27 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației , ediția a II.a, Editura Saeculum, București, 1998, p. 55.
28 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii , în Ortodoxia, an
XIV, nr. 3, p. 291.
29 Didahia, VIII, 1, în Scrierile Părinților Apostolici , op. cit., p. 22.

16
Paștile erau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului, așa cum duminică era cea
săptămânală. Deosebirile cu privire la data ei au fost motivul controverselor pascale din
secolul II. În legătură cu Învierea Domnului era comemorată și răstignirea.
Stabilirea datei Paștelui a făcut necesare studii astrologice. Calculul se făcea și se
anunța de la Alexandria prin epistole pasc ale sau festive. S -au făcut de timpuriu încercări de
stabilire a unui ciclu sau canon pascal, în care să se prevadă revenirea periodică regulată a
datei Paștilor în aceeași zi, după un șir de ani. Dionisie al Alexandriei a întocmit un ciclu
pascal de 8 ani ; episcopul de Laodiceea, Anatolie, un ciclu de 19 ani30.
Cincizecimea, era sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh. Ea este, după Paști, cea mai
mare și cea mai veche sărbătoare creștină. Ca și Paștile, Cincizecimea coincidea cu o
sărbătoare iudaică, cu care a păstrat asemănare de nume. Se numea Cincizecime și tot timpul
de la Paști până la Pogorârea Sfântului Duh (50 de zile); era timp de bucurie, în care creștinii
nu posteau și nu ingenunchiau la rugăciune31.
Din ciclul altor sărbători creștine din variantele și interpretarea unui canon 43 al
sinodului de la Elvira datat la anul 300, rezultă că se sărbătorea și ziua a patruzecea
(quadragesima) de la Paști, pe care unii creștini o țineau în locul Cincizecimii. Sărbătoarea
coincidea cu înălțarea Domnului. Cele 40 zile de după Paști erau o paralelă la cele 40 de zile
de post dinainte de Paști, numite de asemenea quadragesima. Se pare că înălțarea Domnului
era comemorata mai mult la Cincizecime32.
Probabil din secolul al III -lea se serba în Orient Epifania numită și Theofania, adică
arătarea Domnului, la 6 ianuarie, în amintirea botezului Mântuitorului și a descoperirii
dumnezeirii, unite cu acest fapt33. În Occident, se ținea ca sărbătoare corespunzătoare Nașterii
Domnului ziua de 25 decembrie, pentru a o opune sărbăt orii păgâne a solstițiului de iarnă.
Creștinii orientali au introdus sărbătoarea Nașterii Domnului în a doua jumătate a secolului al
IV-lea. Pentru prima oară, s -a despărțit sărbătoarea Nașterii Domnului de cea a Botezului
(Epifania), serbându -se la 25 dec embrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 377, apoi s -a
introdus în Biserică de Constantinopol în 379. Cei din Apus au introdus în schimb Epifania la
6 ianuarie34.

30 Delumeau Jean, Religiile Lumii , Editura Humanitas, București, 1996, p. 112.
31 Prof. Dr. Nicolae Necula, Participarea credincio șilor laici la cult în Bisericile răsăritene , în ST, an XXII,
1970, nr. 3-4, p. 278.
32 Ibidem , p. 279.
33 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală.. ., p. 53.
34 Prof. Dr. Nicolae Necula, op.cit ., p. 281.

17
Sărbătorile martirilor sunt din cele mai vechi. Prima mărturie o avem în Martiriul lu i
Policarp scris la 176, din care aflăm că ziua morții martirului, numită „ziua nașterii” pentru
viața de veci, era serbată de creștini cu adunare și cult. Nu se cunosc în primele trei secole
sărbători ale Sfintei Fecioare.

I.2.3. Postul și agapele în primele veacuri creștine

Postul și așa numitele mese ale dragostei care se făceau pentru cei aflați în lipsuri
sunt o altă practică cultică a veacurilor primare. În afară de zilele de miercuri și vineri, când
se ajuna de obicei până la orele 3 după amiază , creștinii țineau cu post zilele dinaintea
Paștilor. Acest post era general, dar durata lui varia. În unele Biserici se postea o zi, în altele
două, în altele patruzeci de zile. (Eusebiu, Istoria bisericească, V, 24, 12)35. În secolul III,
postul s -a lungi t la 6 zile, ca puțin mai târziu să ajungă la 40 de zile.
În unele Biserici din Apus, între care și Roma, s -a introdus din secolul III obiceiul de
a posti sâmbătă, în amintirea șederii Mântuitorului în mormânt și ca pregătire pentru
împărtășirea de duminic ă. Acest obicei s -a introdus prin opoziție cu iudeii, care aveau în
sabat zi de sărbătoare și de bucurie. Postul de sâmbătă era un „adaos”. Bisericile orientale nu
l-au adoptat și mai târziu sinodul quinisext (al 6 -lea ecumenic), din 692 l -a interzis prin
canononul 5536.
Mesele comune numite agape (dragoste), erau de regulă mese cumpătate (probabil
cu pâine, pește, fructe, vin). Agapele aveau un rol important în viața creștinilor, prin ajutorul
ce se da celor săraci și prin spiritul de comunitate în dragos te, pe care -l întrețineau.
Pliniu cel Tânăr, relatează că aceste mese erau luate dimineața, după adunarea
euharistică duminicală. Se constată astfel separarea timpurie a agapei de cultul propriu -zis.
Agapele aveau loc fie la biserică, fie în case particula re, la creștinii mai înstăriți. Săracilor li
se dădeau de la agape alimente și acasă. Din mese comune, agapele au ajuns mese date
săracilor37.

35 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească …, p. 21.
36 Prof. Dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică , vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2001, p. 87.
37 Ibidem , p. 89.

18

I.2.4. Liturghia în primele secole

Fără îndoială că centrul cultului creștin a fost din totdeauna Sfânta Liturghie.
Comunitatea creștină înființată în ziua Cincizecimii continua să trăiască în mijocul poporului
iudeu și să meargă la templu, dar se diferențiază de la început de restul poporu lui prin cult și
viață proprie. Faptele Apostolilor vorbesc despre o primă particularitate a noii credințe,
manifestată în „ frângerea pâinii” .
„Frângerea pâinii” , cum se numea la început Sfânta Euharistie, era săvârșită de
Sfinții Apostoli după porunca Mâ ntuitorului în amintirea Cinei lui, de aceea se numea Cina
domnească. Caracterul de taină al acestei Cine rezultă din cuvintele Sfântului Apostol Pavel
care o numește „împărtășanie” cu sângele și cu trupul lui Hristos.
Cultul epocii apostolice s-a menținut și s-a dezvoltat în epoca următoare pe baza
Liturghiei Sfântului Iacob . Centrul lui a rămas Sfânta Euharistie. Și înainte de sfârșitul
secolului I, Euharistia se săvârșea dumi nică și probabil dimineața38.
La Cartagina, poate și în alte locuri se săvârșea zilnic. În alte locuri, cum ar fi
Egiptul, se mai săvârșea miercurea și vinerea. Se săvârșea de asemenea la botezul
catehumenilor și în zilele de comemorare a martirilor.
Cultul euharistic constă din două părți: una didactică, în care se făceau citiri lun gi
din cărțile Noului și Vechiului Testament , o omilie (predică) asupra celor citite, rugăciuni
comune; alta liturgică (sacramentală): se punea pe altar (masa) pâine, vin și apă: episcopul
sau preotul liturghisitor făcea rugăciuni și aducea „euharistii” (m ulțumiri), celor de față,
clerici și credincioși. Diaconii duceau Sfânta Euharistie și celor absenți (bolnavi,
neputincioși, chiar celor închiși, dacă se putea). Rugăciunile erau în parte improvizate, pentru
nevoile de moment ale comunității, altele stabil ite (pentru Sfânta Euharistie). Se făceau și
cântări: Psalmi din Vechiul Testament , cântați recitativ, sau imne creștine39.
Înainte de săvârșirea Sfintei Euharistii , după o rugăciune, creștinii își dau sărutarea
păcii, denumită și sărutarea sfântă, semn al comuniunii lor în credință și în dragoste, al
împăcării lor, pentru împărtășirea ce urma să primească. La prima parte a liturghiei puteau să
asiste și catehumenii, penitenți sau chiar necreștini, cunoscuți, în timp de pace.

38 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica teoretică. Manual pentru elevii seminariști, Ed. Credința noastră,
București, 1997, p. 134 .
39 Cf. Pr. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri , Ed. Nemira, București, 2001, pp. 83 -89.

19
După aceea, diaconii invitau pe asistenții nebotezați, pe penitenții și pe eventualii
necreștini să părăsească locașul. Se închideau ușile , se făcea tăcere solemnă, se săvârșea
Sfânta Euharistie.
„Pâinea euharistică” era dospită; azima s -a introdus în Apus mult mai târziu (în
secolele V III-IX). În vin se punea și apă. Acest amestec era uzual și obligatoriu (după ev.
Ioan 19, 34). Obiceiul unor comunități de a săvârși Sfânta Euharistie cu apă, fără vin, a fost
condamnat40.
Împărtășirea se făcea începând cu clericii: episcopul, preoții, diaconii, clericii
inferiori, apoi văduvele și fecioarele din serviciul bisericii, copiii, bărbații, femeile.
Refuzul de a primi pe unii creștini la Sfânta Euharistie era o grea pedeapsă. Cei
căzuți în păcate grele primeau Sfânta Euharistie doar după o lun gă penitență. Primirea ei cu
nevrednicie era socotită un mare păcat. Împărtășirea era precedată de mărturisirea păcatelor ,
după cum putem observa din „Învățătura celor doisprezece Apostoli”41.

I.2.5. Locașul de cult și locurile sfinte ale întâlnirilor

Situația ilegală a creștinismului ca „religio illicita”, numărul mic și lipsa de mijloace
n-au îngăduit o vreme creștinilor să -și ridice locașuri de cult. Astfel, se adunau în case
particulare, uneori în cimitire, în catacombe sau în alte locuri, unde se p uteau feri de păgâni.
Existența unor asemenea locașuri proprii se constată de la sfârșitul secolului II și mai ales
după 280. De la începutul secolului al IV -lea se numea basilica. Numele de basilica arăta că
locașul creștin era asemănător cu lăcașul Domnu lui din Vechiul Testament (Ieșire XXVI –
XXVII)42.
Basilicile aveau trei părți: un atrium sau portic, care era un spațiu în formă pătrată,
mărginit de coloane, având la mijloc un bazin sau o fântână; catehumenii și unii penitenți
asistau la cult în atrium, nu mit mai târziu pronaos; partea de mijloc, naos, formată din trei
spații dreptunghiulare paralele, despărțite prin coloane, spațiul de la mijloc era mai larg și mai
înalt; aici stau credincioșii; o absidă în fund (semicerc), unde se află clerul și care era
despărțită de restul clădirii printr -o perdea ce se trăgea. Ea nu avea o masă fixă pentru
săvârșirea Sfintei Euharistii, ci una mobilă, de lemn, care se aducea și se lua, după trebuință43.

40 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit. , p. 138.
41 Ibidem , p. 139.
42 Ibidem , p. 91.
43 Ibidem.

20
Cimitirele este numele creștin simbolic dat locurilor de îngropare c a loc de odihnă în
așteptarea învierii. Afară de cimitirele obișnuite, descoperite, s -au folosit ca loc de îngropare
catacombe, nume dat întâi unui cimitir subteran la Roma, al Sfântului Sebastian.
Catacombele erau galerii săpate în pământ, adânci și uneor i suprapuse, lungi și înguste, în
care se depuneau corpurile morților. Cele mai multe catacombe se găseau la Roma, unde
episcopii aveau una specială, numită cimitirul lui Calist. Catacombe se mai găseau la
Neapole, în Sicilia, Malta, Africa, Egipt, Palest ina, Siria, Mesopotania, AsiaMica, Dalmația,
Galia, Spania și în alte locuri44.
Ele serveau și ca loc de refugiu și de cult în timpul persecuțiilor.
De regulă se găseau în apropierea unei biserici. Spre a nu fi profanate de „păgâni”,
intrările lor au fost a stupate, mai ales în timpul persecuțiilor de la începutul secolului al IV –
lea. În ele s -au găsit primele reprezentări de figuri și scene creștine.

I.2.6. Sfintele Taine

Înainte de a arăta cum se săvârșeau cele mai importante slujbe ale Bisericii care sun t
Sfintele Taine, exceptând de altfel Sfânta Liturghie pe care am amintit -o cea mai importantă,
vom arăta cum se pregăteau oamenii pentru a deveni creștini. Perioada de pregătire se chema
catehumenat de aceea prima parte a Liturghiei se chiamă și astăzi Li turghia Catehumenilor.
Catehumenatul era pregătirea pe care o primeau înainte de botez cei care doreau să
îmbrățișeze creștinismul. Interesul de a recruta credincioși convinși, aleși, care să reziste în
persecuții și în fața ereziilor, ca și a ispitelor vi eții, indemna Biserica să organizeze cu
deosebită grijă pregătirea celor pe care avea să -i încorporeze în ea. Catehumenatul era nu
numai un mijloc de pregătire pentru creștinism, ci și de cunoaștere, de încercare și de întărire
a moralului celor care aveau să fie credincioșii ei45.
Admiterea în catehumenat o aprecia și aproba episcopul. Cel care dorea să
îmbrățișeze creștinismul era prezentat episcopului sau unui preot, de un credincios sau de mai
mulți. Candidatul era cercetat asupra vieții și a dorinței lu i de a deveni creștin. Dacă nu era
nici un impediment, i se făcea semnul crucii pe frunte și era primit în rândul catehumenilor.
Catehumenii erau încredințați unui catehet, de obicei preot, sau chiar unui creștin
laic, capabil să -i învețe.

44 Ibidem , p. 177.
45 Prof. Dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire…, p. 155.

21
În secolele II -III, catehumenii se împărțeau în două categorii, începătorii, numiți de
regulă catehumeni, auditori sau cei care vin să se apropie, și cei mai înaintați numiți aleși,
luminați, competenți pentru primirea botezului. La începutul secolului IV, se constată în
Orient trei categorii de catehumeni. Sinodul de la Neocezareea (între 314 -325) îi numește
auditori, genunchetori și luminați46.
Învățământul catehetic consta în citiri, omilii, explicări, sfaturi și se făcea treptat. Se
vorbea auditorilor despre adevărurile religioase mai simple, li se făceau cunoscute preceptele
moralei creștine. Astfel pregătiți, cei luminați erau înscriși pentru Botez, petreceau 30 -40 de
zile în post, rugăciuni, abstinență, își mărturiseau păcatele și primeau apoi botezul.
Unii amânau bot ezul până aproape de moarte, pentru a muri curățiți de toate
păcatele, a evita rigorile impuse disciplinei după botez, sau chiar din respect față de Sfânta
Taină.
Cei care mureau martiri, primind „botezul sângelui”, erau socotiți sfinți, ca și
creștinii.
Prima dintre Sfintele Taine este Botezul. Botezul era actul de credință și de cult, prin
care se intra în cadrul Bisericii. El avea caracter sacramental, de taină: ștergea păcatele și
acordă darul Sfântului Duh.
Botezul era unit cu o serie de acte legate d e instituția catehumenatului. Ritul lui s -a
dezvoltat odată cu catehumenatul, îmbogățindu -se mult din secolul II. El era săvârșit de
regulă de către episcop. Din însărcinarea lui, îl puteau săvârși și preoții, și chiar diaconii, iar
la mare nevoie, în lips a de preot, și laici credincioși47.
Cu organizarea catehumenatului, botezul se săvârșea de obicei în grup, ceea ce îl
făcea mai solmen și mai important. Deși el se putea săvârși în orice timp al anului, practică
Bisericii a stabilit că zile speciale Pastile și Cincizecime. În Orient se făcea și la Epifanie
(Botezul Domnului).
Botezul la oamenii maturi -catehumeni era precedat de o priveghere, care începea de
seară (în Siria) sau dis -de-dimineață, cu citiri și rugăciuni. Se făcea sfințirea apei și a
untdelemnu lui, necesar pentru botez, se făceau lepădările. Cel care se boteza se întorcea cu
fața spre apus, era întrebat dacă se leapădă de Satană și dacă se unește cu Hristos. El
răspundea cu formulele stabilite. Lepădarea era însoțită de gesturi, care simbolizau alungarea

46 Ibidem , p. 156.
47 Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor , în „Mitropolia
Ardealului”, anul XXVIII (1983), nr. 7 -8, p. 87.

22
demonilor (suflare, scui -pare) și avea caracter de exorcism. Întors cu fața spre răsărit,
catehumenul făcea mărturisirea de credință, rostind simbolul său regulă de credință.
În acest moment, dacă nu mai înainte, se făcea mărturisirea păcatelor. Catehumenul
era acoperit cu o pânză, uns cu untdelemn (se pare că numai la cap); el intră apoi în apă,
răspundea la o serie de întrebări rituale, se cufundă de trei ori în apă, episcopul sau preotul
ținându -i mâna pe cap. După ieșirea din apă, se făcea ung erea cu untdelemn sfințit48.
Botezul copiilor era obișnuit, deși nu general.
La botez se pare că adulții schimbau numele lor vechi cu unul creștin (se cunosc
cazuri la începutul secolului al IV -lea), iar copiii primeau un nume. Se preferau nume biblice,
simbolice sau de martiri.
Ungerea cu untdelemn sfințit (Mirungerea) urma îndată după botez, că rit cu caracter
sacramental, înlocuind punerea mâinilor, pe care o săvârșiseră Sfinții Apostoli.
Mirungerea era însoțită de o formulă: „te ung cu untdelemn sfinț it în numele lui Iisus
Hristos”, sau alta asemănătoare. Ca și botezul, ungerea cu untdelemn sfințit nu se repetă.
După ungere, cel botezat se îmbraca în veșminte albe, pe care le purta opt zile49.
Botezat și uns, noul credincios era introdus în biserică. Ce i botezați și miruiți asistau
la toată liturghia, aduceau primele lor ofrande, se împărtășeau prima dată.
În Apus, obiceiul de a prezenta episcopului pe cei botezați, pentru a rosti asupra lor
rugăciuni cu punerea mâinilor, spre a primi Duhul Sfânt, a făcu t ca ungerea cu untdelemn
sfințit să se facă mai târziu.
Euharistia – în legătură cu această Taină menționăm că "pâinea euharistică" era
dospita; azima s -a introdus în Apus mult mai târziu (în secolele VIII -IX). În vin se punea și
apă. Acest amestec era uz ual și obligatoriu (după ev. Ioan XIX, 34). Obiceiul unor comunități
de a săvârși Sfânta Euharistie cu apă, fără vin, a fost condamnat.
Împărtășirea se făcea începând cu clericii: episcopul, preoții, diaconii, clericii
inferiori, apoi văduvele și fecioare le din serviciul bisericii, copiii, bărbații, femeile.
Refuzul de a primi pe unii creștini la Sfânta Euharistie era o grea pedeapsă. Cei
căzuți în păcate grele primeau Sfânta Euharistie doar după o lungă penitență. Primirea ei cu
nevrednicie era socotită u n mare păcat. Împărtășirea era precedată de mărturisirea păcatelor,
după cum putem observa din „Învățătura celor doisprezece Apostoli ”50.

48 Ibidem , p. 88.
49 Ibidem , p. 91.
50 Ibidem , p. 93.

23
Mărturisirea păcatelor a fost unită de la început cu cele două taine mai mari, Botezul
și Euharistia.
În primele trei s ecole, mărturisirea putea fi: a) secretă, făcută în fața episcopului sau
preotului; aceasta era regula; b) semipublică, făcută în fața clerului întreg; c) publică, făcută
în fața clerului și a adunării credincioșilor. Mărturisirea semipublică era precedată de cea
secretă și se făcea cu aprobarea episcopului sau a preotului confesor pentru păcate cunoscute
și de alții sau grave, a căror mărturisire și ispășire era edificatoare pentru comunitatea
creștinilor. Mărturisirea publică era cerută uneori de penitent însuși, în scop de umilință51.
Taina Preoției sau Hirotonia este între cele dintâi Taine săvârșite și cunoscute în
Biserică.
Ritualul Hirotoniei s -a dezvoltat odată cu cultul și cu creșterea importanței clerului.
La începutul secolului III el se cunoaște î n formă pe care o descrie Ipolit în Tradiția
apostolică. Hirotonia în episcop se făcea în sobor de episcopi și de preoți, în cadrul Sfintei
liturghii. Episcopii slujitori puneau mâinile pe noul ales. Toți se rugau în tăcere, implorând
coborârea Sfântului D uh peste cel hirotonit. Noul episcop era salutat de toți, schimba cu
ceilalți slujitori sărutarea frățească și săvârșea Sfânta Euharistie.
S-a stabilit prin uz și prin canoane (canonul 1 apostolic, sinodul Arelate 314, Sinodul
I ecumenic, 325), că la hirot onia de episcop să asiste cel puțin trei episcopi. Sinodul de la
Arelate socotea chiar de dorit prezența a opt episcopi (canon 20). Numărul depindea și de
importanta orașului și de apropierea episcopilor. La orice hirotonie se menționa gradul celui
hiroton it.
Clerul inferior era așezat prin rugăciune de binecuvântare și prin înmânarea unui
obiect, care era simbolul slujbei respective52.
Tinerii care doreau să se căsătorească înștiințau pe episcop sau pe preot despre
dorința lor, primeau sfatul și binecuvânta rea lui. Sfântul Ignațiu scrie lui Policarp că soții să
se unească „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria după Domnul, iar nu după pofta:
toate spre cinstirea lui Dumnezeu să se facă” (V, 2). Nu știm cu ce forme rituale se săvârșea
cununia. Ca și a lte mari acte din viața creștină, ea era unită cu săvârșirea Sfintei Euharistii.
Mârâi se uneau în fața sfântului altar, în prezența comunității, cu rugăciunile ei și ale
slujitorilor. Ei aduceau ofrande și se împărtășeau53.

51 Ibidem , p. 94.
52 Ibidem , p. 96.
53 Ibidem , p. 97.

24
Biserica oprea desfacerea căsăto riei, afară de caz de adulter: oprea chiar desfacerea
logodnei (sinodul de la Elvira, canon 54). Dacă un soț părăsea fără motiv pe celălalt și se
căsătorea cu altă persoană, era exclus pentru totdeauna din comunitatea creștină (același
sinod, canon 8). Pri n asemenea și alte măsuri, Biserica da familiei creștine o bază religioasa –
morala sacră și solidă cu consecințe sociale și juridice foarte importante.
Biserica a obișnuit fără îndoială rugăciuni pentru bolnavi, făcute de preoți, cu ungere
de untdelemn, în numele Domnului cum recomandase Sfântul Iacob (V, 14).
Practică aceasta este bazată pe concepția că de multe ori boala se datorează
păcatului, iar uneori este cauzată de duhuri rele. Ea devine astfel obiectul unui tratament
moral duhovnicesc; vindecarea ei devine rugăciune și act ritual.
Se cunosc și episcopi și preoți care au avut darul vindecărilor și al alungării
duhurilor rele. Cuvintele sfântului Iacob despre maslu nu erau scrise pentru rugăciunile
harismaticilor, ci ale preoților; ele erau deci valabi le în Biserică totdeauna, nu numai în epoca
harismelor54.

I.3. Cultul Bisericii și actualitatea mesajului său

Sfânta noastră Biserica Ortodoxă a fost totdeauna conservatoare și fidelă tradițiilor
religioase și practicilor ei de cult provenite de la Mântuitorul și Sfinții Apostoli și ulterior
îmbogățite și adaptate de Sfinții Părinți spre statornica lor îndeplinire, în vederea satisfacerii
nevoilor religios -morale ale obștii credincioșilor și a promovării vieții lor duhovnicești .
Prin cult, Biserica dă expresie sentimentelor și ideilor religioase ale credincioșilor și
răspunde nevoilor lor sufletești. Prin mijlocirea cultului divin , ea "revarsă asupra noastră
harul Sfântului Duh, ne transmite cele mai subtile învățături dogmatice și ne învață să cinstim
pe Dumnezeu c u cinstirea pe care o săvârșeau cei mai mari sfinți ai lui Dumnezeu"55.
Toată gama variată a actelor și formelor de cult tind spre realizarea acestui scop. O
altă formă de exteriorizare a fondului sufletesc o constituie materia cultică. Sfințită și
binecuv ântată prin rugăciune de către un episcop sau preot, această materie îndeplinește un
dublu rol. În primul rând ea servește ca mijloc sau instrument de transmitere a puterii
supranaturale, fiind purtătoare de har, iar în al doilea rând, reprezintă un semn s imbolic în
raport cu adevărurile dumnezeiești pe care Biserica le zugrăvește în chip figurat și le

54 Ibidem , p. 98.
55 Prof. Dr. Nicolae Necula, Participarea credincio șilor laici la cult în Bisericile răsăritene , în ST, an XXII,
1970, nr. 3 -4, p. 278.

25
întipărește în mintea credincioșilor. Firea um ană nu poate intui și asimila o idee sau un adevăr
de credință fără a le exemplifica în forme și formule concrete . Din acest motiv, "cultul nostru
are nevoie de o biecte sensibile care să sprijine credința noastră, să deștepte dragostea noastră,
să nutrească nădejdea noastră, să stimuleze atenția noastră și să ne unească pe toți în același
cuget și în aceeași simțire a dragostei creștinești"56.
Această funcție simbo lico-educativă este secundară, deoarece scopul principal al
întrebuințării materiei cultice (a apei, vinului, untdelemnului, Sfântului Mir) este în primul
rând cel sacramental, de împărtășire a puterii sfințitoare, a harului și binecuvântării lui
Dumnezeu57.
Numai două dintre materii și anume, tămâia folosită la cădiri și ceara utilizată la
lumânări au o destinație aparte, ținând mai mult de funcția latreutică și didactico -educativă a
cultului, decât de cea harismatică. Biserica a întrebuințat, întotdeauna î n slujbele ei de cult,
lumânări confecționate din ceară, fiindcă "ceara se culege de albină din cele mai curate și
binemirositoare flori, iar albina era considerată de cei vechi, tipul virginității. De aceea, ceara
simbolizează trupul lui Hristos , fructul trupului Sfintei Fecioare Maria cea plină de mireasma
tuturor virtuților"58.
Deci, cu excepția acestor două elemente naturale (tămâia și ceara), toate celelalte
materii cultice care intră în componența ritualului Sfintelor Taine și ierurgii servesc în primul
rând ca instrumente și mijloace purtătoare și transmițătoare de putere supranaturală, iar pe
plan secundar, ele îndeplinesc și rolul de indicator de semnificații simbolice, de exemplu: apa
de la Botez înseamnă curățire, Sfântul Mir, în a doua Taină a Bisericii ce se administrează
după Botez, înseamnă sfințire și întăr ire, untdelemnul de la Sfântul Maslu simbolizează
tămăduirea trupului și curățirea sufletului.
Prin urmare, funcția propriu -zisă a mate riei Tainelor nu este în esență aceea de a
preânchipui (ceea ce presupune lipsa celui "preânchipuit"), ci de a descoperi și a face părtaș
cu cel descoperit, pentru că, în ritul liturgic , actele de cult și simbolurile nu sunt simple
închipuiri analogice ale realității dumnezeiești, ci împărtășiri efective ale acestei real ități59.
Biserica a respins concepția păgână că materia este rea în sine și învățătura creștină
nu a făcut niciodată disociere între spirit și materie. Toată lumea materială a fost zidită de

56 Ibidem.
57 Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie liturgică și de educație religioasă , Ed. I.B.M.B.O.R.
București, 2005, pp. 87 -88.
58 Ibidem , p. 88.
59 Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor , în „Mitropolia
Ardealului”, anul XXVIII (1983), nr. 7 -8, p. 87.

26
Dumnezeu spre folosul omului și fiecare părticică din materie aparține Lui (Fac. IX, 2 -3).
După încheierea actului creator al universului, "a privit Dumnezeu toate câte a făcut și, iată,
erau bune foarte" (Fac. I, 31). Căderea în păcat a protopărinților a atras după sine atât
pervertirea firii umane cât și distrugerea armoniei și frumuseții sădite de Dumnezeu în firea
înconjurătoare. Sfântul Apostol Pavel spune că "făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de
voia ei, ci din cauza aceluia care a supus -o" (Rom. VIII, 20), însă tot el mărturisește că
această făptură "se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor
lui Dumne zeu " (Rom. VIII, 21).
Unirea lui Dumnezeu cu creatura este taina atotcuprinzătoare a mântuirii noastre.
Modelul mântuirii divine este Dumnezeu -Omul: „Și Cuvântul trup S -a făcut și S -a sălășluit
între noi” (Ioan I, 14). Deci, Dumnezeu își asumă existența materială cu scopul de a o duce la
Dumnezeu.
La întruparea Sa din Prea Curata Fecioară, Mântuitorul primește în unitatea
ipostasului Său trup material asemenea nouă, la Botezul Său în apa Iordanului Se atinge de
firea apelor pentru a sfinți întreaga zidire iar pe orbul din naștere îl vindeca prin intermediul
materiei. Prin întruparea și lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos , natura a
redobândit, concomitent cu omul, posibilitatea de a fi restabilită în curăția, integritatea,
armonia și frumusețea ei originară, și, din acest moment, creația întreagă și -a recăpătat
destinul ei firesc de a se s finți și desăvârși în drumul ei ascendent spre perfecțiune, spre starea
în care "Dumnezeu va fi totul în toate" (I Cor. XV, 28), căci „așteptam, potrivit făgăduințelor
Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru III, 13)60.
Aceasta este vocația omului și a lumii empirice concepută de Dumnezeu ca o
combinație minunată de spirit și materie. „Perspectiva reală, scopul real pentru lume , este
acela ca toată materia sa să fie spiritualizată, adică să capete un sens spiritual, și tot ce ea ce
este spiritual să fie întrupare”61.
În acest proces al trasfigurarii și spiritualizării întregii creații prin lucrarea Sfântului
Duh este implicat în mod inevitabil și omul, când prin modul său de viețuire, exercită o
influență nociva sau binefăcătoare asupra mediului și în primul rând asupra lui însuși. Trupul
său material este „ca o haină și ca o îmbrăcăminte a su fletului. Dacă trupul va fi dat de suflet

60 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu , trad de Maria Cornelia Oros, studiu introductiv de diac. Ioan Ică jr.,
Deisis, Sibiu, 1995, p. 117.
61 Ibidem , p. 118.

27
desfrânării, ajunge necurat. Dar dacă va locui împreună cu un suflet sfânt ajunge templu al
Duhului Sfânt ”62.
Marea tragedie constă în faptul că omul în loc să devină stăpânul materiei și să o
aducă lui Dumnezeu pătrunsă de spirit, a devenit sclavul ei. În calitatea sa de verigă de
legătură între lumea materială și cea spirituală, omul devine agent voit al lucrării lui
Dumnezeu asupra creației, în vederea transfigurării și purificării ei. Însă Omul care a devenit
prin excelență mediul puterii sfințitoare a lui Dumnezeu asupra materiei și asupra celorlalți
oameni este Hristos.
Din Hristo s se extinde în fiecare Sfânta Taină , puterea lui Dumnezeu asupra tuturor
oamenilor prin cuvânt, gesturi rituale și materie. „Pe acest miste r al mântuirii prin Hristos, a
primit Biserica sarcina să -l reprezinte și să -l reproducă în cultul său, pentru ca să se
mijlocească în chip mistic și real mântuirea tuturor oamenilor, care, până la sfârșitul
veacurilor, vor să se alăture la el prin credință și prin viața lor”63.
Așa se explică faptul de ce Sfintele Taine au o parte văzută și una nevăzută ,
constând din elemente materiale și spirituale. Materia întrebuințată în ritul Tainelor (apă,
vinul, pâinea și untdelemnul) devine străbătută de puterea suprasensibilă (energie divină) în
urma rostirii rugăciunii de invocare a Sfântului Duh asupra ei. Prin ma teriile folosite în Taine,
Hristos pătrunde cu Trupul Său, sau cu energia trupului Său cur at, în trupul nostru, ca să pună
și în trupul nostru începutul sfințirii, care se înfăptuiește treptat și ca urmare a strădaniilor
duhovnicești depuse de primitorii Tainelor. Prin lucrările ei sfințitoare , Biserica ne apare ca
un „laborator” prin care materia firii înconjurătoare împreună cu omul se purifica de zgura
păcatului, se reînno iește și se spiritualizează prin revărsarea energiilor divine necreate64.
Prin Biserică – împărăția harului divin – Duhul Sfânt lucrează sfințirea intregii
făpturi. Ea se roagă pentru sfințirea lumii materiale în folosul omului: „Pentru bună întocmire
a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului…”. Duhul Sfânt , „Dătătorul de viață”
este invocat în slujba Aghesmei să sfințească apa, să o elibereze de puter ea celui rău și „să -i
dea harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanului”65. „Apa obișnuită, dacă primește invocarea
Sfântului Duh și a lui Hristos și a Tatălui, capătă putere de sfințire”66.
Prin această dăruire de har și lumină, natura întreagă devine „izvo r de nestricăciune,
dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a

62 Ibidem.
63 Pr. prof. dr. Vasile Mi hoc, Sfintele Taine, mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor, p. 88.
64 Ibidem , p. 89.
65 Ibidem.
66 Ibidem , p. 90.

28
puterilor celor potrivnice, plină de putere îngereasca”, pentru că apa sfințită pătrunde și
înviorează întreaga făptură.
Prin stropirea cu apă s fințită, toate elementele naturii (cu care omul vine în atingere)
se binecuvântează: florile, fructele, iarba câmpului, țarinile, livezile și lanurile din care omul
își procură hrana, roadele pământului, casele și lucrurile din ele și tot ceea ce este util și de
trebuință vieții omului. Sfânta noastră Biserică a rânduit rugăciuni de sfințire și binecuvântare
a tuturor acestor lucruri materiale, pe temeiul actelor săvârșite de Mântuitorul, Care, în timpul
activității Sale mesianice a binecuvântat pâinea, vin ul, apa, holdele etc67.

67 Prof. Dr. Nicolae Necula, Participarea credincio șilor laici la cult în Bisericile răsăritene , p. 279.

29

Capitolul al II -lea

Sfintele Taine porți ale harului în Biserică

II.1. Importanța și rolul Sfintele Taine ale Bisericii

Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare și taina lui este adâncă; de primirea
și urmarea lui atârnă însăși mântuirea noastră. Pentru a apropia acest adevăr de înțelegerea
noastră, Mântuitorul Iisus Hristos se slujește de asemănarea cu vița și mlădițele, zicând :
“Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu p oate să aducă roadă de la sine, dacă nu
rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.
Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteți face
nimic. Dacă cineva nu rămâ ne în Mine, se aruncă afară că mlădița și se usucă” (Ioan 15, 4 -6).
Precum mlădița se usucă dacă este ruptă de viță, de la care primește hrană prin sevă, tot așa și
sufletul moare duhovnicește, adică își pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta Biserică, d e
trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl hrănește prin harul dumnezeiesc68.
Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe
Cruce, ci în unirea permanentă și actuală a lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred
în El, pentru ca și ei să poată muri și învia.
În acest sens, Biserica acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia
mântuirii, ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos.
Pr. Constantin Necula s punea, referindu -se la starea preotului înainte de a sluji
Sfintele Taine, că „ și preotul, în sine, trebuie să fie lumâmare și untdelemn, pentru ca oamenii
să simtă prin prezen ța lui nu doar un om care vine să acapareze câte ceva, ci care vine să
dăruiască cu toată dragostea sa” 69.
Biserica este trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efes., 1, 23),
căreia Hristos însuși, capul ei, i -a dat puterea și mij loacele vizibile de împărtășire a mântuirii
realizate de El pentru între gul neam omenesc, prin întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și
învierea Sa din morți. Mijloacele sau actele externe și vizibile, prin care în Bise rica se
împărtășește harul dumnezeiesc care îndreptează și sfințește pe oameni și îi unește tot mai
strâns cu Hristos și cu Biserica Sa, sunt sfin tele Taine.

68 Serghei Bulgakov, Ortodoxia , traducere de Nicolae Grosu, Ed Paideia, București, 1994, p. 244.
69 Pr. Constantin Necula, Portile Cerului , vol.II, Agnos, București 2007, p. 10.

30
Ca trupul tainic al lui Hristos, Biserica este deținătoarea puterii și a mijloacelor
vizibile de îndreptare și sfințire a omului, prin care îl conduce spre mântuire. Sfintele Taine
sunt aceste „mijloace sau acte ex terne și sensibile prin care Biserica împărtășește harul care
îndreaptă și sfințește pe credincioși”70, împărtășind mântuirea pe care Mântuitorul a realizat -o
prin întruparea și jertfa Sa pe Cruce.
În Taine, Duhul Sfânt lucrează “printr -un om asupra altui o m, prin mijlocirea
trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii”71. Iar mai departe: „prin mâna omului
se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie prin altă materie. […] Iar
puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului și a trupului său, ci e și o
putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu Care el se
pune de acord și Căruia I se deschide prin credință în ambianța Bisericii”.72 Tainele sunt
lucrările invizibil e ale lui Hristos săvârșite prin acte vizibile în cadrul Bisericii. Prin aceste
acțiuni văzute, instituite de Hristos, se împărtășește harul și se unește Hristos cu persoanele
care cred pentru a se constitui și menține Biserica.
Etimologic, cuvântul Taină a tălmăcit în chip minunat grecescul mysterion cu nuanța
de mister, secret, moștenit din religiile de mistere. Amintim acest lucru fiindcă Biserica
apuseană a folosit dintru început și mai ales de la Tertulian, cuvântul sacramentum, cu nuanța
juridică de jurământ: era jurământul ostașului lui Hristos, înrolat în Biserica luptătoare.73
Săvârșitorul văzut al Tainelor este preotul sau arhiereul, organul prin care Hristos
lucrează în chip nevăzut. Biserica Ortodoxă are șapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea,
Sfânta Euharistie sunt “taine ale unirii depline cu Hristos și ale intrării depline în Biserică”74,
Spovedania și Sfântul Maslu – “ale întăririi în Hristos a celor îmbolnăviți sufletește”75,
Preoția – “prin care se acordă primitorului puterea de a împlini mi siunea specială a săvârșirii
tainelor, a propovăduirii cuvântului și a păstoririi unei comunități bisericești”76 și Cununia –
prin care se acordă “îndatoriri legate de căsătorie”77. Cele șapte Sfinte Taine sunt într -o

70 Pr.Prof. N. Chițescu, Teologia dogmatică și simbolică , manual pentru Institutele Teologice, vol. II, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1958, p. 826.
71 Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucure ști, 1997, p. 7.
72 Ibidem .
73 Prof. Nicolae Chițescu, Sfintele Taine (Temeiuri biblice și patristice) , în Studii Teologice, seria II -a, I (1949),
nr. 7-8, p. 516.
74 Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…. , p. 24.
75 Ibidem .
76 Ibidem .
77 Ibidem .

31
strânsă legătură unele cu altele, „sunt firele Tainei lui Hristos, toate unitar având în centru
Euharistia, îi reprezintă anamneza, reactualizarea Arhetipului Său în Biserică78.
Sfintele Taine sunt creatoare de comuniune personală, “orice taină este o intrare în
comuniune cu Hristos ca persoană, este o Taină de întemeiere a comuniunii cu Hristos în
general și a comuniunii cu ceilalți membrii ai Bisericii uniți cu Hristos. Și fiecare persoană
umană din comunitatea Bisericii împlinește un rol de inel în lanțul comuniunii cu Hristos
devenit om și cu ceilalți oameni care cred în El. Hristos ni se dăruiește prin Taine pentru a
crea forme și grade mai înalte de comuniune cu El și între noi”.79 Caracterul unitar al
Tainelor reiese din faptul că unele tropare sau gesturi liturgice sunt comune în ritualul m ai
multor Taine. De asemenea, se poate pune în evidență prezența în toate Tainele a “mâinii lui
Dumnezeu care realizează legătura dintre ele”80.
Astfel, în ritualul Sfântului Botez, se rostesc cuvintele: “Mâinile Tale m -au făcut și
m-au zidit”. Înainte de împărtășirea credincioșilor preotul se roagă: “și ne învrednicește prin
mâna Ta cea puternică a ni se da nouă Prea Curatul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge…”. În
ritualul Cununiei preotul rostește rugăciunea: “și acum Stăpâne Doamne, trimite mâna Ta
dintru în ălțimea sfântului Tău locaș și unește pe robul Tău… cu roaba Ta…”. La fel, și în
Taina Sfântului Maslu există o rugăciune în care se pomenește mâna creatoare și re -creatoare
a lui Dumnezeu: “nu pun mâna mea cea păcătoasă peste robul Tău, ci pun mâna Ta cea
puternică și tare ce se află în această Sfântă Evanghelie”. Privite din perspectiva efectelor
Tainelor asupra credincioșilor, se poate observa că și acestea sunt comune unora dintre ele.
Astfel, iertarea păcatelor proprie Sfintei Taine a Mărturisirii este și efectul Botezului, al
Sfântului Maslu (“rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și, de
va fi făcut păcate, se vor ierta lui”) și a Sfintei Euharistii (care se dă credinciosului “spre
iertarea păcatelor și spre viața de veci” ). În privința importanței Sfintelor Taine, nu se poate
stabili o ierarhizare a uneia față de celelalte, ci, spun Sfinții Părinți, toate sunt la fel de
importante. “…Este stabilită de către Domnul Hristos și există în Biserică încă o Taină, având
cu deos ebire menirea de a servi ca medicament spiritual al suferințelor corporale, deși în
același timp, ea își întinde puterea mântuitoare și asupra bolilor spirituale, după cum și Taina
Pocăinței, vindecând bolile curat spirituale, contribuie, o dată cu aceasta , și la vindecarea

78 Pr. C. Galeriu, Jertfă și răscumpărare , Ed. Harisma, f.a., p. 260.
79 Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 30 -31.
80 Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale , București, 1998 (Teză de doctorat), p.12.

32
bolilor corporale. Aceasta este Taina ungerii cu untdelemn sfințit, sau după cum se numește
în Epistola Patriarhilor de Răsărit, Taina Sfântului Maslu”.81
Săvârșirea și lucrarea mântuitoare a Tainelor implică anumite con diții obiective ș i
subiective, referitoare la actul însuși al Tainelor, la săvârșitorii și primitorii lor. Condițiile
obiective sunt: săvârșirea actului extern, stabilit de Biserică și săvârșitorul legiuit, adică
săvârșirea Tainei de către persoana care are calitatea și în credințarea pentru aceasta, iar
condiția subiectivă este pregătirea pentru săvârșirea Tai nei și primirea harului mântuitor.
a) Actul extern al Tainei constituie însăși partea văzuta a Tainei, care constă din
materia sau lucrurile, cuvintele și formula Tai nei, și actele, adică slujba sau ceremoniile. Par –
tea văzută, adică slujba Tainei, nu este ceva fără importanță ci, dimpo trivă, ea exprimă, prin
materie, cuvinte și acte sau gesturi, însăși cre dința Bisericii privind respectiva Taină, și este o
reprezent are a celor ce se petrec în Taină. De aici, și grija Bisericii pentru respectarea de că tre
săvârșitor a părții văzute, adică a actului extern al Tainei. Dar partea externă sau văzută a
Tainei nu lucrează prin sine, ci prin prezența Du hului Sfânt, iar mod ul lucrării Duhului prin
acest act extern rămâne tai nic și mai presus de mintea omului.
b) Adevăratul sau principalul săvârșitor al sfintelor Taine este Cel ce le -a și instituit,
adică Hristos, Care își continuă lucrarea Sa mântui toare în Biserică și în mădularele acesteia,
creștinii credincioși, prin Du hul Sfânt. Harul ce se împărtășește prin Sfintele Taine fiind
lucrarea lui Hristos, săvârșitorul lor nevăzut este Hristos.
Preotul este organul văzut prin care Hristos lucrează în chip nevă zut în Taine s au
împărtășește harul Său celor cărora li se administrează acestea în Biserică.
c) Și săvârșitorului și primitorului Tainei li se cere o anumită pregă tire. Validitatea
Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârșitorului văzut, întrucât principalul săvâ rșitor al
Tainei este Hristos însuși, prin cuvintele, rugăciunile și actele episcopului sau preotului.
Preotului i se cere cel puțin pregătirea care constă în dispoziția internă sau voința de a săvârși
respectiva Taină, cu atenție și pietate, crezând și lu crând ceea ce crede și lucrează Biserica
însăși, căreia el aparține. O comportare reprobabilă a preotului săvârșitor al Tainei poate
influența negativ cre dința primitorului Tainei, dar validitatea Tainei rămâne neatinsă.
Tainele săvârșite, după orânduirea dumnezeiască și îndeplinind con dițiile obiective
amintite, sunt valide, depline și înfăptuite cu ade vărat. Pentru a produce însă în sufletul
primitorilor lucrarea lor mântuitoare trebuie împlinită și o condiție subiectivă, anume

81 Silvestru Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă , (cu expune rea istorică a dogmei), trad.
Arhimandritul Gherasim Miron și Teodor Ghica, sub direcțiunea Icon. Const. Nazarie, Tipografia Cărți lor
Bisericești, București, 1906, p. 55.

33
pregătirea cre dincioșil or pentru primirea harului dumnezeiesc. Sfântul apostol Pavel spune
despre împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos în Euharistie: “Să se cerceteze însă omul
pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănîncă și bea cu
nevred nicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (I Cor., 11, 28 -29).
Lucrarea Taine lor este reală și are loc indiferent de starea morală a săvârșitorului, dar roadele
duhovnicești pot să lipsească dacă lipsește pregătirea celor ce se împărtăș esc de sfintele
Taine.82
Tainele se acordă unor persoane și nu comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri
de persoane, căci fiecare Taină înseamnă o relație personală a primitorului cu Hristos însuși,
primitorul găsindu -se în co munitatea Bisericii sa u intrând în comunitatea Bisericii. Tainele
sunt, cum zice un mare teolog al Bisericii noastre, actele prin care Hristos recapitulează în
Sine ca Biserică pe oameni, despărțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele
au deci o funcție unifi catoare.

II.2. Sfânta Taină a Botezului

Botezul este Taina în care prin întreita cufundare în apă, în nu mele Sfintei Treimi,
cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și de toate păcatele făcute până la botez,
se naște la viața cea nouă, spirituală, în Hristos și devine membru al Bisericii, Trupul tainic al
Dom nului. Săvârșitorul acestei Taine este preotul sau episcopul; numai în caz de urgență, din
temerea de moarte apropiată a celui ce are să primească botezul, această Taină poate fi
săvârșită de orice membru al Bisericii. Botezul este întâia dintre Tainele Bisericii, fiind “ușa”
prin care omul intră în Biserică, pentru a se uni mai deplin cu Hristos prin celelalte Taine
(mirungerea și Euharistia).83
Autorii cărților Noului Testament și sfinții părinți, vorbind despre sfânta Taină a
botezului, dau acesteia multe și felurite numiri, având în vedere fie partea văzută, fie partea
nevăzută, fie ambele împreună.
După partea văzută, sfinții părinți numesc botezul: baie, izvor sfânt, apă etc.
După partea nevăzută ei îl numesc: luminare (Sf. Clement Alexan drinul, Padagogul,
I, 6, 26); Taina luminării (Sf. Grigorie de Nazianz, Cuv. 40), 3); harismă, curățire, sfințire,

82 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare , Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 511.
83 Ibidem , p. 513.

34
renaștere în Dumnezeu naștere spirituală, sigiliul lui Hristos, sigiliul credin ței, pecete sfintă;
moarte a păcatelor, iertarea păcatelor, vehicol spre Dumnezeu etc.
Iar după partea văzută și nevăzută, în același timp, sfinții părinți îl numesc: baie
tainică, baie mântuitoare, baia pocăinței și a cunoștinței, baia renașterii, baia vi eții, apa vieții
veșnice, Taina apei, Taina renaște rii noastre etc.
Taina botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos însuși. Ea a fost prefigurată
încă din Vechiul Testament prin: circumciziunea fiilor lui Israel, ca semn al legământului lor
cu Du mnezeu (Deut., 30, 6 ; Col., 2, 11; Rom., 2, 28 -29). Botezul lui Ioan, așa cum spune
Ioan însuși, nu este botezul creștin (Ioan, 1, 33), însă a preânchipuit botezul creștin, fiind în
același timp un ritual pregătitor pentru primirea lui Mesia de către evre i și adeverirea lui față
de lume (Matei, 3, 11). Botezul lui Ioan, deși era de la Dumnezeu (Ioan, 1, 33; Luca, 3, 2 -3)
și se săvârșește prin cu fundare în apă ca și cel creștin instituit de Hristos, este totuși inferior
celui creștin fiindcă nu se conferea prin el harul dumnezeiesc. El era doar un botez al
pocăinței spre iertarea păcatelor (Matei, 3, 11; Luca 3, 3).84
Protestanții spun, în general, că botezul creștin nu se deosebește în mod esențial de
cel al lui Iloan Botezătorul. Luther, de pildă, spune că botezul creștin este o perfecționare a
botezului lui Ioan. Concepția tu turor este greșită, căci acesteia i se opun înseși cuvintele lui
Ioan Botezătorul și, apoi, cuvintele Mântuitorului Hristos (Matei, 3, 11; Luca, 3, 3, 16 ; Ioan,
3, 3, 5, 6).
Dar de c e n-a botezat Hristos, ne -o spune însuși Sfântul Ioan când zice: “Acela vă va
boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Dar Duhul Sfânt nu fu sese încă dat. Acesta ne -a fost dat de
Hristos însuși, de sus, de la Tatăl (Ioan, 14, 26; 15, 26) venind în lume la Cincizec ime (Fapte,
2, 1-4). Apostolii trebuiau să se îmbrace mai întâi ei înșiși cu toată puterea Du hului, cum s -a
și înlâmplat la Cincizecime (Luca, 24, 49 și Fapte, 2, 1 -4), ca apoi ei să boteze cu apă și cu
Duh Sfânt, cum au și făcut începând după Pogorâre câ nd s -au botezat adăugându -se
apostolilor “ca la trei mii de suflete” (Fapte, 2, 41).85
Cu botezul lui Ioan s -a botezat, este adevărat, și Mântuitorul, dar nu pentru că El
avea nevoie de curățire de păcate, fiind Dumnezeu -Omul, ci pentru a ne arăta importanț a și
lucrarea botezului pe care îi va institui și a împlini Legea, ca să se descopere lumii taina lui
Dum nezeu cel în Treime închinat, în numele Căruia să ne botezăm și noi.

84 Arhim. Cleopa Ilie, Despre credința ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1981, p. 58.
85 *** Învățătura creștină ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1978, p. 72.

35
Taina botezului a fost instituită de Hristos însuși îndată după în vierea Sa din morți,
odată cu trimiterea apostolilor la propovăduirea Evangheliei către neamuri: “Mergând,
învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,
învățându -le să păzească toate câte Eu v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei, 28, 19 -20) și: “Cel ce va crede și se va boteza se va
mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu, 16, 16). Din aceste cuvinte reiese și
faptul că botezul creștin este instituit de Hris tos pentru toți oamenii, pentru toate timpurile și
că este necesar pentru mântuire.
Partea externă a Tainei botezului constă, pe de o parte, din apă, iar pe de altă parte,
din cuvintele rostite cu ocazia săvârșirii lui. Necesitatea apei la săvârșirea botez ului a indicat –
o Mântuitorul însuși în convorbi rea cu Nicodim: “…de nu se va naște cineva din apă și din
Duh, nu va putea să intre întru împărăția lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 5). Tot așa au în țeles
cuvintele Mântuitorului și apostolii, precum și cei trimiș i de ei la propovăduire. Astfel sfântul
apostol Petru zice: “Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceștia care au
primit Duhul Sfânt ca și noi? Și a poruncit el ca aceștia să fie botezați în numele lui Iisus
Hristos” (Fapte, 10, 47 -48). Același lucru îl vedem și în Fapte, 8, 36, 38.
Necesitatea apei pentru botez o arată sfinții părinți și scriitorii bise ricești. Sfântul
Ioan Damaschin scrie că “Mântuitorul ne -a dat porunci ca să ne renaștem prin apă și prin
Duh, deoarece prin rugăciun e și invo care Sfântul Duh Se coboară asupra apei. Pentru că omul
este din trup și suflet, de aceea ne -a dat și o dublă curățire, prin apă și prin Duh”86.
Se întrebuințează apă naturală (de izvor, de râu, de lac, de mare, de ploaie, de gheață
sau zăpadă top ită), pe cât posibil apă curgătoare. Bo tezul săvârșit cu alt lichid decât apa este
nevalid.
Cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, că botezul creștin va fi “cu Duh Sfânt și cu
foc” (Matei, 3, 11), nu exclud apa ca materie a acestei Taine, căci ele nu se re feră la materia,
ci la efectele botezului: curățirea totală a zgurei păcatului. Aceste cuvinte arată doar
superioritatea botezului creștin și nicidecum că apa nu ar fi necesară la săvârșirea acestuia.
De partea văzută a Tainei botezului ține și întreita cu fundare în apă și ridicare din
apă a celui ce se botează, odată cu pronunțarea distinctă a numelor persoanelor Sfintei
Treimi.
Cuvântul botez și a boteza înseamnă în gre cește cufundare și a cufunda, sau a spăla
nu numai trupul, ci și capul. Deci, prin îns eși cuvintele de instituire (Matei, 28, 19),

86 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatică , trad. Pr. Dumitru Fecioru , ed. a III -a, Ed. Scripta, București, 1993, p. 246

36
Mântuitorul a in dicat și forma propriu -zisă a botezului. Botezul Domnului de către Ioan în
Iordan a fost prin cufundare și deși acesta nu este creștin, totuși acest ritual este un indiciu și
un exemplu al botez ului creștin, sub raportul părții văzute: cufundarea în apă în numele
Sfintei Treimi, căci la bo tezul lui Iisus S -a arătat Sfânta Treime, și anume de trei ori după per
soanele Sfintei Treimi, cu pronunțarea distinctă a numelui fiecărei per soane, odată cu
cufundarea, în ordinea: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Că botezul creștin se săvârșește prin
cufundare, o spune și Sf. Ap. Pavel când aseamănă botezul cu o baie (Efes., 5, 28; Tit, 3, 5).
Cele trei cufundări și ridicări din apă semnifică cele trei zile petre cute de Hris tos în mormânt
și învierea Sa a treia zi din morți. Prin urmare, cel ce se botează moare păcatului împreună cu
Hristos și învie cu El la o viață nouă.87
Literatura patristică dă nenumărate mărturii despre practica bote zului prin întreita
cufun dare în apă. Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre botezul creștin ca imitare a
îngropării lui Hristos, spune în con tinuare: “Noi nu ne -am îngropat cu adevărat prin botez,
dar apropiin -du-ne de apa care, ca și pământul, este un element, noi ne ascunde m (ne
acoperim) în ea, cum S -a ascuns (S -a acoperit) Domnul în pământ”
În Biserica veche s -a practicat, pe lâîngă botezul prin cufundare, și botezul prin
turnare (vărsare) și stropire. Dar numai în mod excepțional, când era vorba de bolnavi
(“Botezul clini cilor”), sau când nu era apă su ficientă sau în alt caz de urgență. Unii cred că
botezul atât prin turnare cât și prin stropire s -a folosit din timpul apostolilor. Se crede că chiar
Sf. Ap. Pavel, care a fost botezat de Anania în casă, ar fi fost botezat p rin turnare (Fapte, 9,
18 ; 22, 16). La fel și temnicerul din Filipi, cu toată casa lui (Fapte, 16, 33). Știri despre
existența și validitatea botezului prin turnare avem de la sfârșitul sec. I, în Învățătura celor
doisprezece Apostoli (cap. 7). Despre va liditatea acestui botez vorbesc Sfân tul Ciprian și
Fericitul Augustin.88
Dar ceea ce a fost o excepție în Biserica veche nu poate fi o normă generală, cum a
stabilit Biserica Romano -Catolică (sec. XIV) și apoi Bi sericile protestante. Protestanții și
metod iștii săvârșesc botezul mai ales prin stropire. Biserica Ortodoxă, fidelă Tradiției
apostolice, învață și susține botezul prin cufundare, ca unul care este indicat de Mântuitorul
însuși prin înseși cuvintele de instituire.
De partea externă a botezului, aș a cum am mai spus, țin și cuvin tele rostite odată cu
întreita cufundare în apă, adică formula trinitară: “Botează -se robul lui Dumnezeu (N) în
numele Tatălui (prima cufundare) și al Fiului (a doua cufundare) și al Sfântului Duh (a treia

87 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 515.
88 Ibidem .

37
cufundare), Amin”. Botezul săvârșit însă cu o altă formulă decât cea trinitară, prin care nu se
exprimă distinct persoanele Sfintei Treimi, nu este valid și nu a fost recunoscut niciodată ca
valid de Biserică.89 De aceea, sinoadele au prescris rebotezarea tuturor celor care au fost
botezați cu o formulă in corectă.

II.3. Sfânta Taină a Mirungerii

Taina Mirungerii este acea lucrare sfântă, instituită de Mântuitorul Hristos, prin care,
ungându -se de către episcop sau preot cu Sfântul Mir membrele celui botezat, odată cu
pronunțarea cuvintelor (formulei): “Pecetea darului Simțului Duh, Amin”, se împărtășește
primitor ului harul întăririi, creșterii și desăvârșirii duhovnicești începute prin botez. Vorbind
despre această Taină, Mărturisirea Ortodoxă spune: “După cum odinioară Duhul Sfânt S -a
pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc și a revărsat în ei darurile Sal e, așa și acum
când preotul unge cu Sfântul Mir pe cel botezat se revarsă în el, de sus, darurile Sfântului
Duh. Aceasta se vede în cuvintele pe care preotul trebuie să le rostească la săvârșirea acestei
Taine: Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”90.
În Sfâ nta Scriptură și la sfinții părinți, Taina mirungerii are diferite numiri, fie după
partea văzută, fie după partea nevăzută, adică după efectele Tainei, fie după ambele părți,
fiind numită: punerea mâinilor (Fapte, 8, 14 -18; Evr., 6, 2); ungere, ungere tai nică; ungerea
mântuirii; Taina ungerii; Taina Duhului; Taina sau împărtășirea Duhului; simbolul Duhului;
întărire, desăvârșire, pecete (sigiliu); pecetea Dom nului; pecetea vieții de veci etc.
Starea de făptură nouă, de chip al lui Iisus Hristos prin botez și darurile primite de la
Hristos însuși prin Duhul Sfânt în Taina mirungerii trebuie păstrate și arătate în concret prin
eforturi personale, făcute tot cu ajutorul harului dumnezeiesc primit în botez și mirungere.
Fiecare Taină are, pe lingă lucrarea ei generală, și o lucrare specială. Vorbind despre lucrarea
specială a Tainei mirungerii, Nicolae Cabasila, spune că prin Sfântul Mir “se pun în lucrare”
puterile "date" omului prin botez: “înnoirea în Duh și reânvierea prin botez aduc cu ele, cum
am văzut, "putere și energii lăuntrice înrudite. Sfântul Mir este acela care pune în lucrare una
sau alta din puterile duhovnicești sau chiar mai multe deo dată, după cît e de simțitor sufletul
în lucrarea Tainei”91.

89 Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniuni i, București,
1978, p. 26.
90 Arhim. Cleopa Ilie, Despre credința ortodoxă…., p. 104.
91 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos ,Trad. de Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946, p. 71

38
Legătura și distincția dintre botez și mirungere a fost arătată prin faptul că peste cei
botezați de diaconul Filip în Samaria, sfinții apostoli Petru și Ioan, venind de la Ierusalim, și –
au pus mâinile peste ei, iar aceș tia au primit pe Duhul Sfânt (Fapte, 8, 14 -17).
Taina mirungerii provine tot de la Hr istos însuși, cu toate că în Evanghelii, în
Faptele și Epistolele Apostolilor, nu se arată direct insti tuirea ei de către Hristos. Avem însă
suficiente texte care vorbesc des pre anticiparea ei de către Hristos însuși și despre practicarea
ei chiar din ti mpul sfinților apostoli, precum și despre lucrarea ei specifică de Taină în rândul
celorlalte Taine. Astfel, Mântuitorul făgăduiește aposto lilor că le va trimite pe Duhul Sfânt
(Ioan, 14, 16 -17, 26 – 15, 26; 16, 13 —15; Matei, 10, 20; Luca, 12, 12; 24, 49; Fapte, 1, 8).
Despre lucrarea specifică a acestei Taine vorbește Mântuitorul când zice: “Cel ce crede în
Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. “Iar aceasta,
continuă evanghelistulm a zis -o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în
El. Căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” (Ioan, 4, 14; 7, 38 -39;
Ioel, 3, 1 ; 4, 18; Fapte, 2, 17 și 33).92
Chiar din timpul sfinților apostoli, Taina mirungerii s -a săvârșit sub două forme: pri n
punerea mâinilor, care este forma inițială (Fapte, 8, 15 -17; 19, 6) și prin ungerea cu Sfântul
Mir, cum reiese din II Cor., 1, 21 -22: “Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în
Hristos, și ne -a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne -a pecetluit pe n oi și a dat arvuna Duhului
în inimile noastre”; și din I Ioan, 2, 20 și 27: “Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți
toate… și ungerea pe care ați luat -o de la El rămâne întru voi și n -aveți trebuință ca să vă
învețe cineva, ci precum ungerea Lui v ă învață despre toate, și adevărat este și nu este
minciună, rămâneți întru El, așa cum v -a învă țat”.93 Aceste locuri scripturistice, deși vorbesc
despre întărirea internă prin Duhul Sfânt, indică și o ungere externă prin care se împărtășește
harul dumneze iesc. Iar apostolii, dacă și -au pus mîinile sau au uns cu untdelemn sfințit pe cei
botezați, au făcut aceasta din porunca și în credințarea lui Hristos, fiindcă numai Dumnezeu
poate lega împărtășirea harului dumnezeiesc nevăzut, de acte sensibile.
Originea dumnezeiască a acestei sfinte Taine o dovedesc numeroa sele mărturii ale
părinților și scriitorilor bisericești, din care dăm câteva. Astfel, Teofil al Antiohiei zice: “Noi
de aceea ne și numim creștini, pentru că am fost unși cu dumnezeiescul Mir”. Tertu lian:
“După ce am ieșit din baia botezului, ne ungem cu ungere sfântă după ritualul vechi, precum
și la preoție se ungeau cu untdelemn din corn. Ungerea ni se face material, dar ea poartă
roade duhovnicești, după cum și la botez cufundarea este un act mate rial, dar roadele sunt

92 Pr. Prof. Dum itru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 521.
93 Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic….., p. 32.

39
duhovnicești, că suntem curățiți de păcate. Apoi vine punerea mâinilor, cu care unindu -se
binecuvântarea, este chemat și Se coboară Sfântul Duh”. Sfântul Ciprian: “Cel botezat trebuie
să fie uns, spre a putea deveni, prin Mir, adică prin un gere, unsul lui Dumnezeu și a dobândi
harul lui Hristos”.94
Semnificația Tainei mirungerii, ca întărire a celui botezat pentru dezvoltarea vieții
celei noi într -o împreună lucrare a lui cu harul Du hului Sfânt, se arată și în faptul că cel
botezat e ste uns cu Sfântul Mir la toate mădularele principale ale trupului, între care se
numără și organele simțurilor. Prin aceste mădulare și organe, omul se află în legă tură cu
lumea și, prin ea, cu Dumnezeu. Prin ele primește cele ale lumii și vede și pe Dum nezeu prin
lume, exercitând asupra lumii lucrarea și influența sa în ascultare de voia lui Dumnezeu.
Sfinții părinți, între care, la loc de frunte, Sfântul Chirii al Ierusalimului, văd lucrarea special ă
a Tainei mirungerii în mulțimea de daruri ale Duhului revărsate acum asupra celui ieșit din
apele botezului. Astfel, vorbind de ungerea cu Sfânt Mir la fruntea celui botezat, el zice: “Mai
întâi ați fost unși pe frunte ca să fiți sloboziți de rușinea pe care primul om călcător de po –
runcă o purta pretutinden i și ca să priviți cu fața descoperită slava Dom nului” (cf. II Cor., 3,
18). Căci Duhul Se imprimă prin aceasta în mintea omului sau îi deschide orizonturile
nelimitate ale luminii și ale binelui, ca acesta să cunoască și să cugete numai cele bune, ca să
lupte împo triva gândurilor rele care îi îngustează vederea și ca să pătrundă cu ușu rință în
tainele nesfârșite ale cunoașterii și iubirii lui Dumnezeu. Părinții leagă de harul Tainei
mirungerii pregătirea și înarmarea creștinului pen tru lupta cu ispitel e de tot felul, biruința
împotriva tuturor acestora, precum și virtuțile cu care creștinul adevărat își împodobește ființa
și viața. “Căci, spune Sfântul Chirii al Ierusalimului, după cum Hristos, după botez și după
coborârea Duhului Sfânt asupra Lui, S -a dus în pustie și S -a luptat cu protivnicul, tot așa și
voi după ce ați fost botezați și ați fost unși cu Sfântul Mir, îmbrăcați cu toate armele Duhului
Sfânt, să stați împotriva puterii celui potrivnic și s -o biruiți zicînd: “Toate le pot în Hristos
care m ă întărește” (Filip., 4, 13). În piept e și puterea, dar și inima cu simțirile ei. Duhul
întipărit în ele le face să fie curate, generoase, sim țitoare, iubitoare de Dumnezeu și de
semeni, pline de bucurie, străine de tristețe, de pizmă, de dușmănie”.95
În semnificația și lucrarea specială a Tainei mirungerii găsim, deci, temeiurile
legăturii strânse a acestei Taine cu botezul, precum și expli cația și obligația administrării
Tainei mirungerii imediat după botez.

94 Arhim. Cleopa Ilie, Despre credința ortodoxă…., p. 105.
95 *** Învățătura creștină ortodoxă…., p. 76.

40

II.4. Sfânta Euharistie

Sfânta Euharistie este Taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împărtășește
credincioșilor însuși Trupul și Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viata de veci,
înfățișându -se real și nesângeros jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, prin prefacerea p âinii și a
vinului în însuși Trupul și Sângele Mîntuitorului, cu puterea Duhului Sfânt invo cată de
episcop sau preot.96
Mărturisirea Ortodoxă învață despre Sfânta Euharistie ca Taină, ca jertfă și prezență
reală a lui Hristos în ea, astfel: “Sfânta Euharis tie este Trupul și Sângele Domnului nostru
Iisus Hristos, sub chipul pâinii și al vinului, în care în adevăr și în realitate Se află Iisus
Hristos. Această Taină covârșește pe toate celelalte și încă mai mult decât ele ajută la
mântuirea noastră. Căci în a ceastă Taină se descoperă și se arată cre dincioșilor tot harul și
bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos… Această Taină se aduce, de asemenea, ca jertfă,
pentru toți credincioșii, pentru cei vii și pentru cei morți în nădejdea învierii și a vieții
veșnice. Jertfă care nu se va sfârși până la judecata cea din urmă… Această Taină milostivește
și îndură pe Dumnezeu pentru păcatele oamenilor, vii și morți”.97
Este cea mai mare și cea mai însemnată Taină a Bisericii. Căci Euharistia covârșește
pe toate cele lalte Taine ale Bisericii prin trei mari însușiri:
a. Mai mult decât toate Tainele, Sfânta Euharistie depășește puterea de înțelegere a
minții omenești. Nici în celelalte Taine mintea noastră nu poate cuprinde misterul, adică nu
poate pricepe în mod natura l cum se unește harul dumnezeiesc cu un element material ca să
ni se împăr tășească, în Euharistie, deși simțurile noastre trupești nu observă nici o schimbare,
pâinea și vinul se prefac în însuși Trupul și Sângele lui Hris tos, cu puterea Duhului Sfânt ca re
Se coboară asupra pâinii și a vinului transformându -le. Despre prefacerea lor în mod real în
însuși Trupul și Sângele Său ne asigură Hristos însuși cînd zice apostolilor la Cina cea de
Taină: “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” și “Beți dintru aces ta toți, că acesta este
sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei, 26,
26-28). “Aceasta s -o faceți spre pomenirea Mea” (Luca, 22, 19). Iată aici și asigurarea că în
Euha ristie este prezent Hristos însuși p rin prefacerea darurilor de pâine și de vin în însuși
Trupul și Sângele Său, precum și porunca dată apostolilor și, prin ei, urmașilor lor, episcopii

96 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 527.
97 Învățătura de credință creștină ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1952, p.
106, 107.

41
și preoții, de a aduce această Jertfă și de a săvârși această Taină. Prin adâncimea sa, misterul
Sfintei E uharistii stă alături de cel al Sfintei Treimi: Dumnezeu unul în ființă și în treit în
persoane și de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan, 1, 14). Dumnezeu fiind, Cuvântul
S-a deșertat pe Sine chip de rob luând făcân -du-Se asemenea oamenilor și la în fățișare
aflându -Se ca un om (Filip., 2, 6 -7); adică rămânând ceea ce era, Dumnezeu, S -a făcut ceea
ce nu era, Dumnezeu -Omul, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor. Sunt cele trei mari și
nepătrunse Taine ale credinței noastre creștine, prima făcând u-se cunoscută lumii la
întruparea Fiului, a doua prin petrecerea cu oamenii pe pământ a lui Hristos, Cuvântul –
întrupat al Tatălui (Ioan, 1, 14; Filip., 2, 7 -8), iar Sfânta Euharistie actualizează până la
sfârșitul veacurilor Jertfa mântuitoare a lui Hrist os, unind tot mai strâns pe oa meni cu Hristos,
Dumnezeu -întrupat, îndumnezeindu -i.98
b. Dacă prin celelalte Taine ni se împărtășește harul dumnezeiesc, în Sfînta
Euharistie ni se dă însuși izvorul harului, adică Hristos însuși, prin Trupul și Sângele Său
pline de Duhul Sfânt.
c. Sfânta Euharistie nu este numai Taină, ci și Jertfa reală, însă nesângeroasă adusă
lui Dumnezeu de același Hristos împreună cu Biserica, Trupul Său Tainic; este Jertfa
Trupului și Sângelui lui Hristos în Biserică, prin mâna și gura episcopului sau a preotului, cu
puterea Duhului Sfânt.
Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii provine de la Hristos însuși, Care nu
numai că a vorbit pe larg despre ea (Ioan, 6, 32 -35; 48 -58), ci a și săvârșit -o primul, în ajunul
patimilor și al mor ții Sale pe cruce, cum ne relatează Sfânta Evanghelie: “Iar pe când mâncau
ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta
este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le -a dat, zicând: Beți dintru ace sta toți, căci
acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”
(Matei, 26, 26 -28; Marcu, 14, 22 -24). Mântuitorul nu numai că a insti tuit-o, ci a și poruncit
apostolilor Săi și, prin ei, urmașilor acestora, perpetuarea acesteia, zicând: “Aceasta s -o faceți
spre pomenirea Mea” (Luca, 22, 19 ; I Cor., 11, 24 și 25). Iar sfântul apostol Pavel arată mai
pe larg motivul săvârșirii acesteia, zicând: “Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți
bea acest pahar , moartea Domnului vestiți, până la venirea Lui” (I Cor., 11, 26). Instituită de

98 Pr. Prof. Dmitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică din punct de vedere ortodox , în
Biserica Ort odoxă Română, XCVIII (1980), nr. 11 -12, p. 639.

42
Mântuitorul pentru totdeauna, Sfânta Euharistie se va săvârși întru pomenirea Domnului și
pentru ier tarea păcatelor până la a doua venire a Lui (Luca, 22, 19; I Cor., 11, 24 -26).99
Euharistia este săvârșită în Biserică (I Cor., 11, 22), de către aposto li (Luca, 22, 19 ;
I Cor., 11, 24 și 25) și, prin ei, de către urmașii lor, episcopii și preoții, investiți spre aceast a
cu puterea Duhului Sfânt de către Hristos însuși în Taina hirotoniei (I Tim., 4, 14 , 5, 22; Tit,
1,5).
Instituirea dumnezeiască de către Hristos însuși a Sfintei Euharistii este atât de clară,
precisă și necontestabilă, încât nimeni n -a pus la în doială întemeierea ei ca Taină de către
Mântuitorul. Protestanții , care vorbesc de fapt numai de două Taine: Botezul și Euharistia, se
deosebesc de ortodocși și de catolici numai prin felul lor diferit de a înțelege pre zența lui
Hristos în Euharistie, cum se va vedea mai departe.100
Prezența reală a lui Hristos în Euharistie este un adevăr confirmat de Sfânta
Scriptură, de Sfânta Tradiție și de practica Bisericii noastre Ortodoxe. Mântuitorul însuși,
promițând oamenilor împărtășirea cu Tru pul și Sângele Său, îi asigură: “Eu sunt pâinea cea
vie care s -a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe
care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu” (Ioan, 6, 51). Împotriva iudeilor care,
scandalizîndu -se auzind aceste cuvinte, zi ceau: “Cum poate Acesta să ne dea Trupul Lui să -1
mâncăm?” (Ioan, 6, 52), Mântuitorul ține să le precizeze: “Adevărat, adevărat vă zic vouă:
dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi.
Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu î l voi învia în ziua
cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce
mănîncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 53 -56).
Cuvintele Mântuitorului nu lasă nici o îndoială că El vorb ește aci despre Trupul și Sângele
Său ca despre o mâncare și o băutură adevărată. Sensul figurat sau simbolic al acestor cuvinte
este exclus cu desăvârșire. În sens direct și propriu, ca fiind vorba despre o mâncare și
băutură adevărată, au înțeles aceste cuvinte nu numai iudeii, ci și apostolii înșiși care,
tulburându -se, au mărturisit: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să -1 asculte?” (Ioan, 6,
60). Și evanghelistul Ioan notează în continuare că mulți L -au și părăsit pe Mântuitorul (Ioan,
6, 66). Iar Mântuitorul, cu toate nedumeririle, tulburarea și întrebările celor din jurul Său,
rămâne la sensul propriu al cuvintelor Sale și în treabă pe cei doisprezece apostoli dacă nu
cumva vor să se ducă și ei, părăsindu -L ca ceilalți ucenici (Ioan, 6, 67), la ca re Petru

99Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni , în Ortodoxia, V (1953), nr. 1,
p. 28.
100 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei , în Ortodoxia, XXI (1969), nr. 3, p . 104.

43
răspunde: “Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice. Și noi am
crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Ce lui viu” (Ioan, 6, 6869).101
Scopul instituirii Sfintei Euharistii ca pecetluire a noii legături di ntre Dumnezeu și
om impune, de asemenea, sensul propriu, literal al cu vintelor Mântuitorului pentru orânduirea
acesteia. Acest lucru îl arată Sf. Ap. Pavel când zice că precum Legământul cel vechi s -a
instituit prin sânge real, de animale, tot așa și Le gământul cel nou s -a așezat prin sânge real;
dar nu de animale, ci prin sângele lui Dumnezeu -Omul, Iisus Hristos (Evr., 9, 1518 și 19 -20).
Sf. Ap. Pavel vorbește apoi în termeni foarte preciși despre prezența reală a lui Hristos cu
Trupul și cu Sângele Său , în Euharistia întemeiată de El și poruncită spre săvârșire apostolilor
Săi, precum și urmașilor acestora: “Paharul binecuvântării pe care -1 binecuvântăm, nu este,
oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăș irea
cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suîntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr -o
pâine” (I Cor., 10, 16 -17). Și ceva mai departe adaugă: “Astfel, oricine va mânca pâinea
aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faț ă de trupul și sângele
Domnu lui. Să se cercereteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din
pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind
trupul Domnului” (I Cor., 11, 27 -29)102.
Cum are loc aceast ă prefacere a pâinii și vinului, fără modificarea formelor lor
exterioare de pâine și de vin, rămâne marea taină a credin ței noastre. Acest lucru îl spune și
Sf. Ioan Damaschin: “înseși pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Dumnezeu. Iar
de întrebi de modul cum se face aceasta, mulțumește -te să auzi că prin Du hul Sfânt, așa
precum tot prin Duhul Sfânt Și -a format Domnul Sieși și în Sine trup din Sfânta Născătoare
de Dumnezeu. Și mai mult nu știm. Știm numai că cuvântul lui Dumnezeu este adev ărat și
lucrător și atotpu ternic, iar cât despre mod, el este de nepătruns”103.
Sfânta Euharistie este cea mai mare Taină a Bisericii, fiindcă nu este numai Taină, ci
și Jertfă sau, mai exact, este Taina și Jertfa, prin excelență, jertfa Trupului și Sângelu i lui
Hristos. Ea constituie Biserica drept Trup al lui Hristos, comunitate deplină a oamenilor cu
Dumnezeu, încorporați deplin în Hristos ca mădulare ale trupului Său, fiecare devenind prin
împărtășire trup al lui Hristos, părtaș al marii comunități bi sericești și gustând încă de acum
bucuria vieții veșnice cu Hristos în împărăția cerurilor.

101 Pr. Prof. Dmitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii……, p. 640.
102 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 524.
103 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatică ….., p. 312.

44

II.5. Sfânta Taină a Sp ovedaniei

Pocăința sau Spovedania este Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele
creștinilor care se căiesc sincer și le mărturise sc îna intea acestuia.
Pocăința ca Taină se deosebește de pocăința ca virtute și stare. Ca virtute o găsim la
toate popoarele și pretutindeni, deoarece omul a avut totdeauna conștiința păcătoșeniei, îndată
după căderea lui în păcat. Adam, după ce păcătuieș te, se căiește și se ascunde de la fața lui
Dum nezeu. De asemenea se căiește și împăratul David după săvârșirea pă catului cu femeia
lui Urie; se căiesc și ninivitenii. Căința s -a manifestat diferit în decursul vremii: prin ruperea
hainelor, prin îmbrăcar ea în sac și punerea de cenușă pe cap, prin post aspru, rugăciune,
plâns, jertfe, mărturisirea publică a păcatelor etc. Prin toate acestea se urmărea mani festarea
umilinței și dorința de a obține iertarea păcatelor săvârșite, pentru a intra în comuniune c u
divinitatea.104
Taina pocăinței sau spovedaniei a iost instituită de Hristos însuși, prin faptul că El
însuși a săvârșit -o acordând cel dinții iertarea păcatelor unor persoane, și prin faptul că a dat
apostolilor și urmașilor lor, episco pii și preoții, puterea de a ierta păcatele oamenilor.105
Hristos însuși a săvârșit această Taină, iertând păcatele celor care, mărturisind
credința în El, cereau ajutorul Lui, și, prin aceasta, măr turiseau implicit păcatele lor,
acceptând îndemnul Lui de a nu mai pă cătui . Adeseori Hristos a împărtășit darul vindecării
odată cu iertarea păcatelor, prin mina Sa (Matei, 20, 34; Marcu, 7, 32 -35; Luca, 5, 13), sau
printr -o materie atinsă de mâna Sa și pusă în contact cu cel bolnav (Marcu, 8, 23 -25; Luca, 8,
44; Ioan, 9, 6 -7), sau printr -o putere ce ira dia din Trupul Lui plin de puterea dumnezeiască
(Luca, 8, 45 -47), deci printr -o relație personală directă cu cel bolnav și păcătos (Matei, 9, 21,
28-29).106
Dar puterea de a ierta păcatele Hristos a promis -o și apoi a dat -o sfințil or Săi
apostoli și urmașilor acestora. Astfel, după ce o promite lui Petru în Cezareea lui Filip (Matei,
16, 19), o promite tuturor apostoli lor: “Adevăr grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ vor
fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Ma tei, 18, 18).
Puterea aceasta de a ierta păcatele le -o dă Hristos apoi în dată după înviere, comunicîndu -le pe
Duhul Său cel Sfânt: «Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și suflând

104 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 547.
105 Ibidem .
106 Ibidem , p. 549.

45
asupra lor le -a zis: Lu ați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți
ține, vor fi ținute» (Ioan, 20, 21 -23). Acesta este momentul și aces tea sunt cuvintele prin care
Hristos a instituit deodată și Taina preoției și Taina spovedaniei, arătând -o pe aceasta din
urmă ca aparținând, privind săvârșirea, celor care au fost investiți cu puterea Duhului Sfânt de
către Hristos însuși. Dar Hristos însuși este Acela care iartă, prin epis cop sau preot, păcatele
celui care vine și se mărturisește la duhovnic, cum înțelegem din cuvintele Sfântului Ioan
Gură de Aur: «Câte le fac preoții jos, le întărește Hristos însuși sus și judecata robilor o
confirmă Stăpânul». Căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur mai departe, “Ei au fost ridicați la
această putere încât s -au mutat mai înainte în cer și au depășit firea omenească și s -au eliberat
de patimile noastre”107.
Puterea specială și permanentă de a ierta păcatele oamenilor a dat -o Hristos
apostolilor Săi și urmașilor acestora, și nu tuturor care au ajuns în legătură cu El ; și a dat -o
prin act verificabil obiectiv, a suflat Duh Sfânt asupra apostolilor (Ioan, 20, 22), ca să se arate
că ei nu se pot face stăpâni, prin voința lor, pe puterea lui Hristos. Hristos este Cel care i -a
ales și le -a dat vrednicia și puterea (Ioan, 1 5, 16; Matei, 10, 1 ș.u.; Luca, 6, 13 ș.u.; 9, 1; 10,
1).
În Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul vestește apropierea îm părăției cerurilor,
îndemnând pe oameni la pocăință, și cere celor care vin la el să se boteze o mărturisire a
păcatelor (Matei, 3, 6; Marcu, 1, 5). Și fiindcă fiecare era botezat în parte, și mărturisirea
păcatelor era individuală.108
Un îndemn la pocăință personală ne dă Mântuitorul însuși în pilda vameșului și
fariseului (Luca, 18, 10 —14), în pilda lui Zaheu -vameșul, care împarte jum ătate din averea sa
săracilor, iar celui pe care 1 -a năpăstuit îi întoarce împătrit (Luca, 19, 8), în pilda fiului
risipitor (Luca, 15, 11 —32).
Primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor (Ioan, 20, 22 -23), sfinții
apostoli înșiși și cei așeza ți de ei, prin punerea mâinilor, adică prin Taina hirotoniei, episcopii
și preoții Bisericii, au săvârșit Taina spovedaniei tuturor celor care veneau la ei pentru
ușurare de păcate și apropierea de Sfânta împărtășanie. Sfântul apostol Pavel acordă iertare în
Efes celor care, rătăcindu -se în credință, și -au mărturisit păcatele săvârșite (Fapte, 19, 18).
Folosind puterea dată lui de Hristos, Sf. Ap. Pavel cere corintenilor să dea afară din Biserică
pe incestuos : “Să dați pe unul ca acesta satanei, spre pieir ea trupului, ca duhul să se

107 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoție , traducere , introducere și
note de Pr. Dumitru Fecioru , Ed. Sofia, București, 2004, p . 88.
108 Pr. Prof. D. Radu, Sfintele Taine…., p. 327.

46
mântuiască în ziua Domnului (I Cor., 5, 5). Aflând apoi că acesta s -a îndreptat, îl iartă și cere
și corintenilor să -1 reprimească întărind în el dragostea (II Cor., 2, 6 —8). Cazul lui Anania și
al Safirei dovedește, prin abate rea acestora, regula mărturisirii păcatelor în fața apostolilor:
«Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Du hului Sfânt și să
ascunzi din prețul țarinei?” (Fapte, 5, 3).109
Necesitatea și practicarea Tainei spovedaniei încă d in timpul sfin ților apostoli se
arată și prin cuvintele sfântului apostol și evanghelist Ioan: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne
amăgim pe noi înșine și ade vărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este
credincios și drept, ca să ne i erte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I
Ioan, 1, 8 -9).
Puterea dată sfinților apostoli și urmașilor lor de a ierta păcatele oamenilor nu este
limitată. Ea se întinde asupra tuturor păcatelor, fără excepție, cum rezultă din înseși cuvintele
Mântuitorului (Matei, 18, 18 și Ioan, 20, 23).
Mântuitorul a dat dovadă că păcatele grele pot fi iertate. El a iertat pe femeia prinsă
în adulter (Ioan, 8, 4 -11), un paralitic (Ioan, 5, 5 -14), un vameș, un tâlhar (Luca, 23, 41 -43).
Fariseii îl ac uzau că “primește ia Sine pe păcătoși și stă cu ei la masă” (Luca, 19, 7; 5, 30).110
În Sfânta Scriptură se vorbește, este adevărat, despre păcate iertabile și păcate
neiertabile, dar deosebirea provine nu din faptul că Bise rica, prin episcopul și preoții e i, ar fi
lipsită de puterea și de dreptul de a ierta toate păcatele, ci din aceea ca cei ce le săvârșesc se
împietresc în răutatea lor și lipsa lor de căință împiedică harul dumnezeiesc să aducă iertarea
păcatelor. Sunt neiertabile păcatele împotriva Duhul ui Sfânt, după cuvântul Mântuitorului,
care zice: «Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se
va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va
zice împotriva Duhului Sfân t nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie»
(Matei, 12, 31 -33; Marcu, 3, 29).111
Într-adevăr, păcatele împotriva Duhului Sfânt (necredința și aposta zia, deznădejdea
și încrederea prea mare în Dumnezeu, ura și fanatis mul) nu se i artă, din cauza celor care le
săvârșesc, căci păcatul împo triva Duhului Sfânt este o răutate deplin conștientă și liberă
contra ade vărului dumnezeiesc; este o împietrire conștientă, liberă și încăpățânată a omului în
rele. Acesta nu se poate mântui sau, mai exact, nu poate fi iertat de păcatele sale, fiindcă nu
vrea el în prealabil. Cu știință și vo ință, cel ce a săvârșit astfel de păcate s -a situat în afara lui

109 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeiasca Euharistie … , p. 48.
110 Ibidem .
111 Pr. Prof. Dmitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii……, p. 652.

47
Dumnezeu și a Bisericii, iar Dumnezeu nu silește pe nimeni să se mântuiască, ci lasă omului
toată libertatea să decidă asupra propriei sale vieți și mântuiri: “Iată am pus înaintea ta: foc și
apă, viața și moartea, alege!” (Deut., 30, 19); “Iată Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva
glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc, 3, 20). Nu
este exclusă însă convertirea unui astfel de păcătos, căci harul lui Dumnezeu nu -1 părăsește
cu totul, ci îi devine exterior sau cu totul ex terior, în ultima clipă a vieții sale s -a pocăit și a
luat iertare tâlharul de pe cruce (Luca, 23, 41 -43).112
Taina spovedaniei este cerută de condiția de creștin a omului, su pus greșelii și
păcatului în această viață (I Ioan, 1, 8 -9), pentru refacerea comuniunii acestuia cu Dumnezeu,
cu Biserica și cu semenii, căci orice păcat înseam nă o îndepărtare de la comuniunea cu
Dumnezeu sau chiar o rupere a acestei comuniuni. Dacă comuniunea cu Dumnezeu este con –
diția primordială a mântuirii omului în Biserică, Taina spovedaniei este Taina vindecării de
păcate și a înnoirii sufletești a crești nului care se apropie de Sfânta împărtășanie pentru a
reaprinde, împrospăta și spori comuniunea lui cu Hristos, ca mădular al Bisericii Sale.

II.6. Sfânta Taină a Preoției

Taina preoției se mai numește Sfânta Taină a Hirotoniei. În fiecare Taină,
Mântuit orul Hristos Se dăruiește celor ce s -au încorporat în Sine ca mădulare ale Trupului
Său tainic, Biserica, și, după aceea, celor ce cred în El și aleargă la ajutorul Său dumnezeiesc,
printr -o lucrare a Sa, iar în Sfânta Euharistie Se dăruiește cu însuși Tru pul și Sângele Său.
Dar fiind nevăzut și voind să dăruiască Bisericii și membrilor ei Trupul și Sângele Său,
precum și harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să Se dăruiască oamenilor prin
persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul însuși le alege și le sfințește prin Taina
hirotoniei, dându -le Bisericii așa precum Tatăl L -a dat pe El lumii: “Precum M -a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi… Luați Duh Sfânt” (Ioan, 20, 21 -22).113
Dacă în celelalte Taine, Hristos este primit ca Cel ce Se dăruiește prin episcop sau
preot, în Taina hirotoniei El Se leagă, ca subiect ce ni Se dăruiește în chip nevăzut, de o
persoană umană, pe care sfințind -o ca preot sau episcop, asigură dăruirea Sa către noi prin
celelalte Taine ale Bisericii.
Deci, Taina preoției califică însăși persoana văzută care săvârșește Tainele, prin care
Hristos ne împărtășește Duhul Sfânt, harul Său mântuitor, precum și Trupul și Sângele Său.

112 Pr. Prof. D. Radu, Sfintele Taine…., p. 332.
113 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 565.

48
Fără un subiect uman care să -L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut,
Hristos nu ne -ar putea împărtăși ca persoană darurile Sale, sau nu S -ar putea dărui pe Sine
însuși în celelalte Taine ca mijloace vă zute. Dăruirea Sa nu s -ar putea face decât în mod
nevăzut.
Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale Preotului și Arhie reului nevăzut,
Hristos, în Biserică. Prin episcop și preot slnt primite celelalte Taine de către credincioșii
Bisericii sau ei se alipesc Bisericii prin Tainele săvârșite de ei. Hirotonia face pe cel ce o
primește iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Cor., 4, 1) prin care Biserica se realizează și se
prelungește în umanitate. Hirotonia este prin excelență Taina Bise ricii, pe lingă faptul că este
Taina care -L face pe Hristos trăit prin preoți ca subiect deosebit de credincioși.114
Hirotonia este condiția și mijl ocul de săvârșire a tuturor celorlalte Taine, deși ea este
și următoare celorlalte Taine, adică inițierii și spove daniei. La început a fost Hristos trimis ca
Arhiereu care, devenind nevă zut prin înălțarea Sa la ceruri întru slavă de -a dreapta Tatălui, a
lăsat pe apostoli și pe urmașii lor ca arhierei văzuți, organe ale Lui, întăriți de El cu puterea
Duhului Sfânt (Ioan, 20, 21 —23).
Dar dacă preotul și episcopul sunt organe văzute prin care Hristos însuși
împărtășește harul și darurile Sale celor ce cred î n El, și pe Sine însuși, înseamnă că ei nu -și
pot lua de la ei înșiși această calitate, de organe ale lui Hristos, Care e dăruitorul puterilor și
harurilor. Însă nici comunitatea bisericească nu poate impune lui Hristos aceste organe prin
care El să Se dăr uiască și să -Și împărtășească darurile și tot harul Său. În hirotonie,
Mântuitorul însuși își alege organele Sale și le investește de sus cu puterea Duhului Sfânt în
Biserică și pentru Biserică. De aceea Și Taina hirotoniei nu se săvârșește în afara Biseri cii, ci
în sânul ei, și mai exact în Sfântul Altar, de către purtătorii autorizați ai ei, adică de către
episcopii existenți, și unora dintre membrii ei. Și Biserica dă ga ranție că aceștia îi sunt dați ei
prin aceia (adică prin episcopii hirotonisitori) ș i de către Hristos. Acest lucru se arată concret
prin acel “vrednic este” cu care Biserica întreagă răspunde ori de câte ori are loc o hiro tonie
de diacon, preot sau episcop.115
Taina hirotoniei sau a preoției este Taina în care, prin punerea mâinilor arhie reului
Bisericii și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite, în Biserică și pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într una dintre treptele preoției, dându -i-se puterea de a învăța
cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine și a conduce pe credincioși spre mântuire.

114 Pr. Ioan Mircea, Biserica și lucrarea ei după Noul Testament. Har și harisme -iconomi ai Tainelor și
harismatici , în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 32, p. 115.
115 Ibidem , p. 116.

49
Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât și primirea harului preoției într -una dintre cele
trei trepte: diacon, preot și arhiereu. De aceea ea se mai numește și Taina preoției
sacramentale sau harice în Biserică.116
Institu irea dumnezeiască a Tainei și Ierarhia bisericească sacramentală în Noul
Testament.
a) Biserica, în calitatea ei de comuniune și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu
prin Hristos în Duhul Sfânt, este o comunitate soborni cească sacramentală cu iconomi ai
Tainelor lui Dumnezeu (I Cor., 4, 1) așezați de Hristos însuși prin Duhul Sfânt, încă înainte
de înălțarea Sa la ceruri (Ioan, 20, 22 -23; 15, 16; Evr., 5, 4), în ea și pentru ea (Fapte, 20, 28).
Întemeiată de Hristos pe Cruce și prin învierea Sa din morți, ea intră practic în istorie la
Cincizecime, odată cu pogorârea Duhului Sfânt în chip distinct peste apostoli; în această
comunitate sacramentală concretă, vizibilă, se află comunitatea de credincioși și iconomii
Tainelor lui Dumnezeu, apostolii. În acea zi, propovăduind apostolii (Fapte, 2, 6 -37), s -au
adăugat lor, convertindu -se, botezându -se și primind harul Duhului Sfânt (Fapte, 2, 38) “ca la
trei mii de suflete” (Fapte, 2, 41). Și aceștia toți stăruiau în învățătura apostolilor și în
împărtășire, în frâng erea pâinii și în rugăciuni (Fapte, 2, 42).117
Sfînta Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire
adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri și roadele ei să fie însușite de
fiecare dintre noi, Și -a ales doi sprezece apostoli, pe care i -a luat din mulțimea celor care -L
urmaseră (Matei, 4, 18 -22 și 10, 1 -4 ș.u., Marcu, 3, 7, 9, 14, 16 -19; Luca, 6, 13 -16; 9, 1 -2
ș.u.), și mai apoi Domnul a mai ales șaptezeci (și doi) pe care i -a trimis în cetățile și locurile
pe unde avea să vină El (Luca, 10, 1). Pe cei doisprezece apostoli Mântuitorul i -a ținut în
jurul Său și, timp de trei ani, i -a învățat tainele împărăției cerurilor (Matei, 13, 11; Ioan, 15,
15). Acestora le -a arătat că El însuși i -a ales și chemat ca să -i rânduiască și roadă să aducă, iar
roadă adusă să rămână, asigurîndu -i că Tatăl le va da lor orice vor cere în numele Său (Ioan,
15, 16).
Celor doisprezece apostoli Mântuitorul, după ce promisese mai întâi lui Petru în
Cezareea lui Filip, le promite că le va d a lor puterea cheilor împărăției cerurilor: “Și oricâte
veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și
în cer” (Matei, 16, 19; 18, 18).118

116 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 567.
117 Prof. Iustin Moisese u, Ierarhia bisericească în epoca apostolică , Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei,
Craiova. 1955, p. 24.
118 Ibidem , p. 25.

50
Cu aceștia apoi Mântuitorul Hristos ține să mănânce Pastile cel Nou (Matei, 26, 18),
înainte de moartea Sa pe cruce, instituind, la Cina cea de Taină, Sfânta Taină a Euharistiei
(Matei, 26, 26 -28; Marcu, 14, 22 – 24), pe care a arătat -o ca ținând de misiunea lor, pentru
care le dă și poruncă expresă: “Aceasta să o faceți sp re pomenirea Mea” (Luca, 22,. 19; I
Cor., 11, 24 și 25).
Pe acești apostoli, Mântuitorul Hristos îi investește apoi cu putere de sus, adică cu
puterea Duhului Sfâînt, chiar în prima zi a învierii Sale din morți, seara când, stând în
mijlocul lor, le -a zis: “Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi… Și suflînd
asupra lor a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți
ține, vor fi ținute” (Ioan, 20, 21 -23). Mântuitorul le dă putere și îi tri mite în lu me, precum și
El a fost trimis în lume de Tatăl. Este momentul culminant al îmbrăcării apostolilor de către
Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei pentru care îi chemase.119 Acum,
dându -le lor pe Duhul Sfânt și printr -un act vizibil, prin su flare (Ioan, 20, 22), îi instituie în
serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni (Ioan, 20, 23) și, prin aceasta, instituie
Taina hirotoniei. Iar conținutul acestei pu teri dumnezeiești date lor îndată după înviere, nu
numai cu cuvântul, ci și pr in suflare, adică printr -un semn sensibil: “a suflat asupra lor și le -a
zis: Luați Duh Sfânt” (Ioan, 20, 22), le -a fost arătat tot de El, în mesajul dat înainte de a Se
despărți de ei, înălțându -Se la cer: “Datu -Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. D rept
aceea, mergând, învățați toate neamu rile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, învățându -le să păzească toate câte Eu v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei, 28, 18 -20) și “Mer geți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel
ce nu va crede se va osândi” (Marcu, 16, 15 -16). Și Evanghelia după Marcu spune mai de –
parte: “Deci Domnul Iisus după ce a vor bit cu ei S -a înălțat la cer și a șezut de -a dreapta lui
Dumnezeu, iar ei (apostolii), plecând, au propo văduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și
întărea cuvântul, prin semnele care urmau” (Marcu, 16, 19 -20).120
Hirotonia se face în Biserică și are în ve dere Biserica, în sensul că episcopul, preotul
și diaconul își desfășoară activitatea în Biserică și în slujba Bisericii, fiecare potrivit treptei
sale harice: “…luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v -a pus pe
voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat -o cu în suși sângele Său”
(Fapte, 20, 28) și: “Pe preoții cei dintre voi îi rog… păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza
voastră, cercetându -o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câștig urât, ci

119 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăni1oae, Iisus Hristos, Arhiereu în veac , în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 2, p. 173.
120 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 569.

51
din dragoste; nu ca și cum ați fi stăpîni peste Biserici, ci pildă făcându -vă turmei” (I Petru, 5,
1-3).
Episcopul și preotul Bisericii să fie buni chivernisitori ai Bisericii lui Hristos (I Tim.,
3, 5), să păzească bine comoara ce li s-a încredințat, adică întreaga învățătură și Tainele (I
Tim., 6, 14, 20; II Tim., 1, 13 -14 ; 2, 15 și 3, 14 -17; Tit, 1, 9), având să dea seamă pentru
aceasta.
Episcopul este cea mai înaltă treaptă a preoției, ca unul ce are de la apostoli, prin
succesiune neântreruptă de la episcopii hirotoniți de ei pînă la ultimul episcop de astăzi,
plenitudinea harului preoției. Treapta episcopatului este amintită în mod clar în Noul
Testament, așa cum am văzut mai sus (Fapte, 20, 28; Filip., 1, 1; I Tim., 3, 2, 6; II T im., 1, 6
și Tit, 1, 7 -9). Tot clar sunt amintite, de asemenea, atribuțiile ce revin episcopului.
Plenitudinea harului preoției se arata prin aceea că Taina hirotoniei este rezervată spre
săvârșire numai episcopului care, după exemplul Apostolului, hiroton ește pe diacon, pe preot,
dar și pe episcop împreună cu alți doi sau cu cel puțin un alt episcop (I Tim., 4, 14; II Tim., 1,
6; I Tim., 5, 22; Tit, 1,5 -7).
Întrucât în cărțile Noului Testament se vorbește că sfinții apostoli au împărtășit harul
hirotoniei numai episcopului, presbiterului sau preo tului și diaconului, urmează că numai
episcopul, preotul și diaconul sunt trepte ierarhice de drept divin, avându -și baza în însăși
voința Mântuitorului Hristos. Celelalte trepte care existau sau există în Biserică (citeții,
ipodiaconii etc.) nu au un caracter haric. Ele sunt simple funcțiuni sau slujiri fără caracter
haric, fără darul preoției. Nimeni în afară de episcop, preot și diacon nu are harul preoției în
Biserică.
Taina hirotoniei are toate elementele care intră în definiția unei Taine, adică:
așezarea sau instituirea ei dum nezeiască de la Hristos; partea văzută sau sensibilă și partea
nevăzută sau împărtășirea harului dumnezeiesc cu efectele ei în ființa pri mitorului.121
a) Partea văzută a hirotoniei constă în punerea mâinilor arhiereului pe capul celui ce
se hirotonește. Sf. Ap. Pavel ne -a arătat că de această punere a mâinilor depinde harul preoției
(II Tim., 1, 6). Fără ea nu este preoție. Acest ritual sau act vizibil a fost practicat de sfinții
apostoli p entru toate treptele ierarhiei bisericești și au prescris ca și ur mașii lor să facă la fel
(I Tim., 5, 22), ceea ce s -a și observat până astăzi.
b) Partea nevăzută a Tainei hirotoniei o constituie însăși împărtă șirea harului preoției
în respectiva treaptă, cu efectele ei. Astfel prin hirotonie se împărtășește primitorului harul

121 Pr.Prof. Dumitru Radu, Taina Preoției , în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3 -4, p. 214..

52
care ajută și îndreptățește la împlinirea atribuțiilor ce revin respectivei trepte ierarhice pentru
care s -a hirotonit.122 Că împărtășirea harului preoției are efecte, ne -o arată Sf. Ap . Pavel când
zice: «Din această pricină îți amintesc să aprinzi din nou și mai mult harul lui Dumnezeu,
care este întru tine prin punerea mâinilor mele» (II Tim., 1, 6).
c) Precum hirotonia este una, tot așa și harul preoției este unul, dar el se împarte în
mod gradat celor trei trepte ierarhice harice. Diaconul îl primește într -o măsură mai mică,
pentru care el rămâne să ajute pe episcop și pe preot în lucrarea lor. Preotul îl primește într -o
măsură mai mare, dându -i puterea să săvârșească toate Tainele, afar ă de Taina hiro toniei și de
Sfințirea Mirului, care este totuși o ierurgie, dar rezervată numai episcopilor, mai exact
sinodului episcopilor respectivei Biserici Ortodoxe Autocefale în frunte cu întâistătătorul ei.
Episcopul primește plenitudinea harului preoției, care este însoțită de responsabilitatea ce -i
revine treptei. Caracterul unitar al hirotoniei nu este desființat de exi stența celor trei trepte
ierarhice. Treptele harice ale ierarhiei bisericești își au temeiul în înseși treptele ierarhiei
cereș ti a îngerilor. Hirotonia nu se repetă. Harul acestei Taine se împărtășește unei per soane
pentru aceeași treaptă o singură dată, și el rămâne în ea pentru totdeauna dacă nu cere
împărtășirea harului preoției pentru o treaptă imediat superioară (diaconul ș i preotul).
Canoanele pedepsesc cu depunerea atât pe cel ce primește hirotonia a doua oară, cât și pe cel
care hi rotonește o persoană care a mai fost hirotonită o dată valid (can. 68 ap.).123
d) Harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna în cel hirotonit (I Tim. , 4, 14); unul ca
acesta nu mai poate deveni mirean. El rămîne în starea de cleric toată viața. Pentru abateri de
la îndatoririle preoțești, diaconul și preotul pot fi opriți de la exercitarea funcțiunilor preoțeșt i,
dar harul hirotoniei nu poate fi luat. Prin depunere din treaptă, pentru abateri mo rale, sau prin
caterisire, pentru grave abateri morale și de credință, sau pentru schismă și erezie, harul
preoției în respectivii este nelucrător. Prin caterisire, respectivul este adus în treapta de
mirean sim plu, sau monah simplu, sau pur și simplu îndepărtat total din Biserică pentru
motive de erezie, prin anatemă și excomunicare. Principiul nerepetării hirotoniei a fost
respectat de Biserica Orto doxă chiar și când a fost vorba de hirotoniile săvârșite de
schismatici și de anumiți eretici (nu de toți), primite prin iconomie.124
e) Săvârșitorul Tainei hirotoniei este numai episcopul. Hirotonia este, dealtfel,
singura Taină pe care este îndreptățit să o săvârșească numai episcopul. Dar pentru hirotonia
unui episcop , foarte curând după timpul sfinților apostoli s -a stabilit ca aceasta să fie făcută

122 Pr.Prof. Dumitru Radu, Ce este Biserica după învățătura ortodoxă , în Îndrumătorul pastoral al
Arhiepiscopiei Bu cureștilor, 1981, p. 45.
123 Ibidem , p. 46.
124 Arhim. Cleopa Ilie, Despre credința ortodoxă ….., p. 113.

53
de trei episcopi, sau de cel puțin doi episcopi, arătându -se prin aceasta comuniunea
episcopului nou -hirotonit cu episcopatul întregii Biserici; iar hirotonia în diacon și preot, de
un singur episcop. La catolici, hirotonia întru epis cop, în împrejurări excepționale, poate fi
făcută valid și de către un singur episcop.125
f) Primitorul hirotoniei este creștinul ortodox liber, major, de sex masculin, sănătos
trupește și sufleteș te și pregătit pentru lucrarea preo țească, intelectual, teologic și moral.
Diaconii și preoții pot fi căsătoriți, dar numai înainte de hirotonie. Prin Sinodul Trulan s -a
stabilit, pentru întreaga Biserică, ca episcopii să fie necăsătoriți, recrutați dintr e monahi sau
preoți văduvi prin deces, sau dintre mirenii teologi necăsătoriți cu vocație pentru episcopat.
Între masa credincioșilor și preoția sacramentală sau ierarhia bise ricească
sacramentală (episcop, preot și diacon) există o intercondiționare sau, mai exact, o împreună –
lucrare și rugăciune, însă trebuie păs trate proporțiile. Laicii nu au acces la săvârșirea
Tainelor, însă sfera vieții lor este viața harului, penetrarea lor și a lumii de lucrarea harului
dumnezeiesc, care este în Biserică și de car e se împărtășesc prin sfintele Taine.126 Preoții sunt
datori obștei credincioșilor cu propovăduirea Evan gheliei și slujirea spre mântuire, iar
credincioșii, cu respectul cuvenit, cu ascultarea, cu rugăciunea și cu dăruirea lor lui
Dumnezeu și Bisericii: “To t așa și voi, fiilor duhovnicești, supuneți -vă preoților; și toți, unii
față de alții, îmbrăcați -vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriți le dă har. Deci smeriți -vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca El să vă îna lțe la
timpul cuvenit” (I Pe tru, 5, 5 —6).127

II.7. Sfânta Taină a Cununiei

Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a
luat ființă, așa cum se referă în Sfânta Scriptură, odată cu crearea primilor oameni, Adam și
Eva. În capitolele I și II de la Facere se spune că după ce Dum nezeu a făcut pe om, a văzut că
“nu este bine să fie omul singur” și de aceea i -a făcut ajutor potrivit pentru el, “făcând în
acest scop pe femeie, os din oasele lui Adam și carne din carnea lui” (Fac, 2, 23). Apoi,
binecuvântându -i, le-a spus: “Creșteți și vă înmulțiți și um pleți pământul si -1 stăpâniți” (Fac,
1, 28). Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulțirea oamenilor să aibă loc prin iubire, prin

125 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 572.
126 Ibidem , p. 573.
127 Pr.Prof. Dumitru Radu, Taina Preoției…., p. 217.

54
crearea de noi familii: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu
femeia sa și vor fi amândoi un trup” (F ac, 2, 24).
Din cuprinsul textelor biblice menționate se desprind și caracterele pe care
Dumnezeu le -a stabilit căsătoriei pe care a instituit -o. Dumne zeu a vrut ca această unire să fie
și să rămână monogamă. În același timp, unirea fiind atât de strânsă încât ambii soți formează
un trup, căsătoria are și caracterul indisolubilității, adică este socotită ca încheiată pentru
toată viața. De asemenea, unitatea trupului care se realizează în tre cei doi soți prin căsătorie
presupune egalitatea lor și deci împ ărtășirea lor de aceleași drepturi și datorii, prevăzute atât
de legile divine, cât și de legile civile; între aceste îndatoriri este menționată, ca deosebit de
importantă, fidelitatea reciprocă.128
Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapt a de Taină este participarea
Sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu ucenicii Săi, când a săvîrșit și prima Sa minune
(Ioan, 2, 1 -11). În această participare, sfinții părinți au văzut intenția Mântuitorului de a arăta
nu numai soților acelei nunți, ci s oților din toate veacurile, de câtă cinste se bucură că sătoria
în fața Sa și cu câtă înălțare sufletească se cuvine ca ei s -o încheie. De aceea, cu toate că
Mântuitorul a vorbit de mai multe ori cu iudeii despre căsătorie, despre însemnătatea și
indisolu bilitatea acesteia (Luca, 16, 18; Marcu, 10, 2 -12; Matei, 5, 31 -32; 19, 3 -10), arătându –
le că decăderea în care ajunsese această instituție nu mai cores punde formei superioare în
care a fost instituită de Dumnezeu, prezența Sa la nunta din Cana Galileii e ste socotită ca
moment în care Mân tuitorul a acordat căsătoriei caracterul de Taină. Iar că Biserica a cinstit
de la începutul activității ei căsătoria ca Taină sfântă rezultă limpede din Tradiția Bisericii,
adică din practica neântreruptă a Bisericii.129
Această practică își găsește temei în Sfânta Scriptură, și explicare și confirmare, în
învățătura sfinților apostoli. Astfel, Sf. Ap. Pavel, în Epistola sa către Efeseni, după ce
sfătuiește pe femei să se su pună bărbaților ca Domnului, iar pe bărbați să -și iubească femeile
precum Hristos a iubit Biserica, și după ce repetă cuvintele Mântuitorului (Matei, 19, 5) și
cele din Cartea Facerii (2, 24): “Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va
lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup”, a daugă: “Taina aceasta este mare, iar eu zic în
Hristos și în Biserică» (Efes., 5, 32). Sf. Ap. Pavel numește, așadar, căsă toria nu numai Taină,
ci “Taină mare”; iar în Epistola I către Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a
se căsători d upă ce îi va muri bărbatul, el condiționează această îngăduință de îndatorirea ei
ca noua căsătorie pe care o va încheia să fie “numai întru Domnul”, adică numai cu

128 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 586.
129 Alexiu Comoroșan, Dogmatica Ortodoxă. Partea generală . Cernăuți, 1887, p. 664.

55
binecuvântarea Bisericii, căci numai dacă este încheiată “întru Domnul”, căsătoria este
“Taină mare”.130 Ridicarea căsătoriei la rangul de Taină a fost mărturisită de către Biserică
prin stăruința cu care ea a săvârșit permanent această sfântă Taină celor care s -au unit prin
căsătorie. În acest sens, se amintește Epistola sfântului Ignatie către P olicarp, în care își
exprimă dorința ca toți cei care se căsătoresc să facă aceasta cu învoirea episcopului, pentru
ca astfel căsătoria lor să fie după Domnul, iar nu după poftă; pe femei le îndeamnă să -L
iubească pe Domnul și să se mulțumească trupește și duhovnicește cu soții lor, iar pe bărbați
îi îndeamnă să -și iubească soțiile “cum iubește Domnul Biserica”I (cap. 5).131
Ca și ce lelalte sfinte Taine, și la săvârșirea Tainei cununiei trebuie respectate, cu
strictețe, rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu privire la: săvârșitor, primitor,
materie și formă.
Primitorii sunt cei care se căsătoresc, un bărbat și o femeie, do vedind înaintea
preotului săvârșitor al Tainei cununiei că au botez valid și îndeplinesc, pe lângă condițiile pe
care le prevăd legile statului pen tru încheierea căsătoriei civile, și poruncile stabilite de
Biserică.132
La baza consimțămîntului soților de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă nici o
condiție care ar contraveni legilor bisericești și legilor civile, m oralei creștine și bunelor
moravuri.
Taina cununiei conține în cultul ei invocarea Sfântului Duh prin ru găciuni și prin
formula: “se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui
și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”. Aceast ă formulă este socotită forma Tainei cununiei.
În cazul în care numele dat la botez ar fi altul decât cel din certificatul de naștere de la Oficiul
de stare civilă, în formulă se va pronunța numele dat la botez.133
Biserica creștină a folosit de la început l ogodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă
era practicată, fiind chiar legiferată atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman.
Definiția logodnei sponsalia, a adoptat -o Biserica din dreptul roman (Dig., XXIII, 1,1) ca
“promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei că se vor căsă tori în viitor”.
Biserica nu a ignorat această practică, dar azi ea nu mai formează o ceremonie
aparte. În Biserica noastră, se săvîrșește logodna religioasă odată cu Taina cununiei.

130 Iorgu D. Ivan, Întărirea farniliei, datorie patriotică și poruncă divină , în Mitropolia Ardealului, nr. 6 -7,
1967, p. 517.
131 Ibidem , p. 518.
132 Iorgu D. Ivan, Codul Familiei , în „BOR”, nr. 4, 1954, p. 471.
133 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 588.

56
Căsătoria ca act civil este reglem entată de către stat, iar ca act re ligios, de către
Biserică. Atât statul cât și Biserica, înainte de a aproba încheierea unei căsătorii se
documentează cu privire la raporturile din tre soți, pentru ca nu cumva între ei să existe piedici
legale sau relig ioase, care s -ar opune la încheierea căsătoriei lor, dar pe care ei ori nu le
cunosc, ori ar fi ispitiți să le treacă sub tăcere. O largă informare asupra raporturilor dintre
viitorii soți asigură Codul Familiei, precizând întâi (în art. 13) datoria viitor ilor soți de a arăta
în declarația de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie; și apoi (în art. 14), că
“orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă exista o piedică legală, ori dacă alte
cerințe ale legii nu sunt îndeplinite”, t rebuind să arate însă în scris dovezile pe care își
întemeiază opunerea.134
Biserica respectă toate dispozițiile prin care statul reglementează căsătoria, nu numai
pentru buna colaborare între puterea civilă și cea bisericească, dar marea majoritate a
impedi mentelor la căsătorie au fost întâi de ordin bisericesc și apoi s -au introdus în legislația
civilă.
La săvârșirea cununiei religioase se trece, deci, numai dacă nu există impedimente.
Dar pentru săvârșirea validă a cunu niei trebuie respectate toate rândui elile pe care Biserica le –
a stabilit cu privire la: savârșitor, primitor, materie și formă. Savârșitor este preotul competent
prin domiciliul mirilor. În cazul când aceștia ar dori să li se săvârșească cununia la altă
parohie, ei trebuie să prezinte dovadă din partea parohului propriu că nu au impedimente
prevăzute de Biserică. Punctul important al ceremoniei constă în invocarea Duhului Sfânt
prin formula: “Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfîn tului Duh. Amin”.135
Preotul savârșitor este dator ca înainte de a începe săvârșirea cunu niei să se
încredințeze dacă mirii sunt la prima sau la a doua căsătorie, în cazul când unul dintre soți ar
fi la prima căsătorie, iar celălalt la a doua sau a treia că sătorie, preotul va urma rânduiala
prevăzută pentru a doua și a treia căsătorie, preotul va trebui să se convingă că soțul care a
mai fost căsătorit a obținut și desfacerea căsătoriei religioase, nu nu mai a celei civile. Altfel,
el va fi sancționat potriv it dispozițiilor Regu lamentului de procedură, iar din punct de vedere
bisericesc căsătoria va fi socotită nulă. Cununia se săvârșește public, neângăduindu -se
cununii secrete. Nașii, care trebuie să fie ortodocși și cununați, sunt martori, pre zența lor
asigurând și condiția publicității căsătoriei.136 În afară de biserică, în locuința mirilor, cununia

134 Iorgu D. Ivan, Codul Familiei….. , p. 473.
135 Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări misionare ….., p. 589.
136 Iorgu D. Ivan, Recăsătorirea s oților despărțiți , București, 1937, p. 72.

57
se săvârșește numai în mod excepțional, în deosebi pentru căsătoria a doua și a treia. Ca timp
al săvârșirii Tainei cununiei sunt socotite potrivite Duminica s au zilele care nu sunt prevă zute
ca zile de post și cele care nu cad în praznice mari ale Bisericii. În nici un caz nu se săvârșesc
cununii în zilele de miercuri și vineri, la 29 august și 14 septembrie. Cu aprobarea
Episcopului, pentru cazuri spe ciale, pot fi săvârșite cununii după prima și înainte de ultima
săptămână a posturilor mai mari de peste an.137
Rostirea corectă a formulei cununiei este momentul în care căsătoria se socotește
definitiv încheiată. Din acest moment, soții sunt uniți pentru toată vi ața, datorându -și unul
altuia fi delitate deplină și întrajutorare reciprocă cu tot devotamentul. Definiția căsătoriei pe
care Biserica și -a însușit -o după jurisconsultul Modestin (Dig. I, 1, 23, 2) cuprinde aceste
efecte. După scopul pentru care a fost in stituită căsătoria de către Dumnezeu, soții, unindu -se,
dobândesc anu mite drepturi și își asumă anumite obligații atât unul față de celălalt, cât și
amândoi împreună față de copiii lor. E bine ca soții să cunoască, îna inte de a se căsători, atât
drepturi le pe care le vor putea pretinde unul de la celălalt, cât și obligațiile de la care nu se
pot sustrage, fără motiv bine întemeiat.
Împreună, și fiecare în parte, după puterile lui, soții datorează grijă față de copii, care
sunt sânge din sângele lor. La cr eșterea fizică a copiilor, la pregătirea lor intelectuală și la
educarea lor spirituală și mo rală, pe părinți îi obligă atât dreptul divin și bisericesc, cât și
dreptul uman. Urmând, în această privință, poruncile din Sfânta Scriptură a Ve chiului și
Noul ui Testament (Fac, 18, 10; Deut., 4, 10; 6, 7; Efes., 6, 4; I Tim., 5, 4, 8, 10), părinții
sinodului local din Gangra, în canonul 15, au hotărât: “Dacă cineva și -ar părăsi pe copiii săi,
și nu i -ar crește, și nu i -ar îndrepta, cât atârnă de el, spre cuveni ta cinstire de Dumnezeu, ori
sub pretextul ascezei i -ar neglija, să fie anathema”. Aceeași sancțiune a fost prevăzută însă, în
canonul 16, și pentru copiii care nu ar da cinstea cuvenită părinților.

II.8. Taina Sfântului Maslu

Prin Tainele sale, Biserica oferă harul cel dumnezeiesc celor ce cu credință curată
doresc mîntuirea și cu atît mai mult, celor ce au căzut în suferință din cauza păcatelor știute și
neștiute, care au rănit sufletul și se manifestă prin boli asupra trupului. Căci suferința
trupească este și rezultatul nemijlocit al multor și grele păcate. Și dacă un mădular este
bolnav, toate mădularele sînt în sufe rință (Matei 6, 22 —23 ; I Cor., 12, 26).

137 Ibidem .

58
Omul cuprins de suferința bolii nu mai poate participa la bucuria vieții sale și nici să
mai p articipe la viața semenilor săi. Aflat în suferință, bolnavul nu mai poate munci și astfel,
devine dependent de cei din jurul său. “Dacă atâta vreme cât suntem sănătoși, toate ne par
plăcute, în timpul bolii experiem durerea și suferința, înțelegând cât de fragilă este viața și cât
de puțin se găsește ea în mâinile noastre (dacă putem spune că se găsește în mâinile noastre)
și cât suntem lipsiți de putere”.138
Omul, creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa (Facere 1, 26 -27), a căzut
din starea de desăvârșire originară prin păcat, ajungând sub robia morții. “Esența căderii în
păcat este întotdeauna aceeași: cineva vrea să devină bun prin el însuși; cineva vrea să devină
desăvârșit prin el însuși; cineva vrea să devină Dumnezeu prin el însuși… Esența păcatului
așadar, păcatul total, constă în această iluzie de înfumurare”.139
Altfel spus, păcatul neascultării l -a dus pe om la pierderea perfecțiunii de la în ceput.
Și atunci Dumnezeu, “pentru a distruge păcatul și a -l readuce pe om la starea originară,
folosește mai întâi diferite mijloace prin care să -l întoarcă pe om de la păcat: Lege, profeți și
diferite pedepse. Dar, devenind din ce în ce mai acută, în spe cial ca urmare a idolatriei, boala
cerea un medicament și mai puternic. De aceea a venit în lume Însuși Logosul lui
Dumnezeu”.140
Mijloacele de împărtășire a harului pentru mântuire sunt Cuvântul lui Dumnezeu și
Sfintele Taine. Alături de celelalte Sfinte Ta ine, Sfântul Maslu, ce urmează Pocăinței, este
necesar pentru renașterea spirituală a omului și pentru refacerea legăturii harice a omului cu
Dumnezeu, legătură ruptă prin căderile de după Botez. Sfântul apostol Pavel le spune
limpede evreilor că păcatul c omis după primirea Tainei Botezului este cu mult mai grav decât
de dinainte de Botez: “Căci este cu neputință pentru cei ce s -au luminat odată și au gustat
darul cel ceresc și părtași s -au făcut Duhului Sfânt, și au gustat cuvântul cel bun al lui
Dumnezeu și puterile veacului viitor, cu neputință este pentru ei, dacă au căzut, să se
înnoiască iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc loruși, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu
și-L fac de batjocură”. (Evrei 6, 4 -6). Să mai amintim că Botezul șterge doar păc atul originar
nu și urmările acestuia. Îndreptarea omului nu se poate realiza fără ajutorul harului divin, dar
este necesară și voința personală a omului. Să nu uităm că răul vine din voința proprie a
omului. Căci răul nu este după natură, ci este o greșea lă care este contrară naturii. În Sfintele

138 Prof. Nicolae Grosu, Taina Sfântului Maslu , în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3 -4, 553.
139 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul -Om, Ed.. Deisis, Sibiu, 1997, p. 162.
140 Pr.Dr.Lec. Iosif -Aurel Ferenț, Învățătura despre Sfântul har privită interconfesional. Implicațiile doctrinare
și spirituale ale acesteia , Ed. Buna Vestire, Beiuș, 2001, p. 112.

59
Taine se cere o conlucrare din partea primitorului cu lucrarea harului și cu cea a
săvârșitorului tainei, preotul.
Nicolae Cabasila spunea că Tainele sunt de fapt o ușă lăsată deschisă, prin care omul
poate urca c ătre Dumnezeu și tot prin aceasta, Dumnezeu coboară la oameni: “Tainele: iată
calea pe care ne -a hotărât -o Domnul, ușa pe care a deschis -o… revenind din nou pe această
cale și prin această ușă, El vine la oameni”.141
Taina maslului este lucrarea sfântă săv ârșită în numele Sfintei Treimi, de către
preoții Bisericii, prin care se împărtășește credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii
sau ușurării suferințelor trupești, întărirea su fletească, recâștigarea nădejdii, iertarea
păcatelor. Partea văzută co nstă din ungerea cu untdelemn sfințit, după ce s -a invocat prin
rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh asupra celui bolnav.
Despre efectul tămăduitor al untdelemnului, se știa de foarte multă vreme, fapt
demonstrat de existența pra cticii ungerii cu untdelemn la multe religii păgâne foarte vechi. În
cazul untdelemnului folosit ca materie a Tainei Sfântului Maslu “este simbol al îndurării
divine și totodată medicament, mijloc de însănătoșire, întrebuințat în acest scop din adâncă
vechime… Untdelemnul de Maslu, fiind binecuvântat de preoți cu invocarea lui Dumnezeu,
este sfânt, plin de darul dumnezeiesc al Sfântului Duh, ca și apa Botezului. El are puterea de a
curăți sufletul, prin iertarea păcatelor și a tămădui trupul, prin izgonir ea bolilor, împărtășind
mila și îndurarea lui Dumnezeu”.142
Rugăciunea, puterea sfințitoare a cuvântului. Ca materie a Tainei Sfântului Maslu,
untdelemnul nu ar avea nicio putere dacă aceasta nu i -ar fi conferită de puterea sfințitoare a
rugăciunii. Rugăciun ea, cuvintele de invocare sunt date de Molitfelnic. Dar ce este cel mai
important este credința profundă cu care acestea sunt rostite de către preoți și ecoul pe care îl
au cuvintele în sufletele participanților. Este o chimie aici, sintagma este folosită în zilele
noastre, este ceva cu mult mai profund decât recitarea unei poezii. Este invocat Duhul Sfânt,
Care să sfințească untdelemnul. Cuvintele ard pe buzele preoților și căldura lor înmoaie
sufletele credincioșilor. În aceste condiții coboară Sfântul Du h și face lucrarea lui sfințitoare.
Avem aici măreția și sublimitatea Tainei, dată de măreția și sublimitatea slujirii și a
comuniunii create în Biserică. Dacă nu este așa, nu poate fi vorba de Taină, nu poate fi vorba
de vindecare, ci doar de un ritualism bine pus la punct, de poezii și cântece cu temă
religioasă.

141 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos , trad. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946, p. 25.
142 Pr.Prof.Ene Braniște , Liturgica Specială , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1978, p.
434.

60
“Să cheme preoții Bisericii…” învață Sfântul apostol Iacov. Și aceasta pentru că în
Biserică, preotul este capul unei comunități, conducătorul familiei, al turmei lui duhovnicești.
El trăiește și slujește nu numai pentru sine, ci pentru că prin ea se îndreptățește înaintea lui
Dumnezeu.143
Lucrarea preotului e sfântă pentru că slujirea cuvântului este împletită strâns cu
puterea de a săvârși Sfintele Taine. Sfântul apostol Pavel nu a despărțit nic iodată misiunea
apostolică a propovăduirii Evangheliei de lucrarea preoțească, învrednicit fiind de înzestrarea
cu puterea sacerdotală în măsura cea mai înaltă.144
Rânduiala Tainei. “Dacă toate Tainele sunt întemeiate pe legătura strânsă dintre
spirit și ma terie, apoi Taina Maslului este de două ori mai întemeiată”.145 Iar în Molitfelnic se
spune, chiar la început: “Tuturor creștinilor, celor bolnavi de boală trupească sau sufletească,
le este folositoare această sfântă rugăciune, căci le dă tămăduire trupului și iertare
sufletului”.146
De la început și până la sfârșit, slujba Sfântului Maslu este un șir de rugăciuni pentru
dobândirea harului și un lanț de cântări pentru întărirea credinței celui bolnav. “Toate mișcă
inima și zguduie sufletul, toate fac apel la c redință și pregătesc bolnavul pentru ca să
primească harul vindecător și mântuitor”.147
Comentariu la slujba Sfântului Maslu. Partea întâi. Slujba Sfântului Maslu este
precedată de o rânduială specială, asemănătoare Utreniei, formată din cântări, pentru ca
tuturor celor prezenți să le fie inspirată încrederea în puterea și multmilostivirea lui
Dumnezeu, în îndurarea Lui de a alina suferințele oamenilor.
Partea a doua. Se începe cu binecuvântarea pe care preotul, având capul descoperit,
o face cu Evanghelia, pentru începutul Sfântului Maslu propriu -zis. Preotul sărută Sfânta
Evanghelie, după care o pune la loc. Diaconul sau preotul va zice ectenia care cuprinde cereri
speciale pentru binecuvântarea untdelemnului și vindecarea bolnavului. La cererea „pentru ca
să se binecuvinteze untdelemnul acesta… toți preoții fac semnul binecuvântării cu mâna, în
același timp, peste untdelemn; la fel și la cererea: “…pentru robul (robii) lui Dumnezeu
(N)…”, la care preoții fac semnul binecuvântării către bolnavul pentru c are se face slujba.

143 Prof. Teodor M. Popescu, Sfințenia și răspunderile preoției , în Studii Teologice, anul IV (1952), nr. 3 -4, p.
173.
144 Pr.Conf. Ilie Moldovan, Semnificația și r esponsabilitatea slujirii preoțești după Sfântul Apostol Pavel , în
Ortodoxia, anul XXXI (1979), nr. 2, p. 276.
145 Pr. Nichifor Todor, Taina Sfântului Maslu , în Mitropolia Ardealului, XXXIII (1988), nr. 4, p. 16.
146 Molitfelnic , Ed. Cărților Bisericești, Bucu rești, 1937, p. 101.
147 Pr. Dr. Ilarion Felea, op. cit ., p. 171.

61
Urmează rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului pe care preoții o vor spune toți,
pe rând, fiecare făcând la sfârșitul rostirii semnul binecuvântării peste untdelemn (materia
tainei).
După aceasta, urmează citirea mai multor tropare scurte. Urmează citirea celor șapte
Apostole și Evanghelii. Apostolele sunt citite de diaconi sau cântăreți, în timp ce se cădește.
Apoi fiecare preot citește câte o Evanghelie, continuând cu ectenia și molifta următoare, după
care citește rugăciunea: “Păr inte Sfinte..”, ungând pe bolnav cruciș, cu unul din bețișoarele
pregătite pentru aceasta înmuiate în untdelemnul sfințit: la frunte, la ochi, la nări, urechi,
obraz (gură), piept, pe mâini și pe picioare. În vremea aceasta, cântăreții sau ceilalți preoți
cântă troparul „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă…”. Rugăciunea
“Părinte Sfinte…” dimpreună cu ungerea, care constituie miezul slujbei sau forma Tainei, ca
și troparul de mai sus se repetă de șapte ori, la fiecare ungere folosindu -se un alt bețișor. La
Maslul de obște, rugăciunea aceasta se citește și ungerea credincioșilor se face după
Evanghelie, de șapte ori.
Ultima dintre cele șapte Evanghelii a fost citită și s -a făcut și cea de a șaptea ungere
a bolnavului; acum preotul desch ide Sfânta Evanghelie și o pune peste capul bolnavului, cu
fața în jos. Punerea Sfintei Evanghelii peste capul bolnavului simbolizează punerea mâinii
Domnului. De aceea, bolnavul sărută Sfânta Evanghelie. Urmează cântarea a două podobii, în
timp ce preoții se ung reciproc pe frunte și apoi îi ung și pe ceilalți ai casei. După care
urmează o ultimă ectenie, după care protosul face otpustul slujbei. Bolnavul zice de trei ori,
adresându -se părinților slujitori: “Binecuvântați, părinți sfințiți, și mă iertați p e mine,
păcătosul”; de fiecare dată, preoții răspund binecuvântând: “Dumnezeu să te ierte și să te
binecuvinteze și sănătate să -ți dăruiască”.148 Încheierea o face protosul, cu rostirea: “Pentru
rugăciunile Sfinților Părinților noștri….”.
Efecte și foloas e. Despre efectele Tainei Sfântului Maslu am tot vorbit în lucrarea
noastră. “Foloasele și roadele care se nasc din această Taină, apostolul Iacob le tălmăcește
zicând: iertarea păcatelor, mântuirea sufletului, apoi sănătatea trupului. Și chiar dacă lecuir ea
trupului nu se petrece întotdeauna, iertarea păcatelor sufletului urmează pururea pentru cel
care s -a pocăit”.149 Efectul este imediat și este profund în ambele situații. Iertarea păcatelor
poate avea urmări imediate minunate, pentru că, prin iertarea păc atelor, bolnavul a dobândit
vindecarea duhovnicească. Ungerea de la Sfântul Maslu șterge sechelele păcatului. Iertarea

148 Pr.Prof. Ene Braniște, Liturgica Specială ….., p. 433.
149 Sinodul de la Iași și Sfântul Petru Movilă, Addenda, Mărturisirea ortodoxă a credinței Bisericii Sobornicești
și Apostolești Răsăritene , trad. din grecește de Alexandru Elian, Ed.. Trinitas, Iași, 2002, Întrebarea CXIX, p.
XLV.

62
nu este echivalentul uitării, ci este doar manifestarea iubirii dincolo de orice ruptură. Taina
Sfântului Maslu înseamnă în fapt, integra rea trecutului păcătosului, situația patologică
făcându -l pe acesta să -și mărturisească credința în viața viitoare.
Maslul de obște. Sfântul Maslu nu se face numai pentru cei bolnavi care zac la pat.
Căci nu este bine să fugim la biserică numai când sunte m bolnavi, ci trebuie să ne îngrijim
din timp, mai ales că la tot pasul suntem întâmpinați de ispite care ne atrag către păcat.
În legătură cu săvârșirea corectă a Tainei Sfântului Maslu, Părintele Profesor
Nicolae Necula precizează următoarele: “După stru ctura pe care o are slujba în cărțile de cult,
adică în Molitfelnic și Aghiazmatar, această lucrare sfințitoare și tămăduitoare este destinată
a se săvârși persoanelor particulare. În acest sens, povățuirile din Molitfelnic arată că Sfânta
Taină a Maslului se săvârșește fie în biserică, fie la casa celui bolnav, de către șapte preoți,
iar, dacă nu este posibil, chiar de trei sau doi, dar în niciun caz numai de către unul singur,
folosindu -se materia indicată pentru o asemenea lucrare sfințitoare: un vas cu făină, o candelă
cu untdelemn curat și șapte bețișoare pentru ungere”.150
Este foarte important ca preoții slujitori să respecte cu strictețe toate instrucțiunile
date în Molitfelnic. Săvârșirea deci de către un singur preot a tainei Sfântului Maslu nu este
îngăduită de practica noastră ortodoxă. O altă abatere de la ritualul stabilit în Molitfelnic sau
Aghiazmatar este aceea observată de Pr. Marcu Bănescu, care spune: “S -a mai observat, în
parohiile în care Taina este oficiată de mai mulți preoți (doi sau tr ei sau chiar cinci), că
rugăciunile mai lungi sunt trunchiate sau îngânate. În timp ce unul citește Evanghelia, celălalt
citește rugăciunea și credincioșii nu pot urmări nici una, nici alta”.151 O altă practică tot mai
des întâlnită la slujbele Sfântului Maslu este aceea că participanții la această taină întind
preotului tot felul de haine sau obiecte personale ale unor membri ai familiilor lor absenți de
la slujbă pentru a fi unse cu untdelemnul sfințit în cadrul slujbei Sfântului Maslu. Aceștia uită
că Biserica a rânduit pentru astfel de practici o serie de ierurgii, care sunt “acte de cult”
instituite de Biserică, în temeiul puterii primite de la Iisus Hristos pentru a mijloci harul
dumnezeiesc . De asemenea, se poate ca ungerea cu untdelemn sfințit în cadrul slujbei
Sfântului Maslu să se facă o singură dată, prin încălcarea flagrantă a rânduielii. “Deschisul
cărții” este, de asemenea o încălcare a rânduielii, și mai mult, “una din practicile nec anonice
și mai lipsite de respect față de Taina Sfântului Maslu și de Sfânta Evanghelie”.152

150 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Când și cum se săvârșește corect Taina Sfântului Maslu?, în Tradiție și
înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Ep iscopiei Dunării de Jos, Galați, 2001, p. 405.
151 Protos Dr. Marcu Bănescu, Maslul de obște. Întrelăsări și abateri, în Mitropolia Banatului, nr. 4 -6 /1980, p.
299.
152 Ibidem , p. 186.

63
Taina sfântului maslu a fost administrată de sfinții apostoli și de urmașii acestora,
pentru vindecarea bolilor trupești și sufletești, ierta rea păcatelor și întări rea în credință a
creștinului. Prin venirea celor în suferință la maslu se înțeleg nu numai cei bolnavi trupește, ci
și cei apăsați sufletește, adică cei cu păcate grele. Se știe că păcatele cau zează frămîntări
psihice care se răsfrâng și asupra trupului. În cazul acesta nu numai cei bolnavi grav trupește
și în pericol de moarte, ci și cei sănătoși trupește, dar chinuiți de păcate grele, au nevoie de
harul vindecător care se împărtășește prin Taina sfântului maslu.
În locuința credincioșilor și î n biserică se săvîrșește Taina Sfântu lui M aslu pentru
tămăduirea de boli, sănătatea și liniștea sufletească a celor din casă sau a celor care participă
la această Taină în biserică (maslul de obște se face mai ales miercuri și vineri).
Taina sfântului maslu este în soțită mai totdeauna de Taina spove daniei și de Sfânta
împărtășanie și, dacă este posibil, bolnavul să par ticipe și la Sfânta Liturghie. Se obișnuiește
ca Taina sfântului maslu să se săvârșească atât pentru cei în suferință cât și pentru cei
sănătoși, pr ezenți la slujbă, cu prilejul pelerinajelor ce se fac pe la mănăstiri.

64

Capitolul al III -lea

Sfintele Taine în practica liturgică și tradițiile populare românești astăzi

III.1. Sfintele Taine de inițiere – Obiceiuri și datini populare legate de
momentul nașterii și încreștinării

Cel mai important moment legat de venirea în lume a omului este încreștinarea lui
sau nașterea lui ce -a de-a doua „din apă și din duh”. La început în religiile vechi politeiste
existau rituri care expr imau religiozitatea omului în vederea marcării evenimentului nașterii
sau venirii în lume a omului. Aceste obiceiuri au fost încreștinate și toate se derulează în
jurul botezării noului născut. Astfel, avem rituri ce premerg botezului și altele care -l prec ed.
Botezul în tradiția populară constituie un moment important, atât pentru faptul că se
leagă de naștere, de începutul vieții, cât și pentru rolul lui de act prin care omul renaște la o
viață nouă, duhovnicească, aceea de creștin. Ca urmare, taina este integrată unor datini pe o
perioadă mai lu ngă a desfășurării ritualului de cult. Există unele tradiții premergătoare
Botezului, apoi la săvârșirea tainei propriu zise, și unele care urmează acestui moment. De
fapt ele însoțesc ierurgiile care se săvârșesc celui nou născut. Pr. prof. Nicolae Necula
menționează că acestea „sunt slujbe prin care Biserica binecuvintează și sfințește acest
moment atât de important de care se leagă și o serie de obiceiuri, datini și îndato riri pe care
tinerele căsătorite și mamel e în g eneral este bine să le cunoască”153.

III.1.1. Pregătirea pentru naștere

După tradiție, femeile trebuie să se pregătească pentru naștere încă mai înainte de
aceasta, pentru a naște ușor și a asigura pruncului o viață sănătoasă și curată spi ritual. „Drept
aceea, scrie S.Fl . Marian, toate femeile însărcinate, care știu și ceva carte, să citească în
fiecare zi Visul Maicii Domnului , căci atunci vor naște ușor și le va trăi pruncul ”154. Acest
ritual, deși valorifică un material apocrif, este socotit neces ar, ca o formă de cult particular, la

153 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înoire în slujirea liturgic ă, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 1996, p. 181.
154 S.Fl. Marin, Nașterea la români , ediție critică de Teofil Teah, Ioan Șerb, Ioan Ilișiu, București, 1995, p. 19.

65
care se adaugă firește împărtășirea în vederea nașterii, obicei întâlnit frecvent în unele zone
ale țării.
După naștere, casa unde se află mama cu pruncul este în credința populara
„necurată ”, concepție ce are în veder e perioada de necurățenie a femeii ca urmare a nașterii.
Biserica a rânduit pentru aceasta molitfa pe care o face preotul la casa lehuzei în ziua întâi,
însoțită de sfințirea apei, stropirea casei și a mamei cu pruncul, precum și a tuturor celor
prezenți. În popor, rânduiala este numită „slobozirea casei“, pentru că apoi „este iertat oricui
a intra într -ânsa”155.
În Bucovina, ca un ritual premergător moliftei preotului, sau chiar în locul acesteia,
acolo unde nu era obiceiul ca preotul să meargă acasă la leh uză, era practica de a se face
stropir ea cu agheazmă de către moașă. Î n Bas arabia, spune un etnolog, baba -moașă lua apă
sfințită de la preot și ducea în schimb o găină. Această apă „se punea în scăldătoarea
copilului, servea la spălat (purificare), dar mai ales se boteza copilul de către moașă acasă, în
caz de boală grea, punându -i-se un nume de sfânt creștin ex. Ion, Maria”156.
Faptul urmărește încreștinarea pruncului în acele situații pe care le numim „de
necesitate”, când se impune săvârșirea unui ritual g rabnic, care nu poate fi practicat de
oricine, în tradiție o astfel de persoană fiind considerată, în lipsa preotului, moașa. Ea
efectuează de altfel și primele rituri de purificare după naștere. În unele zone, copilul după
naștere este luat de moașă care îl pune pe pământ, de unde îl ridicau părinții. Dacă acest gest
avea loc la botez, după ce moașa punea copilul jos, preotul îl ridica, îl preda nașului și abia
apoi îl boteza157. Așezarea pe pământ este unul din riturile arhaice care se întemeiază pe
credinț a contactului persoanei cu pământul -mumă, întâlnită la multe popoare. Aceasta îi
conferă nou născutului ener giile telurice fortificatoare. Î n înțeles creștin gestul îi amintește
omului că este făc ut din pământ și deci orice nou născut intră în legătură cu ființa primară,
este o nouă făptură ce răsare din aceasta, creată de Dumnezeu.

III.1.2. Purificarea după naștere

Momentul principal al cu ltului postnatal îl reprezintă B otezul, care prin ritual și
semnificație are un loc bine de finit în viața credincioși lor. Î n ziua botezului, potrivit

155 Ibidem , p. 81.
156 Andrei Hâncu, Geneza complexului riturilor de trecere , în „Anua rul Arhivei de Folclor”, Cluj -Napoca, XV –
XVII (1994 -1996), p. 162.
157 Cf. Elena Niculiță -Voronca, Datinele și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică ,
Vol. I, ediție îngrijită de Victor Durnea, studiu introductiv de Lucia Berdan, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 334.

66
mentalității populare, copilul întră într -o fază destul de ușor influe nțabilă de anumite „duhuri
rele” , de aceea este păzit mai bine, i se fac anumite gesturi simbolice cu rol de a -l apăra de
influențele nefaste. Se crede că diavolul, sub diferite forme, ar î ncerca acum să împiedice ca
nou născutul să primească botezul și, deci de a deveni creștin. De aceea , după o informație
din popor „Î n toată Muntenia era obiceiul ca în ziua botezu lui să se pună lângă leagănul
copilului o bucată de fier, să nu -l fure Muma Pădurii ”158, nume ce desemnează în termeni
populari un personaj demonic.
Rânduiala botezului conține o serie de elemente de datină care exprimă atât etapele
momentului liturgic, cât și implicațiile fi ecărui act de cult în viața nou născutului. Cum este
cunoscut, botezul conferă un nou statut primitorului și creează noi legături spirituale între
acesta și nași. De aceea ritualul tainei este complex în tradiția noastră. Unele practici
populare înc ep chiar cu plecatul la botez. Î n zona Sucevei, pruncul este pregătit în acest scop,
nașa îl îmbracă în crijme noi, iar mama îi punea mai demult la piept „niște ban i de argint, ca
să fie cu noroc”159. La începutul secolului nostru, în Transilvania , moașa vâra în fașa
copilului pâine și sare, pentru ca acesta să ajungă om bogat și să fie norocos160. Tot aici este
obiceiul ca nașul să capete la plecarea la botez sau în timpul acestuia, un „săcușor” de pâine
pe care -l păstrează ca simbol că are datoria de a se îngriji pentru susținerea trupească și
sufletească a nou născutului, pentru a contribui la „pâinea cea de toate zilele”161.
Unele obiceiuri sunt legate de ieșirea copilului din casă, care trebuie să
îndeplinească o trecere din lumea domestică, către cea a Bisericii, ca locaș sfânt. Î n Banat,
înainte de a pleca moașa cu nou născutul la Biserică, îl atinge cu creștetul de pragul ușii, ca
să nu se prindă deochiul de el162. În alte părți, copilul este scos pe fereastră, ca să se piardă
urma ființei vechi, c onsiderată stăpânită de păcat. Această schimbare este mărturisită și prin
cuvintele moașei care zice: „duc un păgân, ca să aduc un creștin”163.
La biserică copilul este dus de moașă, sau în unele locuri chiar de nașă. După
tradiție, moașa este aceea care -l duce și -l ține până în momentul botezării, după care el se dă
nașei. Când moașa nu participă la acest act, se caută o altă persoană pentru a înd eplini rolul
de „moașă la botez” , fie dintre rude sau o persoană cunoscută. Participarea moașei este
menționată și în rânduiala din Molitfelnic, deși azi se ține mai rar, îndeosebi în sate. Rolul ei

158 Valer Butură, Credințe în legătură cu cultura grâului la românii din Transilvania , în ”Sociologie
Românească”, II, (1937), nr. 7 -8, p. 149.
159 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 112.
160 Cf. Ibidem , p. 113.
161 Ibidem .
162 Cf. Ibidem .
163 Ibidem .

67
este bine definit în tradiție. Pentru aceasta, o informație spune că: „La botezul unui copil, se
dă moașei un căuș de faină cu căuș cu tot, în care înfige ea un fir de b usuioc, ca c opilul să
țină curând capul sus”164. Când începe rânduiala botezului „moașa pune mâna dreaptă a
nepoțelului său pe cartea preotului, rugând pe Dumnezeu ca și nepoțelul să u să ajungă
cărturar și om mare”165. Aceste obiceiuri se întâlnesc în localita tea Straja din Bucovina . În
alte zone, i se pune copilului, după botez o carte la cap în acest scop, sau obiecte simbolice în
scăldătoare (secure, fier de plug etc.), ca să iubească aceste ocupații.
O persoană de mare importanță la botez este nașul. Nășia a fost rânduită de Biserică
pentru a ajuta la creșterea spirituală a noului creștin, el având obligația de a -1 călăuzi pe
acesta pe calea dreptei credințe. De aceea, potrivit rânduielii ortodoxe, nașul rostește Crezul
în numele finului său. Instituția năși ei este veche și a fost păstrată cu sfințenie, fiind întărită
de o serie de datini care leagă viața nașilor de a fin ilor și a părinților acestora. Î n spațiul
românesc, mărturii despre na și la botez avem din sec. al XI , când este menționat împăratul
bizanti n Constantin al XI –lea Porfirogenetul, ca naș al voievodului Gyula, care a trecut la
ortodoxie. Ceva mai târziu, existența acestei rânduieli este pomenită de diaconul Paul de
Alep în Moldova, tot la o persoană convertită, iar naș a fost hatmanul, fratele
domnitorului166.
Cu timpul s -a împământenit la noi numirea de cumătru pentru nașul de botez.
Asupra originii termenului se afirmă că: „Din creștinismul străromân, sl avizat după anul 580
în Pannonia, au ajuns și la unguri termenii creștini românești: Crăciun, păgân, altar, sâmbătă,
cumătru … ”167. Cert este că termenul de cumătru s-a întrebuințat mult în Transilvania, iar mai
apoi și în celelalte zone ale țării. El este menționat ca fiind în uz, în Codicele de la Ieud , din
sec. al XVI -lea sau începutul sec. Al XVII -lea168, devenind un termen popular aproape
general pentru nașii de botez, și, îndeosebi, pentru a desemna raportul d e rudenie al părinților
noului născut cu nașii acestuia. Î n popor numirea de naș a căpătat nuanța și de nănaș,
întâlnită îndeosebi în Moldova și Ardeal.
La botez, nașul sau nașa face unele daruri copilului, mai întâi crijma. Aceasta, în
zona Codrului Maramureș , lega copilul pe viață de dona torii săi. Finul nu putea ieși „din

164 Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român , ediție îngrijită și introducere de Iordan Datcu,
București, 1995, p. 26.
165 Ibidem .
166 Paul de Alep în „Călători străini despre Țările Române”, vol. 6, Editura Științifică, București, 1976, p. 71.
167 G. Moisescu, Șt. Lupșa, Al. Filipașcu, Istoria Bisericii Române , vol. I, Editura Institutului Biblic, București,
1957, p. 117.
168 *** Manuscrisu l de la Ieud, text stabilit, studiu filologic, de limbă și indice de Mirela Teodorescu și Ion
Gheție , Editura Academiei Române, București, 1977, p. 156.

68
vorba nănașei” niciodată, pentru că ea „răspundea” de el în faț a lui Dumnezeu până la
Judecata de Apoi169. De asemenea, nașul aduce și fașa, numită regional și „bete” . O tradiție ,
din zona Broșteni județul Suceava, spune că „atunci când botezi copii să dai fașă lungă”170.
În alte zone, ca de exemplu în Județul Ilfov, dimp otrivă se recomandă: „Când botezi, nu da
bete lungi, că nu se mai însoară or i mărită finul ori fina”171.
Un element de veche tradiție, despre care scrie S.Fl . Marian, îl constituie
„mărturiile ” la botez. „Î n Țara Românească este datină că, în decursul boteză rii unui copil și
anume când cântă preotul «Câți în Hristos s -au botezat, în Hristos s -au și îmbrăcat, aleluia !»,
nașul care a ținut copilul în brațe și, în numele finulu i, de trei ori «s -a lepădat de s atana», să
bage mâna în pungă ca după ce a plătit pre oților și dascălilor, să mai împartă bani și celor ce
au stătut de față la împlinirea tainei Botezului, și anume tuturor persoanelor ce se află în
biserică, fară deosebire de bogat sau sărac ”172. Autorul încearcă să explice această practică în
lumina tradiți ei și a adevărului creștin. „Firescul înțeles ce se atribuie împărțirii acestor bani,
e că cei ce i -au primit sunt «martori» care pot atesta la orice împrejurare că într -adevăr noul
născut a îmbrățișat religia creștină, cu toate dogmele și după toate ritur ile Bisericii. De aici
apoi și numirea de «mărturii» dată monedelor dăruite. Câte s -au împărțit, atâtea «mărturii»
va avea copilul despre autenticitatea botezării sale. Dacă prin vreo necurată ispită, mai târziu
s-ar îndoi de acest fapt, apoi toți câți au primit «mărturii» la a lui creștinare și care s -au legat
pe tăcute s -o constate la vreme de nevoie, se consideră ca fiind gata să «mărturisească» că, în
adevăr, copilul cutare, în anul, luna, ziua și biserica cutare s -a împărtășit cu marea taină a
Botezulu i”173. S.Fl. Marian constată că nici preoții nu cunosc sensul acestei practici și
respinge interpretarea lor. „Chiar preoții nu le știu de altă însemnare; căci dintre câți am avut
ocazia să cercetez în această privință, toți mi -au explicat lucrul în acest în țeles, că sunt niște
bani dați de pomană, ceea ce, e cu totul departe de adevăr ”174.
Prezența monedelor la unele ritualuri de cult este o datină întâlnită și în alte religii
antice, ca daruri simbolice făcute la anumite momente, în special legate de etapele vieții.
Acest lucru s -a moștenit în era creștină, fiind preluat de credincioși cu simbolul inițial, arhaic,
iar în unele cazuri atribuindu -se și un înțeles nou. Explicația lui S.Fl . Marian asupra originii
obiceiului cu monede la botez, deși nu e una îndeaj uns de fundamentată pe tradiția

169 Viorel Rogoz, Nășia – instituție a înrudirii spirituale în zona Codrului, în „Anuarul Arhivei de Folclor”, Cluj –
Napoca, XV -XVII (1994 -1996), p. 289.
170 Artur Gorovei, Credinți și superstiții …, p. 25.
171 Ibidem .
172 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 136.
173 Ibidem .
174 Ibidem , p. 137.

69
popoarelor, este totuși cea mai plauzibilă. El afirmă că: „La început «mărturiile» de botez
fură simple monede de aramă duse la templu în chipul unei declarații de naștere; sub
creștinism serviră ca mijloc de control pentru numărul noilor creștinați, iar în urmă ca daruri
de pomană, pe când azi încep a -și relua adevărata lor însemnare, aceea de a fi niște
documente genealogice în sânul familiilor, ceea ce este un progres rațional și moralizator ”175.
La o cercetare mai atentă ve dem că monede s -au folosit și în rânduiala evreilor la
Templu, când se plătea dajdia, iar femeile plăteau l a aducerea jertfei de curățire la 40 de zile .
Obiceiul românesc la botez are însă conotații mai speciale care nu se anticipează cu cele
păgâne, nici chiar cu cele iudaice, ci fac dovada unei practici arhaice din perioada oralității
culturii și religiei creștine la noi, când Sfintele Taine se oficiau dar nu se înregistrau în
evidențe scrise. Practica are corespondent și în viața obișnuită, fiind cunoscu t obiceiul ca la
statornicirea hotarului unei moșii, în perioada medievală, să se marcheze aceasta prin martori.
Obiceiul martorilor este specific vieții noastre populare și a avut o influență și în Biserică. La
botez, înregistrarea acestuia prin martori e ra necesară într -o perioadă îndepărtată, atât pentru
a certifica încreștinarea noului născut, deci primirea calității de membru al Bisericii, cât și
pentru a avea comunitatea o evidență asupra credincioșilor săi, creștini, și a se deosebi de cei
rămași neî ncreștinați. Practica darului în bani este nu un document în sine, cum se afirmă, ci
un mijloc de a face neuitat momentul botezului cuiva. Este acea mărturie prin asistență, de
mare importanță în viața creștină tradițională.
În timpul botezului, credincioș ii obișnuiesc să observe unele manifestări ale
pruncului, pe care le interpretează ca gesturi simbolice: dacă plânge, se crede că diavolul din
el plânge că urmează să -l părăsească (Bucovina), dacă tace și nu se mișcă, e semn rău
(Transilvania)176.
Dacă prun cii sunt gemeni, este obiceiul să se boteze toți în aceeași afundare, prin
care devin și frați de botez. De asemenea, botezarea a doi sau mai mulți prunci din familii
diferite în aceeași apă, fapt care îi fac e după tradiție „frați de botez” , are unele urmă ri
spirituale în viața acestora. Ei nu pot să se căsătorească, dacă sunt băieți și fete, unii cu alții,
fiind considerați ca frați. Frații de botez, scrie Elena Sevastos, este păcat de moarte s ă se ia.
Autoarea citează pe Sfântul Nichifor care spune că de vor ști aceștia că sunt „frați” „este
păcat de mo arte să se căsătorească” , iar dacă nu vor ști aceasta „atunci cum nu vor ști nimic
așa nu le va fi nimic ”177. În Transilvania, dacă sunt mai mulți băieți pentru botez, se crede că

175 Ibidem , p. 140.
176 Cf. Ibidem , p. 114.
177 S.Fl. Marin, Nunta la români , Editura Academiei Române, București, 1890, p. 27.

70
e bine să se boteze toți într -o apă178, iar în Moldova și Bucovina, dacă sunt un băiat și o fată
se spune că, nu e bine să devină frați de botez, pentru că se poate întâmpla ca aceștia să vrea
să se căsătorească între ei, ceea ce ar avea consecințe spirituale nefaste. O tradiție frecven tă
în popor este că „dacă s -ar căsători astfel de copii întreolaltă, apoi s -ar naște din ei niște
monștri”179. Pentru a fi „frați sufletești” cu adevărat, în Țara Românească era credința cu o
condiție în plus, pe lângă botezarea în aceeași apă, este să fi fost ținuți de aceeași persoană la
botez180.

III.1.3. Punerea numelui

Un element nelipsit în practica tradițională a Bisericii, cu această ocazie, era punerea
numelui de botez. Î n vechime, când numele se dădea la primirea tainei, atribuirea acestuia
trebuia să aibă loc după toate prescripțiile de datină. Î n general, practica cea mai răspândită
în Biserica noastră a fost ca pruncul la botez să capete un nume de sfânt, de preferință un
sfânt m ai însemnat. Așa se explică faptul că multe nume întâlnite în popor sunt de sfinți din
calendar, nume de origine grecească (Ion, Gheorghe, Nicolae, Vasile) sau ebraică (Maria,
Petru, Andrei, Toma etc.), care au ajuns la noi odată cu calendarul preluat de l a
Constantinopol. Puține nume întâlnim la români moștenite de la romani (Traian, Aurelia,
ș.a.), sau de la daci (Decebal, Scuril).
După obiceiul popular mai târziu, numele unui copil la botez îl aleg părinții cu nașii.
S.Fl. Marian face o remarcă în acest sens că: „Preoții care botează pe asemenea copii, trebuie
apoi la săvârșirea tainei Sf. Botez să se acomodeze dorinței exprimate de părinți și nănași ”181.
Faptul pare să aibă antecedent în obiceiul întâlnit la evrei cu acest prilej, după cum se
cunoaște în l egătură cu momentul similar la Sf. Ioan Botezătorul, când tatăl său, preotul
Zaharia, a cerut să i se pună numele Ioan, cu toată împotrivirea rudelor.
Chiar în cazul când numele de botez este ales de părinți, sau mai rar de nași, s -a
impus și în datina pop orului ca pruncul să primească un nume de sfânt, din ziua respectivă în
care s -a născut, sau dacă acesta nu era de același sex cu pruncul, din ziua următoare, după
indicațiile preotului. Această procedură a avut multă vreme putere de lege nescrisă. Faptul
are și o explicație creștină pe lângă rațiunile practice sau de conformism. „Când dar noi dăm
azi copilului numele sfântului a cărui zi este sărbătorită, în timpul când s -a născut, nu facem

178 Cf. Idem, Nașterea …, p. 115.
179 Ibidem .
180 Ibidem .
181 Ibidem , p. 127.

71
decât să urmăm, pe neștiute, acest spirit religios și bisericesc, crezând negreșit că punem
pruncul sub imediata protecție a sfântului în ziua căru ia s-a născut și al cărui nume l -am
adoptat pentru micul din fașă ”182. De aici s -a obișnuit a se numi sfântul al cărui nume se
poartă „patron” al respectivului botezat. Î n unele locuri , ca de exemplu localitatea Gemenea
din județul Suceava, preotul are obiceiul de a pune, pe lângă numele ales de păr inți, dacă
acesta nu este de sfânt , și un nume de botez, ac esta fiind de regulă al unui sfânt mai însemnat
din timpul lunii când s -a născut copilul . Deși practica nu este prea răspândită, prin ea se
încearcă a se păstra tradiția ca numele cu care cineva se încreștinează să fie unul de sfânt,
după rânduiala veche a Bisericii. Acest nume nu se înregistrează decât în evidențele parohiei
și se poartă ca un pseudonim.
Numele de persoană este considerat în general sacru pentru viața omului, nu numai
în creștinism. El reprezintă ființa în totalitate, nu doar o denumește. Această tradiție este
veche, fiind întâlnită în forme variate la multe pop oare, chiar primitive. „Pentru omul
primitiv, scrie filologul Al. Rosetti, omul e făcut din corp, din suflet și din nume. Numele
face deci parte din ființă sau din lucru ”183.
La noi, ca în toate societățile tradiționale, purtarea numelui este încadrată unor
credințe și datini fie ono mastice, fie de natură magică. Î n ultimul caz, faptul este demonstrat
de o practică foarte răspândită altădată în popor, acee a de a se schimba numele noului născut
în caz de vulnerabilitate, considerând că desti nul vieții este le gat de nume. Î n acest fel copilul
ar fi protejat de anumite primejdii. Se crede că acei copii cărora li se schimbă numele, cresc
ușor și nu se îmbolnăvesc repede184.
Artur Gorovei menționează aceeași practică în ideea de a scăpa de boală: „Poporul
crede că dacă dă unui grav bolnav un alt nume de cum are el din botez, acela se va însănătoși
repede ”185. Cercetătoarea Lucia Berdan, într -un studiu pe această temă, afirmă că
„schimbarea numelui se facea printr -un rit care implică ideea morții și renașterii „a doua
naștere ”, deci o remediere în sens benefic continuator, atunci când continuitatea inițială era
în pericol ”186. În acest caz numele era învestit cu toată „puterea” vieții noului născut și
„distrus ” prin unele practici simbolice, chiar magice, pentru a anihila astfel ide ntitatea
fatidică a pruncului. Î n Oltenia, de pildă, numele acesta se scria pe o cărămi dă care se arunca
într-un râu. Î n locul lui se punea un alt nume copilului, înscris pe un cercel care se prindea în

182 Ibidem , pp. 137 -138.
183 Al. Rosetti, Filos ofia cuvântului , Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1964, p. 74.
184 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 143.
185 Artur Gorovei, Credinți și superstiții …, p. 22.
186 Dr. Lucia Berdan, Moartea ritualică și a doua naștere , în „Tradiția Românească”, Câmpulung Moldovenesc,
an I (1992), nr. 3, p. 18.

72
ureche187. În alte situații se practica transferul numelui de la copil asupra unor animale care
se sacrificau ritual, considerând că astfel a fost distrusă starea nefastă a copilului188.
Actul reprezintă în viziune etnologică un gest de ref acere a vieții „ad initio ”, în
ideea afirmată de Mircea Eliade că „viața nu poate fi reparată ci numai recreată, printr -o
întoarcere la origini ”189. În unele locuri, mai frecvent în Bucovina , schimbarea numelui era
însoțită de ritul „vinderii copilului ”190. Ac esta se petrecea după botez, când copilul era
vândut simbolic pe fereastră unei femei cu mai mulți copii sănătoși, de la care mama primea
o sumă de bani, i se schimba numele și, apoi, după un timp, era reprimit în casă pe ușă,
considerându -se că a fost sus tras influențelor demonice nefaste. Uneori, cum am văzut, se
practica scoaterea pe fereastră chiar la plecarea de acasă la biserică în ziua botezului, în
credința că ființa păgână a pruncului trebuie să -și piardă urma, iar la întoarcere noul creștin
să int re pe ușă, pe locul curat spiritual, fiind cunoscut că la poporul nostru există o concepție
arhaică despre rostul casei ca adăpost sacru al vieții, în care ușa, ferestrele, au și o importanță
mitică, trecerea prin acestea fiind circumscrisă unor efecte ale spiritelor protectoare ale casei,
concepție cu vechi origini romane.
La romani erau cunoscuți zeii porților și ușilor, cărora li se aducea un cult zilnic prin
anumite gesturi rituale la intrare și ieșire. De aici ieșirea din casă, spre exterior, a fost
considerată trecerea dintr -un spațiu în altul, ceea ce Mircea Eliade definește atât de bine, ca
trecere de l a un spațiu sacru la unul extra sacru, în care pragul constituie hotarul dintre două
lumi.
În concepția creștină acest lucru este de mai puțină import anță, fiind de factură
populară, deși el se regăsește sub alt aspect în ritualul de la sfințirea casei, când se face
intrarea primară și se citește la prag rugăciunea de la „deschiderea” casei, rugăciunea la
intrarea în casă nouă, din Molitfeln ic. După bot ez, schimbarea numelui în forma descrisă ține
de această credință a influenței pe care o are trecerea unui hotar sfânt, care asigură mai
departe o viață curată. O tradiție spune că „schimbându -i numele de botez cu alt nume nou,
se crede că dracul îl pierde din vedere și nu știe în veci, a merge la dânsul ”191.
Ideea că soarta celui nou botezat poate deveni vulnerabilă, prin influențarea
numelui, stă și la originea credinței ca „să nu spui numele copilului în ziua care -1 botezi, că

187 Cf. Ch. Laugier, Contribuții la etnografia medicală a Olteniei , Editura Scrisul românesc, Craiova, 1915, p.
89.
188 Ibidem .
189 Mircea Eliade, Sentimentul morții în creștinism , în vol. Taina Indiei, texte ine dite, ediție de Mircea Handoca,
Editura Policom, București, (f.a.), p. 87.
190 Ibidem , p. 88.
191 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 143.

73
nu va trăi mult ”192. De fapt ai ci dăinuiește în conștiință ideea că diavolul încearcă să
împiedice primirea botezului de către cineva, pentru ca acesta să rămână păgân, iar în caz că
se botează, ar influența prin toate mijloacele revenirea la starea veche, așa cum rezultă dintr –
o tradiț ie întâlnită mai demult la românii din Macedonia193. În Bucovina, apărarea de
duhurile rele este un adevărat ritual. Î n unele localități „cât timp e nebotezat copilul, se
aprinde în toată seara, în casă, o zdreanță de lână neagră și atât copilul cât și mama se afumă
cu dânsa în tot acest timp, ca să nu se apropie lucrul slab de dânșii ”194.

III.1.4. Obiecte simbolice și practici magice “încreștinate ”

Credințele despre apărarea pruncului sunt numeroase chiar în legătură cu
desfășurarea botezului și obiectele de tradiție folosite cu această ocazie. O informație din
Bucovina spune că: „Ducându -se un copil la Botez, este obiceiul a înfrumuseța crijmele, care
se învălătucesc împreju rul luminelor, cu busuioc, văz doage și alte flori. Din aceste flori nu se
poate să ie ie cineva vreuna, căci se crede că i se ia respectivului somnul ”195. De asemenea, i
se leagă pruncului un fir de „strămătură ” (lână) roșie la mână, ca să fie ferit de deochi.
Credința în „deochi ” aparține mentalității populare, dar și Biserica a acceptat -o, dovadă că în
Molitfelnic este formulată o rugăciune de vindecare de deochi.
O altă serie de credințe și datini au în vedere a influența benefic viața pruncului ce s –
a botezat. Astfel o tradiție din localitatea Starja, Județul Suceava spune: „întorcându -se
cumătrul cu finul său deja botezat de la preot și intrând cu el în casă, îl pune pe masă, pe lâna
unui cojoc de oaie, ca copilul crescând mare să aibă cinste cum are cinste masa în casa
omului, să aibă noroc la oi, să aibă atâta noroc la toate, câtă lână a re oaia, și să fie așa de
norocos ca și ea ”196.
La Taina Sf. Botez se întâlnesc, în obiceiurile de la noi, o serie de elemente
simbolice tradiționale: flori, ca busuiocul, considerat în popor „floarea norocului ”, mirtul,
Crucea Paștelui, apoi elemente de fer tilitate (obiecte din fier, bani, sare, grâu), elemente
cromatice (culorile alb, însemnând curăție, și roșu simbolul vieții și un antidot împotriva
privirilor „ochilor răi ”, după o expre sie folosită și în Molit felnic . Un obiect de veche tradiție
creștină în asemenea ocazii este lumânarea. Lumânarea reprezintă lumina lui Hristos care

192 Artur Gorovei, Credinți și superstiții …, p. 143.
193 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 226.
194 Artur Gorovei, Credinți și superstiții …, p. 25.
195 Ibidem .
196 Ibidem , p. 26.

74
luminează calea celui ce vine la credința cea nouă, adică la calitatea de creștin. La Sf.
Liturghie este o ectenie specială „a celor ce vin spre luminare ”, care avea un rost sp orit în
primele veacuri, când se pregăteau mulți să primească Botezul.
Lumânarea la botez se aduce de regulă de naș, se împodobește , cu flori și busuioc și
la ea se leagă crijmele, fașa, în unele locuri și alte obiecte de îmbrăcăminte pentru fin,
precum și un material textil ca dar pentru mama copilului. Lumânările se aprind de către
preot, care le dă nașilor. După botez, este obiceiul, în unele părți din Bucovina, ca nașii să nu
le stingă imediat, ci să meargă cu ele aprinse până la casa copilului, unde ma i întâi afumă
ușorii ușii de la intrare și grinda casei în formă de cruce, apoi le dau părinților copilului sau
le pun să ardă pe masă. S.Fl . Marian notează o datină din Dorn a: „Dacă cel botezat e fată,
trebuie luminile să ardă în trei seri dupăolaltă, ca să se mărite. Dacă nu ard, nu se mărită. La
băieți nu e numaidecât de trebuință ca să ardă ”197. În alte părți, spune tot el „cum s -au întor s
de la botez, cumătrii aprind lumânările și le dau nepoatei. Aceasta, luându -le, le stinge ”198.
Mai frecvent lumânările se dau, în ultimul timp, odată cu copilul nou botezat,
părinților acestuia, cu urarea: „Am luat un păgân și v -am adus î napoi un creștin. Să trăiască
!” În comuna Vama, sosind nașul cu finul său acasă îl închină mai întâi pe la icoane zicând:
„Să fii, finul e, cinstit . De toți oamenii iubit,
Ca și sfintele icoane!
Toți să se uite la tine . Și așa să ți se -nchine,
Cum se -nchină la icoane ! ”199
Gestul, pe lângă un aspect simbolic, urmărește consacrarea soartei copilului, într -un
fel de închinare a vieții lui la Du mnezeu și sub ocrotirea sfinților care să -i dea plinirea vieții
morale și spirituale.
Participarea mamei la botezul copilului ei este o problemă asupra căreia tradiția își
spune cuvântul după anumite norme de viață și de datină. Pr. prof. Nicolae Necula sc rie că:
„s-a luat obiceiul ca la B otezul pruncilor, mamele să nu participe și această tradiție se
respectă cu multă strictețe în mai toate regiunile țării noastre ”200. În context, se precizează că
în canoanele Bisericii Ortodoxe și în cărțile de cult nu găsi m nicăieri interdicție. Motivul
invocat în asemenea situație ar fi necurățenia mamei timp de 40 de zile, care o împiedică
oblig atoriu să intre în biserică la B otez. Când botezul se săvârșește de preot la casa
pruncului, este datina, de asemenea, ca mama să nu asiste la rânduiala slujbei, ci să aștepte

197 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 122.
198 Ibidem .
199 Ibidem , p. 124.
200 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înoire …, p. 161.

75
retrasă într -o altă odaie până la sfârșit, când i se încredințează pruncul cu lumânările și
darurile de către nași, sau, în unele locuri, acesta este oferit chiar de către preot împreună cu
nașii, facându -se tradiționalele urări de sănătate și noroc în viață.
Legat de chestiunea noastră este botezarea după tradiție a copiilor morți și a
moroilor, întâlnită îndeos ebi în Moldova și Bucovina. S.Fl . Marian o descrie astfel: „în
ținutul Câmpulungului este datină ca nănașul sau nănașa să care prin 40 de zile agheazmă la
mormântul copilului mort -născut și să o toarne în mormânt printr -un canal anume făcut spre
acest scop, lăs at la înmormântare, din fundul mormântului până sus. Făcând aceasta cred
românii că pruncul se botează și nu este mai mult moroi. În ținutul Dornei , din contră, duc și
toarnă pe mormintele copiilor pierduți sau care au murit înainte de a fi botezați agheazmă de
la șapte Bobotezi, spre același scop ca și cel din ținutul Câmpulungului ”201. Autorul mai
spune că „Românii din districtul Cemăuțului și cu deosebire cei din Boian, cred că sufletul
fiecărui moroi e pierdut. Cu toate acestea însă el totuși se poate mântui dacă prin șapte ani de
zile se toarnă agheazmă în locul acela unde s -a înmormântat. Ba el s e poate mântui chiar și
mai degrabă, dacă la Bobotează, adică la Iordan, se aduce apă sfințită (agheazmă) de la șapte
biserici și i se toarnă pe mormânt ”202.
O credință aproape generală în popor este că dacă copilul nebotezat moare, se
preface în moroi, care după 7 ani învie, se preface în spirit rău și umblă prin lume. De aceea,
în tradiție, pentru a împiedica acest lucru se practică „botezarea ” moroilor. „Î ntâmplându -se
să-l audă cineva când cere botez, să se îndure de dânsul și să -l boteze, rostindu -i form ula
Botezului și aruncându -i în același timp o bucățică de pânză, o batistă sau ce are mai
dindemână, în semn de crijmă, sufletul său se întoarce și se duce voios la sufletele cele
curate ”203. În Moldova, în unele locuri, la „botezarea ” copiilor morți și a m oroilor participa
în trecut și preotul. Ritul era, că după ce li se turna în ziua de Bobotează agheazmă de la
Iordan pe mormânt, urma rânduiala descrisă astfel: „Preotul când iese cu învierea le face și
lor moliftă. Aceasta se repetă șapte ani dupăolaltă, iar după al șaptelea an copiii nebotezați
scapă din rândul moroilor ”204.
Practica botezării copiilor morți este un ecou al credinței străvechi, întâlnită încă la
începutul creștinismului, că cel nebotezat nu se poate mântui și sufletul nu are liniște în
lume a de dincolo. De altfel, acest lucru a determinat ca să se recurgă la botezul de necesitate,
cu orice elemente, fie apă ori alt lichid, chiar cu nisip, pământ și în caz extrem chiar săvârșit

201 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 25.
202 Ibidem .
203 Ibidem , p. 55.
204 Ibidem .

76
de o persoană oarecare, pentru a administra botezul și a salva su fletul celui doritor de a primi
sfânta taină, din osânda păcatului și a morții veșnice. Poporul, care crede că sufletul rămâne
viu și după moartea trupului, a conceput un mod de izbăvire a sufletului, cu mijloace creștine
(agheazmă, rostirea formulei consa crate), prin botezarea copiilor post -mortem. Practica nu
este acceptată de Biserica Ortodoxă, fiind străină de rânduiala canonică și de învățătura
noastră creștină, care prevede că taina se poate administra doar unei persoane în viață și în
prezența aceste ia. Cu atât mai mult botezul cere prezența persoanei ca primitor al tainei și,
trecerea acesteia prin baia renașterii duhovnicești spre a deveni membru al Bisericii și a -și
desăvârși viața. Ori „botezul ” după moarte nu are în primul rând rațiunea scopului său,
pentru că se face după ce s -a încheiat viața, și apoi persoana nu îndeplinește condițiile
liturgice necesare. Mai curios este faptul că la acest ritual participă uneori și preotul, care la
înviere face o „moliftă ”. Ce fel de moliftă face, nu se preciz ează în informația transmisă de
autor. Totuși e probabil că li se citea o rugăciune sau mai multe din rânduiala Botezului.
De o vreme, în unele biserici din Moldova mai ales, dar și în alte părți ale țării, se
întâlnește obiceiul de a se săvârși o rânduial ă considerată în popor că se botează astfel copiii
avortați sau pierduți pe cale naturală. Aceasta se practică în ziua de Sf. Ioan Botezătorul (7
ianuarie) sau la întâmpinarea Domnului (2 februarie), când se săvârșește sfințirea apei cu
care se stropesc ob iecte de îmbrăcăminte, vase cu ofrandă aduse în amintirea pruncilor
avortați și se citesc molitfele femeii ce a pierdut, din Molitfelnic.
Părintele prof. Nicolae Necula o consideră că este „o gravă inovație sau abatere
liturgică, care nu -i departe de a fi apreciată sau cotată ca un sacrilegiu. A administra botezul
unor asemenea persoane înseamnă o desconsiderare sau chiar o bătaie de joc față de Taina
Sfântului Botez, atât de importantă în viața credincioșilor. O asemenea lucrare ar însemna o
taină săvârși tă fară prezența obiectului sau primitorului. Ar însemna o formulă magică rostită
de la distanță și fară efect. De asemenea, persoana respectivă nu s -ar putea împărtăși direct și
deplin de efectul tainei, deoarece aceasta se săvârșește întotdeauna după tra diția ortodoxă,
împreună cu Mirungerea și cu Sf. Împărtășanie care alcătuiesc așa numitele Taine de inițiere
creștină, adică tainele de intrare în creștinism (și nu de instruirea în anumite secrete sau
mistere creștine) sau Tainele încorporării în Hristos ”205. Autorul recomandă că „dacă obiceiul
este îndătinat prin tradiție în parohia sau zona respectivă, el trebuie înlăturat cu desăvârșire.
Iar dacă el are drept scop și un câștig material, este cu atât mai mult de condamnat (…)
Obiceiul este cu atât mai dem n de condamnat dacă Botezul respectiv se face și copiilor

205 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înoire …, p. 161.

77
avortați cu bună știință sau cu voie ”206.
Referitor la rânduiala săvârșită, aceasta nu constituie nicidecum o sfântă taină. „Ea
nu poate să fie decât o improvizație și care în nici un caz nu poate fi socotită ca botez. Ea nu
este menționată sub nici o formă în nici o carte de slujbă sau de teologie și de aceea
constituie o inovație ”207. Respingerea ei este din mai multe motive, atât teologice cât și
etnologice. Din punct de vedere liturgic „ritul princip al nu poate fi decât stropirea unui
mormânt cu apă sfințită și cu rostirea formulei botezului, dându -se în general celor care sunt
«botezați» în acest fel numele de Ion sau Ioana. Până și punerea numelui este o gre șeală
liturgică deoarece un nou născut pri mește numele la opt zile, cu o molitvă specială care se
numește «la însemnarea pruncului» deci înainte de botez, când preotul îl însemnează pe
prunc la frunte, la gură, la piept, binecuvântându -l. Or, când botezi un mormânt, nu mai
poate fi vorba de așa ce va”208.
Practica de a boteza copiii avortați în felul acesta, deși în unele biserici a devenit
obișnuită, nu se încadrează nici în tradiția populară autentică, deoarece constituie o inovație
liturgică acceptată foarte ușor de credincioși, care se preocupă de soarta copiilor pierduți sau
nebotezați, și totodată nu poate fi considerată o tradiție în Biserică, deoarece vine în
contradicție cu practicile bisericești corecte, conform cu învățătura creștină și ritualul de cult
păstrat de -a lungul veacurilor.
Legat de botez este și un alt moment în care se manifestă tradiția populară, și anume,
la „îmbisericirea ” pruncului. Î n unele părți, după molitfa și închinarea pruncului pe la
icoane, preotul îl duce „în despărțitura bărbătească, unde -l pune apoi sau dinaintea ușilor
împărătești sau dinaintea tetrapodului ”209. În zona Fălticeni preotul îl pune înaintea icoanei
Maicii Domnului sau îl dă mamei în mână210. În multe l ocuri este obiceiul ca „nănașul” sau
„nănașa” , fiind de față, să se închine făc ând trei metanii, apoi să ridice copilul de jos și să -l
dea mamei sale. Tot asemenea la împărtășit este ținut de naș. Î n alte zone , ca de exemplu
Pârteștii de Sus, Județul Suceava, acesta este dus la împărtășit de unul din epitropii sau
consilierii biseric ii, sau de regulă de un bărbat .
Cu ocazia îmbisericirii, în părțile Bucovinei se duc la biserică și lumânările nașilor
de la botez, sau numai o singură pereche, pentru a arde în timpul Sf. Liturghii în altar, la
icoana Maicii Domnului sau la sfântul al căr ui nume îl poartă. Când nou -născutul este fată,

206 Ibidem .
207 Ibidem .
208 Ibidem , p. 159.
209 S.Fl. Marin, Nașterea …, p. 181.
210 Cf. Ibidem , p. 182.

78
lumânările se duc mai degrabă la biserică, nu se lasă în casă nearse mult după 40 de zile,
pentru că altfel se crede că nu se poate mărita degrabă, ci va sta mulți ani fată211.

III.1.5. Sfintele Taine de iniți ere în actualitate – raportare la învățătura Bisericii

Situația celor care prin Taina Sfântului Botez devin cu adevărat creștini și participă la
viața Bisericii ca membri activi, conștienți și integrați în misiunea creștină în lume, din
nefericire și cu regret ne vedem în situația de a constata și recunoaște că în lumea secularizată
și desacralizată în care trăim, mulți din cei încreștinați prin Botez suferă de criza de identitate,
încât auzim că se vorbește tot mai mult de „creștini numai după botez“, în sensul că
indiferentismul în care se cufundă și se îneacă îi detașează tot mai mult de viața Bisericii,
respective de învățătură, de harul și de misiunea pe care Biserica are mandatul divin s -o
îndeplinească în lumea păcatului212.
Pierzând conștiința că for mează poporul lui Dumnezeu, râvnitor să facă vie roadele
împărăției lui Dumnezeu, pe față, sau fără s -o spună explicit, mulți din cei care au primit prin
Taina Sfântului Botez harul înfierii ca membri ai Trupului tainic al Mântuitorului, rămân în
afara Bis ericii, sau cel mult depun o mărturisire formală de apartenență confesională,
încadrându -se sporadic în tradiționalismul ritualistic sau festivist pe care îl cer diferitele
ocazii sau împrejurări ale vieții. De aici rezultă necesitatea și imperativul ca Bi serica să -și
intensifice activitatea misionară de învățare și educație creștină a propriilor credincioși,
începând tocmai cu Taina Sfântului Botez.
În acest scop considerăm oportun să determinăm obiectivele esențiale ce trebuie avute
în atenția activității noastre pastoral -misionare legate de Taina Sfântului Botez. Concret
vorbind, Taina Sfântului Botez se cuvine a fi abordată făcând vie convertirea la credința
mărturisitoare și roditoare primită prin harul divin odată cu Taina Sfântului Botez.
Întucât Pări nții Bisericii ne atenționează că cei care au primit de prunci Botezul și au
dus o viață nevrednică de el, au mai mare osândă decât cei nebotezați, misiunea preotului
constă în a conștientiza pe credincioși de gravitatea nevredniciei față de Sfânta Taină a
Botozului primită în pruncie. Acest fapt ne obligă să reflectăm mai atent și să adâncim

211 Cf. Ibidem .
212 Pr. Mihai Olariu, Taina Sfântului Botez în misiunea actuală a Bisericii , în “Altarul Banatului” Anul XXII
(LXI), serie nouă, nr. 10 –12, octombrie –decembrie 2011, p. 77.

79
aspectul misionar al Tainei Sfântului Botez, pe care Biserica îl are ca obiectiv principal în
activitatea ei de permanentă actualizare a vieții Mântuitorului în viața de sfințenie a fiilor ei.
Privind mai îndeaproape activitatea misionară a Bisericii, se cuvine să precizăm că
noțiunea de „misiune creștină“ înseamnă trimiterea Bisericii în lume, în vederea extinderii
împărăției lui Dumnezeu inaugurată de Iisus Hristos pe pământ.
Misiunea se întemeiază deopotrivă pe porunca explicită a Mântuitorului de a
propovădui Evanghelia, de a chema la pocăință și de a boteza în numele Sfintei Treimi, și mai
ales, pe trimiterea văzută a Fiului și a Duhului Sfânt, voită și inițiată de Tatăl (Ioan 20, 21).
Implicarea preotului. Misiunea săvârșită de preot în numele lui Hristos, ca lucrare a
Lui în lume, are un întreit aspect: sacramental, de sfințire a vieții credincioșilor, catehetic sau
didactic, de învățare și trăire a vieții creștine , și pastoral, de conducere pe drumul mântuirii.
În acest sens implicarea noastră, a preoților, în viața credincioșilor nu trebuie privită exclusiv
prin prismă materială, deși există așa numita „taxă de botez“, sau alte taxe mai mult sau mai
puțin justific ate, ci se cuvine să primeze totdeauna aspectul spiritual. Acesta este în fond
decisiv și determinant în misiunea Bisericii, ca responsabilitate în care noi preoții suntem
implicați ca trimiși ai Mântuitorului, spre a săvârși însăși misiunea Lui în lume.
În primul rând se cuvine să fim cu luare aminte la săvârșirea Tainei Sfântului Botez,
ca temelie a vieții creștine, pe care se structurează întregul edificiu al vieții liturgice și
duhovnicești, iar bogăția sfintelor slujbe nu poate fi înjumătățită, deoarec e noi am primit -o
întreagă, și tot așa trebuie s -o împărtășim credincioșilor.
În acest context, trebuie să precizăm că efectele Sfântului Botez sunt lucrătoare, în
funcție de săvârșirea lui corectă și completă. De pildă, o importanță deosebită o au
rugăciu nile de exorcizare și lepădările, prin care preotul îl roagă pe Dumnezeu să alunge de la
cel ce se botează pe satana, cu toate puterile lui, cu toată lucrarea lui, cu trufia lui și cu toți
slujitori lui. De aceea este foarte important ca ele să fie rostite în întregime, cu luare aminte,
iar nu pe jumătate sau deloc, ca nu cumva prin a noastră delăsare satana să rămână ascuns și
încuibat în inima celui ce urmează să fie „…oaie cuvântătoare a turmei celei sfinte a lui
Hristos, membru cinstit al Bisericii, fiu și moștenitor al Împărăției…“213. În vechime
rugăciunile de exorcizare se citeau șapte zile la rând, iar în a opta zi, cea a Botezului, se
rosteau încă odată214.
Se impune apoi ca Botezul să se facă prin întreita afundare, și doar în cazuri speciale
prin turnare. Desigur, după săvârșirea Tainei urmează cuvântul de învățătură, sau cuvenita

213 ***Molitfelnic , Editura IBMBOR, București, 2006, p. 28.
214 Pr. prof. dr. Ene Brani ște, Liturgica specială , Editura Nemira, 2002, p. 284.

80
alocuție, deși misiunea noastră nu se oprește aici, ci se continuă. În aceste zile de criză
spirituală și materială este nevoie ca noi slujitorii Sfintelor Altare să sporim activitatea
misionar -pastorală nu doar prin întâlnirile restrânse din preajma bisericii, ci și prin vizitele la
domiciliul celui de curând botezat, apoi la grăd inițe, la școală unde întâlnim un grup mai
mare de preșcolari și elevi, dar mai ales unde ne întâlnim cu formatorii lor pe care îi vom
sensibiliza asupra relației pe care aceștia trebuie să o întrețină cu Biserica, recunoscând
calitatea lor de membri ai Bi sericii.
În continuare, misiunea pastorală trebuie să ne angajeze în consolidarea relației
tinerilor cu Biserica prin Tainele însănătoșirii sufletești și trupești, adică prin Taina
Spovedaniei și Împărtășaniei . Spovedania, considerată ca al „doilea botez“, sau ca „botezul
lacrimilor“, este Taina prin care ne recunoaștem vinovăția păcatului, și prin iertare primim
înapoi nevinovăția și curăția dăruite la Botez, iar prin Împărtășanie, ca Taină care ne unește
cu Hristos și cu Biserica, devenim mădularele lui H ristos, spre a îndeplini misiunea Lui în
lumea păcatului215.
De o importanță deosebită în privița modului de abordare a Tainei Sfântului Botez,
este catehizarea și pastorația părinților , ei fiind implicați deopotrivă în viața copiilor lor și a
educației de c are se fac răspunzători în fața lui Dumnezeu.
Cunoaștem în acest sens că ierurgiile dinaintea Sfintei Taine a Botezului sunt
pregătitoare atât pentru neofit, cât și pentru familia lui. De fapt preotul își începe activitatea
misionară prin Taina Sfântului B otez în viața celui ce o va primi. Astfel prima slujbă care se
săvârșește de către preot pentru viitorul fiu al Bisericii este rânduiala sfințirii apei pe care o
aduce moașa la biserică. Având un scop curățitor și vindecător, această rânduială are și rolul
de a ne pune în legătură cu familia, de a observa care este trăirea duhovnicească a părinților și
a celor din jur, care pot influența în bine sau rău viața viitorului membru al Bisericii. Este
știut faptul că după rugăciunile ce se citesc la femeia lăuză, urmează rugăciunea la
însemnarea pruncului, unde se va pune și numele. Prin rugăciunea de punere a numelui,
părinții vor fi îndrumați să aleagă un nume creștin, așa cum era datina creștină statornicită în
istoria poporului nostru. Din păcate, mulți părinț i, în momentul în care se gândesc la un nume
pentru pruncul rânduit lor de Dumnezeu, ajung să pună copilului nume auzite prin vreo
melodie „la modă“, sau prin vreo telenovelă, sau chiar numele unei mărci de mașină
În altă ordine de idei, părinții pruncului trebuie îndrumați, cu tact pastoral, să aleagă
nași de Botez credincioși ortodocși. Desigur, întâmpinăm aici multe greutăți, datorită unor

215 Pr. Mihai Olariu, Taina Sfântului Botez în misiunea actuală …, p. 79.

81
obiceiuri deja statornicite de a urmări interesele materiale, sau chiar familiale, legate de
tradiția ca cel botezat să devină finul nașului de cununie al părinților sau al bunicilor.
Totodată părinții vor fi înștiințați de importanța Tainei Botezului precum și a ritualului ce
trebuie săvârșit după rânduiala Bisericii, înlăturându -se astfel unele tradiții impregnate chi ar
de superstiții. Putem cita în acest sens diverse obiceiuri indătinate în popor când mama este
oprită să participle la Botezul fiului, fiind îndrumată să săvârșească anumite practici, care
fiind lipsite de orice temei al sfințeniei, degradează însăși înț elesul Tainei Botezului.
Un alt aspect privind misiunea Bisericii legată de Taina Sfântului Botez se referă în
mod special la catehizarea nașilor, întrucât nașii îndeplinesc funcția de părinți spirituali, și ca
urmare, ei trebuie să fie conștientizați de r olul lor în viața fiului duhovnicesc, care începe
odată cu mărturisirea credinței la Botez. Nașul are îndatorirea să mărturisească cu dragoste și
cu bună știință credința finului, așa cum făcuse mai înainte femeia cananeancă pentru fiica ei
și sutașul pent ru sluga lui216.
În continuare, datoria nașului este să se îngrijească de viața sufletească a finului său,
învățându -l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credințe spre a face din el un bun
credincios, mădular sănătos și vrednic al Sfintei Biserici. Imp licarea nașilor în misiunea
Bisericii cu privire la Taina Sfântului Botez, impune ca aceștia să cunoască învățătura pe care
o mărturisesc prin rostirea Simbolului de crediunță, ca și întregul ritual al săvărșirii acestei
Sfinte Taine.
Apoi, în calitate de părinți spirituali, nașii trebuie să fie instruiți în privința datoriilor
duhovnicești ce le revin în acestă calitate. Vor fi depășite unele obiceiuri formale, încetățenite
deja, potrivit cărora se urmărește doar partea materială, interesele personale, sau îndeplinirea
unor forme tradiționale legate de anumite soroace sau evenimente festive.
Un alt aspect în misiune actuală a Bisericii privind Taina Sfântului Botez se referă în
special la comunitatea credincioșilor care îl primesc pe cel botezat ca membru a l ei. E
momentul să remarcăm faptul că în această situație, cel ce primește Botezul rămâne de cele
mai multe ori doar cu nașii și cu cei invitați la festivitate, întrucât majoritatea credincioșilor
părăsesc locașul de cult după săvârșirea Sfintei Liturghii . Considerăm necesar să reflectăm
mai adânc asupra acestui aspect, din dorința de a reabilita și reactiva ambianța creștinismului
primar, când Taina Sfântului Botez era nu numai o festivitate familială, ci sărbătoarea
Bisericii, care recunoștea lucrarea Du hului Sfânt prin înmulțirea mărturisitorilor și trăitorilor
credinței creștine, ca o împlinire a poruncii Mântuitorului de a face ucenici din toți oamenii,

216 Ibidem , p. 80.

82
fiindcă toți au fost restabiliți prin jertfa lui Hristos, așa cum am văzut că se pronunță Părinții
și Dascălii Bisericii noastre.
Pentru a reflecta asupra necesității respectării rânduielilor stabilite de Biserică, privind
săvârșirea Tainei Sfântului Botez, propunem în continuare, câteva studii de caz, privind unele
aspecte negative legate de abordarea ș i săvârșirea Tainei Sfântului Botez .
O tânără elevă și -a exprimat dorința de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.
Surprinderea mea a fost că tânăra în cauză și -a exprimat la spovedanie și dorința de a fi
botezată. Explicându -i că mai întâi trebui e să fie botezată și apoi împărtășită, mi -a mărturisit
că înainte de mine un preot duhovnic a împărtășit -o, deși nu a fost botezată, motivând că dacă
este împărtășită nu mai este nevoie să fie botezată.
Am întâlnit, apoi, mai multe cazuri legate de săvârși rea Tainei Sfântului Botez, când
se folosea apa sfințită de la Bobotează, motivându -se că nu este nevoie de sfințirea specială a
apei când se săvârșește Taina Sfântului Botez.
Cu referire la ierurgiile care se săvârșesc după Botez am remarcat confuzia cu r eferire
la slujba de îmbisericire care se săvârșește după Sfânta Taină a Botezului.
Rânduiala din Molitfelnic ne îndrumă ca să fie adus la biserică pruncul împreună cu
mama, „de față fiind și nașul ce l -a primit din Botez“. De aici rezultă că pruncul a fos t deja
botezat și urmează să fie îmbisericit. Se precizează în acest sens că „îmbisericirea trebuie să
urmeze botezului, iar nu să -l preceadă căci este nelogic și absurd să introduci în sfântul locaș
și în obștea creștină un nebotezat“217. La fel, rugăciunil e de la 40 de zile, care se rostesc
pentru mamă, că se pot rosti separat de cele de îmbisericire a pruncului, iar cele din urmă se
vor implini după Sfânta Taină a Botezului218.
Un alt caz se referă la un copilul nou născut, care a fost împărtășit înainte de a fi
botezat, de unde rezultă deopotrivă confuzie și ignoranță în cunoașterea și săvârșirea Sfintelor
Taine ale Bisericii.
Vom mai aminti și cazul a doi tineri care s -au prezentat la spovedanie înainte de
botezul fiului lor. În urma discuțiilor avute în sc aunul spovedaniei, s -a constatat că tânărul soț
nu era botezat, deși a mărturisit aceasta la preotul care i -a cununat. Tânărul mărturisea că
înainte de cununie preotul i -a citit o rugăciune, spunându -i că este suficientă chiar fără a fi
botezat după rândui ala Bisericii. Ca urmare, tinerilor li s -a explicat că în această situație
cununia nu este validă, iar pentru a împlini rânduiala Bisericii, tânărul a fost mai întâi botezat,
după care din nou s -a săvârșit Taina Sfintei Cununii, și apoi a urmat botezul fiu lui lor.

217 Pr. prof. dr. Ene Brani ște, op. cit., p. 347.
218 Ibidem, p. 347.

83
Desigur, aceste cazuri sunt rare, aproape unice, dar faptul că există, ne atrage atenția
că trebuie să fim cu luare aminte la împlinirea rânduielilor stabilite de Biserică, fiindcă numai
așa Taina Sfântului Botez va fi cu adevărat ușă ce deschide primirea celorlalte Sfinte Taine și
va avea puterea de transmitere a harului care îi este propriu.
Din cele până aici tratate reținem că mesajul misionar al Tainei Sfântului Botez rezidă
în faptul că orice om botezat, devenit membru al Trupului lui Hristos , are obligația morală și
spirituală de a transmite lumii păcatului în care el se află, credința vie mărturisită la Botez,
devenind un misionar creștin, asemenea femeii samarinence, sau a femeilor mironosițe. Așa
cum femeia samarineancă a devenit un mision ar creștin după întâlnirea și cunoașterea lui
Mesia, tot astfel și cel botezat va trebui să facă dovada că este „îmbrăcat în Hristos“ (Galateni
3, 27), activând în lume prin arătarea roadelor împărăției lui Dumnezeu, făcându -se „lumină
lumii“. Dar în împli nirea acestui deziderat misionar trebuie să ne implicăm în primul rând noi
preoții care am săvârșit Sfânta Taină a Botezului și care ne face răspunzători în fața lui
Dumnezeu de viața celui pe care l -am încreștinat.

III.2. Sfintele Taine ale Bisericii pe parcursul vieții omului
– inovații teologice și tadiții românești

III.2.1. Pocăința – Taina iertării păcatelor

Dacă fără Sfântul Botez nu putem deveni mădulare ale Bisericii lui Hristos, fără
Sfânta Spovedanie este imposibil să moștenim Împărăția Cerurilor. Este o rătăcire să credem
că respectarea unor anumite îndatoriri religioase, precum mersul la biserică, milos teniile și
alte fapte bune, pot înlocui Taina Sfintei Spovedanii. Cuvântul Domnului este foarte clar.
Viața veșnică ne este dăruită prin iertarea fărădelegilor noastre. Iar iertarea nu se dă în nici un
alt mod decât numai în Spovedanie. Însă, pentru a prim i iertarea în Taina Sfintei Spovedanii
nu este de ajuns numai simpla înșirare a păcatelor noastre. Este neapărat necesară pocăința
sinceră, însoțită de o adâncă simțire a păcătoșeniei și a bolii noastre duhovnicești și de
zdrobirea inimii.
Domnul, încă di n prima Sa predică, așază pocăința ca mijloc primordial pentru
mântuirea noastră. Și pocăința înseamnă întoarcere a omului de la viața cea potrivnică firii,
care este viața păcatului, la viața cea conform firii, precum poruncește legea lui Dumnezeu.
Înseam nă lepă -dare de lucrarea diavolului și ascultare de dumnezeiasca voie. Pocăința este
schimbarea dispoziției, schimbarea felului de a gândi și de a trăi, este înviere interioară,

84
adevărată preschimbare. După Sfântul Isaac Sirul: „pocăința este a lăsa cineva păcatele sale
cele de mai înainte și să se întristeze pentru acestea"219
Și Sfântul loan Scărarul, în capodopera sa Scara, ne dă deplina definire a pocăintei:
„Pocăința înseamnă înnoirea botezului. Pocăința înseamnă legământul cu Dumnezeu
pentru o nouă via ță. Cel ce se pocăiește este cumpărător al smereniei. Pocăinta înseamnă
îndepărtarea statornică a oricărei mângâieri trupești. Pocăinta înseamnă gândul osândirii de
sine; negrija fată de toate celelalte și grija față de propria mântuire. Pocăinta este fiic a
nădejdii și izgonirea deznădejdii. Pocăinta este deplina izbăvire de rușine.
Pocăinta înseamnă re împrietenirea cu Domnul, prin faptele virtuții potrivnice
căderilor noastre. Pocăința înseamnă curățirea conștiintei. Pocăinta înseamnă suferirea de
bună vo ie a tuturor lucrurilor dureroase. Cel ce se pocăiește este un cercetător al osândirii de
sine. Pocăința înseamnă ostenirea peste măsură a pântecelui cu [postul] și lovirea sufletului
cu conștiința".220
Nu ar fi fost de trebuință pocăința dacă firea omenească nu era înclinată către rău,
după căderea protopărinților, dacă prin întunecarea rațiunii nu am fi ajuns să -L ignorăm pe
Dumnezeu și poruncile Sale, dacă nu ar fi ajuns cel creat după chipul lui Dumne zeu, omul,
rob diavolului. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S -a făcut om și a venit pe pământ pentru că
numai EI putea să elibereze crea[ia Sa din tirania diavolului și din lanțurile păcatului. Numai
El, prin Jertfa de pe Cruce și cu cea de viață -dătătoare În vierea Sa, putea să ridice la o via[ă
nouă în Dumnezeu pe omul cel mort duhovnicește. Numai El putea să -1 facă, din rob al
satanei, fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu după har.
Lucrarea salvatoare a Domnului se continuă în Una, Sfânta, Soborniceasca și
Apost oleasca Biserică, care este trupul lui Hristos, loc de vindecare a sufletului și trupului,
maică și hrănitoare a credincioșilor. Biserica lui Hristos, care -L are pe Preasfântul Duh
plinitor a toate, cu învățătura Sa cea prealimpede, cu rânduiala Sa cea nez druncinată, cu
Sfintele Sale Taine, lucrează la sfințirea mădularelor sale, vindecându -le, cu mântuitoarele
Sale leacuri, rănile și bolile.
Sfântul Botez, începutul și condiția tuturor Tainelor, ne introduce în Biserică, și
totodată înnoiește „după chip", activează adică toate darurile care ne -au fost date de către
Dumnezeu și care după căderea noastră au ajuns în nelucrare. Pocăința și Spovedania
reîmpacă omul cu Dumnezeu, de vreme ce după Sfântul Apostol lacov:

219 Sfântul Isaac Sirul, „Cuvântul 81", în Scrieri ascetice, Editura Rigopoulos, 1976, p. 380 [trad. rom .: Filocalia,
X, Cuvântul LXXXI, Despre deosebirea virtuților și despre săvârșirea întregului drum].
220 Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul V, Despre pocăinlă" , în Scara, pp. 115 -116 [trad. rom.: Filocalia, vol. IX]

85
,,Prietenia lumii este dușmănie față de Du mnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu
lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Ascultarea are un aspect foarte important în taina spovedaniei. Psihologia
Comunicării vorbește în general de două moduri de ascultare:
-ascultare activă, adică as cultarea foarte atentă a penitentului, care îl face pe acesta
să fie mult mai serios în ceeace privește Taina spovedaniei ,,căci orice om este mult mai atent
în momentul în care I se acordă atenție căci dacă subiectul se știe, se simte ascultat el este c u
atât mai determinat să se exprime ( B. Jacobi)221”. De asemenea folosind acest tip de
ascultare, mai ales în cazul penitenților care își scriu păcatele, nu riscă să trecă cu vederea un
păcat important, sau cauzele care au dus la săvârșirea lui, pentru că preotului “ I se cere pe
lânga autoritatea lui de reprezentant văzut al lui Dumnezeu, pe lângă o apreciabilă autoritate
morală, si o bună cunoaștere a modului în care se pot lecui diferitele slăbiciuni omenești”.222
-ascultarea pasivă, este echivalentă cu a scultarea fără atenție, adică cu auzirea,
moment în care subiectul principal al gândiri nu este cel de lângă tine, ci în centrul conștiinței
ești tu însuți.
Există în Taina Spovedaniei un aspect care este trecut cu vederea, și anume legea
asocierii. Dacă p enitentul povestește un anumit aspect din viața sa, involuntar, conștiința
preotului, poate face legătura cu un aspect asemănător din viața sa, cea ce poate duce la
neglijarea penitentului pentru câteva momente, pentru ca preotul să actualizeze în mintea l ui
acel episod. Dar acestă problemă cred că poate apărea mai ales la preoții care au primit de
curând duhovnicia, sau la cei care spovedesc mult timp fără o pauză. În acest sens preotul
trebuie să fie sincer cu sine dar și cu ceilalți, și să nu -și neglije ze limitele. Dar o dată cu
trecerea timpului și prin exerciții de concentrare preotul poate să depășească acestă limită, a
asocierii.
În cele din urmă ascultarea este și ea o artă, care nu trebuie să lipsească oricărui
preot, atât în viața personală, dar m ai ales în scaunul spovedaniei căci “ ascultând, te obiligi
provizoriu la a nu te mai asculta. Acestă abdicare permanentă își găsește un pandant în
beneficiile subiectului. Fiecare subiect, fiecare ființă are o bogăție unică, o experiență
specifică, l a care accedem progresiv cu ajutorul ascultării”223.
Dar relația dintre cei doi, nu seamănă deloc cu o relație de psihoterapie, sau de
consiliere la psiholog, căci dacă psihologul se afirmă pe sine, ca medic, aplicând anumite

221 Jean-Claude Abric, Psihologia Comunicării , Ed. Polirom, București, 2002, p.63.
222 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit. , p. 87.
223 Jean-Claude Abric, op. cit, p.63.

86
terapii în funcție de personalit atea clientului, dar și de a sa, ca psiholog, în spovedanie preotul
nu se afirmă pe sine, ci pe Hristos “penitentul având încredere în preot tocmai pentru că simte
în el răspunderea față de Hristos pentru sufletul său, îl simte că -l ascultă în numele lui H ristos
și cu o putere reală de ajutorare ce -i vine din Hristos”224
Relația de încredere care se formează între penitent și preot , este o relație unică căci
prin destăinuirea celor mai intime aspecte și slăbiciuni ale sale “ penitentul realizează cu
preotul comuniunea maximă care se poate realiza cu un om. E un nou motiv pentru care
Taina aceasta e Taina unei comuniuni cum nu exista alta: e Taina restabilirii comuniunii
depline între un credincios și preotul ca organ văzut al lui Hristos și ca reprezentant a l
Bisericii ”225.
În Taina Mărturisirii, conștiința preotului dar și a penitentului joacă un rol foarte
important pentru că în funcție de conștiința celor doi și de experiența duhovnicească a
preotului, spovedania va fi mai eficientă. Teoretic “prin deschide rea sa către penitent,preotul
trece din conștiința sa luminată de Dumnezeu și purificată de patimi, în conștiința celui ce se
spovedește sfaturile care îi sunt de folos, care îl conduc pe acela la Hristos”226 dar există și
preoți care sunt începători în ce le ale duhovniciei. Deci neavând o experiență temeinică , cum
va îndruma pe credincioși? Un alt aspect este acela al preoților care ei înșiși nu se spovedesc
regulat, deci cum vor lumina conștiințele altora, dacă ei înșiși sunt bolnavi?
Nevoia psihologică de a împărtăși cele mai intime aspecte ale vieții, cuiva de
încredere, care să nu te subestimeze, ci să te înțeleagă, și să se poarte cu aceiași demnitate
față de tine, coincide în spovedanie, cu dorința preotului de a ajuta, de a garanta iertarea pe
care o dăruiește Hristos, și curajul de a lupta cu tine însuți. Acest aspect îl determină pe
Părintele Stăniloae să spună că penitentul “simte și el nevoie să -și descarce conștiința înaintea
cuiva, iar pe de alta, își dă seama că preotul îi inspiră încredere d eosebită prin marea lui
responsabilitate față de Hristos și prin smerenia cu care -l ascultă și care -l face să nu se
socoteasca mai bun decât penitentul. De fapt, preotul se șterge cu totul în fața lui Hristos,
punând în fața constiinței penitentului pe Hri stos, ca for suprem în fața căruia nu se simte
umilit nici un om, for care este în același timp Persoana cu cea mai întelegătoare și iertătoare
iubire a neputințelor omenești, El, Care S -a rugat și pentru iertarea celor care L -au răstignit
pe Cruce”227.

224 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit .,p.88.
225 Ibidem ,p. 88
226 Ibidem , p.89.
227 Ibidem , p.89.

87
Dar chiar dacă prin Spovedanie, se iartă toate păcatele, lupta cu deprinderea spre ele,
este de durată. Duhovnicul nu poate decât dezlega pe penitent, sau constata că încă nu poate
fi dezlegat, până nu se dezleagă și el însusi interior de legăturile păcătului , până nu s -a
deschis el însuși putinței de comunicare între el și Biserică, între el și Hristos.228 Pentru
penitent, “conflictul psihilogic dintre teama și posibilitatea de a păcătui”229, este începutul
războiului care se desfășoară în conștiința sa, nu la mu lt timp după spovedanie. Greutatea
dezlipirii de obișnuința de a săvârși anumite păcate, stă în faptul că voința este slăbită, prin
repetarea păcatelor respective, dar uneori și de lipsa reală a căinței. Căci prin căință “ se ucide
eul vechi din ființa noa stră, se rupe o legătură, se taie într -o rană a întâmplărilor vechi. Și
durerea este cu atât mai mare cu cât noi suntem și chirurgul și penitentul”230.
“Învățătura către cel ce se pocăiește” recomandă, ca preotul să asculte mărtirisirea
păcatelor pe care penitentul le -a scris “ mărtirisirea este o arătare de voie, prin gură a
lucrurilor celor rele, a cuvintelor și a gândurilor…măcar de le ai scrise, ca să nu le uiți, însă
ai datoria tu singur să le citești duhovnocului”231. Acest aspect al mărturisirii cu voce tare a
păcatelor în fața preotului nu are însă ca scop umilirea penitentului ci iertarea și povățuirea
penitentului către o viață nouă, în Hristos. Practic mărturisirea greșelilor făcute este ca o
delimitare a penitentului de fapta rea, ca o disociere a sa de eu -l rău care a făcut acele fapte,
dar și “ renunțarea la închiderea egoistă a ființei și deschiderea ei către valorile pe care le -a
pierdut”232. De asemenea în “ Cartea foarte folositoare de suflet”, Sfântul Nicodim Aghioritul
spune că duhovnicul nu trebuie să întrebe păcatele, ci penitentul trebuie să vină pregătit în
acest sens “ și însuși cel ce se spovedește trebuie să -și mărturisească de la sine păcatele, ca să
capete iertare pentru ele”233. Dar existau și cazuri când duhovnicul trebuia să într ebe, pentru
că penitentul nu știa să scrie. Astăzi cazul persoanelor analfabete este destul de rar, dar au
intervenit alți factori care îi fac pe oameni să fie mai puțin atenți cu spovedania: Lipsa
timpului, a credinței, sau a dorinței reale de schibare a vieții și altele.
Întrebările sunt un aspect de asemenea foarte important al Spovedaniei. Unii
duhovnici recomandă preoților, mai ales celor fără experiență, alcătuirea unui ghid de
întrebări.

228 Ibidem , p. 92.
229 Pr. Nicodim Belea, op. cit , p. 7.
230 Ibidem , p. 14.
231 Pr. Petre Vintilesci, op. cit. , p.80.
232 Constantin Enăchescu, op.cit ., p.3 46.
233 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte Foarte Folositoare de Sufl et, Ed. Bunavestire, Bacău, 1992, p. 34,

88
Importanța întrebării vine din faptul că acesta poate fi și un factor de manipulare,
dar și un mod de sugerare a răspunsului. În acest sens o clasificare a modului de a întreba este
eficientă:
1.Întrebări închise, la care se poate răspunde doar prin “da” și “nu”, însă “riscul este
ca , folosindu -le, să obținem doa r răspunsuri simple”234.
Sf. Nicodim Aghioritul recomanda mai ales întrebările închise, adică întrebările la
care se poate răspunde numai cu : da sau nu. Iată un exemplu:”Fiule nu cumva ai ucis?”235.
2. Întrebări cu răspuns sugerat: „ Nu -i așa că ai păcătuit cu gândul?”
În cazul acesta, credinciosul nu poate să răspundă decât cu „Da„ pentru că i se
sugerează răspunsul în întrebare.
3. Întrebări deschise, care oferă credinciosului ocazia să -și spună pă rerea. Ex: „ De
ce crezi că Dumnezeu ți -a îngăduit acestă încercare?”. Asfel de întrebări îi oferă celui care se
spovedește șansa ca să înțeleagă singur, să -și găsească singur răspunsul la anumite întrebări.
De asemenea întrebările de acest fel sunt eficie nte, în cazul în care duhovnicul vrea să afle
circumstanțele faptelor.
4. Întrebări releu: acest fel de întrebări pot să ajute pe cel venit la spovedanie să
înțeleagă, răul pe care la făcut cuiva, ele îl ajută pe penitent să se pună în locul celui
prejudic iat, jignit. Pe de o parte dezvoltă empatia penitentului, pe de alta îl fac mai
responsabil.
Ex: Dacă ați fi în locul acelei persoane, ce ați simți?”236
Legat de modul în care se poate încuraja penitentul prin întrebări , să -și
mărturisească păcatele, Părint ele Vintilescu, citând cartea „ Învățătură către Duhovnic” scrie
: „Când tu duhovnice, spovedești oameni, care de rușine, nu vor să spuie de câte ori au
păcătuit, trebuie să -i întrebi un număr foarte mare, adică de au făcut acel păcat de o mie de ori
sau de două mii de ori; ca auzind ei atâta număr să ia îndrăzneală și așa mai cu înlesnire să
poată să pogoare din numărul acesta, decât să -l suie, dacă îi vei întreba un numar mai mic”237.
Dar căința nu este de ajuns căci după spovedanie și pocăință urmează” să-și acopere
abaterile din trecut cu fapte mai bune, pentru ca să nu I se impute păcatul (De penitentia,
2)”238.

234 Jean-Claude Abric, op. cit. p. 73.
235 Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit. , p. 36.
236 Jean-Claude Abric, op. cit ., p. 73.
237 Pr. Petre Vintilescu, op. cit. , p. 100.
238 Pr. Ioan Mihălcescu, Dogmatică , Ed. Sfântului Sinod , București 1980, p. 151.

89

III.2.2. Nunta între tradiție creștină și inovații

Până în secolul al IX -lea, căsătoria a fost recunoscută pentru oamenii liberi, iar
pentru sclavi până în secolul al XI -lea, aceștia din urmă neavând dreptul la căsătorie
religioasă. Prin introducerea căsătoriei civile ca obligatorie, cununia rămânând numai
facultativa, de conștiință după spiritul laic al raționaliștilor, Biserică a luat poziție față de
această situație, căsătoria civilă nefiind recunoascuta fără binecuvântarea Bisericii, ci numai
efectele sale civile. Fundamentul acestei poziții este biblic, căsătoria fiind instituita de
Dumnezeu în rai, Mântuitorul Hristos întărind prin participarea Sa la nunta din Cana legătura
dintre bărbat și femeie în căsătorie, ridicând -o "din ordinea naturii în ordinea harului
divin"239.
Biserica este aceea care veghează asupra sensului autentic al căsătoriei, apărând într –
o lume secularizata atribut ele sale, unitatea și indisolubilitatea, precum și caracterul său de
Taină a Bisericii, instituita de Însuși Dumnezeu. În consecință, Biserica are dreptul să ceară
credincioșilor săi aplicarea legislației bisericești, adică celebrarea Sfintei Taine a Cunun iei,
respectându -se condițiile canonice pentru evitarea impedimentelor. Toate unirile
nebinecuvântate de Biserică, chiar dacă a fost încheiată în prealabil căsătoria civilă cu
observarea legislației civile în vigoare, nu pot fi recunoscute sub aspect canon ic și moral, ele
fiind considerate concubinaj, cum am văzut mai sus240.
În România, Constituția din 2003 nu impune căsătoria religioasă pentru validitatea
unirii bărbatului cu femeia, fiind suficientă căsătoria civilă care produce efecte juridice,
garantându -se în același timp libertatea de conștiință și libertatea religioasă, fiecare fiind liber
să opteze pentru căsătoria religioasă, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei civile.
Articolul 48 din Constituție precizează: "Familia se întemeiază pe căsăto ria liber consimțită
între soți (căsătoria civilă, n.n.), pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de
a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (alin. 1). Condițiile de încheiere, de
desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi
celebrata numai după căsătoria civilă (alin. 2) "241. Putem observa cu ușurință caracterul
facultativ al căsătoriei religioase în legea fundamentală a țării noastre și aceasta după
încheierea actului juridi c al căsătoriei civile.

239 Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei. Condițiile administrării căsătoriei. Studiu
juridico -canonic , Editura Aius (CNCSIS), Craiova, 2008, p. 260.
240 Ibidem .
241 Ibidem , p. 261.

90
Cu toate acestea, pentru Biserică, nu legiuitorul secular stabilește adevărata legislație
pentru căsătorie, ci Dumnezeu Însuși care a creat prima pereche de oameni și a întărit
legătura căsătoriei dintre ei. Căsătoria binecuvântată de Dumnezeu este începutul adevăratei
vieți de familie, este taina unirii bărbatului cu femeia, având ca icoana unirea lui Hristos cu
Biserica Sa, pentru acest motiv Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, numind -o "taina
mare", căci "prin căsătorie (căsătoria religioasă, n.n.) vin la viața urmașii Împărăției lui
Dumnezeu, ai Cerului. Căsătoria este creația. Părinții sunt împreună creatori. Căsătoria, prin
Iisus Hristos, este bucurie, viața, iubire, începutul vieții veșnice. Ea este, totuși, pentru un
mare număr de oameni, nu bucurie, ci interes; nu sărbătoare, ci o viață fără organizare; nu
începutul vieții veșnice, ci al sterilității"242.
Astfel, toate pasiunile omului contemporan, înstrăinarea sa de adevăratul sens al
căsătoriei, pot să dispară dacă el primește, conștient de importantă și de împărtășirea harului
divin, Sfânta Taină a Cununiei, unirea bărbatului cu femeia nemaifiind privită ca o plăcere,
"ci ca dragoste, bucurie, organizare, început al veșniciei". Prin Sfânta Taină a Cununiei, ca
mijloc obiectiv de prezența harică , se împărtășește primitorilor, soților, harul divin, prin
mijlocirea preotului că săvârșitor. Invocarea faptului că unii preoți, prin păcatele lor, nu sunt
capabili să săvârșească această Sfântă Taină și că nu există, astfel, efecte harice,
determinându -i pe unii să renunțe la căsătoria religioasă după căsătoria civilă, este de
neacceptat. Preotul este un organ văzut al lui Dumnezeu și mijlocitor al tainei, efectele tainei
producându -se independent de vrednicia preotului, adevă ratul Săvârșitor și Izvor al harului
fiind Însuși Domnul nostru Iisus Hristos.
Deci, căsătoriile care nu sunt binecuvântate de Biserica prin Sfânta Taină a
Cununiei, prin care se sfințește legătură de iubire dintre bărbat și femeie, nu sunt considerate
valide conform dreptului canonic, pentru că "orice legătură în afara celei binecuvântate de ea,
în vederea întemeierii unei familii și a nașterii de prunci este fărădelege"243. Biserica trebuie
să țină cont de legislația de Stat privind dreptul matrimonial, dar și Statul trebuie să respecte
dispozițiile bisericești care se referă la căsătorie, că Taină a Bisericii. Bunele relații existente
între Stat și Biserică, armonia între canoanele bisericești și legile civile au servit de -a lungul
timpului ca regulă. În is torie, au existat perioade în care împărații sau conducătorii diferitelor
popoare au dat caracter de legi civile anumitor canoane bisericești, punându -le în slujba
interesului comun al statelor respective. Și astăzi se impune cu necesitate armonizarea celo r
două legislații, existând două căsătorii, a Statului și a Bisericii. În contextul actual, în Biseric a

242 Ibidem , p. 262.
243 Ibidem , p. 263.

91
Ortodoxă, în ceea ce privește condițiile și impedimentele la căsătorie, practică bisericească
trebuie să respecte dispozițiile civile în materie, dar fă ră să depășească limitele extreme ale
iconomiei bisericești.
Privind situația din Occident, putem spune că în Franța, în sânul Catolicismului,
Codul napoleonian a impus obligativitatea încheierii formalităților civile ale căsătoriei,
ceremoniile religioase fiind facultative și fără implicații în viața publică. Așadar, legea civilă
nu consideră căsătoria decât un contract civil, cum era precizat în acești termeni în
Constituția franceză din 1791. Separarea între cele două căsătorii, civilă și religioasă, ave a să
ducă la o adevărată "ignoranța și indiferență față de celebrările religioase". Conform
articolelor organice (nr. 54), adăugate la concordatul din 1801: "Preoții nu vor da
binecuvântarea nupțială decât acelora care vor justifica contractarea căsătoriei înaintea
oficialului civil"244.
Pentru preoții care nu respectau reglementările civile cu privire la obligativitatea
căsătoriei civile înaintea celei religioase, Codul penal din 1810 s -a arătat foarte sever atât
pentru soții care acceptau căsătoria religio asă fără încheierea celei civile, cât și pentru preoți.
Se prevedeau amenzi, iar pentru cei ce recidivau erau prevăzute chiar pedepse privative de
libertate (cf. art. 200), pentru prima recidiva închisoarea era de la doi la cinci ani, iar pentru a
doua rec idiva închisoare de la zece la douăzeci de ani245.
Separarea dintre Biserică și Stat, prin legea din 9 decembrie 1905, i -a făcut pe unii
să se întrebe asupra validității articolelor din Codul penal, 199 și 200, cerând chiar o abrogare
tacita. Au existat voc i care au cerut public abrogarea celor două articole din Codul penal, cum
ar fi deputatul Alain Madelin (29 iulie 1981), acesta susținând că prezența celor două articole
în Codul penal al unui stat laic este nedemnă, trebuind totuși să se permită celor ce viețuiesc
în uniuni libere, recunoscute legal în Franța, și care doresc evitarea consecințelor
patrimoniale prin căsătorie, să celebreze căsătoria religioasă pentru pacea conștiinței lor. Emil
Poulat a subliniat ambiguitatea acestui punct al dreptului fran cez, întrebându -se cum se poate
impune căsătoria civilă celor care doresc să primească doar ceremonia religioasă, când Statul
nu poate impune căsătoria acelor persoane care trăiesc în concubinaj notoriu.
Această situație duce la existența căsătoriilor cla ndestine, prevăzute de Biserica
Romano -Catolică pentru cazuri extraordinare (La Croix, 26/27 august 1990). Precizăm că
pentru cazurile în care căsătoriile religioase nu pot fi celebrate public, dreptul canonic catolic
prevede forme discrete, secrete sau ex traordinare pentru validitatea căsătoriei religioase care

244 Ibidem, p. 264.
245 Ibidem , p. 265.

92
nu poate beneficia de prezența publică a preotului competent (can. 1116 și 1130 -1133). Codul
penal din 1994 a adus o modificare, ținând cont de contestarea celor două articole (199 și
200), înlocuin du-le cu articolul 433.21 care prevede închisoare de șase luni și o amendă de
50.000 franci pentru preoții care "de o manieră obișnuită" celebrau căsătoriile religioase fără
justificarea primirii actului de căsătorie civilă246.
Prin introducerea expresiei " de maniere habituelle" (de maniera obișnuită), se
observă un compromis al legislației penale la reacțiile existente, presupunându -se
posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei înaintea celei civile, dar pentru a se evita
consecințele penale ale legii , nu trebuie că preotul să celebreze deliberat și aceasta pentru
inaplicarea regulei privind anterioritatea căsătoriei civile, ci din rațiuni serioase.
Prin urmare, Biserica nu dictează și nu blochează aplicarea legislației civile,
asemenea unui "grup de presiune", ea acceptă legislația civilă în măsura în care aceasta nu
vine în contradicție cu normele sale religios -morale, iar Statul trebuie să accepte legislația
bisericească în materie matrimonială, avându -se în vedere faptul că Biserica este o instituț ie
care se organizează și funcționează în cadrul Statului, ca instituție recunoscută de Stat, dar, în
același timp, nu trebuie ignorat de Stat și caracterul Bisericii de instituție divino -umana care
se deosebește fiintial de celelalte instituții laice ale Statului. În final, precizăm că susținem și
în țara noastră importantă și necesitatea căsătoriei religioase cu efecte civile pentru
credincioșii Bisericii, modificarea art. 48 din Constituție fiind necesară, căsătoria civilă
putând fi celebrata pentru necr edincioși, precum și pentru cei care nu sunt membri ai
Bisericii247.
În Biserica Ortodoxă, unirea bărbatului cu femeia în căsătorie este definită ca Sfântă
Taină a Bisericii, ”Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos și în Biserică" (Efeseni V,
32).
Dar," aceasta definiție poate să pară bizară, căsătoria fiind contractată (încheiată) de
creștini, precum și de necreștini, de atei și de generații de ființe umane pentru care cuvântul
"sacrament" este vid de sens "248. Totuși, căsătoria ocupa un loc importa nt în Biserică, iar
binecuvântarea lui Dumnezeu pentru femeile și pentru bărbații care se căsătoresc este numită
" taina "249. "Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se
împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care

246 Ibidem, p. 266.
247 Ibidem , p. 267.
248 Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe , trad. din limba engleza de Lucette Marçais,
Paris, 1986, p. 7.
249 Ibidem .

93
sfințește și înaltă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești
dintre Hristos și Biserică"250. Astfel, putem afirma încă de la început că maniera în care
Biserica Ortodoxă în țelege Sfânta Taină a Cununiei este singura atitudine posibilă astăzi,
diferită atât de tradiția Bisericii Romano -Catolice, precum și de Protestantismul Occidentului.
Căsătoria ca Taină presupune că omul este cetățean al Împărăției lui Dumnezeu, nu
numai o ființă cu simple funcțiuni fiziologice, psihologice s.a., adică viața omului antrenează
valori veșnice, pe Dumnezeu Însuși251. "Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie – afirmă
Sfântul Ioan Hrisostom – ei nu formează o imagine a ceva terestru, ci a lu i Dumnezeu
Însuși"252, bărbatul și femeia unindu -se în Dumnezeu, așa cum cele două firi, divină și
umană, se unesc în ipostasul unic al lui Hristos, așa cum Tatăl și Fiul se unesc în Duhul Sfânt.
Prin unirea cu Dumnezeu și cunoașterea Lui, omul poate să actu alizeze darul său divin,
chipul lui Dumnezeu, care poate fi definit și prin capacitatea de cunoaștere, așa cum arată
Sfântul Atanasie cel Mare253, o cunoaștere a modului de curățire a păcatelor prin virtute254, el
tinzând spre asemănarea cu Hristos, "pentru că omul este creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, poate deveni dumnezeu prin libera alegere și prin har"255, prin Duhul Sfânt Cel
care-i unește pe oameni cu Hristos. Tocmai prin chipul lui Dumnezeu din el, "chip care nu
este întinat prin faptul că nat ura umană este împărțită în două sexe sau într -o mulțime de
individualități", adică prin funcțiile sale spirituale care -l diferențiază de celelalte creaturi,
omul poate să ajungă la împlinirea scopului existențial, îndumnezeirea, prin iubire și
manifestare a acesteia în relația personală cu aproapele său și cu Dumnezeu, dar și prin
comuniunea euharistică, pentru că "numai prin împărtășire se restaurează chipul lui
Dumnezeu din noi și numai această ne face să devenim asemenea Lui"256. Astfel, omul tinde
prin îm părtășirea iubirii spre modelul sau, spre Dumnezeu.
Dacă în Biserica Ortodoxă unirea bărbatului cu femeia în căsătorie este o taină, fiind
recunoscută sub aspect juridic drept un act juridic bilateral și nu căsătorie -contract pentru
legislația de stat din România, în Biserica Romano -Catolică o astfel de unire, "alianța
matrimonială", este privită nu numai că sacrament, recunoscut în Ortodoxie prin iconomie

250H. Andrutsos, Dogmatica , trad. rom., p. 420, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica
Ortodoxa , vol. 3, EIBMBOR, București, 1997, p. 118.
251 Jean Meyendorff, op. cit ., p. 8.
252 Cf. Sfântul Ioan Hrisostom PG 61, 215; 62, 387.
253 Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat des pre Întruparea Cuvântului , trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în PSB, vol. 15, București, 1987, p. 92.
254 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , în "Filocalia", vol. III, ediția a II -a, trad. rom. de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stănil oae, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 142.
255 Dr. Irineu Slătineanul, În Duhul sfințeniei lui Hristos , Editura Universitaria, Craiova, 2001, p. 15.
256 Ibidem , p. 16.

94
bisericească, ci și drept contract (can. 1055). Constatăm accentuarea aspectului juridic,
formal, al c ăsătoriei și astfel s -a ajuns, cu numeroase argumentări, unele mai puțin teologice,
nu numai la susținerea căsătoriei ca un contract încheiat între două părți pe bază de
consimțământ mutual liber, ba mai mult, la identificarea căsătoriei -taină cu casatoria –
contract257.
Capitolele Codului de drept canonic actual al Bisericii Romano -Catolice din 1983
privind căsătoria sunt foarte importante, întâlnindu -se trei curente diferite: legislația existenta
după codificarea din 1917; doctrina Conciliului II Vatican; pre cum și aprofundarea problemei
matrimoniale prin jurisprudența ultimilor ani. Canoanele preliminarii privind căsătoria expun
principiile teoretice și doctrinare asupra cărora se va pune un accent deosebit în noul Cod
canonic: natura căsătoriei; proprietățil e esențiale ale căsătoriei; competența Bisericii în
domeniul matrimonial258.
În timp ce Codul de drept canonic din 1917 afirmă că " Hristos Domnul a ridicat la
demnitatea de sacrament contractul matrimonial între botezați " (can. 1012 cap.1), actualul
Cod ca nonic din 1983 definește căsătoria că alianța între bărbat și femeie, prin această
constituindu -se o comuniune pentru toată viața rânduita prin natura ei spre binele soților și
spre nașterea și educarea copiilor (cf. can. 1055 cap.1). În același paragraf a l canonului 1055
se face precizarea că această alianță matrimonială a fost ridicată de Domnul Hristos la
demnitatea de sacrament, dar numai între botezați, continuându -se în al doilea paragraf,
identic celui din vechiul Cod canonic din 1917, cu următoarea precizare: " De aceea, între
botezați, nu poate să existe contract matrimonial valid care să nu fie, prin însuși acest fapt, un
sacrament ". Astfel, Biserica Romano -Catolică a susținut în timp doctrina conform căreia nu
poate să existe o separație între că sătoria ca sacrament și casatoria -contract, consolidându -și
această poziție la sfârșitul secolului al XIX -lea, când se intensificaseră căsătoriile civile,
căsătorii susținute de legislațiile civile ale statelor.
Așadar, canonul 1055, cap.1, face mențiunea că "alianța matrimonială […] a fost
ridicată între botezați prin Hristos Domnul la demnitatea de sacrament". Această alianță
umană și naturală primește, că sacrament al Bisericii, harul lui Hristos care -i conferă
demnitate și un spirit supranatural. Căsă toria – sacramentum magnum – este o unire intimă de
viață și de dragoste conjugală între bărbat și femeie, simbolizând prin angajamentul sau
continuu unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Noțiunea de sacrament pentru căsătorie a început

257 Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei. Condițiile administrării căsătoriei. Studiu
juridico -canonic, Editura Aius (CNCSIS), Craiova, 2008, p. 252.
258 Ibidem , p. 253.

95
să se dezvolte în seco lul al XII -lea, spre 1140, în aceeași perioadă cu impunerea termenului
de contract pentru unirea matrimonială. În această perioadă, mijlocul secolului al XII -lea,
căsătoria a fost definită ca sacrament, iar la Conciliul Tridentin s -a oficializat această
noțiune259.
Așa cum menționăm mai sus, primul paragraf al canonului 1055 numește această
Sfântă Taină drept o alianță, termenul definind just natura unirii dintre soți. Conceptul biblic
de "alianța" este aplicat de teologie căsătoriei, fără a răspunde exigente lor de precizie tehnica
cerute de terminologia juridică. În consecință, Codex Iuris Canonici (CIC) prefera conceptul
de "contract", mai puțin bogat sub aspect semantic (can. 1055 cap. 2). Astfel, comisia care a
lucrat pentru înnoirea Codului canonic din 19 17 a dorit să arate că cei doi termeni "contract"
(contractus) și "alianța matrimonială" (foedus matrimoniale) pot fi utilizați în același sens,
dorindu -se să se menționeze foarte clar că un pact matrimonial nu poate fi încheiat între două
persoane botezat e decât printr -un contract așa -zis special.
Remarcăm faptul că Biserica Romano -Catolică păstrează și astăzi prin noul Cod
canonic noțiunea de contract pentru căsătorie, încercând să o apropie de casatoria -sacrament,
chiar să identifice cele două noțiuni di stincte. Noțiunea de contract pentru căsătorie provine
din dreptul roman, deși la romani nu întâlnim căsătoria definită ca un contract. Acest drept a
cunoscut două forme de căsătorie, căsătoria cu manus și căsătoria fără manus, Gaius, în
Instituțiile sale, menționând cele trei formalități de realizare a căsătoriei cu manus:
confarreatio, usus și coemptio.
Dacă spre secolul al X -lea s -a format în Biserica Occidentului doctrina juridică
privind căsătoria, numai în secolul al XII -lea s -a afirmat și s -a impus n oțiunea de contract
pentru căsătorie, acum fiind pentru prima dată când căsătoria este definită ca un contract cu
toate consecințele juridice pe care această noțiune le implica.
Astăzi, în legislațiile civile ale unor state, căsătoria nu mai este definită drept un
contract, ci ca un act juridic, așa cum este cazul Italiei (negozio giuridico, iar în limba
germană Rechtsgeschaft) sau al României. Cu toate acestea, legea și doctrina canonică au
stabilit aceeași identitate terminologică între contract și sacram ent (cf. can. 1055 cap. 2) pe
care o afirmase Codul canonic din 1917 (cf. can. 1012 cap. 2). Noul Cod canonic din 1983 a
păstrat aceiași termeni și a menținut specificația eo ipso prin care se dorește sublinierea

259 Ibidem , p. 254.

96
absolutei necesități de identitate în plan juridic între contract și sacrament pentru căsătoria
celor botezați260.
O explicație pentru care Biserica Romano -Catolică păstrează și astăzi noțiunea de
contract pentru căsătorie, susținând necesitatea identificării cu noțiunea de sacrament în plan
juridic, o găsim la Profesorul Emmanuel Tawil de la Institutul de drept canonic de la
Strasbourg, acesta invocând în sprijinul poziției canonice catolice actuale numeroasele
revendicări de competență în materie matrimonială între Biserică și Stat. Aceste revendică ri
sunt relativ recente, neexistând în primele secole creștine o diferență de natură sau de forma
între căsătoria creștină și cea civilă, dar nici o supunere față de forme speciale de a căror
respectare să depindă validitatea însăși a căsătoriei. La Concil iul Tridentin s -a hotărât
impunerea respectării formei canonice a căsătoriei pentru validitatea acesteia și astfel,
existând posibilitatea ca unele căsătorii recunoscute ca valide de către dreptul de Stat să fie
invalide după dreptul bisericesc.
Prin consa crarea căsătoriei civile în Franța prin Codul civil din 1804, deosebirea
conceptuală între căsătoria religioasă și civilă a stat chiar la baza dreptului matrimonial
francez, aceasta din urmă nefiind recunoscută de Biserica Romano -Catolică drept o adevărată
căsătorie. Acest conflict s -a născut tocmai din autonomia celor două instituții, diferite ca
natura și scop, de a legifera în materie matrimonială.
Dacă Biserica Romano -Catolică justifica propria competență în materie
matrimonială prin faptul că aceasta e ste după voința divină de la Mântuitorul Hristos, că
Întemeietor Divin al ei și nu provine din vreun drept pozitiv bisericesc, în același timp Statul
este suveran determinându -și singur propria competentă, stabilind unde este competent și
unde nu, existând totuși posibilitatea de a accepta consecințele civile ale deciziilor
bisericești261.
Privind dreptul canonic actual catolic, observăm importanta acordată competenței
bisericești în domeniul matrimonial în raport cu jurisdicția proprie Statului în acest dome niu.
Biserica Romano -Catolică are o competență proprie și exclusiva în materie matrimonială,
recunoscându -se și Statului un anumit domeniu de competenta. Competența proprie și
exclusivă a Bisericii este numai pentru cei botezați catolici, nu și pentru cei nebotezați sau
care fac parte din alte Biserici creștine. În sprijinul acestei competente, Biserica Apusului
invoca sacramentalitatea căsătoriei, acesta fiind un puternic argument împotriva pretenției
Statului de a legifera în acest domeniu pe care Biseric a dorea să și -l rezerve.

260 Ibidem , p. 256.
261 Ibidem , p. 257.

97
III.2. 3. Sfântul Maslu

Una dintre cauzele principale ale deprimării și descurajării omului este boala. Și de
multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mijloace omenești de aceea
Biserica are în ajutorul boln avilor Sfânta Taină a Maslului.
Prin Taina Sfântului Maslu se împărtășește credinciosului bolnav în chip nevăzut
harul tămăduirii sau ușurarea durerii trupești, al întăririi sufletești și al iertării de păcate
rămase după mărturisire, prin ungerea cu untde lemn sfințit, însoțită de rugăciunile preoților.
Conștiința lumii contemporane este marcată de comoditățile și plăcerile efemere și
amăgitoare oferite de societatea de consum. Omul de astăzi angajat în efortul de construire a
paradisului pământesc cu greu poate admite și asuma taina suferinței. Nimic nu trebuie să
destrame iluzia fericirii afișată ca slogan propagandistic de ideologiile care -1 înțeleg pe om
doar ca animal de consum. Încercarea de împlinire a aspirației după infinit în om prin
satisfacerea f inită, chiar dacă abundentă dată de realități trecătoare constituie o mare amăgire.
În această logică se dezvolta o conștiință colectivă înșelătoare, prin care se crede că fuga de
suferință constituie biruința ei262.
Experiența creștină ne ajuta să identific ăm rostul profund al suferinței în iconomia
divină prin asumarea Crucii. Suferința este transfigurata prin taina Crucii și asumarea ei
conduce la împărtășirea biruinței Vieții. Iisus Hristos spune foarte clar: "Dacă vrea cineva să
vină după Mine, să se lep ede de sine, să -și ia crucea și să -mi urmeze Mie" (Matei 16, 24)263.
Asumarea suferinței în logica Crucii și învierii Mântuitorului Hristos prin răbdare
conduce la mângâierea duhovnicească. De asemenea asumarea suferinței în această
perspectivă depășește logica egoistă, dominantă în lumea actuală. Prin împărtășirea suferinței
putem dobândi o sensibilitate, o delicatețe și o deschidere către celălalt. Astfel, logica dăruirii
de sine înlocuiește logica trăirii pentru sine și adesea, sacrificându -1 pe aproape le pentru
interese meschine.
Sf. Apostol Pavel se adresează credincioșilor din Corint cu aceste cuvinte: "Că
precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea
noastră. Deci fie că suntem strâmtorați, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că
suntem mângâiați, este pentru a voastră mângâiere, care va dă putere să îndurați cu răbdare

262 Radu Carp, Dacian Gal, Sorin Mureșan, Radu Preda, În căutarea binelui comun. Pent ru o viziune creștină a
democrțaiei românești , Ed. Eikon, Cluj -Napoca, 2008, p. 226.
263 Ibidem .

98
aceleași suferințe pe care le suferim și noi. Și nădejdea noastră este tare pentru voi, știind că
precum sunteți părtași sufe rințelor, așa și mângâierii" (II Corinteni 1,5 -7)264.
Răbdarea trăită în suferința consolidează încrederea în Dumnezeu, depășindu -se
astfel autosuficiența și arogantă încrederii exclusive în puterea lumească, în acest sens, Sf.
Apostol Pavel scrie: "Ci noi, în noi înșine, ne -am socotit că osândiți la moarte, ca să nu ne
punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morți, Care ne -a izbăvit pe
noi dintr -o moarte ca aceasta și ne izbăvește și în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi"
(II Cori nteni 1, 9 -10). Astfel întruparea puterii dumnezeiești în neputințele, slăbiciunile și
încercările noastre ("… când sunt slab, atunci sunt tare" – II Corinteni 12, 10) reprezintă o
șansă de a depăși duhul trufiei acestui veac265.
Sfânta noastră Biserica Or todoxă a fost totdeauna conservatoare și fidelă tradițiilor
religioase și practicilor ei de cult provenite de la Mântuitorul și Sfinții Apostoli și ulterior
îmbogățite și adaptate de Sfinții Părinți spre statornica lor îndeplinire, în vederea satisfacerii
nevoilor religios -morale ale obștii credincioșilor și a promovării vieții lor duhovnicești .
Prin cult, Biserica dă expresie sentimentelor și ideilor religioase ale credincioșilor și
răspunde nevoilor lor sufletești. Prin mijlocirea cultului divin , ea "revarsă asupra noastră
harul Sfântului Duh, ne transmite cele mai subtile învățături dogmatice și ne învață să cinstim
pe Dumnezeu cu cinstirea pe care o săvârșeau cei mai mari sfinți ai lui Dumnezeu"266.
Toată gama variată a actelor și formelor de cult tind spre realizarea acestui scop. O
altă formă de exteriorizare a fondului sufletesc o constituie materia cultică. Sfințită și
binecuvântată prin rugăciune de către un episcop sau preot, această materie îndeplinește un
dublu rol. În primul rând ea servește ca mijloc sau instrument de transmitere a puterii
supranaturale, fiind purtătoare de har, iar în al doilea rând, reprezintă un semn simbolic în
raport cu adevărurile dumnezeiești pe care Biserica le zugrăvește în chip figurat și le
întipărește în mintea credincioșilor. Firea umană nu poate intui și asimila o idee sau un adevăr
de credință fără a le exemplifica î n forme și formule concrete . Din acest motiv, "cultul nostru
are nevoie de obiecte sensibile care să sprijine credința noastră, să deștepte dragostea noastră,
să nutrească nădejdea noastră, să stimuleze atenția noastră și să ne unească pe toți în același
cuget și în aceeași simțire a dragostei creștinești"267.

264 P.S. Calinic Argatu -Argeșanu, Biserica și știința, "Pastorul ortodox", anul III, nr. 1/1997, p. 15.
265 Ibidem .
266 Prof. Dr. Nicolae Necula, Participarea credincio șilor laici la cult în Bisericile răsăritene , în ST, an XXII,
1970, nr. 3 -4, p. 278.
267 Ibidem.

99
Această funcție simbolico -educativă este s ecundară, deoarece scopul principal al
întrebuințării materiei cultice (a apei, vinului, untdelemnului, Sfântului Mir) este în primul
rând cel sacramental, de împărtășire a puterii sfințitoare, a harului și binecuvântării lui
Dumnezeu268.
Numai două dintre m aterii și anume, tămâia folosită la cădiri și ceara utilizată la
lumânări au o destinație aparte, ținând mai mult de funcția latreutică și didactico -educativă a
cultului, decât de cea harismatică. Biserica a întrebuințat, întotdeauna în slujbele ei de cult ,
lumânări confecționate din ceară, fiindcă "ceara se culege de albină din cele mai curate și
binemirositoare flori, iar albina era considerată de cei vechi, tipul virginității. De aceea, ceara
simbolizează trupul lui Hristos , fructul trupului Sfintei Fecioare Maria cea plină de mireasma
tuturor virtuților"269.
Deci, cu excepția acestor două elemente naturale (tămâia și ceara), toate celelalte
materii cultice care intră în componența ritualului Sfintelor Taine și ierurgii servesc în primul
rând ca instrumente și mijloace purtătoare și transmițătoare de putere supranaturală, iar pe
plan secundar, ele îndeplinesc și rolul de indicator de semnificații simbolice, de exemplu: apa
de la Botez înseamnă curățire, Sfântul Mir, în a do ua Taină a Bisericii ce se administrează
după Botez, înseamnă sfințire și întărire, untdelemnul de l a Sfântul Maslu simbolizează
tămăduirea trupului și curățirea sufletului.
Prin urmare, funcția propriu -zisă a materiei Tainelor nu este în esență aceea de a
preânchipui (ceea ce presupune lipsa celui "preânchipuit"), ci de a descoperi și a face părtaș
cu cel descoperit, pentru că, în ritul liturgic , actele de cult și simbolurile nu sunt simple
închipuiri analogice ale realității dumnezeiești, ci împărtășiri efective ale acestei realități270.
Biserica a re spins concepția păgână că materia este rea în sine și învățătura creștină
nu a făcut niciodată disociere între spirit și mate rie. Toată lumea materială a fost zidită de
Dumnezeu spre folosul omului și fiecare părticică din materie aparține Lui (Fac. 9, 2 -3).
După încheierea actului creator al universului, "a privit Dumnezeu toate câte a făcut și, iată,
erau bune foarte" (Fac. 1, 31). Căderea în păcat a protopărinților a atras după sine atât
pervertirea firii umane cât și distrugerea armoniei și frumuseții sădite de Dumnezeu în firea
înconjurătoare. Sfântul Apostol Pavel spune că "făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de
voia ei, ci din cauza aceluia care a supus -o" (Rom. 8, 20), însă tot el mărturisește că această

268 Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie liturgică și de educație religioasă , Ed.
I.B.M.B.O.R. București, 2005, pp. 87 -88.
269 Ibidem , p. 88.
270 Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor , în „Mitropolia
Ardealului”, anul XXVIII (1983), nr. 7 -8, p. 87.

100
făptură "se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu " (Rom. 8, 21).
Acest lucru s -a realizat prin întruparea Mântuitorului, temeiul îndumnezeirii noastre
după har și a restaurării obiective a întregii cr eații271.
Ca o concluzie, în toate rugăciunile de la Maslu se arată cu insistență, că boala
trupească și sufletească în care a căzut omul îl face inapt de viața normală, sau îl amenință cu
sfârștul vieții pământești. El trebuie ajutat în mod stăruitor, prin puterea lui Hristos, să se facă
sănătos trupește și sufletește, sau măcar sufletește, dacă sfârșitul lui se va dovedi apropiat.
– untdelemnul care alcătuiește materia Tainei Sfântului Maslu este
simbol al indurării divine și din clipa în care este "binecuvântat de preoți cu
invocarea lui Dumnezeu, devine sfânt, plin de dumnezeiescul dar al Sfântului
Duh, ca și apa Botezului. El poate lumina și sfinți împreună cu sufletele și
trupurile, vindecă rănile , înlătură bolile, curățește noroiul păcatului și are puterea
de a ne împărtăși mila și bun ătatea lui Dumnezeu". De aceea, untdelemnul rămas
de la maslu, ca și faina binecuvântată atunci, trebuie păstrate cu cinste, în loc curat
și ales și întrebuințate în scopuri religioase.
– de regulă, untdelemnul este folosit la miruit sau pus în candelă să ar dă,
fie în casă, fie în biserică, iar în cele mai obișnuite cazuri este introdus în faina de
grâu, pentru a se pregăti turte sau pâinișoare din care i se dă bolnavului să
consume pe nemâncate.
– efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf.
Apostol Iacov aminte ște două: vindecarea parțială sau integrală a suferințelor
trupe ști si iertarea păcatelor. Astfel, taina Sfântului Maslu vindecă atât trupul de
boli, cât și sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfințit.
– alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt și acestea: întarește credința
în Dumnezeu și nădejdea mântuirii, aduce pace și smerenie în inimă, pregătește
sufletul pentru marea călătorie spre cer și primirea Sfintei Împartasanii, alungă
frica de moarte, une ște și împacă pe c redincio și prin Harul Duhului Sfânt și ne
învrednice ște pe toți de sfârșit creștinesc.

271 Ioannis Zizioulas , Ființa eclesială , traducere de Aurel Nae , Editura Bizantină , București 1996, p. 102.

101
III.3. Taine speciale . Sfânta Taină a Preoției

Despre preo ție s-a scris și au vorbit foarte mult Sfinții Părinți și teologii tuturor
vremurilor. S-a scris cu drag și cu dorin ța de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe
slujitorii preo ției,adică pe preoți.Dar oricât s -ar scrie despre preo ție și oricât s -ar vorbi
niciodata nu este de ajuns.Preo ția are atâtea inălțimi,atâtea adâncimi,atâtea taine încât cu
foarte multă greutate poate fi cunoscută și descrisă după cuviință. Această Sfântă Taină este
asemănată cu o scară care une ște cerul și pământul și toată făptura o conduce de pe pământ
la cer.
Dumnezeiescul nostru părinte Ioan Gură de Aur spune despre pre oție: „Vezi cât de
mare este puterea preo ților!Gândește -te la Botezul tău care este iertarea păcatelor și
infierea,gânde ște-te la Sfintele Taine ,la miile de bunătă ți,cele care îți vin ție prin punerea
mâinilor preo ților prin rugăciunea săvârșită de ei.”272
Într-adevăr Taina Preo ției este cea mai înaltă dintre darurile cele dumezeiești, din
câte a hărărzit Dumnezeu oamenilor și izvorul ca să spunem așa al tuturor darurilor lui
Dumnezeu către om, fiindcă prin puterea preo ției ca dintr -un izvor îmbel șugat se re varsă
toate bunătă țile rimise din cer către oamnei. Pe Taina Preoției se întemeiază Biserica
dreptcredincio șilor pentru că este „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor
agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătă țile Celui ce i -a chemat din întuneric la
lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).
În fa ța preotului, în scaunul de duhovnicie îngenunchează toți creștinii indiferent de
stare socială, iertându -le lor pcatele și în același timp îngerii lui Dumnezeu șterg din cărțile
lor păca tele iertate de preot. Îngerii care slujesc lui Dumnezeu, ascultă de glasul preotului
când roste ște dezlegarea păcatelor credincioșilor. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „
Preoția se săvârșește pe pământ dar are rânduiala cetelor cerești, si pe bun ă dreptate că slujba
aceasta nu a rânduit -o un înger, un om, sau un arhanghel, ci Însu și Mângâietorul. Sfântul Duh
a rânduit ca preo ții încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o
aduc îngerii în ceruri.” 273
Duhovnicia preotulu i trebuie să într -o continuă lucrare pentru a ajunge să
dobândească, este jertfă. Un suflet de preot adevărat are preten ții numai de la sine însuși iar
nu de la ceilal ți, se jertfește pentru ceilalți fără să aștepte răsplată. De aceea bucuria

272 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preo ție, trad. din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Sofia,
Bucure ști, 2008, p. 12.
273 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preo ție, trad. de Pr. Dumtru Fecioru, Ed. Sofia, Bucure ști, 2004, p. 14.

102
duhovniceasc ă a preotului trebuie să fie paradisiacă. „To ți câți au trecut mai întâi prin
Răsignire și au Înviat duhovnicește , trăiesc bucuria Pascală. „Paștile Domnului, Paștile!”, iar
apoi vine Cincizecimea!…., iar când ajung la Cincizecime și primesc limba de fo c, Sfântul
Duh, atunci toate să se termină, adică să ajungă la starea îndumnezerii, la desăvâr șire”.274
Deși există o continuitate între cele două testamente, structura lor sacerdotală este
diferită. În Vechiul Testament asistăm mai întâi la instituirea prog resivă a cultului și a
ritualului, pentru ca după aceea să se coboare să sălășluiască în ele. Dar această rânduială, ca
și legea, „nu este decât umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1) ,
nu este încă lucrul însuși și anticip area acestuia în umbra lui prefigurată.
Prea Sfințitul Episcop Stephanos, Episcop de Nazianz, spune că Hristos nu transmite
apostolilor puterile sale personale, fapt ce ar echivala cu absența sa. Nu este vorba de
prerogativele unuia dintre apostoli sau al e soborului episcopal ci de prezența unicului
Sacrificator: Hristos, el este singurul care suferă și este oferit celorlalți, care primește și este
împărțit275.
Sfântul Ioan Hrisostomul definește Liturghia euharistică ca fiind „amintirea jertfei
lui Hristos”, iar noi rostim la fiecare Liturghie cuvintele: „Aducându -ne aminte de toate cele
ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de -a treia zi, de înăl țarea la
ceruri, de șederea cea de -a dreapta, și de cea de -a doua slăvită iarăși venire, Ție aducem
aceste daruri”276.
Instituirea istorică a preoției sacramentale, eveniment fundamental petrecut în
primele zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniți și credincioși,
asigură aceste instituții, alături de tezaurul d e învățătură și har, un pilon indispensabil pentru
parcurgerea duratei sale istorice277. Pentru desfășurarea vieții și activității Bisericii, un rol
important l -a avut buna ei organizare. Biserica creștină, deși lovită de persecuții, a rezistat,
consolidându -și organismul și disciplina. Ba mai mult, ea a desfășurat o rodnică activitate
misionară și a demonstrat o viață morală superioară.
Cuvântul „ierarhie” are în uzul vorbirii teologice două întrebuințări. În primul rând,
se vorbește despre ierarhie când se arată raportul de supunere sau dependență ce există între
cetele de îngeri. În al doilea rând, termenul este folosit pentru a desemna feluritele slujbe pe
care le ocupă păstorii Bisericii și după inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe.

274 Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnice ști-Patimi și virtuți , trad. de Ieros. Ștefan Nuțescu, Ed.
Evanghelismos, Bucure ști, 2007, p. 301.
275 Pr. Ioan Popescu Galicea, Ignatie Monahul, Despre Preo ție în texte alese, Ed. Ștefan, București, 2009, p. 131.
276 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „ Autoritatea în Biserică ”, în revista „Ortodoxia”, anul 1964, nr 3 -4, p. 103.
277 Pr. Dr. Sabin Verzan, „Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice” , în revista „Studii
Teologice”, 1991, nr. 3, p . 54.

103
După învățătura Mântuitorului, ridicarea credinciosului în ierarhia bisericească nu
este dependentă de vârstă ci de înzestrarea cu har dumnezeiesc prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
Slujitorii bisericești, transformați de unii traducători ai Noului Testament în bătrâni,
dobândesc desigur dreptul la o cinstire aleasă pentru vârsta lor înaintată, dar prin aceasta ei nu
se ridică din rândurile credincioșilor în ierarhia bisericească.
Cei dintâi preoți ai lui Hristos trebuie socotiți Sfinți Apostoli. Ei s -au învredni cit de
înzestrare cu harul sfințitor în măsura cea mai înaltă.
Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinți pe credincioși, ei
puteau fi numi ți preoți. Sfântul Petru își dă sieși nu numai numele de Apostol (I Petru 1, 1 ),
dar și preot (I Petru 5, 1) , ca și Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II -a și a III -a).
Încă de la început, slujitorii bisericești din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutoare ale
preoților și episcopilor, dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă
a ierarhiei ca păstori ai Bisericilor din anumite regiuni, și -au legat numele lor de termenul
„episcop”; a rămas pentru slujitorii din treapta a doua numele de preot care caracterizează
latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul cr edincioșilor, sfințirea.
În Noul Testament, termenul episcop apare de cinci ori: Fapte 20, 28; Filipeni 1,1; I
Timotei 3, 2; Tit 1,7; I Petru 2, 25. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sună ca o investitură
specială cu caracter excepțional a preoților din Ef es și Asia. Prevestirea gravelor evenimente
care aveau să ducă la prinderea și încarcerarea Apostolului neamurilor la Ierusalim a
precipitat desfășurarea evenimentelor, ceea ce explică convocarea preoților din Efes la Milet
și rostirea cuvântării de adio p rin care sunt trasate ascultătorilor îndatoririle încât desemnarea
lor cu termenul de „episcopi” reprezintă o dobândire a unor noi răspunderi care le reveneau în
absență foarte îndelungată a Apostolului din viața bisericească.
Sfântul Ioan Hrisostomul pre cizează: „urmând a vorbi despre episcopat, arată în
același timp cum trebuie să fie episcopul procedând astfel nu în legătură cu îndatoririle către
Timotei, ci ca și când ar vorbi tuturor episcopilor și prin acela pe toți îi pun în rânduială”278.
În continua rea comentariului său, Sfântul Ioan Hrisostomul subliniază că faptul de a fi
episcop nu constă în întâietate și în stăpânire peste alții, cât în îngrijirea, protejarea celor
mulți.
Teodoret al Cirului scrie: „Și de aici, ca și în Faptele Apostolilor este vădit că
numeau episcopi și preoți”. Apostolul Petru subliniază noblețea funcției și lucrării episcopale
în Biserică, necesitatea ei pentru viața creștină și pentru creștinii înșiși care alcătuiesc

278 Pr.Prof.Dr. Constantin Coman, Ion Vlăducă, Din învă țătura Sfinților Părinți, Ed. Bizantină, Bucure ști, 2003,
p. 86.

104
Biserica. „Un episcop, mărturisește Prea Sfințitul Stephan os, Episcop de Nazianz, este înainte
de toate un martor al Cinei, pe care ca -reprezentant al Domnului – o prezidează,
confirmându -i autenticitate”. În felul acesta, Episcopul manifestă în și pentru Trupul lui, prin
harul Duhului Sfânt, funcția de dragoste a unicului cap al Bisericii.
În Noul Testament pentru întâia oară se vorbește de preoți în înțeles de slujitori ai
Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor 11, 30. După pilda Ierusalimului,
în Bisericile din afara Palestinei, preoț ii erau numiți nu numai slujitori bisericești în general,
dar îndeosebi slujitorii din treapta a doua a preoției.
Sfântul Ignatie Teoforul dar și Sfântul Policarp în „Epistola sa către Filipeni”
folosesc cei trei termeni ai vocabularului preoției ierarhic e sacramentale care vor intra
definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice: episcop, preot, diacon279.
Termenul de „presbiteros” este strâns legat îndeosebi de lucrarea de sfințire pe care
o îndeplinesc slujitorii bisericești. Folosirea ac estui termen în epoca postapostolică
înregistrează două etape distincte: în prima etapă, presbiterul este folosit în general, pentru a
indica pe toți slujitorii hirotoniți, indiferent de treapta din ierarhia pe care aceștia o ocupă,
îndeosebi pe episcopi ș i preoți. O astfel de întrebuințare o găsim și în Epistola Sfântului
Clement către Corinteni și în Păstorul lui Herma. În cea de a doua etapă a preoției ierarhice
sacramentale, termenii de „episkopos, presbiteros, diakonos” sunt folosiți numai cu sensul
lor, care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice: episcop,
preot, diacon.
Folosirea termenului de presbiteros în Epistola către Corinteni a Sfântului Clement
Romanul, apare numai în legătură cu îndrumările date de Sfântul Clement Romanul în scopul
obținerii din partea creștinilor Corinteni, a ascultării față de slujitorii hirotoniți „Umblați în
poruncile lui Dumnezeu supunându -vă conducătorilor voștri și dând cinstea cuvenită preoților
voștri”. (1, 3)
Sfântul Clement explic ă starea de normalitate existentă în Biserica din Corint înainte
de apariția fenomenului anticlerical la care autorul se va referi de -a lungul întregii Epistole.
Textul 1, 3 „umblați în poruncile lui Dumnezeu supunându -vă conducătorilor voștri”, va oferi
Epistolei justificarea îndrumării fundamentale din capitolul 21 , 6: „Să ne temem de Domnul
Iisus, al cărui sânge s -a dat pentru noi; să respectăm pe conducătorii noștri, să cinstim pe
preoți”. Cele două texte ale Sfântului Clement nu sunt pur și simplu dou ă mărturisiri asupra
existenței ca atare a preoției ierarhice sacramentale în Biserică, ele devin reperele unui tratat

279 Pr. Conf. Ilie Moldovan, „ Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf.Apostol Pavel ”, în
revista „Ortodoxia”, 1979, nr. 2, p. 275.

105
apologetic asupra preoției creștine, care -și propune să înfățișeze documentat imposibilitatea
funcționării firești a Bisericii, fără exis tența preoției ierarhice și fără supunerea fa ță de
slujitori hirotoniți. În ultima parte a Epistolei, în capitolul 64 în care, după ce făcuse o
prezentare istorică a apariției și activității slujitorilor hirotoniți în Biserică, Sfântul Clement
Romanul scri e: „Fericiți sunt preoții care au plecat mai înainte și au avut sfârșit plin de roade
și desăvârșit: ei n -au a se mai teme că îi va scoate cineva din locul rânduit lor. Căci vedem că
pe unii, care au o viață îmbunătățită, i -ați izgonit din slujirea pe car e au cinstit -o fără de
prihană”(64, 5 -6).
Instituirea treptei diaconilor în ierarhia bisericească este istorisită în pericopa din
Faptele Apostolilor 6, 1 -6, care are următorul cuprins: „în zilele acelea, înmulțindu -se
ucenicii, s -a făcut citire de către elenist împotriva evreilor că erau trecute cu vederea
rânduielile lor în slujirea cea de toate zilele. Iară cei doisprezece, chemând mulțimea
ucenicilor, au zis: <<Nu este potrivit ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să -l slujim la
mese>>. Drept aceea fra ților, căutați dintre noi șapte bărbați încercați, plini de Duh și de
înțelepciunea pe care să -i rânduim la trebuința aceasta, iar noi vom stârni în rugăciune și în
slujirea cuvântului”. Cei șapte bărbați amintiți sunt cei dintâi diaconi a căror hirotonie este
pomenită în Noul Testament.
Importanța deosebită a scrierilor Părinților apostolici în ce privește definirea
învățăturii asupra preoției ierarhice sacramentale constă în aceea că prin Epistola Sfântului
Clement Romanul către Corinteni se realizează o expunere având un pronunțat caracter
apologetic, completă, fundamentată teologic și scripturistic în definitivarea și cristalizarea
terminologică, acesta fiind momentul în care cei trei termeni: episcop, preot, diacon, vor intra
definitiv în vocabularul li turgic, teologic, bisericesc.
Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră în literatura creștină în
Epistola către Magnezieni, când nu numai că într -un singur verset amintește toate cele trei
trepte ale preoției ierarhice, dar și numele unui episcop, a doi preoți și al unui diacon280.
Chemând pe toți creștinii să cinstească pe slujitorii hirotoniți, Sfântul Ignatie
Teoforul scrie: „Toți să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care
este Chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor.
Fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică”281.

280 Pr. Ioan Popescu Galicea, Ignatie Monahul, Despre Preo ție în texte alese , Ed. Ștefan, București, 2009, p.
113.
281 Ibidem , p. 129.

106
Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopul și treapta episcopatului
susțin importanța și necesitatea acestor trepte ale preoți ei. Este evidentă intenția Sfântului
Ignatie de a prezenta pe toți slujitorii hirotoniți ca întâistătători în Biserică având
responsabilități comune. În ceea ce privește raportul dintre episcop, preoți și diaconi, se
supune altor norme, episcopul aflându -se mereu în poziția de cârmuitor, în toate privințele, a
Bisericii locale, preoții și diaconii fiind îndatorați a -l susține și a -i consolida prestigiul și
autoritatea sa în așa fel încât să poată fi privit de toți ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii
locale.
Preoția ține de ființa Bisericii și este pentru Biserică, ea izvorăște direct din preoția
sau ierarhia Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii. Prin actele lor, episcopii și preoții nu
substituie comunitatea, nici nu săvârșesc aceste acte în numele co munității ei, împreună cu
aceasta. „Funcțiile sacramentale ale ministeriului, puterea de a consacra, de a ierta sau ține
păcatele oamenilor și în primul rând de a aduce jertfa euharistică, integrează profund
ministeriul în sânul Bisericii”282.

282 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Autoritatea în Biserică , în revista „Ortodoxia”, 1964, nr 3 -4, p. 10 6.

107

Concluzii

Prin Botez, prima taină pe care o primim, se realizează o încorporare personală și ființială a
omului în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Cel ce se botează se unește în mod direct cu Hristos Te
unești cu Hristos?, Mă unesc cu Hristos. Când ieșim din apa botezului, noi avem în suflete pe însuși
Mântuitorul nostru, și încă nu numai în suflete, ci și pe frunte, în ochi, ba și în mădulare și în c el mai
ascuns ungher al ființei noastre, și anume Il avem plin de mărire, curat de orice păcat ș i lipsit de orice
stricăciune, așa precum a înviat, așa cum S -a arătat Apostolilor, precum era când S -a înălțat la cer, și
în sfârșit, cum va veni iarăși să ne ceară comoara pe care ne -a încredințat -o.283
Botezul este începutul relației și comuniunii noastre personale cu Hristos, care se adâncește
și crește prin celelalte Taine, Mirungerea și Euharistia. Chipul lui Hristos este o adevărată haină
luminoasă, este Hristos însuși: Câți în Hristos v -ați botezat, în Hristos v -ați și îmbrăcat (Gal. 3, 26).
Taina mirungerii realizează o prezență mai intensă a lui Hristos prin Duhul Sfânt în cel nou
botezat, prin darurile dumnezeiești necreate împărtășite acestuia. Prin această taină omul înainteaz ă ca
mădular al Bis ericii în încorporarea sa în Hristos, realizată prin Botez.284
Ar fi greșit să credem, cum se spune uneori, că la botez credincioșii se unesc numai în
Hristos, iar în taina ungerii cu sfântul Mir primesc numai darurile Duhului Sfânt, care -i diversifică
după persoană. Duhul care îi pecetluiește în Taina Mirului este persoana de relație între Tatăl și Fiu,
deci El ne face pe noi, cei deveniți la botez fii ai Tatălui prin încorporarea noastră în Hristos, s ă
simțim iubirea Tatălui față de noi și iubirea noastră f ață de Tatăl, așa cum la botezul său Hristos
primește îndată ce iese din apă, din cerurile deschise, pe Duhul, ca adeverire a iubirii Tatălui, ca
relație iubitoare a Tatălui față de El, nu numai după dumnezeirea sa, ci și după omenitatea sa.285
Astfel, Iisus Hristos este Mir și Ungere sfântă prin Duhul Sfânt pe care -l dăruiește.286
Prin Sfintele Taine participăm la sfințenia Bisericii. Dar sfințenia eclezială care este
sacramentalizată cu sfințenia lui Hristos în taine, nu este sfințenia unei entități abstracte , ci a
tuturoracelora care aparțin Bisericii prin har…287 De aceea se cere, ca întreaga comunitate a
credincioșilor să se unească în rugăciune și cerere fierbinte cu rugăciunea sacramentală a cultului
eclezial, al subiectului primitor dar în ambianța de ru găciune și simțire duhovnicească a tuturor celor
prezenți.

283 Ibidem, p. 23.
284 Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., p. 391.
285 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9 –
10, p. 541.
286 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 80.
84 Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor taine și problema intercomuniunii, în Ortodoxia,
XXX (1970), nr. 1 -2, p. 122.

108
În urcușul nostru spre Hristos, Sfânta Împărtășanie însă este taina cea mai mare, pentru că
mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva.288 Iar pâinea pe care Eu voi
da pentru viața lumii este trupul Meu (Ioan 6, I. 6, 51); se înțelege trupul Său sfințit și îndumezeit, ca
jertfă pentru viață lumii. Sfânta Euharistie desăvârșește viața cea nouă primită prin Botez și întăr ită
prin Taina Mirungerii; o desăvârșește această via ță ca unire deplină cu Hristos și cu Biserica.
Desigur, noul membru al Bisericii, deși primește Euharistia îndată după Botez și după
Ungerea cu Sfântul Mir, nu se poate socoti ajuns în starea de desăvârșire pentru că este vorba de
contribuția pe care trebu ie să o dea și el. Dare el are concentrat în sine tot drumul Său în Hristos, care,
pornind de la Botez, are să înainteze prin contribuția adusă de El sau prin folosirea puterii date p entru
acest drum întreg, până la starea care încorporează străduințele sa le de a dezvolta viața cea nouă
primită în cele trei taine.289
De aceea, înainte de a vorbi se suprema taină care ne unește deplin cu Hristos, Sfântul Său
Trup și Sânge, și având în vedere alunecarea omului spre păcat, chiar și pe treptele cele mai de sus ale
desăvârșirii, e necesar să vorbim acum despre Sfânta Spovedanie sau mărturisirea păcatelor și căința
sinceră pentru ele în fața duhovnicului, pentru a lua iertare de la Hristos, Domnul nostru.
Taina Mărturisirii întărește din nou unirea cu Hristos a ce lui ce, prin păcate, a pus o distanță
sau o contradicție între Sine și Hristos.290
Înainte de Înălțarea Sa la cer, Iisus Hristos dă putere Ucenicilor Săi, comunicându -le Duhul
Său cel Sfânt: Și grăind acestea, a suflat și le -a zis: Luați Duh Sfânt, cărora ve ți ierta păcatele, iertate
vor fi; și cărora le veți ține, ținute vor fi (Ioan 20, 22 -23). E o putere făgăduită de mai înainte
ucenicilor, pregătindu -i pentru acest dar: Adevărat grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ vor fi
legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer (Matei 18, 8).
Cel ce iartă prin preoți, trebuie să înțelegem că este Hristos însuși. Sfântul Ioan Gură de Aur
zice: câte le fac preoții jos, le întărește Hristos sus și judecata robilor o confirmă Stăpânul .291
Dar Biserica în calitate de Trup al lui Hristos, plină de Hristos, e mediul vizibil în care și
prin care Hristos alege unele persoane pe care le investește cu puterea Sa, ca să exercite El însuși prin
ele această putere.292
Elementele constitutive ale tai nei sunt: mărturisirea păcatelor, căința pentru ele și dezlegarea
preoțească.293

288 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 80.
289 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. III, p. 81.
290 Ibidem, p. 122.
291 Despre Preoție, III P. G. 148, col. 645 apud ibidem, p. 123 (a se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre
preoție, în BOR, LXXV (1957) nr. 10, p. 928 -1012 și Sfântul Grigore de Nazianz, Despre preoție, în B. O. R.,
LXXXVI (1968), nr. 1-2, p. 127 -165, tradus de Pr. D. Decioru).
292 Ibidem, p. 125.
293A se vedea Pr. Prof. D. Stăniloae, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în rev. B. O. R.,
1955. nr. 3 -4, p. 218 -219.

109
Omul contemporan se reține uneori de a -și mărturisi păcatele înaintea preotului,
gândind că face act de umilire a propriei persoane. Dar simte și el poate mai mult decât
oricând nevoia să -și descarce conștiința înaintea cuiva. Cine altul decât preotul trebuie să
inspire încredere deosebită prin marea lui responsabilitate față de Hristos? Apoi, Hristos e
harul suprem. Aceasta trebuie să fie conștiința penitentului. În fața lui Hri stos nu se simte
umilit nici un om. El e persoana cea mai înțelegătoare și iertătoare a neputințelor omenești.
El, care S -a rugat și pentru iertarea celor ce L -au răstignit pe Cruce. (Spațiul spiritual al
tainei, când se săvârșește cu această seriozitate, a devenit sau a început să devină un spațiu al
sfințeniei.294 Prin mărturisirea păcatelor și căința sinceră pentru ele, se restabilește
comuniunea, se recapătă acea puritate sufletească și delicatețe pe care penitentul o avea
înainte de săvârșirea păcatelor. Este actul de ieșire din individualitatea orgolioasă și
insensibilitatea spirituală care -l țin pe om în afara comuniunii. Dezlegarea de păcate este
esența tainei mărturisirii, căci acum are loc împărtășirea harului iertării, în mod nevăzut, prin
mâna și cuvintele celui care și -a mărturisit cu zdrobire de inimă p ăcatele săvârșite.295 Există
însă un paradox al tainei. Duhovnicul nu -l poate dezlega pe cel care a greșit sau constată că
încă nu poate fi dezlegat dacă penitentul nu s -a deschis putinței de comunicare cu Biserica. Și
la Botez și la Sfânta Euharistie penite ntul este întrebat de credința sa și nu poate fi primit,
implicit nu poate fi dezlegat nici la pocăința necesară în prealabil, cineva din afară de
Biserică. În lumina acestui fapt se înțelege de ce Biserica Ortodoxă nu poate accepta
intercomuniunea.296 Preot ul rostește după Crez: Harul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu -Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Deci, cei ce
aduc Jertfă, Jertfa Euharistică, sunt deja în comuniunea de credință, în comuniunea Sfântului
Duh, pe baza comuniunii de credință. Penitentul trebuie să fie și el restabilit în această
comuniune pentru a putea lua parte la adunarea jertfei lui Hristos și să se împărtășească din
ea. Nu vom stărui la canoanele, epitimiile ce se administrează penitentului pe ntru îndreptare.
Se studiază la Dreptul canonic. Ele sunt severe (Canoanele Sfântului Vasile cel Mare,
Nicodim Aghioritul etc.), dar, în contextul timpului de astăzi, trebuie să se întărească și mai
mult conștiința responsabilității preotului, puterea lui de discernere, marea lui artă de
psiholog pedagog și, în primul rând, de duhovnic care face, cu puterea lui Hristos, dintr -un
suflet căzut în mrejele disperării, un om normal, credincios, restabilit sufletește. Apropiindu –

294 Ibidem, p. 131.
295 Pr. Prof. Dumitru Radu, Taina Mărturisirii, în Îndrumări misionare, p. 561 (a se vedea și articolele Pr. Prof.
D. Radu, Sfintele Taine în viața Bisericii, în Studii Teologice, nr. 3 -4, 1981, și Preotul ca săvârșitor al tainei
spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele, în BOR, (1982), nr. 9 -10.
296 Pr. Prof. Dumitru St ăniloae, op. cit., p. 137.

110
ne de spațiul sfințit, care este l ocașul Bisericii și unde se oficiază Sfânta Liturghie, să ne
pregătim și noi cugetele, simțirea noastră, prin rugăciune fierbinte, pentru Sfânta Taină a
Împărtășaniei. Sfântul Efrem Sirul, zice: In mâna Ta este cheia vistieriei, milei Tatălui Tău,
Tu o des chizi și duci înlăuntru darurile jertfite ale tuturor oamenilor. Fericit cel ce a introdus
darul lui de jertfă prin Tine și a dobândit prin aceasta milă și In Tine se slujește în Sfânta
Sfintelor lui Dumnezeu. Tu faci să urce jertfa și Tu faci să se verse băutura jertfei. Nu
respinge jertfa noastră, din cauza petelor lipite de ea. Jertfa noastră e rugăciunea. Fericit e cel
ce și -a înălțat jertfe lui prin Tine și a cărui jertfă s -a făcut bine mirositoare prin Tine.297
Credincioșii înaintează în viața duhovnice ască, prin împărtășirea cu Pâinea și Mielul
Euharistic, care devine hrană duhovnicească și arvună a vieții veșnice. Sfântul Grigore
Sinaitul ne spune: Ierurgia duhovnicească, înainte de bucuria vieții viitoare mai presus de
minte, este lucrarea minții care jertfește tainic și se împărtășește de Mielul lui Dumnezeu în
altarul sufletului, iar a mânca Mielul lui Dumnezeu în altarul înțelegător al sufletului,
înseamnă nu numai a -L înțelege sau a ne împărtăși de El ca atare, ci și a ne face ca Mielul,
luând chip ul Lui jertfit în viitor. Căci aici luăm rațiunile, dar acolo nădăjduim să luăm însăși
realitățile tainelor.298 Taina Sfintei Euharistii a fost instituită la Cina cea de Taină, când
Domnul a oferit ucenicilor săi pâinea și vinul, pe care le -a prefăcut în pro priul său trup și
propriul său sânge (Matei 26, 26 -28; I Cor. 10, 24 -25)299 și se continuă în sfânta Biserică,
casă dumnezeiască, potrivit poruncii Mântuitorului: Aceasta să faceți spre pomenirea Mea
(Luca 22, 19).300 Euharistia este prin excelență Taina unită ții Bisericii.301 Este urmarea
firească a Botezului302 care ne ridică deasupra vieții pământești.303 Euharistia de la Cina cea
de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota și a învierii. Este dovada că Hristos a
trăit la Cina cea de Taină în mod tai nic jertfirea sa și învierea Sa, așa cum le va trăi în
Euharistia Bisericii, ca să le imprime și în trupul și în sângele nostru.304
Sfânta Euharistie este Taina proslăvirii lui Hristos și este stăpânirea sa305 este Nuntă
a sufletului în Dumnezeu.306 Se sfarâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce sfărâmă și

297 Lobgesang der Wtiste, Introd. și trad. în germ. de Edmund Beck, Freiburg, 1976, p. 74, p., apud idem, op.
cit., p. 405.
298 Filocalia, vol. VII, Sfântul Grigore Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostin, cap. 112, p. 132.
96 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Temeiurile Scripturistice ale închinării credinciosului în Sfânta Biserică, în
Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3, p.439.
300 Ibidem, p. 439.
301 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 91.
302 Ibidem, p. 94.
303 Ibidem, p. 83.
102 Ibidem , p. 95.
305 Diac. Asist. Ioan Caraza, Imagini diferite ale Bisericii în Răsărit și în Apus ca taină a istoriei Bisericii în
Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3, p. 415.

111
nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se
împărtășesc îi sfințește.307
Toate tainele se înnoiesc, murind omului vechi și înviind la viața cea nouă, cea din
Hristos, murind egoismului și înviind unei vieți de continuă autodăruire. În sânul apei
Botezului ne -a strâns Hristos într -una, într -un mod nou, să nu mai fin mădulare despărțite;
dobândim puterea coborârii voinței noastre pentru păcat, a aplecării voii spre plăceri, deci
pentru virtuți, pentru viața de pe pământ. Prin Euharistie dobândim viața, căci chiar ființa
noastră moare tainic și trebuie să moară chiar vizibil pentru Dumnezeu, ca să ne umplem de
viața lui în viața aceasta pământească (Sfântul Maxim Mărturisitorul).308
În Taina Mirungerii organele principale ale trupului omului botezat sunt unse cu Mir Sfințit,
prin care primesc puterea pentru folosirea curată a lor, din Duhul lui Hristos. În taina Mărturisiri i se
primește dezlegare de păcate pri n mâna preotului pusă pe capul lui. În căsătorie cei doi soți primesc
puterea unei iubiri permanente, prin care depășesc egoismul lor individual; în Hirotonie, se asumă
răspunderea pentru propovăduirea jertfei și învierii lui Hristos și a transmiterii pute rii lor asimilată de
cel hirotonit, celor ce cred în Hristos.
Toate tainele ne umplu de Harul dumnezeiesc, ne unesc și ne cresc în Hristos; prin Taina
Sfintei Împărtășanii însă ne hrănim cu dumnezeirea Lui prin Duhul Său cel Sfânt dar prin Trupul Său,
hrănit și El prin chipul pâinii cu Duhul său dumnezeiesc.309 Preotul se roagă după prefacerea pâinii și
vinului în Trupul și sângele lui Hristos, rostind: Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea
sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre primirea împărăției
Cerurilor, spre îndrăznirea Cea către Tine.310
Din Biserică și din credincioși se răspândește buna mireasmă a bunătății și duhul de jertfă al
lui Hristos, cu care se unește, din puterea Lui, bunătatea și duhul de jertfă al lor. În Jertfa Mielului
Hristos, în moartea Sa ca om din puterea bunătății și dărniciei ipostasului dumnezeiesc al Fiului, e
uriașa putere din care sorb cei ce cred în El, puterea bunătății și a jertfei de sine, ca dar sfinți t lui
Dumnezeu și Tatăl din care ne oferim pe noi înșine jertfă cu adevărat duhovnicească.
Prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine și ierurgii, prin toate actele sfinte săvârșite de
Biserică, lumea se umple de bunătatea și sfințenia lui Dumnezeu, se transparent izează, se luminează.
Darurile curate pe care le oferim semenilor sunt rodul participării și integrării în viața de slujir e a
Bisericii, creșterea noastră în virtuți.

306 Ibidem, p. 415.
307 Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopia Constantinopolului, în Liturghier,
București, 1980, p. 148.
308 Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., p. 546.
309 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 415.
310 Ibidem, p. 415.

112

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

1. *** Învățătura creștină ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1978

2. *** Manuscrisul de la Ieud, text stabilit, studiu filologic, de limbă și indice de Mirela
Teodorescu și Ion Gheție , Editura Academiei Române, București, 1977

3. ***Molitfelnic , Editura IBMBOR, București, 2006

4. ***Învățătura de credință creștină ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
BOR, București, 1952

5. ***Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopia
Constantinopolului, în Liturghier, București, 1980

6. Sf. Ignatie Teoforul, Scrierile Părinților Apostolici , PSB 1 , traducere Dumitru
Fecioru, EIBMBOR, București, 1979

7. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatică , trad. Pr. Dumitru Fecioru , ed. a III -a, Ed. Scripta,
București, 1993

8. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoție ,
traducere , introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru , Ed. Sofia, București, 2004

9. Sf. Nicodim Aghioritul, Carte Foarte Folositoare de Suflet , Ed. Bunavestire, Bacău,
1992

10. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului , trad. rom. de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 15, București, 1987

11. Sfântul Grigore de Nazianz, Despre preoție, în B. O. R., LXXXVI (1968), nr. 1 -2,
tradus de Pr. D. Decioru.

12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preo ție, trad. de Pr. Dumtru Fecioru, Ed. Sofia,
Bucure ști, 2004

13. Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre preoție, în BOR, LXXV (1957) nr. 10

14. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul V, Despre pocăinlă", în Scara, pp. 115 -116 [trad.
rom.: Filocalia, vol. IX]

113
15. Sfântul Isaac Sirul, „Cuvântul 81", în Scrieri ascetice, Editura Rigopoulos, 1976, p.
380 [trad. rom.: Filocalia, X, Cuvântul LXXXI, Despre deosebirea virtuților și despre
săvârșirea întregului drum].

16. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , în "Filocalia", vol. III, ediția
a II-a, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999

17. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preo ție, trad. din limba neogreacă de Parascheva
Grigoriu, Ed. Sofia, Bucure ști, 2008

Carți
18. Abric, Jean -Claude, Psihologia Comunicării , Ed. Polirom, București, 2002

19. Aghioritul, Cuv., Paisie, Cuvinte Duhovnice ști-Patimi și virtuți , trad. de Ieros. Ștefan
Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2007

20. Brani ște, Pr. prof. dr., Ene, Liturgica specială , Editura Nemira, 2002

21. Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Liturgica teoretică. Manual pentru elevii seminariști, Ed.
Credința noastră, București, 1997

22. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos , trad. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946

23. Carp, Radu, Dacian Gal, Sorin Mureșan, Radu Preda, În căutarea binelui comun.
Pentru o viziune creștină a democrțaiei românești , Ed. Eikon, Cluj -Napoca, 2008

24. Ceaușescu, Conf., Gheorghe , Orient și Occident în Lumea Greco -Romană , Editura
Enciclopedică, București 2002

25. Chifar, Preot, Nicolae, Istoria creștinismului , vol 1, Ed. Trinitas, Iași 1999

26. Chițescu, Pr.Prof., N., Teologia dogmatică și simbolică , manual pentru Institutele
Teologice, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1958

27. Coman, Pr. Prof. Dr., Constantin, Ion Vlăducă, Din învă țătura Sfinților Părinți, Ed.
Bizantină, Bucure ști, 2003

28. Comoroșan, Alexiu, Dogmatica Ortodoxă. Partea generală . Cernăuți, 1887

29. Cullman, Oscar, Les Sacrements de l’Eglise Joannique, Paris, 1951, p. 35, citat de
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Trad. Pr. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București,
1996.

30. Delumeau, Jean, Religiile Lumii , Editura Humanitas, București, 1996

31. Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației , ediția a II.a, Editura Saeculum,
Bucur ești, 1998

114
32. Eliade, Mircea, Sentimentul morții în creștinism , în vol. Taina Indiei, texte inedite,
ediție de Mircea Handoca, Editura Policom, București, (f.a.)

33. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Martirii din Palestina , traducere, studiu,
note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, București, 1987

34. Evdokimov, Paul, Ortodoxia , Trad. Pr. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București,
1996.

35. Ferenț, Pr. Dr. Lec. Iosif -Aurel, Învățătura despre Sfântul har privită
interconfesional. Impl icațiile doctrinare și spirituale ale acesteia , Ed. Buna Vestire,
Beiuș, 2001

36. Galeriu, Pr., C., Jertfă și răscumpărare , Ed. Harisma, f.a.

37. Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român , ediție îngrijită și
introducere de Iordan Datcu, Bucure ști, 1995

38. Ilie, Arhim., Cleopa, Despre credința ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981

39. Iorgu, D. Ivan, Recăsătorirea soților despărțiți , București, 1937

40. Laugier, Ch., Contribuții la etnografia medicală a Olteniei , Editura Scrisul românesc,
Craiova, 1915

41. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu , trad de Maria Cornelia Oros, studiu
introductiv de diac. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 1995

42. Marin, S.Fl., Nunta la români , Editura Academiei Române, Bucur ești, 1890

43. Meyendorff, Jean, Le Mariage dans la perspective orthodoxe , trad. din limba engleza
de Lucette Marçais, Paris, 1986

44. Mihai, Iulian L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei. Condițiile
administrării căsătoriei. Studiu juridico -canoni c, Editura Aius (CNCSIS), Craiova,
2008

45. Mihălcescu, Pr., Ioan, Dogmatică , Ed. Sfântului Sinod, București 1980

46. Miron, Arhim. Lector Univ. Dr., Vasile, Studii de teologie liturgică și de educație
religioasă , Ed. I.B.M.B.O.R. București, 2005

47. Moisescu, G., Șt. Lupșa, Al. Filipașcu, Istoria Bisericii Române , vol. I, Editura
Institutului Biblic, București, 1957

48. Moiseseu, Prof., Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică , Ed. Centrului
Mitropolitan al Olteniei, Craiova. 1955

49. Necula, Pr. Constantin, Portile Cerului , vol.II, Agnos, București 2007

115

50. Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., Când și cum se săvârșește corect Taina Sfântului
Maslu?, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Episcopiei Dunării de
Jos, Galați, 2001

51. Necula, Pr. Prof . Dr., Nicolae D., Tradiție și înoire în slujirea liturgică , Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996

52. Necula, Prof. Dr., Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică , vol. II, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001

53. Niculiță -Voronca, Elena, Datinele și credințele poporului român, adunate și așezate
în ordine mitologică , Vol. I, ediție îngrijită de Victor Durnea, studiu introductiv de
Lucia Berdan, Editura Polirom, Iași, 1998
54. Paul de Alep în „Călători străini despre Țările Române”, vol . 6, Editura Științifică,
Bucure ști, 1976

55. Popescu Galicea, Pr., Ioan, Ignatie Monahul, Despre Preo ție în texte alese , Ed.
Ștefan, București, 2009

56. Popovici, Arhim., Iustin, Omul și Dumnezeul -Om, Ed.. Deisis, Sibiu, 1997

57. Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema
intercomuniuni i, București, 1978

58. Radu, Pr. Prof., Dumitru, Ce este Biserica după învățătura ortodoxă , în Îndrumătorul
pastoral al Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1981

59. Radu, Pr. Prof., Dumitru, Îndrumări misionare , Ed. IBMBOR, București, 1986

60. Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan, De la începuturile Creștinismului până la anul 1054 –
Ereziile , Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1992

61. Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan, Istoria Bisericească Universală. Manual pentru
seminariile teologice , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București 2004

62. Rosetti, Al., Filosofia cuvântului , Fundația regală pentru literatură și artă, București,
1964

63. S.Fl. Marin, Nașterea la români , ediție critică de Teofil Teah, Ioan Șerb, Ioan Ilișiu,
București, 1995

64. Sava, Pr., Viorel, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale , București, 1998
(Teză de doctorat)

65. Schmemenn, Alexandre, Euharistia, Taina împărăției ¸ trad. Boris Rădu leanu, Ed.
Anastasia, București, 1992

116
66. Silvestru Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă , (cu expunerea istorică a
dogmei), trad. Arhimandritul Gherasim Miron și Teodor Ghica, sub direcțiunea Icon.
Const. Nazarie, Tipografia Cărților Bisericești, Buc urești, 1906

67. Sinodul de la Iași și Sfântul Petru Movilă, Addenda, Mărturisirea ortodoxă a
credinței Bisericii Sobornicești și Apostolești Răsăritene , trad. din grecește de
Alexandru Elian, Ed.. Trinitas, Iași, 2002, Întrebarea CXIX, p. XLV.

68. Slătineanul, Dr., Irineu, În Duhul sfințeniei lui Hristos , Editura Universitaria, Craiova,
2001

69. Špidlik, Tomás, Spiritualitatea Răsăritului creștin, III, Monahismul , trad. diac.Ioan I.
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000

70. Špidlik, Tomás, Spiritualitatea Răsăritului creșt in. II, Rugăciunea , , trad. diac.Ioan I.
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998

71. Stăniloae, Pr. Prof., D., Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova,
1986

72. Stăniloae, Pr.Prof., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 3, Ed. IBMBOR,
Bucure ști, 1997

73. Taft, Robert, The Byzantine rite. A short history , Liturgical Press, Collegeville,
Minessota, 1992, trad de Alin Mehes ca teză de licență, Fac. De Teologie, Alba Iulia
2002

74. Vintilescu, Pr., Petre, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri , Ed. Nem ira,
București, 2001

75. Zizioulas, Ioannis , Ființa eclesială , traducere de Aurel Nae , Editura Bizantină ,
București 1996

Studii și ar ticole
76. Argatu -Argeșanu, P.S., Calinic, Biserica și știința, "Pastorul ortodox", anul III, nr.
1/1997

77. Bănescu, Protos Dr., Marcu, Maslul de obște. Întrelăsări și abateri, în Mitropolia
Banatului, nr. 4 -6 /1980

78. Berdan, Dr., Lucia, Moartea ritualică și a doua naștere , în „Tradiția Românească”,
Câmpulung Moldovenesc, an I (1992), nr. 3

79. Braniște, Pr. Prof. E ne, Liturgica Specială , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
B.O.R., București, 1978

80. Braniște, Pr. Prof. Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin , în S.T., an
X (1963), nr. 3 -4

117
81. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia , traducere de Nicolae Grosu, Ed Paideia, București,
1994

82. Butură, Valer, Credințe în legătură cu cultura grâului la românii din Transilvania , în
”Sociologie Românească”, II, (1937), nr. 7 -8

83. Caraza, Diac. Asist., Ioan, Imagini diferite ale Bisericii în Răsărit și în Apus ca taină
a istoriei Bisericii în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3

84. Chițescu, Prof., Nicolae, Sfintele Taine (Temeiuri biblice și patristice) , în Studii
Teologice, seria II -a, I (1949), nr. 7 -8

85. Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața
Bisericii , în Ortodoxia, an XIV, nr. 3

86. Grosu, Prof., Nicolae, Taina Sfântului Maslu , în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3 -4

87. Hâncu, Andrei, Geneza complexului riturilor de trecere , în „Anuarul Arhivei de
Folclor”, Cluj -Napoca, XV -XVII (1994 -1996)

88. Iorgu, D. Ivan, Codul Familiei , în „BOR”, nr. 4, 1954

89. Iorgu, D. Ivan, Întărirea farniliei, datorie patriotică și poruncă divină , în Mitropolia
Ardealului, nr. 6 -7, 1967

90. Mihoc, Pr. prof. dr., Vasile, Sfintele Taine, mijloace de mântuire și sfințire a
credincioșilor , în „Mitropolia Ardealului”, anul XXVIII (1983), nr. 7 -8

91. Mircea, Pr., Ioan, Biserica și lucrarea ei după Noul Testament. Har și harisme –
iconomi ai Tainelor și harismatici , în Ortod oxia, XXXIV (1982), nr. 32

92. Moldovan, Pr. Conf., Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după
Sfântul Apostol Pavel , în Ortodoxia, anul XXXI (1979), nr. 2

93. Moldovan, Pr. Conf., Ilie, Temeiurile Scripturistice ale închinării credinciosului în
Sfânta Biserică, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3

94. Necula, Prof. Dr., Nicolae, Participarea credincio șilor laici la cult în Bisericile
răsăritene , în ST, an XXII, 1970, nr. 3 -4

95. Olariu, Pr., Mihai , Taina Sfântului Botez în misiunea actuală a Bisericii , în “Altarul
Banatului” Anul XXII (LXI), serie nouă, nr. 10 –12, octombrie –decembrie 2011

96. Popescu, Prof., Teodor M., Sfințenia și răspunderile preoției , în Studii Teologice,
anul IV (1952), nr. 3 -4

97. Radu, Pr. Prof. D., Preotul ca săvârșitor al tainei spovedaniei și puterea lui de a
dezlega păcatele, în BOR, (1982), nr. 9 -10.

98. Radu, Pr. Prof. D., Sfintele Taine în viața Bisericii, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1981

118

99. Radu, Pr. Prof., Dmitru, Sfintele Ta ine ale Bisericii după Tradiția apostolică din
punct de vedere ortodox , în Biserica Ortodoxă Română, XCVIII (1980), nr. 11 -12

100. Radu, Pr. Prof., Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor taine și
problema intercomuniunii, în Ortodoxia, XXX (1970), nr. 1-2

101. Radu, Pr. Prof., Dumitru, Taina Preoției , în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3 -4

102. Rogoz, Viorel, Nășia – instituție a înrudirii spirituale în zona Codrului , în
„Anuarul Arhivei de Folclor”, Cluj -Napoca, XV -XVII (1994 -1996)

103. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Autoritatea în Biserică , în revista
„Ortodoxia”, anul 1964, nr 3 -4

104. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru , Din aspectul sacramental al Bisericii, în
Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9 -10,

105. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumit ru, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei
confesiuni , în Ortodoxia, V (1953), nr. 1,

106. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Hristologia Sinoadelor , în Ortodoxia, an
XXVI (1974), nr. 4

107. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Iisus Hristos, Arhiereu în veac , în Ortodoxia,
XXXI (1979), nr. 2

108. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa , vol. 3,
EIBMBOR, București, 1997

109. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Euharistiei , în Ortodoxia, XXI
(1969), nr. 3

110. Stăniloae, Pr. Prof., D., Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul
Bisericii, în rev. B. O. R., 1955. nr. 3 -4

111. Todor, Pr., Nichifor, Taina Sfântului Maslu , în Mitropolia Ardealului, XXXIII
(1988), nr. 4

112. Verzan, Pr. Dr., Sabin, Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii
apostolice , în revista „Studii Teologice”, 1991, nr. 3