Pr. Lect. Univ. Dr. Emilian Iustinian Roman [606536]

1

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Ia și
Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Dumitru Stăniloae”
Specializarea Teologie Pastorală

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Emilian Iustinian Roman

Student: [anonimizat]
2019

2

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Ia și
Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Dumitru Stăniloae”
Specializarea Teologie Pastorală

Principiul ierarhic – abordare canonică

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Emilian Iustinian Roman

Student: [anonimizat]
2019

3

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………. ……………………. ……….4

Capitolul I: Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ………………….7

I.1. Preoția în Vechiul Testament ………………………………………………………………………………..7

I.2. Preoția în Noul Testament ………………….. ………………………………………………………………12

I.3. Sfânta Taină a Preoției în lumina învățăturii Sfinților Părinți …………………………………..18

Capitolul II: Statutul social al preoților și teptele ierarhice ………………………………………………24

II.1. Condițiile canonice pentru intrarea în cler ……………………………………………………………24

II.2. Starea civilă a clerului – Căsătoria și celibatul – Treptele preoției ……………………………31

II.3. Slujirea preoțească în Biserica Ortodoxă – îndatoriri canonice ……………………………….35

Capitolul III: Îndatoriri și obligații ale ierarhiei bisericești ………………………………………………42

III.1. Ascultarea canonică în ierarhia bisericească ………………………………………………………..42

III.2. Disciplinarea canonică cu privire la ierarhia bisericească …………. ………………………….54

III.2.1. Delicte împotriva credinței: apostazia, erezia, schisma ………………………….54

III.2.2. Delicte împotriva moralei: adulterul, conjurația împotriva autorității
bisericești și a autorității de stat …………………………………………………………………….58

III.2.3. Delicte împotriva averii publice și bisericești: furtul și distrugerea …………61

III.3. Pedepse specifice clerului …………………………………………… ………… …………………………63

Concluzii ………………………………………………………………………………………. ……………………………….68

Bibliografie ………………………………………… ……………………………………………….. …………………………72

Curriculum Vitae ……………………………………………………………………………………… ……………………..77
Declara ție de onestitate …………………………………………………………………………. …………………………78

4

Introducere

Misiunea creștină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și
a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus
Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăție ce se va
manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slav ă. Ea își are temeiul și punctul
de plecare în însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în
Duhul Sfânt și către întreaga lume.
Astfel, misiunea este „participare” la trimiterea Fiului (In 20, 21 ‑23) și a Duhului Sf ânt
(In 14, 26) în lume, Care revelează viața de comuniune a lui Dumnezeu pentru a face părtași la ea.
Vocația misionară a Bisericii ține de caracterul ei apostolic. Biserica creștină este
apostolică nu numai pentru că se prevalează de o origine apostolică , adică de continuitatea istorică
din timpul Apostolilor, ci și pentru că posedă instituții și slujiri apostolice, fără de care ea nu se
poate identifica, ci pentru că are o trimitere mesianică, așa după cum Fiul a fost trimis de Tatăl,
iar Apostolii de Hr istos (In 20, 21 -22; Mt 10, 5 ‑40; 28, 18 -20)1.
Ea nu poate înceta de a fi Biserică misionară. Dacă Biserica a fost întemeiată în chip
văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează comuniunea lui Dumnezeu cu
oamenii, sau ca sacrament al Împ ărăției lui Dumnezeu, prin pogorârea Duhului Sfânt peste
Apostoli, ceilalți oameni se împărtășesc de mântuirea oferită de Dumnezeu în Hristos prin
activitatea misionară a Bisericii, în care se permanentizează trimiterea lui Hristos în lume.
În fiecare Tain ă, Mântuitorul Hristos Se dăruiește celor ce s -au încorporat în Sine ca
mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, și, după aceea, celor ce cred în El și aleargă la ajutor ul
Său dumnezeiesc, printr -o lucrare a Sa, iar în Sfânta Euharistie Se dăruiește cu însuși Trupul și
Sângele Său. Dar fiind nevăzut și voind să dăruiască Bisericii și membrilor ei Trupul și Sângele
Sau, precum și harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să Se dăruiască oamenilor prin
persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitor ul însuși le alege și le sfințește prin Taina
hirotoniei, dându -le Bisericii așa precum Tatăl L -a dat pe El lumii: "Precum M -a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit și Eu pe voi… Luați Duh Sfânt" (Ioan, 20, 21 -22). Fără un subiect uman care să -L
reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne -ar putea împărtăși ca persoană
darurile Sale, sau nu S -ar putea dărui pe Sine însuși în celelalte Taine ca mijloace văzute.

1 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Teama și iubirea de Dumnezeu , în „Studii Teologice”, nr. 3 -4, 1980, p. 201.

5
Dăruirea Sa nu s -ar putea face decât în mod nevăzut. Episcopul sau preotul sunt orga nele văzute
ale Preotului și Arhiereului nevăzut, Hristos, în Biserică.
În Biserica Ortodoxă, preoția este un așezământ de temelie, nu numai prin rolul pe care îl
are, ci și prin ceea ce este ea în sine, căci se are în vedere nu numai partea funcțională a ei, ca o
sumă de drepturi și îndatoriri specifice în cadrul Bise ricii, ci, de asemenea, și legitimitatea
exercitării acestora, ceea ce este foarte im portant. Cuvîntul „preot” nu presupune numai persoana
care conduce o parohie în cele duhovnicești și săv ârșește slujbe sfinte în biserica acelei parohii,
dând asistență religioasă credincioșilor săi, ci se subînțelege că el este o persoană care a avut de la
Dumnezeu această chemate, pe care el a simțit -o și a cultivat -o mulți ani de -a rândul în școli
special e; că această pregătire i -a fost verificată și că pe baza ei, a primit darul preoției (hirotonia)
prin rugăciuni, cu punerea mâinilor arhiereului său legitim, care l -a și delegat să conducă
duhovnicește o parohie, în numele său de urmaș al apostolilor. În legătură cu preoția ortodoxă,
Sfânta Scriptură cuprinde învă țăturile expuse în punctele care urmează.
Preoția (hirotonia) este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereilor și prin rugăciune,
se împărtășește persoanei anume pregătite harul care dă pute rea de a învăța cuvântul lui
Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine și a conduce pe credincioși la mântuire. „Adevărat grăiesc
vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor f i
dezlegate și în cer.” (Matei 18 ,18)
Sfânta Scriptură ne arată ca Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire adusă
întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri și roadele ei să fie însușite de fiecare
dintre noi, Și -a ales doisprezece apostoli, pe care i -a luat din mulțimea celor care -L urmaseră
(Matei 4, 18 -22 și 10, 1 -4; Marcu 3, 7, 9, 14, 16 -19; Luca 6, 13 -16; 9, 1 -2) și mai apoi Domnul a
mai ales șaptezeci (și doi) pe care i -a trimis în cetățile și locurile pe unde avea să vină El (Luca
10,1)2.
Încă dintru începu t s-a simțit nevoia ca Biserica să adaoge la normele ce țin de na tura sa
religioasă, ca auxiliare ale acestora, unele norme legate și de natura ei socială. Noile norme la ca re
a apelat Biserica au fost cele juridice. Folosirea acestor norme juridice n -a urmărit altceva, decât
să îndrepte pe credincios, disciplinându -l, obișnuindu -l cu rânduiala și deprinzându -l cu săvârșirea
faptelor bune, făcându -l în același timp folo sitor și semenilor săi.
Astfel, s -a recurs de către Biserică la norme juridice, ca pârg hii pe lângă normele sale
moral -religioase, punându -le de acord cu acestea, în folosul îndreptării și ridicării naturii omului
desfigurată prin păcat. Totodată, Biserica le -a înveșmântat în cuvânt și mireasmă religioasă,

2 Pr. Prof. Ion Bria, Preoția în Biserică , în “Ortodoxia”, nr. 7 – 8, 1971, p. 112.

6
devenind norme interne bisericești , cu putere de lege voita de intemeietoral ei, care aveau menirea
să reglementeze acele fapte și relații religioase creștine, care ieșeau din sfera de acțiune a
normelor moral -reigloase propriu -aise ale Bisericii.
În Colecția canoanelor lui Ioan Scolasticu l fiind menționate canoanele: 34, 37, 74, 75
apostolice, can. 5 al Sin. I ecumenic, can. 6 al Sin. II ecumenic, can. 9, 17, 19, 21 ale Sinod. IV
ecumenic; can. 14, 15 Antiohia, can. 40 Laodiceea; can. 4 Sardica, can. 8, 10, 11, 12, 15, 18, 19,
59, 104, 107 , 128, 129, 130, 132 Cartagina; can. 9 al Sf. Teofil al Alexandriei, însemnă că Ioan
Scolasticul a avut în vedere toate cele trei instanțe folosite de Biserică: eparhială, mitropolitană și
exarhală -patriarhală, cu procedura corespunzătoare. Aceleași instan țe și aceeași procedură rezultă
și din Colecția în 87 capitole, potrivit cap. 58, în care se prevede: “Dacă se face reclamație de un
cleric sau de oricine altul împotriva episcopului, mai întâi prea sfințitul lor mitropolit să cercet eze
chestiunea după sfi ntele canoane și după legile noastre. Iar dacă (reclamantul) pune la îndoială
cele hotărâte, chestiunea să fie deferită prea fericitului Arhiepiscop și patriarh, iar acesta să -i pună
capăt. Iar dacă se face de orice persoană reclamație împotriva mitropolit ului, patriarhul diocezei
aceleia să judece lucrul în chip asemănător”3.

3Ibidem .

7

Capitolul I
Preoția și chipul preotului d upă Sf ânta Scriptură și Sfinții Părinți

I.1. Preoția în Vechiul Testament

După ce le -a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvârșit teocrația în Israel prin înființarea
preoției. Ca funcție: preoții au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni: “Căci buzele
preotului trebuie să păzească știință, și din gura lui se așteaptă învățătură, pentru că el este un sol
al Dumnez eului oștirilor” (Mal. 2, 7).
Întregul Israel trebuia să fie, în providența divină, “o împărăție de preoți și un neam sfânt”
(Ieș. 19, 5,6; Isaia 61, 6).
Autoritatea preoției se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitându -se
și în sfer a juridică, socială și chiar familială.
Dintre semințiile lui Israel, Dumnezeu a ales că seminție preoțească pe aceea a lui Levi,
din care făceau parte și Moise și Aaron. Urmașii lui Aaron au moștenit slujba de Mare Preot. Spre
deosebire de ceilalți preoți , Marele Preot nu se schimbă decât prin moarte. Ca semn distinct, peste
îmbrăcămintea preoțească, Marele preot purta un efod și un pieptar cu douăsprezece pietre
prețioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel (Ieș. 28, 1 5-30)4.
Într-un buzunăraș al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau “Urim și Tumim” (Ieș. 28,
30), instrumente prin care Dumnezeu Își comunică voia Sa în cazuri speciale.
În afară vegherii asupra celorlalți preoți, cea mai mare lucrare a Marelui Preo t se desfășura
în Ziua Ispășirii. Atunci, el intră în Sfânta Sfintelor și așeză sânge pe capacul Chivotului, făcând
astfel să fie iertate păcatele poporului din anul care tocmai se încheiase (Ieș. 30, 10).
Dumnezeu le -a interzis Leviților să aibă moștenire în Israel. Ei trebuiau întreținuți de
popor, din zeciuielile care erau date Domnului. Mulțimea de leviți și preoți locuiau în cetăți
răspândite în teritoriile împărțite între celelalte seminții ale lui Israel.
Împăratul David a organizat slujirea preoțilo r la Templu, prin împărțirea lor în 24 de cete
preoțești chemate la Templu prin rotație (1 Regi 24). Împărații Ezechia și Iosua i -au susținut pe

4 Dumitru Abrudan, și Emilian Cornițescu, Arheologie biblică . Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1994, p. 188.

8
Marii Preoți din timpul lor în lucrarea de reconstrucție a Templului și de reașezare a vieții
religioase (2 Reg i 23, 8; 2 Cronici 29 -31)5.
În Noul Testament, Marele Preot era privit ca și “căpetenia poporului” (Fapte 23, 4 -5) și
prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26, 57 -59).
Domnul Iisus este prezentat în epistola către Evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra
preoției Aaronice, fiind numit: “Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 5, 10).
Aceasta este o preoție veșnică. Domnul Iisus n -a avut nevoie să aducă ispășire pentru Sine însuși,
pentru că El n -a avut păc at (Evrei 7, 27 -28). Jertfă Lui nu trebuie repetată în fiecare an, ci are o
valoare veșnică (Evrei 9, 12, 26; 10, 10, 12)6.
Noi putem să ne apropiem acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm
ajutor la vreme de nevoie (Evrei 4, 15 -16).
Preoția lui Aaron . Semnificația numelui ebraic Aharon este neclară. Probabil, acest nume
este de origine egipteană. Nu există un motiv întemeiat pentru a considera acest nume legat într -o
oarecare măsură de "aron" "arca legământului".
Aron este cunoscut m ai ales pentru faptul că pe muntele Sinai a fost consacrat mare preot
sau primul preot al cultului lui Iahve. În această funcție este reprezentat de cele mai multe ori în
arta creștină, îmbrăcat cu veșmintele marelui preot, cu turban, pectoral și cădelniță , uneori purtând
în mână și o vargă înflorită.
Aron apare în majoritatea pasajelor biblice în compania lui Moise, mai ales în Pentateuh
(de la Exod la Numeri), în timp ce este menționat rareori în celelalte cărți ale Vechiului
Testament. Ca și în cazul lu i Moise, nici pentru Aron nu mai avem la îndemână trăsăturile lui
istorice. În tradiția cea mai veche pare să fi fost inițial un consilier și aghiotant al lui Moise ( cf
Ieș. 17,8ș.u.), transformat apoi, în decursul timpului, în fratele său7.
În prezentare a Pentateuhului au convenit diverse surse care pe parcurs erau mai mult sau
mai puțin interesate de aspectele teologice. Astfel, în redactarea stratului literar cel mai recent,
Codul sacerdotal (apărut în timpul robiei babilonice în jurul anului 550 î.C) t ot cultul și întreaga
legislație a Israelului au fost retrodatate și prezentate ca provenind de pe Sinai. Acest element
trebuie considerat nu în sens istorico -topografic ci mai degrabă în sens teologic, întru cât Sinai, ca
loc de manifestare a lui Iahve, v rea să afirme că legea și cultul au propria origine în Dumnezeu. În
acest fel și în privința lui Aron, numai în Codul sacerdotal figura lui, transmisă de tradiția antic ă,
apare alături de cea a "fratelui" său Moise, ca primul om în istorie care a fost numi t și consacrat

5 Prof. Teodor M. Popescu, Sfintenia și răspunderile preoției , în Studii teologice, IV, 1952, nr. 3 -4, p. 159.
6 Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Te stament , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2004, p. 44.
7 Pr. Prof. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament , Ed. Sophia, București, 2004, p. 54.

9
preot de Dumnezeu însuși. La fel și în ce privește părinții lui, prima care face numele lor – Amram
și Iochebed – este din nou tradiția sacerdotală. Aron era căsătorit cu Elisheba (Elisabeta), care i -a
născut patru fii: Nadab, Abiu, Eleazar și Itamar (Ieș. 6, 20.23; cf Num 26,59 -61). Nu se știe mai
nimic despre tinerețea lui. În istoria lui Israel, Aron apare întotdeauna ca un om bătrân.
Alături de Moise, chemat din rugul aprins ca să -l elibereze pe Israel din robia egipteană și
hotărât să s e retragă din fața acestei chemări pentru că nu se considera adecvat, Dumnezeu îl pune
pe Aron "levitul" care va trebui să fie pentru el "gură" și "profet" în fața faraonului (Ieș. 4,14 -16,
7.1). Moise avea 80 de ani și Aron 83 când au început negocierile cu faraonul pentru eliberarea
israeliților (Ieș. 7, 7). În povestirea sacerdotală, Aron nu este numai purtătorul de cuvânt al lui
Moise, dar intervine împreună cu el în plăgile egiptene. După exodul din Egipt, pe cale spre Sinai,
atunci când în oaza de la Refidim israeliții au fost atacați de amaleciți, Aron și Ur au susținut
brațele lui Moise ridicate în rugăciune, pînă când Israel nu a învins pe dușmanii săi (Ieș. 17, 8 -16).
Pe Sinai, lui Aron i -a fost permis să urce pe muntele sacru împreună cu fratele M oise (Ieș. 19,24).
A revenit mai târziu aici, cu Moise, fiii Nadab și Abiu și cu alți 70 de bătrâni, și întregului grup i-
a fost acordată o viziune divină (Ieș. 24,9 -11)8.
În ciuda experienței intense a apropierii și măreției lui Dumnezeu, Aron s -a lăsat tentat de
cultul idolatric. Permanența prelungită a lui Moise pe Sinai, unde primea tablele legii, a indus
poporul să -l considere dispărut pentru totdeauna și, în îndoială, să insiste la Aron pentru ca el să le
toarne un vițel de aur, în jurul căruia israe liții au început să danseze, preamărind această figură ca
pe Dumnezeul care i -a eliberat (Ieș. 32; Deut 9). În ciuda acestei vine atât de mari, odată ce a fost
instituit sanctuarul în pustiu și s -au construit instrumentele de cult, în timpul unei acțiuni
sacrificale solemne, Aron împreună cu fiii lui, a fost consacrat preot. Moise i -a făcut să se atingă
de pragul cortului revelației, i -a spălat cu apă și i -a îmbrăcat cu haine preoțești. "Apoi, a vărsat
Moise mir pe capul lui Aron și l -a uns pentru a -l consa cra" (Lev 8,12; cf Ps 133,2)9.
Paginile din capitolele 28 și 39 din cartea Exodului, descriu cu precizie detaliile hainelor
marelui preot Aron iar în Sir 45, 6 -22 el ne iese în întâmpinare în toată splendoarea și demnitatea
lui. Dar aici, figura descrisă în persoana lui Aron este efectiv cea a marelui preot corespunzătoare
perioadei post -exilice. Se spune în această pagină (vv. 8 -12): "A întărit cu el legătură veșnică și i –
a dat preoția poporului. L -a fericit pe el cu bună podoabă și l -a încins cu haină de mărire. L -a
îmbrăcat cu săvârșire de laudă și l -a întărit cu armele virtuții. Și i -a dat lui veșmântul coapselor, și
tunica și efodul și a cusut de veșmânt, de jur împrejur, rodioare de aur și printre ele clopoței. Ca

8 Arhim. M. Suparschi, Superioritatea preoției N.T. față de preoția V.T. după Epistola către Evrei , S.T. 5 -6/1956, p.
266.
9Ibidem , p. 267.

10
să răsune clopoțeii la umblarea lui ș i a auzit să să facă sunetul în templul Domnului, amintindu -i
de fiii poporului său. L -a îmbrăcat în veșmânt sfânt țesut din aur și iacint și din porfiră, lucru de
meșter țesător, cu engolpionul în care erau Urim și Turim. (…) Mai avea cunună de aur deas upra
mitrei, închipuirea peceții sfințeniei, mărirea cinstei, lucrul virtuții, desfătarea ochilor, împodo bite
înfrumusețat". În jurul turbanului, Aron purta o coroană de aur pe care erau întipărite aceste
cuvinte: "Consacrat lui Dumnezeu"10.
Iahve a reconfirmat preoția lui Aron și privilegiile lui prin sentință divină, împotriva
leviților rebeli Core, Datan și Abiram, care din cauza răzvrătirii lor au fost înghițiți de pământ
(Num 16), un episod destinat să fie avertisment și descurajare, pent ru ca nimeni dintre cei ce nu
coboară din Aron ("casa lui Aron" – Ps 115,10.12 și 118.3), să nu îndrăznească să se apropie de
Domnul. Pentru a sfărâma orice formă de rezistență, printr -un semn miraculos Dumnezeu a dat o
dovadă vizibilă și grăitoare a alege rii lui Aron. A cerut să fie aduse în cortul revelației câteva
bastoane, unul pentru fiecare trib israelitic, având scris pe fiecare numele tribului respectiv. A
doua zi "varga lui Aron", care reprezenta casa lui Levi, a devenit verde: din ea au dat muguri , flori
și roade mature (Num 17,23).
La apele de la Meriba, Moise și Aron n -au arătat suficientă încredere în Dumnezeu și ca
pedeapsă le -a fost interzis să intre în țara făgăduită (Num 20,1 -13). Aron a murit la vârsta de 123
de ani pe muntele Or, la hotar ele Edomului, după ce și -a depus hainele preoțești și l -a îmbrăcat pe
fiul lui Eleazar (Num 20,23 -29; 33,39)11.
În Noul Testament, Aron este menționat numai în Scrisoarea către evrei. Aici se spune că
Aron nu și -a însușit din proprie inițiativă demnitatea de mare preot, la care a fost chemat întocmai
de Dumnezeu (5,4) și că printre altele el a fost doar o imagine ștearsă a marelui preot adevărat și
veșnic, Iisus Hristos.
În timpul lui Iisus, comunitatea de la Qumran, în apropiere de Marea Moartă, alături d e un
mesia regal din casa lui David aștepta și un mesia sacerdotal din casa lui Aron, căreia îi era
recunoscută o demnitate eminentă și care se bucura de prerogative majore în raport cu mesia
davidic.
Un aspect decisiv, inclus în trăirea preoției divine l a care a fost chemat de Dumnezeu
însuși, este raportul preotului cu lucrurile materiale. Se spune în Sir 45,29 -30: "Iar în pământul
poporului, Aron nu va avea moștenire și nici stăpânire în popor. Că Dumnezeu este partea
moștenirii lui". Iar în Deut 18,1 -2: "Preoții, leviții și toată seminția lui Levi nu vor avea parte și

10 Pr. Prof. Athanase Negoiță, op. cit ., p. 56.
11 L. Brawn, Istoria vieții evreilor , Ed. Ștințifică și Enciclopedică, București 1944, p. 117.

11
moștenire cu Israel; aceștia să se hrănească cu jertfele Domnului și cu partea lui. Iar moștenire nu
va avea el între frații săi, căci Domnul însuși este moștenirea lui, precum i -a grăit E l"12.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit că tatăl Sf. Ioan Botezătorul, Zaharia, era preot din
grupul lui Abia, în timp ce Elisabeta, soția sa, era descendentă directă a lui Aron (Lc 1,5): din ei s-
a născut Înaintemergătorul, despre care Isus avea să spun ă că "dintre cei născuți din femeie, nu s -a
ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul" (Mt 11, 11)13.
Alegerea seminției lui Levi pentru slujirea preoțească așa s -a făcut.
După ce s -a adunat poporul în curtea cortului sfânt, Moise a chemat pe Aaron și p e fiii lui
în usa cortului și, spălându -i, a îmbrăcat el singur pe arhiereu cu podoabe sfinte, a uns cortul și
lucrurile din el și a turnat untdelemn pe capul lui Aaron și i -a sfințit.
În urmă a îmbrăcat cu veșminte preoțești sfințite pe fiii lui Aaron și le-a dat și lor ungere
sfântă. După această ceremonie, a junghiat, ca jertfă de iertarea păcatelor, un taur tânăr, peste ca re
Aaron și fiii săi și -au pus mâinile, și a mai adus încă un berbec pentru ardere de tot și alt berbec
jertfă de sfințire. Apoi a av ut loc cina sfântă.
Urmând poruncii lui Dumnezeu, Moise a făcut așa șapte zile de -a rândul, iar în ziua a opta
Aaron s -a apropiat de jertfelnic, și a adus și pentru dânsul și pentru tot poporul jertfă de iertarea
păcatelor, jertfă pentru ardere de tot și j ertfă de mântuire.
Apoi au intrat Moise și Aaron în cortul adunării și când au ieșit au binecuvântat tot
poporul; atunci s -a arătat slavă Domnului la tot poporul și, ieșind foc de la Domnul, a mistuit pe
jertfelnic arderea de tot și grăsimea. Și văzând tot poporul a scos strigăte de bucurie și a căzut cu
fața la pământ.
Îndatorirea leviților era de a sluji preoților.
Atunci a grăit Domnul cu Moise și a zis: "Ia seminția lui Levi și o pune la îndemâna lui
Aaron preotul ca să -l ajute la slujba lui. Să fie de pază în locul lui și în locul fiilor lui Israel la
cortul adunării, să facă slujbele la cort, să păstreze toate lucrurile cortului adunării, să străjui ască
în locul fiilor lui Israel și să facă slujbele la cort.
Dă pe leviți la îndemâna lui Aaron, fratele tău, și fiilor lui preoților; să -Mi fie dăruiți Mie
dintre fiii lui Israel.

12 Arhim. M. Suparschi, art. cit ., p. 268.
13Ibidem , p. 269.

12
Iar lui Aaron și fiilor lui încredințează -le cortul adunării, ca să -și păzească datoria lor
preoțească și toate cele de la jertfelnic și de după perdea; iar de se va apropia cineva străin, să fie
omorât"14.
"Iată, Eu am luat din fiii lui Israel pe leviți în locul tuturor întâilor născuți, în locul tuturor
celor ce se nasc întâi în Israel și aceia vor fi în locul acestora.
Leviții să fie ai Mei, căci toți întâi născuții sunt ai Mei. Î n ziua când am lovit pe toți întâi
născuții în pământul Egiptului, atunci Mi -am sfințit pe toți întâi născuții lui Israel de la om până la
dobitoc și aceștia să fie ai Mei. Eu sunt Domnul"15.
Veșmintele preoțești de slujit erau:
1. Pantaloni de in;
2. O hai nă albă fină de în, lungă până la călcâie, numită hiton;
3. O cingătoare brodată cu mătase de felurite culori;
4. Un turban alb fin de în pentru înfășurat capul, purtat pentru cinste și podoabă.
Pe deasupra veșmintelor preoțești de rând arhiereul mai avea încă alte patru, și anume:
1. Efodul, care era lucrat cu iscusință din fire de aur, din mătase violetă, stacojie și vișinie,
răsucită, și din în răsucit. El era din două bucăți: una pe piept și alta pe spate, unite pe umeri c u
două încheieturi. Peste el se punea un brâu lucrat la fel cu efodul.
2. Hosenul era lucrat la fel cu efodul. Pe deasupra el era împodobit cu 12 pietre scumpe
care simbolizau cele 12 seminții ale lui Israel.
3. Meilul era făcut din mătase vișinie, și se purta sub efod. La poale avea ci ucuri și
clopoței de aur.
4. Peste turbanul preoților de rând, arhiereul purta o mitră de stofă albastră închisă, care
avea peste frunte o lamă de aur, pe care stăteau scrise aceste cuvinte: "Sfințenia Domnului" (Ieș.
24-40; Lev. 8 -9; Num. 3 -8).

I.2.Preoția în Noul Testament

Dar Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, cum zic Sfinții Părinți, nu putea lăsa pe
om, care era chipul Lui să se prăbușească în neființă prin absența unei preoții adevărate și
definitive. Preoția păgână și preoția Vechiului T estament erau doar semne indicatoare, uneori mai
îndepărtate, alteori mai apropiate pentru preoția cea adevărată. Aceste preoții nu mai mulțumeau,

14Drd. Gheorghe Burtan, Preoție și slujire în cărțile profetice ale Vechiului Testament , în „Studii Teologice”, nr. 9 –
10, 1974, p. 717 .
15Ibidem , p. 718.

13
în general, nici aspirațiile sufletului omenesc după dumnezeire, nici setea arzătoare după
mântuire. “La plin irea vremii”, Dumnezeu a trimis pe însuși Fiul Său ca Mare Preot să ne
sfințească și să ne izbăvească.
Preoția și preoțimea creștină derivă direct din Marele Preot Hristos. Autorul “Scrisorii
către evrei” (Cap. 4, 14 -10, 22) ne teologhisește noua preoție, preoția lui Hristos, în termeni
preciși și într -o perspectivă care subliniază pregnant deosebirea dintre preoțiile anteriore, păgâne
și mozaică, preoții cu preoți dintre oameni, și preoția lui Hristos, cu preot din cer. Scrisoarea
afirmă: “În adevăr, orice arhiereu fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce -L
privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei
neștiutori și rătăciți, de vreme ce și el este cuprins de slăbiciuni. Din această pricină dator este,
precum pentru popor, așa și pentru sine16. Să jertfească pentru păcate” (Evrei, 5, 1 -3). Dar
asemenea arhiereu este numai închipuirea și umbra unicului și adevăratului Arhiereu, a
Arhiereului ceresc: “Preoții de pe pământ slujesc închipu irii și umbrei celor cerești, precum a
primit poruncă Moise, când era să întemeeze cortul: Ia seama, zice Domnul, să faci toate după
chipul ce ți -a fost arătat în munte” (Evrei 8, 5). Arhiereul nostru e Arhiereul real, fiindcă El e
trimis din ceruri de îns uși Dumnezeu, stepena preoției adevărate și Preotul absolut: “Drept aceea,
având Arhiereu mare, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie
mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi, cu noi în neputințele noast re, ci ispitit
întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul
harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor, la vreme potrivită” (Evrei 4, 14 -16).
Arhiereul Hristos are note caracteristici fundamen tale străine de preoții păgâni și mozaici: El este
Fiul lui Dumnezeu, este fără de păcat și este tronul sau izvorul harului. Iisus s -a făcut Înainte –
mergătorul preoției noastre, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6,
20). Pr eoția lui Iisus este preoție netrecătoare, nu ca preoția omenească, în general trecătoare. “Pe
măsura aceasta Iisus s -a făcut chezașul unui mai bun așezământ. El s -a făcut nu după legea unei
porunci trupești, ci cu puterea unei vieți nepieritoare, căci măr turisește despre El: Tu ești Preot în
veac, după rânduiala lui Melchisedec17. Astfel porunca dată întâi se desființează pentru neputința
și nefolosul ei. Căci legea n -a desăvârșit nimic, iar în locul ei își face cale o nădejde mai bună,
prin care ne apropie m de Dumnezeu… Acolo (în lege) s -a ridicat un șir de preoți, fiindcă moartea
îi împiedeca să dăinuiască, aici, însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoție care nu m ai
trece la altul (Evrei 7, 22, 16 -19, 23 -24).

16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție , în "Ortodoxia" nr. 1, 1989, p. 34.
17 Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sf. Scriptură și Sf. Părinți , în Studii Teologice”, nr. 3 -4, 1956, p. 157.

14
Preoția lui Iisus este nemurit oare, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, de o ființă cu
Acesta, din veci și având o preoție identică cu preoția lui Dumnezeu. Dar preoția lui Iisus este
nemuritoare și pentru că este o preoție prin chemare, dată adică de Dumnezeu însuși: “Nimeni nu –
și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron. Așa și Hristos
nu s-a preamărit pe Sine Însuși, ca să se facă Arhiereu, dar Cel ce a grăit către El: Fiul meu ești
Tu, Eu astăzi Te -arn născut” (Evrei 5, 4 -5). Numai un Iisus chem at la preoție, având vocația
durnnezeească a acestui har, putea să fie împodobit cu calitățile necesare unui arhiereu, în deosebi
sfințenia și ascultarea față de Dumnezeu18. Autorul Scrisorii către evrei precizează: “Un astfel de
Arhiereu se cuvenea să avem : sfânt, fără de răutate, fără de pată, deosebit de cei păcătoși și mai
presus decât cerurile”. “Acest Arhiereu… s -a așezat de -a dreapta scaunului măririi, în ceruri,
slujitor altarului și cortului celui adevărat pe care l -a înfipt Dumnezeu și nu omul” ( Evrei 7, 26; 8,
1-2). Cinstea aceasta, Marele Preot Hristos și -a dobândit -o prin ascultare: “Și, deși era Fiu, a
învățat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evrei 5, 8).
Prin sfințenie și ascultare El a ajuns desăvârșit. Aceste calități L -au făcut apt pent ru
împătrita misiune de rugător, de jertfitor, de mijlocitor și de mântuitor. Se cunosc neasemuitele
rugăciuni ale lui Iisus în deosebi rugăciunea arhierească (Ioan 17) și rugăciunea din grădina
Ghetsimani. Aci, El s -a rugat “cu strigăt tare și cu lacrimi către Cel ce putea să -L mântuiască din
moarte și a fost auzit pentru buna sa cucernicie” (Ioan 5, 7). Preotul Iisu s -a rugat necontenit
pentru alții; frumusețea și altitudinea rugăciunii arhierești sunt neasemuite în toată istoria și
practica rugăciunii pe pământ; Iisus se roagă pentru sfințirea și unificarea (întregului neam
omenesc în Dumnezeu (Ioan 17, 17 -24). Ca Mare Preot, Iisus Hristos este mai ales jertfitor. Dar
dacă preoții precreștini și necreștini aduceau jertfe pentru ei și pentru poporul lor, H ristos s -a adus
jertfă pe Sine: “El nu mai are, în fiecare zi nevoie ca acei arhierei să aducă jertfe, întâi pentru
păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci a făcul aceasta odată, aducându -se jertfă pe Sine
Însuși” (Ioan 7, 27).
Jertfirea de sine rea lă și integrală a preotului este necunoscută în istoria religiilor până la
Hristos. Jertfele aduse de preoți constau din oferirea de animale, alimente etc., nu din oferirea a
însăși vieții preoților. Preoții nu -și vărsaseră, încă propriul lor sânge ca jert fă. Aceasta o face19.
Pentru prima dată Hirstos. “El a intrat o singură dată, în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de
viței, ci cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele țapilor și a l
taurilor și cenușa junincii, s tropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu atât mai

18Ibidem , p. 158.
19 Prof. Teodor M. Popescu, Sfintenia și răspunderile…, p. 164.

15
mult; sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, s -a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără
de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumneze ului celui viu?”
(Ioan 9, 12 -14). Ca Arhiereu al bunătăților celor viitoare, Hristos s -a făcut mijlocitorul și
Mântuitorul nostru. Prin Jertfa Sa, Hristos cel fără de păcat a mijlocit pentru ștergerea păcatelor
noastre, a faptelor noastre moarte, înfățișân du-se pentru noi înaintea lui Dumnezeu. “El este
Mijlocitorul unui nou Așezământ, ca prin moartea petrecută spre răscumpărarea greșalelor de sub
întâiul Așezământ, cei chemați să ia făgăduința moștenirii veșnice” (Ioan 9, 15; 8, 6). Mijlocirea
lui Hristos se făcea pentru mântuirea noastră: “Pentru aceasta și poate să mântuiască desăvârșit pe
cei ce se apropie printr -Însul de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Ioan
7, 25). Dar mântuirea prin preoția lui Hristos e condiționată de ascul tarea totală față de El: “Și
făcându -se desăvârșit s -a făcut tuturor celor ce -L ascultă pricină de mântuire veșnică” (Ioan 5, 9).
Preoția lui Hristos a adus harul și cunoașterea deplină a lui Dumnezeu și a creat climat favorabil
dreptății și păcii în lume, Hristos însuși fiind dreptate și pace20.
Ca rugător, sfințitor, jertfitor, mijlocitor și Mântuitor al celor botezați și al celor ce se vor
boteza, Hristos este și rămâne izvorul și modelul preoției și preoțimii creștine. Fiul al lui
Dumnezeu, nepătat de pă cat, izvorâtor al harului, predicând dreptatea, pacea, dragostea și toate
adevărurile vieții și fericirii veșnice, atrăgând prin blândețe, îndurare și nesifârșita milă față d e
oameni pe care -i ajută, îi vindecă și -i învia din morți și dându -și viața -pentru mântuirea lumii.
Preotul Iisus Hristos este un chip sacerdotal unic în istoria cerului și a pământului.
Sf. Apostoli, fără să fie preoți propriu -ziși, au purtat o grijă deosebită de acest așezământ
al Domnului nostru Iisus Hristos, așezământ de care Biser ica Lui era organic legată. Cei 12 și cei
70 semănau din belșug preoția lui Hristos care, avea să răsară imediat, începând cu cei 7 diaconi
și cu numeroșii preoți așezați prin cetăți, pornind de la Iesuralim și despre care vorbesc așa de de s
cu osebire Fap tele Apostolilor (11, 30; 14, 23; 15, 2, 4, 6, 22, 23; 16, 4; 20, 17; 21, 18 etc.) și
Scrisorile Sfântului Pavel către Timotei și Tit21. Nimeni n -a reprezentat un chip mai ideal și mai
complet al îngrijitorului de suflete și de Biserica Domnului ca Sf. Pavel, acest vas ales, care s -a
mistuit întemeind și organizând Biserici și învăluind într -o nesfârșită căldură pe preoții lui
Dumnezeu. S f. Pavel este citat la fiecare pas de doctrinarii preoției creștine, în deosebi patristice,
ca model neîntrecut pentru cei ce vor să -și ia asupra -și covârșitoarea misiune preoțească.
În cele șapte cuvântări de laudă la adresa Apostolului neamurilor, Sf. I oan Gură de Aur
așează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna șiascultarea sa necondiționată față de Dumnezeu în

20 Pr. Pr of. Dr., Dumitru Popescu, op. cit., p. 36.
21Pr. Drd. Marin Stamate, Noțiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel , în „Ortodoxia”, nr. 3, 1974, p.312.

16
slujba misiunii sale. Jertfa sa a fost mai mare decât jertfa lui Abel. Grija lui pentru copiii lui
duhovnicești pe care -i născuse în Hristos, e o grijă zbuciumată, cum nu se vede adesea nici la
părinții trupești.
După ce spune Corintenilor că el este slujitorul lui Hristos și iconomul tainelor lui
Dumnezeu, Pavel se prezintă astfel pe sine: “Până în ceasul de acum îndurăm foame și sete; goi
umblăm și primim bătăi; suntem fără de cămin. Și ne trudim muncind cu mâinile noastre. Ocărâți,
noi binecuvântam. Prigoniți, noi răbdăm. Huliți, noi mângâiem. Ca măturătura lumii ne -am făcut,
ca gunoiul tuturor? Nu ca să vă rușinez vă scriu acestea, dar ca să vă dojenesc ca pe niște copiii ai
mei iubiți. Pentru că zeci de învățători de -ați avea în Hristos, totuși nu aveți mai mulți părinți.
Căci eu v -am născut pe voi întru Hristos Iisus prin Evanghelie. Deci, vă rog să -mi fiți următori,
precurri și eu sunt lui Hristos” (1 Corinteni 4, 11 -16)22. Pavel punea Evanghelia înaintea
oamenilor fără plată și se făcea rob tuturor ca să câștige cât mai mulți; s -a făcut tuturor toate ca să
mântuiască măcar pe unii (1 Corinteni, 9, 18, 19, 22). Cine a dat sfaturi mai depline și mai înalte
ca el cu privire la întreaga viață duhovnicească și socială din bisericile întemeiate de el? Cine a
făcut din dragoste, mai mult ca el, temelia, stâlpul și piscul vieții creștine? Pavel e un munte
duhovnicesc, de la care preoții nu treime să -și întoarcă niciodată privirile. Acest munte a fost
învrednicit să se înalțe până la al treilea cer.
Dar Sf. Pavel nu s -a mulțumit să trăiască personal flăcările și zbuciumul slujirii lui
Hristos. El a organizat și a rânduit preoția, dând primele elemente de bază ale chipului preotului
creștin de totdeauna. Așezând pe Timotei episcop la Efes, iar pe Tit în Creta, Sf. Pavel face
amândurora portretul episcopului sau preotului în câte o scrisoare pe care le -o adresează23.
Prezentând acest portret, marele Apost ol nu face deosebire categorică între episcop și preot, ci
tratează problema ca și cum ar fi vorba de o singură slujire, cum și este în realitate. Și Noul
Testament și Sf. Părinți concep preoția ca pe o singură lucrare, cele trei trepte ale ierarhiei:
episcopatul, preoția și diaconatul alcătuind o unitate. Deaceea și noi, vorbind despre chipul
preotului, înțelegem prin acest termen toate treptele ierarhiei bisericești24.
Chipul preotului recomandat de Sf. Pavel lui Timotei și Tit e, în bună măsură, chipul
însuși al acestor doi episcopi, chip real, istoric. Iată cum descrie Apostolul acest chip lui Timotei:
“De dorește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cade, însă, episcopului să fie fără de prihană,
bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuviincio s, primitor de străini, destoinic să învețe pe

22Ibidem , p. 313.
23Ibidem .
24 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf.Apostol Pavel, în “Ortodoxia”,
nr.2, 1982, p. 192.

17
alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, nesfadnic, neiubitor de
argint, bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători întru desăvârșită bună -cuviință. Căci
dacă cinev a a sa casă nu știe să și -o rânduiască, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?
Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva trufindu -se să cadă în osânda diavolului. Mai
trebue să aibă mărturie bună de la cei din afară ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului. Tot
așa diaconii să fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin mult, neagonisitori de
câștig urât, păstrând taina credinței întru cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la
încercare, apoi, dacă se dovedesc fă ră prihană, să se diaconească. Femeile lor așișderea să fie
cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbati ai unei
femei, să -și chivernisească bine casele și pe copiii lor” (1 Timotei, 3, 1 -12)25.
Acest text trate ază despre calitățile episcopului și diaconului, care, în general, sunt
aceleași, ceva mai numeroase pentru episcop. Se înțelege că aceleași sunt și calitățile preotului
propriu zis, cum reese din al doilea text paulin privitor la ținuta preotului, acela d in Scrisoarea
către Tit: “Să așezi preoți prin cetăți precum ți -am rânduit: de este cineva fără de prihană, bărbat
al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se
cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, negrabnic la
mânie, nu dat la băutură, nebătăuș, nepoftitor de câștig urât, ci primitor de străini, iubitor de bi ne,
drept, cuvios, înfrânat, ținându -se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca destoinic să fie și să
îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei protivnici” (Tit 1, 5 -9)26. În acest text
Pavel trece de la calitățile preotului la acelea ale episcopului, repetând pe unele dintre ele, ceea ce
confirmă punctul nostru de vedere că însușirie ce lor trei trepte ale preoției sunt luate aci ca un tot,
deși e omenită fiecare treaptă în parte. Calitățile treptelor preoțești sunt comune, pentru că
episcopatul, preoția și diaconatul formează o singură dregătorie dumnezeească, aceea a preoției27.
Calități le care alcătuesc chipul preotului în aceste texte sunt religioase, morale și sociale.
Preotul trebue să fie un creștin botezat demult, ispitit în ale credinței, verificat de comunitate,
cucernic, fără prihană, păstrând taina credinței în cuget curat, ținâ nd cuvântul cel credincios al
învățăturii și fiind destoinic să învețe pe alții. Calitățile religioase formează culoarea de fond, din
care răsar calitățile morale atât personale cât și ale membrilor familiei. Portretul moral al preotu lui
paulin este cel id eal, evident; el dă de gândit multora din zilele noastre, dar, în primii ani ai
apariției Bisericii, el era ceva obișnuit, pentru că desăvârșirea morală era atmosferă și mediul
normal al Bisericii. Preotul nebițiv, nebătăuș, necertăreț, nelacom, treaz, înt reg la minte,

25 Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sf. Scriptură… , p. 160 -161.
26Ibidem , p. 161.
27 Pr. Conf. Constantin N. Galeriu, op. cit ., p. 9.

18
cuviincios, blând, înfrânat, bun chivernisitor al casei lui și al Bisericii e un tip ideal preoțesc.
Preotul este dator ca să aducă și pe membrii familiei lui, soție și copii, la înălțimea ținutei
preoțești. Familia lui să fie model pentru fa miliile creștinilor28. Calitățile morale, superioare dau
naștere calităților sociale: preotul trebue să fie monogam, drept, primitor de străini, iubitor de
bine, netrufaș, neîndoielnic în cuvânt, neclevetitor nemânios, el și membrii familiei sale.

I.3.Sfânta Taină a Preoției în lumina învățăturii Sfinților Părinți

Preoția Noului Testament a fost continuată de preoția Sfinților Părinți. Aceleași culori
religioase, morale și sociale au stăruit în chipul preotului în toată perioada patristică.
Contactul creștinismului cu cultura și viața păgână și iudaică, lupta cu ereziile de tot felul,
persecuțiile sângeroase din partea statului roman, opera misionară a noii credințe până la
marginile imperiului și dincolo de acestea, dezvoltarea internă însăș i a Bisericii, au pus continuu
problema cadrelor preoțești și a calificării acestor cadre. Documentele creștine și uneori profane
din jurul anului 100 până în jurul anului 800 al erei noastre cuprind nesfârșite nume, fapte, opere
și atitudini de preoți car e au însemnat și continuă să însemneze tot atât de multe cuceriri și comori
de sfințenie, de muncă, de gândire, de depășire de sine, de binefaceri față de semeni. Episcopi,
preoți și diaconi, din diferite părți ale lumii crștine, apar din documente partici pând cu timp și fără
timp la munca fără răgaz a Bisericii în toate domeniile, luând toate inițiativele pentru construirea
sau consolidarea continuă a numeroaselor capitole ale vieții bisericești și făcând să pulseze din ce
în ce mai mult lucrările Sfântulu i Duh în oameni și între oameni29.
Preoții patristici au inițiat sau au susținut prin bogăția teologhisirii lor sinoadele
ecumenice și locale și au rezolvat sau au contribuit substanțial la rezolvarea marilor controverse
cu ereticii, schismaticii și păgâni i. Ei au creat și au dezvoltat în cea mai mare parte, genurile
literaturii creștine și au ridicat teologia la rangul de știință. Preotul Origen singur a scris circ a
6000 volume, iar opera literară a diaconului, preotului și arhiepiscopului Ioan Gură de Aur desfată
și astăzi gusturile literare cele mai fine. Gândirea lui Tertulian preotul, a episcopilor Vasile cel
Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Augustin, Chiril al Alexandriei și a ieromonahilor
Leonțiu de Bizanț, Maxim Mărturisitorul și Ioan D amaschin e continuă lumină și bucurie a

28 Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sf. Scriptură… , p. 162.
29 Pr. Dr. Sabin Verzan, Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice , în “Studii Teologice”, nr. 2 -3,
1991, p. 203.

19
Bisericii. Preoții Origen, Ieronim și Rufin au adus contribuții nemuritoare în domeniul filologiei
sacre și al schimbului de idei între teologia patristică răsăriteană și apuseană30.
Dar preoții patristici s -au apleca t cu grijă pioasă chiar asupra vieții preoțești și i -au
consacrat tratate de o importanță deosebită pe care istoria preoției le cunoaște bine. Ierodiaconul
Efrem Sirul, episcopul Grigorie de Nazianz, ierodiaconul Ioan Gură de Aur, episcopul Ambrozie
și epi scopul Grigorie cel Mare, au scris tratate despre preoție în care au turnat tot entuziasmul dar
și toată frământarea și conștiința covârșitoarei greutăți a misiunii preoțești. Principiile acestor
tratate sunt făurite în focul experienței preoțești și lumin ate de soarele sfintei Scripturi.
Preotul este vasul ales al lui Dumnezeu. Din cuprinsul acestor tratate și din viața generală
a Bisericii patristice reiese cu putere că preoția este o chemare dumnezeească și trebue tratată ca
atare. Nici Aaron, primul pre ot al Legii vechi, și nici Iisus Hristos, Arhiereul Noului Așezământ,
nu și -au luat singuri preoția, ci au fost chemați la ea. Preotul creștin, care a primit preoția fără să
aibă chemare preoțească de sus e un profesionist al altarului, nu un slujitor leal al lui Hristos. Sf.
Grigorie Teologul și Sf. Ioan Gură de Aur erau scandalizați de îndrăzneala și nerușinarea acestor
preoți care făceau din preoție un simplu mijloc de trai și se comportau ca niște traficanți de
Hristos, nu ca iubitori de Hristos.
Preot ul fără vocație e un batjocoritor de cele sfinte și nu va scăpa de pedeapsă el și
episcopul care l -a hirotonit, fără să -i fi făcut cercetarea amănunțită a chemării și a pregătirii pentru
preoție. Vocația preoțească trezește conștiința răspunderilor înfrico șate ale preoției și ezitarea sau
refuzul de a accepta preoția31. Fuga de preoție sau rezistența uneori prelungită pe care i -au opus -o
în general mulți Sf. Părinți vădea o conștiință vie și scrupuloasă în fața acestei taine dumnezeești .
Iar această conștiin ță sublinia prezența vocației. Dragostea de Hristos și entuziasmul pe care -l
provoacă citirea Sfintei Scripturi sunt semne sigure ale vocației preoțești. Preoții sunt datori să se
autoexamineze spre a stabili dacă au sau nu vocație. Unele vocații lente se precizează și ies la
iveală prin contactul neîntrerupt cu sfântul altar și cu preoți înbunătățiți. Vocația nu exclude, ci
impune o pregătire stăruitoare, bogată și mereu controlată.
Preotul ca instrument al dragostei dumnezeești. Preotul de vocație este o ființă plină de
dragoste față de Dumnezeu și de oameni. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este,
prin definiție, răspânditorul dragostei. Legea supremă a preotului este legea dragostei; o dragoste
curată, totală, fără rezerve, de fiecare clipă, în orice situație, față de orice om, dar mai ales față de
credincioșii săi. Reîntorcându -se din locul unde fugise de preoție, Sf. Grigorie de Nazianz începe

30Ibidem , p. 204.
31 Sf Ioan Gură de Aur, Despre preoție , în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10, 1957, p. 914.

20
predica în fața credincioșilor săi cu aceste cuvinte: “Am fost biruit și recunosc înfrângerea mea” ,
în înțelesul că dragostea lui pentru fiii săi sufletești și a fiilor săi sufletești pentru el i -a înfrânt
ezitarea, scrupulul și teama și l -a dus în mijlocul lor ca să nu se mai despartă niciodată de ei32.
Așa cum mântuirea adusă de Iisus Hristos este un act al dragostei lui Dumnezeu față de oameni,
tot așa lucrul central al misiunii preotului, actul de frunte al ostenelilor sale este dragostea. Sf .
Ioan Gură de Aur zice, că dacă preoții suportă atât de mult nemintoșenia și nepriceperea
oamenilor în toate, este pentru că ei îi iubesc pe aceștia nemăsurat de mult33. Dragostea e aceea
care face din preot un mijlocitor și, după proorocul Avdie, (1, 21), chiar un mântuitor. Preotul nu
mijlocește la Dumnezeu pentru sufletele credincioșilor săi, decât pentru că le iubește. În scaunul
de duhovnicie, preotul caută cu nesfârșita dragoste asupra sufletelor care i se înfățișează și
mijlocește la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.
Dragostea îndumnezeește pe preot. Nimbul cel mai luminos al preoției patristice este
dragostea acestei preoții. Organizarea minunatei asistențe sociale din primele veacuri creștine a
fost opera preoților. Câtă dragoste de om trebuie să fi sălășluit în sufletul Sfântului Vasile cel
Mare pentru a se apleca asupra rănilor leproșilor din spita lul său și a le săruta? La înmormântarea
lui plângeau nu numai creștinii, ci și iudeii și păgânii. Se știe ce mișcare de mase împotriva curți i
imperiale din Bizanț a provocat primul exil al Sf. Ioan Gură de Aur. Era un răspuns al
credincioșilor la dragoste a profundă a păstorului pentru turma sa.
Preotul ca învățător. Autorii tratatelor despre preoție din epoca patristică pun mare preț
pe pregătirea intelectuală și științifică a candidaților la preoție și pe funcțiunea învățătoreasca a
preoției. Învățătura și predicarea cuvântului lui Dumnezeu sunt capitole centrale ale ființei și
misiunei preoțești; fără acestea nu se concepe și nu există preoția. În porunca de trimitere a
Apostolilor la misiune se află cuvintele: “Mergând învățați toate neamurile…” (Mate i 28, 19).
Pentru a fi mântuite, neamurile trebuesc învățate. Fără lumina învățăturii, nu e chip de scăpare de
păcat și de moarte. Preoții trebue să aibă învățătură bogată, dumnezeească și profană, pentru a
face cât mai vădite, interesante și necesare adev ărurile mântuirii și ale vieții veșnice. Învățătura
preotului trebue să fie adâncă, variată, multilaterală și prezentată metodic și atrăgător. El trebue să
știe a da răspunsuri diferitelor întrebări care i se pun și a face față situațiilor care se prezintă . În
cazuri de controversă, schismă sau erezie, când problemele pot îmbrăca aspecte felurite și
neașteptate, preotul e dator să cunoască nu numai doctrina sa, ci și pe a celorlalți.

32 Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoție , în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1 -2, 1968, p. 112.
33 Sf Ioan Gură de Aur, Despre preoție… , p. 916.

21
Nu-i este îngăduit, în general, să fie suprins și pus în încurcătură. În pastorația individuală
și la scaunul de duhovnicie i se pot prezenta cazuri, pe care e obligat să le rezolve neîntârziat și
bine, sau cu oarecare întârziere, dar soluțiile trebue să fie sigure34. Pentru aceasta se cuvinte ca
preotul să stăpânească bine Sf. Scriptură, Sf. Părinți și rezultatele științelor profane. Aceasta
înseamnă muncă încordată și sistematică. Fără o cultură întinsă, preotul își ratează misiunea; el nu
poate conduce sufletele care i s -au încredințat. Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Grigorie cel Mare
caracterizează conducerea preoțească a sufletelor, drept “arta artelor și știința științelor”. Părin ții
Bisericii stăruesc mult asupra necesității unei pregătiri superioare a clerului. În toate treptele
preoției epoca patristică a avut reprezentan ți străluciți ai teologiei și ai celorlalte științe. De la
episcopii Clement Romanul și Ignatie Teoforul și până la preotul Ioan Damaschin, cultura
preoțească a înregistrat cuceriri și izbânzi de mâna întâi. Dacă atâția diaconi, preoți și episcopi din
epoc a patristică ne sunt dragi și -i socotim modele pentru propria noastră viață, este și grație înaltei
lor culturi35.
Preotul ca educator, misionar și civilizator. Creștinismul a biruit lumea veche prin forța
sa morală. Nimic nu poate rezista forței morale, în vățătura preoților creșiini n -ar fi însemnat mare
lucru fără viața lor exemplară și fără luptă continuă în numele marilor principii morale ale
Evangheliei. Părinții Bisericii au fost educatori minunați, lucrând cu rezultate optime asupra
sufletelor catehum enilor și asupra maselor largi de credincioși prin cele trei principii
fundamentale: dragostea, învățătura adevărată și sfințenia36. Ducând ei înșiși și familiile lor o
viață morală exemplară, combătând răul sub orice formă și promovând binele cu gândul, cu
cuvântul și cu fapta în orice împrejurare, preoții patristici au înscris un mare progres în istoria
individului și a societății. Idei ca: dreptatea, egalitatea sexelor și a tuturor oamenilor, desființ area
morală a claselor sociale, prețuirea muncii, recru tarea a numeroși clerici dintre sclavi, ajutorarea
aproapelui în toate situațiile, cu orice preț, chiar cu acela al autovânzării pentru a răscumpăra pe
frați din sclavie sau din prizonierat, lupta împotriva războiului și predicarea neîntreruptă a păcii
erau idei și fapte ale preoților sau sprijinite de ei.
Cu prilejul hirotoniei lor, preoții patristici își eliberau toți sclavii, dacă aveau și începeau o
viață de totală autojertfire pentru alții. Ei inițiau, organizau și conduceau așezămintele de asiste nță
socială în care nu odată piereau din cauza muncii, a încordării, sau a bolilor. Ei dădeau instrucție
copiilor în școlile din mănăstiri sau în marile școli catehetice de la Alexandria, Antiohia, Nisibis .
Ei erau lângă popor în momentele grele prin care trec ea acesta: amenințarea cu represalii din

34 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit. , p. 38.
35 Ioan G. Coman, Chipul preotului…, p. 164.
36Ibide m.

22
partea stăpânirii, războaiele, molimele, apăsarea de impozite din partea statului. Râvna și ideea
desăvârșirii veneau, cel mai adesea, din partea lor. Preoții patristici făceau misiune în interiorul , la
marginile și dincolo de marginile imperiului roman, cu eforturi și primejdii excepționale37.
Predicând Evanghelia în mijlocul popoarelor necreștine și stăruind asupra înaltelor ei principii
morale și sociale, ei nu numai încreștinau, dar și civilizau aceste popoare, în dulcind asprimea
moravurilor lor și dându -le o altă orientare și conștiință atât ca indivizi cât și ca societate. Sf.
Irineu, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Niceta de
Remesiana, Șenute de Atripe, Sf. Martin de Tour s, sunt doar câțiva din numeroșii educatori,
misionari și civilizatori ai epocii patristice.
Preotul ca sfințitor și jertfitor. Vocația, dragostea, învățătura, virtuțile și misiunea
preotului îl pregătesc pentru rolul de sfințitor și jertfitor. Sfinții Pă rinți reamintesc continuu
preotului că rangul său e mai presus decât acela al îngerilor, deoarece acestora nu li s -a spus:
“Câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în ceruri, și câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezleg ate
și în ceruri” (Matei 18, 18). Puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor este o putere
dumnezeească38. Pentru a fi în măsură să exercite această putere, preotul trebuie să aibă virtutea
capitală care -l face apt pentru aceasta: sfințenia. Sfințenia este curăția sau nevinovăția abso lută
sau aproape absolută prin care Dumnezeu și preoții Săi curăță de întinăciune și apropie de
sfințenie pe oameni. Sfințenia preotului face posibilă sfințenia oamenilor. Formula de adresare
obișnuită față de preot, “Sfinția ta”, arată că preotul este pri n definiție un om al sfințeniei.
Preotul sfințește pe credincioșii lui prin dragoste, prin rugăciuni, prin Sfintele Taine și prin
propria sa sfințenie. Centrul lucrării sale sfințitoare este Sf. Liturghie, iar în aceasta Sfânta Je rtfă
euharistică. Purtând pe brațele sale Trupul și Sângele Mântuitorului, preotul se sfințește până la
îndumnezeire, dacă e realmente vrednic să se împărtășească cu Domnul; el sfințește, de asemenea,
pe aceia cărora le dă Trupul și Sângeie Domnului spre împărtășire.
După Sf. Igna tie Teoforul, Sfânta împărtășanie este “doctoria nemuririi”. Faptul principal
în Taina Sf. împărtășanii este Jertfa Domnului. Această Jertfă este condiția și certitudinea
mântuirii noastre. Domnu însuși s -a adus pe Sine Jertfă pentru păcatele noastre. El a fost simultan
și Jertfitor și Jertfă39. El s -a oferit pe Sine Tatălui ca răscumpărare pentru noi. De fiecare dată, în
Jertfa euharistică din Sf. Liturghie, Mântuitorul se jertfește pentru noi toți, implicit pentru preo tul
jertfitor. Sf. Ioan Gură de Aur zi ce că însuși Mântuitorul coboară ca să prefacă pâinea și vinul în
Trupul și Sângele Său, iar preotul nu e decât locțiitorul Logosului. Ca locțiitor al Fiului lui

37 Prof. Teodor M. Popescu, op. cit. , p. 164.
38 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2006, p. 73.
39 Ioan G. Coman, Chipul preotului… , p. 165.

23
Dumnezeu care se jertfește, preotul se jertfește și pe sine odată cu Mântuitorul. Jertfa preot ului e
una din ceie mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. Numeroși preoți, din
toate treptele ierarhiei, de ia arhidiaconul Ștefan și diaconii Papylus, Euplus, etc., până la preoț ii
Pamfil, Pionius și mulți alții și până la episcopii M etodiu de Olimp, Fructuosus și mulți alții, și -au
dat viața jertfindu -se pentru Mântuitorul în timpul persecuțiilor. De -a lungul veacurilor mulți
preoți s -au jertfit în diferite împrejurări pentru binele și sfințirea credincioșilor lor.

24

Capitolul II
Statutul social al preoților și teptele ierarhice

II.1.Condițiile canonice pentru intrarea în cler

Părinții secolului IV erau alarmați de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării
preoților. Sf. Ioan Gură de Aur enumără unele din criteriile reprobabile practicate în vremea lui:
aristrocrația familiei, bogăția care avea avantajul că preotul nu avea să fie întreținut din venitur ile
Bisericii, trecerea într -un anumit partid, protecția, rudenia cu cineva, lingușirea40. Unii er au
primiți în cler, ca să nu treacă de partea adversarilor, alții din cauza răutății lor: să nu facă vr eo
ticăloșie dacă aveau să fie trecuți cu vederea. Atâta josnicie de caracter se dovedea, uneori, cu
ocazia alegerilor de Preoți. Erau cazuri când aleger ile de preoți umpleau Bisericile de omoruri și
prefăceau orașele în ruine. Nu mai vorbim de intervenționism, în special acela al femeilor.
Descrierea aceasta oglindește în mare măsură și practicele din Biserica noastră de până mai ieri, în
care moravurile sociale și politice introduceau în preoție pe atâția nechemați, împingând la
periferie sau înlăturând definitiv elemente de valoare. Clasa noastră sus pusă, care nu credea în
Dumnezeu și disprețuia Biserica, înțelegea totuși să facă violență ierarhiei impu nându -i de atâtea
ori zdrențe morale și ințelectuale. Era o metodă de a submina Biserica. Nu mai vorbim de puterea
cluburilor politice. Să mai amintim că preoția uneori se cumpăra?
Sf. Ioan Gură de Aur se ridică eu vehemență împotriva acestor practici pe c are înțelege să
le stârpească prin aplicarea a trei principii de bază41:
 Pregătirea integrală desăvârșită a candidatului la preoție, principiu pe care -1 vom
examina ceva mai la vale;
 Caracterul eminamente democratic ai preoției;
 Responsabilitatea neștirb ită a episcopului hirotonisitor pentru candidații pe care i -a
admis la marea cinste a preoției.
Preoția nu a conferit și nu conferă titlul de apartenență la o clasă socială, sau la un rang
social deosebit. Ea nu se prenumără printre rangurile omenești, pe ntoru că nu e dată de oameni, ci
de Dumnezeu, Iisus Hristos a chemat la preoție pe pescari, pe făcători de corturi, pe vameși.
Preotul nu trăiește numai pentru sine și pentru familia sa, ci și pentru o cât mai mare mulțime de

40 Sf Ioan Gură de Aur, Despre preoție… , p. 945.
41 Pr prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției la Sf. Părinți , în „Studii Teologice”, nr. 9 -10, 1949, p. 746.

25
popor. El este al poporului și preoția sa nu e validă decât atâta timp și în măsura în care el
lucrează și se mistuie pentru fericirea poporului încredințat spre păstorie. Episcopul joacă un rol
decisiv la alegerea candidaților. Sf. Apostol Pavel zice lui Timotei: “Mâinile degrabă pe n imeni să
nu-ți pui, nici te face părtaș la păcate străine” (1 Timotei, 5, 22). Sf, Vasile cel Mare insistă în
“Regulele morale” că hirotonia nu trebue dată cu ușurință și fără băgare de seamă. Viața preoților
și a diaconilor se impune să fie ireproșabilă. Nu este scuză pentru episcopul hirotonisitor că nu a
cunoscut pe candidat42. Episcopul trebue să facă un examen sever celui ce vrea să fie preot și să se
folosească de tot tactul, dur și de toată dârzenia pentru a face să reușească candidatul ci mai
vrednic , deși poate să aibă majoritatea interesaților împotrivă43.
Condițiile pentru admiterea la hirotonie mai sunt: fizice, religioase -morale, intelectuale.
Condițiile fizice la preoție sunt : sănătatea, integritatea corporală, prestanța fizică. Primele
două se cereau și în alte religii. “Dacă trupul nu e robust, zice Sf. Ioan Gură de Aur, ardoarea
sufletului rămâne redusă la ea însăși și nu e capabilă să treacă la realizări”. Prestanța fizică e o
cinstire adusă Mântuitorului și un adaos la frumusețea servirii preoțești. Se înțelege că nu toți
preoții pot dispune de o robustețe fizică vrednică să încunune pe cea spirituală, dar ea e binevenit ă
și chiar necesară în complicata misiune sacerdotală.
Prestanța fizică nu e însă de ajuns. Unii Părinți cer o educație severă a mișcărilor trupului.
Sf. Ambrozie face mare caz de gesturile necuviincioase sau nepotrivite ale clericilor. Unii, zice el ,
imită gesturile actorilor, ale celor ce merg solemn în pro cesiuni și mișcările mecanice ale statuilor.
Nu se cuvine ca preotul să fugă, afară de caz de pericol sau de nevoie. Mersul lui să fie demn,
autoritar, grav, liniștit, neafectat, nestudiat, dar corect. Cuviința e un lucru foarte mare. Preoți i și
toți cleri cii, în special cei tineri, să nu meargă des la banchete și în vizite, în deosebi la văduve și
la fecioare (monahii). Când nu are de lucru la Biserică, preotul să citească. “Se cuvine să fim
modești, blânzi, apropiați, serioși, răbdători, măsurați în toate ”.
Pregătirea religioasă și morală, sunt de fapt două condiții nedespărțite. Preoția fiind o
servire dumnezeiască cere de la candidați o profundă evlavie și o aleasă, înțelepciune, zice Sf.
Ioan Gură de Aur. Una din cele trei funcțiuni ale preoției, cea sfințitoare sau sacramentală, aceea
prin care se ține contactul cel mai strâns cu Mântuitorul, cere candidatului și preotului o aleasă și
adâncă sensibilitate religioasă, un puternic simț al divinului. Indiferentismul și rutina în actele
liturgice, sacramentale și în evlavia personală, vin adesea din această lipsă inițială de vocație și de
cultivare continuă a sentimentului religios. Preoția fiind divină prin origine și scop, adică

42 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție… , p. 948.
43Ibidem , 950.

26
urmărind desăvârșirea sufletelor și irtedumnezeirea lumii, cum vor putea preoții atinge acest scop,
dacă ei înșișl (nu sunt îndumnezeiți? Ei și familiile l or. Stilul religios al familiei preotului are o
mare influență asupra evlaviei personale a acestuia. Se impune ca întreaga familie a preotului să
slujească, lui Dumnezeu într -un fel sau altul. În vechea religie romană era obiceiul ca întreaga
casă a preotu lui să servească divinității respective. După Dion din Halicarnas, Romulus a obligat
pe soțiile preoților să slujească împreună cu so ții lor divinitatea respectivă.
Pregătirea morală e o lege supremă pentru preoție. Aceasta deoarece curăția morală
supremă e sfințenie, iar sfințenia absolută e unul din atributele esențiale ale lui Dumnezeu. Înainte
de a cere votul alegătorilor și de a se prezenta episcopului, didatul trebue să -și facă un examen
sincer și sever. El nu poate să spună: “nu mă cunoșteam pe mine însumi”. Făcându -și cercetare
asupra sufletului și constatând că nu e la înălțimea misiunii pe care o dorește, să se retragă.
Pregătirea tehnică pentru săvârșirea actelor sacramentale o pot căpăta mulți oameni dar curățenia
sufletească, balsamul purității morale, le capătă mai puțini. Dacă un fals arhitect și -ar lua obligația
să construiască o casă, dar în loc de aceasta el ar strica materialul iar casa făcută de dânsul s -ar
prăbuși imediat, nu ar fi el oare pedepsit? La fel i s -ar întâmpla aceluia care adu când în preoție un
suuflet fals ar construi fără grijă și ar pierde sufletele44.
Trebue ea preotul să fie virtuos în toate laturile vieții sale. Se cuvine ea el să fie un buchet
de frumuseți morale și duhovnicești. Acest buchet să fie dominat de crinul drag ostei fierbinte
pentru Hristos și pentru Biserica Sa. Biserica este trupul lui Hristos, iar acela căruia i s -a
încredințat acest trup “să se îngrijească de starea lui excelentă, să -i dea o frumusețe fără egal și să
aibă ochii ațintiți în toate părțile, ca nu cumva o pată, o zbârcitură sau o altă meteahnă de acest fel
să-i altereze grația și prestanța”45. Dar frumusețea Bisericii nu poate fi menținută și sporită cu
mijloacele omului obișnuit. “De aceea preotul va trebui să depășească cu mult pe ceilalți oamen i
în arta frumosului și a sublimului” moral. “Dacă cei ce fac eforturi în vederea unei performanțe
atletice au nevoie de medici, de maeștri de gimnastică, de o dietă scrupuloasă, de exerciții
continui și de o nesfârșită supraveghere, cei care au primit în îngrijire trupul lui Hristos, trup care
are a lupta nu contra trupurilor, ci contra puterilor nevăzute, cum vor putea ei să păstreze acest
trup cast și sănătos, dacă nu depășesc cu mult virtutea omenească și nu cunosc întregul tratament
folositor sufletulu i?”46. Preotul să depășească pe ceilalți oameni prin virtutea sufletului lui, prin
caracterul său exemplar, cu atât cu cât Saul întrecea cu statura lui întregul popor al evreilor și î ncă
mai mult decât atât, proclamă Sf. Ioan Gură de Aur.

44 Prof. Teodor M. Popescu, Sfintenia și răspunderile…, p. 161.
45Ibidem , p. 162.
46 Pr prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției.. ., 747.

27
“Preotul trebue să posade o solidă și înaltă cultură… Conducătorul de suflete se află
necontenit în fața a nenumărate și infinit de variate probleme de gândire, de simțire și de atitudin e
ale turmei sale sprituale. Pentru aceasta, arsenalul culturii sale trebue să fie ext rem de bogat”.
Știința și filosofia. Prin misiunea sau funcțiunea, sa învățătorească pe care o deține de la
Marele Preot, Arhiereul Iisus Hristos -Logosul, preotul trebue să posede cât mai multă știință și
filosofie dumnezeiască și omenească. Și să nu încet eze o clipă sporindu -și-o continuu. Evident, în
primul rând preotul trebue să stăpânească Sfânta Scriptură ca tezaur al adevărului dumnezeiesc
revelat. Rareori preoțimea creștină a cunoscut Sfânta Scriptură ca în veacurile patristice. Era o
cunoaștere și o trăire intensă a înțelepciunii și sfințeniei biblice. Dar Sf. Părinți nu s -au mărginit la
Sfânta Scriptură. Prin studii îndelungate și aprofundate, ei își însușeau toată știința trecutului ș i a
prezentului. Ei socoteau că fără această știință toate celela lte nu valorează nimic. Iată cum se
exprimă în această privință Sf. Grigorie Teologul: “A -ți propune să înveți pe alții, câtă vreme tu
însuți nu ești destul de învățat, sau, cum spune proverbul, să înveți olăria începând a face vase
mari, adică să cauți să sădești pietatea în sufletele altora, înainte de a o avea tu însuți, mi se pare
că este un lucru nebunesc și semeț; nebunesc fiindcă nu -ți dai seama de neștiința ta și semeț
pentru că te apuci de un lucru pe care de abia îl pricepi”47.
Sf. Grigorie critic ă sever lipsa de pregătire științifică și de evlavie a multor preoți care,
uneori, erau filosofi numai până la brâu, adică pe jumătate. E drept că agonisirea acestei științe ș i
acestei evlavii se face cu multă osteneală, dar nimic nu o egalează în fața lui Dumnezeu. “Dacă
pentru dans și cântecul din flaut, ai nevoie de învățătură și exerciții, trebue să cheltuești multă
muncă și chiar bani și să verși multe sudori, ba uneori trebue să faci călătorii lungi și să suferi
multe necazuri până să ajungi stăpân pe una din aceste arte, oare înțelepciunea (sinteza tuturor
științelor), care este mai presus de toate celelalte arte și care concentrează în ea tot ce este
desăvârșit, încât și Dumnezeu, deși are multe alte nume, se bucură mai ales când aude că e numit
înțelept, trebue socotit un lucru așa de ușor și de banal, încât este de ajuns să vrei, pentru ca să și
fii înțelept?”48.
Marele teolog din Nazianz combate vehement ignoranța semeață. Sf. Apostol Pavel este
exemplul clasic al înțeleptului, adică al învățătorul ui, al predicatorului și al lucrătorului în
comunitatea creștină: “El orânduește legi… pentru bărbați și femei, pentru păinți și copii, pentru
cei căsătoriți și pentru celibatari, pentru înfrânați și pentru cei ce trăesc în desfătări, pentru
înțelepți, ș i pentru neînvățați, pentru cei tăați și pentru cei netăiați împrejur, pentru cei ce sunt ai

47 Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoție… , p. 135.
48Ibidem , p. 137.

28
lui Hristos și pentru cei ce sunt ai acestei lumi, pentru cei ce se supun spiritului și pentru cei c e se
supun trupului. Pentru unii mulțumește, pe alții îi mustră . Pe unii îi numește bucuria și cununa sa,
altora le impută nebunia lor. Se asociază bucuros celor ce merg pe calea dreaptă, dar oprește pe
cei ce merg pe calea pierzării. Acum osândește, acum judecă indulgent; acum se întristează, acum
se bucură… Acum s e înalță cu cei înalți, acum se umilește cu cei umiliți; acum se declară cel mai
mic dintre Apostoli, acum se laudă că Hristos grăiește în el”. Sf. Ioan Gură de Aur, la rându -i,
omagiază incomparabila știință a Sf. Apostol Pavel, cu care nu se pot compara cele mai mărețe
genii ale culturii elene antice: “Dacă aș cere grația stilului lui Isocrat, eleganța lui Demostene,
gravitatea lui Thucydide și sublimul lui Platon, ar trebui să pun în primul rând mărturia despre
știința lui Pavel”49.
Știința și filosofia p reotului se cuvin să fie cât mai întinse, cât mai variate. Sfinții Părinți
au practicat cu succes agonisirea de neprețuite comori spirituale din Sfânta Scriptură și de pe
întinsele arii ale culturii profane. Ei studiau nu numai în timpul tinereții ci și du pă ce intrau în
cler. Sf. Grigorie de Nazianz și Ambrozie stabilesc că preotul nu are limită în a instrui și a fi
instruit. Unii dintre Părinți posedau anumite științe profane, ca medicina, dreptul, filosofia,
retorică, gramatica, muzica, aritmetica, geome tria, științele naturale, etc., în așa măsură, că
jungeau maeștri și autorități consacrate la care veneau să învețe profanii înșiși50. Se cunosc
cazurile lui Origen, Tertullian, cappadocienilor, Fericitul Augustin.
Unii autori sau opere patristice interzic eau categoric lectura cărților păgâne sau numai a
unora dintre ele, ca, de pildă, cele atee, cele imorale, sau cele care aveau o influență nefastă
asupra formației tineretului. Dar în genere autorii mari patristici nu au respectat aceste
recomandări făcute nu de Biserica oficială ci de anumiți scriitori sau opere izolate. Această întinsă
inițiere în cultura profană nu era numai o chestie de lustru personal sau de asigurare a unei carier e
în vieața publică. Ea era impusă de lupta înverșunată pe care creștini smul trebuia să o dea cu toți
dușmanii lui coalizați: păgânismul, sectele și criza propriei lui creșteri51. Izbânda nu putea fi decât
a celui mai pregătit și mai bine înarmat. Iată în ce chip plastic prezintă Sf. Ioan Gură de Aur
bătălia dintre preoțimea cr eștină și adversarii Bisericii: “Dușmanii nu se servesc toți de aceleași
arme și nu au planul să ne atace într -un singur fel. Cel ce are de dus lupta împotriva tuturor
acestora, trebue să cunoască tehnica tuturor, să fie în același timp arcaș și aruncător cu praștia,
tribun și sutaș, soldat și comandant, infanterist și cavalerist, marinar și luptător pe ziduri. În
războaele militare, fiecare, prin lucrul pe care și -l ia asupra -și, se opune năvălitorilor. În războiul

49 Pr prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției.. ., 749.
50 Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoție… , p. 136.
51 Prof. Teodor M. Popescu, Sfintenia și răspunderile…, p. 163.

29
nostru, lucrul nu stă așa. Dacă acela car e vrea să, învingă, nu cunoaște toarte aspectele tehnicei,
diavolul știe că printr -o singură porțiune, dacă e neglijată, să -și introducă tâlharii ca să fure oile.
Lucrul acesta nu se întâmplă când dușmanul simte că păstorul e înzestrat cu toată știința și -și dă
seama că acesta cunoaște toate uneltirile lui. De aceea trebue ca noi să fim bine întăriți din toate
părțile. O cetate, cât timp este bine întărită de jur împrejur din toate părțile, își râde de asedia tori,
fiindcă se simite în siguranță. Dacă cineva reușește să spargă zidul pe o întindere numai de
mărimea unei uși, restul întăriturii înconjurătoare nu mai este de nici un folos, oricât de rezisten t
s-ar menține tot acest rest. Este la fel și cu cetatea lui Dumnezeu. Când ea are ca zid de jur
împrejur istețimea și priceperea păstorului, toate machinațiile isprăvesc pentru dușmani în rușine
și râs, iar cei ce locuesc această cetate rămân nevătămați”52.
Urmând exemplului Sfinților Părinți, preoțimea de azi trebue să -și însușească temeinic
știința și filoso fia contemporană. Dacă adevărurile revelate sunt veșnic actuale, ele nu
transfigurează pe om și lumea, decât prin intermediul realităților prezente. Cunoașterea acestor
realități prezente este necesară întâi pentru a -ți defini mai precis punctul propriu de vedere al
lucrării speciale pe care o împlinești, în al doilea rând pentru a face posibilă o colaborare între
misiunea dumnezeească și elementele date ale actualului. Cunoașterea aduce prețuire dintr -o parte
și din alta. Vechea cultură burgheză eu arta și literatura ei decadentă și antireligioasă, cu disprețul
ei suveran față de om și față de cele mai sfinte idealuri ale acestuia, apune fără glorie.
Preoții trăeisc în prezent, ei trebue să lucreze în prezent, să se fortifice pentru prezent și
viitor. Lor nu le e îngăduit să nu cunoască prezentul cu toate realitățile lui și să nu folosească
aceste realități în scopul suprem al îndumnezeirii omului. Succesul misiunii preoțești este strâns
legat de armonizarea pregătirii și idealului profesional cu realitatea umană și socială a prezentului.
Preotul nu poate fi numai un contemplativ. El trebue să intre în oceanul vieții, să cunoască și să
vâslească pe acest ocean spre a -l putea cuceri. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează textual: “Se
cuvine ca preotul să fie… și foarte priceput și încercat în multe lucruri, cunoscând cele ale vieții la
fel cu cei ce -s prinși în valurile ei…”53.
Arta vorbirii. Cultura, oricât de întinsă și de variată a preotului, rămâne inoperantă fără
concursul vehiculului ei obișnuit: cuvân tul. Antichitatea profană și creștină nutrea un adevărat
cult pentru arta vorbirii. Absența acestui dar și a acestei arte, la un preot, e o lipsă mare de car e se
resimte, cel puțin uneori, păstoria credincioșilor. “De aceea preotul va face totul pentru a s tăpâni
această forță”, proclamă Sf. Ioan Gură de Aur. Același autor precizează astfel rolul covârșitor al

52Ibidem , p. 165.
53 Pr prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției.. ., 751.

30
cuvântului: “Cuvântul este instrument, cuvântul este hrană, cuvântul este cea mai bună temperare
a atmosferii; el ține loc de medicament, de foc, de s abie; dacă e nevoe de ars sau de tăiat, de el
trebue să ne servim; dacă el nu reușește, toate celelalte cad. Prin cuvânt deșteptăm un suflet
adormit și potolim pe unul aprins; prin el retezăm ce e de prisos și împlinim ce lipsește; prin el
facem toate cele lalte câte desăvârșesc sănătatea sufletului”54.
Cel înzestrat cu darul vorbirii trebue să studieze continuu: “Elocvența fiind un dar nu al
naturii, ci al învățăturii, când cineva ajunge pe culmile ei, poate să o piardă, dacă nu -și cultivă
această putere pri n studiu și exercițiu neîntrerupt”. În veacurile IV și V, pe vremea marilor dispute
trinitare și hristologice, arta cuvântului se perfecționase considerabil. Luptele cu păgânii, cu
ereticii și adesea cu propria turmă, făcuseră din mulți preoți adevărați vi rtuoși ai elocvenței. Sf.
Grigorie Teologul, Sf. Vasile cel Mare și Sf. Ioan Gura de Aur în Răsărit, Sf. Ilarie, Sf. Ambrozie,
Fericitul Ieronim și Fericitul Augustin în Apus, deveniseră modele clasice de oratori bisericești
încă din timpul, vieții lor. Da r nu toți preoții sau episcopii erau la înălțimea acestora. Cu toate
acestea, preotul, zice Sf. Ioan, trebue să fie gata pentru orice discuție. “Trebue să ne străduim
considerabil, pentru a face să locuiască din belșug în noi cuvântul lui Hristos”55. Dar ac est cuvânt
nu poate fi spus oricum. Sfinții Părinți sunt severi cu cei ce improvizează și recomandă deseori
tăcerea, preferabilă unei vorbiri nesocotite: “Știu că foarte mulți vorbesc, fiindcă nu știu să tacă ”,
declară așa de adevărat Sf. Ambrozie.
Odată stăpân pe cuvânt însă, Evanghelia trebue predicată cu toată îndrăzneala și tăria, și
adevărul să fie mărturisit, chiar dacă unii pun piedici și persecută până la moarte pe predicatori.
Cuvântarea sau predica preotului trebue să fie informată și bine docume ntată. Ele trebue să fie
originale, fiindcă dacă se întâmplă ca ascultătorii să descopere în vorbirea cuiva “părți luate dela
alții, ei îl acuză mai rău ca pe hoții de bani!”. Cuvântul nu trebue spus spre ostentație sau pentru
lingușirea ascultătorilor, ci spre slava lui Dumnezeu. Preotul să nu cedeze aplauzelor și plăcerilor
poporului, ci să -l atragă pe acesta spre ce -i este de folos. Ideile și sfaturile trebuesc prezentate cu
grație și gust iar vorbitorul să disprețuiască laudele care se aduc artei sale.

54Ibidem , p. 752.
55Ibidem , p. 753.

31

II.2. Starea civilă a clerului – Căsătoria și celibatul – Treptele preoției

Preoția ortodoxă are trei trepte sau grade: episcop, prezbiter sau preot și diacon. Sfânta
Scriptură mărturisește că așa a fost în timpurile apostolice, iar Biserica Ortodoxă a păstrat această
rânduială, în toată istoria ei.
În Biserica Ortodoxă celibatul este oblibatoriu la treapta de Arhiereu.
a) Episcopii au treapta sau gradul cel mai înalt al preoției, așa cum aveau arhiereii
Vechiului Testament în preoția levitică și cum aveau apostolii, ai căror urmași sunt, cum au fost
Timotei și Tit episcopi în Efes și respectiv în Creta, urmași ei Sfântului Apostol Pavel (I Tim. I, 3
și Tit I, 5). Sfânta Scriptură îi numește uneori și simplu “prezbiteri”, așa cum, pe de altă pa rte, pe
prezbiteri îi numește “episcope”, deși prezbiterii propriu -ziși, în înțelesul de azi al cuvântului,
aveau o treaptă deosebită a preoției, mai mică decât a episcopilor56. Așa, de pildă, Apostolul Pavel
îi scrie lui Tit în legătură cu așezarea de prez biteri: “Pentru aceasta te -am lăsat în Creta, ca să
îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți în cetăți, precum ți -am rânduit de este cineva fără
de prihană, bărbat al unei femei… Căci se cuvine episcopului să fie fără de prihană…” Tit I, 5 -9).
Tit era episcop și avea să rânduiască preoți, supuși ai săi, în toate orașele și satele insulei Cret a.
Nu putea face preot pe oricine, ci numai pe cei care îndeplineau condițiile cerute. Dar să luăm
seama, că Apostolul a vrut să -i spună: să rânduiască pre oți numai dintre cei ce îndeplinesc
condițiile necesare, căci așa se cuvine, ca episcopii să îndeplinească astfel de con diții. Deci,
preoții sunt numiți și episcopi, iar cuvântul episcop înseamnă și preot. După nume, episcop și
preot sau prezbiter era to t una. Nu era însă tot una și după slujbă, adică după drepturile și
îndatoririle ce le aveau unii și alții.
Episcopii erau, după slujbă, mai mari, ca urmași ai apostolilor. Așa era Tit, de pildă, mai
mare ca prezbiterii, oricât ar fi fost aceștia numiți ș i episcopi, deoarece el rânduia și disci plina de
prezbiteri, iar prezbiterii nu -l puteau disciplina pe el și nu puteau rândui npiscopi. Același adevăr
rezultă și din îndemnul pe care Apostolul îl dă lui Timo tei, tot în legătură cu așezarea de preoți.
Astfel, el îi poruncește să fie cu luare aminte în asemenea cazuri, căci preoții trebuie să
îndeplinească condițiile menționate mai sus (Tit 1, 5 -9), dar nu -i numește preoți sau prezbiteri, ci

56 Pr. Petre Deheleanu, Preoția ortodoxă , în „Biserica Ortodoxă Română, nr. 3 -5, 1973, p. 382.

32
episcopi (1 Tim. 3, l -7), deși mai departe, vorbind despre ei, îi numește prezbiteri, și îi consideră
ca supuși episcopului Timotei (1 Tim. 5, 19 -22)57.
Episcopii au avut de la început drepturi asupra prezbiterilor și diaconilor. Astfel, ei îi
hirotoneau și îi așezau pe preoți (Tit 1, 5 -9; I Tim. 3, 1 -7; 5, 22) și pe diac oni (1 Tim. 3, 8 -10); îi
sfătuiau (1 Tim. 4, 6; 5, 1 -25; 6, 1 -20; 2 Tim. 2, 22 -26; 4, 1 -5); îi pedepseau sau îi răsplăteau cu
bine, după cum era cazul (1 Tim. 5, 17 -20); supravegheau toată viața duhovnicească creștină din
cuprinsul episcopiei lor (Tit 2 și 3) de unde le vine și numele (episcop înseamnă în limba greacă
supraveghetor). Ei conduceau turma din episcopia (ținutul) lor prin faptul că erau mai marii
preoților (2 Tim. 4, 2). Având preoție în gradul cel mai mare, ei săvârșeau și Sfânta Taină a
Hirot oniei, în timp ce prezbiterii puteau săvârși numai cele lalte Sfinte Taine58. Episcopii au
moștenit puterea și drepturile apostolilor. Acestora Hristos le -a zis: “Eu cu voi sunt… până la
sfârșitul veacului”. Or, apostolii au murit cu toții, pe rând, iar Hristos nu putea fi cu ei “până la
sfârșitul veacului”, decât prin urmașii lor, care sunt episcopii.
b) Prezbiterii sunt urmașii celor 70 de ucenici ai Domnului, colaboratori ai apostolilor
(Luca 10, 1). Sunt și ei numiți uneori episcopi deși după slujbă s e deosebesc de episcopii propriu –
ziși. În Faptele Apostolilor citim că Apostolul Pavel chemând la Milet pe toți prezbiterii din
părțile Efesului, le -a zis: “Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v -a pus pe
voi episcopi…” (Fapte 20 , 17, 28). Deci, i -a chemat pe prezbiteri și le -a zis “episcope”. Ei însă nu
erau în sens strict episcopi, ci numai delegați, sau reprezentanți ai episcopului (în acest caz ai
Apostolului), în localitățile în care acesta nu putea să conducă direct și perso nal turma respectivă.
Îndatoririle lor față de episcopi le -am văzut mai sus, la drepturile episcopilor față de ei59. Slujba
lor era aceeași ca a episcopilor: de a -i învăța pe credincioși (1 Tim. 5, 17; Tit 1, 9 ș.a.), de a -i
conduce (1 Tim. 3, 5 ; Tit. 1, 9 ; 1 Petru 5, 2 ș.a.) și de a săvârși Sfintele Taine (Iacob 4, 14 ș.a.)
afară de taina Hirotoniei, rezervată numai episcopilor.
Așadar, în Sfînta Scriptură, episcopii sunt numiți uneori prezbiteri, alteori prezbiterilor li
se spune episcopi, iar alteori și episcopii și prezbiterii laolaltă, sunt nu miți cu același nume
(Filipeni 1, 1), deși, după slujbă, respectiv după drepturile și îndatoririle lor, pecum și după
raporturile dintre ei, nu erau tot una60. Denumirea aceasta a fost întrebuințată desigur mai mul t
după însemnarea etimologică a cuvinntelr episcop și prezbiter, decât după slujba și drepturile ce le
aveau. Episcop, în limba greacă înseamnă supraveghetor; denumirea vine din slujba și îndatorirea

57 Pr. Conf., Constantin N. Galeriu, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție , în "Studii
Teologice", nr. 1 -2,1977, p. 5.
58Ibidem , p. 7.
59Ibidem .
60 Pr. Petre Deheleanu, op. cit. , p. 383.

33
de a supraveghea viața sufletească a credincioșilor. Iar prezbiter, tot în grecește înseamnă bătrân,
deoarece slujba preoțescă a prezbiterilor era încredințată cu deosebire creștinilor, mai în vârstă ș i
mai vechi în credință (1 Tim. 3, 6) spre a se bucura de mai multă autoritate în fața credincioșilor.
Cum însă și episcopii erau recrutați din tre bătrâni, deși nu totdeauna, de pildă Timotei (1 Tin. 4,
12), se puteau numi și ei “prezbiteri”, mai ales că aveau darul preoției și încă în gradul cel mai
mare. Iar prezbiterii, având și ei îndatorirea de supraveghetori , deși în cerc mai restrâns, puteau fi
numiți, în acest înțeles “episcopi”. Apostolul Petru se numește pe sine “prezbiter” (1 Petru 5, 1)61.
Deși era apostol, era însă și bătrân și avea și darul preoției, ca apostol al Domnului. Iată de
ce se numește așa, și nici decum, pentru că între apostoli și prezbiteri n -ar fi fost nici o deosebire
în ceea ce privește gradul preoției. În același înțeles, Apostolul Pavel se numește pe sine chiar
“diacon”, adică slujitor, potrivit însemnării etimologice a cuvântului, ia r nici decum în înțelesul
că, după gradul preoțesc, apostol și diacon ar fi fost tot una (2 Cor. 4, 1 ș.a.). Abia mai târziu, prin
secolul al III -lea, denumirile s -au deosebit și ele după slujba fiecăreia, păstrându -și înțelesul pe
care îl au astăzi.
c) Diaconii sunt urmașii celor șapte diaconi și sunt aleși și așezați întocmai ca aceia (Fapte
6, 1-6), prin hirotonie. Ei au deci preoție, ceea ce înseamnă că și drepturile, și îndatoririle lor sunt
deosebite de cele ale credincioșilor de rând. Înainte da a fi hirotoniți ca diaconi, ei trebuie să
îndeplinească aceleași condiții ca episcopii și preoții. Despre alegerea și așezarea celor dintâi
diaconi, Sfânta Scriptură ne spune următoarele: “Atunci cei doisprezece au chemat mulțimea
ucenicilor și le -au zis: căut ați șapte bărbați dintre voi, bine văzuți, plini de Duhul Sfânt și de
înțelepciune, pe care noi să -i rânduim la această slujbă… Sfatul a plăcut întregii adunări… Pe
aceștia i -au înfățișat înaintea apostolilor, care, după ce s -au rugat, și -au pus mâinil e peste ei”
(Fapte 6, 2 -6). Deci e vorba de anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească și diaconii,
precum și de împărtășirea sfintei taine a Hirotoniei, întocmai ca și la episcopi și prezbiteri62.
Despre acestea scrie și Sfântul Pavel: “Tot asa d iaconii să fie oameni de cinste, nu îndoielnici la
cuvânt, nebăutori de vin mult, sau agonisitori de câștig rușinos, păstrând taina credinței întru
cuget curat. Dar și aceștia să fie puși mai întâi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să
se diaconească… Diaconii să fie bărbați ai unei femei, să -și rostuiască bine casa și pe copiii lor. (1
Tim. 3, 8 -12).
Slujba diaconească este o slujbă preoțească în grad mai mic. Căci diaconii nu au
îndatorirea de a conduce, de a săvârși Sfintele Taine și de a învăța pe credincioși, ci numai de a fi

61 *** Carte de Învățătură Creștină Ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B. O. R., București, 1978, p.
66.
62 Pr. Petre Deheleanu, op. cit. , p. 384.

34
ajutători ai apostolilor, episcopilor și preoților (Fapte 6, 1 -4). De aici le vine și numele de
“diaconi”, adică “slujitori”. Cu toate acestea, din Sfânta Scriptură aflăm că unii din cei șapte
diaconi primiseră și alte îndatoriri, mai mari decât acele pentru care au fost aleși. Așa, de pildă,
diaconul Ștefan propovăduia cu înfocare Evanghelia (Fapte 6, 8 -15; 7, 1 -60). De altfel, între
condițiile prealabile pentru recrutarea diaconilor este și aceea de a nu fi îndoi elnic la cuvânt”. (1
Tim. 3, 8)63. Diaconul Filip predica și el și chiar boteza (Fapte 8, 26 -40).
Din aceasta rezultă că diaconii au preoție. Ei sănt pomeniți alături de episcopi și de
prezbiteri (Filipeni 1, 1; Tim. 3, 1 -12). Totuși, aceste atribuții li s -au acordat dia conilor în cursul
istoriei numai în mod excepțional.
Sfânta Scriptură vorbește și despre diaconese sau diaconițe (1 Tim. 5, 9 -16; Rom. 15, 1)
cărora de asemenea li se cereau anumite condiții, fapt pentru care ele au pot fi socotite numai ca
soții de diaconi și nici simplu slujitoare în înțeles eti mologic, după cum nici diaconii nu erau
numai atât. Slujirea lor avea numai înțeles larg sacerdotal, căci nu erau așezate în slujba lor prin
hirotonie, la care, de altfel nci nu puteau aspira (1 Cor . 14, 34).
Așadar preoția, după Sfânta Scriptură, are trei trepte. În Biserica noastră, ele au păstrat în
tot cursul veacurilor, având solide temeiuri biblice. Și fiindcă ele se deosebesc ierarhic, nu pot f i
acordate cuiva decât treptat, de jos în sus, adi că de la cel mai mic până la cel mai mare. Nimeni nu
poate primi gradul de episcop, fără să fi avut mai întâi pe cel de diacon și apoi de preot. Și tot a șa,
nimeni nu poate fi preot, fără să fi fost mai întâi diacon. Numai la început n -a fost așa, adică
atunci când s -a făcut instituirea celor dintâi apostoli și prezbiteri, când treapta de diacon încă nu
exista64.
În Biserica Ortodoxă există și trepte presacerdotale, pregătitoare pentru preoție și anume:
cea de citeț sau lector (cititor) și cea de ipodiacon s au subdiacon. Ele se împărtășesc tot prin
rugăciuni cu punerea mânilor de către episcop, dar aceasta nu este hirotonie, ci hirotesie, care nu
este taină. Aceste trepte au fost introduse de Biserică în adâncă vechime, pentru a nu se acorda
hirotonia decât d upă o oarecare prealabilă verificare a calităților preoțești ale candidaților la
preoție (1 Tim. 5, 22). Cele două trepte nu fac parte din preoție și Sfânta Scriptură nu face
amintire de ele. Totuși, ele sunt în spiritul Bibliei. Cei hirotesiți în aceste t repte au astfel
posibilitatea unei deprinderi, care să -i pregătească mai bine pentru slujirea preoțească. În hirotesie
se invocă harul lui Dumnezeu asupra celor hirotesiți. Azi nu mai e nevoie de răstimp îndelungat

63Pr. Drd. Marin Stamate, op. cit. , p. 315.
64 Protosinghel Olivian Bindiu, Viața morală a preotului – factor determinant în activitatea sa pastorală , în "Biserica
Ortod oxa Romana" nr. 11 -12, 1989, p. 68.

35
între aceste trepte, deoarece candidații au fost verificați în școli speciale teologice și în fața
ierarhului lor.
La fiecare din cele trei trepte preoțești s -au mai adăugat și grade suplimentare, onorifice,
de drept omenesc, pentru o ierarhizare onorifică a celor egali, determinată fie de atribu ții
administrative, fie de merite deosebite. La treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit,
patriarh; la cea de preot: arhiprezbiter sau protoprezbiter protopop, protoiereu, sachelar, iconom,
și iconom stavrofor (purtător de cruce), iar la cea de d eacon: aihidiacon sau protodiacon65.
Aceste grade și distincții sunt acordate de episcopi (unele în sinod, altele aparte), tott prin
rugăciuni cu punerea mâinii drepte, care însă nu este hirotonie, ci hirotesie. Nici aceste grade nu
pot fi împărtășite prin salt, ci numai ierarhic, având și ele o întâietate. Între egali, hotărâtoare este
vechimea66. Grade asemănătoare există și în monahism, ieromonah, singhel (sincel), protosinghel,
arhimandrit și arhimandrit mitrofor. Așezarea acestor grade a fost determinată de necesități
practice în organi zarea Bisericii, iar de pe altă parte, prin ele se evidențiază și se stimulează
elementele valoroase ale preoțimii de toate gradele, potrivit îndrumărilor Sfântului Apostol Pavel,
ca preoților vrednici să li se dea îndoită cinste (1 Tim. 5, 17).

II.3. Slujirea preoțească în Biserica Ortodoxă – îndatoriri canonice

Activitatea preotului se desfășoară concomitent pe trei planuri: planul sacramental, haric
sau teandric, planul moral și planul social. Aceste trei planuri se împletesc și se condiționează
reciproc în sensul că planul moral și plănul social reflectă într -o măsură efectele lucrării pe plan
sacramental, iar acesta din urmă, e parțial, susținut de viabilitatea celorlalte două.
Activiițatea preotului pe planul haric , care -l pune în strânsă legătură cu Dumnezeu și care
unește cerul cu pământul, face din preoție o slujire supraomenească, unică în existența omenească
și dumnezeiască. Ea face din preot o ființă spirituală, excepțională, un demnitar al cerului mai
presus de îngeri, o scară între pământ și cer, dar care implică angajamente înfricoșătoare. Iată cum
înfățișează preoția pe plan haric un pasagiu celebru din cartea a III -a a trataitului “Despre preoție”
al Sf. Ioan Gură de Aur: “ Preoția se săvârșește aici pe pa mânt, dar ea are rang între dregătoriile
cerești. Și pe foarte bună dreptate. Nici om, nici înger, nici arhanghel, nici o altă putere creată , ci
însuși Paracletul a întemeiat această servire. El a stabilit ca în timp ce suntem încă în trup, să

65 Pr prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției…, p. 748.
66 Protosinghel Olivian Bindiu, op. cit. , p. 69.

36
facem servi ciu îngeresc. De aceea trebuie ca cel ce e hirotonit preot să fie pur ca și cum s -ar afla
în ceruri, în milocul puterilor îngerești…”.
De unde vine preotului această vrednicie fără seamă pe pamânt? De la puterea sa de a
săvâtși Sfintle Taine și îndeosebi Sfânta Euharistie prin care Mântuitorul își manifestă prezența sa
reală și ne împărtășește cu Sine pentru desăvârșirea și mântuirea noastră. Sf. Ioan Gură de Aur
subliniază: „Când vezi pe Domnul jertfit și stând ăntins și pe preot aplecându -se asupra jertf ei și
rugându -se, și pe toți înroșiți de acel sânge prețios, mai crezi că ești printre oameni și stai pe
pamânt? Nu ești oare atunci mutat în ceruri și, aruncând din suflet toată cugetarea trupească, nu
privești tu numai cu sufletul și cu mintea pură cele cerești? O, iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Cel ce sta sus cu Tatăl, în acel ceas e în mâinile tuturor și se dă pe Sine celor ce vor să -L
îmbrațișeze și să -L primească”67. Ce însușiri trebue să împodobească persoana prin care se
înfăptuesc acestea? Sf. I oan Gură de Aur precizează: “Când preotul invoacă Sfântul Duh și
săvârșește jertfa cea prea înfricoșată, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obștesc al
tuturor, spune -mi: în ce rang îl vom așeza? Câtă curăție și câtă evlavie vom cere de la el?
Gândește -te ce mâini trebue să fie acelea care săvârșesc aceste lucruri, ce limbă trebue să fie
aceea care rostește acele cuvinte? Cât de curat și de sfânt trebue să fie sufletul care primește un
așa de mare Duh?”. Peste jertfa lui Ilie a căzut foc din cer, p este cea creștină vine Harul
dumnezeiesc care o preface în trupul și sângele Domnului. Dacă nu ar fi ajutorul Harului divin,
nimeni nu ar putea suporta acest foc al jertfei68. “Dacă cineva se gândește cât înseamnă faptul că
omul, alcătuit din carne și sânge , se poate apropia de acea Natură fericită și pură, atunci va vedea
de câtă cinste i -a învrednicit pe preoți Harul Duhului Sfânt. Prin ei se săvârșesc acestea și altele
nu mai mici decât acestea, spre demnitatea și mântuirea noastră”. În timpul săvârșirii marei jertfe,
îngerii asistă pe preot și întreaga ceată a puterilor cerești strigă cu voce tare, iar locul din jur ul
jertfelnicului se umple spre cinstea Celui ce stă întins. Preoții care au săvârșit Sfintele Taine cu
conștiința curată, în momentul când su nt gata să adoarmă în Domnul, pleacă de aici cu gardă
îngerească pentru ceeace au primit. Căci ei au primit însărcinări de care nicio altă creatură nu a
fost învrednicită: “Locuitori ai pământului și ducându -și viața pe el, preoții au fost cinstiți cu
încrederea de a administra cele cerești”.
Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric, centrată în Sfânta Euharistie, adică în
continuarea întrupării și Jertfirii Logosului Iisus Hristos, urmărește teandria, adică îndumnezeirea
omului. Lumina și dragostea pe care D umnezeu ni le trimite prin Sfintele Taine, umplu în primul

67 Pr. prof. dr., Ioan I. Ică, Misiunea Bisericii , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai, Teologia Ortodoxă, nr. 1 ‑2,
1997, p. 41.
68Ibidem , p. 42 -43.

37
rând sufletul preotului . Pentru ca acesta să poată ridica umanitatea la înălțimea sfinșeniei
îndumnezeitoare, se cuvine ca sufletul său să fie numai lumină și dragoste îvăluind tot pământ ul.
“Cine ar putea răbda mai ușor nebunia și lipsa noastră de experiență decât voi, preoții, care sunteț i
obișnuiți să ne iubiți peste măsură?”. Preotul este ambasadorul către Dumnezeu, nu numai al
întregii cetăți, ci al întregii lumi. El se roagă lui Dumn ezeu pentru greșelile tuturor, vii și morți.
Prin Sfintele Taine și prin rugăciuile sale, preotul unește în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sun t și
cu cei ce vor fi.
Activitatea preotului pe plan moral decurge ca un corolar necesar din activitatea sa pe plan
haric. Am văzut mai sus că una din condițiile principale pentru candidatura la preoție era
pregătirea morală. Aceasta devine o lege absolută mai ales după hirotonie. Lipsa curățeniei
morale anulează toate faptele preotului, eventual meritorii în anum ite privinți, și chiar pe el însuși.
De aceea preoția pe cât e de sublimă prin sensul și scopul ei teandric, pe atât e de grea în
exercitarea ei pe pământ69. “Păstoria noastră, zice Sf. Grigorie de Nazianz, este cu atât mai grea,
cu cât ea are la bază legea dumnezeiască și tinde să apropie pe oameni de Dumnezeu. Orice om
înțelept își dă bine seama că pe cât de mare este însemnătatea și vrednicia acestei misiuni, pe atât
de mari sunt și primejdiile legate de ea. Un astfel de păstor trebue să fie în toate împr ejurările, în
tot locul și timpul, întocmai ca aurul sau argintul curat, fără sunet fals și fără amestec de alte
metale mai tari care au nevoie de un foc mai puternic pentru a le putea topi”70.
Preotul nu poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătățire și de desăvârșire a oamenilor,
decât dacă el însuși este un îmbunătățit și un desăvârșit sau pe cale de a deveni astfel. Și totuși
câte piedici și frământări îi vânzolesc sufletul! “Furtunile care zguduie sufletul preotului sunt ma i
multe decât vânturile care zbuciumă marea”, exclamă Sf. Ioan Gură de Aur. Prin natura misiunii
și a legăturilor lui cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni ușor
păcate. Iată unele din aceste primejdii care, asemenea fiarelor, pot sfâșia sufletul preotu lui: slava
deșartă, care roade inima preotului ca celebrul vultur ficatul legendarului Prometheu, mânia, furia,
descurajarea, invidia, cearta, vorbirea de rău, învinuirea nedreaptă, minciuna, prefăcătoria,
șiretenia, pornirea împotriva celor nevinovați, bu curie pentru rușinile în care au căzut împreună –
liturghisitorii, întristarea pentru fericirile altora, plăcerea de a fi lăudat, dorința de a fi dist ins de
ceilalți, de a da învățături ca să devii plăcut, lingușirea. Evident, tabloul acesta nu e complet.
Pentru aceste slăbiciuni și păcate, conducătorul de suflete, care e preotul, nu poate spori în lucrul
său. De aceea el trebue să -și facă o educație morală sacerdotală continuă și să culeagă foloase de

69 Pr. prof. dr. Valer Bel, op. cit. , p. 79.
70 Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoție… , p. 127.

38
la preoții cu adevărat îmbunătățiți71. El trebue să se înt ărească, ca într -o armătură de diamant, prin
râvnă și veghere asupra vieții sale, fiindcă toți stau în jurul lui gata să -l lovească și să -l doboare:
nu numai vrăjmașii, dar chiar și acei care se prefac că -i sunt prieteni.
Oamenii judecă pe preot, ca și cu m el nu ar fi într -un înveliș trupesc, nici nu ar avea fire
omenească, ci parcă ar fi înger și lipsit de orice slăbiciune. În general, preotul nu se bucură de o
afecțiune excesivă din partea oamenilor, chiar când greșelile lui sunt neînsemnate. De aceea el
trebue să se aștepte la batjocuri, la insulte și chiar la amenințări din partea oricui. Totuși, păca tele
preotului irită și scandalizează mai mult decât ale celorlalți, pentrucă el se dă drept păstor și
pretinde turmei sale ceeace nu face el însuși de atâ tea ori. Și dacă preoții vor fi pedepsiți pentru
păcatele poporului, cum vor fi ei tratați pentru ale lor proprii?
De aceea, păstorul să ia seama la sine însuși! El este conducător de suflete și nu -și poate
îndeplini misiunea fără un suflet cu adevărat con ducător. “Păstorul de suflete, zice Grigorie de
Nazianz, nu numai să nu fie rău, dar trebue să se înalțe pană la culmea virtuții. Altfel nu pricep p e
ce știință sau pe ce forță s -ar baza, ca să primească fără teamă sarcina această grea. Mie mi se pare
că păstorirea oamenilor, făpturilor cele mai pretențioase și mai nestatornice, este arta artelor și
știința științelor”72.
Principiul fundamental al activității preotului pe plan moral trebue să fie desăvârșita
armonie dintre cuvântul și fapta sa. Sf. Grigorie cel Mare, episcop al Romei, spune că după cum
cocoșul își pregătește cântatul prin datul din aripi, așa și preotul să -și pregătească predică și pe
ascultători prin faptele sale.
Activitatea preotului pe plan social este continuarea și încununarea activităț ilor sale pe
plan haric și pe plan moral. Cine reușește pe plan moral are șanse să reușească și pe plan social,
deși această corelație nu se observă totdeauna și, nici teoretic vorbind, ea nu e o dogmă. Sfinții
Părinții au depus însă eforturi considerabile pentru a îmbunătăți serios și uneori chiar pentru a
reforma profund stările sociale ale vremii lor. Ei plecau nu numai de la porunca evanghelică, după
care acela care nu a lucrat pentru ridicarea și mântuirea aproapelui, nu se poate mântui pe sine,
dar și de la principiul că Iisus Hristos murind și înviind pentru întreaga lume, preoții trebue să
treacă de la indivizi la colectivități pentru a le ridica pe vârful Taborului. De unde rolul social
covârșitor al preotului. “E frumos ca mulțumirea și îndatoriril e tale să le unești cu acelea ale
comunității neamului omenesc”, afirmă Sf. Ambrozie.

71Ibidem , p. 182.
72 Pr. prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției… , p. 751.

39
Preotul se roagă “pentru stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea
turburărilor, pentru pace, pentru prosperitate, pentru ușurarea repede de toate necazuri le care
amenință pe fiecare și în mod particular și în mod public”. Sfinții Părinți treceau de la rugăciune,
pe teren și interveneau pentru a ușura sau pentru a elimina atâtea neajunsuri sociale. Sf. Ioan Gură
de Aur constată că, în sarcina episcopatului d in vemea lui cădeau73:
 Ajutorarea văduvelor, care trebuiau însă cercetate cu toată grija ca să nu fie hrănite
acelea care nu meritau: hoațele, desfrânatele, cele cu dare de mână, etc.; mijloacele de hrănire nu
trebuiau să sece niciodată, iar episcopul se i mpunea să nu aibă patima banilor, pentrucă altfel ar fi
fost lup în loc de păstor; preotul să nu se amestece în chestii bănești, fiindcă datoria lui este să nu
păgubească pe nimeni, ci să fie de folos tuturor, notează Sf. Ambrozie;
 Ospitalizarea străinilor și îngrijirea bolnavilor;
 Grijă deosebită față de fecioare, adică față de monahii;
 Judecata bisericească;
 Vizitele zilnice pe care episcopul trebuie să le facă fiilor săi duhovnicești.
Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice și o ameni cum erau marii
Cappadocieni, în deosebi Sf. Vasile cel Mare, au organizat -o și au sistematizat -o transformând -o
în instituții de caritate ca: spitale, aziluri pentru bătrâni, hoteluri pentru străini, ospătării, c ase
pentru educarea fetelor, școli fel urite, în deosebi tehnice. Preoții patristici interveneau masiv
pentru înlăturarea sau pentru ușurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundațiile, ciumă,
cutremurele de pământ74. Stăruiau pe lângă autoritățile de stat pentru ușurarea impozitelor
nefericiților cetățeni storși de sărăcie sau de nenorociri, cereau clemență de la autocratori când
aceștia, furioși pe locuitorii anumitor cetăți, hotărau să -i extermine, sancționau pe împărați cu
penitență publică, în fața credincioșilor, pentru crime comi se împotriva poporului, recomandau și
trimeteau pe proprie cheltuială studenți la universitățile, sau la dascălii vestiți ai timpului, cre iau
sau întrețineau ei înșiși școli, împodobeau numeroși sclavi cu cinstea preoției și erau totdeauna în
fruntea norod ului apărându -l și luptând împreună cu el pentru drepturile elementare ale omului.
Acești preoți creștinau pe “barbari” dându -le conștiința demnității lor de oameni și civilizându -i.
Ei nu se temeau de războaie și de năvălitori pentru a duce cuvântul Domnu lui până dincolo de
hotarele împărăției romane. Răscumpărau prizonieri, smulgeau invadatorilor pe femeile și fetele
răpite, redau pe copii părinților, pe părinți copiilor și pe cetățeni patriei.

73Ibidem , p. 752.
74Magistrand Aurel Grigoraș, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1966, p. 269.

40
Mergând pe urmele Sfinților Părinți, preoțimea noastră nu va ezita să colaboreze cu toate
inițiativele și operele pentru crearea unei orândueli sociale mai dreaptă și mai -bună. Suprimarea
claselor sociale și a exploatării omului de către om, osândirea bogăției obținută prin munca
neplătită sau rău plătită a altora, abhorarea nedreptății și a lenii, cultul dreptății și al muncii,
nediscriminarea națională și rasială, lumina culturii sunt tot atâtea idei și comandamente
evanghelice, pentru care Biserica luptă de aproape două milenii75.
Toate planurile activității preotu lui: haric, moral și social sunt orientate spre vieață, spre
progres și spre pace. Spre viață, pentru că, spre deosebire de alte religii, creștinismul cultivă
intens viața, viața din toate domeniile existenții, viața în așa măsură, încât el o prelungește c hiar
după moarte, printr -o altă viață, de data aceasta nemuritoare. Spre progres, pentru că învățătura
creștină punând ca ideal desăvârșirea, o desăvârșire care să ajungă până la îndumnezeirea omului,
sprijină și patronează orice cucerire științifică, tehn ică și socială, care înseamnă tot atâtea salturi
spre porțile de mărgăritar ale Ierusalimului ceresc. Spre pace, pentrucă Biserica favorizând tot ce
este viață. Ea însăși fiind izvorul vieții, nu admite războiul, care e instrumentul morții.
Metoda activită ții pastorale nu e o preocupare sau o invenție modernă. Ea a frământat cu
deosebită intensitate Biserica primară, iar Sfinții Părinți s -au străduit să -i găsească soluții, fără a fi
mulțumiți de ceea ce au găsit. Toți sunt de acord însă că lucrul pastorație i e greu, extrem de greu.
Sf. Ioan Gură de Aur reflectează: “A voi să enumeri toate greutățile sfintei preoții, înseamnă a
măsura marea”. Sf. Grigorie de Nazianz notează: “Oricât de grea și anevoioasă ne apare arta
medicinii, tot mai greu este să studiezi și să vindeci moravuri, pasiuni, vieții și înclinări rele, să
îndepărtezi de comunitate toate apucăturile sălbatice și animalice, să introduci și să statornicești în
schimb obiceiuri blânde și bineplăcute lui Dumnezeu”76. Cum am afirmat deja, cheia fermecat ă a
succesului pastoral este pilda personală. Trebue “să fii întâi tu însuți curățit și apoi să poți cur ăți
pe alții, să te înțelepțești întâi tu și pe urmă să înțelepțești pe alții, să devii întâi tu lumină și pe
urmă să luminezi pe alții, întâi să te apr opii tu de Dumnezeu și apoi să apropii de El și pe alții. Să
te sfințești întâi pe tine și apoi să sfințești pe alții, în sfârșit să ai mâini pentru ca să conduc i și
minte pentru a da sfaturi altora”77.
Metoda pastorală se va feri de uniformitate și de ruti nă. Stilul sufletesc al oamenilor e
foarte variat. Medicamentele duhovnicești nu se aplică tuturor la fel și nu au aceleași rezultate:
“Ba ceva mai mult: uneori ceea ce pentru unii e foarte bun și de folos, la alții dă rezultate
contrarii, întrucât depinde foarte mult de timp și de împrejurări cum și de temperamentul

75 Pr. Prof. Ion Bria, Preoția în Biserică, în “Ortodoxia”, nr. 7 – 8,1971, p. 725.
76 Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoție… , p. 243.
77Ibidem , p. 244.

41
bolnavului. De aceea este cu neputință să închegi… anumite reguli generale sau să concentrezi
într-un singur capitol, pentru a învăța bine, odată pentru totdeauna, arta vindecării sufletelor,
oricât te -ai sârgui și oricât de mult ai învăța. Numai practica și experiența îndelungată,
desăvârșesc știința și abilitatea medicului”. Legea supremă e tactul și tratamentul de la caz la caz .
Oamenii să fie hrăniți fiecare după puterea sa de asimilare: u nora li se dă lapte, altora o hrană mai
înaltă și mai nutritivă. “Pentru că preotul e silit să aibă legături cu oameni care au femei, cu alț ii
care cresc copii… cu alții care îndeplinesc vreo slujbă publică și cu alții care sunt în culmea
puterii, cât de felurit nu trebue să se poarte el cu toți aceștia? Și când zic felurit, nu înțeleg să fie
înșelător, nici lingușitor și prefăcut, ci în deplină libertate și plin de siguranță să știe să fie și
mlădios după trebuință, iar când starea lucrurilor ar cere ace asta, el trebue să fie deopotrivă de
blând sau de aspru”78.
În tratarea greșelilor oamenilor trebue multă precauție. Sufletul păstoritului, dacă e rușinat
dintr -odată, cade în nesimțire. De aceea păstorului îi trebue o mare înțelepciune și o mie de ochi
ca să privească din toate părțile starea sufletului. Preotul va întrebuința nu violența, ci
persuasiunea, canonul sau penitența nu trebue să egaleze greșeala sau greșelile făcute. Lucrul
trebue făcut pe îndelete, nu deodată și folosit maximum de prudență. Pre otul să treacă peste
interesul său personal și să facă totul numai pentru binele altora. Intr -un cuvânt, repetăm: legea
supremă a metodei pastorale este tactul, mijloacele ei sunt prudența și suplețea, izvorul ei viu și
veșnic este dragostea. Fără dragoste , niciunul din darurile suprafirești nu e de folos. Iar această
dragoste a păstorului să meargă până la a -și da viața pentru oile sale: “nimeni nu are dragoste mai
mare ca aceea de a -și da sufletul pentru prietenii săi” (Ioan, XV, 13).

78 Pr. prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției …, p. 752.

42

Capitolul III
Îndatoriri și obligații ale ierarhiei bisericești

III.1. Ascultarea canonică în ierarhia bisericească

Biserica, desfășurându -și lucrarea sa mântuitoare în timp, se ocupă nu numai de ceea ce
este bun și potrivit din punct de vedere religios; în viața credincioșilor, ci și de ceea ce este rău și
nepotrivit, căutând să înlăture răul și lipsurile din viața acestora.
În acest scop, pe lângă harul dumnezeiesc, ea mai folosește și o seamă de norme religioase
și morale, prin care îndrumează viața cr edincioșilor, pe calea mîntuirii.
Încă dintru început, au fost cazuri în istoria Bisericii creștine când căderea unora a fost așa
de mare, încât pe lângă mijloacele care țin exclusiv de natura religioasă a ei, Biserica a fost
nevoită să re curgă și la une le măsuri legate de situația ei ca instituție nu numai divină, ci și
omenească.
S-a simțit nevoia ca Biserica să adaoge la normele ce țin de na tura sa religioasă, ca
auxiliare ale acestora, unele norme legate și de natura ei socială. Noile norme la care a apelat
Biserica au fost cele juridice. Folosirea acestor norme juridice n -a urmărit altceva, decât să
îndrepte pe credincios, disciplinându -l, obișnuindu -l cu rânduiala și deprinzându -l cu săvârșirea
faptelor bune, făcându -l în același timp folo sitor și semenilor săi.
În viața Bisericii, legile de drept “nu sunt mijloace curente, comune și direct legate de
acțiunile harului, ci mijloace extraordinare, care se folosesc la nevoi grave, în lipsa celor din pr iza
directă a harului, ca mijloace directe ale aces teia, sau în mod obișnuit ca granițe sau tipare pentru
desfășurarea mai ușoară și mai eficace a lucră rii pentru mântuire”79.
Folosirea legii juridice ca auxiliar de către Biserică stă în strânsa legătură cu însăși natura
omului, care, în urma căderii sale în păcat, pierzând din strălucirea inițială dată de Creator, s -a
găsit în situația de a nu mai putea oferi acțiunii întreprinse de Biserică un material căruia să -i fie
suficiente pentru obținerea mîntuirii doar mijloacele directe ale harului.
Astfel, din n ecesitate, s -a recurs de către Biserică la norme juridice, ca pârghii pe lângă
normele sale moral -religioase, punându -le de acord cu acestea, în folosul îndreptării și ridicării
naturii omului des figurată prin păcat. Totodată, Biserica le -a înveșmântat în cuvânt și mireasmă

79 Pr. Prof. Liviu Stan, Curs de drept bisericesc (dactilografiat) , fasc. I, p. 4.

43
religioasă, devenind norme interne bisericești, cu putere de lege voita de intemeietoral ei, care
aveau menirea să reglementeze acele fapte și relații religioase creștine, care ieșeau din sfera de
acțiune a normelor moral -reigloase prop riu-aise ale Bisericii.
Deci, ca o urmare fireasca, având în vedere învelișul material, în care a fost turnat fondul
spiritual al Bisericii, sub aspect văzut, trăind în cadrul societății, la mijlocul căreia își dezvol tă
activitatea mistui toare, ținând pas cu vremea, Biserica a fost, după natura supusă rânduielilor
sociale, respectându -le și lucrând cu observarea lor. Făcând aceasta, ea a dat urmare învățăturii
Mântuitorului de a da lui Dum nezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar “Cezarului” cele ce sunt
ale Cezarului (Matei 22, 21).
Întreaga manifestare a trăirii externe, a credinței și a lucrării harului, trebuia să se
desfășoare în rânduială, iar nu în neorâduială. Cadrul acestei rânduieli a fost creat prin norma
religioasă și morală dar a fost delimitat mai precis și după nevoi prin norme juridice, care au
înveșmântat cu legi de drept anumite acte săvârșite de Biserică.
Totalitatea legilor de drept și canoanelor de cuprins juridic, ca “norme de observat în
organizarea și cârmuirea ei, au pentru viața pra ctică a Bisericii, pentru învelișul său material,
puterea obligatorie pe care o au normele morale și cele strict religioase pentru conștiință. Ele nu
sunt simple recomandări sau sfaturi, lăsate la aprecierea con ducerii și credincioșilor Bisericii, ci
constituie porunci, norme tot atât de imperative ca și cele morale și religioase”80.
Canoanele au fost adoptate de autoritatea bisericească în vederea asigurării și menținerii
ordinei și bunei desfășurări în viața biseri cească.
Întărind valabilitatea tuturor normelor canonice de până la anul 787, Canonul 1 al
Sinodului VII Ecumenic, precizează: “Cu bucurie primim dumnezeieștile canoane și întărim
așezământul lor întreg și nestrămutat, date fiind de trâmbițele Duhului Sfânt, de prea lăudații
Apostoli, și de căt re cele șase sfinte sinoade ecumenice și de către cele locale, adunate spre a da
astfel de așezăminte și de către Sfinții noștri Părinți. Căci dânșii, fiind toți luminați de unul și
același Duh Sfânt, au întărit cele de folos”81. În timpurile mai noi, dator ită prefacerilor survenite,
privind dezvoltarea societății și configurația pe care au căpătat -o statele prin dobândirea
independenței, Bisericile naționale autocefale din aceste state au început să se organizeze și să se
administreze autonom prin organele deliberative proprii, după principiul sinodalității. Autoritatea
canonică competentă în acest caz având -o sinodul fiecărei Biserici autocefale. El aduce hotărâri

80Pr. prof. Liviu Stan, op.cit., p. 6.
81 Dr. Nicodim Milnș, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Însoțite de comentaii , vol. I, partea a II -a, trad. de Uroș
Kovincici și dr. Nico lae Popovici, Arad, 1931, p. 490.

44
cu privire la administrarea vieții Biscricii, conform nevoilor și împrejurărilor locului, hotă râri ce
trebuie să fie puse totdeauna de acord cu legile fundamentale și universale ale Bisericii Ortodoxe.
Când hotărârile unui astfel de sinod, al unei Biserici naționale sunt de interes mai general,
atunci, în lipsa sinodului ecumenic, acele hotărâri po t căpăta valabilitate pentru celelalte Biserici,
prin consensul unanim al acestora, cunoscut sub numele de: “consensus ecclesiae dispersae”.
Pentru ca Sfintele Canoane și alte hotărâri bisericești cu caracter canonic să -și
îndeplinească rostul, se cere, ca odată promulgate aceste norme, de autoritatea superioară
bisericească, să fie acceptate de către toți cei ce fac parte din Biserică, pentru ca întreaga
manifestare în extern a trăirii religioase și a lucrării harului să se facă potrivit acestora.
Acceptân d, ascultând, respectând și împlinind poruncile, credin cioșii și slujitorii Bisericii
fac voia lui Dumnezeu și conlucrează cu celelalte mijloace puse la îndemâna Bisericii în scopul
mântuirii. A nesocoti și a nu asculta aceste porunci, înseamnă a nesocoti și a nu asculta pe însuși
întemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, care a transmis puterea cârmuitoare în Biserică Sf. Apostoli ,
cari la rândul lor au trans mis-o episcopilor, preoților și diaconilor, ierarhiei de drept divin, în
vederea acestei ascultări, Mântuitorul zice: “Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cine vă
nesocotește pe voi, pe Mine Mă neso cotește; iar cel ce Mă nesocotește pe Mine, nesocotește pe
Cel ce M -a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).
Întreaga “urmare a lui Hristos”, adică între aga supunere față de poruncile Mântuitorului și
ale conducerii bisericești, întemeiată pe aceste cuvinte ale Domnului, se numește ascultare
canonică.
În cadrul Bisericii, deosebim trei categorii de ascultări:
a) Ascultarea pe care o datorează credincioșii cle rului slujitor, ea fiind de natură
religioasă, morală, având menirea de a crea cadrul necesar unei bune desfășurări a, vieții
religioase. În cadrul acestei ascultări, raportul dintre credincioși și clerici este acela al fiilor fațiă
de părinții lor duhovni cești, după însăși porunca Mântuitorului, care ne -a chemat la ascultarea de
fii ai aceluiași Părinte.
b) Ascultarea la care su nt chemați clericii față de treptele ierarhiei superioare, datorită
stării harice a acestora în raport cu deplină tatea de stare harică pe care o deține episcopul.
c) Ascultarea, în cadrul cinului monahal. Această ascultare nu are nici o aplicare în viața
credincioșilor sau a clerului de mir.
În Biserică, a asculta, înseamnă supunerea voinței personale celei a superiorilor legitimi.
În starea de făpturi și fii ai lui Dumnezeu, noi trebuie să fim ascultători, să ne supunem
voinței sale sfinte. Răscumpărați din starea de păcat de către Iisus Hristos, trebuie să ne facem
următori porunci lor sale. Deci, ca o consecință directă a acestei st ări, să ascultăm și de

45
reprezentanții săi legitimi. Fără această ascultare n -ar exista în comunitățile din care facem parte
decât dezordine și anarhie, ceea ce ar fi cu totul contrar voinții lui Dumnezeu, care a rânduit
aceasta pentru binele nostru cel mai mare (Romani 13, 1,2).
Consacrând dreptul superiorilor legitimi, voința divină vine și așează în același timp limite
exercițiului autorității, în sensul că nu -i obligat nimeni de a asculta pe superiorul care ar manifesta
oarecari atitudini contrare legilo r divine sau bisericești. În astfel de situații, “Trebuie să ascultăm
pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). De aceea și când superiorul cere
ascultătorilor lucruri care ies din sfera atribuțiilor sale sau cu neputință de înfăptuit, nimeni nu
poate fi obli gat să le aducă la îndeplinire. Dar nu credinciosul singuratic, ci tot Biserica este aceea
care poate și trebuie să judece și să hotărască ce se cuvine sau nu ascultării.
Îndatorirea de a asculta de autoritatea bisericească și de rânduielile ei se întemeiază nu
numai pe cuvintele Mântuitorului și nu numai pe considerațiile de altă natură pe care le -am
relevat. Ea trebuie pri vită și în cadrul învățăturii dogmatice despre puterea bisericească și despre
ierarhie.82
Mântuitorul ne -a arătat limped e prin cuvintele: “Datu -Mi-s-a toată puterea, în cer și pe
pământ. Mergeți dară, și învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, povățuindu -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă”(Matei 28, 18 -19). Și:
“Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”. Și acestea zicând, a suflat și a zis:
“Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, se vor ierta, și cărora le veți ține, ținute vor fi” ( Ioan
20, 21 -23). “Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă prime ște, iar cel ce Mă primește pe Mine,
primește pe Cel ce M -a trimis pe Mine” (Matei 10, 40).
Această putere nu este altceva decât lucrarea sfințitoare a harului, încredințată Sfinților
Apostoli, pe care la rândul lor aceștia au trans mis-o episcopilor, preo ților și diaconilor. Instituirea
acestor trei trepte ierarhice, deosebite ca stare harică, a fost făcută de către Sfinții Apostoli, p e
temeiul învățăturii Mântuitorului, purtând denumirea de trepte de instituire sau de drept divin,
pentru că dreptul lor se întemeiază pe puterea divină.83
Dacă analizăm cuprinsul acestei puteri divine, care a fost dată de Apostoli episcopilor, în
chip deplin, vom constata că ea corespunde celor trei lucrări pe care le -a întreprins Domnul nostru
Iisus Hristos în timpul activit ății Sale, reprezentând în chip direct continuarea operei de mântuire.
Pentru Biserică, lipsa acestei puteri divine ar însemna desnădejde și destrămare morală, ca și
destrămarea vieții bisericești în general. Fără lucrarea sfințitoare a harului, nu este po sibilă

82 Ioan F. Stănculescu, Ascultarea canonică , în „Studii Teologice”, nr. 7 -8, 1962, p. 474.
83Ibidem .

46
mântuirea în cadrul Bisericii, deoarece harul este acela care face începutul mântuirii. În legătură
cu procesul de mântuire pe care îl face harul, trebuie făcută însă deosebirea între actul mântuirii în
sine pe care îl începe harul, dobândit cu cola borarea libertății omenești și hotărârea noastră liberă,
de a colabora cu harul pentru aceasta84.
Sf. Ioan Hrisostom, insistând asupra importanței pe care o are lucrarea harului și
colaborarea libertății omenești cu harul, arată că noi primim acest har numa i în situația când
prezentăm o stare de vred nicie pentru el, aceasta fără să paralizeze “liberul nostru arbitru”, ci din
contră, colaborând cu el85.
Actul mântuirii, ca și oricare act și manifestare personală, este precedat de consimțământul
celui ce este chemat să ia parte sau să săvârșească astfel de acte.
Harul nu mântuiește decât pe acei care vor, nu constrânge pe nimeni. “Fără voia mea,
harul nu poate lucra; Dumnezeu nu o silește, ci o respectă. Dar, îndată ce mi -am dat
consimțământul, harul începe luc rarea, însănătoșind deplin voia atinsă de slăbiciunea generală a
trapului și sufletului meu de la căderea în păcat, și o viață nouă, de copil al lui Dumnezeu, care s e
încrede în El și ascultă de El, a în ceput în lumina și căldura harică”86.
Vorbind de obți nerea mântuirii, Sf. Ioan Hrisostom precizează că nu este deajuns numai
chemarea: “Dacă este de ajuns numai chema rea, pentru ce atunci nu se mântuiesc toți? Nu numai
chemarea, ci și voința celor chemați lucrează mântuirea. Căci chemarea nici nu ne -a oblig at, nici
nu ne -a silit. Într -adevăr, toți au fost chemați, dar nu au răspuns toți”.87 Această energie necreată
fiind harul, ca lucrare s -a transmis și continuă să se transmită în Biserică prin succesiune
apostolică, ierarhiei, în chip neîntrerupt. De aceea, “unde găsim această succesiune apostolică este
Biserică, unde n -o găsim, nu este Biserică”88. Sfântul Irineu, vorbind de această succesiune
apostolică, își exprimă convingerea că ea este și o succesiune în dreapta credință: numai cei care
au succesiunea de la Apostoli, au primit deodată și succesiunea în episcopat și dăru irea sigură a
adevărului, pe când cei care nu sunt în succesiune trebuie priviți ca dubioși, eretici etc.
Puterea sfințitoare a harului s -a menținut în episcopat și con tinuă să se transmi tă până în
zilele noastre, prin menținerea neîn treruptă a succesiunii apostolice. La aceasta se referă
Apostolul când adaugă: “Drept aceea, luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt
v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu” (Fapte20, 28).

84 Prof. Nicolae Chițeseu, Premisele învățăturii creștine despre raportul dintre har și libertate , în “Ortodoxia”, nr. 1,
1959, p. 28.
85 Prof. N. Chițeseu, Lucrarea harică după Sfântul Ioan Hrisostom , curs pentru magisteriu, ținut în anul 1961 -1962, p.
20.
86 Prof. Nicolae Chițeseu, Premisele învățăturii…, p. 33.
87Ibidem .
88Pr. prof. Liviu Stan, Succsiunea apostolică , în “Studii Teologice”, nr. 5 -6, 1955, p. 309.

47
Așa se și explică de ce încă de la începuturile sale, pe cei ce au pierdut această succesiune
a credinței, Biserica i -a considerat ca eretici, desprinși din sfera de acțiune și lucrare sfințitoare a
harului, datorită neascultării l or față de adevărata învățătură a Bisericii.
În ceea ce privește tainele ereticilor, ca o consecință firească a întrerupării acestei
succesiuni a credinței prin neascultare, Biserica nu le -a considerat niciodată ca valide. Botezului
ereticilor nu i s -a rec unoscut niciodată validitatea89. De asemenea tot nevalidă este cosiderată
hirotonia ereticilor90. Toate aceste hotărâri canonice vin să argu menteze că nu poate să existe o
succesiune sacramentală, fără de o succesiune în credință. În acest sens, se poate s pune că “harul
preoției nu poate fi folosit împotriva credinței sau în slujba necredinței. De aceea el nu poate să
existe la eretici, căci prezența lui la aceștia ar însemna binecuvântarea păcatului, sfințirea și
consacrarea lui”91.
Fără o credință dreapt ă, harul n -ar avea nici o rațiune. Unde lipsește credința, harul nu
lucrează. Când există dreapta credință, harul sfințitor acționează deplin în lucrarea sa, prin cele
trei trepte ierar hice. Episcopul primește harul în plenitudinea sa, preotul într -o mă sură mai mică,
iar diaconul și mai mică. Această împărțire a lucrării harice nu aduce nici un prejudiciu Tainei
hirotoniei, dimpotrivă, cele două trepte mai mici, împreună cu aceea a episcopului, măresc starea
harică a Bisericii.
Din punct de vedere al quan tumului de stare harică, cele trei trepte se deosebesc, dar ele în
fond reprezintă o unitate și conlucrează fără a se exclude una pe cealaltă.
Conclucrând în vederea administrării harului necesar mântuirii credincioșilor, celor
chemați la această misiune li se cere să stea ierarhic potrivit lucrării harice din treapta respectivă,
sub directa ascultare canonică a episcopului, ca unul ce le -a împărtășit prin hirotonie harul, în
virtutea chemării sale.
De aceea, cei care sunt chemați în primul rând să facă do vada acestei ascultări canonice
față de episcop, sunt slujitorii, care fac parte din ierarhia bisericească și care și -au primit
consacrarea toc mai de la arhiereu.
Viața de toate zilele, pe care o trăiește aici pe pământ Biserica, prin credincioșii săi,
potrivit învățăturii lui Iisus Hristos, este strâns legată de activitatea sfințitoare pe care și -o exercită

89 Dr. Nicodirn Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii, vol. I, partea I -a, traducere de Uroș
Kovincici și dr. Nicolae Popovici, p. 256.
90Ibidem , p. 287.
91Pr. prof. L iviu Stan, Succsiunea apostolic… , p. 318.

48
în cadrul Bise ricii ierarhia, în frunte cu episcopatul.92 Autoritatea ierarhiei biseri cești nu este decât
o autoritate morală, bazată pe învățătura e vanghelică.93
Fără ierarhie, Biserica nu -și poate îndeplini misiunea sa. Arătând menirea ierarhiei în
lucrarea mântuitoare a celor ce cred și fac parte din Biserică, Homiakov precizează: “Dacă ar
înceta hirotonia, ar în ceta toate tainele, afară de Botez, și neamul omenesc ar fi rupt din har”.94
În Biserica Apostolică, cei ce doreau să primească hirotonia, tre buiau mai întâi să facă
ascultare un anumit timp, slujind în gradele inferioare ierarhice.
Acest obicei a căpătat prescripțiune canonică prin canonul 10 al Sinodului de la Sardica
(343) care precizează următoarele: “Socotesc că este de trebuință și aceea ca să se cerceteze cu
toată grija și sârguința, că dacă vreun bogat, sau scolastic, din for, s -ar învrednici a se face
episcop, să nu se așeze (în epis copat) mai înainte, până ce nu va fi îndeplinit slujba de citeț și de
diacon și de presbiter, ca prin fiecare treaptă de s -ar socoti vrednic, să poată păși progresând spre
înălțimea episcopiei. Și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește nu prea mică, prin
care să se poată cunoaște credința lui și felul onestității moravurilor și statornicia și bunăcuviin ța
lui; și socotindu -se el vrednic de preoția cea dumnezeiască, să se bucure de cinstea cea mai
mare”95.
Ca taină, hirotonia se administrează de Episcop, care hirotonește clerici pentru toate
treptele bisericești.96
Hirotonia se administrează o singură dată. Odată primită, ea rămâne în persoana respectivă
pentru totdeauna. Ea nu se poate re peta, nici formal, decât într -un singur ca z; și în legătură cu
aceasta canonul 68 apostolic orânduiește următorele: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau
diacon, ar primi de la cineva o a doua hirotonie, să se caterisească și el și cel ce l -a hirotonit, fără
numai dacă ar dovedi că de la eretici are hirotonia. Fiindcă cei ce sunt botezați sau hirotoniți de
către unii ca aceștia, nu pot fi nici credincioși, nici clerici”.97
Cel ce ascultă de Episcop, ascultă de voia lui Dumnezeu, care a instituit episcopatul cu
putere sfințitoare pentru binele nostr u, în ve derea realizării operei de mântuire.

92Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică , Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p.
38.
93Studiu despre Ierarhia și Instituirea Sinodală în Biserica Ortodoxă Răsăritului, în genere și despre Ierarhia și
Instituirea Sinodală în Biserica Română în special , întocmit de Comisia Sf. Sinod, I.P.S. Mitropoliți: D.D. Calinic și
D.D. Iosif Mitropolitul Moldovei și Sucevei și Episcopul de Roman, D.D. Menchiselec, București, 1883 , p. 5.
94 *** Teologia dogmatică și simbolică , Manual pentru Institutele Teologice, vol. II, București, 1958, p. 789.
95 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe (Canoanele sinoadelor locale) , vol. II, p. I, trad. de dr. Nicolae
Popovici și Uroș Kovincici, Arad , 1934, p. 134.
96Ibidem , vol. I, p. 179.
97Ibidem , p. 287.

49
Cel ce primește harul prin Taina hirotoniei de la episcop, capătă în felul acesta dreptul și
puterea de a administra Sf. Taine și de a invoca darurile Sf. Duh asupra credincioșilor săi, fără a
ieși însă din sfe ra atribuțiunilor stării harice respective, în sensul că el nu poate administra decât
numai acea putere harică ce i -a fost încredințată odată cu sfințirea sa în treapta respectivă. De
pildă, cel hirotonit în preot nu poate săvârși acele lucruri pe care le reclamă plinătatea de stare
harică pe care o deține episcopul. Cu alte cuvinte preotul nu poate săvârși niciodată o hirotonie,
sfințirea antimiselor sau sfințirea marelui mir, acestea fiind lucrări pe care le administrează numa i
episcopul, ca o consecință specială a demnității sale harice.
Tot același lucru se întîmplă și cu diaconul, care, în raport cu lucrarea harică a preotului,
nu poate săvârși nici una din Tainele și lucrările care -i revin de drept acestuia din urmă, ca o
îndreptățire ha rică în urma instituirii și sfințirii sale în treapta de preot.
În strînsă legătură cu plinătatea de stare harică, pe care o deține numai episcopul, trebuie
făcută o precizare, având în vedere modul de administrare a hățului și anume că, ea cheamă pe
slujitorul treptei respective (pe preot și pe diacon), în urma primirii hirotoniei la o dependență
canonică față de cel ce i -a mijlocit această putere de lu crare harică, în cazul nostru, față de
episcop, deoarece harul odată dat nu se poate administra după bunul plac al ce lui care l -a primit,
ci, potrivit anumitor rânduieli consfințite de întreaga noastră tradiție bisericească. Origen, în
Omilia a XI la Ieremia, spune că “se cere de la un preot mai mult decât de la un diacon, de la un
diacon mai mult decât de la un laic, da r de la acela care deține autoritatea bisericească asupra
tuturor se cere mai mult decât de la fiecare din ceilalți”98. Sfântul Ignatie Teoforul zice: “Să ne
silim a nu fi nesupuși epis copului, ca să fim supuși lui Dumnezeu”.
Creștinismul, după cum a obser vat Tertulian, este o disciplină, și această disciplină are
nevoie în primul rând de ascultare și supunere, ca să se desfășoare în mod normal.
Cel ce nu ascultă canonic de această autoritate a episcopului, săvârșind acte ce nu
corespund cu lucrarea treptei respective, comite delictul de nesocotire a demnității harice care se
pedepsește de legiui rile bisericești.
În eparhie, puterea supremă o deține episcopul99. Nimeni în afară de episcopul eparhiei
respective nu poate lua o hotărâre în legătură cu cei care depind, în ceea ce privește ascultarea
canonică, de acest epis cop. Totul trebuie să se desfășoare în ordine, iar clericii în funcțiunile lor să
fie subordonați episcopului100. Ordinea aceasta trebuie să dom nească în primul rând în mijlocul

98 Pr. prof. Nicolae Ciudin, Temeiuri biblice și patristice ale ierarhiei bisericești , în “Studii Teologice”, nr. 3 -6, 1950,
p. 213.
99 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Birericii… ,vol. I, partea a II -a, p. 394.
100Ibidem , vol II, partea I, p. 116.

50
slujitorilor bis ericești, ca unii ce stau în ceea ce privește harul, sub directa oblăduire a autorității
episcopale și sunt chemați la administrarea și împărtășirea harului, sub directa supraveghere a
episcopului. Primind dreptul de administrarea dumnezeieștilor taine, c lericii să nu săvârșească în
parohiile încredin țate lor, nimic fără știrea și învoirea episcopului de care depind din punct de
vedere canonic.
Canonul 39 apostolic, în legătură cu ascultarea canonică, face ur mătoarea precizare:
“Presbiterii și diaconii s ă nu săvârșească nimic fără învoirea episcopului; căci el este căruia i s -a
încredințat poporul Domnului și de la el se va cere socoteală pentru sufletele lor”101.
Comentând acest canon, Zonara arată că preotul nu poate săvârși nimic din “inițiativă
proprie” , fără învoirea episcopului eparhial de care depinde canonic. Este cu desăvârșire interzis
acestuia, de a exclude pe cineva din Biserică, de a pune sau de a scoate de sub epitimie, deoarece
acestea toate țin în mod direct de drepturile arhie reului, dreptu ri pe care nimeni din treptele
ierarhice respective nu și le poate asuma fără încuviințarea episcopului său (Sintagma At. II, 54).
Referindu -se la ascultarea la care este chemat preotul față de episcopul său, canonul 31 apostolic
adaugă: “Dacă vreun presbi ter disprețuind pe episcopul său, ține îndeosebi adunare și ridică el
altar, neștiind nici o vină asupra episcopului său în privința dreptei cre dințe și dreptății, să se
caterisească ca un iubitor de stăpânire”102. Tot acest canon, mai adaugă, făcându -i vin ovați de
aceeași pedeapsă, și pe clericii care se vor alătura presbiterului după ce în prealabil episcopul i -a
prevenit de două sau de trei ori.
Canonul 31 apostolic vine să pună capăt ambițiilor unor presbiteri, care lepădând
ascultarea față de episcopul lor legal, întemeiau altare fără știrea episcopului, ieșind în felul acesta
de sub jurisdicția legală, canonică.103
Canonul 55 apostolic prevede caterisirea clericului care defaimiă pe episcopul de care
depinde canonic.104 Clericul care se ridică împotriva epi scopului său și face schismă, să fie
anatema105.
De asemenea este strict interzisă plecarea clericilor sau monahilor în altă Eparhie fără
aprobarea prealabilă a Episcopului eparhiot106.

101Ibidem , , vol. I, partea I, p. 247.
102Ibidem , p. 231.
103 Canonul 6, sinodul II ecumenic; Can. 3, sin. III ec.; Can. 18, sin. IVec.; Can. 31, 34 trul.: Can. 6 Gangra; Can. 14
Sardica; Can. 5 Antiohia; Can. 10 – 11 Cartagina; Can. 13, 14, 15 sin. I -II.
104Dr. Nicodim Milaș, op, cit. , vol. I, partea I, p. 270.
105 Canon ul 11 Cartagina, la dr. Nicodim Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe , vol. II, partea a Il -a, Arad, 1936, p.
160.
106 Canonul 23 sin. IV ecumenic, la dr. Nicodim Milas, op. cit. , vol. I, partea a II -a, p. 244.

51
Ascultarea canonică este strict necesară bunei desfășurări a vieții și luc rării mântuitoare a
harului. Cei ce nu se supun să fie pedepsiți107.
În cazul când superiorul s -ar întîmpla să se abată de la dreapta credință, mărturisind public
prin predică, o învățătură condamnată de Biserică, atunci cei ce țin în chip canonic de acesta nu-l
mai pot urma, ci pot ieși fără nici o învinuire de sub autoritatea acestuia, rămânând în ce privește
mărturisirea de credință pe linie ortodoxă.
Tot ca neascultare față de autoritățile bisericești este considerat și refuzul clericului de a
păstori pe credincioșii parohiei pentru care a primit hirotonia de la Episcopi108; unul ca acesta să
se afurisească109.
De asemenea, când, unui cleric i se propune de Episcopul său o treaptă ierarhică mai înaltă
și acesta nu o acceptă, atunci: “Să nu mai slujească nici î n treapta din care n -a vrut să iasă”110.
Pentru buna rânduială în cadrul eparhiei, prescripțiunile canonice ale Sinodului IV
ecumenic, prin canonul 6, precizează următoarele: “Cel ce se hirotonește, să se numească special
pentru biserica unei cetăți, sau unui sat sau mucenicească, sau pentru mânăstire”. Cano nul merge
până acolo încât declară hirotonia fără destinație, ca nulă.111
Cu o hotărâre asemănătoare vine și canonul 15 Sardica pentru Episcopul care instituie
“slujitor (bisericesc) străin, din altă Epa rhie, în vreo treaptă, fără învoirea Episcopului său propriu,
acest fel de așezare să se considere ca nulă”, iar Episcopul care a săvârșit o astfel de instituire să
fie admonestat112.
Clericul, în special, primește la instituire în funcția respectivă, drep turile canonice ce -i
revin în cadrul parohiei încredințate. În ceea ce privește perindarea de la o parohie la alta,
canoanele prevăd ca respec tivul cleric să facă aceasta cu aprobarea și încuviințarea Episcopului de
care aparține. “Dacă vreun presbiter sau diacon sau oricare din cata logul clericilor, părăsind
eparhia sa, se va duce în alta și mutându -se cu totul va petrece în altă eparhie, împotriva socotinței
episcopului său, poruncim ca acela să nu mai liturghisească, mai ales dacă episcopul său
chemându -l să se întoarcă, nu a ascultat; rămânând întru nesupunere, să se împărtășească acolo ca
un laic”113. Privitor la această nesupunere, canonul 3 Antiohia pedepsește pe clericul care s -a făcut
vinovat de acest delict cu caterisirea.114

107 Canonul 17, sin. IV ec., ibidem , p. 368.
108 Dr. Ni codim Milaș, op. cit. , vol. I, partea I, p. 266.
109 Can. 36 apostolic, la ibidem , p. 241.
110 Canonul 31 Cartagina, la Idem, op. cit. , vol. II, partea I, p. 187.
111 Idem , op. cit. , vol. I, partea a II -a, p. 200.
112Idem, op. cit. , vol. II, partea I -a, p. 142.
113 Canonul 15 apostolic, la dr. Nicodim Milaș, op. cit. , vol. I, p. 214.
114 Dr. Nicodim Milaș, op. cit. , vol. II, partea I, p. 65.

52
În general, canoanele pre văd ca mijloc preventiv pentru preoții străini, să nu fie primiți de
alți Episcopi. Totuși, unii ca aceștia, pentru a putea fi primiți în altă eparhie, ca oameni pașnici și
ascultători, trebuiau să aibă asupra lor, pentru a putea face dovada bunei lor comp ortări, din partea
Episcopului de care aparținuseră, o scrisoare de recomandare. Fără această scrisoare de
recomandare nici un cleric nu trebuia să fie primit în altă eparhie. “Nici unul dintre episcopii, or i
presbiterii, ori diaconii străini să nu se prim ească fără scrisoare de recomandare și aducându -le pe
acestea, să se cerceteze, și dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credințe, să se primească, iar de
nu, dându -li-se cele de trebuință, să nu -i pri miți la împărtășire, fiindcă multe ,se fac prin
amăgi re”115.
Privitor la această transferare a clericilor, canonul 17 trulan hotă răște: “Deoarece clericii
de la diferite biserici părăsind bisericile pen tru care au fost hirotonisiți, au alergat la alți episcopi
și s-au așezat, fără știrea Episcopului lor la b iserici străine și pentru aceasta s -au făcut nesupuși,
hotărâm ca de la luna ianuarie a trecutului Indiction al patrulea, nici unul dintre toți clericii, î n
oricare treaptă s -ar găsi, nu are voie să se așeze la altă biserică fără scrisoare de demitere de l a
Episcopul său; fiindcă cel ce în viitor nu va respecta acestea și va rușina pe cel ce l -a învestit cu
hirotonia, să se caterisească, atât dânsul cât și cel ce l -a primit în chip ilegal”116.
Comentând acest canon, Valsamon arată în legătură cu trecerea dint r-o eparhie în alta a
clericului, că, pentru a fi făcută în chip legal, cel interesat trebuie să posede de la episcopul ca re a
primit hirotonia, două scrisori: o scrisoare de recomandare prin care putea face dovada treptei
ierarhice pentru care primise ins tituirea, cealaltă scrisoare de dimitere, ajutorul căreia era pri mit
fără nici un fel de opreliști în clerul altei biserici117.
În legătură cu nerespectarea hotărârilor canonice, face următoarea precizare canonul 12
apostolic: “Dacă vreun cleric sau laic, a furisit sau neprimit, ducându -se în altă cetate, se va primi
fără scrisori de recomandare, să se afurisească și cel ce l -a primit și cel ce s -a primit”118.
În cazul când cineva, fie el cleric sau mirean, a fost excomunicat de Episcopul său,
datorită neascult ării, acela nu poate fi primit de un alt episcop, atâta timp cât pedeapsa nu i -a fost
ridicată de către foru rile în drept (Episcopul sau Sinodul).119
Întotdeauna, neascultarea de autoritatea bisericească s -a pedepsit și se pedepsește,
deoarece totul trebuie să se desfășoare potrivit anumitor legi și precepte; nerespectarea acestora
atrage după sine sancționarea conform legiuirilor bisericești.

115Can. 33 apostolic, la dr. Nicodim Milaș, op. cit ., vol. I, partea I, p. 235.
116Dr. Nicodim Milaș, op. cit ., vol. I, partea a II -a, p. 368.
117Ibidem , p. 369.
118 Dr. Nicodim Milaș, op. cit. , vol. I, partea a I, p. 208.
119 Canonul 16, 32 apostolic; Can. 5, sin. I ec.; Can. 3, 6 Antiohia; Can. 13 Sardica.

53
Ca stare și lucrare harică, diaconia urmează direct cele ale preoției, fiind ultima treaptă a
ierarhiei bisericești. Ca și preotul, diaconul primește hirotonia tot de la episcop. Odată instituit cu
puterea diaconiei, în urma hirotonisirii sale, el rămâne în ceea ce privește exercitarea funcțiunii
sale sub dependența canonică a episcopului care i -a administrat hirotonia, neputând face ni mic
fără ordinul acestuia. (Canonul 15 apostolic).
În ceea ce privește mutarea sa dintr -o eparhie în alta, aceasta nu se poate face fără
încuviințarea episcopului eparhiot, sub jurisdicția căruia se află.
În cazul când diaconul pleacă în altă eparhie, fără învoirea Epis copului canoanele prevăd
pentru respectivul diacon să nu mai liturghisească, ci: “să se împărtășească precum un laic”120.
Potrivit prevederilor canonului 33 apostolic, pentru a se stăvili neorânduiala, diaconul nu
poate fi pr imit în cuprinsul altei Eparhii, fără scrisoare de recomandare.
În cazul când se întîmplă ca diaconul să -și părăsească parohia sa și nici la invitarea
Episcopului nu vrea să se întoarcă la locul de unde a plecat, unul ca acesta să se caterisească (3
Antioh ia).
În ceea ce privește participarea la slujbele divine, diaconul ajută numai pe preot. De aceea
nu se cuvine ca el să cuminece pe preoți121.
În cazul când diaconul este împuternicitul Episcopului, Mitropoli tului sau al Patriarhului,
cu misiunea de a -l rep rezenta la anumite adu nări ce se țin în afară de Biserică (adică nu la
serviciile divine), “atunci i se va da cinstea ca celui ce suplinește locul aceluia”. În acest caz,
diaconul va putea sta între Episcopi.122
Referindu -se la ascultarea monahală, canonul 4 al sinodului IV ecu menic123, face
următoarea precizare: “Cei ce cu adevărat și sincer pe trec viața monahicească, învrednicindu -se
de cinstea cuvenită, dar fiind oarecarii ce uzează de monahicescul chip cu fățărnicie și tulbură
Bisericile pribegind fără deosebire prin cetăți, ba întreprind a ridica chiar mănăstiri pentru ei
înșiși, s -a hotărât ca nimeni și niciunde să nu zi dească sau să ridice mănăstiri, respectiv case de
rugăciune, fără învo irea episcopului cetății. Și monahii din toate cetățile și de la țară să fie
subordonați episcopului, să iubească liniștea, să stăruiască numai în post și rugăciune, neîncetat
petrecând în locurile unde au fost așezați; să nu se îngereze sau să se amestece în afaceri
bisericești sau lumești, părăsind mănăstirile lor, fără numai dacă li s -a dat voie din partea

120Can. 15, sin. I ec., la dr. Nicodim Milaș, op. cit. , vol. I, par tea, a II -a, p. 67.
121 Can 18, sin. I ec., la ibidem , p. 73.
122 Can 7, sin VI ec., la ibidem , p. 327.
123Dr. Nicodim Milaș, op. cit. , vol. I, partea a II -a, p. 194.

54
Episcopului cetății, în caz de necesitate arzătoare… Iar episcopul cetății trebuie să exercite
supravegherea necesară asupra mănăstirilor”.
Zonara, comentând acest canon, face următoarea remarcă: “Sfântul Sinod recunoaște că ei
(monahii) sunt vrednici de cinste, dacă într -adevăr sunt devotați monahismului și dacă petrec
viață monahicească sincer, adică din inimă curată, iar nu numai de formă sau cu alt scop”124.
Origen arată că idealul vieții creștine se rezumă la rugăciune și la imitarea lui Hristos care
“se poate realiza de către cei ce voiesc cu tot dinadinsul să -și ia crucea și să urmeze lui Hristos,
prin sărăcia de bună voie și lepădarea de lume, prin castitate și ascultarea de Biserică, ceea ce es te
egal cu a scultarea față de oamenii Bisericii, de cei mai înalți pe calea aesăvârșirii creștine”125.
La ascultarea față de Biserică sunt chemați toți credincioșii, având ca model ascultarea
Mântuitorului față de Tatăl cel ceresc. Temeiul acestei ascultări îl găsim la evanghelistul Matei, în
cuvintele: “Dacă îți va greși fratele tău, mergi și -l mustră între tine și el singur și dacă te va
asculta, ai dobândit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine unul sau doi, ca
pe spusa a doi sau trei marto ri să se sprijine orice cuvânt; și de nu -i va asculta nici pe ei, spune -l
Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să -ți fie ca un păgân și vameș” (Matei 18, 15 -17).

III.2. Disciplinare a canonică cu privire la ierarhia bisericească

III.2.1. Delicte împotriva credinței: apostazia, erezia, schisma

Asupra problemelor care interesau Biserica în general, Sfinții Apostoli au hotărât
întotdeauna, de comun acord, în sinod, ceea ce au practicat și practică până astăzi urmașii lor,
episcopii. Ori de c âte ori s -au ivit controverse, erezii sau schisme, episcopii s -au întrunit și ei în
sinoade particulare și ecumenice, unde, împreună, sub puterea Sfântului Duh, au cercetat
problemele, au hotărât doctrină și au elaborat canoane pentru întărirea disciplinei , necesară
bunului mers al activității Bisericii în organizarea și dezvoltarea ei.
Încă din perioada când s -a format ca societate religioasă, Biserica, pentru organizarea și
bună desfășurare a activității sale a simțit nevoia unei bune rânduieli și a unei discipline bazată nu
numai pe norme religioase și morale, ci și pe norme juridice, respectiv cele cuprinse în sfintele
canoane. Așa se explică faptul că, autoritatea Bisericii, împotriva celor care încalcă sau se abat d e

124Ibidem , p. 195.
125Emilian Birdaș, Originea istorică a voturilor monahale , în “Glasul Bisericii”, nr. 9-10, 1954, p. 517.

55
la normele sale, a stabilit felurit e și variate rânduieli pentru îndreptarea celor ce greșesc și pentru
aducerea lor la calea unei viețuiri corecte, potrivit cu normele bisericești. Prima instanță
disciplinară era episcopul, care judecă toate chestiunile bisericești și chiar civile între cr eștinii din
cuprinsul eparhiei sale (can. 37 apostolic, 5 al Sinodului I ecumenic; 2, 6 ale Sinod. II ecumenic;
9, 17 ale Sinod. IV Ecumenic; 25 Trulan; 14, 15, 20 Antiohia; 15, 19, 104 Cartagina); apoi ca a
doua instanță disciplinară era în Biserica ecume nică sinodul mitropolitan (can. 34 Apostolic, 5,
15, 16 Sinod. I ecumenic; 2, Sin. II ecumenic; 8 Sin. III ecumenic; 9, 17, 20, Sin. IV ecumenic;
17, 20 Trulan; 6, 9, 13 Antiohia), după care, atunci când în organizarea Bisericii a luat ființă
patriarhia, ș i cauză nu se definitivase la instanța a doua, “sinodul patriarhal constituie a treia
instanță disciplinară”126.
Ca unul care mărturisește credința, credinciosul, în viața lui de toate zilele, intră în relații
cu tot felul de persoane sau alți factori care îl pot influența în privința convingerilor sale,
determinîndu -l să-și piardă credința. Socotite “încălcări de legi prin care se săvârșește ceea ce este
interzis sau se omite ceea ce este impus ca îndatorire”127, delictele, atât cele generale (săvârșite și
de clerici și de mireni), cât și cele speciale (săvârșite numai de clerici)128 se pedepsesc cu pedepse
pe care Biserica, în baza dreptului ei divin și jurisdicțional, le aplică tuturor membrilor ei care se
fac vinovați de asemenea delicte, pedepse care au valo are și putere obligatorie în toată Biserica129.
Între abaterile generale de la dreapta credință menționăm: apostazia, erezia și schisma.
a) Apostazia este una din abaterile bisericești grave prin care se înțelege lepădarea totală
de credința creștină și accepta rea unei religii necreștine sau renunțarea la orice fel de religie
Măsura gravității ei se apreciază după intenția sau constrângerea vinovatului la comiterea ei.
Astfel, potrivit canonului 62 apostolic, clericul care de frică omenească se va lepăda de Hris tos, să
fie îndepărtat din Biserică; iar dacă își va tăgădui calitatea de cleric, să se caterisească; și înt r-un
caz și în altul, dacă se pocăiește, se va primi numai ca laic130. În privința laicilor, “care pe timpul
tiranului Liciniu au căzut de la credință , fără de silă și fără de răpirea averilor lor, sau fără de nici
o primejdie sau ceva de acest fel…, câți se vor căi sincer, să petreacă trei ani între ascultători și
șapte ani să se prosterneze; iar doi ani vor participa la rugăciune cu poporul, fără îm părtășire”131.
Iar dacă apostazia a fost comisă în mod constrâns, laicul va fi oprit de la Sfânta împărtășanie

126 Valerian Șesan, Curs de drept bisericesc universal… , p. 238, 239.
127Ibidem , p. 241.
128 Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental… , p. 400.
129Ibidem , p. 416.
130Idem , Canoanele…, vol. I, partea I, p. 280.
131Idem , Canoanele…, vol. I, partea a II -a, p. 280.

56
numai 12 ani, iar clericul, “dacă arată o căință adâncă își poate păstra numele și demnitatea de
cleric, însă fără a mai putea săvârși vreodată luc rările sfinte”132.
După împrejurări, însă, apostatului i se poate aplica și o pedeapsă mai ușoară, adică de a fi
exclus de la Sfânta Împărtășanie pe un timp de 13 sau 12 ani, de la 10, 6, 3 sau chiar 2 ani, la car e
trebuie să adauge și un canon de pocăință d in post și rugăciune, însoțit de metanii sau dacă este
vorba de apostazie din constrângere, oprirea de la Sfânta Împărtășanie va oscila între 9 ani și 6
luni133.
Din aceste dispoziții canonice reiese clar că Biserica a stabilit, după împrejurări, măsurile
luate împotriva apostaților, căutând totdeauna să găsească o pedeapsă cât mai potrivită cu faptul
în sine, ținându -se cont de împrejurările în care s -a săvârșit abaterea.
b) Erezia este a doua abatere gravă de la dreapta credință a Bisericii creștine, prin ca re, în
dreptul bisericesc, se înțelege “respingerea intenționată și îndărătnică a unei dogme fixate de
Biserică sau ținerea la o părere dogmatică eretică reprobată de Biserică, abatere care, potrivit
gravității ei se pedepsește cu anatema”134. Se înțelege, p rin aceste aspre pedepse, Biserica, prin
dispozițiile cuprinse în canoane135, dorește să ferească pe creștini “de contagiunea spirituală cu
ereticii”136. În sens general, Biserica numește pe credincioșii de altă confesiune “eterodocși”, care
se împart în ereti ci și schismatici.
Dacă “ereticii, zice Sfântul Vasile cel Mare, sunt cei ce se despart de Biserică și se
îndepărtează de la dreapta credință, schismaticii sunt cei ce se abat de la disciplină bisericească,
cei care rup unitatea Bisericii…”137. Prin urmare , cu alte cuvinte, schisma “este o abatere în
chestiuni mai mici sau nesupunerea manifestată față de conducerea legitimă bisericească, o
dezbinare conștientă în cele administrative”.138.
c) Schisma este de două feluri: confesională, prin care se înțelege “despă rțirea de
Biserică din cauza înțelegerii deosebite a unor obiecte mai puțin importante ale învățăturii
bisericești sau a unor chestiuni mai ușor de împăcat” (can. 1 al Sfântului Vasile cel Mare), și

132Idem , Dreptul bisericesc oriental…, p. 401.
133 Pr. Prof. Constantin Rus, Ghid canonic privind abaterile și delictele bisericești , în“Mitropolia Banatului”, nr. 9 –
10, 1985, p. 621.
134 Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental… , p. 40 0.
135Pr. Prof. Liviu Stan, Îndrumător canonic , în “Legiuirile B.O.R.”, p. 467, 175; Pr. Prof. Constantin Rus, Ghidcanonic
privind abaterile și delictele bisericești , în “Mitropolia Banatului”, nr. 9 -10, 1984, p. 621; Prof. Dr. Ion
Bria, Dicționar de teologie o rtodoxă.. ., 1981, p. 152; Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, Opera canonică a Sfâniuiui Vasile cel
Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii , în vol. “Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1600 de ani de la
săvârșirea sa”, Ed. Institutului Bibliic și de Misiun e al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 373.
136 Nicodim Milaș, Canoanele… , vol. I, partea I, p. 255.
137 Drd. Grigore Pătrulescu, Epitimiile canonice si ascetice, în general , în “Studii Teologice”, nr. 3 -6, 1980, p. 540.
138 Nicodim Milaș , Dreptul bisericesc oriental , p. 401; A se vedea și art. 12 și 13 din Regulamentul de procedură al
Instanțelor disciplinare și de judecată al Bisericii Ortodoxe Române în vigoare, din 1950 , în “Legiuirile B.O.R.”, p.
57.

57
schismă bisericească, prin care se înțelege “refuzul de a asculta de autoritatea bisericească
legală”139. Dacă cei vinovați de schismă bisericească sunt clerici, ei se pedepsesc cu depunerea,
iar dacă sunt laici se pedepsesc cu excomunicarea140. Pentru Biserică, schisma nu prezintă un
pericol de neînlăturat, pentru că deosebirile ce -i despart pe schismatici de Biserică se pot îndrepta
ușor și deci, în aplicarea măsurilor de pedepsire se începe cu admonestarea lor, care, dacă e cazul,
se poate repeta de 3 ori (can. 31 apostolic), și numai după această măsură duhovnice ască,
schismaticilor li se va putea aplica excomunicarea, potrivit stării de abatere, dacă este recidivă s au
nu.
Împăratul Justinian, prin multe constituții, cuprinse în unele capitole din Codex, Novele și
Digeste, a declarat credința ortodoxă ca fiind sin gura credință din cuprinsul imperiului. Astfel, în
titlul primului capitol din Codex, unde împăratul a reprodus legea “de fide catholica”, elaborată de
Teodosie I (380), prin care creștinismul a fost declarat religie de stat, se spune: “De summa
trinitate et de fide catholica, et ut nemo de ea publice contendre audeat” (despre suprema trinitate
(treime) și despre credința universală și ca nimeni să nu îndrăznească să se ridice împotriva
ei)”141. Împăratul Justinian a luat, de asemenea, măsuri și împotriva ere ticilor, sancționându -i cu
“exilarea, confiscarea de bunuri etc., declarând chiar pe copiii acestora lipsiți de dreptul de
moștenire, bunurile revenind statului dacă toți sunt eretici (filii haereticorum non admittuntur ad
eorum succesionem, sed fiscus), i ar dacă unii copii sunt ortodocși și alții nu, numai cei ortodocși
se bucură de dreptul de a -i moșteni pe părinți”142.
Colecția canonică în 50 de titluri cuprinde dispoziții referitoare la aceste delicte în
următoarele titluri:
Titlul 34: “Despre monahii și monahiile care încalcă promisiunea schimei nu este lucru
fără pericol, indiferent și fără bănuială faptul de a primi și a conviețui monahii cu monahiile;
despre lepădarea de credință”.
Titlul 35: “Despre catehumenii căzuți (de la credință) care și -au călca t promisiunile
(Despre Sfânta Împărtășanie, cui trebuie dată”).
Titlul 38: “Despre faptul că nu trebuie primiți (cu ușurința în comuniune), cei care se
întorc de la orice fel de păcate, nici cei excluși (din comunitatea lor) de eretici la Biserica cato lică
(ortodoxă)”.

139 Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc o riental… , p. 401.
140Ibidem , p. 401.
141 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Relațiile dintre Stat și Bise rică, în “Ortodoxia”, nr. 3 -4, 1952, p. 401.
142Ibidem , p. 402.

58
Titlul 39: “Despre cei care se întorc, după ce au jertfit sau au gustat din cele jertfite
idolilor, fie că au fost nevoiți, fiind amenințați, fie din proprie inițiativă; despre cei care au j ertfit
idolilor înainte de botez: dacă, după ce au primit botezul, pot fi aleși (în cler); despre cei care s -au
ocupat cu astrologia, ghicitul și vrăjitoria; despre cei care au purtat sau fac așa -zisele filacterii”.
Astfel, se poate constata că, ori de câte ori în sânul Bisericii apare dezbinarea, aceasta
afectează unitatea creștină. Totdeauna, când a fost vorba de aplicarea unor pedepse pentru cei ce
se depărtau de Trupul Bisericii, fie schismatici, apostați sau eretici, grijă mare a Bisericii era c a să
prezinte adevărata învățătură de credință la care tre buia să revină și s -o recunoască cei în cauză și,
în cele din urmă, să aplice pedepsele care aveau în vedere îndreptarea păcătosului, totdeauna
aplicându -se principiul “iconomiei”. În vremea noastră, refacerea unității creștine este un
imperativ major. “Ad evărurile de credință au devenit factor de dialog între Biserici”, iar problema
păstrării dreptei credințe, singura cale de intrare în relație cu Dumnezeu, este de mare actualitate ,
ca o împlinire a rugăciunii Mântuitorului Hristos “ca toți cei ce cred în El să fie una” (Ioan 17,
21).

III.2.2. Delicte împotriva moralei: adulterul, conjurația împotriva
autorității bisericești și a autorității de stat

În procesul său de desăvârșire morală, creștinul se bucură de ajutorul Bisericii, sub cupolă
și îndrumarea căreia își desfășoară el firul vieții sale morale.
Conform învățăturii creștine, conviețuirea bărbatului cu femeia este un așezământ
dumnezeiesc ce -și are începutul o dată cu crearea neamului omenesc (Facere 2, 18). Din punct de
vedere juridic, căsătoria p rin care se pune bază familiei, se întemeiază pe consimțământul liber al
celor doi soți de a trăi împreună, iar religios, legământul capătă un caracter sfânt, binecuvântat
fiind de Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii și Taina respectivă. În sens creștin, f idelitatea dintre
soți trebuie să -și aibă ca bază obligația fundamentală de a fi credincios unul altuia, cu o dragoste
sinceră și statornică. Ca Sfânta Taină, căsătoria, ca unire conjugală, este prin ea însăși
indisolubilă. Căsătoria nu se poate desface de cât în două cazuri, adică prin moartea fizică și cea
moral -religioasă, care se produce prin adulter, păcat grav care constă în relația nelegiuiții cu o
soție sau un soț străin, și care mutilează unitatea organică a soților
Legitimi, viciază credincioșii, t ulbură violent bună. Înțelegere și încredere reciprocă. Ca
atare, adulterul este un delict împotriva moralei creștine.

59
În viziunea Bisericii despre scopul căsătoriei, adulterul se socotește de aceeași gravitate ca
și uciderea143 și este condamnat nu numai ca fapt, ci și ca intenție și dorință (Matei 5, 27). Preotul
care săvârșește adulter, conform sfintelor canoane, se pedepsește cu caterisirea. Potrivit legilor
bisericești, ca și celor civile din dreptul greco -roman, adulterul este un delict și, ca atare,
constituie pentru cei care sunt dovediți, un impediment la căsătorie144.
Tot ca delict împotriva moralei este socotită și conjurația contra autorităților bisericești și
a autorității de stat145. În baza deplinătății stării harice pe care episcopul o deține în eparhie, cei ce
nu respectă această autoritate a episcopului comit delictul de nesocotire a demnității harice și de
încălcare a normelor canonice. Clericul care defaimă pe episcopul de care depinde, canonic, se
caterisește iar cel care se ridică împotriva episcopului său și face schismă se pedepsește cu
anatema. La ascultare și supunere față de autoritatea Bisericii sunt chemați toți credincioșii, căci a
nu asculta și respecta dispozițiile bisericești înseamnă, pentru cei ce fac parte din Biserică, a se
exclude singuri din mijlocul obștii creștine. Biserica recunoaște autoritatea stăpânirii pământești
ca fiind instituită de Dumnezeu și propovăduiește deplina supunere conștientă față de această
autoritate146.
Referitor la conjurația împotriva autorității bisericești și a autorității de stat, în Colecția
celor 87 de capitole se găsesc dispoziții în capitolele 1, 12, 22, 25, 27, 53, 54, 55, 60, 63, 74, 8 4,
85, 86, 87; dintre acestea, în cuprinsul Nomocanonului, apar numai următoarele:
Titlul 1 redă capitolul 1 (Nov. 5, pr.) din Colecția în 87 de capitole care dispune
următoarele: “Dispoziție, cum trebuie să fie aduși episcopii și clericii la hirotonie. Despre cealal tă
stare a clerului (alcătuită) fie din bărbați, fie din femei, împăratul Cezar Flavius Justini anus,
Augustul cel preacucernic, către Epifanie, Prea Sfințitul Arhiepiscop și Patriarh ecumenic.
Daruri foarte mari, date de sus, de iubirea lui Dumnezeu oamenilor sunt preoția și
împărăția. Una slujește lucrurilor celor sfinte, iar altă lucrurilor celor omenești și poartă grijă de
ele. Și una și alta, purcezând din același izvor, împodobesc viața omenească. Nimic nu stă așa de
mult la inima împăraților, precum cinstirea preoților, care se roagă pentru ei lui Dumnezeu. Dacă
prima se împlinește ireproșabil în toate privințele, aduce îndrăzneală către Dumnezeu; dacă
cealaltă realizează crect și cum trebuie conducerea statului (pretutindeni), este armonie și folos
neamului omenesc. Credem că acest lucru se realizează dacă: „păzesc sfintele canoane, pe care le –

143 Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental… , p. 521.
144Ibidem , p. 505.
145Ibidem , p. 404.
146 Constantin Rus, Ghid canonic… , p. 755.

60
au dat Apostolii, cei care pe drept trebuie lăudați și preamăriți, cei ce au văzut cu ochii lor pe
Cuvântui lui Dumnezeu, iar Sfinții Părinți le -au păstrat și explicat”147.
Capitolul 22 (Nov. 131, c. 1 -3) al Colecției în 87 de capitole, cuprins, de asemenea, în
Titlul I al Nomocanonului dispune următoarele: Despre canoanele bisericești și despre privilegii:
„Poruncim, așadar, să se țină rânduiala legilor, sfintele canoane bisericești, formulate și aprobate
de cele patru sfinte sinoade, adică de cei 318 Părinț i din Niceea, de cei 150 din Constantinopol, de
cei din Efes, în care a fost condamnat Nestorie și de cei din Calcedon. Pentru că noi păzim
dogmele care au fost formulate în cele patru sinoade amintite ca pe Sfintele Scripturi…”.
Dintre cele 50 de titlur i ale Colecției de canoane, cât privește delictele împotriva moralei,
adulterul și conjurația împotriva autorității bisericești și de stat, menționăm pe următoarele:
Titlul 41: “Despre cei care s -au despărțit fără motiv și s -au unit cu alții (soți). Despre cei
ce s-au întors de la desfrâu. Despre cea care s -a măritat cu alt (bărbat) înainte de a auzi, de
moartea bărbatului ei, plecat departe”.
Titlul 42: “Despre cei ce trăiesc cu femei răpite și luate cu forța. Despre felul cum trebuie
pedepsiți adulterinii și desfrânații. Despre fecioarele și roabele care desfrânează”.
Titlul 43: “Despre cei care au contractat mai multe căsătorii și despre cei care devin cu
ușurință bigami. Despre cei ce sunt pe punclul de a păcătui, dar n -au căzut (încă în păcat). Despre
faptul că nimănui nu -i este permis să facă baie cu femeile”. Canonul 37 al Sfântului Vasile cel
Mare stabilește în mod clar că: “cel ce trăiește în concubinaj cu femeia căsătorită sau logodită cu
altul este vinovat de adulter”148.
Din cuprinsul acestor dispoz iții desprindem că Biserica Ortodoxă, potrivit învățăturii
Mântuitorului Iisus Hristos, pe care au propovătuit -o apoi Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți cu
toată grija și care se păstrează și se propovăduiește până astăzi prin reprezentanții ierarhiei
bisericești, socotește că respectarea autorității bisericești și a autorității statului, cât și supuner ea
conștientă și deplină față de acestea, reprezintă una din cele mai importante datorii ale membrilor
ei.

147 Pr. Vasile Florea, Cuprinsul titlurilor nomenclatorului în 50 de titluri, pe teme , în „Studii Teologice”, nr. 5 -6,
1992, p. 121.
148 Pr. prof. Liviu Stan, Îndrumator canonic… , în “Legiuirile B.O.R.”, p. 467.

61

III.2.3. Delicte împotriva averii publice și bisericești: furtul și
distrugerea

Furtul este o abatere de la viața morală creștină care, pe de o parte, știrbește onoarea
persoanei ce -l săvârșește, iar pe de altă parte, ofensează o altă persoană sau chiar societatea în
care se întâmpla acest urât a ct. Însușirea pe ascuns de bunuri străine este un fapt dezaprobat și
condamnat atât de autoritatea bisericească, cât și de cea a statului. De cele mai multe ori, furtul,
care se săvârșește din lăcomie, este însoțit de un alt mare păcat și anume, cel al dis trugerii.
Pedeapsa care Aplică în cazul acesta va fi de 40 de zile sau maximum de un an oprire de la Sfânta
Împărtășanie, atunci când cel vinovat își va mărturisi singur furtul și până la doi ani, când se
vădește de altcineva (can. 61 al Sfântului Vasile c el Mare, 41 Ioan Postitorul), iar când furtul se
va săvîrși cu vărsare de sânge, hoțul se va pedepsi ca pentru ucidere (can. 6 Grigorie de Nyssa). În
baza dispozițiilor și normelor canonice în vigoare, clericul care se face vinovat de furt, desfrânar e,
sperjur sau alt păcat de moarte, trebuie să fie caterisit149 potrivit canoanelor 25 apostolic, 61 al Sf.
Vasile cel Mare, 6 al Sf. Grigorie de Nyssa, 11 al Sf. Grigorie Teologul; nomocanonul în 14
Titluri (Sintagma Ateniană 1, 111), Vlăstare K, 23 (Sintagma Ate niană 6, 332 -334)150.
În general, atât averea bisericească cât și cea publică constituie baza materială a întregului
popor din cadrul unui stat. De aceea, canoanele, ca și legile greco -romane respective, care au fost
primite în nomocanoane, opresc, amenințân d cu pedeapsă grea pe cei care înstrăinează, risipesc
sau distrug averea publică și bisericească, iar cei vinovați se pedepsesc aspru. Între calitățile ca re
se cer celui care se aduce spre a fi sfințit episcop, și în general tuturor celor ce urmează să
primească Taina Hirotoniei, se prevede și aceea de a fi cinstit. În capitolul 8 (Nov. 3, c. 2 paragraf
1, 2, 3), din Colecția de 87 capitole, cuprins în Titlul 33 al Nomocanonului Sfântului Ioan
Scolasticul se prevede: “Dacă în răstimpul celor trei ani va ven i cineva și va voi să smulgă pe
unul dintre cei care au îmbrățișat viața monahală, zicând că este servitorul său și că a sustras une le
lucruri și de aceea a alergat la mănăstire, poruncim să nu i se împlinească voia imediat, ci mai
întâi acela să aducă pro be că respectivul este rob, că a fost surprins furând, că a dus o viață urâtă
și că pentru aceasta a alergat către mănăstire și nu pentru că a iubit viața ascetică. Dacă așa stau
lucrurile, atunci acesta să fie predat stăpânului său împreună cu lucrurile p e care le -a sustras, dacă
acestea au fost aduse în mănăstire. Stăpânul să dea asigurarea că nu -i va face nici un rău. Dar dacă

149Ibidem , p. 477.
150 Ioan Floca, Porunca a 7 -a, în “Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1982, p. 227 -228.

62
cel învinuit nu este dovedit cu nimic din acestea, ba din contră, se arată cinstit și blând, iar cât
timp a stat la stăpânul său a fost fără reproș, dacă n -a trecut perioada celor trei ani, să rămână în
mânăstire, absolvit de obrăznicia detractorilor săi, iar când trec cei trei ani, să se învredniceasc ă
de cinstea monahală. Nu dăm nimănui permisiunea să se intereseze de el în vreun fel. Ajunge
pentru izbăvirea celor ce au păcătuit mărturia celor trei ani. Iar dacă la cei ce au furat se găsesc
lucrurile, să le restituie. Iar dacă cineva după ce a fugit din robie (și a devenit monah), încearcă să
părăsească mănăstirea și să urmărească un alt mod de viață, dăm permisiune stăpânului, care -l
revendică, să -l reia și să -l aibă între servitorii săi”.
Cu referire la furt și distrugere, ca delicte împotriva averii publice și bisericești, colecția de
canoane a lui Ioan Scolasticul cuprinde dispo ziții în titlul 46, care prevede următoarele: “Se
cuvine ca cei ce se apropie de jertfelnic să nu sustragă ceva din lucrurile Bisericii; să nu
primească din roade, decât cei trimiși să le administreze (nici să strice cărțile, nici să trimită
Sfintele în al te parohii ca binecuvântare. Cine trebuie să se apropie de jertfelnic”.
Titlurile referitoare la disciplină Bisericii cuprind hotărâri canonice și nomocanonice
pentru cei care nu se supun legilor Bisericii, făcându -li-se cunoscute pedepsele care îi așteapt ă; iar
celor care se pocăiesc, arătându -li-se gradul și timpul pocăinței. Păstrarea și întărirea disciplinei
nu sunt numai un imperativ care decurge din normele canonice ale Bisericii, ci, referindu -ne și la
normele prevăzute de legile civile, sunt, deopot rivă, și un imperativ social de cea mai mare
importanță. Grija pentru desfășurarea întregii activități și statornicirea unei discipline care treb uie
respectată în cadrul unei societăți religioase revine autorității care exercită cele trei slujiri
sacerdota le, sacramentală, misionară și pastorală, adică ierarhiei bisericești”151.
Pe drept cuvânt “toată grija lui Dumnezeu și a celui ce i s -a încredințat puterea pastorală,
se spune în canonul 102 Trulan, este de a întoarce pe oaia cea rătăcită și de a tămădui pe cea
rănită de șarpe, și nici spre prăpastia deznădejdii a o împinge, nici frânele a le slăbi spre
renunțarea la viață și spre disprețuirea ei; ci la orice caz să stea într -un chip împotriva patimii, ori
prin doctoriile cele mai amare și astringente, ori p rin cele mai delicate și blânde să se nevoiască
spre cicatrizarea rănii”. Aplicarea pedepselor pentru persoanele vinovate de unele abateri variază
de la un minimum la un maximum de timp, conform cu starea gravă a respectivei abateri, a
împrejurărilor în ca re s-a efectuat, a persoanei care se face vinovată etc. În sensul acesta au o
mare importanță circumstanțele atenuante și cele agravante pe care trebuie să le aibă în vedere în
mod neapărat instanța bisericească.152

151 Pr. prof. Ion Bira, Dicționar de teologie ortodoxă… , p. 53.
152 Pr. Vasile Florea, Cuprinsul titlurilor nomenclatorului … , p. 123.

63

III.3. Pedepse specifice clerului

Pedepsele sunt mijloace de disciplinare care se impun cuiva în ca zul călcării legii, în
scopul de a îndrepta pe cel ce a greșit, a reabilita autoritatea legii față de delicvent și cu rol
moralizator și preventiv față de ceilalți membri ai societății pentr u a menține ordinea.
În general pedepsele prevăzute de legile actuale bisericești sunt în spiritul pedepselor
prevăzute în canoanele Bisericii.
1. În funcție de gravitatea delictului, potrivit canoanelor clericul care comite delictul
neascultării poate fi supus următoarelor pedepse153:
a) Admonestarea sau sfatul și dojana duhovnicească de care sunt pasibili și clericii pentru
cazuri de abateri mai ușoare (canonul 19, si nodul IV ecumenic) sau pentru delicte mai grele
săvârșite fără inten ție (canonul 15 apost olic, 16 sin. I ecumenic; 23 sin. IV ecumenic)154.
b) Strămutarea (transferarea) delicventului din locul care i se cu vine după sfințire sau după
timpul promovării între cei din ultimele ranguri. Canonul 7 trulan specifică faptul că acest canon
se dă celor c are năzuiesc spre un rang mai înalt decât îi permite situația sa cano nică sau legală155.
c) Suspendarea temporară din funcție (canonizarea). Canonul 36 apostolic decretează că
cel făcut vinovat ele delicte mai mari împotriva autorității bisericești, să fie suspendați și trimiși
pentru canonisire la mănăstiri sau la catedrală episcopală156.
d) Interzicerea temporară de a săvârși serviciile divine. La această pedeapsă sunt supuși
aceia care săvârșesc păcate pe care niciodată nu și le pot șterge pentru a putea să vârși toate
îndatoririle preoțești (canonul 9 Neocezareea), sau cei care -și revendică drepturi nemeritate la
săvârșirea funcțiilor preoțești157.
e) Destituirea pentru totdeauna din serviciu. Se aplică pentru îndeplinirea neregulată a
serviciului de către per soanele clericale, care au un rol de conducere în ierarhie. Canonul 16 al
Sinodului I -II prevede această pedeapsă pentru un episcop care își părăsește în mod nejustificat

153 Nicodim Milaș, Comentariile la canonul 5 apostolic , vol. I, partea I, p. 192 -203.
154Ibidem , p. 231; Canonul 6 sinodul II ecume nic; 3 sinodul III ecumenic; 18 sinodul IV ecumenic; 31, 34 sinodul
trulan etc.; vol. I, partea II, p. 238; 25 Antiohia și 13 Sardica.
155Ibidem , p. 327.
156Ibide m, vol. I, partea I, p. 240.
157Ibidem , vol. II, partea I, p. 34.

64
eparhia158, canonul 16 Antiohia, dacă ocupă în mod forțat o eparhie159, iar canonul 15 a postolic,
dacă un preot părăsește locul de serviciu în mod voit, fără permisiunea cu venită160.
f) Oprirea pentru totdeauna de la funcțiile preoțești, dar cu păs trarea dreptului de a purta
numele de cleric și de a avea demnitatea clericală. Această pedeapsă se aplică celor care comit
delicte, care produc sminteală în popor, dar au fost făcute din neștiință și cei în cauză s -au căit
ulterior, cei ce slăbeau în credință în timpul persecuțiilor (cano nul 1 Ancira)161, sau au contractat
căsătorie ilegală din nești ință, îna inte de căsătorie (26 trulan, 8, 9 Neocezareea)162.
g) Caterisirea sau oprirea pentru totdeauna de la săvîrșirea func țiunilor preoțești o dată cu
pierderea numelui și demnității de cleric. Această pedeapsă este prevăzută pentru cei care comit
delicte mai mari contra legilor ierarhiei. Clericii cu această pedeapsă pierd dreptul de a săvârși
cele sfinte, de a învăța și de a păstori, precum și drep turile la onorurile ce li se acordau în calitate
de clerici, și apoi sunt șterși din catalogul clericilo r și trecuți în rândul laicilor. Canonul 3 al
Sinodului de la Antiohia prevede pentru aceștia “să se reintegreze la locul său”. Pentru episcopul
care l -ar primi caterisit, se propune epitimie ca unul care strică legiuirile bisericești163. Iar canonul
21 trul an dispune ca cel caterisit să nu mai poată fi reprimit în rândul ierarhiei niciodată164.
h) Caterisirea deodată cu afurisirea. Această pedeapsă implică, pe lângă caterisire, și
excluderea pen tru o perioadă din rândul laicilor, a celui caterisit. Se aplică mai ales atunci când un
cleric caterisit săvârșește funcțiuni spirituale, sau dacă comite un delict egal cu cel pentru care a
fost caterisit sau care violează baza credinței și a Bisericii. Canonul 28 Apostolic decretează cu
cel caterisit care oficiază slu jbe religioase “să se taie cu totul de la Biserică”165.
i) Anatema. Constă în excluderea definitivă a unei persoane din Biserică. Bi serica uza de
aceasta numai în cazuri grave și în extrem, dacă nici un mijloc nu mai ajuta la îndreptare.
Balsamon numește an atema drept îndepărtare de la Dumnezeu166. Canonul I al sinodului II
ecumenic de cretează ca “să fie anatematizat tot eresul, pentru a nu se desființa credința”167.
Aceste pedepse sunt prevăzute și pentru cei care comit delicte îm potriva demnitarilor
civili. Canonul 84 apostolic prevede: “Dacă va defăima cineva fără dreptate pe împăratul sau pe

158Ibidem , vol. II, partea I, p. 324.
159Ibidem , p. 75 -76.
160Ibidem , vol. I, partea II, p. 214.
161Ibidem , vol. II, partea I, p. 3 -4.
162Ibidem , vol. I, partea II, p. 403 -404 ; Ibidem , vol. II, partea I, p. 44.
163Ibidem ; vol. II, partea I, p. 65.
164Ibidem , vol. I, partea II, p. 376 -385.
165Ibidem , vol. I, partea I, p. 226 -227; Can. 4 Antiohia; Can. 88 Vasile cel Mare, Can. 30, 64 apostolic; Can. 1, 86
trulan; Can. 1 Antiohia.
166Ibidem , vol. I, partea II, p. 90.
167Ibidem , p. 79, Canonul 7 sinodul II ecumenic, Can. 1, 75 trulan etc.

65
dregător, să ia pedeap sa și dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi laic să se afuri –
sească”168. Așadar, Biserica în toate timpurile a privit respectarea au torității laice legale și
supunerea față de aceasta ca pe una dintre cele mai sfinte datorii ale membrilor ei169.
Pentru mireni, în afară de admonestare și dojană, canoanele mai prevăd postul, rugăciunea
însoțită de metanii (canoanele 1, 3, 5, 6, 9 -11, 13, 16, 20, 23 -24, 29, 31, 37, 41, 48, 49 -64 Ioan
Ajunătorul), cântările bisericești (canonul 8, 9, 48, Ioan Ajunătorul), frecventarea bisericii cu
asistarea la slujbe (canonul 1, 26 Ioan Ajunătorul); trimiterea la bise rică în fiecare săptămînă a
câte o litur ghie (canonul 26 Ioan Ajunăto rul)170.
Toate aceste pedepse sânt temporare. Ca pedeapsă definitivă este excomunicarea sau
afurisirea. Excomunicarea este de cinci feluri: ex cluderea de la primirea Sfintei Împărtășanii;
excluderea de la Sf. Îm părtășanie și de la rugăciunile Bisericii; îndepărtarea din comunitatea
credincioșilor; lepădarea definitivă din Biserică prin anatemă (afurise nie sau blestem). Ultima
categorie de excomunicare se aplică numai clericilor și prevede oprirea de la săvârșirea celor
sfinte171.
2. În Dreptul bisericesc se prevăd situații în care cei ce îndrăznesc să se abată de la
adevărul de credință sunt supuși pedepsei aspre. Este de menționat că erezia și apostazia sunt
considerate drept delicte de către Regulamentul de procedură al instan țelor disciplinare și de
judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (art. 3, literele o și p). Același Regulament în art. 5 -11 se
ocupă mai pe larg de apostazie, ateism și erezie. Pedeapsa pentru un astfel de delict este
caterisirea, dacă nu se întoarce la dre apta credință, după ce va fi fost atenționat asupra delictului
comis (Chiriarhul are întreaga responsabilitate pentru întoarcerea ereticului, iar dacă ereticul
refuză întoarcerea, episcopul va face tot ce îi stă in putință pentru apărarea Bisericii).
Art. 5: “Apostazia este lepădarea credinței depline a Bisericii Ortodoxe și îmbrățișarea
unei confesiuni religioase neortodoxe sau altei religii. Pentru clerici vina se pedepsește cu
caterisirea.
Art. 6: Dacă lepădarea de credință s -a făcut sub silă fizică, iar clericul a arătat pocăință
adancă, se va opri pentru totdeauna de la săvarșirea lucrărilor sfinte, însă își va păstra demnitate a
de cleric.

168Ibidem , vol. I, partea I, p. 313.
169Prof. Iorgu Ivan, Spiritul canonic ortodox în concepția și activitatea Prea Fericitului Patriarh Iustin , p. 281 -282.
170 Pr. prof. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individual , în “Studii Teologice”, nr. 9 -10, 1949, p.
710.
171 Pr. Armand Munteanu, Aplicarea epitimiilor în lumina Sfintelor canoane , în “Studii Teologice, Nr. 5 -6. 1962 , p.
446.

66
Art. 7: Vina de apostazie se constată fie din mărturisirea publică, fie din mărturisirea
privată, făcută de cel lep ădat de credință, prin viu grai sau în scris.
Art. 8: Ateismul se constată și se pedepsește ca și apostazia (adică se pedepsește cu
caterisirea, n.n.).
Art. 9: Erezia este sau respingerea intenționată și îndărătnică a unei dogme fixate de
Biserică sau împă rtășirea unei dogme eretice reprobată de către Biserică.
Art. 10: Vina de erezie se constată în același mod ca și cea de apostazie”172.
Recunoașterea greșelii sau culpei de erezie cu intenție sau fără intenție atrage iertarea
condiționată de canon, iar nerec unoașterea se pedepsește întai cu oprirea de la săvarșirea celor
sfinte canonisirea la o mănăstire (sau catedrală) pe timp de o lună pană la trei luni. După timpul
de pedeapsă, iertarea este urmată de transfer departe de locul unde s -a constatat erezia. Er eticul
stăruitor este deferit Consistoriului Eparhial și sancționat dispozițiilor canonice.
Legiuirile actuale ale Bisericii Ortodoxe Române, păstrînd dis pozițiile canonice, prevăd
pentru cei ce se fac vinovați de diferite de licte menționate ca neasculta re față de autorități,
următoarele pedepse173.
Art. 15: Neascultarea de autorități se consideră când o persoană din cele amintite la art. 1
din acest regulament ar refuza executarea ordinelor primite sau ar refuza supunere și ascultare
autorităților supe rioare bisericești sau prin cuvinte și scrieri, sau în alt mod ar batjocori pe Chriarh
sau actele de autoritate și cele îndeplinite de autoritățile bisericești.
Art. 16: Neascultarea de autorități, după gravitatea faptului și conduita pâna la darea
hotărârii , a vinovatului, se pedepsește cu pe deapsa dojanei până la pedeapsa depunerii și
caterisirii.
Art. 19: Dacă un preot sau diacon ar săvârși cele sfinte în altă Eparhie, fără învoirea
Chiriarhului, se va considera ca neascultare de autorități și se va pedepsi ca atare.
Art. 24: Săvârșirea serviciului divin într -un paraclis particular, fără știrea și
consimțământul Episcopului, se va considera ca neascul tare de autorități și se va pedepsi ca atare.
Art. 25: Dacă vreun cleric ar primi vreo însărcinare bi sericească de orice natură, fără știrea
și consimțământul autorității bisericești com petente, se va considera și pedepsi ca neascultare de
autorități.

172 *** Regulementu l de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române , în
“Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1952, p. 49 -53.
173Ibidem , p. 57 -60.

67
Art. 30: Acest articol interzice clericilor de a avea ocupații in compatibile cu chemarea lor,
citând în tre acestea negoțul. În final ar ticolul arată: contravenienții la acest articol se pedepsesc cu
pedeapsa vinei neascultării de autorități, după gravitatea faptului.

68

Concluzii

Chipul preotului în Sf. Scriptură se impune prin frumoase calități religioase, morale și
sociale. Episcopii și preoții hirotoniți de Sf. Apostoli sunt modele de evlavie, de bunătate, de
dreptate, de ospitalitate, de pace. Ei sunt după chipul lui Hristos și al Sfinților Apostoli. Ei con duc
comunitățile cr eștine în duhul dragostei și al jertfei. Ei sunt ascultați și urmați cu sfințenie de către
toți credincioșii. Ei sunt în fruntea sfinților de la Ierusaflim și din alte părți. Preoții Noului
Testament sunt tot așa de săraci și de nelipiți de cele ale lumii ca însuși Mântuitorul și Sf.
Apostoli. Ei sunt îngeri în trup.
Preotul patristic e continuarea și dezvoltarea preotului biblic. Aceleași criterii severe
prezidează la alegerea și hirotonirea lui și apoi la aprecierea slujirii lui. Nechemații sau intruși i,
care devin profanatori de cele sfinte sunt aspru criticați și, pe cât posibil, eliminați. Sf. Părinț i nu
concep preoție fără vocație. Preoția fiind o dregătorie dumnezeească. Dumnezeu e acela care
alege și cheamă pe preot la această înaltă slujire. Ales și chemat de Dumnezeu, preotul lucrează
din dragoste, în dragoste și pentru dragostea tuturor. El e factor prețios pentru înțelegere și pace
între oameni și popoare. Nimeni, pe pământ, în slujba Lui. Nu rostește în lume, ca preotul, de
atâtea ori și cu atâta convingere, formule de biruința păcii. Preotul patristic e un om de înaltă
cultură pe care și -o mărește și și -o desăvârșește continuu. Misiunea preoțească e paralizată fără
cultură. Ea e paralizată, de asemenea, fără viață exemplară și fără râvna de a îmb unătăți și
desăvârși pe alții. Preotul patristic militează pentru progresul social împotriva nedreptăților, a
exploatării, a robiei, a claselor sociale, apreciind munca și înfrățirea tuturor oamenilor. Ca
misionar și civilizator, el a schimbat inimile oame nilor cărora le -a predicat Evanghelia. Că
sfinților și jertfitor, preotul patristic a deschis larg căile îndumnezeirii omului și câștigării
împărăției cerurilor. Prin el mai ales, cetatea pământească e menită să ajungă cetate cerească.
Preoțimea ortodoxă d in zilele noastre va câștiga mult împodobindu -se cu chipul preotului
biblic și preotului patristic.
Lumea actuală își trăiește temporalul și este nemulțumită. Există o teamă și o angoasă
constantă, o insecuritate și un vid spiritual. Mulți se opresc și răm ân în senzualul de diferite
forme, în deșertăciune și coruptibilitate. Dezorientați, se întorc spre Biserică. Fără absolut, ca l inie
de referință în viața aceasta pământească, nu putem afla un sens. Plăcerile lumești nu ne dau acest
sens al vieții. De acee a ne întoarcem spre cei de lângă noi, care mărturisesc prin viața lor ideea
absolutului, pe Dumnezeu, chiar dacă ei, ca persoane sunt fragili și nevrednici.

69
Ne întoarcem la Biserică și la preoți, care mai mult decât alții pot arăta prin slujirea lor, că
în ciuda tuturor contrariilor, noi putem trăi cu credință și speranță, pe acest pământ, în mijlocul
tuturor deziluziilor, necazurilor și greutăților.
Unul din imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și a transmite
Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Hristos sau sunt creștini numai cu numele. Biserica
Ortodoxă trebuie să urmărească în mod sistematic acest transfer al credinței din inima
credincioșilor săi în inima comunității umane mai largi, care nu crede sau în care Evanghelia lui
Hristos n -a devenit o realitate existențială. Biserica dispune de mijloace și ocazii de a face
aceasta. De exemplu, școlile și liceele în cadrul cărora se oferă o instrucție religioasă. Biserica
trebuie să se îngrijească pentru formarea profesorilor de religie care să corespundă misiunii lor, în
stare să ofere o educație creștină autentică, nu numai o instrucție formală. Sunt apoi asociații
creștine de tineret și alte mișcări misionare. Toți sunt chemați la Hristos, toți sunt destinatarii
Evangheliei, f ără nici un fel de deosebire. De aceea Biserica are nevoie de toate darurile și
slujirile poporului dreptcredincios.
Dificultățile misionare ale Bisericii nu pot fi surmontate doar limitând numărul
„evangheliștilor” străini, fiindcă omul are nevoie de o co nvertire continuă și angajare în viața
Bisericii pentru creșterea în desăvârșire174.
Pentru ca preotul să devină în concret ceea ce este prin vocație și hirotonire, adică
părintele spiritual al unei comunități creștine bine determinate, se cere, ca acolo und e la o biserică
slujesc doi sau mai mulți preoți, fiecărui preot să i se încredințeze un sector, o comunitate bine
definită.
Întreaga asistență religioasă (botezuri, cununii, mărturisirea și vizitarea bolnavilor,
sfeștanii etc…) va fi asigurată în acea com unitate de preotul respectiv, care trebuie să fie părintele
spiritual al tuturor, fără nici o deosebire.
Fiecare preot este obligat să facă pastorație individuală în comunitatea încredințată, spre a
cunoaște cât mai bine credincioșii.
Prin pastorația indiv iduală preotul trebuie să identifice adevăratele probleme pastorale.
Aceste probleme nu vor fi căutate la cei ce duc o viață în numele Evangheliei, participă la viața
liturgică și se împărtășesc des, ci la cei care nu au nici educație creștină, nici practi că liturgică, la
acei „creștini fără Biserică”, din rândul cărora mișcările evanghelice parabisericești și sectele îș i
recrutează adepții lor175.

174 Pr. prof . dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2006, p. 41.
175Ibidem , p. 43.

70
Pentru o slujire creștină autentică, preotul trebuie să cunoască pe cei cărora le slujește și
pentru care mijloc ește la Dumnezeu. Preoția este orientată spre Dumnezeu, dar ceea ce aduce lui
Dumnezeu este omul. Preoția creștină este o lucrare sinergică, divino -umană, ancorată în
comuniunea cu Dumnezeu și în realitatea umană concretă, ca realitate zilnică. Pentru a pu tea
ridica omul în comuniunea cu Dumnezeu, preotul trebuie să se apropie de omul contemporan, să -i
iasă întru întâmpinare, plin de dăruire în duh misionar creștin. Acest duh trebuie apoi să -l imprime
și credincioșilor, deoarece, în virtutea preoției genera le, și ei participă la misiunea și slujirea
Bisericii.
Solidaritatea în slujirea creștină a aproapelui va fi promovată prin organizarea la nivel de
parohie a asistenței sociale. În această lucrare filantropică trebuie antrenați credincioșii, factor ii și
societățile economice din parohie. Și aici, inițiativa preotului și a comitetelor parohiale are un rol
decisiv.
În activitatea de pastorație individuală, preotul este obligat să dobândească o cunoaștere
precisă a componenței confesionale a mediului în care t răiesc și muncesc membrii comunității
parohiale încredințate lui spre păstorire pentru a îndemna pe credincioși la o mărturie creștină
ortodoxă autentică si a promova un ecumenism adecvat principiilor ortodoxe despre ecumenism.
El trebuie să poată oferi, l a sfârșitul fiecărui an, date statistice precise privind apartenența
confesională a ariei în care viețuiesc cei pe care îi păstorește și să le înainteze protoieriei și
Centrului eparhial.
Preotul este chemat să facă în Adunarea parohială anuală o dare de s eamă asupra situației
actuale a parohiei în care să includă evenimentele principale din viața acesteia și să prezinte
statistica parohială cu situația noilor botezați, a noilor căsătoriți și amintirea celor decedați. E l
trebuie să descrie cu realism mision ar și pastoral întreaga evoluție a vieții parohiei, vorbind
deschis nu numai de progresele și realizările ei, ci și de dificultăți; de slăbiciuni și necesități. El nu
trebuie să evite a vorbi mai ales de problemele de fond ale credinței, mărturiei și misiu nii creștine
ortodoxe. În felul acesta va atrage în coresponsabilitate și pe membrii Adunării parohiale,
stimulând apostolatul mirenilor.
Preoția creștină, spre deosebire de alte preoții, este o slujire dumnezeiască, fără rang
printre dregătoriile omenești . Ea este semnul dragostei, al dragostei culminante pentru Hristos și
pentru oameni. Ținta ei finală este aducerea omului la îndumnezeire. De aceea ea cere o pregătire
și o ținută excepțională.
Cele trei planuri: haric, moral și social ale activității preotului se împletesc și se
condiționează, ele vizând ridicarea omului și a colectivității, dacă ținem seama că religia
Mântuito rului și, prin ea, preoțimea Lui promovează viața, sprijină pro gresul și predică pacea.

71
Preoțimea patristică și cea creștină în general a inițiat și a sprijinit opere considerabile de
folos obștesc și de trans formări sociale. Ea este creatoarea așezămintelor de asistență socială în
Europa: spitale, azile, case de educație, gospodării, școli, etc.
Preoțimea nu va putea duce la bun sfârșit această operă fără un contact permanent cu
realitatea umană și socială, așa cum procedau Sfinții Părinți. E bine ca, după modelele patris tice,
preoțimea să -și împlinească lipsurile, să -și îndrepte gre șelile, să -și verifice conștiința și vocaț ia,
pentru a nu primi din partea lui Dumnezeu și a oamenilor osândirea pe care o primesc atâția din
preoții Vechiului Testament prin gura proorocilor Ieremia, Iezeehiel, Ioil, Zaharia și Maleahi.
Preotul e preot nu al unuia sau doi oameni, ci al Bisericii, adică al colectivității. Contactul
și slujirea permanentă a colec tivității, a numărului nesfârșit de frați și de surori, iată o poruncă
sfântă evanghelică și patristică.
El trebue să fie continuu ocupat, așa cum erau preoții aleși de Mântuitorul: unii di n ei erau
pescari, alții făcători de corturi, alții muncitori de pământ. Principiul e ca preotul să nu fie
niciodată fără lucru.
Sfinții Părinți au iubit pe oameni până la totală lepădare de sine: au renunțat la averea lor,
la gloria lor, la sănătatea lor, la viața lor, de dragul turmei iubite. Iată un stil duhovnicesc vrednic
de imitat. Înapoi la Sfinții Părinți! Dar nu numai cu vorba, ci și cu viața noastră!

72

Bibliografie

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. *** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR , Bucuresti 1990
2. *** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată si adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit
pe numeroase alte osteneli, EIBMBOR, Bucuresti 2001
3. ***Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub înalt P. S. Patriarh Justinian , 1849 -1953 ,
București, 1953.
4. *** Carte de Învățătură Creștină Ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B. O.
R., București, 1978.
5. *** Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice ,
traduse din original de Pr. Mihăilescu, Matei Pâslaru și G . N. Nițu, vol. I, II, Chișinău,
1927.
6. *** Studiu despre Ierarhia și Instituirea Sinodală în Biserica Ortodoxă Răsăritului, în
genere și despre Ierarhia și Instituirea Sinodală în Biserica Română în special , întocmit
de Comisia Sf. Sinod, I.P.S. Mitropoli ți: D.D. Calinic și D.D. Iosif Mitropolitul Moldovei
și Sucevei și Episcopul de Roman, D.D. Menchiselec, București, 1883.
7. *** Teologia dogmatică și simbolică , Manual pentru Institutele Teologice, vol. II,
București, 1958.
8. Abrudan, Dumitru, și Emilian Corni țescu, Arheologie biblică, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994 .
9. Bel, Pr. prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2006.
10. Chițeseu, Prof. Nicolae , Lucrarea harică după Sfântul Ioan Hrisostom , curs pentru
magisteriu, ținut în anul 1961 -1962.
11. Ilarion, Felea, Pocăința , Sibiu, 1930.
12. Kazimirovici, Dr. Radovan N., Situația actuală de drept bisericesc a Bisericilor Ortodoxe
răsăritene , trad. de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1927.

73
13. Milaș, Dr. Nicodirn, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii , vol. I, partea I –
a, traducere de Uroș Kovincici și dr. Nicolae Popovici, Arad, 1934.
14. Milaș, Dr. Nicodim, Canoanele Biseri cii Ortodoxe, Însoțite de comentaii , vol. I, partea a II –
a, trad. de Uroș Kovincici și dr. Nicolae Popovici, Arad, 1931.
15. Milaș, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe (Canoanele sinoadelor locale) , vol. II,
p. I, trad. de dr. Nicolae Popovici și Uroș Kovi ncici, Arad , 1934.
16. Milas, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe , vol. II, partea a II -a, Arad, 1936.
17. Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică , Ed. Centrului
Mitropolitan al Olteniei, 1955.
18. Neaga, Nicolae, Hristos în Vechiul Test ament , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2004.
19. Negoiță, Pr. Prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament , Ed. Sophia,
București, 2004.
20. Popovici, Dr. Nicolae, Manual de drept bisericesc ortodox oriental , Arad, 1926.
21. Stan, Pr. prof. Liviu, Mirenii în Biserică , Sibiu, 1939.
22. Șesan, Dr. Valerian, Curs de Drept bisericesc universal , București, 1942.

Articole și studii de specialitate

23. *** Regulementul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române , în “Legiuirile Bi sericii Ortodoxe Române”, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952.
24. Bindiu, Protosinghel Olivian, Viața morală a preotului – factor determinant în activitatea
sa pastorală , în "Biserica Ortodoxa Romana" nr. 11 -12, 1989.
25. Birdaș, Emilian, Originea istorică a voturilor monahale , în “Glasul Bisericii”, nr. 9 -10,
1954.
26. Brawn, L., Istoria vieții evreilor , Ed. Ștințifică și Enciclopedică, București 1944.
27. Bria, Pr. Prof. Ion, Preoția în Biserică, în “Ortodoxia”, nr. 7 – 8,1971.
28. Burtan, Drd. Gheorghe, Preoție și slujire în cărțile profetice ale Vechiului Testament , în
„Studii Teologice”, nr. 9 -10, 1974 .
29. Buzan, Sever, Regulamentele Organice și însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizației
Biserici i Ortodoxe Române , în “Studii Teologice”, nr. 3 -4.
30. Chițeseu, Prof. Nicolae, Premisele învățăturii creștine despre raportul dintre har și
libertate , în “Ortodoxia”, nr. 1, 1959.

74
31. Ciudin, Pr. prof. Nicolae, Temeiuri biblice și patristice ale ierarhiei bisericești , în “Studii
Teologice”, nr. 3 -6, 1950.
32. Coman, Ioan G., Chipul preotului după Sf. Scriptură și Sf. Părinți , în Studii Teologice”,
nr. 3-4, 1956.
33. Coman, Pr prof. Ioan G., Sensul preoției la Sf. Părinți , în „Studii Teologice”, nr. 9 -10,
1949.
34. Costache, Mihail I., Patriarhia și demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă , în
„Ortodoxia”, nr. 2, 1965.
35. Cronț, Gheorghe, Clericii în serviciul justiției , în “Biserica Ortodoxă Română”, partea a II –
a, nr. 11 -12, 1938.
36. Covercă, Ioan V. , Judecata bisericească în epoca veche , în “Studii Teologice”, nr. 1 -2,
1961.
37. Deheleanu, Pr. Petre, Preoția ortodoxă , în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3 -5, 1973.
38. Floca, Ioan, Porunca a 7 -a, în “Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1982, p. 227 -228.
39. Florea, Pr. Vasile, Cuprinsul titl urilor nomenclatorului în 50 de titluri, pe teme , în „Studii
Teologice”, nr. 5 -6, 1992.
40. Galeriu, Pr. Conf. Constantin N., Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție , în "Studii Teologice", nr. 1 -2,1977.
41. Grigoraș, Magistrand Aurel, Biseri ca Slujitoare, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1966.
42. Ică, Pr. prof. dr., Ioan I., Misiunea Bisericii , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai,
Teologia Ortodoxă, nr. 1 ‑2, 1997.
43. Ivan, prof. dr. Iorgu D., Opera canonică a Sfâniuiui Vasile cel Mare și importanța ei
pentru unitatea Bisericii , în vol. “ Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1600 de ani de la
săvârșirea sa ”, Ed. Institutului Bibliic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980.
44. Miron, Diacon, Drd. Mihuț V. , Instanțele judiciare în bisericile ortodoxe , în „Studii
Teologice”, nr. 9 -10, 1966.
45. Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după
Sf.Apostol Pavel, în “Ortodoxia”, nr.2, 1982.
46. Munteanu, Pr. Armand, Aplicarea epitimii lor în lumina Sfintelor canoane , în “Studii
Teologice”, Nr. 5 -6. 1962 .
47. Nazarie, Iconom Constantin, Statut pentru organizarea Bisericii Rusești , în “Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 1, 1949.

75
48. Păcuraru, Mircea, Dicasteria și Consistoriul Mitropoliei Ungrovlahiei , în “Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 7 -10, 1959.
49. Pătrulescu, Drd. Grigore, Epitimiile canonice si ascetice, în general , în “Studii
Teologice”, nr. 3 -6, 1980.
50. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție , în "Ortodoxia" nr. 1, 1989.
51. Popescu, Prof. Teodor M., Practica dreptului apelativ al patriarhului de Constantinopol ,
în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3 -4, 1937.
52. Popescu, Prof. Teodor M., Sfintenia și răspunderile preoți ei, în “Studii Teologice”, IV,
1952, nr. 3 -4.
53. Pulpea, Diacon Ioan, Bisericile Ortodoxe, cu special privire asupra Bisericii Ortodoxe
Ruse , în “Studii Teologice”, nr. 3 -4, 1949.
54. Rus, Pr. Prof. Constantin, Ghid canonic privind abaterile și delictele bisericești ,
în“Mitropolia Banatului”, nr. 9 -10, 1985.
55. Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoție , în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1 -2, 1968.
56. Sf Ioan Gură de Aur, Despre preoție , în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10, 1957.
57. Simeonov, Simeon, Legislația Bis ericii Ortodoxe Bulgare , în “Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 5 -6, 1941.
58. Soare, Diacon Dr. Gh. I., Forma de conducere în Biserica creștină în primele trei veacuri ,
teză de doctorat, București, 1938.
59. Stamate, Pr. Drd. Marin, Noțiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel , în
„Ortodoxia”, nr. 3, 1974.
60. Stan, Pr. prof. Liviu, Autocefalia și autonomia , în “Mitropolia Olteniei”, nr. 5 -6, 1961.
61. Stan, Pr. Prof. Liviu, Curs de drept bisericesc (dactilografiat) , fasc. I.
62. Stan, Pr. Prof. Liviu, Îndrumător canonic , în “Legiuirile B.O.R.”, p. 467, 175; Pr. Prof.
Constantin Rus, Ghidcanonic privind abaterile și delictele bisericești , în “Mitropolia
Banatului”, nr. 9 -10, 1984.
63. Stan, Pr. prof. Liviu, Legislația Bisericească a I.P.S. Patriarh Justinian , în “Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 5 -6, 1953.
64. Stan, Pr. prof. Lliviu, Soborul Panortodox de la Rodos (24 sept. – 2 oct. 1961), convorbire
cu P.S. Cârmuitor al Bisericii Ortodoxe Române din America… , în “Mitropolia Olteniei”,
nr. 10 -12, 1961.
65. Stan, Pr. prof. Liviu, Succsiunea ap ostolică , în “Studii Teologice”, nr. 5 -6, 1955.
66. Statov, Pavel, Biserica Ortodoxă în U.R.S.S. , în “Ortodoxia”, nr. 1, 1950.

76
67. Stănculescu, Ioan F., Ascultarea canonică , în „Studii Teologice”, nr. 7 -8, 1962.
68. Suparschi, Arhim. M., Superioritatea preoției N.T. f ață de preoția V.T. după Epistola
către Evrei , în “Studii teologice”, 5 -6, 1956.
69. Vasiliu, Cezar, Biserica Ortodoxă din Finlanda , în “Studii Teologice”, nr. 5 -6, 1964.
70. Verzan, Pr. Dr. Sabin, Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice , în
“Studii Teologice”, nr. 2 -3, 1991.
71. Vintilescu, Pr. prof. Petre, Spovedania, prilej de pastorație individual , în “Studii
Teologice”, nr. 9 -10, 1949.