Pr. lect . univ. dr. Cazimir Ghiurca Absolvent Laslău Narcis -Leonard 2018 INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO -CATOLIC FRANCISCAN ROMAN FACULTATEA DE FILOS… [619851]

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO -CATOLIC
FRANCISCAN ROMAN
FACULTATEA DE FILO SOFIE „I. DUNS SCOTUS”
UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOS OFIE
DEPARTAMENTUL DE FILOS OFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Pr. lect . univ. dr. Cazimir Ghiurca

Absolvent: [anonimizat]

2018

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO -CATOLIC
FRANCISCAN ROMAN
FACULTATEA DE FILOS OFIE „I. DUNS SCOTUS”
UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOS OFIE
DEPARTAMENTUL DE FILOS OFIE

Gândirea lui William Ockham asupra
problemei universaliilor

Coordonator științific
Pr. lect . univ. dr. Cazimir Ghiurca

Absolvent: [anonimizat]
2018

Declarație,

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul „ Gândirea lui William Ockham
asupra problemei universaliilor ” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la
o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea,
declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele online, sunt indicate în l ucrare, cu respectarea
regulilor de evitare a plagiatului:
– toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă
limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
– reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința
precisă;
– rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Roman, 30.04.2018

Absolvent: [anonimizat]

___________________________
(semnătura în original)
Profesor coordonator ,
Pr. lect . univ. dr. Cazimir Ghiurca

___________________________
(semnătura în original)

Cuprins:

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 5
Capitolul 1 . Problema universaliilor până la William Ockham ……………….. 8
1.1. Apariția problemei universaliilor ………………………….. ………………………….. ……………. 8
1.2. Realismul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 12
1.3. Nominalis mul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 16
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 20
Capitolul 2 . William Ockham și problema universaliilor ………………………… 22
2.1. Logica și teoria cunoașterii ………………………….. ………………………….. ………………….. 23
2.1.1. Logica termenului și diviziunile acestuia ………………………….. ……………………… 25
2.1.2. Distincția dintre significatio și suppositio ………………………….. …………………….. 30
2.2. „Briciul lui Ockham” ………………………….. ………………………….. ………………………….. 36
2.3. Problema universaliilor ………………………….. ………………………….. ……………………….. 37
2.3.1. Intenție primă și intenție secundă ………………………….. ………………………….. ……. 39
2.3.2. Intuiție și abstracție ………………………….. ………………………….. ………………………. 41
2.3.3. Critica realismului ………………………….. ………………………….. ………………………… 43
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 46
Capitolul 3 . Influențe ale gândirii lui Ockham ………………………….. ……………… 48
3.1. Decăderea Scolasticii ………………………….. ………………………….. ………………………….. 48
3.2. Școala ockhamistă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 50
3.2.1. Nicolaus din Autrecourt ………………………….. ………………………….. ………………… 52
3.2.2. Ioannes Buridan ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 55
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 58
Concluziile lucrării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 60
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 63

Laslău Narcis -Leonard Introducere
5 Introducere

a. Motivația alegerii temei

Privită la modul general, problema universaliilor a fost amplu dezbătută în cadrul
filosofiei medievale . Am considerat că această temă merită a fi tratată pentru următoarele
motive: în primul rând, deși a fost dezbătută pe larg în spațiul cultural occidental, la noi nu
s-a bucurat de aceeași popularitate; în al doilea rând am considerat aceasta și o bună ocazie
pentru a aprofunda filosofia școlii franciscane de care aparține și William Ockham, iar în al
treilea rând, am ales acea stă temă deoarece mi -a atras atenția într -un mod deosebit și m -a
făcut să -mi doresc să o înțeleg mai bine, fiind, după părerea mea, o problematică foarte
complexă și importantă în istoria filosofiei.

b. Gradul de noutate al temei

Așa cum am amintit mai s us, tema generală abordată în această lucrare a fost
îndelung disputată. Lucrarea de față caută să vină însă cu o notă distinctivă, mai ales în ceea
ce privește perspectiva din care s -a încercat a se oferi o imagine de ansamblu asupra evoluției
acestei pro blematici, pentru ca mai apoi arătând cum datorită contribuției lui William
Ockham, filosofia reușește să se deschidă spre abordarea unor noi problematici, însușindu –
și noi forme de speculație și de dezbatere.

c. Obiectivele generale ale lucrării

Prin lu crarea de față se încearcă a se oferi o prezentare a evoluției pro blemei
universaliilor în cadrul filosofiei medievale și scolastice și modul în care a fost dezbătută de
către William Ockham, precum și identificarea originalității răspunsului oferit și a i nfluenței
sale asupra altor filosofi.

Laslău Narcis -Leonard Introducere
6 d. Metodologia de cercetare folosită

Elaborarea acestei lucrări a necesitat utilizarea unei metodologii complexe și a mai
multor tehnici. Lucrarea de față a fost elaborată în decursul unui an, folosind o metodolog ie
analitico -sintetică și un plan de abordare progresiv.
Materialul bibliografic folosit în conturarea unei viziuni personale asupra acestei
teme și crearea unui discurs coerent, a necesitat un studiu aprofundat și este constituit pe
lângă lucrările din l imba română și din scrieri în limba engleză, italiană și franceză. Pașii
premergători în vederea elaborării lucrării au fost, în primul rând, alegerea temei, adunarea
și selectarea materialelor, realizarea schemei de licență, aprofundarea și evidențierea
punctelor importante din fiecare capitol și în final redactarea finală a lucrării, ținând cont de
normele metodologice pentru elaborarea lucrărilor științifice, ale Departamentului de
Filosofie al Facultății de Filosofie din cadrul Universității Babeș -Bolya i din Cluj -Napoca.

e. Argumentarea gradului de coerență al lucrării

Această lucrare este compusă din trei capitole în care am încercat să prezint evoluția
problemei universaliilor de la începutul perioadei medievale și până la sfârșitul ei. Pentru
atinge rea acestui obiectiv, în primul capitol am optat pentru prezen tarea liniei de evoluție a
problemei universaliilor, evidențiind principalele modalități de abordare ale acesteia de către
diferiți gânditori ce l -au precedat pe William Ockham.
Al doilea capit ol „William Ockham și problema universaliilor”, reprezintă punctul
central al lucrării de față și prezintă modul în care filosoful franciscan a abordat problema
universaliilor . Venerabilis Inceptor influențat de filosofia și logica vremii sale și adoptând
poziția nominalistă, elaborează în mod sistematic o critică amplă îndreptată împotriva
realismului .
Ultimul capitol dorește să prezinte câteva considerații cu privire la constituirea
școlii ockhamiste și să evidențieze impactul filosofiei lui William Ockh am în gândirea
contemporanilor săi și asupra modului în care s -a dezvoltat gândirea filosofică de la sfârșitul
scolasticii și începutul perioadei moderne.

Laslău Narcis -Leonard Introducere
7 f. Indicarea limitelor lucrării

William Ockham a influenț at într -un mod decisiv dezvoltarea gândirii filosofice
universale prin separarea totală a filosofiei de teologie, deschizând astfel noi căi de cercetare
și speculație filosofică. În această lucrare am încercat să elaborăm un studiu privind
problema univers aliilor în gândirea filosofului franciscan, supranumit și Doctor Invincibilis .
Lucrarea de față nu are pretenția de a fi exhaustivă datorită complexității acestei tematici și
a gândirii lui Ockham , ci prin aceasta se dorește o creionare a aspectelor fundam entale a
temei alese.
Cu referință la tema centrală a lucrării, am constatat că în spațiul nostru cultural nu
au fost realizate prea multe lucrări de referință, totuși, existența unor traduceri și a unor studii
în limba engleză și italiană, au ajutat la a tingerea obiectivului propus.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
8 Capitolul 1

Problema universaliilor până la William Ockham

Problema naturii ideilor generale, sau „cearta universaliilor”, este o dezbatere
proprie filosofiei medievale dezvoltată în jurul conceptelor generale ce pot fi predicate
despre orice individ, precum genurile sau speciile. Deși pro blema universaliilor s -a dezvoltat
mai ales în perioada medievală, totuși, aceasta se întâlnește atât în filosofia antică greacă,
cât și în filosofia modernă și chiar cea contemporană, această problemă căpătând diferite
forme de abordare în funcție de optica filosofică asumată.

1.1. Apariția problemei universaliilor

Renașterea interesului pentru cultură în Europa Occidentală, din timpul domniei lui
Carol cel Mare, s -ar putea crede că a generat o dezvoltare progresivă a filosofiei, iar
gânditorii ar fi reușit să -și extindă cunoașterea. Însă, în realitate, evenimentele istorice care
s-au succedat, mai ales după moartea lui Carol cel Mare, nu au fost favorabile unui asemenea
progres cultural și au cufundat imperiul într -o nouă perioadă întunecată. Declinul intern al
imperiului, împreună cu pericolele și atacurile externe, au făcut imposibilă dezvolta rea
culturii, aceasta rămânând doar o speranță pentru viitor, singura opțiune posibilă fiind aceea
a conservării cunoștințelor acumulate. Interesul pentru filosofie se orienta spre problemele
dialectice, mai ales spre problema universaliilor, punctul de po rnire fiind constituit de textele
lui Porfir și Boethius1.
Problema universaliilor , nu a constituit , în întregime , o noutate; acest subiect, mai
ales în ceea ce privește implicațiile metafizice, este fundamentul oricărui sistem filosofic ,

1 Cf. Frederick Copleston , Istoria filosofiei: Filosofia medievală , vol. II, traducere de Mihaela Pop și Andreea
Rădulescu, Editura All, București, 2009, pp. 137 -138.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
9 dar s -a dezvoltat ca o noutate pentru maeștrii perioadei anselmiene și pentru care nici o carte
a lor nu oferă un răspuns complet2. Maeștrii filosofi ai secolului al unsprezecelea nu
cunoșteau decât foarte puțin din filosofia lui Platon și mai nimic din filosofia lui Aristotel,
de aceea, mult timp , predecesorii lor, citind comentariile lui Porfir și ale lui Boethius, au
rămas în amorțeala lor. Mai târziu , aceleași cuvinte au produs o „explozie ”3.
Pe bună dreptate, putem considera că punctul de plecare al ac estei controverse îl
constituie un fragment din tr-un tratat intitulat Isagoga , ce aparține neoplatonicianului Porfir,
care, deși numele nu indică acest lucru, este o introducere la Categoriile lui Aristotel . Acesta ,
după ce anunță că studiul său va trata d espre genuri și specii, spune că lasă pe mai târziu
hotărârea dacă acestea sunt realități sau simple abstracții mentale4. Iată acest fragment:

Întrucât, pentru a înțelege învățătura lui Aristotel despre categorii, este necesar să știi Crysaorios,
ce este genul, ce sunt diferența și specia ce este propriul și ce este accidentul, și cum, totodată, cercetarea
acestor a e de folos pentru a da definiț ii, și, în general, pentru a înțelege elementele diviziunii și ale
demonstrației, voi încerca pe scurt, sub form a unei introduceri și făcându -ți o prezentare în puține cuvinte,
să parcurg spusele vechilor filosofi, abătându -mă de la cercetările prea adânci, iar pe cele simple urmărindu –
le cu măsură. Așa, de pildă, în ce privește genurile și speciile, fie că subzistă , fie că sunt doar simple gânduri,
fie că, subzistente fiind, sunt corpuri, sau sunt lipsite de corp, și în sfârșit, dacă sunt separate, sau se află în
lucrurile sensibile și sunt imanente acestora mă voi feri să o spun, deoarece o asemenea problemă este c ât
se poate de adâncă și are nevoie de o altă cercetare mai întinsă5.

Distingem în acest fragment trei întrebări pe care Porfir evită să le trateze și în jurul
cărora s -a dezvoltat problema universaliilor în Evul Mediu. Aceste întrebări, referitoare la
statutul genurilor și al speciilor sunt: 1. Sunt acestea simple concepte ale minții noastre sau
realități existente în ele însele? 2. Dacă există în afara minții noastre, sunt corporale sau
incorporale? și 3. Sunt ele separate și diferite de lucrurile sensi bile, sau se află în ele și sunt
imanente lor?6
Prima traducere în limba latină a lucrării lui Porfir, a fost aceea a lui Marius
Victorinus , mai apoi a urmat traducerea lui Boethius, care comentând remarca filosofului
neoplatonic cu privire la statutul ontologic al genurilor și al speciilor spune că : „Platon,
consideră că genurile, speciile și celelalte universalii nu sunt numai cunoscute separat de
corpuri, ci și există și subzistă în afara acestora; în timp ce Aristotel consideră că

2 Cf. David Knowles , The Evolution of Medieval Thought , Longman Group Limited, London, 19 882, p. 98.
3 Ibidem , p. 100.
4 Cf. Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu , traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București,
1995, p. 131.
5 Porfir, Isagoga , traducere de Gabriel Chindea, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 13.
6 Cf. Jorje J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.), A Companion to Philosophy in the Middle Ages , Blackwell
Publishing, Oxford, 2002, p. 8.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
10 incorporalele și un iversaliile sunt, într -adevăr, obiecte ale cunoașterii, dar că nu subzistă
decât în lucrurile sensibile”7.
Unul din semnele cele mai clare ale legăturii ce unește gândirea neoplatonică a
antichității târzii cu scolastica medievală latină, este legătura din tre problematica
universaliilor și interpretarea subiectului în Categoriile lui Aristotel. Ea este cea care dă
demersului lui Porfir adevăratul său sens. Definind genul drept atributul esențial aplicabil
unei pluralități de lucruri ce diferă între ele prin specie, Porfir folosise cuvântul categorumen ,
destul de frecvent sinonim, la Aristotel, cu categoremă și categorie . Distincția latină între
praedicamentum (categorie, predicament) și predicab ile (predicabil) arăta, fără a le explicita
natura, asemănarea și diferența între cele două registre. Totul era legat de predicație sau,
altfel spus, într -o exprimare mai ambiguă, de „categorizare” și putea părea uneori dificil de
înțeles de ce genurile și speciile erau predicabile, iar substanțele sau calitățile predic amente8.
Ca un bun profesor, Porfir pur și simplu evită problema de metafizică înaltă la
începutul unui tratat de logică. Dar problemele a căror discutare o evita, formau totuși un
minunat program, foarte ispititor pentru niște oameni care se vor trezi ast fel obligați să aleagă
între Platon și Aristotel, fără a avea o cunoaștere directă a gândirii lor. Or, s -a întâmplat ca
Boethius, comentând opera lui Porfir, să nu imite reținerea acestuia și, în dorința lui de a -i
împăca pe Platon și Aristotel, să propună ambele soluții9.
Boethius caută să trateze problema, remarcând mai întâi dificultatea acesteia și
nevoia de precauție în abordarea sa. Folosindu -se de teoria aristotelică a abstractizării spune
că ideile de gen și specie sunt idei de ultimul tip, formate prin abstracție. Asemănarea dintre
oameni este abstrasă din oameni considerați în mod individual, iar această asemănare,
considerată de gândire, conduce la ideea de specie, în timp ce ideea de gen se formează prin
analiza asemănării diverselor specii. Pri n urmare, genurile și speciile se află în indivizi, dar,
în măsura în care sunt gândite, sunt universalii. Acestea subzistă în lucrurile sensibile, dar
sunt gândite independent de materie. În realitatea extra -mentală există doar un singur subiect
pentru ge nuri și specii, și anume individul, însă acest lucru nu le împiedică să fie gândite
separat, tot așa cum faptul că aceeași linie poate fi considerată și concavă, și convexă nu ne
împiedică să avem idei diferite despre ceea ce este concav și convex și să de finim aceste

7 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 132.
8 Cf. Alain de Libera, Cearta Universaliilor , traducere de Ilie Gyurcsik și Mar gareta Gyurcsik, Editura
Amarcord, Timișoara, 1998, pp. 44 -45.
9 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 131.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
11 concepte în mod diferit10. De asemenea, universaliile nu pot fi niciodată numite persoane,
dar Socrate, Gabriel și Dumnezeu, pot fi. Este cert că, Boethius nu a susținut că oamenii și
Dumnezeu , există sau pot fi individualizați în același mod. Oamenii și Dumnezeu, sunt ființe
raționale, dar modul lor de a exista diferă11. Boethius a creat, astfel, cadrul unei soluționări
aristotelice a problemei; deși continuă precizând că nu s -a decis încă între Platon și Aristotel,
urmează , cu o anumită doză de precație, opiniile lui Aristotel doar pentru că lucrarea se referă
la Categorii12.
Problematica medievală a universaliilor nu s -a dezvoltat doar pe baza exegezei
Isagogei lui Porfir, ci și în legătură cu exegeza Categoriilor . Au existat, totuși, adaptări d e
vocabular și fluctuații terminologice. Termenul φωνάι , redat mai întâi prin voces , (sunete
vocale), a cedat progresiv locul altor cuvinte: sermo , respectiv nomen , la Abelard, apoi
terminus în logica „terministă” din secolul al XIII -lea și terminus vocali s la nominaliștii
secolului al XIV -lea; termenul grec νοήματα a fost înlocuit în latină prin conceptus ,
intentiones sau alte expresii mai apropiate de Aristotel, ca affectiones sau passiones animae .
În sfârșit, însuși termenul de όντα (ființă, existență), a cedat locul lui res (lucruri)13.
După această scurtă prezentare a istoriei problematicii abordate, cei grăbiți ar putea
să creadă că medievalii, căutând să rezolve această problemă, nu au făcut decât să țeasă o
pânză inutilă sau să se complacă într -o dialectică lipsită de orice eficiență. O analiză mai
profundă ar fi suficientă pentru a indica importanța acestei dezbateri, cel puțin în ceea ce
privește implicațiile sale14. Având ca punct de plecare textul lui Porfir și Comentariile la
acesta făcute de Boethius, medievalii s -au întrebat dacă universaliile există în calitate de
concepte ale minții sau dacă acestea există și în realitate. Dintre s oluțiile propuse, pot fi
reduse la două fundamentale: cea realistă și cea nominalistă. Pentru realism, adică pentru
tradiția logică platonico -aristoteliană , universalul este, pe lângă acest concept us mentis ,
esența sau s ubstanța necesară lucruri lor. Pentru no minalism, adică pentru tradiția stoică,
universalul, este un semn al lucrurilor în sine15.

10 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 139.
11 Cf. Kent Emery, Russel Friedman, et. al. , Philosophy and Theology in the long Middle Ages , Koninklijke
Brill NV, Leiden, 2011, p. 268.
12 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 139.
13 Cf. Alain de Libera, op. cit. , p. 45.
14 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 139.
15 Cf. Nicola Abagnano, „Disputa degli universali”, în: Dizionario di filosofia , Unione Tipografico -Editrice
Torinese, Torino, 1964, p. 874.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
12 1.2. Realismul

În ceea ce privește realismul, se pot distinge trei forme fundamentale ale acestei
soluții, pe care le putem numi conform influențelor astfel: realismul platonic, aristotelic și
semi -aristotelic16. Prima soluție dată a fost cea cu noscută ca „realismul exagerat”, sau
platonic. Potrivit acestei doctrine, conceptele noastre generice și specifice corespund unei
realități existente în lucruri, o realitate de sine stătătoare la care participă indivizii. Astfel,
conceptul de om sau umanitate refl ectă o realitate, umanitatea sau substanța naturii umane,
care există extra -mental așa cum este gândită, ca o substanță unitară pe care toți oamenii o
împărtășesc. Dacă pentru Platon conceptul de om reflectă idealul naturii umane, care există
separat și în afara oricărui individ uman, un ideal pe care îl întrupează indivizii sau îl imită
într-o măsură mai mică sau mai mare, realistul medieval credea că e vorba despre un concept
care reflectă o substanță unitară, existentă extra -mental, la care participă oam enii, care sunt
considerați doar modificări accidentale ale ei. O asemenea viziune este, desigur, extrem de
naivă și indică o completă neînțelegere a modului în care Boethius a tratat problema,
deoarece ea presupune că dacă obiectul reflectat de concept nu există extra -mental în exact
același mod în care există în gândire, conceptul este complet subiectiv. Cu alte cuvinte, se
presupune că singura cale de a salva obiectivitatea cunoașterii noastre presupune menținerea
unei corespondențe naive și exacte între gândire și lucruri17.
Unul dintre susținătorii acestei forme de realism platonic a fost Guillaume de
Champeaux (1070 -1120). După ce a studiat la Paris, a mers la Compiegne unde a studiat sub
îndrumarea nominalistului Roscelin. Cu toate acestea, a adoptat e xact teoria opusă celei
susținute de Roscelinus, iar doctrina pe care a predat -o la Școala Catedrală de la Paris a fost
aceea a ultra -realismului. Potrivit lui Abelard (care a audiat conferințele lui Guillaume de la
Paris și de la care obținem informații d espre învățătura acestuia ), Guillaume a susținut că
aceeași natură esențială este prezentă în același timp în fiecare individ al unei specii, aceasta
conducând la consecința logică potrivit căreia membrii individuali ai unei specii diferă unii
de alții nu substanțial, ci doar accidental. El combate poziția lui Guillaume fără nici o
dificultate, considerând că dacă specia umană este substanțială și, deci, prezentă în întregime
atât în Socrate, cât și în Platon în același timp, atunci Socrate trebuie să fie P laton și trebuie

16 Ibidem , p. 874.
17 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 140.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
13 să fie prezent în două locuri în același timp. Mai mult chiar, o asemenea doctrină duce la
panteism, căci Dumnezeu este substanță și toate substanțele vor fi identice cu substanța
divină18.
Sub presiunea unei critici de acest tip, Guillaume de Champeaux și -a modificat
viziunea, abandonând teoria identității în favoarea celei a indiferenței (absența de diferență)
și a susținut că doi membri ai aceleiași specii sunt același lucru nu în mod esențial, ci în mod
indiferent. Această informație ne -o dă același Abelard, care a considerat noua teorie ca un
simplu subterfugiu, de vreme ce acum Guillaume spunea că Socrate și Platon nu sunt
identici, dar totuși nu sunt diferiți. Cu alte cuvinte, ca să explicăm asemănarea unor lucruri
sau indivizi, care n u au nimic în comun, este de ajuns să admitem că nu sunt diferiți19. Orice
ar fi gândit Abelard despre teoria modificată a lui Guillaume sau în orice interpretare ar fi
vrut să o atace, această teorie este de fapt o negare a ultra -realismului20.
Naivitatea ultra-realismului sau a realismului exagerat, nu a ținut, însă gândirea
realistă a universaliilor a continuat să existe într -o formă moderată. Maniera în care Abelard
a tratat problema universaliilor a fost decisivă, în sensul că a dat o lovitură puternică ultra-
realismului, arătând cum poate fi respinsă aceasta doctrină, fără a nega în același timp
obiectivitatea genurilor și a speciilor, fapt ce a condus la o regândire a proble mei
universaliilor în scolastica medievală. Am fi tentați să credem că prin cri ticile sale, Abelard
se întoarce la poziția lui Roscelin, dar el altceva vrea să transmită. El a susținut că lucrurile
se pretează singure predicatelor universale. Această întemeiere a universalului în lucruri este
ceea ce el numește status (stare), adică acel mod propriu de a fi al fiecărui lucru21
Teza fundamentală a realiștilor, care se referă direct la problema universaliilor, se
dovedește a fi mai puțin reactivă decât s -ar fi părut. În fond, enunțul acestei teze este că
genurile sunt lucruri22. Soluția a ristotelică sau cea a realismului moderat, este cea care se
întâlnește cel mai des în perioada scolastică și este exprimată de Sfântul Toma de Aquino în
teoria sa a universalului real ca universal în mod incomplet și în potență, universalul complet
și în act af1ându -se numai în intelect23. Temeiurile doctrinei tomiste, dominată de un realism
moderat, au fost puse înaintea secolulu i al XIII -lea, iar atunci când Toma de Aquino afirmă
că universaliile nu sunt entități care există prin ele însele, ci doar prin lucruri individuale,

18 Ibidem , p. 146.
19 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 263
20 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , pp. 146 -147.
21 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 264.
22 Cf. Alain de Libera, op. cit. , p. 138.
23 Ibidem , p. 400.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
14 redă într -o manieră proprie ceea ce se afirmase deja anterior. De pildă, umanitatea sau natura
umană exist ă doar in acest sau în acel om, iar universalitatea atașată umanității prin acest
concept este rezultatul abstracției și al unei contribuții subiective. Întemeierea obiectivă a
conceptului universal specific este astfel esența obiectivă și individuală a lu crului, esență
care este eliberată prin gândire de factorii individualizatori, adică, potrivit lui Toma, de
materie, și este considerată în abstracțiunea ei. Spre exemplu, gândirea abstractizează din
omul individual esența umanității care este aceeași, dar nu este numeric aceeași printre
membrii speciei umane, în timp ce temeiul conceptului universal este o determinare esențială
pe care o au în comun mai multe specii, precum specia om, cal, câine etc., care au în comun
„caracterul de a fi animal”24.
Toma de Aquino a negat astfel ambele forme de ultra -realism, aceea a lui Platon și
aceea a primilor medievali. Asemenea lui Abelard, voia să respingă blocajul generat de
platonism, adică platonismul dezvoltat de Augustin. Că ideile există în gândirea divină, deși
nu sunt distincte ontologic de Dumnezeu și nici nu sunt o pluralitate și, în măsura în care se
acceptă acest adevăr, teoria platonică este justificată. Toma admite astfel: 1. universale ante
rem, care, accentuează el, nu este o entitate de sine stătătoare, separată de lucrurile concrete,
după cum afirmase Platon, sau în lucruri, care era poziția ultra -realismului medieval inițial,
ci Dumnezeu, în măsura în care acesta își percepe esența ca imitabilă ad extra într-un anume
tip de ființă creată; 2. universale in re , care este esența individuală concretă, asemenea în
membrii speciei; și 3. universale post rem , care este conceptul universal abstract. Este bine
să mai spunem că termenul universale in re , este interpretat în lumina doctrinei generale a
lui Toma, a dică e înțeles ca fundamentul conceptului universal, temeiul fiind esența
concretă25.
Școala franciscană, a abordat și ea această problemă, membrii ei încercând să ofere
o soluție acestei dispute adoptând o poziție sau alta. Între susținătorii poziției real iste se
remarcă Io an Duns Sco tus. Realismul scotist se exprimă mai întâi în faimoasa teorie a
distincției formale, rămășiță a vechii doctrin e a pluralității formelor. Scot us gândește această
distincție ca intermediară între distincția teoretică și distincț ia reală. Nu trebuie totuși s -o
confundăm cu distincția teoretică tomistă cum fundamento in re26, căci ceea ce

24 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 153.
25 Ibidem , p. 154.
26 „Cu fundamentul în lucru” (în limba latină).

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
15 fundamentea ză distincția formală a lui Sco tus nu este fundamentul acestei distincții
tomiste27.
Scotus afirmă că între unul și același lucru ( res), există diferite realități ( realitates ),
entități ( entitates ), sau formalități ( formalitates ), după cum el însuși le numește , care
corespund în mod discret conceptelor no astre despre lucruri. „Doctorul S ubtil” numește
această distincție între astfel de ent ități „reală” , în sensul că nu se ivește numai din rațiune
dar există în lucruri ( ex parte rei ), înaintea acțiunii oricărui intelect, fie el uman sau divin.
În același timp, el afirmă că aceste entități distincte formal, sunt identice în realitate, de
vrem e ce acestea nu pot de fapt să existe separat, însă numai unite în același individ. Scotus
susține că genurile și diferențele lor, speciile și diferențele lor individuale, precum și anumite
tipuri de relații și fundamentele lor sunt, în toate cazurile, dis tincte28.
Avem de -a face cu o distincție formală scotistă de fiecare dată când intelectul poate
să conceapă, în sânul unei ființe reale, unul din constituenții ei formali separat de ceilalți.
Formalitatea, sau calitatea de a avea forme, astfel concepute sun t deci deopotrivă distincte
real în gândire și unite real în unitatea însăși a subiectului. Această doctrină se potrivește de
altfel cu modalitatea în care se explică în scotism formarea conceptelor. Acestea presupun,
și ele, acea autonomie reală a formei în unitatea subiectului concret. Așa cum îl concepem
noi, universalul rezultă într -adevăr din abstragerea operată de intelectul nostru asupra
lucrurilor; însă Sco tus observă că dacă universalul ar fi un produs pur al intelectului, lipsit
de un fundament în lucrurile înseși, nu ar mai exista nici o diferență între metafizică, al cărei
obiect este ființa și logică, al cărei obiect îl constituie conceptele. Mai mult, orice știință ar
fi o simplă logică. Am văzut că tocmai pentru evita rea acestei consecințe Dun s Sco tus
consideră esența ca fiind indiferentă deopotrivă față de universal și de individual, dar
continuându -le virtual pe amândouă. Universalul este deci un produs al intelectului care -și
are fundamentul în lucruri; materia lui ne este furnizată chiar de nedeter minarea esenței, iar
intelectul nostru agent are rolul de a o culege din indivizi și de a -i atribui universalitate29.
Trebuie să admitem deci că realul nu este în sine nici universalitate pură, nici
individualitate pură. Că nu este individualitate pură rei ese chiar din faptul că putem abstrage
din el ideile generale. Dacă specia nu ar avea deja o anumită unitate, inferioară de altfel
unității numerice a individului, conceptele noastre nu ar corespunde cu nimic. Invers însă,

27 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 553.
28 Cf. Stephen D. Dumont, „ Duns Scotus's Parisian Question on the Formal Distinction ”, Lambertus Marie de
Rijk (ed.), Vivarium , volume XLIII, Koninklijke Brill NV, Leiden, 2005, p. 8.
29 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 554.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
16 universalul speciei care se regăs ește, fragmentat, la diverșii indivizi, se prezintă totdeauna în
ei cu marca proprie a individualității. Ca să explice individualul, Sco tus, pornește, aici, ca și
în alte părți, de la natură, sau esența comună. Pentru el, rezolvarea acestei probleme constă
deci inevitabil în adăugarea la esență a unei determinații individuante. Această determinație
nu poate fi o formă, căci orice formă este comună indivizilor aceleiași specii; ea trebuie deci
să se adauge din interior la formă. În cele din urmă Scot us, ajun ge la concluzia că ea este
actualitatea ultimă a formei. Este faimoasa „hecceitate” scotistă, actul ultim care determină
forma speciei la singularita tea individului. Desigur că Sco tus nu a fost singurul care să
profeseze acest realism, dar acesta e cel pe care l -a profesat și a cărui negație totală avea să
fie ockhamismul30.
Apare astfel tot mai limpede ce anume separă doctrinele lui Scotus de cele ale lui
Toma cu privire la universalii. Adevărata ruptură între secolul al XIII -lea și al XIV -lea, este
inaugur ată de Scotus încă de la sfârșitul secolului al XIII -lea, și nu de Ockham. Abordându –
l pe Ockham, îl părăsim deci mai mult pe Toma decât pe Scotus. Prin prisma multor aspecte
ale sale, unii au considerat ockhamismul boala care a adus moartea scotismului31.

1.3. Nominalismul

Problema universaliilor se îmbogățește în secolul al XI -lea cu o soluție nouă, cea
adusă de nominalism. Un text anonim, Positiones Nominalium, din secolul al XII -lea,
formulează limpede două teze fundamentale ale nominales -ilor, spunâ nd că sunt de acord că
universaliile, ca genurile și speciile, sunt nume; și afirmă, împotriva reales -ilor, că nu există
nimic în afară de particular. Prima teză, poate fi privită ca un principiu de bază al
nominalismului, însă nici combinată cu cea de -a doua teză, nu este suficientă pentru a
caracteriza complet ontologia nominalistă32.
Întemeietorul acestei doctrine este considerat Roscelin, și nu fără motiv. Trebuie
să remarcăm însă că, încă din perioada anterioară, dom inată net de realism, apar filos ofi care
amintesc că logica lui Porfir, Boethius și Aristotel au drept obiect cuvintele ( voces ), și nu

30 Ibidem , p. 554.
31 Cf. Alain de Libera, op. cit. , p. 353.
32 Cf. Dominique Lecourt (coord.), „Nominalism Antic”, în: Dicționar de Istoria și Filosofia Științelor ,
traducere de Laurențiu Zoicaș, Aliza Ardeleanu et. al. , Editura Polirom, Iași, 2005, p. 1004.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
17 lucrurile ( res). Cu Roscelin, lucrurile se schimbă. Născut la Compiegne pe la 1050, a studiat
în provincia ecleziastică în care se născuse unde l -a avut ca profesor pe un anume Ioan
Sofistul. După terminarea studiilor a predat în calitate de canonic la Compiegne. Aici a fost
acuzat în fața Conciliului din Soissons că vorbește de existența a trei dumnezei, greșeală pe
care a corectat -o, după care și -a reluat lecțiile la Tours, la Loches, unde l -a avut ca elev pe
Abelard. A murit, probabil, pe la 1120. Uneori, este greu să definești cu precizie poziția
filosofică pe care a adopt at-o, pentru că textele care ne -au rămas de la el sunt rare, iar distanța
dintre ce a predat și ce au spus adversarii lui, acuzându -l, că a predat, e greu de stabilit33.
Interesul pe care -l prezintă această doctrină constă in primul rând în aceea că, pentru
filosofii care făceau din ideea generală o realitate, specia însăși constituia în mod necesar o
realitate, în timp ce, dacă ideea generală nu este decât un nume, adevărata realitate se află în
indivizii care constituie specia. Cu alte cuvinte, pentru un r ealist, omenirea este o realitate;
pentru nominalist, numai indivizii umani sunt reali. Roscelin se alătură în mod deschis celei
de-a doua soluții a problemei , pe care o dezvoltă spre un nominalism exagerat . Pentru el,
cuvântul om nu desemnează nici o real itate care să fie, într -un anume grad, cea a speciei
umane. Ca toate celelalte universalii, el nu corespunde decât unor realități concrete, două la
număr, nici una dintre acestea nefiind cea a speciei. Pe de -o parte, există realitatea fizică a
cuvântului î nsuși, adică a cuvântului om luat ca flatus vocis , sau emitere de sunet; pe de altă
parte, există indivizii umani pe care acest cuvânt are funcția să -i semnifice. Și nimic altceva
nu se ascunde în spatele termenilor pe care -i folosim. Cu siguranță că rămân e atunci de aflat
în ce fel aceste zgomote, care constituie limbajul vorbit, conferă un sens gândirii. Nu știm
dacă Roscelin și -a pus întrebarea, dar știm că, nemulțumindu -se să adopte această poziție în
materie de dialectică, i -a dedus consecințele logice și în teologie și aceasta este, fără îndoială,
ceea ce a atras atenția asupra doctrinei sale34. Tot ceea ce putem afirma cu certitudine despre
gândirea lui Roscelin, este că a fost un antirealist convins35.
Cea mai renumită aplicare a nominalismului la teol ogie pe care a făcut -o Roscelin
este interpretarea triteistă a dogmei Sfintei Treimi. Desigur că Roscelin nu a avut deloc
intenția să susțină că există trei dumnezei, dar, așa cum nu putea să accepte că omenirea ar
fi altceva decât indivizii umani, tot așa nu putea să admită că realitatea constitutivă a Sfintei
Treimi este altceva decât cele trei persoane distincte care o alcătuiesc. Deci insista asupra

33 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , pp. 222 -223.
34 Ibidem , p. 22 3.
35 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 145.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
18 faptului că și în Dumnezeu, ca și in speciile create, reali sunt indivizii. Într -una din scrierile
sale c onsideră că a spune că Fiul este Tatăl și Tatăl este Fiul, înseamnă să confunzi
Persoanele, și asta spun în mod inevitabil cei care vor să semnifice prin aceste trei nume un
singur lucru individual; căci, luat în sine, fiecare dintre aceste trei nume desem nează un lucru
unic și individual. Treimea este, așadar, alcătuită din trei substanțe deosebite, chiar dacă
acestea nu au decât o singură putere și o singură voință. În pofida acestor inovații de limbaj,
Roscelin nu are de gând să iasă din dogmă. Adevărata lui inovație a constat în a numi
substanță, după obiceiul grecesc, ceea ce latinii numeau persoană. Prin persoană nu
înțelegem altceva decât substanța, deși, dintr -un soi de deprindere a vorbirii, se triplează
persoana fără să se tripleze substanța. Formu lă pe care Sfântul Anselm o forțează puțin atunci
când îi reproșează lui Roscelin teoria potrivit căreia am putea spune, dacă ne -ar îngădui
tradiția, că există trei dumnezei. Adevărul pare să fie că Roscelin a făcut imprudența să se
împotrivească terminolo giei acceptate și să folosească o alta, care, interpretată prin prisma
nominalismului său, prezenta în mod vădit un sens îngrijorător36.
O viziune nominalistă, mai sofisticată a fost cea oferită de către Petrus Abelard,
care a afirmat că universaliile sunt cuvinte create pentru a fi predicate mai multor lucruri.
Deși aceste cuvinte nu conduc la înțelegerea vreunui individ în particular, ci mai degrabă
produc o imagine comună a mai multor lucruri, pe care mintea noastră le percepe, cauza
impunerii lor trebuie căutată în statutul lucrurilor individuale. Statutul în sine nu este un
lucru, nici o realitate, ci pur și simplu ceea ce sunt lucrurile. Statutul lui Socrate și al lui
Platon este acela de om, dar omul nu este altceva decât Socrate și Platon37.
Abelard a fost o personalitate combativă și necruțătoare cu adversarii: l -a ridiculizat
pe profesorul său , Guillaume de Champeaux, la fel a făcut și cu Anselm de Laon, un alt
profesor al său. A fost un om cu o mare abilitate, un dialectician de seamă, nu a fost un om
mediocru, iar strălucirea gândirii sale i -a adus celebritatea38.
După cum am văzut, pentru Abelard nu a fost dificil să arate care sunt erorile la
care a ajuns Guillaume de Champeaux ca urmare a realismului său exagerat , însă acum
sarcina sa era de a re aliza o teorie mai satisfăcătoare39. Abelard consideră că lucrurile în
natură aparțin firii, sau naturii , fiecare având caracteristici fixe, distinctive. Spre deosebire
de mulți dintre contemporanii săi el nu acceptă faptul că există specii și genuri reale (sau

36 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 224.
37 Cf. Jorje J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.) , op. cit. , p. 9.
38 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 148.
39 Ibidem , p. 149.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
19 orice fel de universal). El respinge toate teoriile gândite să explice cum un lucru poate fi unul
și o pluralitate, așa cum un universal trebuie să fie40. De ce respinge Abelard aceste teorii?
Deoarece au la bază un concept eronat despre ceea ce este un lucru. Conform gândirii sale,
un lucru este o „esență cu totul aceeași”, absolut identică cu ea însăș i și total „separată” de
ceea ce nu este ea. Un alt motiv este acela că universalul este definit prin aceea că poate fi
predicat mai multor sub iecte luate unul câte unul. Așadar, dacă a fi predicat înseamnă a putea
fi alăturat unui subiect într -un mod adev ărat în virtutea enunțării verbului „a fi” la prezent,
rezultă că doar un cuvânt universal și nu un lucru poate îndeplini această funcție41.
Abelard își apără teza, conform căreia universaliile nu sunt altceva decât cuvinte,
argumentând că realismul ontologic este incoerent. Mai exact, el susține că nu există nici un
lucru real care să satisfacă criteriile lui Boethius în ceea ce privește universalul, anume ceva
prezent ca un ansamblu în întregime, astfel încât să constituie substanța lor. Așadar, conclude
Abelard, universalitatea nu este o trăsătură ontologică a lumii, ci o trăsătură semantică a
limbajului42.
Abelard oferă o explicație complexă a modu lui în care, totul fiind particular,
propozițiile despre universalii pot fi adevărate. În cartea sa Logica el afirmă că ceea ce este
semnificat de un cuvânt universal, nu este în totalitate un lucru, așadar poate fi universal.
Cuvintele universale produc d ouă efecte diferite în mintea celor ce le aud. Ele produc un
gând – care este un lucru, un accident particular – care cauzează în minte o imagine. Această
imagine, care de obicei este o concepție comună confuză, nu este un lucru. Aceste concepții
comune, s unt ceea ce aceste cuvinte universale semnifică – așadar universalii, nu lucruri43.
O primă noutate a analizei pe care o face Abelard este că ajunge până la ceea ce s –
ar numi motivația ontologică a cuvântului. P lecând de la principiul că un cuvânt universa l
desemnează o pluralitate de indivizi, el afirmă că există o rațiune datorită căreia această
desemnare este reușită. Alăturând cele două accepțiuni, ontologică și logică, ale cuvântului
ratio , Abelard concluzionează astfel: „cuvântul om desemnează oamenii particulari pentru
o rațiune ce le este comună, adică pentru că ei sunt oameni. Rațiunea umanității fiecărui om
este rațiunea comună care fundamentează unitatea desemnării lor44.

40 Cf. Jorje J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.), op. cit. , p. 487.
41 Cf. Alain de Libera, op. cit. , p. 153.
42 Cf. Peter King, „Peter Abelard”, în: Edward N. Zalta (ed.) , The Stanford Encyclopedia of Philosophy , accesat
pe 19 decembrie 2017 la adresa: [ https://plato.stanford.edu/cgi -bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=abelard ].
43 Cf. Jorje J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.), op. cit. , p. 488 .
44 Cf. Alain de Libera, op. cit. p. 155.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
20 Soluția problemei universaliilor, așa cum a propus -o Abelard nu este singura
versiune a teoriei „statutului” cunoscută în secolul al doisprezecelea. Școala realistă a
profesat o alta, după cum tot ea a discutat și reformulat teoria indiferenței și a relansat poziția
stoică45.
Asemenea minți înnoiesc, spre cinstea lor, tot ceea ce at ing sau dezbat, dar totodată
sunt primele care cad victime propriilor descoperiri. Opera logică a lui Abelard este de o
mare importanță istorică, arătând cum se poate discuta temeinic și a rezolva în sine, fără nici
o referire la teologie, o problemă ce ap arține exclusiv filosofiei. El nu a fost primul care a
abordat această problematică, toți învățații vremii ajungeau să discute despre ea, însă poziția
luată de Abelard domină problema și o îndreaptă spre concluzie . Este sigur faptul că, logica
lui Abelard a influențat profund Evul Mediu, contribuind din plin ca logica să redevină o
știință de sine stătătoare, liberă de orice presupoziție metafizică46.

Concluzie

În cadrul acestui capitol am încercat să prezint originea problemei universaliilor și
modul în care aceasta a evoluat în cadrul filosofiei medievale. Întrebarea de la c are se
dezvoltă întreaga dispută este dacă genurile și speciile sunt realități sau simple abstrac ții
mentale.
Deși problema universaliilor este menționată pentru prima dată în cadrul filosofiei
antice, mai ales în scrierile lui Aristotel și a comentariilor lui Porfir, ea se dezvoltă odată cu
traducerea în limba latină realizată de Boethius la începutu l perioadei Evului Mediu. Părerile
diferiților filosofi au dus, în cele din ur mă la afirmarea a două curente ( secte) opuse,
realismul și nominalismul, nici una dintre aceste orientări nereușind să ofere o soluție
definitivă, unanim acceptată.
Prima soluție oferită în rezolvarea problemei naturii ideilor generale, a fost cea a
realismului, care susținea că genurile sunt lucruri; cu alte cuvinte ideile generale pe care le
avem despre un obiect există în afar a minții noastre. Această poziție a fost susținută s ub

45 Ibidem , p. 159.
46 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 267.

Laslău Narcis -Leonard Problema universaliilor
până la William Ockham
21 diferite forme de către filosofi ca Guillaume de Champeaux , Tom a de Aquino, sau I. Duns
Scotus. În opoziție, curentul nominalist susținea că universaliile nu sunt decât un nume, sau
flatus vocis , adevărata realitate se află în indivizii care constituie specia. Am amintit pe
Roscelin de Compiegne și Petrus Abelard, p rintre acei gânditori care au contribuit la
afirmarea acestei soluții . Așadar, pentru a înțelege, pe scurt, diferența dintre secta realistă și
cea nominalistă, putem spune că în timp ce pentru un rea list, omenirea este o realitate, pentru
nominalist, numai indivizii umani sunt reali .

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
22 Capitolul 2

William Ockham și problema universaliilor

După ce am aflat care este originea și modul în care s -a dezvoltat problema
universaliilor în cadrul filosofiei medievale și am văzut abordările diferiților maeștri, acum
urmează să vedem felul în care ultimul mare filosof al scolasticii, franciscanul William
Ockham, a abordat problema aceasta și concluziile la care a ajuns.
Ca toți filosofii Evului Mediu, William Ockham ni se prezintă cel mai bine prin
intermediul scrierilor sale. Omul Ockham rămâne ascuns în obscuritate; foar te puțin numai,
în momentele importante din viața sa, se evidențiază în istorie. Detaliile vieții sale, precum
chiar și ale morții sale, sunt nesigure1. Se consideră anul 12852 ca an al nașterii sale, probabil
în micul sat Ockham din comitatul Surrey, situ at nu departe de Londra. A intrat în Ordinul
Franciscan, și -a făcut studiile la Universitatea din Oxford între 1312 -1318, iar, mai târziu,
din 1318 până în 1320, a comentat aici Sentințele . Chemat la Avignon ca să răspundă în fața
curiei papale la o acuzaț ie de erezie, a fost supus aici unui instructaj de patru ani, care s -a
încheiat cu condamnarea câtorva din propozițiile declarate eretice. Între timp, Ockham luase
poziție împotriva papei Ioan al XXII -lea în problema puterii temporale a Bisericii; a trebui t
deci să fugă la sfârșitul anului 1328, căutând adăpost la Pisa, pe lângă împăratul Ludovic al
Bavariei. În 1330, Ockham l -a însoțit pe împărat la Munchen și a redactat acolo o serie
întreagă de scrieri politice. Data morții sale se situează probabil în j urul anului 13503.
Opera principală a lui William Ockham este Comentariul la Sentințe (Lectura libri
Sententiarum ); cele în care își expune gândirea asupra problemei universaliilor sunt în

1 Cf. Armand Maurer, The Philosophy of William of Ockham , Pontifical Institute of Mediaeval Studies,
Toronto, 1999, p. 11.
2 Data de 26 februarie1306, este prima cunoscută cu certitudine; numele lui Ockham apare pe un document ce
conține lista fraților minor i ce au fost hirotoniți subdiaconi în biserica St. Mary din Southward, dieceza de
Winchester. Conform legilor canonice ale acelor timpuri, pentru ca cineva să devină subdiacon trebuia să aibă
douăzeci și doi de ani împliniți; deoarece se exclude ipoteza un ei coincidențe, putem fixa data nașterii sale în
jurul anului 1280, opinie prezentată de către Alessandro Gisalberti, Guglielmo di Ockham , Vita e Pensiero
Editrice, Milano, 1972, p. 12.
3 Cf. Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu , traducere de Ileana Stă nescu, Editura Humanitas, București,
1995 , p. 590.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
23 principal Summa logicae și Expositio in librum Porphyrii de praedic abilius (Comentariu la
Isagoga lui Porfir). Judecata istoriografică din trecut, privind opera sa, se împarte în două
direcții: de către unii a fost văzută ca dizolvant al scolasticii; empiristul și nominalistul care
golește problemele filosofice și teologi ce de adevărul lor metafizic; alți studioși, în schimb,
au văzut în Ockham un profet al timpurilor, anticipator al modernității, atât pe plan filosofic
cât și științific. Istoriografia filosofică recentă a contextualizat mai bine opera sa,
reconsiderând lo cul său în istoria gândirii4.
A lua în considerare problema universaliilor așa cum a gândit -o Ockham înseamnă
să alcătuim un tablou în care să -și găsească loc, pe lângă logică, atât gnoseologia cât și
epistemologia sa5. Începând cu Boethius, problemele lo gicii reprezentau o constantă în
gândirea filosofică medievală. În demersul de însușire a logicii lui Aristotel, medievalii au
dezvoltat teorii originale pe care doar recent istoricii le -au apreciat. Și în acest câmp marile
inovații au venit în secolul al XIII-lea, mai ales după avântul dat de către Abelard.
Portughezul Petrus Hispanus (papa Ioan al XXI -lea), a lăsat un manual exemplar în
Summulae logicales , iar Ockham și mai târziu ockhamiștii, se leagă de logica lui Petrus
Hispanus și o dezvoltă6. Venerab ilis Inceptor , după cum mai era numit de către
contemporanii săi, nu ne lasă o definiție a logicii, însă insistă pe caracterul său necesar,
întrucât este instrumentul indispensabil al oricărei discipline filosofice7

2.1. Logica și teoria cunoașterii

Ar părea că problema universaliilor are puțin a face cu problemele logicii. Până la
urmă, în logică ne ocupăm cu validitatea deductivă a argumentelor bazate pe structura lor
formală, în timp ce chestiunea universaliilor, în una dintre formulările sale posi bile, este

4 Cf. „Guglielmo di Ockham”, în: Barbara Brambilla, Martina Tonfoni (ed.), Enciclopedia Filosofica , vol. XII,
Edizioni Bompiani, Milano, 2010, p. 8015.
5 Cf. Simona Vucu, „Teoria universaliilor și fundame ntarea științei. Ockham contra scepticilor”, în: William
Ockham, Despre universalii , traducere de Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 119.
6 Cf. Giovanni Santinello, Antonio Pieretti, Angelo Capecci, I problemi della filosofia , Citta Nuov a Editrice,
Roma, 1980, p. 389.
7 Cf. Paola Muller, Logica dei termini , Rusconi Editore, Milano, 1992, p. 13.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
24 problema a ceea ce corespunde termenilor universali ai limbajului nostru, care constituie
tocmai partea „materială” a argumentelor, acea parte care este ignorată în logică8.
Privind munca lui Ockham, savanții contemporani concordă în a -i recunoa ște
acestuia titlul de mare maestru în studiul logicii, întrucât el nu s -a limitat doar la a afirma
importanța logicii, după cum am amintit mai sus, dar a aprofundat și a dezvoltat logica
aristotelică, deschizând noi perspective ce au fost dezvoltate de lo gica formală modernă9.
Pentru filosoful franciscan logica este studiul proprietăților termenilor și a condițiilor de
adevăr a propozițiilor și a raționamentelor în care aceștia se aplică. Ca toți logicienii
medievali care l -au luat pe Aristotel ca mentor a l lor, Ockham considera logica o artă a cărei
reguli conduc spre progresul tuturor științelor; este arta de a discerne adevărul de fals. Așadar
se ocupă de legile formale ale raționării și a altor elemente ale gândirii care ne ajută să
gândim corect. Spre deosebire de logica modernă, cea a lui Ockham, ca și cea a lui Aristotel,
este o logică filosofică. În lucrările sale, filosoful nu ezită să -și exprime viziunea asupra
problemelor filosofice care trec dincolo de limitele logicii formale, cum ar fi natura r ealului
și relația sa cu rațiunea. Logica sa, așadar, este în strânsă legătură cu metafizica, fără a fi
totuși confundată cu ea. Acesta este motivul pentru care, după cum sugerează Armand
Maurer, nu ne vom ocupa strict de noțiunile logicii lui Ockham, ci d e ideile sale
fundamentale privind natura realului și relația sa cu formele conceptuale și lingvistice10.
Știința, în viziunea lui William Ockham, se împarte în două teorii principale:
scientia realis și scientia rationalis . Cea dintâi se ocupă de lucrurile reale, iar cea de -a doua
se ocupă cu termenii care nu stau în mod direct pentru lucruri reale. În acest sens, logica,
pentru că are de a face cu termeni de intenție secundă, ca „specie” și „gen”, este o știință
rațională11. Obiectul propriu al cunoașterii umane, conform gândirii lui Ockham, sunt
lucrurile singulare. Acestea sunt cunoscute în mod intuitiv, fără a avea nevoie de impresie.
Cunoașterea individualului nu este reprezentativă ci intuitivă. Venerabilis Inceptor vorbește
și despre concepte universal e, despre idei universale și despre abstractizare; însă pare că
teoria sa privind procedeul abstractizării este departe de cea a lui Aristotel. Pare că se tratează
despre o abstractizare operată de către imaginație mai degrabă decât de intelect, ceea ce du ce
la formarea de imagini comune decât la concepte universale. Conceptul, întrucât este

8 Cf. Penelope Rush, The Metaphysics of Logic , Cambridge University Press, Cambridge, 2014, p. 160.
9 Cf. Alessandro Ghisalberti, op. cit. , p. 36 .
10 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 23.
11 Cf. Frederick Copleston, Istoria filosofiei: Filosofia medievală , vol. II, traducere de Mihaela Pop și Andreea
Rădulescu, Editura All, București, 2009, p. 56.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
25 universal, este în strânsă legătură cu lucrurile, asemenea cuvintelor prin care acestea sunt
exprimate; în ele nu există un punct de sprijin, o legătură, ceea ce dă pos ibilitate universalului
să se strecoare în realitate în orice loc12.
Conceptul este doar un semn, un semn mental care, în contextul gândirii, stă în locul
tuturor detaliilor pe care le -a semnificat. Cu aceasta, Ockham nu pretinde că împinge critica
aristote lică a lumii platonice a esențelor către consecințele sale ultime și logice; el urmărește
aceste esențe, îndepărtându -le inexorabil de la tranșeele metafizice extreme și fragile, în fața
cărora s -au oprit atacurile aristotelicilor mai hotărâți. Ockham rest ituie metafizicii realul care
este numai individual, vindecat de toate manipulările logicii, încredințând acesteia și
dominația completă a esențelor13.
Înțelegerea teoriei pe care Venerabilis Inceptor o avansează în locul viziunii
comune impune o oarecare f amiliarizare cu propria sa logică a termenilor, pe de o parte, în
special cu teoria supoziției și cu filosofia sa a minții, pe de altă parte. Odată ce suntem
suficient de familiarizați cu opiniile sale cu privire la relația dintre logică și realitate și
explicația despre formarea conceptelor noastre, vom ajunge în sfârșit la propria sa teorie14.

2.1.1. Logica termenului și diviziunile acestuia

În viziunea lui Ockham, logica este o scientia sermocinalis , adică o știință interesată
de discurs, în mod speci al preocupată cu silogismele, în general înțeleasă ca incluzând
argumente de tot felul și părțile lor. Părțile silogismelor sunt propozițiile, iar acestea se
compun din termeni15. Pentru început, însă, Paul Vincent Spade este de părere că sunt câteva
lucrur i ce trebuie explicate. Primul lucru este să înțelegem ce înseamnă „a semnifica”; pentru
Ockham și pentru logicienii medievali în general, semnificarea, deși a fost încadrată în teoria
semantică, la început a fost o noțiune epistemologică. Un termen – fie scris, rostit, sau mental
– se spune că „semnifică” tot ceea ce îi amintește gânditorului, sau îl face să gândească,

12 Cf. Battista Mondin, Storia della Metafisica , vol. II, Edizioni Studio Domenicano, Bologna, 1998, p. 720.
13 Ibidem , p. 720.
14 Cf. Jorge J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.), A Companion to Philosophy in the Middle Ages , Blackwell
Publishing, Oxford, 2002, p. 697.
15 Cf. Calvin G. Normore, „Some Aspec ts of Ockham’s Logic”, în: Paul Vincent Spade (ed.), The Cambridge
Companion to Ockham , Cambridge Universuty Press, Cambridge, 1999, p. 34.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
26 despre un lucru. Așadar, „a semnifica”, se constituia ca înțelegere despre ( constituere
intellectum )16.
Ockham își începe lucrarea sa princi pală de logică, Summa logicae , cu definirea
termenului, prezentarea distincțiilor dintre diferite tipuri de termeni și valoarea acestora ca
semne. În sens larg, prin termen se înțelege acel element care intră în constituirea
propozițiilor în calitate de su biect, predicat sau verb; conform acestei accepțiuni, chiar și o
propoziție întreagă poate fi numită termen. În sens restrâns, pentru termen se face referință
la acele elemente ale propoziției care nu sunt ele însele propoziții; sunt termeni: subiectul,
predicatul, verbele, prepozițiile, adverbele etc. Într -o a treia accepțiune, cea mai riguroasă,
prin termen se face referință la tot ceea ce poate fi subiect sau atribut într -o propoziție, adică
atunci când este luat în sensul supoziției personale. Termenul este așadar, în mod esențial,
semnificativ; spre exemplu, numele instituite să indice lucrurile cunoscute treptat sunt
denumiți termeni, care intră în discurs substituind lucrurile despre care se vorbește17.
Termenii, de orice tip, constituie limbajul ( oratio). Urmându -l pe Boethius,
Ockham descrie trei forme de limbaj: scris, rostit (vorbit) și mental (gândit). Limbajul scris
este compus din termeni sau cuvinte înscrise pe ceva material și vizibil ochiului. Cel
pronunțat este format din cuvinte rostite de g ură și percepute de către ureche. Limbajul
mental este diferit de cele două deoarece, după cum spunea Sfântul Augustin, el rămâne în
minte și este incapabil să se exprime, cu excepția cuvintelor care sunt semne subordonate
acestuia. Un termen mental este n umit concept sau „intenție” a minții; prin natura sa, este
parte a propoziției mentale18.
Toți termenii ( voces ) sunt semne, dar aceștia nu au aceeași valoare ca și
semnificanții. Conceptele sunt semnele prime și naturale ale lucrurilor; termenii orali și c ei
scriși sunt semne secundare și convenționale ale acelorași lucruri. Termenii limbajului scris
și a celui rostit sunt semne convenționale, care variază de la om la om și nu au nici o
asemănare naturală cu lucrurile pe care le semnifică. Termenii limbajul ui mental sunt un tip
diferit de semne: ele sunt concepte sau intenții funcționând ca semne naturale ale lucrurilor.
În această perspectivă, termenii mentali diferă de termenii vorbiți și cei scriși, care își au
semnificația lor prin convenție umană19. Ockh am a numit conceptul, sau terminus conceptus ,

16 Cf. Paul Vincent Spade, „Ockham’s Distinctions between Absolute and Connotative Terms”, în: Lambertus
Marie de Ri jk (ed.), Vivarium , vol. XIII, Koninklijke Brill NV, Leiden, 1975, p. 56.
17 Cf. Alessandro Ghisalberti, op. cit. , p. 39.
18 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 25.
19 Ibidem , p. 25.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
27 „semn natural”, deoarece considera că perceperea directă a unui lucru produce în mod natural
în mintea umană un concept al acelui lucru. De exemplu, a percepe o vacă duce la formarea
aceleiași idei sau a acelui ași semn natural, atât în mintea englezului cât și a francezului, chiar
dacă primul va exprima acest concept, în vorbă sau în scris, prin mijlocirea unui semn
convențional, „cow”, pe când cel de -al doilea îl va exprima printr -un alt semn „vache”20.
Ockham n u este inventatorul logicii terministe. În secolul al XIII -lea au apărut
diverse comentarii asupra logicii aristotelice, precum și diferite tratate de logică. Dintre
autorii cei mai importanți, care au și influențat gândirea lui Ockham, îi amintim pe Willi am
Shyreswood și Petrus Hispaus. Așadar, Ockham se bazează pe munca logicienilor anteriori
pentru împărțirea termenilor și în special pentru discuția despre supoziția și semnificația lor.
Există diferite tipuri de termeni, deosebite, în mod tradițional, un ul de altul. Acești termeni
se numesc categorematici, atunci când se referă în mod direct la o anumită realitate și au
sens chiar și atunci când sunt de sine stătători (este cazul tuturor substantivelor), și
sincategorematici, atunci când termenii dobândes c o referință clară doar în relație cu un
termen categorematic (cum ar fi prepozițiile sau conjuncțiile)21.
Vorbind despre termenii sincategorematici, Philotheus Boehner amintește că
scolasticii au oferit un sistem sau o împărțire a acestora, conform căruia sunt fie dispoziții,
fie moduri ale altor termeni. Primul tip de termeni ce se disting sunt modificări ale
subiectului, al doilea tip sunt modificări ale predicatului, iar al treilea tip sunt modificări ale
compoziției dintre subiect și predicat, adică a uneia sau a mai multor propoziții. Din această
explicație înțelegem că acest tip de termeni nu sunt incluși printre termenii de bază ai
limbajului nostru obiect. Mai de grabă, aceștia sunt o adăugire adusă termenilor limbajului
obiect. Totuși, sunt de o asemenea importanță încât fără aceștia, discursul logic ar fi
imposibil. Prin urmare, termenii sincategorematici sunt reali, logici și deși am putea să
renunțăm la unii te rmeni chiar și în logică, mulți sunt esențiali22. Pentru Ockham, așadar,
termenii sincategorematici nu sunt semne ale realităților extramentale, dar valența lor
semantică este situată mai degrabă pe planul lingvistic. De fapt aceștia modifică înțelesul
propozițiilor în care sunt inserate, chiar dacă ele nu indică entități diferite de cele exprimate
de categoriile la care se referă23.

20 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 52
21 Ibidem , p. 51.
22 Cf. Philotheus Boehner, Medieval Logic , Manchester University Press, Manchester, 1952, p. 24.
23 Cf. Paola Muller, op. cit. , p. 22.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
28 Termenii categorematici constituie fundamentul limbajului nostru mental, iar în
logica lui William Ockham, a termenilor și conc eptelor, una din cele mai importante
distincții pe care el o face este cea între termenii absoluți și cei conotativi24. Termenii absoluți
înseamnă ceea ce semnifică în mod egal și direct, în felul în care „animal” semnifică fiecare
om, vacă etc.; acești ter meni au sau cel puțin pot avea, o definiție reală. Termenii conotativi
cum ar fi „drept” sau „alb”, pe de o parte înseamnă în primul rând un lucru și în mod secundar
alte lucruri și au doar o definiție nominală25. Importanța termenilor absoluți este dată de
faptul că reprezintă contactul imediat și direct al intelectului cu lucrurile, rod al unei munci
de abstractizare din realitatea în sine. Termenii conotativi, însă, implică întotdeauna o
combinare de concepte și au un semnificat compozit26. O diferență sem nificativă între
termenii absoluți și cei conotativi, în viziunea lui Ockham, este aceea că primii nu pot fi
definiți în mod complet, în timp ce aceștia din urmă pot fi. Deoarece termenii absoluți se
referă în mod egal la tot ceea ce semnifică, sensul lor nu poate fi fragmentat în mod adecvat
în părți ordonate de alți termeni27.
O altă împărțire a termenilor, pe care o evidențiază Ockham în Summa Logicae ,
este cea între termenii echivoci, univoci și paronimi. Această diferențiere este proprie numai
semnelor lingvistice convenționale, întrucât modul lor de a fi echivoci sau univoci, depinde
de referința acestora la unul sau mai multe concepte. Pentru ca un termen să poată fi numit
echivoc, nu este suficient ca acesta să aibă o multitudine de semnificații, adic ă să trimită spre
mai multe realități, dar este necesar să existe o unitate de semn și o diversitate de concept.
Putem să definim, așadar, ca fiind echivoc, termenul care semnificând multe lucruri, este un
singur semn, subordonat mai multor concepte (cum, de exemplu, expresia „lac”, poate indica
fie întinderea de apă, fie soluția chimică). Mai departe, Ockham, împarte ter menul echivoc
în întâmplător, „ și anume când un sunet se subordonează mai multor concepte, și astfel se
subordonează unuia, chiar dacă nu s-ar subordona altuia, și astfel îl semnifică pe unul chiar
dacă nu l -ar semnifica pe celălalt, așa cum este cazul numelui „Socrate”, instituit pentru mai
mulți oameni28” și intenționat, „când sunetul se instituie mai întâi pentru un lucru sau mai
multe și se subordonează unui concept, iar apoi, din cauza unei anumite asemănări cu cel

24 Cf. Andre Goddu, „Connotative Concepts and Mathemathics in Ockham’s Natural Philosophy”, în:
Lambertus Marie de Rijk (ed.), Vivarium , vol. XXXI, Koninklijke Brill NV, Leiden , 1993, p. 106.
25 Cf. Jorge J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.), op. cit. , p. 702.
26 Cf. Paola Muller, op. cit. , p. 24.
27 Cf. Claude Panaccio, „Semantics and Mental Language”, în: Paul Vincent Spade (ed.), The Cambridge
Companion to Ockham. , p. 57.
28 William Ockham, „Summa Logicae”, I,13, în: Idem, Despre universalii , p. 21.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
29 dintâi semnificat, se instituie pentru un altul, în raport cu un altul sau în numele vreunei alte
rațiuni, astfel încât nu s -ar fi instituit pentru acel altul decât pentru că m ai întâi s -a instituit
pentru altele, așa cum se întâmplă cu numele „om”29. Rezultă, în mod evident conceptele,
care prin referința lor directă la realitatea obiectelor, nu pot fi în mod corespunzător echivoci,
așa cum nu pot fi nici univoci30.
Este numit un ivoc, termenul care este „subordonat unui singur concept, fie că
semnifică mai multe, fie că nu”31. Un termen este univoc, în sens strict, atunci când în
virtutea unei singure impuneri, prin intermediul unui singur concept și cu un singur mod de
a semnifica , fie în logică, fie în gramatică, înseamnă ceea ce poate fi substituit. În sens mai
amplu, un termen este echivoc atunci când înseamnă ceea ce trebuie înlocuit, în virtutea unei
singure impuneri și mulțumită unui singur concept, cu un singur mod de a semn ifica. Așadar,
Ockham, nu ia în considerare calea intermediară dintre termenii univoci și cei echivoci, adică
analogia, însă împacă analogia fie cu un tip de univocitate, fie cu un tip de echivocitate.
Analogia își află spațiul între univocitate și echivoc itate numai în cazul în care aceasta din
urmă este înțeleasă ca echivoc întâmplător. Într -o ultimă analiză, se poate spune că
univocitatea și echivocitatea sunt proprii termenilor orali și scriși, nu și conceptelor, și că
similaritatea care susține predica rea univocă nu implică nici o comuniune reală între
realitățile extra -mentale32.
Din termenii univoci și cei echivoci, se diferențiază ulterior termenii paronimi, care
pot avea două sensuri: „unul restrâns, adică se numește paronim termenul care începe la f el
cu termenul abstract, dar nu are aceeași terminație cu el și semnifică accidentul” și „un sens
larg, în care se numește paronim termenul care are același început cu cel abstract, dar nu și
aceeași terminație, fie că semnifică accidentul, fie că nu”33.
În efortul său de a clarifica natura limbajului mental, Ockham se întreabă dacă
trăsăturile limbajului scris și al limbajului oral, se regăsesc și în limbajul mental. El răspunde
că acestea există aici ca și în limbajul oral și în cel scris. Acest lucru este necesar pentru a
putea afirma valoarea unei propoziții ca fiind adevărată sau falsă. De aceea variația cazului
predicatului în limbajul rostit, trebuie să aibă o variație corespunzătoare în limbajul mental.
Cazul și numărul sunt caracteristici comune ale ambelor limbaje. De asemenea, între verbe

29 Ibidem , p. 21.
30 Cf. Paola Muller, op. cit. , p. 25.
31 William Ockham, „Summa Logicae”, I,13, p. 21.
32 Cf. Paola Muller, op. cit. , p. 26.
33 Cf. William Ockham, „Summa Logicae”, I,13, p. 23 -25.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
30 există modul, timpul, numărul și persoana. „Socrate iubește”, are un alt sens decât „Socrate
este iubit”; prin urmare această diferență gramaticală trebuie să se reflecte în propoziția
mentală. Dar dacă trăsăturile gramaticale nu afectează sensul propoziției, sau dacă nu sunt
necesare pentru exprimarea ei, ci o fac mai potrivită sau mai mlădioasă atunci acestea nu
trebuie să fie potrivite în limbajul mental34.

2.1.2. Distincția dintre significatio și suppositio

Fără îndoială, Ockham a fost influențat de accentul pus de logicienii anteriori pe
raționamentul dialectic sau silogistic, dar aceasta nu înseamnă că putem atribui
predecesorilor săi paternitatea propriei lui tendințe de a socoti argumentele din filosofie, spre
deosebire de cele din logică, drept argumente mai curând probabile decât demonstrative. O
parte din tratatele de logică ale lui Petrus Hispanus se ocupă de „logica modernă” sau logica
termenilor. În tratatul intitulat De suppositionibus , el face dist incția dintre significatio și
suppositio ale termenilor. Teoria despre suppositio a fost numai una dintre trăsăturile logicii
din secolul al XIV -lea și ne interesează în mod special aici, din pricina felului în care
Ockham a folosit -o în discuția sa referi toare la problema universaliilor35.
Semnificația și supoziția sunt cele mai importante funcții ale termenilor, fie că sunt
cuvinte sau concepte. Deși aceste funcții sunt strâns legate, ele sunt totuși distincte. După
cum vom vedea, supoziția este folosirea unui termen care „stă pentru” ceva într -o propoziție,
dar nu este întotdeauna în acord cu ceea ce semnifică. Mai mult, termenii nu au niciodată
supoziție în afara utilizării lor în propoziții, în timp ce pot avea sens sau semnificație în sine
în afara prop ozițiilor. Cu toate acestea, ca semne, pot fi întotdeauna părți ale unei
propoziții36.
„A semnifica” are multe valențe în logică. Într -un prim mod, putem spune că un
semn înseamnă ceva atunci când asumă sau este apt să -și asume acel lucru, prin intermediul
verbului „este”, în așa fel încât acel nume este afirmat cu pronumele demonstrativ „acel lucru
este”. Într -un al doilea mod, se spune că un semn înseamnă ceva, atunci când acel semn

34 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 31.
35 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 50.
36 Cf. Armand Maurer, op.cit. , p. 33.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
31 poate presupune pentru acel lucru într -o propoziție la timpul trecut sau prezent sau în orice
propoziție modală adevărată37.
Ockham nu dedică în cadrul lucrărilor sale, capitole specifice care să trateze strict
problema semnificației, însă o inserează în interiorul discuției despre natura termenilor,
subliniind funcția și capac itatea acestora de a semnifica. De fapt, termenii mentali pot
semnifica în mod natural, adică reprezentări imediate și primare ale lucrurilor pe care le
presupun. În schimb, termenii rostiți și cei scriși semnifică numai în mod convențional, adică
sunt cuv inte care s -au impus în mod arbitrar, pentru a însemna ceea ce este semnificat de
conceptul corelat. Sensul semnificației se deduce din utilizarea cuvântului significare și a
adverbului significative , care subliniază faptul că această proprietate indică un act sau un
proces și nu ceva dat ca în cazul significatio . Analiza lui Ockham privește deci, procesul de
semnificație și nu o semnificație dată odată pentru totdeauna38.
Venerabilis Inceptor distinge patru moduri de a semnifica: în primele două,
termenul s e spune că înseamnă atunci când indică ceea ce poate fi cu adevărat predicat.
Primul sens este foarte strict, privește în mod exclusiv propozițiile în care verbul este la
prezent, în timp ce al doilea se extinde chiar și asupra propozițiilor care au predic atul fie la
timpul trecut, fie la timpul viitor sau care exprimă o modalitate (spre exemplu, tot ceea ce a
fost, este, va fi și poate fi „alb”). Cel de -al treilea și al patrulea mod de semnificare privește,
în schimb, termenii care înseamnă chiar și lucrur i despre care nu pot fi cu adevărat predicate.
În al treilea mod, termenul semnifică, atunci când concretul corespunde abstractului, fără ca
acesta să poată presupune, într -o anumită propoziție, prin aceeași formă semnificată de
abstract. Al patrulea sens este cel mai general, întrucât înseamnă că un nume semnifică atunci
când înseamnă în mod primar sau secundar, direct sau indirect, în mod afirmativ sau negativ.
În acest sens termenul nu înseamnă numai ceea ce semnifică în mod direct, ci chiar și ceea
ce poate evoca în mod indirect39.
Așa cum vom vedea atunci când vom trata despre problema universaliilor, termenii
generali sau universali nu semnifică esențe sau naturi într -un mod diferit de lucrurile
individuale. Mai curând, aceștia semnifică însăși lucruril e individuale, așa cum „om” nu

37 Cf. Maria Bettetini, Luca Bianchi et. al. , Filosofia M edievale , Raffaello Cortina Ed itore, Milano, 2004, p.
361.
38 Cf. Paola Muller, op. cit. , pp. 45 -46.
39 Ibidem , p. 45.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
32 înseamnă nimic mai mult decât omul individual, și nu un om mai mult decât altul. Într –
adevăr, într -un sens mai larg, „om”, înseamnă toți oamenii, fie că există sau vor exista40.
Teoria supoziției a fost elementul central al te oriei semantice medievale târzii.
Supoziția nu este aceeași cu semnificația. În primul rând, termenii semnifică oriunde i -am
întâlni, în timp ce ei au presupunere numai în contextul unei propoziții. Dar diferențele
depășesc acest aspect. În timp ce semnifi cația este o relație psihologică, cognitivă, teoria
supoziției este, cel puțin parțial, o teorie de referință41.
Atunci când se introduce un termen categorematic, fie că este absolut sau conotativ,
într-o propoziție în calitate de subiect sau predicat, aces ta obține astfel o nouă proprietate
semantică numită „supoziție” (sau presupunere), care este funcția de referință particulară pe
care o primește termenul în contextul propoziției respective. După cum am amintit, Ockham
a moștenit această doctrină de la lo gicienii terminiști ai secolului al XIII -lea, dar l -a exploatat
în felul său, încredințându -i un rol central în mecanismul semantic al sistemului său
nominalist. Intuiția de bază aici este aceea că împrejmuirea propozițională, afectează
întotdeauna, într -un fel, referința subiectului și a predicatului. Considerând admis importul
semantic al termenului considerat în sine – semnificația sa (primară și secundară) – contextul
propozițional determină setul exact de referințe pentru care termenul se află în aceas tă
propoziție particulară și modul special în care acesta le reprezintă. Teoria lui Ockham despre
aceste fenomene are consecințe izbitoare pentru ontologie și epistemologie42.
William Ockham utilizează teoria supoziției în modul cel mai original și profund.
El transformă tehnica într -un instrument, pentru a -și justifica și clarifica propriile opinii
privind sensul termenilor și universaliile. Conform lui Ockham, există trei moduri principale
de supoziție, iar toate se regăsesc atât în limbajul mental, cât și în cel rostit și scris. Primele
urme ale abordării teoriei supoziției, se găsesc în Comentariu la Sentințe , însă cea mai bună
explicație a sa a supra acestei teorii se găsește la sfârșitul primei părți a lucrării Summa
Logicae43.
Conform lui Ockham, supoziț ia este o proprietate a termenului, însă numai atunci
când acesta este utilizat într -o propoziție. Cazul supoziției naturale, a logicienilor anteriori,
nu mai este luat în considerare de către Ockham. Întrucât supoziția este funcția termenului,

40 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 35.
41 Cf. Paul Vincent Spade, Claude Panaccio, „William of Ockham”, în: Edward N. Zalta (ed.) , The Stanford
Encyclopedia of Philosophy, accesat pe 17 martie 2018 la adresa: [ https://plato.stanford.edu/cgi –
bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=ockham ].
42 Cf. Claude Panaccio, „Semantics and Mental Language”, p. 59.
43 Cf. Philotheus Boehner, op. cit. , pp. 36-37.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
33 care este f ie subiectul fie predicatul în cadrul unei propoziții, el poate caracteriza supoziția
după funcția de subiect sau de predicat a termenilor. Dacă termenul presupus este subiectul,
propoziția denotă că predicatul este predicat despre acest termen sau despre pronumele
demonstrative care indică același obiect reprezentat de termenul -subiect. Dacă, însă,
termenul presupus este predicatul, propoziția denotă termenul -predicat sau un pronume
substitutiv44.
Supoziția și semnificația diferă astfel în două moduri pent ru Ockham. În primul
rând, termenii își păstrează semnificația în orice moment, în timp ce sunt utilizați doar în
mod referențial în propoziții. Prin urmare, un termen are supoziție doar într -un context
propozițional. În al doilea rând, termenii pot fi fol osiți referențial în mai multe moduri; spre
deosebire de semnificație, supoziția are o varietate de forme și este chestiunea unei teorii a
supoziției de a preciza care sunt acestea45.
În ceea ce privește teoria supoziției, Ockham o împarte în două: supoziț ia improprie
și supoziția proprie. Primul tip apare atunci când termenul este utilizat într -un sens
impropriu, adică în mod figurativ și nu literal. Fiecare termen are o anumită semnificație sau
un anumit sens care derivă din creația sa originală; acesta s e consideră a fi sensul propriu.
Atunci când un termen nu este folosit cu sensul său propriu, dar este utilizat într -un sens
metaforic, este luat în sens impropriu și are supoziție improprie. Philotheus Boehner
consideră că acest mod de a utiliza termenii, necesită o mare atenție, iar logicienii ar trebui
să evite acest tip de discurs, mai ales atunci când se citează din „autorități” și sunt folosite
expresii metaforice în discurs. El îndeamnă la înțelegerea intenției autorilor unor asemenea
expresii metafo rice, deoarece în virtutea expresiei propoziția ar putea fi falsă, în timp ce
potrivit intenției autorului propoziția ar putea fi adevărată46.
Pentru a înțelege mai bine cel de -al doilea tip, supoziția proprie, trebuie să avem în
minte că Ockham, în sintoni e cu Boethius, distinge trei moduri de existență al termenului.
În primul rând ca entitate mentală, care este conceptul. Aceste este un semn natural, care
fără interferența voinței, reprezintă sau face cunoscut ceea ce semnifică. În al doilea rând,
termenu l poate fi rostit, ceea ce este un sunet vocal instituit în mod arbitrar spre a semnifica
același lucru cu termenul mental. Un astfel de termen artificial (rostit), este asociat cu cel
mental prin impunere, iar în virtutea acestei asocieri, un cuvânt poate avea o semnificație

44 Ibidem , p. 37.
45 Cf. Peter King „William of Ockham: Summa Logicae”, în: John Shand (ed.), Central Works of Philosophy ,
vol. I, McGill -Queen's University Press , 2005, p. 253.
46 Cf. Philotheus Boehner, op. cit. , pp. 38 -39.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
34 secundară din moment ce reprezintă sau aduce în mințile noastre conceptul asociat.
Semnificația sa primară este același obiect care este semnificat de către semnul mental. În al
treilea mod, termenul poate fi scris și este similar term enului rostit, exceptând numai faptul
că este scris și nu rostit47.
Urmând linia trasată de predecesorii săi, Ockham distinge trei feluri principale ale
supoziției proprii: personală, simplă și materială; toate cele trei se regăsesc în limbajul
mental ca și în cel rostit și în cel scris. Cel mai comun tip de supoziție este cel personal.
Acesta corespunde utilizării normale a termenului care semnifică tocmai cuvântul care îl
constituie. Așadar, termenul „cal” este considerat, în cadrul supoziției personale, c a
semnificând caii și nimic mai mult. În toate cazurile, termenul categorematic „stă pentru”
aceleași semnificații, însă în moduri diferite în conformitate cu forma logică a propoziției și
a poziției termenului în ea. Pot fi identificate, așadar, diferite subdiviziuni ale supoziției
personale: determinată, confuză etc48. Supoziția personală este numită determinată atunci
când propoziția ne permite să trecem prin disjuncție la propoziții particulare. Este numită
determinată pentru că denotă faptul că o propoz iție comună este adevărată pentru un anumit
individ, iar adevărul său este asigurat chiar dacă este bun sau adevărat numai pentru individul
însuși. Dacă supoziția personală nu este determinată, atunci este comună. Supoziția este
confuză și distributivă atu nci când implică o serie de propoziții particulare unite prin
conjuncția „și”. De exemplu, în propoziția „Fiecare om este un animal” cuvântul „om” are o
supoziție confuză și distributivă pentru că putem deduce din aceasta următoarele propoziții
legate: „Ac est om este un animal și celălalt om este de asemenea un animal și așa mai
departe”. Supoziția confuză și distributivă se numește „mobilă”, atunci când admite o
excepție, ca în propoziția „Fiecare om, cu excepția lui Socrate aleargă”. Se numește
„imobil”, dacă nu este posibilă nicio excepție49.
Acest tip de supoziție este singurul, din cele trei principale, pe care Ockham îl
subdivide, însă important aici este faptul că, în toate modurile sale diferite, supoziția
personală rămâne o conexiune referențială car e se află, în contextul unui eveniment lingvistic
sau mental real, între un semn al unui anumit termen categorematic și ființele singulare
despre care termenul este adevărat50.

47 Ibidem , p. 39.
48 Cf. Claude Panaccio, „Semantics and Mental Language”, p. 59.
49 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 38.
50 Cf. Claude Panaccio, „Semantics and Mental Language”, p. 59.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
35 Pentru supoziția simplă, două lucruri sunt necesare: în primul rând, termenul în
cauză, fie el mental, rostit sau scris, nu trebuie să -și exercite semnificația ori funcția sa
semnificativă. În al doilea rând , acesta trebuie să „stea pentru” sau să reprezinte termenul
mental ca atare. De exemplu, în propoziția „Omul este o specie”, „om ul” nu are o funcție
semnific ativă, deoarece semnificațiile „omului” sunt oameni individuali, dar nu se poate
spune despre nici un individ „Acest om este o specie“. Prin urmare, „omul” , fie ca termen
mental, fie ca termen rostit sau scris, nu are nici o funcție semnificativă primară . Acesta „pur
și simplu” reprezintă conceptul „om” , care este într -adevăr o specie, deoarece este pre dicabil
despre mai mulți individuali . În cazu l termenului rostit sau scris, „omul” are doar o
reprezentare secundară, din mome nt ce cheamă în minte concept ul asociat . Trebuie remarcat
faptul că conceptualism ul lui Ockham nu admite nici o „natură” care este intermediară între
indivizi și conceptul comun. Pentru logici enii realiști, această „natură” a constituit
semnificația unui c oncept în supoziția simplă51.
Ockham a realizat faptul că definiția sa privind supoziția simplă era diferită de cea
obișnuită, care spunea că „supoziția simplă se verifică atunci când termenul presupune prin
semnificația sa”, rod al influenței lui William o f Sherwood și a lui Petrus Hispanus, În timp
ce pentru Ockham avem supoziție simplă atunci când termenul presupune printr -o intentio
animae , printr -un concept, care nu este sensul primar al termenului52.
Supoziția materială apare atunci când un termen repre zintă un cuvânt rostit sau
scris, însă termenul nu este folosit ca semn. Un exemplu este termenul „om”, în propoziția
„Omul este un substantiv”, sau „Om, este un cuvânt scris”. Aici termenul „om” se reprezintă
pe sine, dar nu se semnifică pe sine. Sensul s au semnificația propriu -zisă a termenului „om”,
este totalitatea oamenilor considerați în mod individual. În mod similar, în propoziția „Om,
este un cuvânt scris”, unde „om” are supoziție materială deoarece reprezintă un cuvânt
scris53.
Venerabilis Inceptor observă că adesea logicienii au făcut greșeli din cauza
ignoranței lor în ceea ce privește supoziția termenilor, în diferitele sale forme, mai ales
supoziția simplă. Cauza multor astfel de erori este noțiunea filosofică a existenței esențelor
sau naturilo r comune mai multor persoane și distincte de ele, în timp ce, de fapt, nu există
nimic în realitate decât indivizii. Ockham recunoaște că este dincolo de sfera logicianului

51 Cf. Philotheus Boehner, op. cit. , p. 40.
52 Cf. Paola Muller, op. cit. , p. 50.
53 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 41.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
36 rezolvarea problemei naturii realității. În Isagoga , Porfir a refuzat să spună dacă unversaliile
sunt reale sau doar simple concepte, rezervând aceasta pentru o știință mai înaltă, mai
profundă, iar Ockham este de acord cu această limitare a logicii. Problema universaliilor
aparține științelor realului, asemeni metafizicii și nu logicii, care este o știință a semnelor. Și
totuși, așa cum vom vedea, nu se simte constrâns să se restrângă pe sine la studiul semnelor
în tratatele sale, însă se îndreaptă spre problema metafizică a naturii realității însăși54.

2.2. „Briciul lui Ockham”

Willi am Ockham face o schimbare decisivă în scolastica medievală, punând în
discuție presupozițiile fundamentale: armonia dintre credință și rațiune și încrederea în însăși
puterea rațiunii. Prin urmare, se încheie ambiția scolasticilor de a elabora o sumă vast ă și
ordonată a tuturor cunoștințelor umane, atât dobândite, cât și revelate. Există o frază pe care
Ockham îi place să o repete în scrierile sale și care a rămas în istorie cu numele de „briciul
lui Ockham”. Fraza spune: Pluralitas non est ponenda sine ne cessitate (nu trebuie să
multiplicăm entitățile fără necesitate). Acesta este echivalent cu „principiul economiei“, care
prevede utilizarea în explicația unui lucru sau a unui eveniment, un număr cât mai redus de
legi posibile. Profitând de acest criteriu în mod si stematic Ockham aplică o reducere radicală
a tuturor teoriilor metafizice, logice, cosmologice și teologice pe care le -au construit
predecesorii săi și șterge multe distincții de renume, prezentându -le ca duplicări inutile:
distincția dintre esență și exis tență, între act și potență, natură și substanță, între atribute în
Dumnezeu etc. Un caz emblematic de aplicare a „briciului“ este eliminarea unei duble
cunoașteri a lui Dumnezeu, cea naturală și cea revelată. Conform lui Ockham cunoașterea
naturală nu aju nge până la Dumnezeu, ci numai la un prim principiu al lumii. Ideea de
Dumnezeu este rezultatul revelației divine55. Pentru Ockham, singura entitate cu adevărat
necesară este Dumnezeu; orice altceva, întreaga creație, este radical contingent56.
Deși sentimen tul este cu siguranță al lui Ockham, această formulă specială nu se
găsește în textele sale. Mai mult decât atât, așa cum s -a spus de obicei, este un sentiment pe

54 Cf. Ibidem , p. 42.
55 Cf. Battista Mondin, op. cit. , p. 718.
56 Cf. Paul Vincent Spade, Claude Panaccio, art. cit. .

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
37 care practic toți filozofii, medievali sau alții, l -ar accepta; nimeni nu vrea o ontologie
„umflată” inutil. Întrebarea, desigur, este ce entități sunt necesare și care nu sunt. Aceste
formule sunt doar declarații de metodă teoretică prudentă. Limitarea ontologiei noastre la
ceea ce este cu adevărat necesar, la urma urmei, garantează că aceasta va fi populată doar de
entități autentice. Din nefericire, această abordare nu garantează că le -am obținut pe toate.
„Briciul” este astfel neputincios în a nega efectiv existența anumitor tipuri de entități; tot ce
face este să împiedice afirmarea pozitivă a existenței lor57.
În practică, „briciul lui Ockham” nu joacă niciun rol special în a -și reduce ontologia.
Până la urmă, parcimonia nu este o inovație ockhamistă. Diferite versiuni ale acesteia pot fi
găsite peste tot la Aristotel și predecesorii medievali ai lui Ockham. Chiar și autorii ale căror
ontologii nu erau la fel de minime ca și a lui Ockham și care au propus ceea ce a fost numit
„anti -brici” pentru a se asigura că nu sunt postulate mai puține entități decât cele necesare,
au schimbat doar accentul. Nimeni nu a susținut postularea entităților inutile. Diferența
dintre Ockham și cei pe care îi critică, este în entitățile care sunt într -adevăr necesare.
„Briciul” de la sine nu decide asta pentru că avem nevoie de alte argumente58.

2.3. Problema unive rsaliilor

De la semnificația termenilor la condițiile de adevăr ale propozițiilor, întregul
aparat semantic pe care l -am descris până acum, conform lui C. Panaccio, poate fi văzut ca
un mecanism analitic sofisticat pentru ameliorarea angajamentelor ontol ogice ale unui
adevărat discurs. De fapt, a fost atât de folosit de Ockham în discuția despre o gamă largă de
probleme în metafizică și în filosofi a naturii. Ceea ce s -a străduit să facă în aceste domenii,
în mod caracteristic, a fost să prezinte tezele fi losofice relevante pentru a închide cercetarea
semantică și să ofere, cu ajutorul teoriei sale despre semnificație și supoziție, noi interpretări
ale bine cunoscutei dicta , aristotelice sau creștine, interpretări care -l fac mai inofensiv pentru
ontologie d ecât ar fi făcut filosofii realiști să fie59.

57 Cf. Paul Vincent Spade, „Ockham’s Nominalist Metaphysics: Some Main Themes”, în: Idem, The
Cambridg e Companion to Ockham , p. 102.
58 Ibidem , p. 102.
59 Cf. Claude Panaccio, „Semantics and Mental Language”, p. 65.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
38 William Ockham este adesea asociat cu tratarea problemei medievale a
universaliilor și poziția cunoscută sub numele de nominalism. Cu toate acestea, pentru a
vedea măsura noutății poziției lui Ockham, chiar radi cală, în stabilirea discuției medievale
asupra problemei universaliilor, trebuie să ne amintim sursele și sfera acestei discuții. Pe
urmă ne vom referi la critica pe care o aduce tuturor formelor de realism, abordarea
dominantă a problemei universaliilor, din care distinge cel puțin patru forme diferite.
Înțelegerea teoriei pe care Ockham o avansează în locul viziunii comune cere o cunoaștere
a logicii sale a termenilor, pe de o parte, și în special a teoriei supoziției, precum și a filosofiei
sale a minții , pe de altă parte.60.
Având în vedere că există specii și genuri, cum ar fi omul sau animalul, Porfir se
întreba ce sunt acestea. Există prin ele însele în lume sau sunt simple închipuiri ale minții?
Răspunsul lui Ockham este unul foarte clar: speciile și genurile sunt concepte61.
Ockham acceptă definiția lui Aristotel a universalului ca fiind „o intenție a
sufletului predicată natural despre mai mulți”62. Așadar, „om” este universal, însă „Platon”
este individual sau singular. Ockham adaugă precizarea că un iversalul, ar putea fi ceea ce
poate fi predicat pentru mai multe lucruri sau ceea ce poate fi predicat despre mai multe
lucruri, deși, de fapt nu este63.
Cu referire la perspectivele de abordare a problemei universaliilor în perioada
medievală, Paul Vince nt Spade distinge două, care nu sunt neapărat incompatibile, ci sunt
pur și simplu două căi diferite de abordare a problemei. Prima perspectivă a fost cea
metafizică, în care universalul este prezent ca întreg în multe lucruri deodată și ca o substanță
a acestor lucruri. Această perspectivă de abordare a universalului a fost introdusă de
Boethius în al doilea comentariu al său la opera De Interpretatione a lui Aristotel. Cea de -a
doua perspectivă este cea logică sau predicațională, derivată dintr -o remarcă a lui Aristotel,
conform căreia, universalul este ceea ce e apt să fie predicat despre mai mulți64.
Agentul principal al semantizării problemei universaliilor este William Ockham, pe
care nominaliștii secolului al XV -lea îl consideră părintele lor. Este pos ibil ca într -o oarecare
măsură să citim teoria ockhamistă a universului ca fiind descalificarea majorității întrebărilor

60 Cf. Jorge J. E. Garcia, Timothy B. Noone (ed.), op. cit. , pp. 697-698.
61 Cf. Claude Panaccio, „Semantics and Mental Language”, p. 66.
62 William Ockham, „ Summa Logicae ”, I, 15, p. 39.
63 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 73
64 Cf. Paul Vincent Spade, Thoughts, Words and Things: An Introduction to Late Mediaeval Logic and
Semantic Theory , accesat pe 10 martie 2018 la adresa:
[http://pvspade.com/Logic/docs/Thoughts,%20Words%20and%20Things1_2.pdf ], p. 146.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
39 puse până acum despre universal, în beneficiul unei analize semantice care înlătură complet
problemele. Urmând această distincție, ajun gem la concluzia că perspectiva din care
Ockham tratează problema universaliilor, este cea logică, deoarece pentru el, așa cum am
mai spus, universaliile sunt semne naturale sau concepte. Așadar, nominalismul său trebuie
discutat din această perspectivă lo gică. Această poziție este precedată de o teză de natură
metafizică. Nominalismul, în orice definiție dată acestuia, implică teza ontologică a
singularității ființei; prin urmare, trebuie să fie doar individual. Tot ceea ce este, e singular
și, prin urmare , este în sine, fără a fi nevoie să fie individualizat pornind de la naturi sau
esențe. De aceea, problema universaliilor nu trebuie abordată în principal prin interogarea
ființei universalului, dar trebuie să recunoaștem încă de la început că universalul este un
semn. În acest sens, pentru cei care acceptă principiile semiologiei stabilite la începutul
operei Summa Logicae , problema pare soluționată cât mai curând posibil65.

2.3.1. Intenție primă și intenție secundă

Atunci când discutăm problema univers aliilor, nu putem să nu ținem cont și de
distincția dintre termenii intenției prime și termenii intenției secunde. Ockham nu este primul
care tratează despre problema termenilor intentiones primae și intentiones secundae ; cel care
o impune este tot Boethiu s. Ockham preferă să spună că, de fapt, conceptul este pur și simplu
actul înțelegerii. Intenția primă este un act al înțelegerii ce semnifică lucruri care nu sunt
semne. Intenția secundă este actul ce semnifică intenții prime66:

Am spus însă că termenii intenției secunde sunt, de pildă, „universal”, „gen”, „specie” etc., iar
apoi trebuie să vorbim tocmai despre acei termeni care enunță cele cinci universalii. Totuși, mai întâi,
trebuie să ne referim la termenul general „universal”, care se predică despre orice universal, și, în opoziție
cu el despre „singular”.
Trebuie știut mai întâi că termenul „singular” are două accepții. Într -un sens, termenul de
„singular” se referă la tot ceea ce este unul și nu plural, iar în acest sens cei care susțin că universal ul este
o anumită calitate mentală, predicabilă despre mai mulți, totuși nu pentru sine, ci în locul acelor lucruri
multiple, trebuie să spună că fiecare universal este într -adevăr și în chip real singular: pentru că fiecare
sunet, chiar dacă este comun pr in instituire, este, de fapt și în mod real singular și unul numeric, deoarece
este unul și nu mai multe, și tot astfel semnificând mai multe lucruri exterioare, este de fapt și în mod real,
singular și unul numeric, deoarece este unul și nu mai multe lucr uri, chiar dacă semnifică mai multe lucruri.

65 Cf. Joël Biard, Le Nominalisme au Moyen Âge Tardif , accesat pe 15 martie 2018, la adresa:
[http://ockham.free.fr/NominalismeTardif -VF4.pdf ], pp. 2 -3.
66 Cf. Frederick Coplest on, op. cit. , p. 56.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
40 În alt sens, termenul „singular” se referă la tot ceea ce este unul și nu este plural, și nici nu este
în mod natural semn al mai multora. În această accepție a singularului, nici un universal nu este singular,
deoarece orice universal este în mod natural semnul mai multora și în mod nat ural se predică despre mai
mulți. De aceea, numind universal ceva ce nu este unul numeric, accepție pe care mulți o atribuie
universalului, eu spun că nimic nu este universal decât dacă am abuza de acest cuvânt, spunând că un popor
este un universal, deoar ece nu este unul, ci mai multe. Dar acest lucru este pueril67.

Așadar, ceea ce Ockham și nominaliștii din secolul al XIV -lea fac, în general, într –
un sens, este de a lua noțiunea realistă a unei entități universale și de a o transfera în minte,
unde devine noțiunea de concept universal. Un concept universal desigur, nu este universal
deloc, în nici un sens metafizic al cuvântului. Dar din moment ce conceptele sunt termeni în
limbajul mental, un concept universal este universal într -un alt sens, prin aceea c ă poate fi
predicat de mulți. Astfel, singurul tip de „universalii” pe care Ockham îl va permite sunt
termenii universali. Aceștia sunt, în primul rând și în esență, concepte generale în minte și
apoi, secundar și derivativ, termeni rostiți sau scriși subo rdonați unor astfel de concepte
generale. Astfel de termeni (orali, scriși sau mentali), sunt „universali” numai în sens logic;
sunt universali prin semnificație sau predicație. Nu există naturi comune în realitate. Odată
ce Ockham și nominaliștii au mutat universaliile realiștilor în minte, în acest fel, toate
lucrurile, pe care universaliile chemate odată să le facă într -o teorie filosofică, acum trebuie
să fie făcute prin concepte. Și astfel nu este surprinzător să găsim nominaliști medievali
evidențiind teoria conceptelor68.

El vrea să spună că universalul este o intenție singulară a sufletului însuși, care se predică natural
despre mai mulți, astfel încât, datorită faptului că se predică despre mai mulți, nu pentru sine, ci în locul
acelor mai mulți, se numește universal; dar, întrucât ea este o singură formă existentă real în intelect, se
numește singular. Iar astfel <termenul> „singular”, în prima sa accepție, se predică despre universal, dar nu
și în a doua accepție, în sensul în care spunem că soarel e este o cauză universală, și totuși el este un lucru
particular și singular, iar în consecință el este într -adevăr o cauză singulară și particulară. Căci se spune că
soarele este o cauză universală deoarece este cauză pentru mai multe, și anume pentru toa te cele inferioare,
generabile și coruptibile. El se numește însă cauză particulară, deoarece este o singură cauză și nu mai
multe. Astfel, intenția sufletului se numește universală, deoarece este un semn predicabil despre mai mulți;
și el se mai numește s ingular, deoarece este un singur lucru și nu mai multe69.

Până aici, putem rezuma fără nici o dificultate, teoria ockhamistă a universaliilor.
Universalul, așadar, nu este un lucru ci un concept. Conceptul, însă, nu este un simplu
conținut „obiectiv”, ci u n act conceptual, referențial, care trimite la o pluralitate de lucruri
singulare. Acest act este o calitate a sufletului, un act cognitiv ce nu are existență „obiectivă”,
ci doar una „subiectivă”; cu alte cuvinte, este o calitate inerentă a sufletului. De fapt, așa

67 William Ockham, „ Summa Logicae ”, I,14, pp. 27 -29.
68 Cf. Paul Vincent Spade, Thoughts, Words and Things …, p. 147.
69 William Ockham, „ Summa Logicae ”, I,14, pp. 29 -31.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
41 cum Alain de Libera afirmă, această teorie este concepută de Ockham în conformitate cu cea
a lui Avicenna, fiind o reinterpretare a ei, pornind de la teoria semnului conceptual, a ceea
ce acesta încercase să gândească la nivelul lui intentio : un dublu statut, deopotrivă universal
și singular, al universalului70.

2.3.2. Intuiție și abstracție

Pentru Ockham, cunoașterea certă este cea nemijlocit evidentă sau reductibilă la o
evidență nemijlocită. Or, evidența este un atribut al cunoașterii cu t otul diferit de știință, de
înțelegere sau de înțelepciune, căci acestea nu au ca obiect decât raporturile necesare, în timp
ce evidența poate să existe și în ordinea contigentului. Într -adevăr, cunoașterea poate fi
abstractă sau intuitivă; dacă este de or din abstract, nu are ca obiect decât raporturile dintre
idei și, chiar când stabilește între idei raporturi necesare, nu ne garantează deloc că lucrurile
reale sunt conforme cu ordinea ideilor. Dacă vrem o propoziție care să ne garanteze atât
adevărul său, cât și realitatea lucrurilor pe care le afirmă, avem nevoie de o evidență
nemijlocită, de data aceasta nu doar abstractă, ci intuitivă. Cunoașterea intuitivă este singura
care are ca obiect existențele și care ne permite să înțelegem faptele. El spune că spre
deosebire de cunoașterea intuitivă, cunoașterea abstractă nu ne îngăduie să știm dacă un
lucru care există, există sau dacă un lucru care nu există, nu există; cunoașterea intuitivă e
cea prin care știm că un lucru este, atunci când este, și că nu est e, atunci când nu este. Rezultă
de aici că singura cunoaștere certă când e vorba să ajungem la existențe este cunoașterea
sensibilă. Dacă văd un corp alb, această intuiție, singură, îmi permite să stabilesc imediat o
legătură evidentă între cei doi termeni și să afirm adevărul următor: acest corp este alb71.
Inițial, Ockham a susținut ideea că conceptele (universale) sunt obiecte ale gândirii,
un fel de „ființe fictive” sau fictum , având numai o ființă obiectivă ( esse obiectivum ) în suflet
(adică ființa are ceva în virtutea faptului că este obiect al gândirii sau al cunoașterii). Mai
târziu, și ca o reacție la critica lui Chatton despre opinia lui, Ockham și -a schimbat poziția,

70 Cf. Alain de Libera, op. cit. , p. 389.
71 Cf. Etienne Gilson, op. cit., p. 591.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
42 considerând conceptul ca o calitate care există în mod subiectiv în suflet și care poate fi
identificată chiar cu actul intelectului însuși72.
Întrucât William Ockham acceptă doar două dintre cele zece categorii aristotelice
ale ființei, substanța și calitatea, trebuie să ne întrebăm mai întâi care este modul ontologic
în care actus -ul ar exista. În opinia lui Claude Panaccio, actus -ul ar fi o calitate a intelectului,
dar și abstractizarea în sine. Abstracția, prin urmare, este identificată de Ockham ca o calitate
a intelectului, calitatea fiind „ceea ce face ca o ființă să fie așa cum este”, adică „o modalitate
de a fi”. Este clar că pentru Aristotel ca și pentru filosofii medievali, ființa în act trebuie
distinsă de ființa posibilă, sau în potență. Actus -ul este astfel de la început „în act”, deoarece
are o existență efectivă și reală, prin urmare mențiunea lui Ockham a făcut din actus un lucru
absolut. Dar aceasta nu înseamnă că actus -ul poate avea o realitate ontologică separată în
afara intelectului sau în interiorul său. Dimpotrivă, principiul metodologic al parcimoniei
ontologice a lui Ockham interzice aceasta73.
Abstractizarea, pentru Ockham, ține de următoarea identificare: toate actele
abstracte simple de cunoaștere sunt termeni generali în limbajul mental. Starea mentală a
abstractizării, cu alte cuvinte, este ea însăși un termen conceptual categorematic, capabil în
principiu să fie subiectul sau predicatul unei propoziții mentale și de a substitui o pluralitate
de entități singulare distincte. Este, literalmente, un nume comun mental. Conceptele, care
adesea sunt descrise de Ockh am ca fiind unitățile de bază ale limbajului mental, sunt
identificate în câteva pasaje cu actul abstractiv. Odată ce prima teorie ( fictum ) a conceptelor,
a fost abandonată în favoarea teoriei actus -ului, nu mai are rost, potrivit lui Ockham, să
distingem între concepte și actul abstractiv. El distinge foarte clar între cele două sensuri ale
notitia abstractiva : abstracția din singular și abstracția din existență sau nonexistență; în al
doilea sens a vrut să pună în contrast cunoașterea abstractivă cu cea intuitivă74.
Aceasta înseamnă că un act abstractiv simplu este întotdeauna universal.
Universaliile în sens porfirian (genul, speciile, diferențele, propriul și accidentul) au fost în
mod tradițional definite ca ceea ce poate fi predicat despre multe. Dar, așa cum insistă
frecvent Ockham, doar un semn poate fi predicat de orice. Predicarea are loc numai în

72 Cf. Thomas Dewender, „William of Ockham and Walter Burley on signification and imaginary objects” , în
Kent Emery, Jr., Russell L. Friedman , et. al. , Philosophy and Theology in the Long Middle Ages , Koninklijke
Brill NV, Leiden, 2011, p. 4 38.
73 Cf. Gabriel Malenfant , Guillaume d’Ockham est -il précurseur des penseurs de la relation dan s sa théorie
de la connaissance ? L’actus pensé comme relationalité et le langage en tant que liberté de connaître , accesat
pe 10 aprilie 2018, la adresa: [ http://studylibfr.com/doc/3153716/guillaume -d-ockham -est-il-précurseur -des-
penseurs ].
74 Cf. Claude Panaccio, Ockham on Concepts , Ashgate Publishing Limite d, Hampshire , 2004, p. 9.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
43 propoziții, iar propozițiile, în teoria matură a lui Ockham, pot fi compuse numai din semne.
Acesta este într -adevăr nucleul nominalismului lui Ockham. Iar semnele, în mod special cele
care stau la baza întregului proces semiotic, sunt tocmai conceptele (sau „intențiile
sufletului”, cum le numește și Ockham), care, așa cum am văzut, sunt identificate cu actele
abstractive. Specia „om”, de exemplu, nu este nimic extra mental, este un concept general
în minte, cu alte cuvinte, o cunoaștere abstractivă. Terminologia semnului mental se îmbină
în mod corespunzător în acest punct cu cea a cunoașterii, pentr u a oferi un răspuns clar la
vechea problemă a universaliilor75.
Conceptele lui Ockham (universaliile) nu sunt simple abrevieri pentru liste de nume
propriu -zise, nici definiții structurate. Ele sunt, în forma lor cea mai elementară, acte
abstractive simple , care, în virtutea abstractizării din existență și din nonexistență, sunt direct
constituite în semne generale naturale intrinseci, reprezentând în mintea agentului o
pluralitate de lucruri, toate singulare, desigur, dar totuși, în mod obiectiv similare. Această
similitudine între semnificațiile sale este maximă în cazul conceptului de specie
„specializată” și tot mai relaxată, pe măsură ce conceptele devin mai generale. În toate
cazurile, universalul astfel generat – care este totodată un concept, o cunoa ștere abstractivă
și un semn mental categorematic general – poate supozita în propozițiile mentale pentru toate
sau oricare dintre aceste lucruri singulare – reale sau posibile – pe care le semnifică76.

2.3.3. Critica realismului

Într-adevăr, oricum am căuta să concepem universalul realizat în lucruri, ajungem
la aceeași absurditate: fie acest universal este unul, și atunci nu înțelegem cum s -a putut să
se multiplice în lucrurile particulare, fie e multiplicat o dată cu lucrurile particulare, și atunci
nu înțelegem cum poate fi unul. Ockham urmărește această himeră a universalului realizat,
sub toate formele pe care a putut să le îmbrace, chiar și la unii dintre cei care au fost
considerați uneori nominaliști, dar efortul său cel mai interesant este cel p e care -l îndreaptă
împotriva realismului lui Duns Scotus. Acest filozof atribuia universalului o anumită unitate,

75 Ibidem , p. 10
76 Ibidem , p. 11.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
44 cea a esenței, sau o natură comună la Avicenna, suficientă pentru explicarea gradului de
unitate a speciilor și genurilor, dar inferioară unit ății numerice a ființelor particulare77.
După Duns Scotus, unitatea universalului este cea a grupului, întemeiat deopotrivă
în colectivitate și în fiecare dintre indivizii care o constituie. Ockham nu acceptă deloc acest
compromis: în opinia lui, nu există altă unitate decât unitatea numerică a individului, iar ceea
ce nu are decât o unitate inferioară unității numerice nu poate avea nici un fel de unitate.
Neavând unitatea adevărată, aceste naturi comune pe care ni le închipuim sunt deci lipsite și
de reali tate. Ca să -și justifice poziția, Ockham începe prin a postula că fiecare lucru real este
individual cu drepturi depline. Astfel, tot ce este real în afara gândirii este un individ, dar nu,
cum voia Duns Scotus, în virtutea unei determinări individuante ca re s-ar supraadăuga în el
unei naturi comune, ci prin simplul fapt că este. Importanța acestui punct e maximă, căci
interzice orice speranță de a regăsi în lucruri, cu ajutorul gândirii, o natură comună reală,
una și aceeași sub toate determinațiile sale i ndividuante ( hecceitas – la Duns Scottus). Pentru
o asemenea doctrină, este deosebit de greu să se explice cum poate gândirea, pornind de la
aceste blocuri individuale care n -au nimic în comun, să formeze noțiunile de genuri și specii.
Este exact dificulta tea pe care am întâlnit -o deja la Abelard, care ieșise din ea invocând acele
status ale indivizilor. Ockham o va rezolva asemănător, dar și mai radical. 78.
Pentru a se asigura că nu interpretează greșit opinia Doctorului Subtil, așa cum au
făcut alții, el se bazează în principal pe citate din Comentariul la Sentințe ( Opus Oxoniense ),
fără a schimba cuvintele pe care le utilizează în diferite locuri. Respectul său pentru Scotus
este evident, mai ales prin faptul că este singurul identificat după nume, iar op iniei sale
privind problema universaliilor i -a acordat cea mai mare atenție79.
O altă opinie criticată de Ockham, este cea susținută de Toma de Aquino despre
speciile inteligibile. Toma credea că de vreme ce formele inteligibile universale nu pot fi
postula te ca existând în afara minții, ele trebuiau actualizate în minte de o putere intelectuală
specială, numită „intelect agent”, care le -a extras, ca să spunem așa, din speciile sensibile
depozitate în imaginație ca rezultat al percepției. În viziunea sa, ace st proces de
„abstractizare”, a condus la formarea reprezentărilor intelectuale generale (adică speciile
inteligibile), care pot servi drept mijloc de cunoaștere generală80.

77 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , p. 593.
78 Ibidem , pp. 594 -595.
79 Cf. Armand Maurer, op. cit. , p. 69.
80 Cf. Claude Panaccio, Ockham on Concepts , p. 28.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
45 Așadar, speciile inteligibile sunt universale, fiind opuse speciilor sensibile care sunt
particulare. Universalitatea lor nu reprezintă o problemă din punctul de vedere al lui
Ockham, din moment ce el este perfect dispus să accepte că un concept mental poate fi
universal. Dar speciile inteligibile în teoria aristotelică nu sunt doar un f el de concept mental
universal, ci acelea care sunt afectate de lucrurile cunoscute: ele se deosebesc de definiția
sau „cuvântul” sau speciile inteligibile exprimate pe care mintea însăși le produce pentru a –
și completa actul cognitiv. Prin urmare, trebuie să fie afectate de lucruri din aspectul lor de
universalitate; dar dacă lucrurile însele, ca lucruri, nu sunt în niciun fel universale, cum pot
ele afecta o specie universală81?
Ockham realizează aceste consecințe cu privire la o poziție precum cea a Sfân tului
Toma. Pentru a permite cunoștințelor intelectuale să fie despre lucruri și nu doar despre
mințile noastre, Toma a susținut că specia inteligibilă nu este ceea ce este cunoscut, ci prin
care este cunoscut. Ceea ce este cunoscut prin intelect nu este i ndividul, ci universalul
abstractizat de la individ. În opinia lui Ockham, însă, această distincție nu poate fi menținută.
Atât speciile abstracte, cât și cele inteligibile trebuie să fie concepte mentale, deoarece, dacă
abstractul ar fi un lucru real, el nu ar putea fi universal; și asemeni speciei inteligibile,
„abstractul” trebuie să preceadă actului de cunoaștere, deoarece acesta este obiectul său.
Cum, deci, sunt diferite cele două? Cei care consideră că specia inteligibilă „reprezintă”
universalul abs tractizat, continuă Ockham, ar avea prin aceeași mărturie că o specie sensibilă
va reprezenta și universalul. Având în vedere că nu există nimic universal în lucrurile în sine,
reprezentarea universalului nu poate însemna decât să fie similare singularului , și astfel ar fi
specia sensibilă a unuia dintre ele82.
Realismul universaliilor, așadar, nu se susține, în orice mod l -am prezenta. Între
universal și singular există o diferență netă: universalul este un concept, un semn mental, în
timp ce singularul est e un lucru real, o individualitate ce are existență ontologică și empirică.
Prin urmare, conceptul nu este o reprezentare mentală abstractă. Ca semn, este o intelecție
pură, o referință la real, ceva care tinde înspre. Din punct de vedere logic, forța semn ificativă
a conceptelor se manifestă în capacitatea de presupunere, de evocare și de substituire a unui
lucru semnificat într -o propoziție83.

81 Cf. John Marenbon , Later medieval philosophy (1150 –1350): an introduction , Routledge , London , 1991 , p.
177.
82 Ibidem , p. 177.
83 Cf. José Antoni o Merino , Storia della Filosofia Francescana , Edizioni Biblioteca Francescana, Milano,
1993, p. 387.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
46 Dacă conceptul universal este o calitate a actului intelectual sau că este actul
înțelegerii în sine, nu contează c u adevărat și este o problemă secundară. Lucrul important
este teza că universalul nu este ceva ce există într -un fel în afara sufletului, dar tot ceea ce
este predicabil despre mai multe lucruri se află în minte, prin însăși natura sa, atât din punct
de vedere obiectiv cât și subiectiv și niciun universal nu aparține esenței sau quiddității
oricărei substanțe. Existența universului constă într -un act al intelectului și are valoare ca
atare. Este o modalitate de concepere și cunoaștere a realităților indivi duale84.
Până de curând, Ockham a fost considerat de către majoritatea istoricilor în termeni
negativi, ca un gânditor care a distrus sistemele filosofice ale lui Toma de Aquino și Duns
Scotus. Acum, când Ockham este recunoscut în calitate de constructor, c ât și ca inovator
critic, se acordă mai multă atenție gânditorilor din a doua jumătate a secolului al XIV -lea și
o mare parte din munca lor se arată ca inventivă și sofisticată. Pentru logicienii sau teologii
instruiți a fost dificil să scape de influența terminologiei lui Ockham sau să evite luarea în
considerare a argumentelor sale85.

Concluzie

Am putut observa pe parcursul acestui capitol, că gândirea lui William Ockham
asupra problemei universaliilor este una foarte elaborată și clară. Pentru Ockham, nu există
universal în afara minții noastre; universalul este un concept care poate fi predicat despre
mulți. În formarea conceptelor noastre, un rol important îl au cele două tipuri de cunoaștere
prezentate: cunoașterea abstractivă și cunoașterea intuiti vă.
Pentru a înțelege mai bine poziția lui Venerabilis Inceptor în abordarea acestei
problematici, am prezentat pe scurt principiile gândirii sale în materie de logică. Astfel, au
reieșit anumite distincții pe care le -a făcut în analiza termenilor, care s unt rostiți, scriși sau
mentali. Aceste împărțiri ale termenului nu îi aparțin lui Ockham în totalitate, ele au fost
afirmate de către predecesorii săi, de care a fost influențat. Dintre aceștia i -am amintit în
mod special pe Boethius și Petrus Hispanus, d e la care Ockham a preluat distincția între

84 Ibidem , p. 387.
85 Cf. John Marenbon , op. cit. , p. 187.

Laslău Narcis -Leonard William Ockham și problema universaliilor
47 termenii categorematici și sincategorematici, împărțirea termenilor în univoci, echivoci și
paronimi, teoria supoziției și semnificației termenilor, cărora le dă o interpretare nouă și
originală.
În abordarea pro blemei universaliilor, Ockham este considerat a fi un nominalist,
însă unii dintre cei care au studiat în profunzime opinia sa, au ajuns la concluzia că putem
vorbi și de o abordare conceptualist -terministă, având în vedere că conceptul este un semn.
Aceas tă poziție nominalistă a sa, implică inițial o teză de natură metafizică, aceea a
ontologiei singularității ființei. De pe această poziție, Ockham critică răspunsul realismului,
mai ales realismul lui Duns Scotus, care considera universalul o unitate sau o natură comună,
afirmând că fiecare lucru real este individual.
Răspunsul lui Ockham, așadar la prima întrebare a lui Porfir, este că genurile și
speciile se află numai în intelect și nu în lucruri; fiind doar predicabile despre lucruri. Din
această afirm ație, rezultă și răspunsul la cea de -a doua întrebare, afirmând că deoarece nu se
află decât în spirit, ele sunt non -corporale. Imediat se răspunde și celei de -a treia întrebări,
spunând că genurile și speciile, nu se află nici în lucrurile sensibile, nici nu sunt părți ale
sensibilelor, ci doar fac cunoscută substanța lucrurilor, așa cum semnele fac cunoscuți
semnificații lor86.

86 Cf. Alain de Libera, op. cit. , pp. 395 -396.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
48 Capitolul 3

Influențe ale gândirii lui Ockham

Deși este mai puțin cunoscut decât Sfântul Toma de Aquino, William Ockham este
unul dintre cei mai mari filosofi ai Evului Mediu și din istorie. Rolul său a fost unul decisiv
în realizarea trecerii de la filosofia scolastică la cea renascenti stă, precum și pentru formarea
unei „mentalități” empiriste ce va caracteriza în mod profund lumea modernă. În rândurile
ce urmează voi încerca să prezint modul în care gândirea lui William Ockham a influențat
gândirea filosofilor ce au intrat în contact, direct sau indirect, cu scrierile sale și modul în
care aceștia au înțeles să ducă mai departe această filosofie.

3.1. Decăderea Scolasticii

După William Ockham, scolastica nu a mai avut parte de alți filosofi remarcabili
sau de mari sisteme de gândir e. Ciclul său istoric, pare să se fi încheiat și trăiește datorită
moștenirii din trecut. Tomismul, scotismul și ockhamismul, sunt școlile care concurează pe
acest câmp, apărându -și polemic doctrinele fondatorilor lor, uneori exagerându -le sau
deformându -le, rareori aducând contribuții originale. În fața tomismului și a scotismului,
care reprezintă via antiqua a filosofiei, ockhamismul reprezintă via moderna , adică critica și
chiar abandonul tradiției scolastice. „Modernii” sunt „nominaliștii” care se încre dințează
rațiunii naturale și exclud orice posibilitate de a interpreta în mod rațional adevărul revelat1.
La început, scolasticii au făcut totul pentru a favoriza conviețuirea dintre știință și
religie. Apoi, cu trecerea timpului, cele două discipline au început în mod progresiv să se
îndepărteze una de cealaltă, până când au devenit două materii distincte, situație la care a

1 Cf. Nicola Abbagnano, Storia della Filosofia , vol. II, Gruppo Editoriale L'Espress o, Roma, 2006, p. 373.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
49 contribuit și William Ockham2. Prin negarea metafizicii și reducerea gnoseologiei la o
simplă doctrină a cunoașterii intuitiv -intelective a singularului, s -a deschis o nouă cale de a
face filosofie. A fost deschisă, astfel, calea spre o nouă formă de speculație științifică
îndepărtând tot ceea ce putea să pară a fi noțiune metafizică irelevantă și în mod special
datorită identității s ubstanței și cantității, unii gânditori, mai ales cei înclinați spre observație
și calcul, au apelat la principiile noii logici ockhamiste pentru a da curs propriilor cercetări
științifice3.
Influența pe care Ockham a exercitat -o asupra g ândirii filosofice și teologice la
sfârșitul Evului Mediu și începutul epocii moderne, a fost enormă și a contribuit în mod
decisiv la „dizolvarea” edificiului cultural, grandios și compact, al acelor Summae în care
filosofia și teologia se integrau în mod fericit. Doctrinele filosofice și teologice ale lui
William Ockham, s -au răspândit rapid, în primul rând la Universitatea din Paris și apoi în
alte numeroase universități europene, unde maeștrii considerau legitimă referința la sistemul
lui Ockham, privindu -l ca fiind la fel de valoros și valabil ca și cele ale lui Toma de Aquino
și Duns Scotus. Multe universități au fondat catedre în care se preda filosofie sau teologie,
urmând pe de o parte via antiqua a Sfântului Toma, pe de alta via moderna a lui Ockham și
a susținătorilor săi. Nume importante și respectate, au aderat la principiile propuse de către
restauratorul nominalismului, adesea făcând referință la această doctrină în armonie cu
gândirea lor. Succe sul lui Ockham se explică mai ales prin intermediul îmbinării, foarte
dificil de implementat pe care el a reușit să o realizeze, între idealul științific de la Oxford
pe de o parte și idealul religios al Ordinului său pe de alta4.
Pe terenul științelor, Venerabilis Inceptor a păstrat idealul cunoașterii matematice,
experimentale și intuitive preconizată de Roger Bacon, iar pentru această lume a științei
Ockham revendicase o autonomie completă. Cu aceeași fermitate s -a zbătut și pentru
puritatea idealului fr anciscan. Din acest motiv a căutat să asigure credinței autonomia și
independența față de orice ademenire a lumii, inclusiv cele ale rațiunii și filosofiei5.
Pentru a limita sau a nega posibilitatea interpretării dogmei, Duns Scotus s -a folosit
de idealul aristotelic al științei. Pentru același scop, William Ockham se folosește de
experiență. Punctul său de vedere este acela al u nui empirism radical; c onsidera că tot ceea

2 Cf. Luciano De Crescenzo, Storia della filosofia medioevale , Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 2002, p.
154.
3 Cf. „Occam”, în: Dizionario dei filosofi , G. C. Sansoni Editore, Firenze, 1976, p. 867.
4 Cf. Battista Mondin, Storia della Metafisica , vol. II, Edizioni Studio Domenicano, Bologna, 1998, p. 729.
5 Ibidem , p. 729.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
50 ce depășește limitele experienței nu poate fi cunoscut și demonstrat. Adevărurile teol ogice,
care se ocupă de ceea ce este dincolo de experiență, cad așadar în afara cercetării filosofice.
Dacă cunoașterea umană trebuie să se întemeieze pe experiență, acesteia i se deschide lumea
naturii, spre care se îndreaptă interesul predominant al lui Ockham. Fundamentul întregii
doctrine a lui Ockham este o teorie a experienței, pe care el o expune utilizând distincția
dintre cunoașterea intuitivă și cunoașterea abstractivă6.
Asemenea confraților săi franciscani care l -au precedat, Ockham nu a avut int enția
de a compromite atotputernicia și libertatea lui Dumnezeu prin realizarea unor concesii
necuvenite cu filosofii păgâni și islamici. Mai presus de toate, a voit să protejeze primul
articol al Crezului. Așa cum a observat el, Toma de Aquino, Scotus și alții au eșuat în a
afirma contingența totală a lucrurilor și libertatea absolută a lui Dumnezeu. Lucrând în mod
creativ în cadrul tradiției franciscane, a separat teologia de filosofie ca răspuns la această
chestiune7.

3.2. Școala ockhamistă

Filosofia „modernă” a lui William Ockham, a prins rădăcini și s -a dezvoltat mai
ales la Universitatea din Paris, unde în anul 1339 va face obiectul unei condamnări ale cărei
motivații lasă să se înțeleagă faptul că era studiată și chiar predată în cadrul u nor întruniri
private. Un an mai târziu, la 29 decembrie 1340, se extinde interdicția și asupra unei serii de
teze ockhamiste și nominaliste. În pofida tuturor interzicerilor și condamnărilor, doctrina lui
Ockham s -a statornicit la Paris și în celelalte ce ntre universitare adunând numeroși discipoli,
la fel cum interdicțiile nu au împiedicat triumful lui Aristotel în secolul precedent8. Aceștia
au accentuat tendința critică și negativă, nu numai în chestiunile teologice dar și în cele
filosofice. Numărul de probleme declarate insolubile din punctul de vedere al rațiunii
naturale și al principiilor declarate ca lipsite de orice fundament în experiență, a crescut
continuu. Scolastica și -a conservat structura sa exterioară, procedura sa caracteristică,

6 Cf. Nicola Abbagnano, Giovanni Fornero, Filosofi e filosofie nella storia , vol. I, Casa Editrice Paravia,
Torino, 19922, p. 422.
7 Cf. Armand Maurer, The Philosophy of William of Ockham , Pontifical Institute of Mediaeval Studies,
Toronto, 1999, p. 547.
8 Cf. Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu , traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București,
1995, p. 606.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
51 metoda s a de analiză și de dezbatere. Însă această structură formală s -a întors împotriva
propriului său conținut, demonstrând inconsistența logică sau lipsa fundamentului empiric a
acelor doctrine ce au constituit substanța tradiției sale seculare. Cu toate acest ea, pe măsură
ce problemele tradiționale se goleau de conținutul lor, creștea interesul față de problemele
naturii care deja avuseseră un rol important în speculațiile lui Ockham. În uzura la care
ockhamismul a supus întregul conținut al tradiției scolasti ce, forțe noi s -au maturizat, forțe
care își vor afla explicația în filosofia renașterii9.
Expresia „mișcare ockhamistă” poate fi improprie, deoarece din aceasta s -ar putea
înțelege că William Ockham ar fi fost unica sursă a curentului „modern” de gândire din
secolul al XIV -lea și că toți gânditorii din cadrul acestei mișcări au moștenit ideile lui. Unii
dintre aceștia, precum franciscanul Adam Wodham, au fost elevi ai săi, în timp ce alții,
printre care dominicanul Robert Holkot, au fost influențați de scr ierile lui Ockham fără să -i
fi fost elevi. În alte cazuri însă, este dificil a spune în ce măsură un anumit filosof a fost
influențat de gândirea lui Ockham. Cu toate acestea, chiar dacă într -o anumită privință ar fi
mai potrivit să vorbim despre „mișcarea nominalistă”, mai degrabă decât de „mișcarea
ockhamistă”, nu putem nega faptul că William Ockham a fost cel mai influent scriitor al
acestei mișcări. De aceea, consideră F. Copleston, pe bună dreptate este asociată, mișcarea
cu numele lui. Prin urmare sun tem îndreptățiți să vorbim despre o „mișcare ockhamistă”, cu
condiția de a ne aminti că expresia nu vrea să spună că Ockham ar fi sursa tuturor direcțiilor
în care a evoluat nominalismul10.
Această părere nu este împărtășită însă de către toți, după cum sus ține William J.
Courtenay. Chiar dacă pentru foarte mult timp s -a considerat că „școala ockhamistă” a
existat într -adevăr, acest lucru s -a bazat pe confuzia dintre nominalism și ockhamism,
precum și pe o listă a surselor autoritare utilizată de nominaliști i de la sfârșitul secolului al
XV-lea, care nu era o descriere a unei „școli”. Cei care nu susțin ideea acestei „mișcări
ockhamiste”, aduc ca argument necesitatea unei analize amănunțite a gândirii filosofilor
considerați ca făcând parte din această „școal ă”, precum și realizarea unei comparații între
aceștia și fondator. Astfel se va vedea că fiecare s -a îndepărtat de filosofia lui Ockham,
neavând legătură unii cu alții, chiar și în problemele importante. Continuată în mod
sistematic, această analiză, este un instrument excelent de măsurare a influenței reale a

9 Cf. Nicola Abbagnano, Storia della Filosofia , vol. II, p. 374.
10 Cf. Frederick Copleston, Istoria Filosofiei , vol. III, traducere de Ana -Maria Datcu și Sorana Man, Editura
All, București, 2008, p. 119.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
52 scrierilor lui Ockham în universitățile și gândirea filosofică a Evului Mediu târziu. Așadar
șansele reduse în vederea identificării unui grup compact de gânditori în istoria filosofiei, ca
în cazul tomismului de exemplu, care să fi împărtășit și dezvoltat sistemul filosofic al lui
William Ockham, i -a îndemnat pe unii dintre cei care s -au ocupat de această problemă să
pună la îndoială existența unei „școli ockhamiste” propriu -zise11.
Cu toate acestea, în secolul al paisprezecelea, opiniile lui Ockham au fost cel puțin
o influență principală prin intermediul unei alternative „nominaliste” moderne la via antiqua ,
reprezentată de gânditori mai vechi precum Toma și Scotus. Mare parte din teologia
Reformei a apărut ca rezultat al acestei alternative și ca reacție la aceasta. Chiar dacă
influența lui Ockham asupra începuturilor perioadei moderne nu poate fi urmărită cu ușurință
numai prin identificarea auto -descrișilor ockhamiști, influența lui asupra teologie i târzii
medievale a fost atât de fundamentală încât, într -un fel sau altul, opiniile lui Ockham au
marcat filosofia timpurie modernă12.

3.2.1. Nicolaus din Autrecourt

S-a născut la Autrecourt, lângă Verdun, în jurul anului 1300. A studiat la Sorbona
unde primește titlul de magister artium13 și mai târziu, bacalaureatul în teologie. Suspectat
de erezie, pe la sfârșitul anului 1340, papa Benedict al XII -lea, îi adresează o scrisoare
episcopului de Paris în care cere ca Nicolaus, împreună cu alții să se înf ățișeze la Avignion.
Moartea papei a dus la amânarea investigării, însă după încoronarea noului papă, Clement
al VI -lea, chestiunea a fost adusă din nou în discuție. Șaizeci dintre tezele sale au fost
condamnate în urma procesului din anul 1346 și a fost p us să -și ardă public scrierile și să se
dezică de afirmațiile care fuseseră condamnate14. Nicolaus preia critica ockhamistă a
conceptelor de substanță și de cauză, reiterând că aceste concepte se bazează numai pe
experiență și, prin urmare, nu au o necesitate riguroasă. A preluat și unele teze ale fizicii

11 Cf. William J. Courtenay , Ockham and Ockhamism: studies in the dissemination and impact of his thought ,
Koninklijke Brill NV, Leiden , 2008, pp. 375 -377.
12 Cf. Thomas M. Osborne Jr., Human action in Thomas Aquinas, John Duns Scotus & William of Ockham ,
The Catholic University of America Press , Washington , 2014, p. 15.
13 Maestru al Artelor (în limba latină).
14 Cf. Francesco Adorno, Valerio Verra, et. al. , Storia della Filosofia , vol. I, Editori Laterza, Bari, 1973, p.
492.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
53 ockhamiste și a sugerat o nouă dezvoltare, admițând realitatea atomilor și reducând fiecare
eveniment al lumii la mișcarea atomilor15.
Din scrierile lui Nicolaus s -au păstrat foarte puține, numai câteva scrisori și un tratat
cunoscut sub numele de Exigit . La începutul celei de a doua scrisori, adresată lui Bernard
din Arezzo, f ace observația că singura cunoaștere este aceea care poate fi redusă la principiul
noncontradicției. Experiența oferă anumite cunoștințe, însă într -un univers al individualilor
existența unui singur lucru nu poate fi dedusă din existența altuia. Este impos ibil ca logica
să detecteze conexiunile necesare în natură. În filosofia naturii, Nicolaus s -a întors la vechiul
atomism grec, preferând -o teoriei hilemorfismului lui Aristotel. Un astfel de univers de
atomi disparați era cu atât mai dependent de Dumnezeu16.
Orice certitudine pe care o dobândim prin intermediul principiului noncontradicției
este o certitudine autentică, iar acest caracter nu i -ar putea fi răpit nici măcar de puterea
divină. Mai mult, toate propozițiile certe în mod autentic au același grad d e evidență. Dacă
o propoziție nu este reductibilă la principiul noncontradicției, nu este certă. Așadar, într -un
argument silogistic concluzia este certă numai dacă este reductibilă la acest principiu prim17.
Fundamentul științei este pentru Nicolaus, ca ș i pentru William Ockham,
cunoașterea intuitivă. Caracterul propriu al acestei cunoașteri nu constă, pentru el, în
referința la obiectul existent întrucât există, ci mai curând în claritatea mai mare pe care o
posedă față de cunoașterea abstractivă. O astfe l de cunoaștere, de fapt, este cunoașterea unui
lucru existent. Aceeași cunoaștere intuitivă, întrucât este măsura și baza oricărei certitudini,
nu constituie adevărul absolut. De fapt, este evidența, adică manifestarea lucrului existent.
Prin urmare, chia r și ultima certitudine accesibilă în mod natural de către om, nu implică o
garanție a adevărului absolut, ci se bucură de un grad eminent de probabilitate. Aceasta este
o dezvoltare notabilă a ockhamismului: critica inițiată de Ockham face cu Nicolaus din
Autrecourt un pas înainte, iar pasul acesta nu este făcut pentru a devaloriza experiența, care
este forma cunoașterii intuitive. Experiența, spre exemplu a celor care stau la Roma, care
văd că este un oraș mare, nu este subiectul unei erori, atâta timp câ t este asumată în forma
sa ultimă, adică prezentă sau actuală și constituie criteriul valabilității oricărei alte aparențe.

15 Cf. Nicola Abbagnano, Linee di Storia della Filosofia , vol. I, Casa Editrice Para via, Torino, 19752, p. 273.
16 Cf. Harry Klocker , William of Ockham and the divine freedom , Marquette University Press, Milwaukee ,
19962, p. 93.
17 Cf. Frederick Copleston, op. cit. , p. 132.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
54 Prin urmare, Nicolaus insistă ca și Ockham că această certitudine maximă este limitată la
senzația actuală și nu subzistă dincolo de ea18.
Totuși, după cum precizează Nicolaus, prin cercetare, în mod absolut, nu
intenționează să pună în dubiu nici un adevăr de credință, dimpotrivă, obiectivul său este
exact opusul: acela de a demonstra slăbiciunea rațiunii și de a întări autoritatea cr edinței19.
Este limpede faptul că în cercetarea sa critică despre cauzalitate și substanță,
Nicolaus a anticipat poziția lui Hume, afirmând că nu există raporturi necesare între cauză
și efect. Astfel, el reînnoiește cu o substanțială fidelitate critica lu i Ockham față de cele două
concepte fundamentale ale metafizicii: substanța și cauza. Discuția despre mișcare, care se
concentrează pe statutul său ontologic, este situat în contextul mai larg al discuției despre
cantitate. Nicolaus argumentează că nu exis tă distincție între substanța materială și cantitate.
Același lucrul este valabil și pentru alte caracteristici proprii substanței, calitățile sensibile:
nici acestea nu sunt distincte de substanța lor. Susține, de exemplu, că focul și căldura lui,
apa și răcoarea sa nu sunt distincte. În fundalul acestei secțiuni se află dezbaterea medievală
târzie despre categoriile ontologice, induse de Categoriile și Metafizica lui Aristotel. Având
în vedere aceste preliminarii, rezultă că Nicolaus apără teza conform că reia mișcarea nu este
distinctă de obiectul mobil. Autrecourt susține că mișcarea nu este ceva diferit de obiectul în
mișcare. Urmându -l pe Ockham, el respinge ideea că mișcarea este un lucru pozitiv inerent
în obiectul mobil. Astfel, pierderea mișcării nu trebuie descrisă drept distrugerea sau corupția
unei entități, iar doctrina eternității este salvată20.
Nicolaus din Autrecourt nu a lăsat nici o scriere de logică, nici nu discută probleme
de logică sau semantică în Exigit sau în corespondențele sale. Ori cum, din chestiunile
teologice și din câteva articole, reiese clar faptul că era familiar cu dezbaterile timpului său.
Potrivit unuia dintre articole, Autrecourt a susținut că propoziția „Omul este un animal” nu
este necesară conform credinței, deoarece în acest sens nu se acordă legătura necesară între
termenii săi. Articolul trebuie văzut pe fundalul sofismului „Omul este un animal”, care a
primit o atenție considerabilă în secolele al treisprezecelea și al paisprezecelea. A servit la
clarificarea relație i dintre semnificație ( significatio ) și referință ( suppositio ) prin
investigarea verificării propozițiilor referitoare la categoriile goale. Propoziția „Omul este

18 Cf. Nicola Abbagnano, Storia della Filosofia , vol. I, Unione Tipografico -Editrice Torinese, Torino, 19692,
p. 647.
19 Cf. Battista Mondin, op. cit. , p. 732.
20 Cf. Hans Thijssen, „Nicholas of Autrecourt” , The Stanford Encyclopedia of Philosophy , Edward N. Zalta
(ed.), accesat pe 21 aprilie 2018 la adresa: [ https://plato.stanford.edu/archiv es/spr2016/entries/autrecourt].

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
55 un animal” ar fi adevărată dacă nimeni nu există? Acest articol sugerează că Autrecourt ar fi
negat orice formă de necesitate naturală și metafizică și, din acest motiv, a fost condamnat21.
Etienne Gilson afirmă că odată cu William Ockham, emanciparea gândirii filosofice
este totală; cu Nicolaus din Autrecourt, ea devine pe deplin conștientă de sin e. Asemenea
tuturor spiritelor pozitive și critice, indiferent de epoca în care apar, Nicolaus a vrut să
limiteze cunoașterea pentru a o fundamenta mai bine. Așezând, asemenea lui Ockham,
cunoașterea intuitivă, adică experiența nemijlocită, la originea tut uror certitudinilor noastre,
el susține că numai experiența ne poate permite să ajungem la existențe, astfel vom putea fi
siguri măcar de obiectele simțurilor și stărilor noastre psihice. Dacă, însă nu dorim să
afirmăm că ceea ce vedem este și că ceea ce n u există nu se vede, nu mai suntem siguri nici
de existența lumii exterioare, nici de a noastră înșine. Ajungem, în cele din urmă la
scepticismul școlii academice. Experimentalismul este, deci, singurul adăpost sigur
împotriva scepticismului22.

3.2.2. Ioa nnes Buridan

Poate cel mai influent gânditor parizian al secolului al paisprezecelea, Ioannes
Buridan a contribuit mult la construirea căii pe care filosofia o va urma atât în timpul vieții
sale cât și mai târziu în perioada modernă. Intuițiile lui Ockham, care sunt considerate a fi
punctul de plecare al mecanicii și al astronomiei din perioada modernă, a u fost preluate de
un anumit număr de adepți, printre care se numără și Ioannes Buridan. Acesta s -a născut la
Béthune, în Franța, în jurul anului 1300. A studiat la Paris, unde devine magister artium și
rector al Universității din Paris până în anul 1358. Data morții sale nu este cunoscută, însă
se consideră că a murit în jurul anului 136123.
Cariera academică a lui Buridan a fost neobișnuită din două motive, care ne vor
ajuta să înțelegem viziunea sa filosofică. În primul rând, pare că și -a petrecut întreag a carieră
la facultatea de arte, fără a se deplasa pentru studii pentru o diplomă de doctorat într -una din
cele mai prestigioase facultăți de drept, medicină sau teologie, care era calea tipică de urmat

21 Ibidem .
22 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , pp. 619 -620.
23 Cf. Jack Zupko, „John Buridan” , The Stanford Encyclopedia of Philosophy , Edward N. Zalta (ed.), accesat
pe 21 aprilie 2018 la adresa: [https://plato.stanford.edu/ar chives/spr2014/entries/buridan /].

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
56 a unui academician medieval. Apoi, majoritatea person alităților pe care le numim filosofi
medievali au fost, de fapt, pregătiți ca teologi inclusiv Toma de Aquino, Duns Scotus și chiar
William Ockham. Din moment ce statutele universității interziceau maeștrilor de arte să
predea sau să scrie tratate de teolo gie, Buridan nu a redactat nicio astfel de lucrare și nici un
comentariu la Sentințele lui Petru Lombardul, genul principal de scrieri filosofice în secolul
al paisprezecelea24.
Majoritatea scrierilor lui Iannes Buridan sunt în forma comentariilor la operel e lui
Aristotel. A scris comentarii la Fizica , Metafizica , Politica și la multe ale scrieri aristotelice.
A scris și diverse tratate asupra problemelor filosofice ale timpilui său, , însă opera sa de
căpătâi este Summulae de dialectica . Cadrul general al t ratatelor lui Buridan urmează
îndeaproape pe cel al lui Ockham, însă nu fără discernământ; uneori Buridan trece dincolo
de Ockham în dezvoltarea anumitor teze empiriste și naturaliste. Spre exemplu, pentru
Ockham, distincția tradițională dintre cunoașterea sensibilă și cunoașterea intelectivă nu are
mare greutate, deoarece pune pe primul loc distincția dintre cunoaștere intuitivă și
cunoașterea abstractivă care este transversală față de aceea. Pentru Buridan ea are o
importanță și mai mică deoarece el nu ez ită să apropie cunoașterea conceptuală de o
cunoaștere sensibilă confuză. Răspunzând la întrebarea dacă universaliile se află înainte sau
după singulare, Buridan afirmă că pentru intelect primele sunt conceptele singulare și apoi
cele universale, deoarece intelectul pleacă de la sensul pe care îl furnizează reprezentările
singularului. Însă , imediat după recunoaște că prin sens universalul precedă singularul
deoarece cunoașterea sensibilă confuză are întâietate față de cea determinată și precisă25.
Logica astfel înțeleasă are, într -adevăr, ca obiect concepte de a doua intenție, dar
știința se referă la concepte de primă intenție, cele care desemnează indivizii în sine sau
formele lor. Știința se ocupă, așadar, de subiecții concreți, pe care îi studia ză în lumina
primului principiu. O asemenea viziune se potrivește cu ceea ce este deopotrivă accentuat în
operele lui Buridan, privind interesul manifestat față de filosofia naturală, considerată ca
știință empirică. Lui îi este acordat meritul de a fi int uit principiul inerției în așa numita teorie
a impetus , formulată în legătură cu mișcarea. Această mișcare era un fel de scandal pentru
fizica aristotelică ce admitea principiul conform căruia un corp poate mișca un altul numai
prin contact. William Ockham a criticat în modul cel mai categoric acest punct de vedere,

24 Ibidem .
25 Cf. Nicola Abbagnano, Storia della Filosofia , vol. I, p. 648.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
57 dând ca exemplu mișcarea proiectilelor care continuă să se miște și după ce s -a îndepărtat de
corpul care i -a imprimat acestuia mișcarea26.
Pentru a rezolva problema, Buridan propune ipoteza urm ătoare: atunci când mișcă
mobilul, motorul îi imprimă acestuia un anumit elan. Această ipoteză îi este suficientă pentru
a afirma că mobilul (proiectilul) este menținut în mișcare nu de motor ci de impetus sau forța
care a fost imprimată în corp în momentu l „lansării”. Această forță este direct proporțională
cu cantitatea de materie ( quantitas materiae ) a corpului și este o calitate ce persistă în acesta
până în momentul în care rezistența aerului și gravitația pământului nu anulează mișcarea.
Această expli cație descrie toate fenomenele pe care nu reușește să le explice Aristotel27.
Logica lui Buridan nu este funda mental diferită de cea a lui Ockh am; el recunoaște,
de asemenea, că cunoașterea se află în consimțământ, deși știința totală nu este o colecție de
consimțământ, ci un țesut de relații logice; modifică de asemenea terminologia; dar păstrează
distincția esențială dintre semnele lucrurilor, pe care le numește concepte prime, și semnele
semnelor, care sunt concepte secunde. Renunță doar la teoria categor iilor; întrucât, pentru
Ockham, cantitatea este un termen conotativ al substanței, conform lui Buridan, aceasta
desemnează un termen absolut, la fel ca substanța și calitatea. Se restabilește o altă distincție
pe care „briciul lui Ockham” o suprimase: mișc area nu se referă la mobil, ci la dispoziția că
mobilul se comportă în orice moment altfel28.
Numele lui Buridan este legat de cel al faimosului exemplu al măgarului, care dacă
este pus între două grămezi de fân, ar muri de foame înainte să se decidă să măn ânce una
dintre grămezi. Argumentul nu se găsește în scrierile lui Ioannes Buridan și nu se poate găsi
căci este o reducere la absurd a doctrinei sale. Totuși, această doctrină îi dă în mod efectiv
ideea. Buridan consideră, de fapt, că alegerea voinței urm ează în mod necesar judecata
intelectului. Între două bunuri, unul mai mare și altul mai mic, intelectul judecă cu o
asemenea dovadă că voința se decide în mod necesar pentru binele mai mare. Însă când se
vorbește despre două bunuri egale, intelectul recun oaște că alegerea nu mai are loc, deoarece
voința nu se poate decide pentru nici una dintre ele. Prin aceasta, Buridan nu dorește să nege
libertatea voinței umane, dar în prezența unei judecăți evidente a intelectului, alegerile

26 Cf. Etienne Gilson, op. cit. , pp. 623 -625.
27 Cf. Giovanni Reale, Dario Antiseri, Il pensiero occidentale dalle o rigini ad oggi , vol. I, Editrice La Scuola,
Brescia, 1983, p. 482.
28 Cf. Émile Bréhier , La philosophie du Moyen Âge, Editions Albin Michel, Paris, 1949, p. 380.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
58 voinței sunt determinate în mod necesar, voința este liberă numai în sensul că poate să
suspende sau să împiedice judecata intelectului29.

Concluzie

Așa cum am văzut, William Ockham a avut o influență decisivă în „dizolvarea”
grandiosului edificiu cultural al acelor Summae , în ca re credința și rațiunea se îmbinau în
mod armonios, afirmând totala separație dintre religie și știință dând astfel posibilitatea de
abordare a unor noi problematici. De asemenea a contribuit la dezvoltarea filosofiei și științei
de la sfârșitul secolului al paisprezecelea, iar gândirea sa a atras și influențat numeroși
discipoli, chiar dacă aceștia nu au format un grup compact pentru a crea o „mișcare
ockhamistă” propriu -zisă, care în scrierile lor au preluat și chiar au dezvoltat unele dintre
ideile formu late de către Ockham.
Separarea dintre filosofie și teologie pe care o afirmă William Ockham, a dus la
deschiderea unei noi căi de a face speculații științifice. Punctul său de v edere era acela al
unui empirist radical, considerând că ceea ce depășește li mitele experienței nu poate fi
cunoscut și demonstrat. De aceea pentru el, adevărurile teologice cad în afara cercetării
științifice, acestea revenind credinței. Succesul pe care l -a avut gândirea lui Ockham se
datorează așadar, îmbinării armonioase realiz ate între idealul științific și cel religios.
Linia de gândire „modernă” a lui Ockham a prins rapid rădăcini la Paris și Oxford,
cele două mari universități ale vremii. Totuși, numeroasele obiecții ale conservatorilor au
dus la interzicerea predării noii d octrine. Chiar și în aceste condiții, influența gândirii
„moderne” a lui Ockham și -a pus amprenta asupra a numeroși filosofi dintre care i -am
amintit, în mod special, pe Nicolaus din Autrecourt și Ioannes Buridan. Primul se remarcă
mai ales prin anticipare a poziției lui Hume în ceea ce privește raportul dintre cauză și efect,
iar al doilea prin aceea că afirmă întâietatea universalului față de singular și anticipă teoria
inerției în teoria sa privind mișcarea corpurilor.
Separarea radicală a filosofiei de teologie, pe care o afirmau ockhamiștii, nu a putut
lăsa neatinse concepțiile care existau despre Dumnezeu și natură din moment ce acestea erau

29 Cf. Nicola Abbagnano, Storia della Filosofia , vol. II, p. 378.

Laslău Narcis -Leonard Influențe ale gândirii lui Ockham
59 unite. Din analiza acestei separări, vom putea cunoaște în parte măsura în care aceste doctrine
au influențat dezvoltarea gândirii științifice și filosofice de la sfârșitul scolasticii și începutul
perioadei moderne. Rezumând „calea modernă”, ockhamismul a oferit un răspuns la vechea
problemă a utilizării aristotelismului și a altor sisteme filosofice pentru înțeleg erea credinței.
De aceea, o ckhamismul a constituit o noutate pentru filosofia secolului al paisprezecelea.

Laslău Narcis -Leonard Concluziile lucrării
60 Concluziile lucrării

La sfârșitul acestei lucrări, se poate constata că, dorința noastră a fost aceea de a
oferi o imagine de ansamblu asupra evoluției problemei universaliilor în viziunea lui
William Ockham, ultimul mare filosof al scolasticii. În acest sens am considerat ca
binevenită o contextualizare a probleme i universaliilor , lucru pe care l -am făcut în primu l
capitol al acestei lucrări. Am înțeles faptul că d eși problema universaliilor este menționată
pentru prima dată în cadrul filosofiei antice, mai ales în scrierile lui Aristotel și a
comentariilor lui Por fir, vremurile tulburi marcate de numeroase conflicte, au dus la un
blocaj al dezvoltării culturii și au făcut ca filosofia să -și îndrepte atenția spre conservarea
cunoștințelor acumulate mai degrabă decât spre dezvoltare. Problema universaliilor este
luată în considerare și se dezvol tă mai târziu odată cu traducerea scrierilor lui Porfir în limba
latină realizată de Boethius la începutul perioadei Evului Mediu.
Diferitele opinii sau soluții oferite de către filosofi au dus, în cele din urmă , la
afirmarea a două curente sau secte opuse, realismul și nominalismul, nici una dintre aceste
orientări nereușind să ofere o soluție definitivă, unanim acceptată.
Întrucât era cea mai apropiată de răspunsul oferit de Aristotel, soluția realistă la
problema naturii id eilor generale a fost prima oferită de către filosofii medievali. Aceasta
susținea că genuri le sunt lucruri; altfel spus ideile generale pe care le avem despre un obiect
există în afara minții noastre. Această poziție a fost susținută cu fermitate de către Guillaume
de Champeaux și într -un mod mai moderat de către Toma de Aquino, sau Duns Scotus.
În opoziție, curentul nominalist susținea că universaliile nu sunt decât un nume sau
flatus vocis ; că adevărata realitate se află în indivizii care constituie spe cia. Roscelin de
Compiegne a fost acela care a afirmat primul soluția nominalistă, într -un mod dus la extrem.
Petrus Abelard, în critica sa la adresa realismului propune un nominalism mai moderat.
Așadar, pentru a înțelege, pe scurt, diferența dintre curentul de gândire realist și cel
nominalist , putem spune că în timp ce pentru un rea list omenirea este o realitate, pentru
nominalist numai indivizii umani sunt reali .
După ce am înțeles contextul și modul în care s -a dezvoltat problema universaliilor ,
în al doilea capitol am prezentat, plecând de la logica sa, gândirea lui William Ockham
asupra problemei universaliilor și am observat că este una foarte elaborată și clară. Pentru
Ockham, nu există universal în afara minții noastre; universalul este un con cept care poate

Laslău Narcis -Leonard Concluziile lucrării
61 fi predicat despre mulți. În formarea conceptelor noastre, un rol important îl au cele două
tipuri de cunoaștere prezentate: cunoașterea abstractivă și cunoașterea intuitivă.
Deși unii filosofi îl consideră părintele curentului nominalist, reiese clar din cele
prezentate că el nu este fondatorul acestuia ci reprezentantul cel mai de seamă. Pentru a
înțelege mai bine poziția lui Venerabilis Inceptor în abordarea acestei problematici, am
prezentat pe scurt principiile gândirii sale în materie de logică. Astfel, au reieșit anumite
distincții pe care le -a făcut în analiza termenilor, care pot fi rostiți, scriși sau mentali. După
cum am amintit în lucrare, Ockham preia diferitele noțiuni de logică de la predecesorii săi.
Dintre aceștia i -am amint it în mod special pe Boethius și Petrus Hispanus, de la care Ockham
a preluat distincția între termenii categorematici și sincategorematici, împărțirea termenilor
în univoci, echivoci și paronimi, teoria supoziției și semnificației termenilor, cărora le dă o
interpretare nouă și originală.
În abordarea problemei universaliilor, Ockham este considerat a fi un nominalist,
însă unii dintre cei care au studiat în profunzime opinia sa, au ajuns la concluzia că putem
vorbi și de o abordare conceptualist -terminist ă, având în vedere că conceptul este un semn.
Această poziție nominalistă a sa, implică inițial o teză de natură metafizică, aceea a
ontologiei singularității ființei. De pe această poziție, Ockham critică răspunsul realismului,
mai ales realismul lui Duns Scotus, care considera universalul o unitate sau o natură comună,
afirmând că fiecare lucru real este individu al.
Astfel, la prima întrebare a lui Porfir, Ockham răspunde că genurile și speciile se
află numai în intelect și nu în lucruri, fiind doar pred icabile despre mai multe lucruri. De aici
rezultă și răspunsul privitor la cea de -a doua întrebare, afirmând că deoarece nu se află decât
în spirit, ele sunt non -corporale . Răspunsul pentru cea de -a treia întrebare este că genurile și
speciile, nu se află nici în lucrurile sensibile și nici nu sunt părți ale acestora, ele doar fac
cunoscută substanța lucrurilor, așa cum semnele fac cunoscuți semnificații lor.
În cel de -al treilea capitol am prezentat ceea ce s -a numit „dizolvarea” scolasticii,
bazat pe gran dioasele Summae , în care credința se îmbina într -un mod armonios cu rațiunea.
William Ockham a contribuit într -un mod decisiv la acest proces mai ales prin afirmarea
separării totale dintre religie și știință, dând astfel filosofiei posibilitatea abordării unor noi
problematici. Acest lucru a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea ulterioară a științei și a
filosofiei de la sfârșitul secolului al paisprezecelea și începutul secolului al cincisprezecelea .
Gândirea lui William Ockham a atras numeroși discipoli , chiar dacă aceștia nu s -au constituit
ca un grup compact pentru a crea o „mișcare ockhamistă” propriu -zisă, aceștia preluând și
dezvoltând ideile centrale formulate de către Ockham.

Laslău Narcis -Leonard Concluziile lucrării
62 Separarea filosofie i de teologie pe care o afirmă William Ockham, a dus la
deschiderea unei noi căi de a face speculații științifice. Datorită p unctul ui său de v edere
radical empirist, considera că tot ceea ce depășește limitele experienței nu poate fi cunoscut
și demonstrat. De aceea pentru el, nu se poate vorbi în mod științ ific despre adevărurile
credinței, acest discurs îi revine teologiei. Succesul gândirii lui William Ockham se
datorează realizării îmbinării armonioase dintre idealul științific și cel religios.
În marile universități ale vremii de la Paris și Oxford, gând irea „modernă” a lui
Ockham a prin s rapid rădăcini și pentru un timp s -a bucurat de un real succes. Totuși,
numeroasele obiecții ale adepților „căii vechi” au dus în cele din urmă la interzicerea predării
noii doctrine. Însă, chiar și în aceste condiții, influența „căii noi” reprezentată de gândirea
lui William Ockham și -a pus amprenta asupra a numeroși filosofi, printre care se numără și
Nicolaus din Autrecourt și Ioannes Buridan, care au preluat unele dintre ideile sale și le -au
dat o interpretare proprie. Autrecourt se remarcă mai ales pr in faptul că a anticipat poziția
lui D. Hume în ceea ce privește raportul dintre cauză și efect . Buridan este important pentru
că afirmă întâietatea universalului față de singular și anticipă în teoria sa asupra mișcării
lucrurilor lege a inerției.
Nu putem cunoaște în ce măsură aceste doctrine au influențat dezvoltarea gândirii
științifice și filosofice de la începuturile perioadei moderne, însă putem afirma că separarea
radicală a filosofiei de teologie nu a putut lăsa intacte concepțiile care existau desp re
Dumnezeu și natură de vreme ce acestea erau unite. Ockhamismul a constituit o noutate
pentru filosofia secolului al paisprezecelea. A rezumat „calea modernă”, dar a fost un
răspuns la vechea problemă a utilizării aristotelismului și a altor filosofii ne creștine pentru
înțelegerea credinței.

63 Bibliografie

Bibliografie principală

Courtenay , William J. , Ockham and Ockhamism: studies in the dissemination and impact of
his thought , Koninklijke Brill NV, Leiden , 2008.
Gisalberti, Alessandro , Guglielmo di Ockham , Vita e Pensiero Editrice , Milano, 1972 .
Libera, Alain de, Cearta Universaliilor , traducere de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik,
Editura Amarcord, Timișoara, 1998.
Maurer, A rmand, The Philosophy of William of Ockham , Pontifical Institute of Mediaeval
Studies, Toronto, 1999.
Muller, Paola, Logica dei termini , Rusconi Editore , Milano, 1992.
Ockham, William, Despre universalii , traducere de Alexander Baumgarten, Editura
Polirom , Iași, 2004.
Panaccio, Claude, Ockham on Concepts , Ashgate Publishing Limite d, Hampshire , 2004.
Spade , Paul Vincent (ed.), The Cambridge Companion to Ockham , Cambridge Universuty
Press, Cambridge, 1999.

Bibliografie secundară

Abbagnano, Nicola, Linee di Storia della Filosofia , vol. I, Casa Editrice Paravia, Torino,
19752.
_____ __, Giovanni Fornero, Filosofi e filosofie nella storia , vol. I, Casa Editrice Paravia,
Torino, 19922.
____ ___, Storia della Filosofia , vol. I, Unione Tipografico -Editrice Tori nese, Torino, 19692.
_____ __, Storia della Filosofia , vol. II, Gruppo Editoriale L'Espress o, Roma, 2006.
Adorno, Francesco, Valerio Verra, et. al. , Storia della Filosofia , vol. I, Editori Laterza, Bari,
1973.

64 Bettetini, Maria, Luca Bianchi, et. al ., Filoso fia M edievale , Raffaello Cortina Editore,
Milano, 2004.
Biard, Joël, Le Nominalisme au Moyen Âge Tardif , accesat pe 15 martie 2018 la adresa:
[http://ockham.free.fr/NominalismeTardif -VF4.pdf ].
Boehner, Philotheus, Medieval Logic , Manchester University Press, Manchester, 1952.
Bréhier , Émile , La philosophie du Moyen Âge, Editions Albin Michel, Paris, 1949.
Copleston , Frederick, Istoria filosofiei: Filosofia medievală , vol. II, traducere de Mihaela
Pop și Andreea Rădulescu, Editura All, București, 2009.
Crescenzo, Luciano De, Storia della filosofia medioevale , Arnoldo Mondadori Editore,
Milano, 2002.
Emery, Kent Jr., Russell L. Friedman, et. al. , Philosophy and Theology in the Long Middle
Ages, Koninklijke Brill NV, Leiden, 2011 .
Garcia, Jorje J. E., Timo thy B. Noone, (ed.), A Companion to Philosophy in the Middle Ages ,
Blackwell Publishing, Oxford, 2002.
Gilson, Etienne, Filosofia în Evul Mediu , traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas,
București, 1995 .
Goddu, Andre, „Connotative Concepts and Math emathics in Ockham’s Natural
Philosophy”, în: Lambertus Marie de Rijk (ed.), Vivarium , vol. XXXI, Kon inklijke
Brill NV, Leiden, 1993, pp. 106-139.
King, Peter, „William of Ockham: Summa Logicae”, în: John Shand (ed.), Central Works of
Philosophy , vol. I, McGill -Queen's University Press, 2005 , pp. 242 -270.
______ _, „Peter Abelard”, în: Edward N. Zalta (ed.), The Stanford Encyclopedia of
Philosophy , accesat pe 19 decembrie 2017 la adresa: [https://plato.stanford.edu/cgi –
bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=a belard].
Klocker , Harry , William of Ockham and the divine freedom , Marquette University Press,
Milwaukee , 19962.
Knowles , David, The Evolution of Medieval Thought , Longman Group Limited, London,
19882.
Malenfant , Gabriel , Guillaume d’Ockham est -il précurseur des penseurs de la relation dan s
sa théorie de la connaissance ? L’actus pensé comme relationalité et le langage en
tant que liberté de connaître , accesat pe 10 aprilie 2018 la adresa:
[http://studylibfr.com/doc/3153716/guillaume -d-ockham -est-il-précurseur -des-
penseurs ].

65 Marenbon , John , Later medieval philosophy (1150 –1350): an introduction , Routledge ,
London , 1991 .
Merino , José Antonio , Storia della Filosofia Francescana , Edizioni Biblioteca Francescana,
Milano, 1993.
Mondin, Battista, Storia del la Metafisica , vol. II, Edizioni Studio Domenicano, Bologna,
1998.
Osborne, Thomas M. Jr., Human action in Thomas Aquinas, John Duns Scotus & William
of Ockham , The Catholic University of America Press , Washington, 2014.
Porfir, Isagoga , traducere de Gabri el Chindea, Editura Univers Enciclopedic, București,
2002.
Reale, Giovanni, Dario Antiseri, Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi , vol. I, Editrice
La Scuola, Brescia, 1983.
Rush, Penelope, The Metaphysics of Logic , Cambridge University Press, Cam bridge, 2014.
Santinello, Giovanni, Antonio Pieretti , et. al. , I problemi della filosofia , Citta Nuova
Editrice, Roma, 1980.
Spade, Paul Vincent, Thoughts, Words and Things: An Introduction to Late Mediaeval Logic
and Semantic Theory , accesat pe 10 martie la adresa:
[http://pvspade.com/Logic/docs/Thoughts,%20Words%20and%20Things1_2.pdf ].
_______, „Ockham’s Distinctions between Absolute and Connotative Terms”, în:
Lambertus Marie de Rijk (ed.), Vivarium , vol. XIII, Koninklijke Brill NV, Leiden,
1975, pp. 55 -76.
_____ __, Claude Panaccio, „William of Ockham”, în: Edward N. Zalta (ed.) , The Stanford
Encyclopedia of Philosophy, accesat pe 17 martie 2018 la adresa:
[https://plato.stanford.edu/cgi -bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=ockham ].
Dumont D., Stephen , „Duns Scotus's Parisian Question on the Formal Distinction”,
Lambertus Marie de Rijk (ed.), Vivarium , volume XLIII, Koninklijke Brill NV,
Leiden, 2005.
Thijssen, Hans, „Nicholas of Autrecourt” , în: Edward N. Zalta (ed.), The Stanford
Encyclopedia of Philosophy , accesat pe 21 aprilie 2018 la adresa:
[https://plato.stanford.edu/archiv es/spr2016/entries/autrecourt].
Vucu, Simona, „Teoria universaliilor și fundamentarea științei. Ockham contra scepticilor”,
în: William Ockham, Despre universalii , traducere de Alexander Baumgarten,
Editura Polirom, Iași, 2004 , pp. 119-170.

66 Zupko, Jack, „John Buridan” , în: Edward N. Zalta (ed.) , The Stanford Encyclopedia of
Philosophy , accesat pe 21 aprilie 2018 la adresa:
[https://plato.stanford .edu/ar chives/spr2014/entries/buridan /].

Dicționare și enciclopedii

Brambilla, Barbara, Martina Tonfoni, (ed.), Enciclopedia Filosofica , vol. XII, Edizioni
Bompiani, Milano, 2010.
Dizionario dei filosofi , G. C. Sansoni Editore, Firenze, 1976.
Dizionario di filosofia , Unione Tipografico -Editrice Torinese, Torino, 1964.
Lecourt , Dominique (coord.), Dicționar de Istoria și Filosofia Științelor , traducere de
Laurențiu Zoicaș, A liza Ardeleanu , et. al. , Editura Polirom, Iași, 2005.