Pr. Lect. D r. Aurel MIHAI [625540]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
“JUSTINIAN PATRIARHUL”

BISERICA ȘI PROVOCĂRILE LUMII
CONTEMPORANE

Coordonator științific:
Pr. Lect. D r. Aurel MIHAI

Candidat: [anonimizat]. VĂCĂROIU Ion

București
2017

2 Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 3
I. Biserica lui Hristos ………………………………………………………………………………………………….. 5
I. 1. Pogorârea Sfântului Duh și începutul Bisericii ………………………….. …………………………. 5
I. 2. Biserica, plenitudine a Revelației Divine și extensiune a iubirii intratrinitare în
umanitate …………………………………………………………………………………… ………………………….. 7
I. 3. Componența Bisericii ………………………….. ………………………………………………………….. 10
I. 3.1. Ierarhia Bisericească ………………………….. ……………………………………………………….. 10
I. 3.2. Autoritatea și disciplina în Biserică ……………………………………………………………….. 13
II. Însușirile Bisericii ……………………………………………………………………………………………….. 15
II. 1. Unitatea Bisericii ………………………….. ………………………………………………………………. 15
II. 2. Sfințenia Bisericii ………………………….. ……………………………………………………………… 19
II. 3. Sobornicitatea sau Catolicitatea Bisericii ………………………………………………………….. 23
II. 4. Apostolicitatea Bisericii ………………………………………………………. …………………………. 25
III.Provocările lumii contemporane …………………………………………………………………………. 29
III. 1. Individualismul …………………………………………………………………………………………….. 30
III. 2. Impunerea secularismului în plan religios ………………………………………………………… 32
III. 3. Progresul extraordinar al științei și tehnologiei ………………………….. …………………….. 37
III. 4. Globalizarea economică, politică și culturală ………………………….. ……………………….. 38
III. 5. Haos și sincretism doctrinar. ………………………………………………………………………….. 40
III. 6. Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptu lui firesc
al majorității. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 41
III. 7. Timpul, comprimat datorită programului „infernal” ………………………………………….. 44
III. 8. Migrația ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 44
IV.Reacția Bisericii Ortodoxe față de provocările lumii contemporane ……………………… 46
IV. 1. Necesitatea afirm ării identității ortodoxe …………………………………………………………. 46
IV. 2. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi – și multilaterale.
Combaterea ferma a prozelitismului. ……………………………………………………………………….. 48
IV. 3. Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societății.
Manipularea prin mass-media ………………………………………………………. ………………………… 49
CONCLUZII …………………………………………………………………………………… ………………………. 51
Bibliografie …………………………………………………………………………………… …………………………. 55

3

Introducere

Mântuirea oamenilor se realizează numai prin încorporarea și creșterea lor în Hristos,
ca mădulare ale Trupului Său, Biserica. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne -a mântuit
recapitulativ pe toți în Si ne, adunându -ne, după aceea, în chip actual în Sine, ca mădulare ale
Trupului Său, ne comunică treptat, trecându -ne prin stările prin care El însuși a trecut –
umanitatea Sa, desăvârșirea Sa. În acest sens, Nicolae Cabasila subliniază:
„Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut și El, să răbdăm,
să pătimim și noi câte a răbdat și a pătimit El. Căci, într -adevăr noi de aceea ne și botezăm ca
să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să
ajungem părtași cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit, de aceea
mâncăm hrana cea prea sfântă a Împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiscul potir, pentru ca
să ne cuminecăm cu însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le -a luat din pântecele Fecioarei
Maria. Așa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce s -a întrupat și s -a îndumnezeit, cu
Cel ce a murit și a înviat pentru noi”1.
Hristos ne iubește pe toți, frații Săi și ne cheamă l a El iar locul de reală întâlnire
duhovniceas că și de viețuire tainică împreună cu Hristos este Biserica, în care El fiind Cap
văzut al ei, este permanent prezent până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20). Hristos ii
mântuiește pe cei ce se unesc cu El, asimilându -i în omenitatea Lui înviată. Această extindere
a lui Hristos în cei ce vin la El este Biserica, organismul în care se încorporează sau în care
sunt încorporați cei cuprinși în lucrarea de mântuire personală a lor de către Hristos, Care îi
primește și îi ridică treptat la starea omenității Sal e de dupa Înviere, prin harul revărsat asupra
lor de Duhul Sfânt în Sfintele Taine.2
Întruparea Fiului lui Dumnezeu e actul de instituire a Bisericii, descoperă în Istorie
adevărul despre Dumnezeu întrupat și adevărul despre om, modul comun de existență al lui
Dumnezeu și al omului în Persoana teandrică a lui Hristos. Întruparea Cuvântului nu

1 Nicolae CABASILA , Despre viața în Hristos , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1997, traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE , p. 30.
2 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN , Arhidiacon Prof. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică , Manual p entru
Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991,
p. 273

4
reprezintă pentru Biserică numai un fapt istoric și supranatural, ci “înomenirea” lui Dumnezeu
este un dar al vieții, e putința omului de a -și realiza viața în plinăta tea ei ființială, iar această
realizare (mântuirea) e posibilă datorită unității Bisericii. În Biserică există unitatea ca dar de
la Dumnezeu, accesibil odată cu întruparea lui Hristos, în acest context Părintele Dumitru
Stăniloae sublinează faptul că Dumn ezeu realizează unitatea intimă a tuturor în/prin Hristos.
Sfântul Nicodim Aghioritul distinge trei moduri de unire sau comuniune: -după ființă, specific
Persoanelor divine; după lucrare, propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de Întrupare
și cel d upă ipostas, care este de fapt unirea naturii dumnezeiești cu cea omenească în Ipostasul
lui Hristos.3
Viața religioasă a membrilor societății contemporane este r adical modificată. Mutațiile
intervenite la toate nivelurile existenței cotidiene, reclamă nu doar schimbări structurale sau
orga-nizatorice în viața Bisericii, ci și implementarea de noi strategii pastoral -misionare care
să răs pundă perspectivelor și necesităților omului contemporan.
Religia și morala tradițională nu mai sunt omniprezente. Societa tea contemporană
poate fi din ce în ce mai mult asemănată cu „o turmă fără păstor”. Societatea modernă reclamă
valorile religioase numai ca factor de cultură și moralitate, fără obligația convertirii. `
Fenomenul globalizării, este un fenomen complex, carac teristic și definitoriu pentru
postmodernism, fenomen care se manifestă în diferite domenii ale vieții. Deși este asociat
adesea cu economia, fenomenul globalizării nu este un fenomen pur economic, ci se extinde
la toate nivelurile vieții umane. Globalizar ea are consecințe sociale din ce le mai variate
precum internați onalizarea violenței, discrepanța tot mai mare între „multimiliardari” și
„falimentari”, exploatarea celor mai slabi și exterminarea celor nedoriți. Pe plan ecologic,
reaua întrebuințare a medi ului înconjurător, se face abuziv în concordanță cu „cei puternici”
care își urmăresc interesul perso nal, de orice natură ar fi el, în detrimentul interesului pentru
lume.
Religiile lumii globalizate, se destramă devenind religiozități sau sentimente mai mult
sau mai puțin colective, se dizolvă în „ replieri integrate colectivist -fundamentaliste sau în
nebuloase individuale, mistico -ezoterice, magice sau terapeutice.” Sub efectul globalizării,

3 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 129.

5
societățile occi dentale traversează o „mutație nihilistă a reli giosului caracterizată de apariția
«religiilor fără Dumnezeu».4

I. Biserica lui Hristos

I. 1. Pogorârea Sfântului Duh și începutul Bisericii

Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui
Dumnezeu ca om, s -a pus, în p ârga firii noastre asumate din El, temelia mântuirii noastre. Dar
mântuirea noastră, propriu -zis se înfăptuiește de -abia prin sălășluirea în noi a lui Hristos cu
trupul purtat de El, înviat și înalțat și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt și deve nit
prin aceasta desăvârșit transparent. Sălășluirea aceasta produce Biserica.5
Hristos ne mântuiește întrucât Se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt. Prin aceasta
iradiază în noi din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare și îndumnezeitoare a noastră .
Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existență reală Bisericii,punând începutul
sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și cu aceasta,începutul
Bisericii.
Pogorarea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucra rea lui Hristos în
umanitatea Sa personala la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane. Prin întrupare,
Răstignire, Înviere și Înalțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin aceasta,
Biserica ia ființă virtual.
Prin Duhul Sfânt pă trunde în inimi însuși Hristos, dar aceasta întrucât trupul Lui s -a
pnevmatizat în mod culminant prin duhul care a penetrat și copleșit cu totul trupul lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Precum Hristos a spus despre Sine: Iată, Eu cu voi sunt
până la sfârșitul zilelor și de aceea putem serba Epifania (Crăciunul) pururea, așa și despre
Duhul a spus: „Va fi cu noi în veac și de aceea putem serba și Cinzecimea, pururea.”

4 Diac. Ioan ICĂ Jr., Teologia ortodoxă modernă și contemporană — de la Mărturisirile Ortodoxe la Canonul
Ortodoxiei. , Sibiu: Școala doctorală a Facultății de Teologie – suport de curs, 2013.
5 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 129.

6
Prezența Duhului în noi este atât de legată de a Fiului și a Tatălui,că „dacă n u ar fi
Duhul n -am putea numi pe Iisus Domn ”. Dar fără Duhul „n -am putea chema nici pe
Dumnezeu Tată” ,deci nu am putea rosti rugăciunea „Tatăl nostru”.
Fără îndoială, Duhul Sfânt care face prezența lui Hristos în noi mai eficientă prin
lucrarea Lui, mai s imțită este pe primul plan pentru simțirea noastră, dar iese pe primul plan
ca să ne facă mai simțită prezența lui Hristos. Când lumina soarelui, străbătând prin nori, iese
pe primul plan, nu iese numai pentru sine, ci ca să ne facă mai clare lucrurile văz ute. Duhul
vine în noi prin transparența trupului lui Hristos. Prin această transparență a intrat în
comunicare cu noi infinitatea activă a iubirii lui Hristos.6
Pogorârea Duhului in chip de limbi de foc, arată nu numai voința Lui Hristos de a
cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci și voința
ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. Hristos și Duhul nu
desființează varietatea creației, „Și s -a produs un lucru nou și uimitor: precum a tunci (la
turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa cum limbile au unit -o și au adus la armonie (într –
o simfonie) cele dezbinate (Sfântul Ioan Gură de Aur)”.7
Astfel faptul că Duhul apare in chip de limbi de foc peste toți Apostolii, arată că Duhul
nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii, sau unde este Biserica.
Dar Duhul Sfânt nu s -a coborât numai în chip de limbi de foc peste toți Apostolii și
arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii,ci și însoțit de „un vuiet, ca de
vijelie , care a umplut toată casa unde ședeau Apostolii” (Fapte 2, 2) „împreună cu femeile, cu
Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui” (Fapte1, 4) . Prin aceasta se indică puterea de care au
fost umpluți primii membrii ai Bisericii. Se năștea acum o realitate nou ă în lume. Și dacă
orice realitate nouă se naște dintr -o putere nouă pe care o poartă în ea, Biserica se năștea
dintr -o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești, pe care o va curta cu
ea, sau din care va sorbi fără să o epuizeze și o va comunica lumii în toate timpurile, mereu
împrospătată. Biserica se năștea ca o realitate, nu dintr -o putere mărginită din lume și cu o
putere trecătore din lume, ci dintr -o putere din cer, pe care o va curta în ea, comunicând -o

6 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologi a Dogmatică …, p. 301.
7 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 129.

7
lumii. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta „cerul pe pământ” pe Cuvântul
întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeietoare și unificatoare.8

I. 2. Biserica, plenitudine a Revelației Divine și extensiune a iubirii intratrinitare
în umanitate

După învățătura ortodoxă, descoperirea lui Dumnezeu s -a realizat gradual, în funcție
de posibilitatea de receptare a mesajului divin, la început mai ușor accesibil, iar mai pe urmă
nu foarte lesne de digerat pentru rațiunea umană mărginită. Acest aspect este su rprins în
Sfânta Scriptură în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Ca pe niște prunci v -am hrănit pe voi
cu lapte ș i nu cu mâncare” (I Cor. 3, 2).9
Mântuitorul Hristos Însuși le spune ucenicilor: „Încă multe am a vă spune, dar acum
nu puteți să le purtați” (Ioan 16, 12), fiindcă aceștia, deși mai întăriți spiritual decât ceilalți,
totuși nu primiseră pe Duhul Sfânt, care să -i lumineze și să -i aducă la starea de „prea
înțelepți”.
Revelația dumnezeiască după cum spuneam, s -a făcut progresiv, la început p rin
prooroci „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1, 1), iar în zilele de pe urmă prin Însuși
Fiul lui Dumnezeu Întrupat, ca plenitudine a descoperirii divine la oameni. Logosul sau
Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat unește în chip maximal natura divi nă cu cea umană pe care o
asumă în ipostasul Său dumnezeiesc, neavând nevoie de cuvintele altora spre a -L face
cunoscut, El fiind „Plinirea Celui ce plinește toate în toți”.
Prin Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, întreaga umanitate este asumată și
unită în chip neconfundat cu Dumnezeu, omul fiind chemat la adevărata unitate prin
participarea la viața de comuniune a Triunității. Prin El lumea are posibilitatea de a cunoaște
pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, iar cunoașterea lui Dumnezeu nu trebuie înțeleas ă ca fiind de
natură exclusiv rațională. Omul participă conștient și personal la dialogul cu Dumnezeu, însă
deschiderea spre trăirea divinului covârșește orice sforțare a rațiunii și orice închistare
sistemică, ce nu poate străbate decât cel mult până la l imita dintre fizic și metafizic.

8 Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU , Părintele Dumitru Popescu, un reprezentant de seamă al teologiei dogmatice
românești, www.crestinortodox.ro , accesat în data de 08.07.2017.
9 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 131

8
Hristos este așadar Cel care face accesibilă omenirii participarea la Sfânta Treime, El
fiind Ușa prin care se ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Firește că El nu Se desparte de Tatăl
și de Duhul Sfânt, iar Împărăția lui Dum nezeu se dobândește prin Biserică și în Biserică, adică
prin comuniune sinceră și neîntinată.
Însă plenitudinea sau desăvârșirea, Biserica nu și -o dobândește decât prin Hristos, Cel
care a dorit ca aceasta să fie deschisă tuturor oamenilor, nu doar unui an umit popor, fapt
pentru care și numele de „popor ales” i -a fost atribuit poporului evreu doar până la venirea
Mântuitorului, ca unul prin care avea să fie pregătită calea Răscumpărării.
Biserica însă, este deopotrivă lucrarea Tatălui și a Fiului și a Sfân tului Duh, pentru că,
dacă ar fi doar opera exclusivă a unei Persoane divine, ar întruchipa doar în parte sau singular
atributele esențiale ale existenței sale și nicicum n -ar mai constitui „o icoană a Treimii”, care
să reflecte perfecta reciprocitate din sânul Sfintei Treimi.
Fiul și Duhul Sfânt revelând Bisericii Treimea, nu i-o prezintă ca pe ceva abstract, ci
ca principiu de viață și sens ontologic, singurul prin care umanitatea are acces la viață, pentru
că viața veșnică subzistă în cunoașterea Fiului lui Dumnezeu: „Și aceasta este viața veșnică:
Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L -ai Trimis”
(Ioan 17, 3).
Descoperindu -Se Bisericii ca Treime, Dumnezeu îi dăruiește și modul propriu de
existență al unității î n diversitate, ca regulă de viață „după imaginea Treimii”. Astfel, Biserica
se evidențiază drept extensiune a iubirii Sfintei Treimi în umanitate.
Teologii ortodocși arată că acest model al relațiilor intratrinitare se regăsește ca o
pecete și în creație: unitatea și diversitatea creației dezvăluie taina lui Dumnezeu Unime –
Treime. Părinții Bisericii afirmă reflectarea perihorezei trinitare la nivelul creației și al
omului, lucru care face posibilă întruparea Logosului și extinderea Treimii iubitoare în crea ția
zidită și pregătită de Ea ca să -I fie Biserică (Împărăție) veșnică. La nivel fundamental,
universul nu e atomizat, monadic, ci relațional. Totul e o vastă țesătură a interdependențelor.10
Ca să argumenteze aceste reflexe ale Sfintei Treimi în creație, părintele Dumitru
Stăniloae îl citează pe Bernhard Philibert, care spunea că „întreaga creație este un reflex

10 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU , Diacon Doru COSTACHE , Introducere în Dogmatica Ortodoxă , Editura Libra,
București, 1997 , p. 74-76.

9
întreit al Treimii”.11 De altfel, se afirmă tot mai des că ceea ce caracterizează varietatea lumii
este organizarea triontică. Principiul triontic pare să funcționeze la toate nivelurile existenței.
Cu alte cuvinte tot ceea ce există este structurat pe cifra trei, adică trinitar. Triada ca model se
întâlnește atât de frecvent în știința de azi, încât pare a fi justificat să se vorbească de o „lume
a triadei”. Știința modernă se structurează în conformitate cu un principiu supraordonator de
factură triontică.12

Sfinții Părinți prezintă lumea ca și cum ar fi o carte care vorbește despre Dumnezeu
prin ordinea și armonia ei: „panarmonios kosmou sintaxi s”. Astfel, Sfântul Grigorie Teologul
îndeamnă pe oameni „ ca prin frumusețea și buna rânduială a celor văzute să cunoască pe
Dumnezeu și să ia vederea drept călăuză spre cele mai presus de vedere, dar să nu fie păgubit
Dumnezeu, din pricina măreției celor văzute”13. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în creație
„magistrul cunoașterii lui Dumnezeu”.14

Situat într -un univers structurat astfel, omul poate să accepte relația cu Dumnezeu sau
se poate sustrage acesteia, devenind automat prin depărtarea de Izvorul Vieți i vulnerabil în
fața păcatului și a bolii. Nu întâmplător, cei care se îmbolnăvesc din pricina păcatelor,
redobândesc sănătatea sufletească și trupească prin adeziune la viața Bisericii care s -a arătat
tămăduitoare fără plată a bolilor.
„Biserica nu este o învățătură sau vreun eveniment care să producă o transformare
magică sau coercitivă a omului: adevărul ei presupune libertatea omului și, prin urmare, și
păcatul, deformarea adevărului mântuirii prin eșecul și căderea omului”.15
În calitate de plenitudine a Revelației dumnezeiești, Biserica nu face cunoscut în chip
alterat Adevărul, ci cheamă umanitatea spre a deveni beneficiara unei moșteniri spirituale, de
a sesiza și de a trăi veșnicele bunătăți promise adică „cele ce ochiul nu a văzut, urechea nu a
auzit și la inima omului nu s -a suit” (I Corinteni 2, 9).
În Biserică, Dumnezeu se face cunoscut și accesibil omului prin darurile spirituale. De
aceea, în planul lui Dumnezeu, Biserica este mai mult decât un mijloc în vederea realizării

11 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 199.
12 Pr. Ștefan BUCHIU , Întrupare și unitate , Editura Libra , Buc urești, 1997, p. 41.
13 SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ , Cele cinci cuvântări teologice , Editura Anastasia, București, 1993, p. 46.
14 Pr. Dr. Sterea TACHE , Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, p. 9.
15 Christos YANNARAS , Adevărul și unitatea Bisericii, Editura Trinitas, Iași, 2008, p . 23.

10
unui scop, căci pose dând bunurile vieții veșnice are în același timp și puterea – izvorâtă din
puterea lui Hristos – de a începe să le dăruiască celor vrednici de ele.16

I. 3. Componența Bisericii

Alegându -i pe cei doisprezece Apostoli și pe cei șaptezeci de ucenici, Mântui torul i -a
pregătit pe aceștia pentru a exercita întreita slujire în Biserică în calitate de urmași ai Săi:
vestirea cuvântului Evangheliei, săvârșirea lucrărilor sfinte și conducerea credincioșilor la
mântuire, iar după Pogorârea Duhului Sfânt, când a fost inaugurată Biserica, Apostolii fiind
conștienți de misiunea lor,spre a satisface nevoile celor ce se botezau și intrau astfel în
Biserică, al căror număr sporeau încontinuu au împărtășit puterea preoțească și altora,
hirotonind episcopi, preoți și diaconi , spre a -i lăsa pe aceștia ca urmași în slujirea
apostolească. Astfel, în Biserică dintru început au existat două categorii de membrii: cler și
popor, ierarhie bisericească și laici sau mireni.

I. 3.1. Ierarhia Bisericească

Aparține în mod ființial Biser icii, fiindu -i întru totul necesară. Ca instituție, Biserica
nici nu poate fi concepută fără ierarhie sacramentală, adică fără un sistem propiu și specific de
administrare prin care să se exercite întreita slujire a Mântuitorului pe care a încredințat -o
apoi Bisericii spre a fi continuată și anume: Vestirea Cuvântului dumnezeiesc, săvârșirea
Sfintelor Taine și conducerea credincioșilor.
Cuvântul “ierarhie (τεφος – sfânt, sfințit și άρχτα – demnitate, autoritate) are în uzul
vorbirii teologice două întrebuin țări. În primul rând, se vorbește despre ierarhie când se arată
raportul de supunere sau dependență ce există între cetele de îngeri. În al doilea rând,
termenul este folosit pentru a desemna feluritele slujbe pe care le ocupă păstorii Bisericii și
după in egalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe.

16 Pr. Dorel POGAN , Constituția teandrică a Bisericii , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureșt i, 1987, p. 16.

11
„Preoția e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din
cuvântul lui Hristos''17 iar slujba dată și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la Sfinții
Apostoli, ci și la urmașii lor, preoții și episcopii. Deosebirea constă în faptul că harul nu se
mai coboară în mod direct asupra celor ce se hirotonesc, ci conform celor rânduite de Mântuitorul,
numai prin mijlocirea Apostolilor, prin punerea mâinilor.
Când vorbim despr e membrii Bisericii și despre funcțiile lor trebuie să ținem seama
că, la început cuvântul popor se referea la toți creștinii, care erau membri ai Bisericii prin
primirea Tainelor și mai ales, prin participarea la Euharistie și la misiunea Bisericii. Iar c eea
ce numim azi clerul și mirenii , forma un tot, „ poporul lui Dumnezeu ” pe care El l -a agonisit
ea să proclame Evanghelia (I Petru 2, 9). Dar încă din epoca apostolică, în structura ierarhică
a Bisericii, s -a făcut o distincție esențială între mireni sau laici care posedă preoția universală,
în virtutea Botezului și a ungerii cu Mir în numele Sfintei Treimi, și cler sau ierarhie , care
constituie preoția sacramentală , formată din slujitori consacrați prin Taină specială – Hirotonia
– prin care primesc autor itatea sacră să predice Evanghelia, să împărtășească harul prin Taine,
să organizeze comunitatea creștină într -un anumit loc.18
Primii chemați de Mântuitorul au fost Apostolii, după care o treaptă mai jos cei
șaptezeci de ucenici, iar după aceștia, treapta diaconilor (I Petru 2, 5).
Harul transmis de Apostoli urmașilor lor este cel al episcopatului, iar apoi prin
episcopi, cel al preoției în sens strict ,treapta a doua cea a urmașilor celor șaptezeci de ucenici,
al diaconului, treapta a treia. Aceste trei tr epte sau gradele hirotoniei după har de episcop, de
preot și de diacon existente încă din timpul Apostolilor și mărturisite de Sfânta Scriptură și de
întreaga Sfânta Tradiție (I Timotei 3, 2 -3-8).
Iisus Hristos este ierarhul sau arhiereul suprem și unicul izvor al Preoției în Biserică.
În această calitate a fost trimis Hristos de la început, ca Arhiereu, iar El, devenind nevăzut a
lăsat pe apostoli și pe urmașii lor ca arhierei văzuți, organe ale Lui. În calitate de arhiereu a
fost una din veșnicie de Tatăl spre arhieria supraomenească – spune Sf. Chiril al
Ierusalimului.19

17 Prof. Teodor M. POPESCU , „Sfințenia și răspunderile preoției ”, în Studii teologice , IV (1952) nr. 3 -4, p. 159.
18 Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică , Colecția Didaskalos, Editura România
Creștină, Bucureșt i, 1999, p. 164.
19 SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Catehezele , Vol I, traducere de D. FECIORU , București, 1943, p. 147.

12
„Se cuvine dar ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei,
veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de strain, destoinic să -i învețe pe alții”.
„Nebețiv, nedesprins s ă bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de
argint”.
„Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la
vin mult, negonisitori de câștig urât”.
Existența ierarhiei bisericești dintru început o adeveresc Părinții Apostolici. Astfel,
Clement Romanul face deosebirea între clasa laicilor și clerul sfințit încredințată cu o slujire
specială.20 Ignatie de Antiohia face deosebirea între ierarhie și popor, afirmând că fără
episcopi, preoți și diaconi Bis erica nu există.21 Policarp al Smirnei îi îndeamnă pe credincioși
să se supună preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu.
În cursul vremii, poate datorită lărgirii câmpului administrativ, bisericesc au apărut
gradații în cuprinsul fiecărei dintre cele trei tr epte astfel:
-la prima treaptă, cea a episcopului, au apărut gradele de arhiepiscop, mitropolit și patriarh.
-la a doua: cel de protopresbiter sau arhipresbiter.
-la a treia: cel de arhidiacon sau protodiacon.
Dar niciun grad dintre acestea nu -i conferă p utere mai mare sacramentală celui ce -l
primește, decât cea a treptei din care face parte, deosebirea constând doar în funcția
administrativă de Drept Bisericesc uman, dar nu de har.
Din corpul Bisericii, alături și împreună cu membrii ierarhiei, fac parte și mireni sau
laici. Ei pot participa la activități bisericicești -administrative venind uneori cu valoroase
contribuții, ceea ce confirmă însă și istoria Bisericii noastre. Mai mult chiar printre
credincioșii mireni se găsesc unii ce pot contribui efectiv la activitatea învățătorească a
Bisericii, adică pot vesti adevărurile de credință în Biserică. Există de la Sine înțeles ca o
astfel de activitate a mirenilor în Biserică, se poate desfășura numai din încredințarea ei sub

20 SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL , „Epistola către Corinteni” în Scrierile Părinților Apostolici , traducere și note
de Pr. Dr. Dumitru FECIORU , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1979, pp. 55-56.
21 SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL , „Epistola către Efeseni”, în Scrierile Părinților Apostolici traducere și note de
Pr. Dr. Dumitru FECIORU , Editura Institu tului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1979 p. 164.

13
îndrumarea autorități Bisericii e piscopale care are o răspundere deosebită. Astfel, ierarhia
bisericească are un rol important și reductibil în viața Bisericii, Biserica fiind zidită ființial și
organic în mod ierarhic.

I. 3.2. Autoritatea și disciplina în Biserică

Izvorul autorității î n Biserică îl constituie însuși, Capul ei, Mântuitorul Hristos și
lucrarea Duhului Sfânt prezentă în ea prin Capul ei. De aceea, Biserica este o instituție divino –
umană plină de putere, întrucât este prezența lui Dumnezeu în lume și pentru slujirea lumii
spre mântuire.
În calitatea ei de trup al lui Hristos extins în umanitate, Biserica adevărată are
capacitatea de a cunoaște adevărul dumnezeiesc relevat și de a -l păstra și de aceea, și
autoritate în această privință pe care nu o are nici o formație religi oasă care s -a rupt de ea prin
erezie și schizmă și niciun individ.
În materie de credință, autoritatea Bisericii constă în a propovădui și adâncii prin
cunoaștere și trăire și a păzi fără greșeală credința apostolică sau înțelesul autentic al
Revelației du mnezeiești: „De aceea, episcopii în sinoade dau numai mărturie despre credința
păstrată de la începutul Bisericilor.”
Biserica își împlinește puterea și autoritatea ei în materie de credință, după Sfinții
Apostoli prin organele ei sfințite de aceștia: epis copul și preoții săi. Dreptul de a propovădui
cu autoritate cuvântul Lui Dumnezeu în Biserică, spre mântuirea membrilor ei, aparține
acelora care au puterea și mandatul de la Hristos însuși în acest sens. Acest dat a fost dat
Apostolilor îndată dupa Învier e, odată cu împărtășirea puterii Duhului Sfânt pentru slujba
preoției (Ioan 20, 21 -23; Matei 28,18 -20; Marcu 16,15 -16) și, prin ea, celor ce au urmat lor:
episcopii, preoții și diaconii.
Puterea supremă în Biserică și deci, autoritatea o deține episcopatu l exercitându -o prin
sinoade ecumenice locale și naționale, iar în eparhie, episcopul atât în materie de credință și
lucrare harică, cât și în materie de organizare și disciplină. Iar la nivelul treptei lui harice,
preotul exercită puterea învățătorească, sfințitoare și de conducere în parohia pe care a fost
hirotonit sau numit.

14
Despre puterea și responsabilitatea ce -i revine episcopului și într -o anume măsură
preotului, Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este
întru tine, care ți s -a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoți.” (I Timotei 4,
14; II Timotei 1, 5)
Puterea de conducere și disciplinară este srâns legată de celelalte două puteri:
învățătorească și sfințitoare: „Datu -Mi-s-a toată putere a în cer și pe pământ. Drept aceea,
mergând învățați toate neamurile, botezându -i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh și învățându -i să păzească toate câte Eu v -am pomenit vouă și iată, Eu sunt cu voi în
toate zilele până la sfârșitul veacur ilor” ( Matei 28, 18 -20). Aceasta intră în conținutul puterii
și slujirii preoțești. Puterea de conducere și disciplinară au avut -o Apostolii și după ei, urmașii
lor: episcopii și preoții, fiecare potrivit treptei sale harice.
Neascultarea de autoritate ie rarhică provoacă dezbinarea sau chiar anarhia.
Neascultarea are loc în diferite feluri și domenii. Ea privește fie îndepărtarea unor credincioși
de la dreapta credință (erezia), fie încălcarea ordinii și disciplinei bisericești, manifestată prin
separație de Biserică (schisma), fie prin multe și fe lurite abateri morale (păcate).
„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14, 33),
credincioșii trebuie să păstreze rânduiala în Biserică, în viața lor de creștini și în relațiile lor
cu semenii. Episcopul și preotul sunt îndatorați să vegheze asupra bunei viețuiri creștine,
făcând uz de puterea ce o dețin pentru îndreptarea celor vinovați. Astfel cei vinovați de
încălcarea poruncilor au fost gasiți: incestuosul din Corint, dat afară d in Biserică de Sfântul
Apostol Pavel (I Corinteni 5, 4 -5), Imeneu și Alexandru dați satanei pentru că au căzut de la
credință (I Timotei 1, 20). Apostolilor și prin ei,episcopilor și preoților, li se dă puterea să
lege și să dezlege (Matei 16,18 ; Ioan 20, 21-23). Mântuitorul însuși în cazul abaterilor, ca cel
ce nu se îndreaptă în urma mustrării făcute de fratele său, între patru ochi să fie certat de față
cu doi sau trei martori, iar dacă nu se indreaptă să fie dat Bisericii (Matei 18, 15-16).
Prin cuvântu l „Biserică” , de aici nu înțelegem neapărat comunitatea, ci Biserica prin
cei care au puterea și responsabilitatea de a aplica pedepse ca și în cazul incestuosului din
Corint pedepsit de Biserica din Corint la cuvântul Apostolului Pavel, care va scrie în c ea de -a
doua epistolă către Corinteni: „Gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când
supunerea voastră va fi deplină” (II Corinteni 19 ,6).

15
II. Însușirile Bisericii

După învățătura Sfinților Părinți ai primelor două Sinoade Ecumenice, din c onstituția
Bisericii decurg patru atribute sau însușiri: Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aflate
în raport mutual, una presupunând și implicând pe celelalte.
Însușirile Bisericii decurg logic și din faptul că ea reprezintă Trupul Tainic al
Mântu itorului Iisus Hristos, și ca orice trup trebuie să aibă anumite însușiri. Pe de o parte
Unitatea, fiindcă mădularele ce o alcătuiesc trebuie să coexiste armonios sau simfonic, în
deplină unitate de gândire și expresie; pe de altă parte Sfântă, pentru că e ste Trupul lui
Hristos, Sfințenia Însăși; apoi Sobornicească, deoarece întru Hristos nu există dezbinare, El
fiind cel care pe cele risipite le adună întru unire, și nu în ultimul rând Apostolească, pentru că
trebuie să păstreze succesiunea apostolică care este unică.
Scopul Bisericii este acela de a readuce pe om la starea cea dintâi, ba chiar mai sus de
aceasta, să -l ancoreze pe a om în Transcendentul Personal Care este Dumnezeu, să realizeze
acea comuniune sinceră indisolubilă și neconfundată, mântuindu -l nu ca esență, ci mai cu
seamă ca persoană.
Termenul de ekklesia exprimă tocmai acest scop de realizare a comuniunii, de adunare
sau convocare dinamică între oameni, însă nu una oarecare, ci sub binecuvântarea lui
Dumnezeu, Sfântă, care să cuprindă întrea ga umanitate și nu oricum, ci după modelul
apostolic pe care Hristos l -a instituit prin chemarea acelora și mai apoi trimiterea la
propovăduire.

II. 1. Unitatea Bisericii

Biserica este una și unică, anume Biserica lui Hristos, El Însuși anunțând Apostolilor:
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18) ceea ce înseamnă că El va întemeia o
singură și unică Biserică.22

Biserica fiind Trupul lui Hristos iar noi mădulare ale acestui Trup, unitatea Bisericii se
bazează pe „unitatea de viață în același Hristos”.23 În Biserică se împlinește dorința lui Hristos

22 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p.305.

16
de a ne avea uniți cu Sine în iubire și se împlinește voința de a avea în El iubirea întregii
umanități față de Tatăl, de a avea rațiunile întregii creații reîntoarse în El, actualizată. El
însuși vrea „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), una în iubire cu El și cu Tatăl și în iubirea dintre
ei.24
Biserica fiind una, pentru că viața în legătură harică cu Dumnezeu este unică, pluralul
Biserici trebuie foarte bine explicat și înțeles. Când se vorbește despre Biserică la plural este
pentru a se arăta că există mai multe Biserici locale în sânul Bisericii unice sau pentru a arăta
că există diferite confesiuni, care au existență separată în sânul aceleiași Biserici apostolice.25

După învățătura Ortodoxă, Unitatea Bisericii reprezintă însușirea Trupului extins al
Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Care prin Întrupare, Jertfa de pe Cruce, Înviere și Înălțare,
adună pe toți cei dezbinați întru Sine, în infinitatea iubirii Sale dumneze iești realizând astfel
însăși esența mântuirii. Unirea cu Hristos este unirea cu Dumnezeu și a oamenilor întreolaltă,
Mântuitorul extinzându -Se cu Trupul Său jertfit și înviat pentru a ne uni și a ne face asemenea
Lui, umplându -ne de iubirea intratrinitară , constituind astfel Biserica. Biserica întrucât este
una reprezintă locul și efectul lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, „căci printr -Însul a
binevoit să le împace pe toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace
prin El, prin sângele Crucii Sale” (Coloseni 1, 20), adică prin dăruirea Sa totală pentru noi. În
Biserică se împlinește scopul Mântuitorului de a -i avea pe toți uniți și de a restaura întreaga
creație fiindcă vrea ca „toți să fie una” (Ioan 17, 21).26
Părintele pro fesor Dumitru Stăniloae arată faptul că, pentru Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Biserica reprezintă unirea tuturor în Cuvântul Întrupat precum ,,aluatul întregii
frământături” deoarece întreaga umanitate este chemată să se adune în Hristos „ca membrele
trupu lui cu capul” prin lucrarea Duhului care plinește toate în toți.27
Acolo unde este Hristos este unitate pentru că El vrea să -i îmbrățișeze pe toți întru
Sine și să -i înfățișeze Tatălui. Unitatea se dobândește doar prin înrădăcinarea sau altoirea în
Hristos făcut accesibil nouă prin Întruparea Sa, venit în lume pentru a ne readuna pe toți în
unitatea Sa. Dezbinarea este semnul înstrăinării de Dumnezeu și de semeni, al despărțirii de
Temelia neschimbată și unitară Care este Hristos, și aplecarea spre cele vrem elnice.

23 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II …, p.168.
24 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p .169.
25 Serghei BULGAKOV , Ortodoxia , Edit ura Paideia, București, 1997, p. 99.
26 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, pp .168-169.
27 Pr. Prof . Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p .169.

17
Dezbinarea este lupta unora împotriva celorlalți spre dobândirea lucrurilor efemere, lupta de
acaparare cu orice preț în detrimentul celor din jur. În Hristos orice urmă de egoism dispare
făcând loc altruismului. Cine are pe Hristos în sine, se sim te el însuși în adâncul ființei sale
fiind fundamentat pe temelia Logosului dumnezeiesc Întrupat, în comuniune cu cei din jur
simțindu -se în Biserică întemeiat sau altoit în Hristos ca pe „piatra cea din capul unghiului”,
împreună zidit cu ceilalți. Cei c are nu se simt a fi în comuniune cu ceilalți în Hristos, nu se
află cu adevărat în Hristos după cum ne învață Sf. Ap. Pavel care spune: „Așadar nu mai
sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui
Dumnez eu zidiți fiind pe temelia Apostolilor și a proorocilor, unde Însuși Iisus Hristos este
piatra cea din capul unghiului. Întru el toată zidirea bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș
sfânt în Domnul. Întru El și voi sunteți împreună zidiți spre locaș l ui Dumnezeu în Duhul”
(Efeseni 2, 19 -22).28
Mântuitorul Hristos dă Bisericii caracterul unitar și fundamentează unitatea organică
Cap respectiv Trup pentru că este Cel ce a adunat pe cele rătăcite și împrăștiate într -o unitate
și le-a făcut pe toate o sing ură Biserică, o singură turmă. Biserica este cea care promovează
unitatea de credință și nu oricum, ci prin împărtășirea Sfântului Duh după cum exprimă în
Sfânta Liturghie: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând…”, unitate ce se
dobânde ște doar prin acceptarea comună a învățăturii de credință lăsată de Mântuitorul Iisus
Hristos și transmiterea acesteia prin faptă și cuvânt.
Din acest motiv, Sfânta Euharistie, ca împărtășire comună de Trupul și Sângele lui
Hristos, are o importanță covârș itoare în menținerea și întărirea unității în Biserică. Astfel,
Biserica își păstrează unitatea prin împărtășirea comună de Hristos care este prezent în ea și
Care prin Duhul Sfânt ne face accesibil pe Tatăl. Numai acolo unde este Hristos este Biserica
și unde este Biserica este Euharistia.29
Prin Euharistie se păstrează unitatea între credincioși și Dumnezeu după cum
încredințează Sfântul Ignatie al Antiohiei: „Căutați, dar, să participați la o singură euharistie,
că unul este Trupul Domnului Iisus și unu l este potirul spre unirea cu Sângele Lui; unul este

28 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II …, p. 169.
29 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 170.

18
jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii, cei împreună cu
mine robi; pentru ca ceea ce faceți, s -o faceți după Dumnezeu”.30
În calitate de Trup Mistic al lui Hristos, cr edincioșii vor fi înfățișați înaintea Tatălui
prin Fiul lui Dumnezeu Care Se Întrupează, Se jertfește, Înviază, iar prin Înălțarea Sa la
Ceruri ridică cu Sine umanitatea mântuită obiectiv.
Euharistia însă nu este singura Sfântă Taină care menține și înt ărește unitatea Bisericii.
Prin ea se desăvârșește această unitate, dar prin celelalte Sfinte Taine omul se unește treptat
cu Hristos păstrând legătura cu semenii și lipsindu -se de egoism.
Unitatea Bisericii nu este una de ordin instituțional, ci o unitate ontologic -pnevmatică
în Hristos și în Duhul Sfânt, fiindcă unitatea Bisericii nu se întemeiază doar pe afirmarea unei
credințe comune, ci mai cu seamă prin experierea comună ce vine din puterea lui Hristos.31

Însă viața în Hristos a ajuns la noi în toa te formele sale datorită transmiterii ei prin
Tradiție. Deci Tradiția joacă un rol fundamental în unitatea Bisericii de -a lungul secolelor.
Am putea spune că Tradiția în unitatea ei este garanta unității Bisericii care nu poate fi
înțeleasă fără Scriptură și Tradiție.

Sfântul Irineu spunea în acest sens: „Biserica, grație Tradiției, păstrează predica și
credința apostolică în întinsul lumii ca și cum ar locui o singură casă, crede și transmite
aceasta ca și când ar avea un singur suflet și aceeași inimă, vorbind cu o singură gură. În lume
sunt limbi diferite dar puterea tradiției este aceeași”.32 Aceeași idee este argumentată de S.
Bulgakov: „Ortodoxia este această Biserică unică și adevărată care păstrează continuitatea
vieții Bisericii adică unitatea Trad iției”.33

După cum am văzut se poate explica foarte ușor unitatea Bisericii pentru că este un
fapt concret al istoriei împotriva căruia nu se poate aduce nici un argument. Ea se explică prin
unitatea credinței, a tradiției, a ierarhiei, etc.

30 SFÂNTUL IGNAT IE DIN ANTIOHIA , „Ignatie către Filadelfieni ”, în Scrierile Părinților Apostolici, Trad. de Preot
Dumitru FECIORU , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orto doxe Române, București, 1995, p .
178.
31 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologi a Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 172.
32 PS IRINEU POP BISTRIȚEANUL , Sfântul Irineu de Lyon – Polemist și Teolog, Editura Cartimpex, Cluj, 1998 ,
p.62.
33 Serghei BULGAKOV , Ortodoxia …, p. 100.

19
Biserica lo cală nu este însă o parte a Bisericii universale, ci forma sa redusă la unitate.
Ortodoxia a păstrat Bisericilor locale originalitatea lor proprie, fizionomia lor particulară și în
același timp a menținut unitatea Tradiției. Ea este unitatea în multiplicit ate, o simfonie în care
se pierd diverse motive și diferite glasuri.34

II. 2. Sfințenia Bisericii

Manualele de Teologie Dogmatică ortodoxă afirmă că sfințenia Bisericii este sfințenia
lui Hristos Însuși, întrucât ea este trupul Lui tainic, trup nedespărț it niciodată de Capul său. Ea
e sfântă și prin calitatea ei de locaș al Duhului Sfânt care împărtășește credincioșilor harul
sfințitor.35

Biserica e sfântă. Aceasta este o calitate a Bisericii, care se evidențiază de la sine.
Trupul lui Hristos ar putea s ă nu fie sfânt? Cuvântul Vechiului Testament „că Eu, Domnul,
sunt Sfânt” (Levitic 11, 45) s -a realizat în Noul Testament prin mijlocirea întrupării, care este
sfințirea neamului omenesc prin Biserică.36

Deci Biserica este Sfântă deoarece sfânt este înte meietorul și Capul ei, Hristos și Sfânt
este Duhul Care sălășluiește în ea; este sfântă deoarece posedă mijloacele de mântuire și
sfințire a credincioșilor: Sfintele Taine; este sfântă deoarece sfânt este și scopul pe care îl
urmărește: sfințirea și mântui rea credincioșilor.37

După cum am văzut, sfințenia este caracteristica fundamentală a Bisericii, ea
definindu -se prin scopul ei și anume răspândirea sfințeniei capului ei care este Hristos în
trupul Său care suntem noi.

Părintele Stăniloae spunea că „su rsa sfințeniei Bisericii este Hristos Cel jertfit”.
Părintele continuă: „Sfințenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Căci cu cât este

34 Serghei BULGAKOV , Ortodoxia …, p. 106.
35 Pr. Prof. Dr. Is idor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p.307.
36 Serghei BULGAKOV , Ortodoxia …, p. 107
37 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p.307

20
mai unită Biserica cu Hristos și deci în ea însăși, deci cu cât e mai unită cu Capul ei Cel Sfânt,
cu atât e mai sfântă în calitatea ei de trup al Lui”.38
Între Cap și Trup există o legătură organică indestructibilă ce scoate în evidență
Unitatea Bisericii fără de care nu s -ar putea vorbi despre Sfințenia ei. Sfințenia Bisericii și
implicit a membrilor ei decu rge din unitatea acestora cu Hristos, Capul Bisericii, care este
Sfântul Sfinților. Aceasta înseamnă că sfințenia Bisericii, ca și unitatea ei, își are izvorul ei în
Hristos cel Sfânt, Care este prezent în ea. Unde există relația nemijlocită și intimă dint re
Hristos și credincioși acolo există și sfințenia.
Sfințenia Bisericii, ca și unitatea ei provenind din strânsa unire cu Hristos sunt însușiri
ce manifestă puterea mântuitoare a lui Hristos prin Biserică, mântuirea credincioșilor
neputându -se dobândi d ecât prin participarea la sfințenia lui Hristos, care se lucrează și este
accesibilă în Biserică prin Sfintele Taine. Sfințenia este un atribut dumnezeiesc, iar omul nu o
poate dobândi decât prin participarea la Dumnezeu. De aceea unde nu se afirmă partici parea
la El, nu se afirmă nici sfințenia creaturii.
Despre sfințirea aceasta a lui Iisus ca om se vorbește adeseori în Sfânta Scriptură.
Hristos se numește El Însuși pe Sine: „Acela pe care Tatăl L -a sfințit și L -a trimis în lume”
(Ioan 10, 36). Iar în alt e locuri din Sfânta Scriptură se spune despre Hristos: „L -a uns pe El în
Duhul Sfânt și în putere” (Faptele Apostolilor 10, 38); sau „Sfânt Fiul Tău Iisus” (Faptele
Apostolilor 4 27). El este „Sfântul Lui Dumnezeu” (Matei 1, 24) prin excelență. Din sfințen ia
Lui iradiază sfințenia Bisericii, care e trupul Lui extins, sau în care Se află El Însuși cu trupul
Lui sfințit. Căci pentru sfințirea acesteia Și -a sfințit trupul Său prin aducerea lui ca jertfă. De
fapt jertfirea de Sine ca predare lui Dumnezeu, însea mnă sfințire, dat fiind că cel ce se
jertfește renunță la tot ce -l desparte de Dumnezeu și prin aceasta se unește cu Dumnezeu cel
Sfânt. În felul acesta sfințenia poate fi echivalentă și cu iubirea deplină de Dumnezeu,
avându -i izvorul în sfințenia lui Dum nezeu ca iubire nelimitată a lui Dumnezeu față de noi.
Sfințenia este iubirea perfectă care constă într -o unire a persoanelor ca persoane fără
confundarea lor într -o unitate impersonală, ci într -un respect deplin prin care vor să se
mențină ca atare în ve șnicie. Sfințenia în acest sens nu poate veni decât de la Dumnezeu. În
acest sens S -a sfințit și Iisus ca om, umplându -se de iubirea desăvârșită de Dumnezeu din
iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu față de umanitatea Sa și, prin ea, față de noi toți. „Pentru

38 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologi a Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 177.

21
aceea și Iisus ca să sfințească poporul cu sângele Său, a pătimit afară de poartă” (Evrei 13,
12).39
Despre sfințirea Sa prin jertfa pentru noi din iubire, vorbește Iisus Hristos Însuși
înainte de patima Sa, arătând că această sfințire vrea să o întindă as upra Bisericii: „Și Eu
pentru ei Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19). Iar
Sfântul Apostol Pavel spune: „Printr -o singură aducere a desăvârșit pe veci pe cei ce se
sfințesc” (Evrei 10, 14). Sau: „Hristos a iubit Biserica Sa și S -a dat pe Sine pentru ea, ca s -o
sfințească pe ea, curățind -o în baia apei prin Cuvânt, ca s -o înfățișeze Sieși Biserică slăvită,
neavând pată sau zbârcitură sau altceva din acestea, ci ca să fie sfântă și fără de prihană”
(Efeseni 5, 25 -27; comp. și Corinteni 6, 11; I Tesaloniceni 4, 3). Sfântul Pavel face aici o
legătură strânsă între iubirea lui Hristos și jertfa Lui și sfințirea Bisericii prin ea. Iar despre
extinderea sfințeniei lui Hristos în noi, care credem în El și ne unim în Biseri că, se vorbește în
mai multe locuri în Sfânta Scriptură. Prima sfințire a celor ce cred în Hristos are loc în Botez,
prin care ei se unesc cu Hristos și întreolaltă în Biserică. Căci în botez „s -au spălat” (de
păcate, de egoism), s -au sfințit, s -au îndrept at întru numele Domnului Iisus Hristos și întru
Duhul Dumnezeului nostru și întru Duhul Dumnezeului nostru „ (I Corinteni 6, 11). Apoi
trăind sub puterea harului, cei ce s -au botezat formează „o preoție împărătească, un neam
sfânt, popor agonisit de Dumnez eu” (I Petru 2, 9). Toți cei ce sunt ai lui Hristos sunt chemați
sfinți (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2). Sălășluindu -Se Hristos cu firea Sa omenească sfințită în
Biserică, aceasta este sfântă și sfințitoare, având în ea izvorul harurilor și darurilor. Dar pe
acestea le obține în același timp prin rugăciune întrucât același izvor e totodată mai presus de
ea în calitate de Cap al ei, de Cap ultim al ei, care nu mai are alt cap, fiind El Însuși Izvorul
ultim al sfințeniei și al iubirii. Ea e sfântă pentru că în rugăciunea ei este Duhul Sfânt, Care se
roagă cu putere și de aceea ea obține prin rugăciune pe Duhul Sfânt într -un grad sporit, pe
Duhul Sfânt „care sfințește toate” cele de care se împărtășesc oamenii care cred și -i sfințește
și pe ei înlăuntrul Biser icii, închegându -i și mai mult ca Biserică.40
Biserica este Trupul Tainic al lui Hristos în care prin participarea la viața de
comuniune a Sfintei Treimi prin împărtășirea cu Sfintele Taine, omul are posibilitatea de a
primi harul sfințitor al Duhului Sfân t. Duhul Sfânt face aceasta, întreținând în noi în același
timp preocuparea activă după sfințenie. Biserica are ca scop sfințirea membrilor ei având în
vedere că numai în ea se poate dobândi mântuirea. Duhul Sfânt lucrează la sfințirea

39 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 178-179.
40 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 180.

22
credincioșilor înlău ntrul Bisericii, a cărei viață intimă este imprimată de trupul sfințit al lui
Hristos pe care îl poartă în sânul ei și din care iradiază Duhul Sfânt. Biserica lucrează la
această sfințire a membrilor ei, întrucât îi ține pe toți în mișcarea iubirii și a co muniunii
întreolaltă.
Sfințenia are un caracter dinamic, nu e o însușire statică. Credinciosul în Hristos este
mort trecutului. El e îndreptat mereu înainte, fiindcă nu trăiește trecutului, ci prezentului
sfințit care este viitorul eshatologic. Dar el a ctivează totuși în prezent și încă în modul cel mai
bun cu putință, pentru că nu poate înainta la treptele mai înalte dacă nu trece prin fiecare
treaptă prezentă într -un mod care să nu -l oprească la ea sau să se prăbușească la treptele peste
care a trecut. Jertfa sau moartea cu Hristos este astfel o lucrare permanentă în El; și pentru a -l
ajutora în aceasta, Hristos Se transpune și El într -o stare de jertfă permanentă, nu statică, ci
dinamică. Imprimarea lui Hristos care se jertfește și învie în noi este de ci și ea o imprimare
dinamică.41
Sfințenia, devenită prin participare însușirea Bisericii și a membrilor ei, constă în
primul rând în curăția de păcate și în puterea menținerii în ea și a înaintării într -o viață de
virtuți, care nu e decât expresia pozitiv ă, progresivă a curăției și iubirii.

„Nu ajunge deci să fim botezați și declarați membri ai Bisericii, ci trebuie să facem din
sintagma: „fiți desăvârșiți (sfinți)” (Matei 5, 48) țelul vieții noastre pentru a fi membri trăitori
în duh ortodox ai sfințen iei Bisericii. A fi sfânt și a fi creștin adevărat tin d să fie două noțiuni
identice. Prezența păcătoșilor în Biserică și păcatele membrilor ei – și nimeni dintre oameni
viu fiind nu este fără de păcat – nu afectează și nu pătează sfințenia Bisericii întru cât sfințenia
ei constă din prezența a ceea ce este Dumnezeiesc în ea.42

Suntem sfințiți de sfințenia Bisericii, iar Biserica nu e întinată de păcatele noastre
pentru că sfințenia ei nu este de la noi ci de la Dumnezeu prin Hristos, și ea însăși nu -și are
existența în noi, chiar dacă constă și din noi (așa cum trupul nostru constă din țesuturi și fibre,
dar esența lui nu stă în ele, ci în legătura lor organică în forma unui întreg). Biserica nu e
numai o adunare de oameni (credincioși) ci înainte de toate ceea ce îi adună pe aceștia, adică

41 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 182.
42 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p. 307.

23
o formă existentă de unitate dată oamenilor de sus, prin intermediul cărora ei se împărtășesc
de Dumnezeu.43

Ceea ce este de o importanță decisivă este calea care duce la eliberarea de păcat.
Același om pe care păcatul l ui l-a îndepărtat de Biserică rămâne în uniune cu ea, atât timp cât
urmează calea mântuirii și primește harul sfințitor. Așa că și păcătosul care trăiește din viața
Bisericii e sfânt; se poate spune că Biserica nu cunoaște alți sfinți.44

Ni s-ar părea exa gerate părerile de mai sus, dar ele nu sunt decât cuvintele Sfântului
Apostol și Evanghelist Ioan dar în altă formă pentru că el spunea: „Dacă zicem că păcat nu
avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).

II. 3. Sobornicita tea sau Catolicitatea Bisericii

Traducătorii slavi ai Crezului niceo -constantinopolitan au redat termenul grec
„catholiki” prin „sobornuiu” din resentiment față de Biserica din Apus, dar probabil și pentru
că sensul de „universală” dat de această Biseric ă cuvântului „catoliki” nu redă fidel înțelesul
acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleași motive termenul slav, numind Biserica
„sobornicească”.45

Sobornicitatea sau universalitatea este însușirea sau calitatea Bisericii de a fi – deși
răspând ită în toate colțurile lumii – un întreg unitar, viu, activ, peste tot pământul unde s -a
răspândit creștinismul. Astfel, sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei, căci în
afirmația că Biserica este una și aceeași pretutindeni, este implicat ș i caracterul ei universal,
sobornicesc sau catolic al Bisericii, ca fiind Biserica lumii întregi.46

Părintele profesor Ioan Bria explică universalitatea Bisericii prin texte scripturistice,
astfel: „Duhul Sfânt, Care S -a revărsat și peste neamuri” (Fapte le Apostolilor 10, 38) suflă
unde voiește, pentru ca toți să vină la cunoștința adevărului. Mântuirea este comparată cu o

43 Vladimir SOLOVIOV , Fundamentele Spirituale ale Vieții, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p . 113.
44 Serghei BULGAKOV , Ortodoxia …, p. 109.
45 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă …, vol. II, p. 292.
46 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p. 307-308.

24
invitație la nuntă (Matei 22, 2 -14) adresată și celor răi și celor buni. Unii vor respinge totuși
ospitalitatea, deoarece „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14)”.47

Teologul I. Karmiris, citat de părintele Stăniloae, definește universalitatea Bisericii ca
fiind „întregimea Bisericii, ca o mare unitate duhovnicească mistică, care ca Trup al lui
Hristos cel unul e călăuzit ă de Duhul Sfânt cel unul. Astfel catolicitatea înseamnă în general
întregimea și plenitudinea Bisericii adevărate, cea una, și mai special plenitudinea Revelației
păzite și propovăduite de ea și a harului mântuitor procurat de ea, prin care se urmărește
mântuirea lumii în întregime”.48

Sobornicitatea Bisericii are două aspecte: extensiv și intensiv. Primul, cel extensiv,
exprimă prezența spațială a Bisericii pe întreaga întindere a lumii în contrast cu sinagoga
iudaică, mărginită la un singur popor. Al d oilea, cel intensiv, arată conținutul ortodox de
valoare universală al Bisericii, puterea interioară a Bisericii de a păzi neatinsă unitatea de
învățătură, cult și conducere în comunitățile creștine din diferite părți ale lumii, păstrându -se
neîntreruptă ș i neslăbită legătura dintre Bisericile regionale sau locale. Asta în opoziție cu
erezia sau schisma, care desparte Biserica, formând comunități particulare.49

Teologul bulgar Șt. Zankov remarcă faptul că termenul utilizat în Simbolul de
Credință semnifică un întreg care nu se schimbă în ființa lui prin împărțire, ca bunăoară focul
și scânteia, oceanul, marea și râul, aerul și vântul, ș.a. După el, însușirea de catolica sau
sobornicească arată că Biserica este un întreg, ea rămânând neschimbată în ființa ei, o
plenitudine sfântă într -o unitate desăvârșită, o sfântă comuniune generală ce cuprinde toate
bisericile de pe pământ, care mărturisesc aceeași credință, în aceeași comuniune universală,
unde toți sunt ținuți și uniți la un loc în mod viu, participând ac tiv la plenitudinea vieții
Bisericii, la susținerea adevăratei credințe și la conducerea întregii vieți exterioare a
Bisericii.50

Dacă prin însușirea unității se afirmă simplu că Biserica este una, prin însușirea
sobornicității se arată de ce natură este această unitate. Ea este o unitate realizată și menținută
prin convergența, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr -o

47 Pr. Prof. Dr. Ioan BRIA, Comentariu la Catehism ul Ortodox, Editura „O astea Domnului”, Sibiu, 2000, p . 99.
48 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p . 188.
49 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică… , p. 308.
50 Pr. Prof. Dr. I sidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică… , p. 308.

25
simplă alăturare sau printr -o contopire a tuturor într -un tot uniform.51 Părintele Stăniloae
explică apoi de ce fe l este universalitatea: o universalitate „ce implică sensul Bisericii ca
întreg organic spiritual”.52

Filozoful rus Vladimir Soloviov vedea divinitatea Bisericii în „integralitatea interioară
sau catolicitatea căii, a adevărului și a vieții ei”. Apoi cont inuă: „Integralitate a toate nu în
sensul unei totalități aritmetice și mecanice a tuturor părților și membrilor ei – o astfel de
totalitate exterioară nu mai are nici un moment existență substanțială – ci în sensul unei
legături mistice și comuniuni moral -spirituale a tuturor părților și tuturor mădularelor bisericii
între ele și cu Capul lor divin comun”.53

Apoi autorul revine la divinitatea Bisericii ca unitate interioară arătând elementul de
coagulare întru unitate care este iubirea. El spune: „Dumnez eiesc în Biserică e tot ceea ce are
caracter universal sau catolic, iar acest caracter îl are tot și toate în care nu există iubire de
sine și izolare – nici personală, nici națională, nici locală, nici de alt gen”.54

Prin expresia „sobornicitatea” Biseri cii se mai exprimă și modul de conducere al
Bisericii, aceasta arătând că Biserica cea una, spre deosebire de fracțiunile care s -au despărțit
de ea, stă pe temelia soboarelor sau a sinoadelor ecumenice din vremea când Biserica
cuprindea întreaga creștinăta te.55

Comunitatea, departe de a reduce viața personală, o îmbogățește. Iar prin aceasta
îmbogățește viața întregului. Comunitatea și plenitudinea, acestea sunt cele două sensuri ale
însușirii Bisericii, exprimată prin termenul de „sobornicească” sau „cato lică”.

II. 4. Apostolicitatea Bisericii

După cum arată părintele profesor Dumitru Stăniloae, Apostolii au fost prima grupă de
oameni care au crezut în Hristos și au dat mărturie despre Învierea și deci despre dumnezeirea
Lui. Dar tot ei au fost și acea grupă prin care Hristos S -a făcut cunoscut tuturor generațiilor ce

51 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p . 186.
52 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 186.
53 Vladimi r SOLOVIOV , Fundamentele Spirituale ale Vieții…, p. 125.
54 Vladimir SOLOVIOV , Fundamentele Spirituale ale Vieții…, p. 126.
55 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p. 308.

26
au urmat și vor urma, așa cum a fost, ca Dumnezeu întrupat, răstignit și înviat pentru
mântuirea și îndumnezeirea noastră. Apostolii nu au mărturisit și nu au vorbit despre ei, ci
despre Hr istos. Ei nu și -au luat de la ei slujba aceasta, ci de la Hristos. Pe credința lor, pe
mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a ființei lor lucrării de a face
cunoscut și de -a comunica pe Hristos, s -a întemeiat și se prelungește Biserica. Hristos n -a ales
nicio singură persoană devotată căreia să i se destăinuie în întregimea Sa, ci unui grup care,
primind în mod unitar aceeași imagine integrală și autentică a Persoanei și operei Sale, să o
poată transmite în mod unitar urmașilor având și ei și urmașii lor, în primirea și transmiterea
unitară a imaginii lui Hristos, asigurarea primirii și transmiterii ei integrale și adevărate. Un
singur ucenic al lui Hristos n -ar fi putut primi toată profunzimea și bogăția Persoanei lui
Hristos, a învățăturii și faptelor Sale, n -ar fi fost în stare să țină minte și n -ar fi dat asigurarea
obiectivă ascultătorilor despre adevărul propovăduit.56 Și nu o persoană dintre ucenicii lui
Hristos ar fi putut ține sub control transmiterea integrală și autentic ă imaginii lui Hristos și a
operei Sale de către ceilalți ucenici, ci controlul acesta îl exercita asupra fiecăruia amintirea
lui Hristos Însuși, care li S -a imprimat într -un timp prelungit în ființa lor, control verificat de
ei înșiși prin comuniunea din tre ei toți. Cei doisprezece au trebuit să fie egali, pentru ca
unitatea propovăduirii lor să nu fie strâmbată unilateral de autoritatea unuia singur dintre ei.57
De aceea în Noul Testament Apostolii sunt împreună numiți „temelia” Bisericii
(Efeseni 2, 20) , dar o temelie în funcție de temelia ultimă, care este Hristos. Sfântul Apostol
Pavel spune că ea „este zidită pe temelia Apostolilor și proorocilor, piatra cea din capul
unghiului fiind Hristos” (Efeseni 2, 20). Hristos ca piatra cea din capul unghiului îi unește pe
Apostoli, mai bine zis unește credința lor și învățătura despre El într -o temelie unitară, în
temelia Persoanei Lui profund imprimată în ființa lor, pe care se poate zidi Biserica până la
sfârșitul veacurilor, ca o clădire spirituală unitară ș i mereu aceeași. Ea e cetatea al cărei zid
are „douăsprezece pietre de temelie și în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece
Apostoli ai Mielului” (Apocalipsa 21, 14); ei sunt „stâlpii” Bisericii (Galateni 2, 9). Dar
Domnul Însuși este „temelia” ultim ă, care nu poate fi înlocuită cu alta (I Corinteni 3, 11;
Efeseni 2, 20). El e „Cel ce susține totul; căci piatra cea din capul unghiului susține și zidurile
și temeliile ei… și acoperișul și pereții și orice altceva; totul e purtat de El”.58

56 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p. 302.
57 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II…, p. 192-193.
58 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II…, p. 193.

27
Prin puterea Duhului Sfânt primit la Rusalii, care este în același timp deplina sălășluire
pnevmatică a lui Hristos în ei și odată cu aceasta în biserica începătoare, Apostolii se fac
primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui Hristos Însuși prin D uhul Sfânt.
Prin Duhul Sfânt, primit de ei, pe de o parte sunt confirmați deplin în credința și în înțelegerea
conținutului Persoanei și operei lui Hristos, pe de alta, sunt botezați, curățindu -se de păcatul
strămoșesc prin sălășluirea lui Hristos și a tut uror darurilor și lucrărilor Lui actuale și
potențiale în ei. Primind cei dintâi pe Duhul Sfânt și anume fără mijlocire omenească vizibilă,
ei sunt confirmați în calitatea apostolatului netransmisibil care înseamnă însă și calitatea de
primii propovăduitor i și transmițători ai harului integral al Duhului Sfânt. Astfel întrucât sunt
primii care primesc în ei pe Hristos devin primii creștini, căci pe Același Hristos Îl vor primi
și creștinii de după ei. Totuși, primind și misiunea de primi susținători ai Reve lației integrale
și ai darurilor și lucrărilor lui Hristos, Apostolii primesc prin aceasta puterea de a transmite
această misiune specială, de propovăduitori ai lui Hristos și ai darurilor și lucrărilor Lui, unui
grup de succesori, sau episcopilor, ca aceș tia la rândul lor să le transmită urmașilor lor. La
rândul lor toți episcopii transmit pe Hristos și lucrările Lui primite prin Apostoli preoților și
prin aceștia, sau independent de aceștia, celor ce cred. Cincizecimea îi confirmă deci pe
Apostoli într -o întreită calitate: a apostolatului netransimisibil; a creștinilor care transmit celor
ce vor credința și învățătura despre Hristos în general; și a celor încredințați cu misiunea de a
transmite responsabilitatea propovăduirii și a comunicării Duhului lui H ristos unui grup de
persoane speciale, sau episcopilor, și prin aceștia harul mântuitor tuturor credincioșilor.59
Astfel, prin apostolicitate se înțelege însușirea prin care Biserica se afirmă ca fiind
întemeiată pe temelia Apostolilor lui Hristos, El fiind piatra cea din capul unghiului, căci
Biserica este zidită „pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
Însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20) și „nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă de
Iisus Hristos” (I Cor . 3, 11).60

Hristos, ca piatra cea din capul unghiului îi unește pe Apostoli, mai bine zis unește
credința lor și învățătura despre El într -o temelie unitară, în temelia Persoanei Lui profund
imprimată în ființa lor pe care se poate zidi Biserica până la sfârșitul veacurilor, ca o clădire
spirituală unită și mereu aceeași.61

59 Pr. Prof. Dr. Dum itru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 194-196.
60 Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN și Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică…, p. 309.
61 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 193.

28
Apostolicitatea Bisericii își are temeiul în Sfânta Scriptură și Sfânta tradiție. Părintele
I. Bria alcătuiește o compilație de texte scripturistice din care reiese apostolicitatea B isericii:
„Apostolicitatea: „Precum M -a trimis pe Mine în lume și Eu i -am trimis în lume … Nu numai
pentru aceasta Mă rog ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17, 18 și
20). „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute
vor fi” (Ioan 20, 23). Dar și apostolii trimit la rândul lor: Pavel trimite pe Tit, Timotei,
Onisim, Epafrodit, (II Corinteni 1, 1). Pavel vorbește despre apostolatul Bisericilor care aleg
însoțitori și împreună lu crători în misiune: „Deci e vorba despre frații noștri, ei sunt apostoli
ai Bisericii, slavă a lui Hristos” (II Corinteni 8, 23). Pavel știe că Dumnezeu poate să facă din
pietre fii ai lui Avraam (Evrei 11), dar El nu renunță la vocația sa de a propovădui Evanghelia
lui Hristos, scandal pentru iudei, nebunie pentru păgâni. E vorba despre universalitatea
Evangheliei despre care vorbește diaconul Ștefan, acuzat că schimbă datini impuse de Moise
(F. Ap. 6, 8 -15). Credința creștină este pentru toți o cale nouă (Evrei 10, 20) nu numai pentru
iudei, de aceea apostolii consideră că aceasta presupune schimbări în cult și lege (F. Ap. 7,
48-50; 11, 1 -3). Cuvântul Evangheliei trebuie să ajungă la neamuri (etne, gents).62

Biserica este apostolică în toate timpurile, pentru că are aceeași credință ca apostolii și
stă pe temeiul conținutului și formei înfățișării date de ei lui Hristos. Totuși generațiile
succesive de credincioși ai Bisericii n -au moștenit și calitatea de apostoli pentru că n -au
moștenit și poziția lor de primii în credința în Hristos și de primi tălmăcitori ai învățăturii și
faptelor Lui.63

Apostolii, primind cei dintâi pe Duhul Sfânt și anume fără mijlocire omenească
vizibilă, ei sunt confirmați în calitatea apostolatului netrasmisibil, care înseamn ă însăși
calitatea de primi propovăduitori și transmițători ai harului integral al Duhului Sfânt.64

După aceste explicații, părintele Stăniloae încearcă o definiție a apostolicității. El
spune: „Apostolicitatea înseamnă legarea generațiilor în tradiția în treagă ce vine de la apostoli
pentru că ea este Revelația întreagă, dar și în harul și spiritualitatea ce vin în mod neîntrerupt
de la Duhul lui Hristos prin ei”.65

62 Pr. P rof. Dr. Ioan BRIA, Comentariu la Catehismul Ortodox…, p. 99.
63 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p . 195.
64 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p . 196.
65 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II…, p. 197.

29 Succesiunea harului e condiționată de continuitatea învățăturii, dar la rândul lui harul
primit de episcopi prin succesiunea apostolică asigură păstrarea învățăturii apostolice. Căci
harul acesta nu se transmite fără învățătura apostolică. Episcopul asigură, înainte de primirea
harului arhieresc, pe episcopii care- l hirotonesc și, prin aceștia, tot episcopatul și Biserica, că
și-a însușit credința și învățătura apostolică, deci e destoinic să împlinească misiunea ce i se
încredințează prin harul apostolic, de a menține și propovădui învățătura apostolică. În afară
de aceea, este necesar harul lui Hristos, transmis prin Duhul Sfânt și folosit în comuniunea
sinodală, pentru interpretarea corectă a învățăturii, pentru predicarea și păstrarea solidară a
învățăturii din tradiția apostolică, în lumina căreia trebuie interpretată și învățătura apostolică
scrisă.
Biserica este astfel apostolică prin moștenirea credinței, învățăturii și harului de la
Apostoli, ca cei dintâi care le -au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt.
Apostolicitatea înseamnă legarea generațiilor în tradiția întreagă ce vine de la
Apostoli, pentru că ea este Revelația întreagă, dar și în harul și spiritualitatea ce vin în mod
neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei.
III.Provocările lumii contemporane
Societatea actuală antrenează omul să se afirme cu orice preț și să caute să se
promoveze cât mai sus, chiar dacă prin aceste moduri neagă apartenența religioasă și
identitatea primită la naștere. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți cu privire la
apartenența religioasă precum și la aspectele tradiționale. Trăim într -o goan ă continuă de
avansare socială și materială, transformându -ne în niște sclavi ai banilor, ai unei rutine zilnice
ce ne duce la stres și oboseală. Astăzi cultura, imaginația lipsesc din activitățile de baza ale
noastre, fiind înlocuite cu jocurile pe calculator, filme și orice altă activitate.
Provocările lumii contemporane sunt: individualismul, secularismul religios,
progresul tehnologiei, globalizarea, impunerea drepturilor minorităților, migrația etc.

30
Secularismul este un curent actual ce constă în ne garea apartenenței la o religie
anume. Omul actual combate cu orice mujloace prezența religioasă din viață sa, precum
constatăm și în tema de discuție destul de recentă, în ceea ce privește scoaterea orei de religie
din școală. Scopul este, evident, se cau tă marginalizarea, cu orice preț, a religiei, precum și a
educării tinerilor în spiritul cunoașterii și trăirii acesteia toate aceste acțiuni, dovedinduse a fi
semnale clare de promovare a secularismului.

Tot mai mulți oameni se declara indiferenți față d e orice exprimare a religiozității. În
acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea la soluțiile vieții spirituale. Credința
tradițională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări
declarative (Paște și Crăciun tra nsformate în evenimente mondene, cu relevanță gastronomică,
sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate în cluburi și discoteci iar
slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezență a
invitațilo r în continuă scădere la ritualul religios).

III. 1. Individualismul

Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, în manieră deja
experimentată de New Age. Societatea contemporană îi cere omului să se afirme cu orice preț,
căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc.
Această presupune, în mod necesar, negarea identității primite la naștere, inclusiv în
ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți tineri se declara indife renți față de
aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față de pseudo -culturi de import. Această
goana nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul
unei rutine zilnice ce generează stres și oboseală, priv ându -l de orice dorința de elevare
spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul -mașină este sclavul jocurilor
pe computer, al imaginilor comerciale care -l împiedică să gândească liber, conștiința să fiind
amorțită complet de capric iile impuse ale modei. Lectură, dezvoltarea imaginației, poezia,
lirismul – sunt considerate „învechite”. Se pune în valoare individul și se abandonează
persoană. Forță interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe
abandona rea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – „Căutați mai întâi împărăția lui
Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adaugă vouă”). Dimpotrivă, forță omului

31
contemporan rezidă tocmai în dezechilibrul sau interior – acesta îl determina să se aba ndoneze
condiției stresante a vieții, pentru a scapă de marile chestiuni existențiale.
Spiritul antitradițional este strict antireligios întrucât religia este în primul rând o
formă a tradiției. R. Guénon accentuează aspectul antireligios spunând că acele persoane care
„continuă să se considere «creștini», dar nu admit nici măcar divinitatea lui Hristos, se
plasează fără a -și da seama poate, mai aproape de o negare completă a religiei decât de
Creștinismul adevărat. Dar asemenea contradicții nu trebuie să ne uimească peste măsură căci
ele constituie, în orice domeniu s -ar manifesta, unul dintre simptomele dezordinii și confuziei
din epoca noastră; tot așa, divizarea neîncetată a Protestantismului nu e decât una din
numeroasele fațete ale dispersiei în multi plicitate omniprezentă, (…) în viață ca și în știința
modernă.”66
Ignoranța doctrinară și ignoranța față de învățătura Bisericii determină pe mulți
contemporani să adopte și să promoveze ideea conform căreia religia este doar o chestiune de
„practică” pers onală, ce nu își are locul în spațiul public, nu își are sensul în instituțiile
educaționale așa zise „de stat”. Această atitudine este secondată de relativizarea dogmelor
care, în concepția omului „modern”, „trebuie” puse în acord cu „necesitățile” societ ății.
Doctrina trece în plan secund, sub pretextul că nu pate fi înțeleasă de societatea
contemporană, lăsând locul în prim plan, moralei. Religia devine pentru omul contemporan
simplu „moralism”, sau cel puțin atât vor să vadă în ea oamenii moderni, care refuză să o
cunoască în realitatea ei profundă, de un cu totul alt ordin. Lupta pe care „apărătorii”
dogmelor trebuie să o ducă este cea a faptelor, a acțiunilor în planul individualului și
temporalului. Acest lucru este însă zădărnicit de faptul că socie tatea actuală nu mai recunoaște
nici o autoritate spirituală, și nici o „putere legitimă” în succesiunea temporală. „Nimic și
nimeni nu se mai află astăzi la locul cuvenit; (…) «profanii» își permit să discute lucrurile
sacre, să le conteste caracterul și chiar existența; inferiorul a ajuns să judece superiorul,
ignoranța impune limitele înțelepciunii, eroarea biruie adevărul, umanul se substituie
divinului, pământul are mai multă importanță decât cerul, individul se proclamă măsura
tuturor lucrurilor și pr etinde să dicteze universului legile plămădite de propria sa rațiune, slabă
și supusă greșelii. (…) Astăzi vedem doar orbi conducând alți orbi care , de nu vor fi opriți la

66 René GUÉNON, Criza lumii moderne , București, Editura Humanitas, 1993, p. 113.

32
vreme, se vor prăbuși împreună în prăpastia spre care se îndreaptă.”67 Datorită ace stei
atitudini, omul contemporan ajunge să se simtă în „criză” existențială.
Într-o lume secularizată, marcată de egoism, de individualism, de antropocentrism,
omul modern nu vede în fenomenul crizei dorința lui Dumnezeu de a conduce lumea spre
desăvârși re, și ca atare nu are cum să găsească Calea de ieșire din „criză”. Omul modern a
uitat că Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14,6), și că El este cel care ne dă răspunsul
la problema crizei, în Predica de pe Muntele Fericirilor: „Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce
vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc
neamurile, știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția
lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 31 -33).

III. 2. Impunerea secularismului în plan religios

Conform definiției dicționarului secularizarea este un termen polisemantic având trei
înțelesuri, și anume: a) de a scoate din proprietatea sau competența bisericii bunuri , domenii
de activitate sau valori culturale, trecându -le în patrimoniul statului; b) de a reda vieții laice
persoane care au aparținut vieții ecleziastice și ultimul înțeles mai larg și cu o sferă de acțiune
mult mai largă ca celelalte două, c) de desacra lizare sau de laicizare. Evident din această
perspectivă de laicizare sau desacralizare vom aborda și noi problema secularizării.
Părintele Valer Bel spune despe secularizare următoarele : ,,mai întâi sunt acele
segmente ale societății care au aparținut in ițial Bisericii, dar acum sunt foarte departe de
aceasta, Evanghelia având aici mai mult o semnificație cultural -istorică, decât una
existențială. Acestea ar putea fi definite ca domenii de misiune internă. Aici Biserica se
confruntă cu situații cu totul n oi, inedite, față de acelea pe care le -a întâlnit Biserica la
început. Sunt apoi acele domenii care au aparținut sau aparțin încă diferitelor religii și care nu
s-au bucurat încă de o experiență creștină. Și acestea au caracteristici deosebite față de cele
ale oamenilor cărora le -au propovăduit misionarii creștini în primul mileni u. Căci omul
contemporan, fie că este creștin sau aparține unui popor care nu L -a cunoscut pe Hristos, are o

67 René GUÉNON, Criza lumii moderne …, p. 121.

33
conștiință de sine ridicată. Dar această conștiință este puternic marcată de secularismul
modern și postmodern”68.
O descriere a secularizării ase mănătoare cu cea a părintelui Bel o face și părintele
Dumitru Popescu care spune că ,,secularizarea aduce profanul sub autoritatea sacrului.
Secularizarea este procesul care sustrage progresiv religiei toate sectoarele vieții sociale și
culturale, de la ar tă la filosofie, de la drept la științe, de la educație la putere, și unele, și altele
dezvolțându -se în cadrul unor procese autonome. Acest proces de secularizare a atins astăzi
asemenea proporții încât, după cum spun specialiștii, pentru prima oară proba bil în întreaga
istorie, legitimările religioase ale lumii și -au pierdut credibilitatea lor, nu numai pentru
anumiți intelectuali sau pentru indivizi izolați, ci pentru largi pături ale întregii societăți”69.
Omul este o ființă liberă și rațională, conștien tă de sine, de lumea în care trăiește, de
faptele sale, având posibilitatea de a discerne binele de rău și de a alege. Libertatea și
conștiința folosite greșit au adus păcatul în lume, căci protopărinții noștri Adam și Eva au
călcat peste porunca dumnezeia scă de a nu mânca din pomul oprit, tocmai pentru că au dorit
să fie ca și Dumnezeu, ca și Creatorul lor. Iată că încă din început, omul, creatura vrea să ia
locul Creatorului.
Putem afirma cu ușurință că substratul secularizării este păcatul, deoarece omul
stăpânit de păcat nu mai este conștient de ceea ce e bine sau rău, ci pentru el binele este doar
ceea ce îi aduce satisfacție poftelor, necesităților și patimilor sale.
Secularismul este un curent care neaga, în mod violent, exprimarea religiozitații,
manifestata în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui, se analizeaza, de obicei, trei
aspecte esențiale: 1. pierderea treptata a interesului pentru practica elementelor definitorii
religiei de baza, 2. refuzul plictisit al primirii de informații d in sfera religioasa, care sa
justifice în vreun fel existența proniatoare a lui Dumnezeu și 3. combaterea cu orice mijloace
a prezenței religioase in interacțiune cu structurile social -politice și economice, considerate
strict „laice”. S ă le observam și n oi, pe rand:
1. Cea mai mare problema ridicata de secularizare se pune în plan individual. Este o
certitudine indepartarea omului de trairea faptului religios în sine. Tot mai mulți oameni se
declara indiferenți fața de orice exprimare a religiozitații. In acest caz, singurul remediu il

68 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer BEL, Misiunea Bisericii în lumea contempo rană , Exigențe, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002, p. 78;
69 Pr. Prof. Dr. D. POPESCU , Ortodoxie și contemporaneitate , Editura Diogene, București, 1996, p. 183.

34
constituie intoarcerea la soluțiile vieții spirituale, la valorile perene ale sfințeniei, dorit ă a se
cultiva î nca din viața aceasta. Ortodoxia are resurse in estimabile î n acest sens dar din pacate,
ele nu sunt puse in valoa re așa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de folclorismul, lipsa
de evlavie și rutina unor slujitori nevrednici. Mai mult decât atât s e observă foarte ușor că
omul zilelor noastre trăiește la interferența a două concepții despre lume, una am putea spu ne
autonomă, care s -a manifestat cu intensitate încă din secolul XVII -lea, supranumit și secolul
luminilor , care nu face altceva decât să -L elimine pe Dumnezeu din creația văzută, din lume și
totodată din viața omului, izolându -L de altfel într -o tra nscend ență inaccesibilă, iar prima
consecință a acestei concepții este evident ,,deplasarea centrului de gravitate al vieții și
culturii de la Dumnezeu la om, acceptarea lumii ca realitate autonomă și independentă de
Dumnezeu”70.
2. Secularis mul postmodern se car acterizează prin negarea violent ă a orică ror forme
de religie insituționalizat ă, în favoarea fă uririi unei religii proprii, descătuș ate de apartenența
la vreo confesiune. Tuturor Bisericilor, confesiunilor și cultelor li se aduc critici vehemente,
începand cu tenebre ce țin de acțiunile lor trecute și sfarșind cu contestari ale pretinsei lor
rigiditați în vremea noastra. De aceea, auzim pe mulți oameni, sub pretexte minore, spun ând:
„am terminat -o cu Biserica!” Și chiar pun în practica aceast ă ruptur ă, încercand să se țină câ t
mai departe de orice contact cu instituția în cauză , fie ca e vorba de lo cașul de cult, fie de o
posibilă întâ lnire cu un sacerdot sau chiar contactul cu un material religios ca atare. Cea de a
doua concepție pe care omul poate să o ai bă cu privire la lume, la el și la existența sa este una
teonomă care ,,afirmă cu tărie transcendența lui Dumnezeu față de lume, cât și prezența Lui
imanentă în lume prin energiile Sale necreate”71. Conform acestei concepții viața omului are
în centrul ei pe Dumnezeu, atât ca susținător dar și ca scop sau ca țintă a existestenței sale.
Acestei concepții teonome sau teocentristă i se opune cu multă vehemență cea dintâi și
anume cea autonomă sau atropocentristă, prin fenomenul secularizării, ea făcând trecere a de
la teocentrism la antropocentrism.
Secularizarea face ruperea legăturii dintre lume și Dumnezeu, și pune în locul lui
Dumnezeu pe om, după cum și părintele Dumitru Popescu spune că ,,secularizarea este un
fenomen care determină deplasarea centrului de gravitate al vieții și culturii de la Dumnezeu
la om, acceptarea lumii ca realitate autonomă și independentă de Dumnezeu. În centrul lumii

70 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU , „Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într -o lume secularizată ”, în
Studii Teologi ce, an 46, 1994, nr. 1 -3, p. 36.
71 Mihai HIMCINSCHI , „Secularizarea – o problemă contemporană ” , în Revista Teologică , nr.2/2011, p.122.

35
secularizate, așadar, nu mai stă Dumnezeu, ci omul. Cu alte cuvinte, secularizarea înseamnă
trecerea de la teocent rism la antropocentrism. Lumea secularizată este o lume care trăiește
prin ea însăși, fără legătura și sprijinul lui Dumnezeu. În loc să se mai vadă legătura dintre
lume și Dumnezeu, cum ne spune Sfânta Scriptură, se vede doar legătura dintre lume și
om”72.
3. La nivelul conducerii politice, exista o paleta foarte variata de raportari intre
secularism și postmodernitate. Exista țari in care postmodernitatea s -a instalat definitoriu, am
putea spune, dar un procent relativ mare din populație se declara a fi c redincioși practicanți
(S.U.A. și Japonia). Unele state, deși statuteaza o anumita confesiune ca fiind religie
naționala, sunt quasi -seculare (exemplu: lutheranismul in Danemarca), altele, deși se prezinta
a fi complet laicizate, sunt conduse din umbra de o religie majoritara (exemplu: Turcia). Acest
proces al secularizării și -a făcut rădăcini foarte adânci în vremurile noastre, fără să -i realizăm
prezența ci doar să fim părtași la nenocrocirile și mutațiile pe care le produce, iar cauzele sale
sunt tot acț iuni greșite ale omului și anume: ,,izolarea de către om a divinității în transcendent,
autonomia creației și tendința manifestă de dominare a lumii din partea omului”73.
În lumea postmodernă moralitatea nu mai are loc, în lumea secularizată nu se mai
pune problema păcatului, nici nu se mai vorbește de așa ceva, păcatul nu este deloc
condamnat pentru că lumea secularizată trăiește în păcat și prin păcat, acest sistem de viață
este prin el însuși un păcat, este cea mai mare erezie căci îl neagă total pe Dumne zeu.
Părintele Ioan Bizău numește secularismul erezie anti -creștină deoarece ,, secularismul
subminează în profunzime învățătura creștină despre om și despre lume, așa cum este
exprimată și trăită această învățătură în viața sacramentală a Bisericii”74.
La n oi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de
Religie din școlile de stat, punându -se accentul pe definirea separației între cele două
instituții. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Disc riminării
a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educației și Cercetării asupra scoaterii
simbolurilor religioase din instituțiile de învățământ laice. Deși decizia a fost anulată de Înalta
Curte de Casație, printr -o hotărâre definitivă recentă (13 iunie anul 2008), persistă o neliniște
în acest caz, căci mediatizarea lui nu a reușit să solidarizeze, așa cum ar fi fost de așteptat,

72 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU , Transfigurare și secularizare.. ., p. 37.
73 Ștefan ILOAIE , Relativizarea valorilor morale. Tendințele eticii postmoderne si morala creștină , Editura
Renașterea, Cluj -Napoca , 2009, p. 73.
74 Pr. Ioan BIZĂU , Viața în Hristos și maladia secularizării , Editura Patmos, Cluj-Napoca , 2002 , p. 78 .

36
părerile favorabile, decât într -o mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost clamate
cu insistență. S -a făcu t o prezentare total tendențioasă unor manuale de Religie, care urmarea
să atragă sprijinul opiniei publice în favoarea denunțării lor că fiind abuzive, intolerante și
chiar violente. Scopul este, evident, același: marginalizarea, cu orice preț, a religiei , precum și
a educării tinerilor în spiritul cunoașterii și trăirii acesteia. Toate aceste acțiuni, vădind
semnale clare de promovare a secularismului, în sens de laicizare forțată, au avut, în mod
paradoxal, un efect contrar celor așteptat de promotorii l ui: Biserica a reacționat ferm, atât
prin combaterea erorilor și denigrărilor proferate, cât și prin implementarea unor strategii
misionare mai eficiente, însemnând revizuirea și remedierea unor aspecte negative semnalate.
Secularizarea înseamnă nepăsarea față de Dumnzeu, care la rândul ei aduce nepăsarea
și față de toate celelalte și nepăsarea față de aproapele, aceasta -i moartea sufletească,
descompunerea personalității umane, animalizarea omului, căci scoțându -l pe Dumnezeu din
viața noastră nu ne rămân e decât viața trupească, și nu depășim condiția și menirea unui
simplu animal care se naște, trăiește, lasă niște urmași care la rândul lor au cam aceiași soartă,
și în final moare. Dacă stă așa situația înseamnă că moartea este finalitatea noastră, că
fericirea noastră este doar aici pe pământ, iar viața trebuie trăită conform sloganelor
seculariste ,,Trăiește viața la maxim”, ,,Trăiește din plin”, sau ,,Viața e scurtă profită de ea!”.
Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceast a este cu totul
diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o așa -zisă „totală descătușare”,
mergând de la menținerea distorsionată a unor forme tradiționale, până la preluarea sincretică
a unor elemente din cultură altor religii sau promov area unor acțiuni proprii, idei personale
sau forme de divertisment – sub formă concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă
(exemp le de „idoli” postmoderni: munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți
membri ai acesteia, banii și agonis eala materială, idealurile politice, economice sau sociale,
ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar
sporturi – vorbindu -se tot mai des de „z eul fotbal”, de pildă). Credința tradițională în
Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște
și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, sau,
mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și disco teci;
slujbele de botez, nuntă , înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezența a
invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauza majoră a acestor stări de lucruri
rezidă în conceperea lumii că fiind autonomă și, implicit, i dolatrizarea ei, și impuner ea unui
abis între transcendența Divinității și imanența lumii.

37
Morala și secularizarea au în comun libertatea, însă și aceasta este privită diferit din
ambele părți. Societatea postmodernistă trateaza problema libertății ca pe un drept al
individului , iar morala ca pe un dar divin pe care omul l -a primit încă de la început de la
Dumnezeu.
Din punct de vedere al moralei ,, Libertatea ține de persoană, ea eliberează persoana de
orice limitare individuală și naturală și o face „unive rsală” extinsă la infinit, atotcuprinzătoare.
Persoana omului este prețuită prin ea și pentru ea însăși, fiindcă se oglindește în ea chipul lui
Dumnezeu”75 iar ,,omul este liber pentru că este chipul libertății dumnezeiești și de aceea are
putere de a alege ”76.
Libertatatea pe care o propune contemporaneitatea secularizată este mai mult un
libertinaj, căci libertatea fără Dumnezeu nu e libertate, e robie77. Slogane diverse împânzesc
mai ales mintea tinerilor, căci tinerii au o deschidere extraordinară de nou, de a încerca și
altceva.

III. 3. Progresul extraordinar al științei și tehnologiei

În societatea actuală se pune accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a unei
raționalități exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: inter net,
biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliată și facilă,
dar, în același timp, pot dauna enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil
gestionate de către grupuri de interese, pentru a justifică „legitimitatea” poziției detractorilor
acesteia, din interior.
În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecințele unui comportament iresponsabil
al omului postmodern. Dornic de bunăstare, el abuzează și creează o criză ecologică de
proporții, ale căre i consecințe sunt greu de anticipat pe termen mediu și lung. Această îl
afectează, în primul rând, pe om, dar și celelalte specii de animale și plante. Dezinteresul, am

75 Pr. Conf. Dr. Ștefan RESCEANU , „Dreptul omului la viață după morala creștină ”, în Mitropolia Olteniei , nr. 3 –
4, 1975, p. 196.
76 Paul EVDOKIMOV , Ortodoxia , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1996, p.79 .
77 Pr. Ioan BIZĂU , Viața în Hristos și maladia secularizării…, p. 125.

38
putea spune, criminal, al omului față de creația lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la
nesupunere și neascultare, întrucât el a fost pus să stăpânească natură, nu să o distrugă.
Cercetările asidue ale științei și tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o atitudine
potrivnică normelor creștine de etică și bio -etică. Bunăoară, „efortul c onstant de a realiza
roboți cu viață psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecință a golirii de conținut a
vieții noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conștiința, fie o expresie a unei tentații
demiurgice” . Aceleași pretenții creato are se întâlnesc și în metodele de inginerie genetică
neîngăduite de Biserica: fertilizarea în vitro și clonarea, unde „joacă de -a Dumnezeu” duce la
consecințe fatale, imprevizibile.

III. 4. Globalizarea economică, politică și culturală

Lumea este o ime nsă piață de desfacere, tot mai multe granițe dispar, se creează
alianțe comerciale mondiale. Planul spiritual se cere a -l urmă îndeaproape pe cel material, de
aceea, se încearcă a se crea un conglomerat din religii, tradiții și culturi diferite. Inevitabi l, se
ajunge la sincretism, că țintă ultima a globalizării. Potrivit specialiștilor, „este important că
”sincretismul” să nu fie înțeles numai în accepțiunea să negativă, că o trădare a Ortodoxiei.
Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică” . D e aici, rezultă și necesitatea continuării
dialogurilor ecumenice, multilaterale, în vederea statornicirii unor principii misionare clare,
care să gestioneze această sinergie între păstrarea neștirbită a Tradiției și adaptarea discursului
la condițiile imp use de modernitate. Se evita, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic:
pe de o parte, o izolare care n -ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de altă, o
topire a identității, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincr etism absolut și
definitiv.
Începând cu anii 1990, noțiunea de ”globalizare „ a început să fie folosită pentru a
descrie un proces complex, socio -economic și cultural, ale cărui principale caracteristici sunt
difuziunea globală a instituțiilor și practicilo r democratice, popularizarea și răspândirea unor
modele economice, financiare și tehnologice și slăbirea suveranității statului național. Pe de o
parte, globalizarea universalizează , implicând ideea de unificare a societăților umane și prin
aceasta se aju nge la relativizarea identităților naționale sau comunitare, cele prin care un
popor sau o comunitate anume își definește existența sa. Astfel, există pericolul omogenizării,

39
a creării unei culturi globale cum este consumismul care devine măsura tuturor lu crurilor într –
o societate golită de sens. Pe de altă parte, globalizarea particularizează , favorizând
individualismul și pluralismul, care se exprimă atât printr -o multitudine de credințe și
denominațiuni, dar și printr -o o pluralitate a posibilităților de angajament religios în lume.78
Globalizarea reprezintă o mare provocare pentru identitatea no astră ca și creștini
ortodocși deoarece conduce la o reducție antropologică, în care ființele umane sunt văzute ca
indivizi și nu ca persoane în comuniune, competi tive și nu cooperative, consumiste și
materialiste și nu duhovnicești, cu vocație eshatologică. Aceste realități dinamice trebuie să
determine o nouă abordare teologică a unui context complex și în continuă schimbare, astfel
încât Biserica Ortodoxă să con tinue „a se face tuturor toate”, ca în orice chip să mântuiască
măcar pe unii (I Corinteni IX, 22) , adică să aibă o perspectivă responsabilă și pragmatică .
Ortodoxia nu trebuie doar apărată, ci mai ales mărturisită. Ori mărturisirea se face împărtășind
credința prin intermediul unui mesaj adaptat la contextul post -modern, în ceea ce privește
limbajul, metodele de abordare sau conținutul însuși al acestui mesaj.79
Omul contemporan tinde să modeleze și să imprime o conștiință religioasă a unor
oameni fără inim ă („intelectuali puri”), care gândesc fără nicio cenzură autentică de conștiință
și fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut or ice
aberație.
Pe de altă parte, conștiința morală antecedentă și concomitentă tinde să devină doar
consecventă, și aceasta diluată până la anulare.
Remușcările sunt considerate sentimente învechite, omul este „bombardat” zilnic prin
toată mass -media cu ideea că nu trebuie să existe remușcări, că acestea aparțin personalităților
slabe, că el , omul trebuie să fie tare, să facă tot ce -i trece prin minte, să trăiască „clipa”, este
învățat că trăirea „din plin” a vieții în sensul de satisfacere a tuturor dorințelor e perfect
justificabilă și dezirabilă. Astfel, dispariția conștiinței morale, sau în cel mai bun caz
minimalizarea rolului evaluator al acesteia, conduce omul la realitatea existenței doar în
planul conștiinței psihologice, la realitatea trăirii eu -lui personal orientat spre imperativele
biologicului sau cel mult ale raționalului pur.

78 Lect. dr. Radu Petre MUREȘAN , Provocări și perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în
Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și s tabilitatea europeană, Editura
Unive rsității din București, 2006, p.168 .
79 Lect. dr. Radu Petre MUREȘAN , Provocări și perspective ale Bisericii Ortodoxe …, p.168 .

40
Funcția creatoare a conștiinței își modifică și ea scopul. Oamenii nu -și mai realizează
vocația înmulțind fiecare talanții primiți de la Dumnezeu, sau și -o vor realiza deformat,
punîndu -se exclusiv în slujba lor, spre împlinirea vieții ca scop în sine, sub imperiul
confortului cu orice preț. Funcția judecătoare se realizează și ea raportat la criterii evaluatoare
deturnate. Omul nu se autocenzurează ci mai curând se autojustifică, pe baza criteriilor
impuse de societate prin mass -media, dar și prin condițio nările de toate felurile, evitând nu
numai autocenzura raportată la Hristos, dar și orice fel de autocenzură morală. În fine, funcția
unificatoare se realizează și aceasta în mod cu totul răsturnat, omul globalizat refuzând
solidaritatea cu celelalte pers oane din cadrul cercurilor de existență tradiționale: familie, etnie,
națiune.
Globalizarea vine în întâmpinarea pornirilor instinctuale (exacerbate până la trecerea
în registrul demonicului), privind distracțiile individuale, de cuplu sau de grup, privind
alcoolismul și până la sinucidere. În ceea ce privește distracțiile, acestea au fost mutate din
sfera naturalului în cea a artificialului. Distracțiile tradiționale ca excursiile, drumețiile,
sportul, lectura, muzica,etc., se transformă sub imperiul cultu rii globale în tot felul de sporturi
extreme, violente, în muzica satanizantă lectura se orientează spre o literatură
despiritualizantă.

III. 5. Haos și sincretism doctrinar.

Învățătura tradițională trece în domeniul relativului, sunt negate doctrine uni versal
valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute. Astfel se distruge,
practic, încrederea în structura ecclesiala centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile
centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mișcarea fem inistă. Se vorbește, tot mai confuz, de
un ecumenism similar întru totul cu sincretismul. Potrivit Părintelui Profesor Gheorghe
Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea
decretează egalitatea religiilor, s ursă lor în rațiunea omului și nu în transcendent, nu originea
divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L -a creat și pe Dumnezeu, refuzul Revelației
iudeo -creștine ce culminează în Iisus Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii,
limbajul inclusivist, care nu mai face diferența între adevăr și eroare, între dreapta credință

41
mântuitoare și erezie, în plan ecclesial” 80. Nu ne miră acest lucru, atâta vreme cât observăm
atât respingerea transcendenței lui Dumnezeu, cât și a contingențe i lumii. Se propune o
spiritualitate nouă, de tip individualist, dublată de o revalorificare a religiosului de tip
folcloric, dând Tradiției doar un simplu rol de transmitatoare a unei moșteniri etno -culturale
și, abia în planul al doilea, religioase.
O of ensivă fără precedent s -a declanșat recent împotriva lui Iisus Hristos. Confuzia
dintre diferitele moduri în care El este perceput l -a făcut pe Mihail Neamțu să afirme că
„destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a pune
întrebarea lui Iisus Hristos – voi cine ziceți că sunt Eu?” (Marcu 8,29).81 Din direcția
postmodernismului, vin răspunsuri extrem de variate la această întrebare: un întemeietor de
religie, un simplu om, un învățător, un profet, un inițiat etc. Toate o colesc adevărul, sintetizat
de răspunsul petrin neechivoc: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Multitudinea
de variante eronate colectează un specific comun: neagă dumnezeirea lui Iisus Hristos și
impecabilitatea Lui. Iată motivul pentru care a u înregistrat succese răsunătoare The Da Vinci
Code și documentarul așa -zisului mormânt al lui Iisus Hristos, publicat de către Național
Geographic. O societate imorală, ce a dinamitat instituția familiei, nu putea să nu aclame
varianta unui Iisus Hristos simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeași societate,
neîncrezătoare în înviere și viață veșnică, a primit cu mare bucurie vestea aflării
„mormântului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte. Mai ales că această veste
nu a venit prin in termediul unui roman polițist, ci în urma unei cercetări „științifice”, purtând
girul unui prestigios canal media (nu a contat precaritatea datelor prezentate și lipsa de
concludentă, nici interesul evident de a extrage o concluzie favorabilă sionismului, dezvoltat
de Jakobovici).

III. 6. Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul
dreptului firesc al majorității.

Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total nesemnificati ve ca pondere și
reprezentativitate în rândul pop ulației își clamează „drepturi” precum: promovarea
homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate

80 Pr. D r. Gheorghe PETRARU , Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performan tica, Iași,
2006, p. 231 .
81 Mihail NEAMȚU , Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007, pp. 40 -41.

42
în „trunchiul comun” din școli etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită
nepăsării gene ralizate a societății – o altă caracteristică a postmodernității (lehamitea față de
tot, toți și toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios.
Interesant este faptul că toate aceste grupuri min oritare se declară , cu nonșalanță,
victime ale i ntoleranței și discriminării. Prin acest procedeu, încearcă să sensibilizeze opinia
publică deja anesteziată, mizând tocmai pe această apatie generalizată a majorității.
Relativismul moral care guvernează în postmodernism își impune regulile: totul este pe rmis;
plăcerile, de orice fel, trebuie cultivate. Așa se ajunge că minoritățile sexuale să fie încurajate,
de pildă, de către numeroase forțe de sprijin din cadrul majorității, fără să conștientizeze
pericolul legalizării căsătoriilor și adopțiilor pentru cuplurile homosexuale , precum și al
publicității deșa nțate făcută acestor practici abominabile. Aceeași nepăsare transformă părinții
în monștri de indiferență: nu se apleacă asupra educației copiilor, ba chiar încurajează deviații
grave, fără să le pese de consecințe.
S-a constatat faptul că școala este un spațiu predestinat dezvoltării unor tensiuni între
religie și postmodernitate. Religia își revendică de partea ei spiritul tradițional, iar
postmodernitatea clamează necesitatea unui învățământ de tip sec ular. De aici, inevitabilul
conflict. Ca disciplină de studiu, Religia a cunoaște în România un statut cert, fiind respectată
libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, afiliată strict unui cult recunoscut. Tocmai
aici apar contestările: se solici tă tot mai insistent să se stopeze legătura cu confesiunile girante
și să se conceapă o materie -hibrid, care să propună un amalgam de noțiuni religioase,
prezentate din exterior, adică critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale
privind ist oria religiilor. Se vorbește, în acest context, tot mai des, despre îndoctrinare și
intoleranță, ca păcate capitale ale unui învățământ religios de tip confesional. Totuși, dacă se
analizează cu obiectivitate fenomenul, se observă că elevii, în urmă instru cției la orele de
Religie în formă actuală, nu sunt nici îndoctr inați, nici intoleranți. Aceasta este o falsă temere.
De fapt, autorii ei urmăresc distrugerea personalității religioase, anihilarea oricărei judecați
echilibrate asupra fenomenului religios ș i considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor
religioase că fiind falimentare. Se intenționează crearea unor generații de tineri neimplicați,
dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor
postmoderni. Cei ca re nu cunosc și susțin învățătură credinței lor sunt, de fapt, necredincioși,
și, în potența, atei.

43
În privința așa -zisei intoleranț e, am reținut intens mediatizatul caz al unui manual de
Religie care a prezentat importul unor practici străine spiritualită ții și trăirii ortodoxe, pe
filiera sincretismului new -age, în speță fiind vorba de yoga. Folosind în acest caz expresia
„demonism”, respectivul manual a fost pus la stâlpul infamiei, fiind etichetat drept
„intolerant”. Avem de -a face cu un caz limpede de contradicție de opinii: pe de o parte,
mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil în materie de doctrina și practică
religioasă, iar pe de altă, presiunea tot mai mare venită din partea celor ce doresc schimbări,
chiar în formă această a sincre tismului oriental.
Formalismul moral al Drepturilor Omului este evident, pentru că un om bolnav și
înfometat nu are practic ce face nici cu libertatea presei, nici cu cea de exprimare, un șomer
nu are ce face cu dreptul la liberă asociere, și un analfabet nu are ce face cu dreptul de a
beneficia de toate oportunitățile.
Drepturile comunitare impuse sunt doar de ordin politic și juridic (după modelul
raționalist occidental) și se reflectă în plan moral ca o eliberare a animalului din om, lacom să –
și consume toate drepturile și libertățile promise, făcându -se pe sine sclav al banilor, lăcomiei,
consumului și simțurilor sale.
Dreptul individului, al cetățeanului, se transformă în dreptul individualistului, alienat
prin ruperea de grupul în care s -a format, etn ic, social sau profesional.82
Deși sintagma „drepturile omului“ a apărut în lumea apuseană, Yannoulatos afirmă că
istoria Bisericii Ortodoxe și teologia ei oferă material prețios în abordarea acestui subiect, dar
dintr -o cu totul altă perspectivă.83
„Denatu rarea firii umane, negarea principiului unității neamului omenesc, a izbăvirii
în Hristos a întregii firi umane“84 , adică încălcarea drepturilor religioase fundamentale ale
omului, nu trebuie înțelese fără discernământ ca o uniformizare pe care practica un ui tip de
internaționalism nivelator și amorf o propagă, ignorându -se moștenirea și specificul național.
De altfel, viziunea ortodoxă asupra drepturilor omului este integrată în discuția mai
largă a echilibrului dintre universal și local, universalul nest rivind localul, iar localul
nerevendicându -și universalitatea.

82 Dr. Mircea TERHECI , “Drepturile omului împotriva umanității ”, în Sfarmă Piatră , anul II ( 2001) nr.25 , p. 23 .
83Anastasios YANNOULATOS , Ortodoxia și problemele lumii contemporane , trad. de Drd. Gabriel MANDRILA și
Pr. Prof. Dr. Constantin COMAN , Editura Bizantină, București, 2003 p. 44 .
84Anastasios YANNOULATOS , Ortodoxia și problemele lumii contemporane …, p. 44 .

44
În acest sens, evidențiem interpretarea dezvoltată de Mircea Eliade asupra culturilor
tradiționale arhaice, pe care cunoscutul istoric al religiilor român a accentuat -o asupra
semnificațiilor universale ale culturilor locale, susținând că suntem cu atât mai universali cu
cât coborâm pe filonul specific în identificarea semnificațiilor originare ale unui fenomen
religios.

III. 7. Timpul, comprimat datorită programului „infernal”

Omul postmod ern își trăiește cu prisosință „clipă”; ar vrea să facă totul, dar nu face
mai nimic. Timpul trece monoton, viață se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan
spiritual. Agonisită materială nu -l satisface: în permanentă se găsește ceva după care să
jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de
trecerea căruia se teme îngrozitor, și pe care dorește s -o ascundă (operații estetice, tratamente
geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viață nonconformist,
adolescentin – la vârstă senectuții, angajarea în muncă și după pensionare, invocând falsa
penurie etc.). Trecutul nu -l mai interesează: cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea
părinților sau bunicilor au devenit tot mai rare ( se caută cu disperare instituții de ocrotire –
azile, unde să poată fi instituționalizate aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la rândul lui,
neinteresant pentru omul postmodern. Victima a autosuficienței, el clamează necesitatea
raiului pământesc, e xperimentat încă din viață această, fără a -și pune problema veșniciei, în
care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat că cred în viață
veșnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale mai multelo r „vieți”
percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat în Occident grație
teosofiei și antroposofiei. Așadar, ceea ce -i rămâne omului postmodern este preze ntul;
definitoriu pentru aceasta este accesoriul să u indispensabil – Interne tul, care se scrie, în mod
obișnuit, într -un prezent continuu.
III. 8. Migrația

Migrația favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele variante
ale sale: 1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei î n cauza
sunt pasibili a -și părăsi tradițiile, ghidându -se după reperele impuse de structurile sociale la
care sunt siliți să se adapteze. În ceea ce -i privește pe românii plecați în străinătate, trebuie să

45
arătăm că mediul în care trăiesc aceștia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimării
apartenenței lor la Ortodoxie. De aceea, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezența discretă,
care încearcă să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualității sale:
icoană, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină” . Este imperios necesar să se asigure asistență
religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudabilă inițiativa Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române de a spori numărul episcopiilor și parohiilor românești pest e
hotare. În caz contrar, singură modalitate de a păstra legătură migranților cu tradiția și
spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui. Din fericire, structurile
ecclesiale aparținând Bisericii Ortodoxe Române, situate în afară g ranițelor țării, se bucură de
recunoașterea necesară, precum și de drepturile ce li se cuvin, așa cum se întâmplă, bunăoară,
în Germania, unde Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și de Nord a fost
recunoscută recent drept corporație publică.85
Dacă analizăm și fenomenul migrației de la sat la oraș, va trebui să arătăm faptul că
mediul rural a fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea
tehnologiilor moderne, cerute a se implementa în urmă integrării României în U.E., este foarte
posibil să asistăm la coruperea acestui sentiment. Măsurile misionare de prevenție se impun
cu necesitate. Potrivit lui Mirel Bănică, „experiență secularizării occidentale a arătat că există
o legătură directă între pierderea identită ții religioase a unei societăți și ”derularizarea”
acesteia”.86
Ambele forme de migrație conțin în subsidiar o motivație pur materială. Migranții
părăsesc spațiul spiritualității tradiționale, activând într -un mediu, de cele mai multe ori, ostil
acesteia. D e aceea, pericolul pierderii ident ității este foarte mare. Capcana întinsă de
societățile super -tehnologizate îl găsește, uneori, nepregătit pe omul avid după agonisite
pământești. De reținut este faptul că Biserica Ortodoxă nu este potrivnică muncii cinst ite,
generatoare de progres material, ci utilizării egoiste a acestui surplus, fără grijă față de
aproapele și fără cuget treaz la propria mântuire, la care bunurile materiale nu pot contribui
decât în măsură în care au fost convertite în fapte ale milei t rupești și sufletești.

85 Pr. Prof. Dr. Adrian GABOR , Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea
Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea
europeană, Editura Universității din București, 2006, p. 35 .
86 Mirel BĂNICĂ , „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, București, 2007, p. 31.

46 IV.Reacția Bisericii Ortodoxe față de provocările lumii
contemporane
IV. 1. Necesitatea afirmării identității ortodoxe
În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identității
ortodoxe, că sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Iisus Hristos
Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența lui Dumnezeu se
susține în teologia ortodoxă grație doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se
obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, săvârșind binele, în marea familie creștină –
Biserica. – care trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne
de a crea un sistem quasi- secular și laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând
autonomizarea rațiunii, această societate s -a închis în imanentă istoriei, fiind, pe drept cuvânt,
„rezistență la evanghelizare” și „antiontologica”. Potrivit Părintelui Profesor Ion Bria, „în
timp ce recunoaște ambiguitatea acestei situații, teologia ortodoxă apare de multe ori că
inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în
lumea postmodernă, secularizată, deschizând ușa fundamentalismului ortodox”87. Acest
semnal de alarmă are, desigur, un rol profilactic, însă trebuie să ținem seama de faptul că
situația României nu este atât de dramatică; este încă relativ departe acel spectru al Europei
prospere, dar complet secularizate, propusă de către Papa Ioan Paul al ÎI -lea, în anii 1980 -90,
spre a i se aplică un amplu program de evanghelizare.
Înțelegerea acestui fenomen este esențială pentru o practică misionară eficientă. În
acest sens Biserica are menirea de a răspunde la o serie de întrebări ridicate de noul context
socio- cultural și politic. Între aceste întrebări pot fi încadrate și următoarele: „Cum poate fi
urmărită și orientată tensiunea dintre Tradiție și modernitate /postmodernitate , cauzată de
trecerea de la o cultură la alta? Care sunt temele și metodele cele mai expuse acestei crize?
Care este punctul de întâlnire între pedagogia moștenirii, a memoriei istorice, a continuității și
cea a transmiterii (inculturație ) și receptării (contextualizare) într -un context nou? Ce valoare
are interpretarea postmodernității (implicită sau explicită) pentru dezvoltarea dogmatică a
87 Pr. Prof. Ion B RIA, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective, Trinitas, Iași, 2003,
p. 121.

47
subiectelor teologice sau ermeneutica experiențelor contemporane religioase, morale,
culturale?”88
În privința logicii discursive, mai ales în plan teologic, este imperios necesar a se
conștientiza pericolul exagerăr ii unei formulări abuziv exteriorizate, specifică gnoseologiei
postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s -a realizat o adevărată țesătură de
mijloace de comunicare între specialiști, care sunt tentați să se raporteze la cercetările venite
din exterior, în detrimentul propriei munci, care s -ar cuveni a fi originală și introspectivă.
Rețeaua de internet, circulația rapidă a publicațiilor și cărților, modernizarea bibliotecilor – au
sporit zestrea informațională pe care unii autori, cu abilități c ompilatorii, o folosesc copios
pentru a -și redacta producțiile proprii. Așa se explică predilecția unora de a desfășura
adevărate exordii în spațiile rezervate notelor de subsol, care întrec, uneori, în consistentă,
corpusul operelor în sine. Aceste tipuri de exagerări l -au făcut pe Steven Conor să catalogheze
producțiile postmo derniste drept „megacărț i care înghit alte cărți, megatexte care includ alte
texte” .89
Definind secularizarea, Părintele profesor Nicolae Achimescu arată că pericolul
acesteia constă în faptul că „economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii,
politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității, relativul asupra
Absolutului”90 . Lupta misionară se duce, așadar, împotriva tuturor acestor inversiuni, având
drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: Vai de cei ce zic răului bine și binelui
rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumina, care socotesc amarul dulce și dulcele
amar! (Isaia 5,20).
Se impune cu necesitate r ealizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea
singulară. Biserica este marea familie creștină, parohia trebuie să fie o familie în miniatură. Pe
lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul aduce în prim plan și statusul lui
„noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit,
teoretic, de sustenabilitate prin credință. Sau, cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem, cu
atât ne despărțim. Ne despărțim lent, ușor. Ne apropiem viețile într -o comunitate economică și

88 Pr. P rof. Ion BRIA, Teologia Ortodoxă între Tradiție și Modernitate. Stridențe, rupturi și conexiuni posibile ,
Teologia Ortodoxă între Tradiție și Modernitate , Sibiu, 1997, p. 26 .
89 Adrian LEMENI , pr. Răzvan IONESCU , Teologie ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua,
revăzută și adăugită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2007, p.
447.
90 Pr. Nicolae ACHIMESCU , Religii în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2006, p. 386 .

48
ne despărțim sufletele…”91. Astfel, trebuie să privim postmodernismul că pe o parte din noi
înșine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei – arată Părintele Profesor Nicolae
Achimescu.92
Tendințele de globalizare, sincretism ul, aplecarea spre sfera activități lor sociale – sunt
tot atâtea că i prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează
totdeauna în forme instituționalizate. Biserica poate prelua aceste tendințe, valorificându -le în
scopul trezirii celor în cauza din amorțirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice,
misionare, prin pelerinaje, acțiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea
resurselor internetului și mass -mediei, Biserica poate ajunge ușor la sufletel e celor dornici de
comuniune. Ea poate să -L vestească tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea
divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare.
Sfânta Tradiție rămâne normativă pentru Biserica, deși ex istă destule voci contestatare,
care încearcă să acrediteze ideea că între tradiție și modernitate este un antagonism ireductibil.
Acest lucru nu este adevărat. Deși fidelă tezaurului doctrinar, moral și cultic moștenit,
Biserica nu rămâne închisă în trecu t, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului,
adaptându -și discursul și strategiile misionare față de acestea.
Din păcate, unele „adaptări” s -au făcut în pripă, suferind de stridența lipsei de
autenticitate. Este cazul kitsch -urilor pătrunse, pe sc ară largă, în biserici și mănăstiri: icoane
necanonice, stiluri de cântare nespecifice, candele și lumânări în suport de plastic sau de
aluminiu, flori de plastic, beculețe multicolore, obiecte cu întrebuințări profane, decorate cu
simboluri religioase.

IV. 2. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi – și
multilaterale. Combaterea ferma a prozelitismului.

Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire
intangibilă. Biserica poate și trebuie să ia part e la dialoguri ecumenice, multilaterale, pentru a –
și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de
negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare.
Totodată, ea res pinge ca fiindu -i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de

91 Dan PURIC , Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008, p. 46, 53 .
92 Pr. Nicolae ACHIMESCU , Religii în dialog …, p. 398.

49
tip feminist, precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările
majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura a celor minorități
irelevante numeric, dar curajoase până la impertinență. Pluralismul poate reprezenta o
provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături,
în comparație cu oferta ideologică postmodernă. Pluri confesionalismul obligă Biserica la
acceptarea dialogului și, totodată, la combaterea fermă a contra -mărturiei (prozelitismului).
Totodată, este necesară și o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale și
locale, în vederea depistării și remedierii acelor sincope din activitatea misionară și pastorală,
care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate.

IV. 3. Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra
societății. Manipularea prin mass -media

Manipularea prin mass -media, accesul generalizat al oamenilor la presă și internet pot
fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne
(ex. Cazul Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puter ea mass -media:
în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare
poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii și stingerea
din față a oricăror posibile surse ale acestor ata curi. De asemenea, trebuie găsite soluții viabile
pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media
comerciale, dar prezența, încă, și în cazul celor rămase, teoretic, sub control etatizat.
Propriile canale de c omunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară.
Este singura , de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Bănică, care
susține că: „Orice antena de televiziune prin satelit din satele românești reprezintă în viito r un
practicant ortodox… mai puțin” . Tocmai pentru trezirea spirituală, pentru înmulțirea
creștinilor cu fapta, și nu cu numele, Patriarhia Română a înființat în urmă cu doi ani, Centrul
de presă Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinit as, Publicația „Lumina”,
Biroul de Presă și Agenția de știri.
Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulțirea site –
urilor cu conținuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea
nu reprezin tă poziția oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor

50
autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, „prin violență limbajului anti -ecumenic și
respingerea modernității, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de ex presie puse la
dispoziție de către această” . Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum -uri, sunt
efemere, răul se poate face, prin mutilarea conștiințelor. Este foarte grav faptul că multe dintre
aceste site -uri au o audiență mai mare, uneori, dec ât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale
diverselor eparhii, mănăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tentă unei Ortodoxii fundamentaliste,
străină duhului Evangheliei lui Iisus Hristos, se combină, adesea, cu vizionari de materiale
video sau vânzări de cărți și obiecte bisericești, pentru atragerea vizitatorilor. O reacție față de
acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, și să țină seama de următoarele considerente:
– în primul rând, trebuie încurajate site -urile oficiale, ale unităților bisericești. Aceste a
să fie în permanentă aduse la zi, conținând elemente care să le facă atractive: fotografii,
materiale audio -video, știri, forumuri de discuții. Preoții sau responsabilii direcțiilor de tineret
din comitetele parohiale pot și trebuie să se angajeze în act ivitatea de moderatori ai acestor
comunicări on -line;
– este necesară o avertizare a credincioșilor asupra faptului că unele domenii on -line,
deși se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei și, mai ales,
conducerea superio ară bisericească ;
– în același timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau instituțiile aflate
în spatele acestor site -uri „pirat”, pentru a li se cere intrarea în rânduiala sau pentru a fi
pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într -o oarecare măsură, doar în cazul site -urilor
oficiale. Pentru Forum –uri, este complet inutil. Aici avem de -a face cu un „spațiu de expresie
prin definiție incontrolabil”93, întrucât mulți dintre cei afiliați trăiesc o adevărată dedublare: se
ascund în spat ele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase
existențiale, de cele mai multe ori ateiste și antiecclesiale. Mai gravă este predilecția acestora
de a semăna confuzie în spațiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociindu -se reprezentanț ilor
unor secte și grupări, direct interesați în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate,
răspunsurile ortodocșilor, ascunși sub aceleași tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe
ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse șablonard în
spatele unor clișee de tipul „Sfinții Părinți afirmă cutare lucru…” și, cel mai grav,
fundamentaliste: pline de ura confesională, îndreptată de -a valma contra tuturor celor ce nu
sunt ortodocși (laolaltă: catolici sau adepți ai satanismului) și totalmente, antiecumenice.

93 Mirel BĂNICĂ , „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, București, 2007, p. 15.

51
Această stare de lucruri i -a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un „new -age
ortodox”94.
CONCLUZII

În lucrarea de față, ne -am propus să dezbatem tema bisericii în societatea
contemporană împr eună cu provocările acesteia.
Această lucrare se deschide cu o introducere în care sunt prezentate câteva trăsături
definitorii ale bisericii precum și ale societății actuale, ce urmează a fi dezvoltate pe parcursul
cercetării.
Primul capitol ce este denumit, „ Biserica lui Hristos ”, ne oglindește învățătură
ortodoxă despre Sfânta Biseric ă. Sfinții Părinți nu au definit Biserica, ci ne -au oferit numai
unele descrieri ale ei, după principiul invocat de G. Florovski, conform căruia „viața nu se
definește, ci doar se descrie”. Cu alte cuvinte, este dificil să definești o realitate pe care nu o
experimentezi. Deci pot înțelege ce este Biserica doar aceia care îi sunt membrii activi și cei
ce se împărtășesc de sfințenia pe care ea o conferă prin harul dumnezeies c. Biserica este viață
desăvârșită, prin participare la viața Prea Sfintei Treimi. Dificultatea de a surprinde în
concepte „viața în Hristos” pe care o oferă Biserica este evidentă, la fel ca și confuziile
provocate de cei ce au încercat o abordare strict rațională și care, sub influența scolasticii
apusene, s -au îndepărtat de duhul patristic.
Biserica își are fundamentul ontologic în planul veșnic al lui Dumnezeu. Astfel,
Biserica nu și -a luat începutul odată cu creația, ci ea a existat înainte de aceasta în veșnicele
paradigme dumnezeiești și adâncurile ființei ei își au obârșia în Sfânta Treime. În felul acesta,
Biserica prelungește în istorie, adică în timp, planul veșnic de mântuire a oamenilor, plan ce
ni se descoperă de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt pentru a ne călăuzi spre Împărăția lui
Dumnezeu și a ne -o face accesibilă. Biserica a fost creată și concepută de Dumnezeu, ca toți
care au apartenență la ea să se poată adăpa prin intermediul ei, de misterul inepuizabil și
Adevărul inefabil al lui D umnezeu, Adevăr ce umple de sens și consistență întreaga realitate.
În CAPITOLUL AL II -LEA, „Însușirile Bisericii”, am scos în evidență însușirile sau
atributele pe care le posedă Biserica și care derivă din calitatea sa de Trup tainic al lui Hristos
și pe care le enunță dogmatic Simbolul de Credință. Astfel, în subcapitole le corespunzătoare,

94 Mirel BĂNICĂ , „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate …, p. 15.

52
am prezentat pe rând UNITATEA și unicitatea Bisericii, ca unitate de credință și conducere,
SFINȚENIA ce caracterizează Biserica prin relația cu Capul Hristos și cu Duh ul Sfânt, dar și
ca scop în relație cu credincioșii, SOBORNICITATEA, ca expresie istorică a unității, ca
universalitate spațială și temporală, dar și ca mod de conducere și APOSTOLICITATEA, ca
legătură cu tradiția apostolică și fundamentarea Bisericii pe h arul divin primit prin succesiune
apostolică.
In cel de -al treilea capitol sunt enumerate si prezentate fiecare in subcapitolul aferent,
fiecare provocare contemporana a societatii pentru biserica. Societatea actuală antrenează
omul să se afirme cu orice preț și să caute să se promoveze cât mai sus, chiar dacă prin aceste
moduri neagă apartenența religioasă și identitatea primită la naștere. Tot mai mulți tineri se
declară indiferenți cu privire la apartenența religioasă precum și la aspectele tradiționale .
Trăim într -o goană continuă de avansare socială și materială, transformându -ne în niște sclavi
ai banilor, ai unei rutine zilnice ce ne duce la stres și oboseală. Astăzi cultura, imaginația
lipsesc din activitățile de baza ale noastre, fiind înlocuite cu jocurile pe calculator, filme și
orice altă activitate.
Secularizarea ce este tratata tot in cadrul acestui capitol înseamnă nepăsarea față de
Dumnzeu, care la rândul ei aduce nepăsarea și față de toate celelalte și nepăsarea față de
aproapele, aceasta -i moartea sufletească, descompunerea personalității umane, animalizarea
omului, căci scoțându -l pe Dumnezeu din viața noastră nu ne rămâne decât viața trupească, și
nu depășim condiția și menirea unui simplu animal care se naște, trăiește, lasă niște urmaș i
care la rândul lor au cam aceiași soartă, și în final moare. Dacă stă așa situația înseamnă că
moartea este finalitatea noastră, că fericirea noastră este doar aici pe pământ, iar viața trebuie
trăită conform sloganelor seculariste ,,Trăiește viața la ma xim”, ,,Trăiește din plin”, sau
,,Viața e scurtă profită de ea!”.
Secularismul este un curent care neaga, în mod violent, exprimarea religiozitații,
manifestata în cadrul Bisericilor tradiționale.
O alta provocare contemporana este cea a globalizarii. Globalizarea reprezintă o mare
provocare pentru identitatea noastră ca și creștini ortodocși deoarece conduce la o reducție
antropologică, în care ființele umane sunt văzute ca indivizi și nu ca persoane în comuniune,
competitive și nu cooperative, consumi ste și materialiste și nu duhovnicești, cu vocație
eshatologică.
Ultimul capitol se ocup ă de perspectiva ortodox ă de a raspunde acestor provocari.
Ortodoxia este singura care într -o lume anacronică, a non -valorii și a unui spirit profund

53
sincretic, poate oferi adevăratele coordonate ale vieții prin intermediul comuniunii în Hristos,
deci în Biserică: „ Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine și Eu întru Tine, și
aceștia în Noi să fie Una (…) ” ; ( Ioan 17, 24 ) .
Ea este cea care revelează t aina vieții care e în noi, reală, dar e dincolo de ființa
noastră biologică, în ființa eclesială personală, integrată neapărat în trupul Bisericii.
Biserica trebuie sa inteleaga aceaste schimbari ce afecteaza societatea
contemporana si sa se afirme identi tatea ortodoxa. Se impune cu necesitate realizarea stării de
comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creștină,
parohia trebuie să fie o familie în miniatură.
În concluzie, creștinul nu poate fi pasiv la tra nsformările sociale din jurul său, ci
trebuie să își reînnoiască permanent mărturia personală a identității sale spirituale, ca expresie
a celei mai profunde și nedisimulate conștiințe eclesiale. El trebuie să conștientizeze pe
ceilalți că vom putea depăși obstacolele inerente aduse de modernitatea și inconsecvența
omului, doar urmând Celui ce ne cheamă: „ Veniți la Mine toți cei obosiți și împovărați și eu
vă voi odihni pe voi.” ; ( Matei 11/ 28 ). „ Cu talantul Botezului suntem dăruiți noi, creștinii
ortodocși, talant îngropat și de puțini dezgropat și sporit”.95
Noi, toți avem datoria să sporim, după puteri acest minunat talant, fiind conștienți
de faptul că: „ Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om; așa va avea de
toate. Pe când dacă omu l îl va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii va avea și
atunci, dar ca un hoț, nu ca un fiu, până ce va ajunge să nu aibă nimic.”96

În concluzie, lucrarea de față scoate în evidență coordonatele fundamentale ale
teologiei ortodoxă despre Biserica cre ștină precum si despre problemele ce le implica
societatea actuala.

Puse cap la cap, ele conferă oricărui cititor posibilitatea de a înțelege care sunt
obiectivele fundamentale ale Bisericii în societatea contemporană: slujirea socială a omului, a
societă ții și a lumii, alături de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și comuniunea și
sfințirea omului prin jertfa lui Hristos.

95 Arsenie BOCA, Talanții Împărăției , tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeșului,
ediția a II -a revizuită, Iași, Editura Pelerinul, 2004, p . 122.
96 Arsenie BOCA, Talanții Împărăției… , p. 152.

54
De aceea, în lumina Revelației dumnezeiești, creștinismul nu abordează omul doar la
nivel personal, ci și la nivel comunitar, mai întâi în Biserică, și apoi în societate, căci nu se
poate separa radical comunitatea eclesială de cea socială. Omul nu a fost creat de Dumnezeu
să trăiască singur, ci în comuniune.

Contrar tuturor obiecțiilor, Biserica este angajată activ și dinamic în to ate aspectele
vieții „cetății”, fără a face politică sau economie, dar având o doctrină socială bine conturată,
care să -i permită să se ocupe nu numai de mântuirea personală a credincioșilor, dar să se
intereseze și să se implice în progresul societății om enești în ansamblul ei.

Cu toată această implicare socială, Biserica nu uită că Mântuitorul nu a venit cu un
program social sau economic pentru soluționarea problemelor economice și sociale specifice
timpului Său, ci El a adus o revelație religioasă, care să fie izvorul nesecat de inspirație pentru
conduita morală a credincioșilor din toate timpurile. Hristos a descoperit credincioșilor cine
este Dumnezeu, pentru a înțelege cine sunt ei înșiși, în ce raport trebuie să stea cu semenii lor
și cum să apreciez e lucrurile pământești, cu privirea ridicată spre lumina coborâtă de El din
cer.

De aceea, ea nu are numai o dimensiune imanentă, vizibilă, ci și o dimensiune
transcendentă, invizibilă. Participând la viața lui Hristos, ea este veșnică și scopul ei este
mântuirea, fericirea și desăvârșirea în Hristos Iisus. Ca societate vizibilă, ea viază și lucrează
în societate și în istorie, influențează societatea și istoria.

55

Bibliografie

I. Izvoare :

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București 1988.
2. ACHIMESCU , Pr. Nicolae, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2006.
3. BĂNICĂ , Mirel, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia,
București, 2007.
4. BEL, Pr. Conf. Univ. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană , Exigențe,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002.
5. BIZĂU , Pr. Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizării , Editura Patmos, Cluj –
Napoca, 2002.
6. BOCA, Pr. Arsenie, Talanții Împărăției , tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic,
Episcopul Argeșului, ediția a II -a revizuită, Iași, Editura Pelerinul, 2004 .
7. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan, Comentariu la Catehismul Ortodox, Editura „Oastea
Domnului”, Sibiu, 2000.
8. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogm atică și Ecumenică , Colecția
Didaskalos, Editura România Creștină, București, 1999.
9. BRIA, Pr. P rof. Ion, Teologia Ortodoxă între Tradiție și Modernitate. Stridențe, rupturi
și conexiuni posibile , Teologia Ortodoxă între Tradiție și Modernitate , Sibiu, 19 97.
10. BRIA, Pr. P rof. Ion, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și
perspective, Editura Trinitas, Iași, 2003.
11. BUCHIU , Pr. Prof. Dr. Ștefan, Părintele Dumitru Popescu, un reprezentant de seamă al
teologiei dogmatice românești, www.crestinortodox.ro , accesat în data de 08.07.2017.
12. BUCHIU , Pr. Ștefan, Întrupare și unitate , Editura Libra, București, 1997.
13. BULGAKOV , Serghei, Ortodoxia , Edit ura Paideia, București, 1997.
14. CABASILA , Nicolae, Despre viața în Hri stos, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor
BODOGAE .

56
15. EVDOKIMOV , Paul, Ortodoxia , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1996.
16. GABOR , Pr. Prof. Dr. Adrian, Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române
privind integrarea în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea
Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura
Universității din București, 2006.
17. GUÉNON, René, Criza lumii moderne , București, Editura Humanitas, 1993.
18. ICĂ, Diac. Ioan Jr., Teologia ortodoxă modernă și contemporană — de la Mărturisirile
Ortodoxe la Canonul Ortodoxiei. , Sibiu: Școala doctorală a Facultății de Teologie –
suport de curs, 2013.
19. ILOAIE Ștefan, Relativizarea valorilor morale. Tendințele eticii postmoderne si morala
creștină , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2009.
20. LEMENI , Adrian, pr. Răzvan IONESCU , Teologie ortodoxă și Știință. Repere pentru
dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
21. MUREȘAN , Pr. Lect. Dr. Radu Petre, Provocări și perspective ale Bisericii Ortodoxe în
Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții
necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Unive rsității din București,
2006.
22. NEAMȚU , Mihail, Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura Polirom,
Iași, 2007.
23. PETRARU , Pr.Dr.Gheorghe, Teologie Fundamental ă și Misionară. Ecumenism, Editura
Performantica, Iași, 2006.
24. POGAN , Pr. Dorel, Constituția teandrică a Bisericii , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
25. POP, PS IRINEU BISTRIȚEANUL , Sfântul Irineu de Lyo n – Polemist și Teolog, Editura
Cartimpex, Cluj, 1998 .
26. POPESCU , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate , Editura Diogene,
București, 1996.
27. POPESCU , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Diacon Doru COSTACHE , Introducere în Dogmatica
Ortodoxă , Editura Libra , București, 1997 .
28. PURIC , Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.
29. RESCEANU , Pr. Conf. Dr. Ștefan, „ Dreptul omului la viață după morala creștină ”, în
Mitropolia Olteniei , nr. 3 -4, 1975.

57
30. SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Catehezele , Vol I, tradu cere de D. FECIORU ,
București, 1943.
31. SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL , „Epistola către Corinteni” în Scrierile Părinților
Apostolici , traducere și note de Pr. Dr. Dumitru FECIORU , Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
32. SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ , Cele cinci cuvântări teologice , Editura Anastasia,
București, 1993, p. 46.
33. SOLOVIOV , Vladimir, Fundamentele Spirituale ale Vieții, Editura Deisis, Sibiu, 1994.
34. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
35. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 19 96.
36. TACHE , Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. I, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
37. TODORAN , Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhidiacon Prof. Ioan ZĂGREAN , Teologia Dogmatică ,
Manual pentru Sem inariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991.
38. YANNARAS , Christos, Adevărul și unitatea Bisericii, Editura Trinitas, Iași, 2008.
39. YANNOULATOS , Anastasios, Ortodoxia și problemele lumii contempor ane, trad. de
Drd. Gabriel MANDRILA și Pr. Prof. Dr. Constantin COMAN , Editura Bizantină,
București, 2003.

II. Studii si articole

1. HIMCINSCHI , Mihai, „Secularizarea – o problemă contemporană ” , în Revista
Teologică , nr.2/2011.
2. POPESCU , Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii
într-o lume secularizată ”, în Studii Teol ogice , an 46, 1994, nr. 1 -3.
3. POPESCU , Prof. Teodor M., „ Sfințenia și răspunderile preoției ”, în Studii teologice , IV
(1952) nr. 3 -4, p. 159.
4. SFÂNTUL IGNATIE DIN ANTIOHIA , „Ignatie către Filadelfieni” , în Scrierile Părinților
Apostolici, Trad. de Preot Dumitru FECIORU , Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

58
5. SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL , „Epistola către Efeseni”, în Scrierile Părinților
Apostolici traducere și note de Pr. Dr. Dumitru FECIORU , Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu curești, 1979.
6. TERHECI , Dr. Mirc ea, “Drepturile omului împotriva umanității”, în Sfarmă Piatră ,
anul II ( 2001) nr.25.