Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae Răzvan STAN [627759]

1
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

PATIMĂ ȘI VIRTUTE LA SFÂNTUL IOAN CASIAN

Coordonator științific:
Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae Răzvan STAN

Absolvent: [anonimizat] 2019

2
CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………. ………………………….. p. 3
CAPITOLUL I Rolul ascetic al Sfântului Ioan Casian în Spiritualitatea
Ortodoxă……………… ……………………………………………………….. …….. …………………….p. 6
CAPITOLUL I I Patima – dezordine interioară și socială ………………………. p.10

Capitolul II I Virtutea – lucrarea faptelor bune …………… ……………………….p.23
III.1. Raportul dintre virtute și păcat în Sfânta Scriptură și la Sfântul Ioan
Casian ……………………………………………………………………………… ……………………….. .p.23

Capitolul IV Virtutea – rodul conlucrării cu harul divin împărtășit prin Sfintele
Taine………………………………. ……………………………………………….. ………………………. .p.43

Capitolul V Înaintarea în virtute cunoscând și urmând pilda vieții
sfinților ………………………………………………………………………………………………………….p. 65

CONCLUZII ……………………………………………………………… ……………………….p.79
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………p.8 7
DECLARAȚIE……………………………………………………………………………………p.92

3

INTRODUCERE

În teologia Sfântului Apostol Pavel, care are ca obiect principal universalitatea
mântuirii, păcatul constituie partea negativă a tematicii sale; partea pozitivă este reprezentată
de modul și mijloacele de mântuire, pe care le rezumă virtutea.
Noțiunea de păcat, care în lumea păgână a vea o semnificație simplă, exterioară,
abatere de la dreptățile sociale, de greșeală în aprecierea de ordin practic a unei legi omenești,
în gândirea Sfântului Apostol Pavel și a Sfântului Ioan Casian are o însemnătate nouă și un
cuprins mai larg.
În esenț ă, păcatul este socotit a fi neascultarea de voia lui Dumnezeu, călcarea voită a
legii Lui și căderea omului din comuniunea harică cu Dumnezeu (Facerea 3, 1 -19).
De asemenea, noțiunea de virtute, care în gândirea păgână avea înțelesul de forță
fizică și m ai apoi de forță morală, în concepțiile Sfântului Apostol Pavel și Sfântului Ioan
Casian primește o extindere și o adâncire care ating culmea în înfățișarea ei ca sinteză a
tuturor celor câte sunt adevărate, câte sunt curate, câte sunt iubite, câte sunt cu nume bun
(Filipeni 4, 8). Modelul desăvârșit al virtuții este Domnul nostru Iisus Hristos: ,,Învățați de la
Mine că sunt blând și smerit cu inima ” (Matei 11, 29). După acest chip, Sfântul Apostol Pavel
vrea să -și modeleze pe cititorii săi, iar Sfântul Ioa n Casian ne îndeamnă la tot mai multă
asemănare cu Dumnezeu, prin virtute, după cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ,,Fiți
desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Începutul trăirii
vieții în Hristos se face prin părăsirea lumii păcatului și acceptarea lumii harului mântuitor
adus de Domnul nostru Iisus Hristos. Asemănarea cu Hristos se face prin participarea cu
credința și faptele bune la opera de mântuire, pe calea virtuții. În acest sens, Sfântul Apostol
Pavel spune: ,,m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos
este Cel ce trăiește în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credința în Fiul lui
Dumnezeu, Cel m -a iubit și pe Sine Însuși S -a dat pentru mine” (Ga lateni 2, 20) .
Sfântul Ioan Casian învață că, în Hristos avem pe Dumnezeu -Omul șezând de -a
dreapta Tatălui, adică pe unul dintre noi stând în comuniune cu Tatăl și cu Duhul și domnind
pentru că El este Dumnezeu -Fiul care din iubire S -a făcut om pentru mânt uirea noastră. Iisus

4
Hristos este în relație unică cu Dumnezeu Tatăl și cu creația. Deși este ,,chipul lui Dumnezeu
celui nevăzut” (Coloseni 1, 15), El este Cel dintâi din creație, deoarece, ,,din El și prin El și
întru El sunt toate” (Romani 11, 36) și ,, Acesta era dintru început la Dumnezeu; toate printr –
Însul s -au făcut și fără El nimic nu s -a făcut din ceea ce s -a făcut” (Ioan 1, 2 -3). Calea
îndumnezeirii omului în Hristos este drumul realizării treptate și cât mai depline a asemănării
omului cu Dumneze u “până vom ajunge toți, la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni
4, 13), Dumnezeu -Omul, stând pe scaunul slavei de -a dreapta Tatălui ca Unul dintre no i, fiind
însă Dumnezeu -Omul.
Păcatul este îndepărtarea omului de la asemănarea cu Dumnezeu, este împotrivirea
față de dreptatea Lui, ceea ce a atras după sine mânia lui Dumnezeu (Romani 1, 18), adică
pedeapsa. Păcatul este lipsa binelui (Romani 2, 1 -11), iar virtutea este însăși birui nța
neântreruptă asupra răului – adică asupra păcatului și a urmărilor lui –, este înaintarea
statornică pe calea binelui și săvârșirea faptelor bune.
După Sfântul Ioan Casian, păcatul este universal. Universalitatea mântuirii reiese din
universalitatea p ăcatului. Toți oamenii sunt păcătoși și toți au nevoie de mântuire. Originea
păcatelor lor este păcatul strămoșesc; originea îndreptării lor este însăși Jertfa Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Paralela care pune față în față pe Adam primul om –, și pe H ristos – cel
de al doilea Adam (I Corinteni 15, 45) –, servește ca punct de plecare în tema păcat -virtute și
urmărește să arate că, după cum Adam este cauza morții noastre (Romani 5, 12 -19), tot astfel
Iisus Hristos este cauza îndreptării noastre ( Romani 5, 15, 17 -21). De asemenea, dacă păcatul
lui Adam a putut să aibă urmări atât de grele pentru toți oamenii, cu atât mai mult, harul
mântuitor al lui Iisus Hristos are urmări care covârșesc păcatul lui Adam și prisosește în
daruri.
Respingând orice ispită, alungând demonii, înviind morții, acceptând de bună voie
moartea pe cruce și părăsind biruitor mormântul, Iisus Hristos a învins păcatul, moartea și pe
satan în propriul lor domeniu. Prin smerenia, ascultarea și jertfa Sa, El a scos pe îngerii răi din
stăpânirea lor uzurpatoare asupra noastră (Ioan 12, 30; 16, 11; Evrei 2, 14) și a dat ucenicilor
Săi puterea de a -i învinge și a le porunci (Luca 10, 17 -20; Marcu 16, 17). În timpul când se
afla cu trupul în mormântul pecetluit de sinedriști și străjuit de os tași și când diavolul se
credea, în sfârșit, biruitor asupra lui, Domnul Iisus Hristos S -a coborât cu sufletul în iad,

5
propovăduind și celor ținuți acolo (I Petru 3, 19 -20) și dovedind că de acum înainte El este cel
care dispune de ,,cheile morții și ale i adului” (Apocalipsa 1, 18).
De aceea, în încheierea pericopei consecrate biruinței lui Hristos asupra morții, la
Parusia sa, Sfântul Apostol Pavel scrie: ,, când acest trup stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune și acest trup muritor se va îmbrăca în ne murire, atunci va fi împlinit cuvântul ce
s-a scris: înghițitu -s-a moartea în biruință. Unde îți este, moarte, boldul ? Unde îți este iadule,
biruința ? ” Să dăm deci mulțumire lui Dumnezeu, care ne -a dat biruința prin Domnul nostru
Iisus Hristos (I Corinteni 15, 54 -57).
Sfântul Ioan Casian, având ca fundament Sfânta Scriptură ne spune că, tot cel se luptă
și păzește toate poruncile lui Dumnezeu se face co pil al lui Dumnezeu și fiul al lui Dumnezeu
născut de sus (Ioan 1, 12; 3, 3). Astfel, etapa îndumnezeirii în sens larg durează toată viața
omului de pe pământ. Aceasta este etapa credinței , a faptelor bune și a virtuților; este etapa de
creștere continuă a creștinului în toate acestea, din puterea pe care o primește el din
comuniunea tot mai deplină cu Hristos în Biserică, prin lucrarea Duhului în el.
Având în vedere cele de mai sus și ținând cont de importanța virtuțiilor în viața
spirituală a creștinului, lucrarea cu tema: ,, PATIMĂ ȘI VIRTUTE LA SFÂNTUL IOAN
CASIAN ” are următoarea structură:
CAPITOLUL I Rolul ascetic al Sfântului Ioan Casian în Spiritualitatea Ortodoxă
CAPITOLUL I I Patima – dezordine interioară și socială
Capitolul I II Virtutea – lucrare a faptelor bune
III.1. Raportul dintre virtute și păcat în Sfânta Scriptură și la Sfântul Ioan
Casian
Capitolul IV Virtutea – rodul conlucrării cu harul divin împărtășit prin Sfintele Taine
Capitolul V Înaintarea în virtute cunoscând și urmând pilda vieții sfinților
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

6
CAPITOLUL I
ROLUL ASCETIC AL SFÂNTULUI IOAN CASIAN ÎN
SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
,,În Spiritualitatea Ortodoxă, modul amplu prin care creștinul lucrează cu frică și cu
cutremur la propria mântuire (Filip. 2, 12), exercițiul permanent al nevoințelor duhovnicești
împlinite din dragoste față de Hristos este cunoscut sub numele de asceză ”.1
,, Asceza cuprinde tot ceea ce în viața duhovnicească este exercițiu, efort, luptă
împotriva ta însuți și a tentați ilor externe, acțiunea pozitivă de perfecționare a activitățiilor
spirituale. ”2
,, Cu timpul termenul de asceză a fost preluat de diferiți Sfinți Părinți și Scriitori
bisericești, fiecare încercând să accentueze diferite aspect pe care el le are. ”3
Odată cu întemeierea Bisericii creștine apostolice în provincia Dacia a luat ființă și
monahismul românesc. Monahismul a fost de la început prezent în viața bisericească a
românilor. Încă din secolele IV-V monahismul românesc este reprezentat de Sfântul Ioan
Casian precum și Dionisie Exigul .
Pentru monahismul românesc din secolele IV -V, Sfântul Ioan Casian este cel mai mare
reprezentant, remarcându -se prin viața sa duhovnicească aleasă, normele de organizare a vieții
monahale, dar și prin scrierile sale care au fost lăsate ca un tezaur pentru moștenirea Bisericii.
Datorită rolului său marcant pentru viața Bisericii, Sfântul Ioan Casian este cinstit atât de
Biserica Răsăriteană, cât și de cea Apuseană.
Sfântul Ioan Casian er a original din zona Dobrogei. S -a născut într -o familie de creștini
evlavioși. În lucrarea sa ,, Despre așezămintele mănăstirești ” aflăm faptul că ,, din copilărie s-
a aflat printre călugari. ”4 Din această mărturie aflăm existența vieții monahale pe teritoriul
țării noastre încă din timpul său. Educația religioasă a primit -o în familie, iar mai apoi petrece
o vreme într-o mănăstire din apropierea locurilor natale, unde trăia după îndemnurile
monahilor. Se călugărește într-o mănăstire, unde se afla Cuviosul Gherman, care îi va deveni
prieten. După ce a viețuit o vreme aici, Sfântul Ioan Casian va pleca împreună cu sora sa și cu
Cuviosul Gherman, în Țara Sfânta, la Betleem. Ajunși aici cei doi prieteni, intră ca monahi
într-o mănăstire ridicată lângă Peștera Nașterii Domnului. După o scurtă perioadă petrecută în

1 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Desăvârșirea omului în Hristos – Aspecte ascetico -mistice ale vieții
duhovnicești , Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, p.109.
2 Mitropolitul Nicolae MLADIN, Hristos – viața noastră , Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 7.
3 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, op. cit . ,p. 113.
4 Ioan G. Coman, Spiritualitatea patristică în Scythia Minor. Ortodoxia credinței în Ortodoxia , an XXIX, 1977,
nr. 2, p 169.

7
această mănăstire, pleacă în pustiul Egiptului la anahoreții despre a căror viață duhovnicească
îmbunătățită auziseră, de la misionarii creștini care veniseră în zona Dobrogei, unde petrec
vreme de șapte ani. Aici, Sfântul Ioan Casian își începe viața duhovnicească în asceză și
ascultare față de părinții din pustia Egiptului. În acele vremuri, pustia ostoia setea celor
însetați de desăvârșire . Fiecare om are sădit în conștiința sa nostalgia după paradisul pierdut,
iar Sfinții Părinți au stiut sa raspundă acestui glas lăuntric prin lupta cu ispitele, spre a dobândi
desăvârșirea. Pustia este considerată în spiritualitatea ortodoxă cu un tărâm al diavolului,
deoarece aici ispitele lui sunt foarte mari. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a fost ispitit de
diavol, în pustia Carantaniei, imediat după botez ( Matei 4, 1-11). După ce îl biruie pe diavol,
Mântuitorul își începe activitatea de propovăduire . Asemenea și Sfântul Ioan Casian, după ce
petrece vreme de șapte ani în pustia Egiptului, se întoarce în lume, punând la dispoziția lumii
darurile duhovnicești dobândite. După întoarcerea din pustie, la Marsilia, înființează două
mănăstiri. Sfântul Ioan Casian, ne învață că întreaga viață a omului este lupta împotriva
păcatului. Conform învățăturii sale, păcatul se biruiește prin iubire. Cea mai mare poruncă
lăsată de Mântuitorul este iubirea: ,, Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul.
Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”( Ioan 13, 34). Mereu
gândul Sfântului Ioan Casian era înălțat la Dumnezeu. Avem și alte exemple în Sfânta
Scriptură, de sfinți care și-au petrecut viața în pustie, Sfântul Ilie și Sfântul Ioan Botezătorul.
Urmând acestor exemple, adică urmând Scripturii așa a făcut și Sfântul Ioan Casian. În pustie,
Sfântul Ioan Casian a luptat împotriva propriei firi. Sfinții Părinți au văzut adesori deșertul ca
pe un mormânt, unde moartea este chemarea lui Dumnez eu spre o viață nouă. Această viață
nouă înseamnă renunțarea la patimi, prin dobândirea virtuților. Prin retragerea în pustie
Sfântul Ioan Casian, nu s-a izolat de lume, ci l-a urmat pe Hristos.
,,Ascetismul creștin are aplicații diferite, dintre care cea dintâi este de a renunța cu toată
hotărârea atât la păcat, cât și la cauzele păcatului. ”5 Operele Sfântului Ioan Casian tratează
probleme practice și spirituale ale vieții umane. Tăria este o parte importantă a răspunsului
creștin pentru ispită. Fiți fermi (tari) ,,…în credință… Dumnezeul a tot harul… vă va întări, vă
va împuternici…Păziți -vă ca nu cumva,lăsându -vă târâți de rătăcirea celor fără de lege, să
cădeți din întărirea voastră. ”(I Petru 5:9,10 ; II Petru 3:17) Sfântul Ioan Casian a scris în
secolul al cincilea, „Pentru curaj oricare om bun nu ar trebui, așa cum am spus, să fie demn de

5 Mitropolit Efrem ENĂCESCU, Privire generală asupra monahismului creștin , Editura Mitropolia Olteniei,
2007, p. 67.

8
laudă, în cazul în care victoria a fost câștigată fără ca acesta să fi fost ispitit, căci cu siguranță
nu există niciun loc pentru victor ie în cazul în care nu există nicio luptă și niciun conflict .”6
În toate scrierile sale, Sfântul Ioan Casian pune accentual pe asceză, pe rugăciune și pe
curăția minții prin unirea cu Hristos. Îndemnul său este rugăciunea neîncetată pentru ca mereu
mintea să fie unită cu Dumnezeu. Pentru cei înaintați în viața duhovnicească, atât monahi cât
și mireni, recomandă ,,rugăciunea focului ” care este o rugăciune mistică. Sfântul Ioan Casian
nu insistă pe descrierea acestei rugăciuni, ci pune accentual pe dobândirea și practicarea ei.
Rugăciunea focului trebuie să înceapă atunci când mintea este curățită de gânduri. Urmând
îndemnul Sfântului Ioan Casian toată viața noastră trebuie să devină o singură și neîntreruptă
rugăciune. În pustiul Egiptului, monahii practicau rugăciunea prin rostirea unui scurt verset
din Psalmi: ,, Doamne, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește -Te.”(
Psalmul 69,1)
O altă temă importantă pentru Spiritualitatea Ortodoxă în scrierile Sfântului Ioan Casian
este ferirea de duhul trufiei . ,, Sf. Ioan Casian spune că diavolul a căzut din cauza nesocotirii
sale față de Dumnezeu. El nu s-a mai văzut pe sine creatura lui Dumnezeu, ci a zis că toată
frumusețea, puterea etc. sunt un merit al său, cu nu darul Ziditorului. Considerând că nu mai
are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, a renunțat la comuniunea cu El și a respins pentru
totdeauna ajutorul Lui: Acesta( Lucifer), înveșmântat în lumină dumnezeiască și strălucind
prin dărnicia Ziditorului printre celelalte puteri cerești, s-a încrezut că deține prin tăria
propriei nature, nu prin binefacera acelei dărnicii, splendoarea înțelepciunii și frumusețea
virtuților, cu care-l împodobise harul Creatorului. Semețindu -se pentru asta, ca și cum nu-I
mai era de trebuință ajutorul divin pentru păstrarea acestei curății, s-a socotit asemenea lui
Dumnezeu, pretinzând că, întocmai ca și Dumnezeu, n-are nevoie de nimeni. Bizuindu -se
desigur pe libera l său arbitru de care dispunea, crezu că prin acest fapt are din belșug toate
câte îi sunt de trebuință pentru desăvârșirea virtuților și pentru deplina fericire veșnică. Numai
această cugetare a devenit pentru el prima cădere. Din această pricină, părăsin du-l pe
Dumnezeu, de care socotea că n-are nevoie, l-a parasite și puterea și, clătinându -se și-a dat
seama de slăbiciunea propriei lui nature: atunci a pierdut fericirea de care se bucura prin
dărnicia lui Dumnezeu. ”7 De asemenea, Sfântul Ioan Casian, prin scrierile sale
propovăduiește dragostea. ,, Sfântul Ioan Casian spune că perfecțiunea nu depinde numai de
privarea de bunuri personale, de părăsirea tuturor demnităților și plăcerilor deșsarte, ci trebuie

6 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , PSB 57, traducere de Prof.
Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, EIBMBOR, București, 1990, p. 315 .
7 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică – Baze doctrinare ale vieții
duhovnicești , Editura Mitropolia Olteniei, 2016, p. 147.

9
în același timp a poseda dragsotea descrisă de Sfântul Apostol Pavel ( I Cor. XIII, 4), și care
constă în inimă curată, oferită lui Dumnezeu în mod constant. Astfel toate exercițiile ascetice
nu sunt decât mijloace de a atinge perfecțiunea, care constă în dragoste. Cineva se străduiește
zadarnic dacă își pune scopul final în aceste exerciții, adică în mijloace și nu în curăția inimii,
în iubirea adevărată. ”8
Sfântul Ioan Casian, a fost cel care ,, a introdus în viața de obște a apusului portul
monahal cu haină lungă, acoperământ special pe cap, centură peste haină și mai ales metania
sau lanțul lui Hristos, pe care orice monah din Răsărit sau din Apus le poartă și astăzi. ”9
Doctrina Sfântului Ioan Casian este legată de tradiția Bisericii, dar și de Sinoadele
Ecumenice. De asemenea, Sfântul Ioan Casian a avut rol apologetic, apărând credința
adevărată, împotrivindu -se prin scrierile sale arianismului. În toate scrier ile sale, se sprijină pe
Sfânta Scriptură, dar și pe învățătura propovăduită de Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a și
hirotonit diacon. Mitropolitul Nestor Vornicescu spunea despre scrierile Sfântului Ioan Casian
: ,, În chip firesc, limba latină a scrieri lor cassiene este o latină a Sciției Mici și a Daciei
epocii, caracterizată prin prezența unor elemente și valori specific e.”10
,, Cunoscător al limbilor de circulație din acea vreme, greaca și latina, a tradus pentru
teologia apuseană opera părin ților răsăriteni, împletind în mod unic cultura Orientului cu cea a
Occidentului, fiind începătorul unei noi epoci în înțelegerea spiritualității orientale, care a stat
la baza umanismului renașterii de mai târziu. ”11
Cunoscând învățăturile Sfântului Ioan Casian ,,credincioșii au posibilitatea să aibă
gândul lui Hristos ( I Corinteni 2,16), chiar într-un context social și cultural secularizat. Citind
aceste învățături, credincioșii rămân în comuniune cu Dumnez eu și cu semenii, chiar dacă
societatea este din ce în ce mai săracă spiritual. ”12

8 Mitropolit Efrem ENĂCESCU, Privire generală asupra monahismului creștin, p.25.
9 P.I. DAVID, Caută și vei afla – Predici , Editura Episcopiei Argeșului, 1996, p.520.
10 Î.P.S. Mitropolit Nestor VORNICESCU, Primele scrieri patristice în literatura noastră , sec. IV -XVI, Craiova,
1984, p. 64.
11 P.I. DAVID , op. cit . p. 521.
12 ***, Proloagele, viețile sfinților și cuvinte de învățătură pe lunile Ianuarie și Februarie , Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2010, p.7.

10
CAPITOLUL I I
Patima – dezordine interioară și socială

Textul paulin referitor la originea păcatelor și patimilor arată și universalitatea
păcatului: ,,pentru aceea, așa cum printr -un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea,
așa și moartea a trecut la toți oamenii, întrucât toți au păcătuit (Romani 5 , 12). Astfel, păcatul
își are originea de la Adam, iar moartea își are începutul în păcat; și atât păcatul, cât și
moartea au intrat și au pus stăpânire pe lume, inaugurând împărăția răului pe pământ (Romani
5, 21). De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
Expresia ,,toți au păcătuit” (Romani 5, 12) exprimă realizarea subiectivă și universală
a păcatului. Trebuia să fi existat păcatul ca putere obiectivă, ca încălcare a legii lui
Dumnezeu, pentru ca el să aibă o astfel de urmare; trebuia să existe păcatul strămoșesc drept
cauză a păcatelor omenești și a răului venit în lume, pentru ca oamenii să păcătuiască. ,,Toți
au păcătuit” (Romani 5, 12), ca urmași ai lui Adam. Astfel că, ,,din rechizitoriile adresate de
Sfântul Apostol Pavel păgânilor și iudeilor (Romani capitolele I, II), universalitatea păcatului
este scoasă în evidență cu argumente luate atât din analiza stării lor morale, cât și cu
argumente luate din Sfânta Scriptură”13.
Păgânii s -au făcut obiect al mân iei lui Dumnezeu, datorită impietății lor față de
Dumnezeul cel unic și adevărat, revelat oamenilor încă de la începutul creației. Ei au tăgăduit
pe Dumnezeul cunoscut lor fie din dovezile cosmologice ale creației Sale, fie din legea morală
naturală sădită de Creator în inimile lor. Tăgăduind, însă, pe Dumnezeu, păgânii au renunțat
și la fericirea de a -L cunoaște, de a -L adora și de a -I mulțumi pentru binefacerile Sale. Ei au
ales minciuna și răutatea în locul adevărului, degradând cinstirea Lui cu adorare a idolilor și a
celor mai josnice făpturi. Ca urmare, rațiunea lor s -a întunecat , cugetul lor a rătăcit, dându -i
pradă iluziilor și sofismelor; și au înaintat cu atât mai mult în nebunia lor, cu cât s -au fălit mai
mult cu înțelepciunea lor. Orbirea spiritu lui lor, unită cu împietrirea inimii, i -a dus în curând
la patimi și necurăție; s -au făcut, fără să vrea, executorii în ei înșiși a pedepselor dumnezeiești
(Romani 1, 18 -28). Astfel că, după ce au părăsit ei mai întâi pe Dumnezeu, i -a părăsit și

13 Magistrand Victoria PIETREANU, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel , în revista ,,Studii
Teologice”, Nr. 9 -10, 1957, p. 675.

11
Dumnezeu î n calea lor osândită, și s -au făcut: plini de toată nedreptatea, de desfrâu, de
viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pismă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de
năravuri rele; bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeți, t rufași,
născocitori de rele, neascultători de părinți, neânțelegători, călcători de cuvânt, fără dragoste,
neâmpăcați, nemilostivi (Romani 1, 29 -31; Înțelepciunea lui Solomon 13, 1 -17; 14, 11 -27).
Păcatele lor sunt urmarea păcatului strămoșesc întrucât toț i oamenii sunt descendenți ai
aceluiași protopărinte. De aceea, se poate spune că, ,,Fiul lui Dumnezeu, pătrunzând firea
noastră cu firea Sa divină, ne -a arătat că El a intrat în mod real în sângele nostru, în inima
noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel : nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și
viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m -a iubit și S -a dat pe
Sine Însuși pentru mine (Galateni 2, 20). Stăpânul nostru și Domnul, Care fusese dat afară
prin păcat din creația Sa, din trupul și sufletul omului, revine la ai Săi și la ale Sale prin
Întrupare, pentru a lucre mântuirea și îndumnezeirea noastră. Sfântul Ioan Evanghelistul ,
vorbind despre sălășluirea Cuvântului lui Dumnezeu în creația sa, spune: Cuvântul S -a făcut
trup și S -a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia -Născut din Tatăl, plin de
har și de adevăr (Ioan 1, 14).
Mai mult, am spune, în acest context , că Dumnezeu a răspuns răutății îndelungate a
diavolului cu bunătatea Sa veșnică și inepuizabilă. Și pe când satana s -a luptat să distrugă pe
om, pe atât Dumnezeu l -a înnobilat pe acesta și l -a îndumnezeit, făcându -l sfânt și nemuritor.
Rezultatul natural și logic al acestei Providențe este că Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică
păcatele lumii (Ioan 1, 29), în chenoza iubirii Sale desăvârșite, S -a făcut om pentru eliberarea
noastră din robia păcatului și a morții. În sfârșit, de acum răul care s -a extins și a crescut în
lume, punând chiar în pericol firea umană prin moarte și haos, este biruit de Fiul Tatălui
ceresc Care S -a făcut om să ne salveze de la moarte veșnică”14.
Iudeii care, mai mult decât păgânii, L -au cunoscut pe Dumnezeu și voia Lui din legea
mozaică a Vechiului Testament, au nesocotit prerogativele lor de popor ales, și s -au făcut
cauză a necinstirii numelui lui Dumnezeu între neamuri (Romani 2, 21 -24). Mărturia
Vechiului Testament îi acuuză pe iudei pentru păcatele lor. De aceea, ,,obie cțiile pe care le
ridică Sfântul Apostol Pavel împotriva iudeilor sunt bazate pe texte scripturistice și toate
converg spre rezumarea tezei sale: universalitatea păcatului. Astfel cuvintele lui Dumnezeu au
fost încredințate iudeilor, în legea mozaică. Dar unii dintre ei, fiind necredincioși, au adeverit

14 Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hr istos, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova,
2013, pp. 21 -23.

12
cele scrise că numai Dumnezeu este adevărat, iar omul este mincinos (Romani 3, 1 -4; Psalmul
115, 2). Nici un om nu este drept (Romani 3, 10; Psalmul 13, 3); toți s -au abătut de la
cunoașterea lui Dumnezeu și s-au făcut netrebnici, plini de toată răutatea și păcatul (Romani
3, 11 -12; Psalmul 5, 10); trădarea, minciuna și viclenia au luat locul adevărului (Romani 3,
13; Psalmul 139, 3); gura lor e plină de blestem și de amărăciune (Romani 3, 14; Psalmul 9,
27); calea lor este deschisă pentru săvârșirea crimelor și a tuturor nenorocirilor împotriva
aproapelui: ei nu mai cunosc calea păcii (Romani 3, 15 -17; Isaia 59, 7 -8); ei nu mai au teamă
de Dumnezeu în faptele vieții lor (Romani 3, 18; Psalmul 35, 6) . De ace ea, toți se află sub
jugul păcatului, și păgâni și iudei (Romani 3, 9), pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de
mărirea lui Dumnezeu (Romani 3, 23)”15.
Păcatul a intrat în lume și prin păcat, moartea. Păcatul și moartea au aceeași
universalitate, căci dacă prin păcat a intrat moartea în lume și astfel moartea a trecut la toți
oamenii, moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți au păcătuit (Romani 5, 12).
Izvorul păcatelor și al patimilor, care este voința liberă a omului, – împotrivirea
cugetată a creaturii împotriva Creatorului ei –, este întreținut și stimulat, după concepția
Sfântului Apostol Pavel, de multe cauze.
Un prim stimulent al păcatelor și al patimilor este ispita (Galateni 6, 1). Sfântul
Apostol Pavel arată ispita, mai întâi, ca produs al diavolului. În amăgirea Evei de către șarpe,
Satan este sfătuitorul primului păcat, prin ispitire, prin îndemn la călcar ea legii morale dată de
Dumnezeu oamenilor în Rai (II Corinteni 11, 3). El a înfățișat răul ca pe un bine aparent și
omul s -a lipsit de binele adevărat. Omul a ieșit din comuniunea binelui veșnic, alipindu -se de
,,dulceața cea trecătoare a păcatului” (Evr ei 9, 25) .
Păcatul și patimile au luat naștere prin abuzul libertății umane și aderarea integrală a
primului om (trup și suflet) la un bine înșelător. Odată cu păcatul au apărut și patimile și
întreaga fire a fost supusă slăbiciunii, iar ispita a dobândit putere de manifestare atât înlăuntrul
omului, cât și în lumea din afară, lucrând la transformarea lor în instrumente ale păcatului. De
aceea, Sfânta Scriptură ne spune că, ,,Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să caute și să vindece
oaia cea pierdută (Luca 9 , 10; Matei 18, 11). Categoric, Fiul Dumnezeu înomenit, pentru a
mântui pe păcătoși și a -i purifica de patimi (I Timotei 1, 15; Luca 5, 32), trebuia să -Și verse
sângele pe cruce (Romani 3, 25; I Ioan 1, 7), ca singurul mijloc de a ne elibera și curăți de

15 Magistrand Victoria PIETREANU, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel , p. 676.

13
toată întinăciunea (Tit 2, 14). Prin această iconomie se certifică faptul că moartea nu se lăsa
zdrobită în niciun fel și nici diavolul nu se lăsa învins decât prin jertfă (Evrei 2, 14). Deci,
pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu și pentru a -i ilumina, întru cât erau în latura și umbra
morții , Fiul Tatălui S -a făcut ca noi și pentru că noi aveam nevoie de jertfă pentru păcatele
noastre și de sânge pentru răscumpărarea noastră, El le -a împlinit pe toate prin Cruce și
Înviere”16.
Întreaga fire a fost robită deș ertăciunii odată cu păcatul lui Adam (Romani 8, 20).
Lumea este supusă influenței răului, fiindcă Satan o stăpânește. El și -a întemeiat împărăția
răului pe pământ, odată cu intrarea păcatului și a morții în lume. Astfel că pământul este
spațiul în care -și desfășoară activitatea împărăția lui Satan împotriva împărăției lui
Dumnezeu și a cetățenilor ei, este spațiul în care Satan este ,,domnul stăpânirii văzduhului”
(Efeseni 2, 2); căci el are stăpânirea morții (Evrei 2, 14); el este ,,dumnezeul” acestui vea c (II
Corinteni 4, 4) pe care-l conduce; el are slujitori. El este domnul întunericului (Efeseni 6, 12;
Coloseni 1, 13). Armele lui sunt uneltirile: ispită, vicleșug, înșelăciune (Efeseni 4, 14; 6, 11).
De asemenea, ,,omul păcatului es te înclinat să se poarte după veacului lumii acesteia
(Efeseni 2, 2 ), adică după aspectul material și trecător al vieții, fiind influențat de Satan”17.
Cele prezentate anterior își au scopul în faptul că, ,,la început, înainte de căderea lui Adam în
păcat, firea omenească era ca aurul și strălucea prin asemănarea cu Binele Cel nepătat. Dar,
după căderea omului în păcat cele ale noastre s -au urâțit la culoare și s -au făcut negre prin
amestecarea răului în ele. Dumnezeu, însă, Cel Ce toate le întocmește cu înț elepciune,
tămăduind urâțenia noastră n -a născocit o frumusețe nouă care nu era mai înainte, ci a adus pe
cea înnegrită de răul păcatului din nou la harul dintâi, întorcând -o la starea de curăție prin
desfacerea de răul adăugat.
Din cele arătate reiese că una din rațiunile Întrupării Logosului este dreptatea lui
Dumnezeu. Din cauza greșelii lui Adam, omul a intrat în robia demonului, iar pentru
eliberarea lui din această sclavie era nevoie de o răscumpărare pe măsura prăzii sale. Fără
îndoială, demonul L -a acceptat pe Mântuitorul în schimbul oamenilor, dar n -a putut să -L
rețină; intențiile sale au fost dejucate și dintr -o dată s -a văzut prins ca un pește în acul undiței
dumnezeiești. Prin această lucrare a lui Dumnezeu, Logosul n -a comis nicio nedreptate,

16 Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos , p. 33.
17 Diac. Dr. Haralambie ROVENȚA, Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel , introducere și comentar,
București, 1929, p. 45.

14
înșelătorul și -a primit răsplata după merit, prin care el a înșelat pe om, el însuși fiind la
rându -i înșelat, iar scopul acestei iconomii se face mărturia bunătății Celui Care lucrează.
Tot referitor la robia noastră de diavol, Sfinții Părinți arătaseră mai înainte că toți
oamenii au fost supuși stăpânirii prințului acestui veac și că numai Mântuitorul singur a putut
să spun ă că el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30).
Deci, Mântuitorul S -a arătat ca o persoană vie în care se aflau atât unele din trăsături le
lui Adam dinainte de păcat, cât și unele din cele de după păcat. Din Adam, cel dinainte de
păcat, a luat lipsa de păcat și nestricăciunea, primite de acesta prin creație, din Adam, cel de
după păcat, a luat trăsătura pătimitoare venită prin naștere, îns ă nu și patimile cele contrare
firii, care ar fi anulat nepăcătoșenia și nestricăciunea. Acest lucru ne învață că oamenii
dinainte de cădere nu erau destinați să se înmulțească prin naștere , ci pe altă cale, numai de
Dumnezeu știută. Rezultă de aici că tra săturile pătimitoare sunt afectele intrate în fire după
păcat, fără să fie păcătoase, deși înlesnesc nașterea păcatului. De pildă, pofta de mâncare e un
affect nepăcătos, dar exagerarea sau devierea ei e păcat. Aceste afecte au devenit ca un fel de
lege a firii, adică însoțesc în mod necesar firea noastră în existența ei pământească, fără să țină
însă de ideea eternă a firii și fără să -i aparțină în existența cerească”18. Astfel că, ,,sub
imboldul patimilor, afectele sunt duse la extrem. Ele nu mai lucrează pentru a întreține firea în
viață, ci pentru a o umple de materialitate. Astfel, se poate spune că, prin acceptarea patimilor
în ființa sa omul începe să se sălbăticească ”19. În acest sens, psalmistul David spune: ,,omul în
cinste fiind n -a priceput; alătur atus-a dobitoacelor celor fără de minte și s -a asemănat lor”
(Psalmul 48, 21). Din această cauză, ,,sub iluzia oferirii adevăratei libertăți, patimile îngrădesc
întru totul persoana umană. Ele leagă omul de natura exterioară, fără raportarea la aceasta
omul nemaiputând să -și conceapă existența. Astfel, patimile îl fac pe om să se alipească în
mod infinit față de lucrurile creației și semenii săi”20. Însă, ,,această aplecare nu urmărește
punerea în valoare a creației și a semenului, sau descoperirea sensurilor duhovnicești pe care
aceștia pot să le ofere, ci, din contra, omul pătimaș caută să se folosească de semen și de lume
ca de niște obiecte. Din a cest punct de vedere se poate spune că patima obiectivizează totul: și
pe cel în cauză, dar și pe cel cu care pătimașul intră în contact. Ea rupe comuniunea dintre

18 Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos , pp. 70 -73, 270 -271.
19 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN , Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2007, p. 494.
20 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, ediția a II -a, traducere
Maria -Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 72 -73.

15
persoane și închide în sine pe cel pe care îl are în stăpânire. Așa se face că omul ajunge s ă se
individualizeze într -o rigiditate plină de egoism”21.
Diavolul este, însă, nu numai căpetenia stăpânirii văzduhului; el este și ,,duhul care
lucrează acum între fiii neascultării ” (Efeseni 2, 12 ), adică, este duhul activ care-i atrage cu
ispita pe oam eni ca să cadă și are totodată putere asupra celor necredincioși, adică asupra
celor ce de bună voie nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos și de poruncile
lui Dumnezeu. Oamenii, înzestrați de Dumnezeu cu voie liberă, pot deveni fii ai neas cultării,
ai nopții, ai întunericului (I Tesaloniceni 5, 5); ei pot deveni chiar ,,întuneric” (Efeseni 5, 8),
lăsându -se pradă păcatelor și necredinței, lăsându -se în voia patimilor lor. Fiind astfel robiți ,
li se întunecă și rațiunea, voința lor se supun e voii trupului și ei înșiși se văd constrânși să
lucreze sub presiunea forței simțurilor lor. Faptele lor devin ,,faptele cele fără de roadă ale
întunericului” (Efeseni 5, 11), ,,faptele trupului” (Galateni 5, 19), adică fapte neroditoare spre
viața spiri tual, ci roditoare spre distrugere și moarte (Romani 6, 21).
Sfântul Apostol Pavel arată, astfel, lumea din afară ca factor important în pricinuirea
îndemnului la păcat, prin influența și ispita diavolului, domnul și stăpânul morții pe pământ.
Un alt factor corupt prin căderea protopărinților și ușor de condus spre păcat este
trupul. Fiind intim legat de slăbiciunea fizică, intelectuală și morală (Romani 6, 19; Galateni
4, 13; II Corinteni 4, 11; 7, 5; 10, 3 -4), trupul omului este înclinat spre păcat ș i spre rău
(Romani 7, 18; 13, 14; I Corinteni 3, 1; 3, 3; II Corinteni 7, 11; Galateni 5, 13; Efeseni 3, 3;
Coloseni 2, 18). De aceea, prin expresia ,,în trup” (Romani 7, 5; Efeseni 2, 11 -12), Apostolul
Pavel arată, de cele mai multe ori, starea de păcat. Trupul este o putere activă în păcat, dar nu
poate fi indentificat cu păcatul. Când Sfântul Apostol Pavel spune: ,,și noi toți am petrecut
oarecând în poftele trupului nostrum, făcând voile trupului și ale gândurilor, și eram din fire
fii ai mâniei” (Efese ni 2, 3), nu intenționează să susțină că înclinarea trupului spre păcat a fost
data prin creația omului; ci că firea a fost înclinată spre rău în urma păcatului strămoșesc și că,
lăsată la puterile ei proprii, fără ajutorul harului divin, ea duce la ascult area de poftele și voile
trupului. Firea coruptă duce la săvârșirea de păcate; iar trupul, lăsat în voia poftelor sale
slujește patimilor, se războiește în interiorul său și se face vrăjmaș voii lui Dumnezeu: ,,căci
trupul poftește împotriva Duhului” (Gala teni 5, 17) și ,,cugetul trupului este vrăjmășie la
Dumnezeu” (Romani 8, 7). Trupul, astfel robit, nu poate sluji unei vieți duhovnicești. În el ia
naștere conflictul între cunoaștere și voință pe de o parte și între faptele lui pe de altă parte.

21 Idem, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica , EIBMBOR, București, 1992, p. 60.

16
Acestea s unt faptele trupului, deoarece trupul pune stăpânire pe toată ființa lui, fiindcă viața
animal ne este mai la îndemână, noi judecăm binele prin simțuri: ele sunt instrumentele
noastre. Sufletul are ochi pentru a privi cele ce -i cad sub simțuri, dar este in capabil să se vadă
pe sine nemijlocit și să se cunoască; astfel că și duhul se face rob al patimilor trupului, care -l
târăsc în jos, prin înșelăciunea simțurilor . Din această cauză, fiecare păcat și patimă, mici sau
mari ,,înveninează, în primul rând, pe o mul care -l săvârșește, apoi înveninează raporturile
dintre oameni și raporturile dintre om și Dumnezeu”22. De aceea, Părintele Dumitru Stăniloae
spune: ,, precum iubirea leagă pe oameni, așa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt
fermentul dezordin ii lăuntrice și interpersonale. Ele sunt zidul îngroșat pus între noi și
Dumnezeu, ceața așezată pe transparența lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută
transparentă pentru Dumnezeu”23.
Sfântul Apostol Pavel spune: ,,căci pe când eram în trup, patimil e păcatelor, care
erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morții” (Romani 7, 5). De
aceea, ,,făcând o comparație între patimi și păcate, Sfinții Părinți au arătat că acestea se
deosebesc unele de altele. Patimile sunt stările păcăt oase ale sufletului ”24. De aceea, ,,e le sunt
generate de păcate, dar devin, la rândul lor, generatoare de mai multe păcate. Păcatele sunt
lucrarea patimilor. Dacă patimile locuiesc în suflet , păcatul se împlinește prin trup. Astfel,
stăpânind sufletul, patimile pun, prin păcat, stăpânire și pe trup, în cele din urmă ele reușind
să conducă omul în ce parte doresc. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinței se
impune pe urmă silnic și dacă nu vrea cel pătimaș de ea”25. În acest sens, Sfântul Ap ostol
Pavel spune: ,,știm că legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Fiindcă
nu înțeleg ceea ce fac; că nu săvârșesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac. Iar dacă fac
ceea ce nu vreau, recunosc că legea este bună. Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care
locuiește în mine. Fiindcă știu că în mine, adică în trupul meu, nu locuiește ce e bun. Că a
vrea binele se află în mine, dar pe a face nu -l aflu; căci nu fac binele pe care -l vreau, ci răul pe
care nu -l vreau, pe acela îl s ăvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu vreau eu, nu eu fac aceasta, ci
păcatul care locuiește în mine.

22 Pr. Mircea SFICHI, Mânia – păcat capital , în revista ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Nr. 3 -4, 1966, p. 151.
23 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe , EIBMBOR, București, 2002, p.
81.
24 Georgios MANTZARIDIS , Morala creștină , Volumul II, traducere diacon Drd. C ornel Constantin Coman,
Editura Bizantină, București, 2006, p. 49.
25 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , p. 495.

17
Așadar, în mine, cel ce vreau să fac binele, aflu legea că răul e legat de mine. Că după
omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege văd că
se luptă cu legea minții mele și rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele. Om
nenorocit ce sunt! Cine mă va mântui de trupul morții acesteia ? Mulțumesc lui Dumnezeu
prin Iisus Hristos, Domnul nostru ! Așadar, cu mintea eu însumi îi slujesc legii lui Dumnezeu,
iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7, 14 -25).
Urmând învățăturii Sfinților Părinți, Sfântul Ioan Casian consideră că rădăcina tuturor
patimilor este egoismul sau iubirea egoist ă a omului de sine. Despre aceasta, pe larg, Părintele
Dumitru Stăniloae spune: ,,patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia
unui egoism, vrând să facă toate lucrurile să graviteze în jurul său; pe de alta, ea denotă o
transformare a lumii exclusive într -un centru de preocupări. Pe de o parte, patima este un
produs al voinței de suveranitate egocentrică; pe de alta, este o forță care -l coboară pe om la
starea unui obiect purtat încoace și încolo fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de
alta, se alege cu nimicul”26. Prin urmare, ,,subordonând spiritul ființei noastre pornirilor
inferioare, dar nereușind să -l reducă cu totul la tăcere, patimile produc o sfâșiere și o
dezordine în ființa noastră și, prin aceasta, o slăbire a ei. Dar ele nu au acest effect numai
asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine și în relațiile dintre subiectul lor și semenii lui.
De multe ori, patima se întinde de la primul ei subiect înspre viața altuia. Lăcomia unuia
provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia de lăcomia primului. Aproape orice patimă caută
să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din
această apărare se naște o luptă, care adeseori nu se oprește la simpla apărare, ci merge la
rândul ei până la trata rea celui dintâi subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul și îngustarea
subiectului patimilor trezește, prin apărare și revolt, egoismul, îngustarea și sărăcirea
celorlalți. Pătimașul nu -și dăuneză numai sieși, ci și altora. Patimile au ca victim nu numai
subiectul lor, ci și pe semenii lui. Patima nu -și manifestă efectul de slăbire, de pustiire și de
dezordine numai în cel pătimaș, ci și în ceilalți. Ea îi lovește pe aceia, și aceia reacționează de
cele maai multe ori în același fel”27.
Din cele de mai su s, reiese că , ,,prin egoism s -au introdus în om nenumărate patimi.
Prin fuga de durere și prin căutarea necontenită a plăcerii, omul a ajuns să dea naștere în mod
permanent la fel de fel de patimi, eliminând încetul cu încetul rațiunea de orientare după
principiul binelui. Așa s -a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în

26 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe , p. 76.
27 Ibidem, p. 80.

18
viața oamenilor. Așa a devenit viața noa stră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd și
născocind și cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neștiinței. Așa s -a tăiat firea cea
unică în nenumărate părticele și noi, cei ce suntem de aceeași fire, ne mâncăm unii pe alții ca
reptilele și fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și
străduindu -ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neânchipuite de patimi
făcătoare de stricăciune. Astfel, când ne îngrijim prin placer de iubirea trup ească de noi înșine
naștem lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia,
tirania, fanfaronade, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, disprețul,
injuria, , necurăția, ușurătatea, risipa, neânf rânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori,
moleșeala, pornirea de a maltrata, de -a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme,
vorbirea urâtă, și toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuțim mai mult prin durere
modul iubirii tr upești de noi înșine, naștem mania, pizma, ura, dușmănia, ținerea de minte a
răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea , defăimarea providenței,
lâncezeala, neglijența, descurajarea, deprimarea, puținătatea de suflet, plânsul la nevreme,
tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia și toate câte țin de o dispoziție care a fost
lipsită de prilejurile plăcerii”28. Sfinții Părinți, dar și Sfântul Ioan Casian s -au străduit să
clasifice toate aceste patimi, întocmind astfel ,,o adevărată nosografie duhovnicească. Sfântul
Ioan Casian arată cum se pot deosebi și împărți ele prin raportarea la diferite părți ale
sufletului, sau la puterile acestuia, pe care ele le afectează, și recurge pentru această
demonstrație la o comparație clară cu bol ile trupului: există un singur izvor și început al
tuturor viciilor, după calitatea părții, sau, ca să spun așa, a porțiunii din suflet care a fost
molipsită, iar numele patimilor și ale stricăciunilor sunt felurite. Aceasta se înțelege uneori
mai ușor pr in comparația cu bolile trupești, care pot avea o singură cauză, dar felurile
suferinței sunt multe, după membrele care au fost atinse de boală. Când este atacată de puterea
veninului vătămător fortăreața trupului, capul adică, apare cefalagia. Când acest venin a
pătruns în urechi sau în ochi, se produc otita și oftalmia. Când acesta a atacat încheieturile sau
extremitățile mâinilor, boala se numește gută, iar dacă s -a coborît la picioare, numele bolii
este podagră. Aceeași singură obârșie, veninul vătămăto r, produce boli cu atâtea nume, câte
părți ale trupului a infectat. În același chip, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, credem
că se așază în părțile, sau, ca să spun așa, în membrele sufletului nostru, puterea fiecărui viciu.
Înțelepții spun că v irtutea este de trei feluri, adică având drept obârșie rațiunea, voința și
sentimental, care se pot tulbura din vreo pricină oarecare . Când, așadar, puterea patimii

28 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , pp. 495 -496.

19
vătămătoare a împresurat pe una dintre acestea, prin stricare, în locul ei se așază ceea ce
numim viciu sau patimă”29. Din acest text, pe care îl putem considera drept reprezentativ
pentru modul de a privi al Sfântului Ioan Casian, reiese, în mod evident, că patimile sunt
concepute și definite ca boli. Astfel că, o mulțime de patimi (boli) pot afecta sufletul omului
căzut în păcat, și anume, ,,tot atâtea câte mișcări patologice pot avea diferitele lui facultăți. În
plus, numărul lor crește prin combinarea unora dintre ele. Sfântul Ioan Casian, ilustrându -și
afirmațiile de mai sus , ne dă următoa rea clasificare: dacă este infectată de viciu partea
rațională va da naștere la vicii ca: chenodoxia, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, sfada,
erezia. Dacă va fi rănită voința (partea irascibilă) va produce furie, nerăbdare, tristețe,
nepăsare, lașitate , cruzime. Iar dacă va strica partea poftitoare va zămisli: gastrimarghia,
desfrânarea, arghilofilia , avariția și poftele vătămătoare și pământești”30. Printre aceste
multiple patimi (boli spirituale), există totuși unele care sunt fundamentale. Aceste pati mi
principale sunt în număr de opt. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spune: ,,gândurile cele mai
generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul lăcomiei;
după el, vine cel al curviei; al treilea este cel al iubirii de arginți; al patrulea, gândul tristeții; al
cincilea, al mâniei; al șaselea, al akediei; al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei.
Lista aceasta fixată de Sfântul Ioan Casian a devenit tradițională în ascetica ortodoxă”31.
Despre cele o pt patimi fundamentale, Sfântul Ioan Casian spune că, ,,ele corespund celor
șapte neamuri care trebuie învinse, în afară de Egipt, cucerit deja, despre care vorbește
Deuteronomul (7, 1)”32.
De asemenea, uneori, ,,Sfinții Părinți și Sfântul Ioan Casian, soc otind mândria și slava
deșartă o singură patimă, vorbesc numai de șapte patimi, în acest caz ele corespunzând celor
șapte demoni de care vorbește Sfânta Evanghelie (Matei 12, 45; Marcu 16, 9; Luca 8, 2; 11,
26).
Izvorul acestor opt patimi principale și al tuturor celorlalte păcate care se nasc din ele
este filautia sau iubirea egoistă de sine. Toate patimile provin din aceasta”33. În legătură cu
cele anterioare, Părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,atât lăcomia, cât și mândria își au
rădăcina în filautia, iubirea egoistă de sine, ca un absolut autonom și independent. Cine

29 Jean–Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale , traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia,
București, 2001, pp. 114 -115.
30 Ibidem, p. 115.
31 Ibidem, p. 117.
32 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , PSB 57, traducere de
Prof. Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, EIBMBOR, București, 199 0, p. 391.
33 Jean–Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale , p. 117.

20
posedă egoismul, posedă toate patimile. Iar egoismul reprezi ntă o rupere de Dumnezeu, ca
centru, deosebit de mine, al existenței mele; și întrucât omul nu poate exista prin sine însuși
oricât și -ar da această iluzie, reprezintă o gravitație spre lume”34. Dar egoismul nu se prezintă
mereu în același mod. De aceea, Părintele Dumitru Belu spune că, ,,egoismul poate cunoaște
trei stări: a. egoism deghizat, în care interesul propriu se ascunde sub faptele înșelătoare de
întrajutorare a semenilor; b. egoism brutal, caracterizat printr -o atitudine clară de folosire
instru mental a semenului; c. egoism absolut, în care eu -ul nu ia numai locul semenului, ci și
pe cel al lui Dumnezeu”35. Observăm din cele de mai sus că, iubirea egoistă ,,corespunde
treptei duhovnicești pe care credinciosul se află, folosind atacul potrivit aces teia. Pentru cel
începător filautia se caracterizează prin iubirea de plăcere, cel din mijloc este atacat cu iubirea
de argint, iar cel desăvârșit cu iubirea de slavă. Este o luptă permanentă a diavolului, o
încercare continua de a ne perverti adevărata iu bire. Omul este întors de la iubirea
duhovnicească spre cea față de cele trecătoare. Plăcerea, surplusul, puterea (cu tot ceea ce ele
presupun), sunt cele prin care diavolul încearcă să imprime în persoana umană dorința
autonomiei față de Hristos. Avându -le pe acestea , nu-i mai trebuie nimic altceva. Doar el cu
sinea sa la masa devorării celorlalți: suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani;
odihnește -te, mănâncă, bea, veselește -te (Luca 12, 19).
Filautia inventează o serie de noi forme ale plăc erii – plăcerea trupului, avuției,
dezmierdărilor, a slavei, nepăsării, mâniei, stăpânirii, iubirii de arginți, zgârceniei –, pentru ca
în mod permanent să -l țină pe om îngrădit în mrejele ei.
Dar egoistul nu se rezumă doar la o folosire accidentală a acestor plăceri, ci dorește ca
să fie inima lor. Vrea ca totul să treacă prin el, să -i stea la dispozitie ori de câte ori i se aprinde
pofta. Această atitudine a autorității absolute o aplică egoi stul și față de semeni și chiar față
de Dumnezeu”36. Pe larg despre acestea, și cu argumente din Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan
Casian spune: ,, au încercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea
verdețurilor sau a legumelor și nici posm agul nu -l pot folosi ca hrană toți. Și au zis Părinții că
unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră sau șase uncii se
satură. Deci precum am zis, le -a dat tuturor oo singură regulă pentru înfrânare: să nu se
amăgească nimen i cu săturarea pântecelui și să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru

34 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe , p. 79.
35 Pr. Prof. Dr. Dumitru BELU, Sensul creștin al iubirii de sine , în revista ,,Studii Teologice”, Nr . 7-8, 1957, p.
508.
36 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , pp. 497 -498.

21
că nu numai deosebirea felurilor, ci și mărimea cantității mâncărilor face să se aprindă săgețile
curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umple pântecele, naște sămânța de sfrânării;
asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci și săturarea de apă, precum și
prisosul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului
sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice proorocul
(Iezechiel 16, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii când dăm trupului nu ceea
ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât ne slujim, cât să trăim,
nu ca să ne facem robi pornirilor pofte i. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală dă trupului
sănătatea, nu îi ia sfințenia.
Regula înfrânării și canonul așezat de Părinți acesta este: cel ce se împărtășește de vreo
hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul
Pavel zicând: grija trupului să nu o faceți spre pofte (Romani 13, 1 4) n-a oprit chivernisirea
cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri”37. În continuare, ,,a doua luptă o
avem împotriva curviei și a poftei trupești. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea
dintâi vârstă. Mare și cumplit război este acesta și luptă îndoită cere. Căci acest război este
îndoit, aflându -se și în suflet, și în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părți
împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârșitei
neprihăniri și a adevăratei curății, de nu se va adăuga și zdrobirea inimii și rugăciunea întinsă
către Dumnezeu și citirea deasă a Scriptur ilor, și osteneala, și lucrul mâinilor, care abia
împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului și să -l aducă înapoi de la
nălucirile cele de rușine. Mai înainte de toate însă folosește smerenia sufletului, fără de care
nu va putea b irui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. De la început trebuie păzită inima
cu toată străjuirea de gândurile murdare (Proverbe 4, 23 ). Căci dintru aceasta purced, după
cuvintele Domnului, gânduri rele , ucideri, preacurvii, curvii (Matei15, 19) și ce lelalte.
Deoarece și postul ni s -a rânduit de fapt nu numai pentru chinuirea trupului, ci și spre trezvia
minții, ca nu cumva, întunecându -se de mulțimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească
de gânduri.
Deci nu trebuie pusă toată străduința numai î n postul cel trupesc, ci și în meditație
duhovnicească, fără de care e cu neputință să urcăm la înălțimea neprihănirii și a curăției
adevărate. Se cuvine, așadar, după cuvântul Domnului, să curățim mai întâi partea dinăuntru a

37 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Către episcopul Castor. Despre cele opt gânduri ale răutății , în Filocalia
sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Volumul I, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004, pp. 99 -100.

22
paharului și a blidului, ca să se facă și cea din afară curată (Matei 23, 26). De aceea să ne
sârguim , cum zice Apostolul, a ne lupta după lege și a lua cununa (II Timotei 2, 5) după ce am
biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu -ne nu în puterea și în nevoința noastră, ci îm
ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu”38.
Reiese că, ,,din egoism ca sumă a tuturor patimilor, omul cade în egocentrism, unde își
proclamă demonica pretenție ca totul să se învârtă în jurul său. Înălțându -se peste măsură pe
sine, egocentricul coboară pe ceilalți semeni la picioarele sale, obligându -i să-l slujească
necondiționat”39. Și de aceea, ,,persoana celuilalt este instrumentalizată, cel puternic
legalizându -și drepturile față de cel slab și neajutorat. De la simpla sfidare vizuală a celui
întîlnit pe stradă, până la dictarea dreptului de viață sau de moarte, egocentricul încea rcă să -și
întindă tentacolele distrugătoare . Așa s -a ajuns la ora actuală la pretenția multiplicării
tehnicizate a semenului și la dispunerea după preferință de acesta în folosul personal. Cu alte
cuvinte, umanismul actual a mai adoptat o lege: poți face o rice și oricui, atâta timp cât ție îți
este bine ”40. Astfel că, patimile ,,ca forme ale egoismului nu numai că nu oferă omului nimic,
dar îl fac să piardă totul, să se piardă pe sine”41.
Așadar, p atimile pervertesc întreaga ființă a omului precum și reali tatea cu care omul
întră în contact. Pentru cel egoist, totul se învârte în jurul propriei persoane, nimic nu mai este
acceptat ca real și adevărat. Omul egoist nu vede nimic altceva în afara sinelui și a propriilor
interese .

38 Ibidem, pp. 101 -102.
39 Nikolaos MATSOUKAS, Teologia Dogmatică și Simbolică , Editura Bizantină, București, 2006, p. 102.
40 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , pp. 498 -499.
41 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Ed. Mitropoli ei Olteniei, Craiova,
1987, p. 91.

23
CAPITOLUL III
Virtutea – lucrarea faptelor bune

III.1. Raportul dintre virtute și păcat în Sfânta Scriptură și la Sfântul Ioan
Casian

În această lucrare dăunătoare împotriva omului și împotriva lui Dumnezeu, un rol
deosebit de grav îl au păcatele capitale și patimile. Fiecare din aceste păcate în părțile lui
specifice, contribuie la sporirea răului în lume subminând temeliile de susținere ale
universului moral și social: iubirea, dreptatea și pacea. De aceea, ,,fie care păcat capital atacă
câte una dintre aceste temelii, sau chiar pe toate deodată. Astfel: mândria, lăcomia și
arghilofilia, atacă în întregime temeliile morale și sociale arătate . Mânia și invidia atacă, în
special iubirea față de aproapele, care este p iatra cea din capul unghiului”42.
Practicarea virtuțiilor și lupta împotriva păcatelor sunt îndatoririle esențiale ale
credincioșilor. După învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a celui
credincios în această viață trebuie să fie mântui rea sufletului și dobândirea fericirii veșnice:
,,căci ce -i folosește omului să câștige lumea toată, dacă își va pierde sufletul? Sau ce ar putea
să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36 -37); ,,ci căutați mai întâi Împărăția
lui Dumnezeu ș i dreptatea Lui” (Matei 6, 33); ,,lucrați, deci, nu pentru mâncarea cea
pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne spre viața veșnică” (Ioan 6, 27).
Începutul mântuirii îl face harul divin, prin renașterea baptizmală, iar înfăptuirea ei, în
vederea învrednicirii de fericirea veșnică, depinde de conlucrarea noastră cu Dumnezeu, prin
credință și fapte bune. Singurul obstacol în calea mântuirii este păcatul. De aceea, între cele
dintâi puteri încredințate Sfinților Săi Apostoli de către Mântuitorul nost ru Iisus Hristos, a fost
aceea de a dezlega pe oameni de păcate, prin administrarea Sfintelor Taine a Botezului și a
Pocăinței (Matei 16, 19; Ioan 20, 21 -23; Faptele Apostolilor 3, 19). Tot de aceea două din cele
șapte cereri ale Rugăciunii Domnești au ca obiectiv iertarea păcatelor și ferirea de ispite
(Matei 6, 12 -13).

42 Pr. Mircea SFICHI, Mânia – păcat capital , p. 151.

24
Omul care, pretinzându -se creștin se complace în păcat, se află în contradicție cu sine
însuși, deoarece ,,pomul cel bun nu poate face roade rele” (Matei 7, 16 -19), iar ,,cel ce este
născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat, căci prin aceasta se vădesc fiii lui Dumnezeu și fiii
diavolului” (Ioan 3, 9 -10). Iar dacă Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ne izbăvească din
robia păcatului (Ioan 1, 29; I Ioan 3, 5) și să desființeze orice put ere a diavolului asupra lumii
(Ioan 12, 36; I Ioan 3, 8), se înțelege de la sine că, întemeind Biserica, El i -a încredințat, ca
misiune specială, eliberarea credincioșilor de povara apăsătoare a păcatului. Referindu -se la
acestea, Sfântul Ioan Casian spune : ,,stând în această umilință a minții, omul va putea să
îndeplin ească acea poruncă evanghelică: iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine celor ce vă
urăsc pe voi și rugăți -vă pentru cei ce vă prigonesc și vă defăimează. Așa vom merita să
ajungem la acea ră spaltă prin care nu numai că dorim chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar
chiar suntem numiți fiii Săi. Căci este scris: ca să fiți fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, că
El face să răsară soarele Său și peste cei buni și peste cei răi și să plouă pes te cei drepți și
peste cei nedrepți. Fericitul Ioan, știind că el a ajuns la acest sentiment, zice: ca să avem
încredere în ziua judecății, fiindcă precum este El suntem și noi în această lume. Omul , cu
firea sa slabă și subredă cum este, va fi asemenea lu i Dumnezeu numai dacă va întinde
dragostea inimii lui întotdeauna asupra celor buni și asupra celor răi, asupra celor drepți și
nedrepți. Numai așa va imita bunătatea lui Dumnezeu și, lucrând din sentimentul binelui
pentru binele însuși, va ajunge la acea adevărată adopțiune între fiii lui Dumnezeu, despre
care același fericit apostol spune așa: cine este născut din Dumnezeu, nu săvârșește păcate,
fiindcă sămânța Lui este în el și nu poate păcătui; fiindcă este născut din Dumnezeu și de
asemenea: știm că nu păcătuiește cine este născut din Dumnezeu fiindcă nașterea din
Dumnezeu îl păzește și cel rău nu se atinge de el”43.
Domnul nostru Iisus Hristos, când și -a început activitatea publică și -a definit misiunea
prin cuvintele lui Isaia 61, 1: Duhul Domnului est e peste Mine, pentru că M -a uns să
binevestesc săracilor; m -a trimis să vindec pe cei zdrobiți la inimă să propovăduiesc robilor
dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul milei
Domnului” (Luca 4, 18 -19).
Sfânta Scri ptură – de la prima ei carte – arată destul de clar că păcatul a avut urmări
negative nu numai asupra relațiilor dintre om și Dumnezeu și dintre om și natura

43 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , p. 507.

25
înconjurătoare, ci și asupra relațiilor interumane. Alături de păcatul individual și ,,ca o
hipert rofie a lui a apărut astfel păcatul colectiv”44.
Pasivitatea față de aceste urmări din ce în ce mai grave ale păcatului strămoșesc ar
însemna, din partea creștinilor, o atitudine de nepăsare față de mesajul lui Iisus Hristos, care
ne-a arătat că toți oamenii, fiind fii ai aceluiași Părinte Ceresc și deopotrivă chemați la
mântuire, sunt datori să se respecte, să se iubească și să se ajute ca frații.
Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, viața este urmare a învierii Mântuitorului
nostru Iisus Hris tos. Moartea a venit prin Adam ; viața, prin Hristos. Hristos a învins păcatul
și moartea, făcând moartea bază a nemuririi; ,,ceea ce semeni tu, nu capătă viață dacă nu
moare” (I Corinteni 15, 36). Sfântul Apostol Pavel ,,arată cauza vieții în moarte, în d istrugerea
trupului păcatului și transformarea lui în lăcașul Duhului. Căci, așa după cum, odată cu
nașterea naturală, omul moștenește păcatul strămoșesc și trupul muritor al lui Adam, tot astfel,
odată cu renașterea spiritual, prin primirea harului lui H ristos, omul moștenește viața și
putința de a se menține și de a propăși în acea viață, până la dobândirea trupului duhovnicesc
al învierii din morți a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (I Corinteni 15, 48 -49). Din aceasta
se poate vedea cât de mult covâr șește opera lui Hristos pe a celui dintâi Adam, deoarece nu
numai că aceasta a înlăturat neajunsurile pricinuite de căderea protopărintelui, dar a și prisosit
(Romani 5, 15 -17)”45.
Arătând că păcatele personale ale oamenilor sunt urmarea directă a păcatulu i
strămoșesc, iar înaintarea și sporirea în viață până la desăvârșire este urmarea direct a
mântuirii aduse de jertfa lui Hristos și a conlucrării omului cu harul Său, Sfântul Apostol
Pavel arată și originea virtuții.
Virtutea este, în primul rând, o pute re care determină acțiunile bune ale omului; dar și
obișnuința , deprinderea câștigată de voința omului în urmarea binelui. Virtutea care
mântuiește aparține numai omului celui nou și este rodul îmbelșugat al trăirii și umblării sale
în Duh (Galateni 5, 25); în același timp, ea este și mărturia prezenței active a Duhului Sfânt în
om și rod al Sfântului Duh (Galateni 5, 22; Efeseni 5, 9). Virtutea este și lucrare a voinței și
libertății omului în direcția dezvoltării vieții și existenței sale; și lucrare a Duhului Sfânt
coborât î nom (I Corinteni 6, 19), pe care -l menține în comuniune direct cu Dumnezeu.

44 Pr. Drd. Nicolae RĂDULESCU, Păcatul și eliberarea după Noul Testament , în revista ,,Studii Teologice”, Nr.
7-10, 1976, p. 682.
45 Magistrand Victoria PIETREANU, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel , pp. 682 -683.

26
Sfântul Apostol Pavel arată că numai omul cel nou poate realiza virtutea, căci el este
ca ,,o nouă creație” (II Corinteni 5, 17), adică o esență nouă, esen ța lui Hristos cel înviat.
Numai acest om poate să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Apostolul Pavel
demonstrează aceasta, când spune: ,,dacă este un trup firesc, este și un trup duhovnicesc.
Precum și este scris: Adam, omul cel dintâi, a fost făcut cu s uflare vie; iar Adam cel de pe
urmă, cu duh dătător de viață (I Corinteni 15, 44 -45; Facerea 2, 7). Apelând la Sfânta
Scriptură a Vechiului Testament, Sfântul Apostol Pavel argumentează deosebirea de esență
care este între primul și cel de al doilea Adam. ,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc;
omul cel de al doilea este din cer. Cum este cel pământesc așa sunt și cei pământești; și cum
este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și precum am purtat chipul celui pământesc, vom purta
și chipul celui cer esc” (I Corinteni 15, 47 -49). Atât Adam cât și Hristos și -au modelat urmașii
după chipul lor. Descendența din Adam îi face pe oameni părtași la roadele sale; descendența
din Hristos îi face părtași la roadele Duhului Sfânt și moștenitori ai harului. Sfântu l apostol
Pavel spune: ,,roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga -răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credința” (Galateni 5, 22).
În acest context, ,,tipologia Adam – Hristos are și un caracter reprezentativ : fiecare
rezumă în propria pe rsoană omenirea întreagă, unul în starea de păcat, celălalt în starea de har,
fără să se uite că paralela Adam – Hristos implică și o relație ontologică între creație și
mântuire, între Domnul nostru Iisus Hristos și toți oamenii. De fapt, tocmai această r elație
dintre Hristos și lume arată că mântuirea, care aduce pacea dintre oameni și Dumnezeu, va
continua prin abundența harului, necesar vieții și îndreptării tuturor oamenilor, până la
sfârșitul veacurilor. Nu încape îndoială că relația Adam – Hristos a re sens numai dacă este o
legătură intrinsecă între creația omului și mântuirea lui, o legătură ontologică și dinamică”46.
Din cele prezentate reiese faptul că, ,,Sfântul Apostol Pavel este singurul autor al
Noului Testament care face comparația Adam -Hrist os, cu conținut dogmatic, unde
Mântuitorul apare ca alt protopărinte al neamului omenesc. El argumentează această paralelă
pentru a scoate în evidență rolul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care trebuia să ia trup
asemenea lui Adam, ca să poată ucide păcatul în trup. De obicei, Sfântul Apostol Pavel nu
amintește aspectul individual al unirii cu Hristos, ci aspectul colectiv sau comunitar. În acest
sens e caracteristic paralelismul “Adam – Hristos”, prin care se văd cele două omeniri. Doi

46 Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veac, Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2010, p. 92.

27
oameni , două omeniri; doi oameni, două planuri de existență umană, colectivă. Adam și
Hristos reprezintă și rezumă două omeniri: omenirea păcatului și omenirea sfințeniei;
omenirea fără Dumnezeu și omenirea îndumnezeită. Acest aspect subliniază faptul că, după
cum în bobul de grâu aruncat sub pământ există, potențial, toate boabele ce vor răsări din el,
în Adam și în Hristos e cuprinsă toată omenirea ce se naște din coapsele lui Adam și
izvorăște din coasta lui Hristos. Deci, dacă în Adam „toți au păcătuit și t oți au murit", această
păcătuire și moarte „reprezentativă”, „potențială”, devine actualitate în fiecare om ce se
naște în lume, ca urmaș al lui Adam ”47. De asemenea, ,, recapitularea se referă la analogia
Adam – lisus: corectarea greșelii lui Adam și restaurarea libertății inițiale în lisus Hristos. Dar
Hristos nu numai pe Adam îl va recapitula, ci tot neamul omenesc, astfel că recapitularea
primește noi valențe: Adam – Hristos nu va fi doar o simplă antiteză, chiar dacă lucrarea lui
Hristos este preze ntată numai în analogie cu cea a lui Adam (Hristos face ceea ce Adam n -a
făcut din cauza păcatului), ci pe lângă Adam, toate celelalte vor fi recapitulate, omul și toate
popoarele. În acest caz, lisus este recapitularea întregii umanități pentru că în Adam este
întreaga omenire. Dacă Adam este om și umanitate, și în el sunt individul și speciile, lisus
Hristos este Fiul Omului, ca individ și specie, umanitate și omenire. În lucrarea Sa
mântuitoare, Iisus recapitulează întreaga umanitate, universalitatea ome nirii de la început și
până la sfârșit care va fi desăvărșită în eshaton, când începutul va fi legat de sfârșit. In această
recapitulare, puterea răului este distrusă de către lisus Hristos, iar binele este întărit prin
biruința Domnului asupra morții. Ace astă victorie este universală, iar roadele ei sunt pentru
întreaga umanitate.
În sensul celor prezentate, Sfântul Apostol Pavel reamintește creștinilor din Colose
principalele aspecte ale dogmei hristologice și în special pe acelea care erau înțelese greși t de
eretici. În acest scop, el spune că creștinii din Colose, au fost eliberați de sub stăpânirea
întunericului de către Dumnezeu Tatăl, prin jertfa Fiului Său iubit, Domnul nostru Iisus
Hristos.
Mântuitorul este mai înainte decât toate, El este principiu l și ținta creației, toate venind
de la El și tinzând spre El. El este creatorul și modelul de realizat pentru făpturile create, fiind
chipul realizat al lui Dumnezeu. Toți cei ce cred în Hristos trebuie să ajungă la asemănarea cu
Hristos, care are întâietatea absolută, atât în ordinea creației, cât și în ordinea mântuirii.
Totodată, Hristos este “Capul trupului”, al Bisericii, pentru că El stă la începutul zidirii celei

47 Ibidem, pp. 92 -93.

28
dintâi și tot așa stă la începutul zidirii celei noi. De asemenea, prin Hristos, noi care eram
odinioară vrăjmași ai lui Dumnez eu, am fost împăcați cu Dumnezeu prin lisus Hristos, de
aceea trebuie să rămânem întemeiați în credință și în nădejdea Evangheliei. Dar, prin
Hristos,întregul cosmos este împăcat cu Dumnezeu, ca “printr -Însul toate cu Sine să le împace, fie
cele de pe pământ, fie cele din ceruri, pace făcând prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20).
Ca atare, mântuirea adusă de El este în primul rând pentru oameni, dar nu în mod exclusiv, ea
adresându -se înt regii făpturi (Romani 8, 19 -22)”48.
Hristos este Noul Adam și deci a doua rădăcină a neamului omenesc, și anume a
neamului omenesc eliberat de robia păcatului și a morții. El a unit în Sine, cum spune Sfântul
Apostol Pavel, cele din ceruri și cele de pe pământ, toate întru El (Efeseni 1, 10), surpând
peretel e din mijloc al despărțirii (Efeseni 2, 14) dintre Dumnezeu și om și dintre oameni
laolaltă, “și Dumnezeu împreună cu El ne -a sculat și împreună ne -a așezat întru ceruri în
Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Să u, prin
bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6 – 7). De aceea, ,,cuprinderea
noastră virtuală în Hristos, care se jertfește pe Cruce și învie din morți și se înalță la ceruri
întru Slavă, trebuie să devină actuală prin credința noa stră în Hristos, ca să ne mântuim de
fapt”49. Recapitularea noastră în Hristos și exemplul iubirii Sale trebuie să devină actuale prin
credința noastră în Hristos și prin colaborarea conștientă și liberă cu El și cu toți oamenii ca să
ne mântuim și să rămânem uniți. Logosul înomenit, după ce ne -a unit în Sine împreună cu
toată creația, ne -a și împăcat cu Dumnezeu prin jertfa crucii, distrugând păcatul și făcându -ne
să trăim, în perspectiva veșniciei, în dreptate și libertate. Iubind până la moarte pe to ți cei
recapitulați în Sine și în Biserica Sa și dorind ca aceștia să fie sfințiți și fără de prihană
(Efes eni 5, 25 -27), Hristos dăruiește viața cea nouă în care se află cei uniți cu El (Ioan 14, 23;
17, 3 ). Părintele Stăniloae spune: ,,p rin întruparea Sa , Cuvântul dumnezeiesc a început opera
de adunare a omenirii într -o împărăție a dragostei. Făcând ca un centru ipostatic al ei să
coincidă cu un centru ipostatic al dumnezeirii; lucrarea naturii omenești e repusă în cadrul
persoanei Sale pe linia de manife stare a celei mai depline intimități cu Dumnezeu și
intenționalități după comuniunea cu semenii. Ipostasul divino -omenesc nu dirijează lucrarea
naturii omenești decât așa cum ar trebui să și -o dirijeze orice ipostas în comuniune desăvârșită
cu Dumnezeu și cu semenii. Libertatea naturii omenești din Iisus Hristos nu e strâmtorată
câtuși de puțin, ci consimte cu toată conducerea ei prin ipostasul divino -omenesc. Ca ipostas

48 Ibidem, pp. 99 -100.
49 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Gh. RADU, Repere morale pentru omul contemporan , Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2007 , pp. 122 -124.

29
divino -omenesc, Iisus experiază la tot pasul și libertatea Sa ca om, libertatea naturii omenești
pe care o reprezintă. Dar această libertate a Sa ca om se orientează întru totul după voia Sa ca
Dumnezeu și abia aceasta este condiția deplinei libertăți omenești. Iisus Hristos este însă zaua
prin care întreaga omenire e repusă într -o legătură virtuală cu Dumnezeu, rămânând pe seama
fiecărui ins datoria să contribuie la activarea acestei legături, pentru a restabili ipostasul său,
în rostul firesc al intenționalității depline după comuniune cu Dumnezeu ș i prin Dumnezeu cu
semenii ”50.
Din cele sp use, reiese că, ,,precum era deja la începutul tuturor lucrurilor mijlocitor al
creației, Iisus Hristos se află și ca scop, finalitate, început al tuturor lucrurilor și mijlocitor al
mântuirii lor. Prin mijlocirea Sa unică și universală istoria lumii luată în totalitatea sa, slujește
și actualizează istoria mântuirii, lucrată de Dumnezeu cu oamenii. Prin chenoza și slava
Întrupării (Filipeni 2, 6 -11) semnificația religioasă a lumii și a omului se împlinesc în Hristos,
care face ca întreaga omenire să se împ ărtășească cu Tatăl. Totul se reunifică în El, în El se
recapitulează: Omul, Biserica și lumea. Taina creației se desăvârșește în taina îndumnezeirii, a
slavei, a transfigurării prin harul divin.
Dar lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă, în acel ași timp, și spre Dumnezeu;
spre a -L slăvi prin împăcarea noastră cu El (Efes 2, 16; 1, 20), prin eliberarea noastră din
robia păcatului și a morții și prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască. Această
direcție constituie aspectul de jertfă al r ăscumpărării. Părintele Ion Bria spune: “Opera de
răscumpărare, prin moartea lui Iisus Hristos, face parte din “preștiința lui Dumnezeu”, din
rânduiala și din iubirea Lui de a mântui lumea (F.A. 2, 23). A murit “după Scripturi” se referă
la continuitatea p lanului (iconomiei) de mântuire a lui Dumnezeu. “Nu pentru că noi L -am
iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El este Cel Care ne -a iubit pe noi și Care L -a trimis pe Fiul
Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 19). De la începutul istoriei mâ ntuirii,
Dumnezeu este alături de ființa umană, a intervenit prin alianțe cu poporul Israel, a făcut
făgăduințe prin Profeți. Fidelitatea constantă a lui Dumnezeu se arată în Iisus Hristos, în Care
toate făgăduințele se împlinesc: “El va înlătura moartea p e veci. Și Domnul Dumnezeu va
șterge lacrimile de pe toate fețele și rușinea poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci
Domnul a grăit. Și se va zice în ziua aceea: “Iată Dumnezeul nostru în Care nădăjduim ca să
fim mântuiți! Iată Domnul în Care am nă dăjduit, să ne bucurăm și să ne veselim de mântuirea
Lui!” (Isaia 25, 8 -9).

50 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura Omniscop, Craiova, 1993,
pp. 124 – 125.

30
Credincios mesianismului Său acela de a proclama săracilor Evanghelia, de a -i elibera
pe cei captivi, de a vindeca suferinzii (Luca 4, 18 – 19). El Se identifică cu robul lui
Dumnez eu, Care -i va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va asuma. “El a fost pedepsit
pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne -am vindecat” (Isaia 53, 5). S -a dus de
bună voie la Ierusalim, fiind conștient că va îndura moarte violentă, din ca uza “împotrivirii
păcătoșilor” (Evrei 12, 3). A luat locul păcătoșilor, cu consecințele căderii, devenind blestem
pentru oameni, ca să -i elibereze din blestemul Legii (Gal 2, 13). Slujirea lui Iisus Hristos ca
Mântuitorul lumii (Ioan 4, 42; F.A. 5, 31; I T im 2, 3; II Tim 1, 10; Tit 1, 3) poate să fie redată
și prin ceea ce teologia biblică și liturgică numește trecerea de la moarte la viață: “Noi știm că
am trecut din moarte la viață” (I Ioan 3, 14); “Eu pentru aceea am venit, pentru ca oamenii să
aibă viaț ă și s -o aibă din belșug” (Ioan 10, 10). Participând la viața treimică, credincioșii
devin temple ale Sfântului Duh (I Cor 6, 9), sălaș al Sfintei Treimi (Ioan 14, 23), deoarece
Duhul Sfânt ne unește și ne desăvârșește în plenitudinea Sfintei Treimi. “Mode lul unității
creștine este chiar Sfânta Treime. Către unitatea Sfintei Treimi trebuie să tindem noi.
Mântuitorul Însuși se roagă ca toți să fim una, așa cum El cu Tatăl formează o unitate”51. El
nu a venit pentru a face o demonstrație a puterii lui dumnezei ești, ci pentru a opune rezistență
morții în totală ascultare de voia Tatălui (Ioan 8, 42 -43) și în totală iubire față de ființa umană.
Iisus intră în acest proces ca preot și ca jertfă, adică, S -a dat pe Sine însuși pentru alții, ca
singurul fără de păcat (I Petru 2, 22). Scopul jertfei nu este acela de a șterge păcatele în sens
legalist, ci de a instaura în om viața ca o nouă relație cu Dumnezeu. A fi în păcat înseamnă a
fi în stare de victimă, în stare de dominare și de alienare. Pentru a reposeda viața pentru alții,
El însuși ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29), sfărâmând legăturile morții, rupând zidul
despărțitor (Efes 2, 14). El inițiază și conduce această trecere de la moarte la viață, atât ca
Arhiereul care a străbătut cerurile (Evrei 4, 14), cât și c a Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1, 36). El
devine astfel “Paștele” nostru care a fost jertfit (I Cor inteni 5, 7). El este jertfă de
răscumpărare pentru păcatele întregii lumi (I Ioan 2, 2). Moartea aceasta este pricina vieții
noastre, potrivit acelui “schimb m inunat și viu” care face ca moartea, care lucrează în unul, să
devină viață activă în altul: “Noi totdeauna purtăm în trupul nostru moartea lui Iisus, ca și
viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci cât suntem vii pururea noi suntem dați spre
moar te pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că
moartea lucrează în noi, iar viața, în voi” (II Cor inteni 4, 10 -12). Însă Duhul Sfânt comunică
umanității această Viață (Ioan 6, 63 ), ,,Duhul este cel ce dă viaț ă” (I Corinteni 15, 45). Și

51 Pr. Drd. Tache STEREA, Temeiurile dogmatice ale unității creștine, în revista ,, Studii Teologice”, Nr. 1 -2,
1978, p. 120 .

31
pentru că Duhul și Cuvântul sunt pururea uniți, cuvintele Cuvântului sunt “duh și viață.” (Ioan
6, 63)”52.
Taina mântuirii prin Cruce constă în aceea că viața lumii merge mână în mână cu
moartea Lui. “Cine își iubește viața o va pierde; iar cine își urăște viața în lumea aceasta o va
păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 25). El Și -a oferit viața (Ioan 10, 18) pentru noi și
împreună cu noi, iar “dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El” (II Tim otei
2, 11; Colos eni 2, 20; Rom ani 6, 8).
I-a iubit pe ai Săi până la sfârșit (Ioan 13, 1), ca aceștia să fie răscumpărați din “viața
voastră deșartă, lăsată de la părinți, cu scumpul Sânge al lui Hristos” (I Petru 1, 18). Prin
ascultarea Sa față de Tatăl până la moartea pe Cruce (Filip 2, 8), în El, Dumnezeu a împăcat
lumea cu Sine (II Cor 5, 18 – 19). Prin El se reface unitatea universului: “Prin El, pe toate
pentru El să le împace, făcând pace prin El, prin Sângele Crucii Sale” (Colos eni 1, 20). Din
cauza multei Sale iubir i cu care ne -a iubit (Efes eni 1, 4), El a dăruit Tatălui viața Sa, iar, prin
această ofrandă însângerată, a fost răscumpărată viața tuturor”53.
Posibilitatea de a trece de la prima stare la cealaltă, adică de la starea păcatului la
aceea a harului și a virt uții, se face prin moartea păcatului și eliberarea de sub stăpânirea lui.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
Pentru aceasta, se cere mai întâi ca omul să moară față de păcat și apoi să învieze la o viață
nouă.
Luând firea noastră omenească și fiind întru totul asemenea nouă afară de păcat (Filip
2, 7; Evrei 2, 7, 9; Ioan 8, 46; II Cor 5, 21; I Petru 2, 22), deci Dumnezu adevărat și om
adevărat, Hristos își îndreaptă lucrarea Sa mântuitoare spre toți oamenii din toate timpurile și
locurile, de la Adam până la sfârșitul veacurilor, ca pe toți să ne mântuiască prin participarea
la dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne -o transmite prin firea Lui umană. Prin firea
umană asumată, Hristos recapitule ază în Sine pe toți, pentru ca pe toți oamenii să -i elibereze
din robia păcatului și a morții, împăcându -i cu Dumnezeu și înnoindu -i.

52 DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate , Editura Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2010, pp. 96 -97.
53 Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică , Editura România Creștină, București,
1999, pp. 133, 140 -141.

32
Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între
Dumnezeu și oameni, Omul Hristos Iisus Care S -a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru
toți” (I Tim 2, 5 -6). De aceea, ,,prețul acestei răscumpărări pentru care El mijlocește este
vărsarea sângelui, nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de sacrificiul personal al Fiului Său,
ci, pentru că El iubea omenirea pe care o voia împăcată cu Dumnezeu, prin iertarea păcatelor.
Semnul dragostei Lui pentru lume era jertfa, iar rodul acesteia este iertarea păcatelor. În El
avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor -afesis, ton amartion (Col 1 , 14;
Luca 4, 18; F.A. 2, 38; Efes 1, 7)”54.
Învățăturile, faptele milostivirii și iubirii lui Iisus Hristos față de oameni au aprins
dragostea și credința în inimile ucenicilor lui Hristos într -o asemenea măsură, încât ei “au
lăsat totul” (Luca 5, 11) și I-au urmat Lui. Și, mai presus de aceasta, în moartea Sa de
bunăvoie pe Cruce are loc o dovedire a iubirii nemărginite a lui Iisus Hristos față de oameni,
despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: “Iubirea lui Dumnezeu s -a vărsat în inimile noastre
prin Duh ul Sfânt, Cel dăruit nouă. Căci Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a
murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept, dar pentru cel
bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea L ui față de noi prin
aceea că pentru noi, Hristos a murit, când noi eram încă păcătoși” (Rom 5, 5 -8). Prin acest
mijloc s -a împlinit faptul că “pe când eram vrăjmași, ne -am împăcat cu Dumnezeu prin
moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vo m mântui prin viața Lui.” (Rom 5,
10) și “precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa prin îndreptarea
adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Rom 5, 18). În acest
sens, Sfântul Ioan Casian aduce câtev a exemple din Sfânta Scriptură pentru a evidenția
raportul dintre virtute și păcat: ,,ne amintim ce s -a petrecut cu acel dregător din Evanghelie,
care crezând că fiul său bolnav mai degrabă poate să fie vindecat, decât să fie înviat după ce a
murit, îl roa gă pe Domnul să vină de îndată, zicându -I: Doamne, coboară înainte de a muri
fiul meu. Iar Hristos, deși i -a combătut necredința prin aceste cuvinte : dacă n -ați văzut semne
și minuni, nu credeți, totuși nu și -a potrivit harul divinității Sale cu slăbiciune a credinței
aceluia și astfel nu prin prezența Sa, cum credea Acela, a alungat frigurile aducătoare de
moarte, ci prin cuvântul puterii Sale, zicând: mergi, fiul tău trăiește. Citim că Domnul și –
revărsat belșugul harului Său și în vindecarea acelui paral itic, care se ruga numai să -I
întărească trupul slăbit, dar Domnul i -a adus și sănătatea sufletului, zicând: Îndrăznește, fiule,
iertate sunt păcatele tale. După aceea, fiindcă unii dintre cărtrurari nu credeau că El poate să

54 Ibidem, p. 134.

33
ierte păcatele oamenilor, ca s ă le risipească necredința, cu cuvântul puterii Sale a însănătoșit și
picioarele acelui paralitic, zicând: de ce cugetați cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai
lesne ? A zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală -te și umblă? Dar ca să ș tiți că
putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului. Scoală -te, ia -ți patul și
mergi la casa ta. La fel și-a arătat de la sine marea sa dărnicie cu acela care , zăcând fără
vindecare treizeci și opt de ani pe malul unui lac cu apă făcătoare de minuni, nădăjduia că se
va vindeca prin mișcarea apei. Căci vrând să -l cheme la mântuire i -a zis: vrei să te faci
sănătos?. Și fiindcă acela se plângea de lipsa de ajutor omenesc și zicea: n -am un om care să
mă arunce în scăldătoare când s e va tulbura apa , certându -l pentru necredință și neștiință, l -a
reașezat în sănătatea de mai înainte nu pe calea nădăjduită de el, ci pe cea a milostivirii pe
care Domnul i -a dăruit -o zicând: ridică -te, ia patul tău și mergi la casa ta.
Prin aceste exempl e, pe care le -am scos din izvoarele evanghelice, vom putea arăta
foarte limpede că, în felurite și nenumărate chipuri, pe necercetate căi, Dumnezeu adduce
neamului omenesc mântuirea. Pe cei ce voiesc și sunt însetați de aceasta îi îndeamnă la o mai
puterni că înflăcărare, iar pe unii îi silește chiar fără voia lor. Aci ne ajută să ne îndeplinim
dorințele pe care El le socotește de folos, aci ne insuflă începuturile unor dorințe sfinte,
dăruindu -ne începutul faptelor bune și stăruința în ele”55. De aceea, ,,c ând ne rugăm Îl numim
pe Domnul nu numai ocrotitor și mântuitor, ci și ajutor și sprijin. Prin faptul că cel dintâi ne
cheamă și, fără știrea și voia noastră, ne atrage la mântuire, El este ocrotitor și mântuitor, iar
prin aceea că în străduințele noastre El ne ajută, iar când alergăm la El ne ridică și ne
întărește, îl numim sprijin și refugiu. La această mare dărnicie a milostivirii lui Dumnezeu
gândindu -se fericitul apostol și văzând că se găsește înconjurat de dragostea lui Dumnezeu ca
în mijlocul unei mări fără fund și fără margini, a strigat: O, adâncul bogăției și al înțelepciunii
și al științei lui Dumnezeu ! Cât sunt de necercetate judecățile lui Dumnezeu și de nepătrunse
căile Lui ! Căci cine a cunoscut gândul lui Domnului”56.
În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu trimite pe Fiul Său în lume (Ioan 3, 16).
Iisus Hristos s -a predat pe Sine morții pentru ca ascultarea Sa filială să învingă pentru
totdeauna asupra “boldului morții” (I Cor 15, 5), adică asupra păcatului. De aceea, p rin
Învierea Sa din morți, Hristos a înnoit și îndumnezeit firea umană întărită și restaurată prin
jertfa de pe cruce. Prin Înviere, umanitatea lui Hristos devine în mod deplin transparentă
pentru Duhul și iradiantă a Duhului în cei ce participă la această umanitate (Ioan 20, 22 -23;

55 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , pp. 548 -549.
56 Ibidem, p. 549.

34
Luca 24, 31 -32, 36 -39). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: “Știind că Hristos, înviat
din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit
păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu” (Rom 6, 9 -10).
Asemănarea cu Dumnezeu presupune cunoașterea lui Dumnezeu prin experiență, adică
experimentarea binelui. De aceea, ,,forma experimentării binelui este concretizată în virtute.
Virtutea este conlucrarea omulu i cu Dumnezeu, în care omul, întărit și ajutat de har, persistă
în bine prin efort liber și conștient; este conformarea constantă cu voia lui Dumnezeu. De
aceea, orice împlinire și supunere față de voia lui Dumnezeu, exprimată în legile și poruncile
Sale, este virtute”57. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,credința este încredințarea despre cele
nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1). În credință, ca în orice virtute, Duhul
Sfânt îl modelează pe om spre asemănarea cu Dumnezeu.
Credința creștin ă este, însă, și trăire creștină. Ea îmbrățișează întreaga ființă a omului,
în toate manifestările sale de viață. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că ne îndreptăm
prin credință (Romani 3, 22, 25) și noi continuăm să perseverăm, să trăim în ea (Galaten i 2,
20). Realizarea credinței se arată în faptele bune (Efeseni 2, 8 -10). Ea pune în acțiune toate
funcțiile sufletești ale omului spre împlinirea virtuții.
Credința, ca virtute, este izvorul virtuților creștine. În acest sens, Sfântul Apostol
Pavel vor bește de ,,credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).
Iubirea creștină este cea mai mare virtute. După imnul închinat ei de Sfântul Apostol
Pavel (I Corinteni 13, 1 -13), iubirea este cununa tuturor virtuților, sinteza poruncilor
dumnezeiești, legătura desăvârșirii. Iubirea creștină întrunește laolaltă toate învățăturile
Sfintei Evanghelii, iubirea creștină este plinirea și scopul Legii: ,,căci toată Legea și profeții
se cuprind în aceste două porunci: să iubești pe Domnul Dumneze ul tău din toată inima ta, din
tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua,
asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți ” (Matei 22, 37 -40).
Întreita activitate de slujire a Mântuitorului Hr istos stă în slujirea oamenilor “Fiul
Omului a venit să slujească” (Marcu 10, 45). De aceea întreaga viață pământească a Lui
precum și întreaga Lui activitate este o continuă slujire, de ridicare, de curățire și de sfințire a
firii omenești, până la starea de îndumnezeire a ei. În persoana Domnului și Mântuitorului

57 Magistrand Victoria PIETREANU, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel , p. 685.

35
nostru Iisus Hristos, slujirea oamenilor este inseparabilă de slujirea Tatălui, pentru că Cel ce
slujește, cel ce Se dăruiește ca om, este Însuși Fiul lui Dumnezeu, devenit om. El unește
măreția Fiului lui Dumnezeu cu smerenia robului și fundamentează adevăratul tip de slujire.
Domnul Iisus Hristos duce păcatul pe cruce până la ultima lui consecință: moartea. Dar
moartea Sa pe cruce nu înseamnă numai apogeul activității Sale răscumpărătoare ci, to todată
și sfârșitul kenozei Sale. Fiul lui Dumnezeu întrupat îndeplinește pe pământ voința Tatălui
ceresc, iar ascultarea Lui față de Tatăl are o valoare absolută. El reașează firea omenească în
starea în care se găsea înainte de păcatul lui Adam. “În pers oana Domnului se întâlnesc și se
împlinesc profetic “Robul lui Dumnezeu” din Isaia (42, 1) cu fiul Omului din Daniel (7, 13).
Se unește măreția Fiului cu smerenia robului și fundamentează prin această unire adevăratul
tip de slujire; cunoștința desăvârșită pe care i -o dă calitatea de “Fiu” îmbracă forță de slujire și
de ascultare a “robului”. El e jertfă și slujire; jertfă Tatălui și slujire omului, căruia îi
comunică izvoarele harului.
Această calitate de a sluji este esențială Fiului și ține de taina pron iei, a iconomiei:
“Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez (Ioan 5, 17). Slujirea e de aceeași însemnătate și
esență cu calitatea de “Fiu”. Iar pentru credincios este una din trăsăturile “chipului”. A sluji e
“după chipul lui Dumnezeu”. De aceea slujire a e o formă a mântuirii, a dragostei, în timp ce
păcatul a f ost și este “refuzul slujirii”.58
Slujirea este modul esențial și istoric, prin care s -a realizat iconomia mântuirii, ținând
seama de taina providenței divine. Ea este așezată în adevăratul ei con text prin cuvintele
Domnului; “Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Marcu 10, 43).
Slujirea dobândește astfel un sens unic în cadrul istoriei mântuirii, devenind fundamentul
operei răscumpărătoare, realizată de Fiul lui Dumn ezeu întrupat și condiția coexistenței
omului cu Dumnezeu. Ea este o expresie a dragostei și smereniei Fiului lui Dumnezeu
Întrupat Care, dăruindu -se Tatălui ca jertfă pentru oameni, ne -a descoperit iubirea
dumnezeiască față de om, fiindcă în iubire “o per soană se uită pe sine, se dăruiește celeilalte,
într-o chenoză totală și tocmai prin aceasta iubirea se manifestă în deplinătatea ei ”59.
Slujirea creștină are o dimensiune umană fundamentală, deoarece în Iisus Hristos,
Dumnezeu a “sălășluit printre oameni” (Ioan 1, 14). Slujirea creștină implică faptul că, iubind

58 Pr. Constantin GALERIU, Jertfă și Răscumpărare , Editura Harisma, București, 1991, p. 156 .
59 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea
pentru slujirea creștină în lume, în revista „Ortodoxia”, Nr. 2, 1972, p. 202.

36
pe oameni și slujindu -le astfel se împlinește și voia lui Dumnezeu, adică Îi s lujim Lui. Slujind
oamenilor, slujim lui Dumnezeu, împlinind porunca Lui: “Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă
iubiți unul pe altul. Precum Eu v -am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul: Întru
aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, d acă veți avea dragoste unii față de alții”
(Ioan 13, 34 -35). Astfel, Dumnezeu ne cheamă să -I fim colaboratori în grija Lui față de noi și
de semenii noștri. Tot efortul în slujirea reciprocă, e o colaborare a noastră cu Dumnezeu (I
Cor 3, 9). “Dumnezeu vre a, în definitiv, să creștem în iubirea noastră întreolaltă. Prin aceasta
răspundem solicitării Lui sau împlinim voia Lui. Dar fără efortul nostru, fără strădania
noastră, într -o slujire reciprocă, fără trăirea într -o efectivă răspundere reciprocă, nu ne ac hităm
de răspunderea față de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne -a dat mâini ca să dăm ajutor altora și
nu ca să le întindem curse, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.”60 Însuși Mântuitorul Hristos ne
spune că iubirea față de El se arată și se întărește prin împlinirea poruncilor, această împlinire
conducându -ne la comuniunea deplină cu El: “Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela
este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și -l voi iubi și Eu
și Mă voi arăta lui.” (Ioan 14,21) și “Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl
Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23). Părintele Dumitru
Popescu spune: “Din iubirea față de Dumnezeu în Treime, care ne -a zidit și răscumpărat prin
sângele Unicului Său Fiu, trebuie să izvorască iubirea față de semenii noștri, care sunt fiii
Tatălui ceresc. Considerând pe om creat după chipul lui Dumnezeu, creștinismul a dat omulu i
valoare necunoscută în trecut ”61. De aceea, ,, Porunca iubirii creștine față de aproape le este o
foarte mare exigență; ea ne angajează până la moarte în slujirea aproapelui în mod
dezinteresat și lipsit de fățărnicie. Noutatea și originalitatea învățăturii creștine constă în
porunca iubirii: “Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe al tul după cum Eu v -am iubit
pe voi.” (Ioan 15, 12). Iubirea aceasta exclude orice umbră de fățărnicie, orice mânie, jignire,
răutate, necuviință sau nedreptate. Noutatea acestei porunci mai constă și în universalismul ei.
Este iubirea atotcuprinzătoare care ridică persoana umană la o valoare necunoscută până
atunci”62.
Dragostea față de aproapele este sufletul creștinismului, este seva de viață dătătoare
care se revarsă din butucul viței; din Hristos în mlădițele ei, în creștini (Ioan 15, 1 -5), trupul

60 Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor , în revista ,,Biserica Ortodox ă Română”, Nr. 3 -4, 1970,
pp. 413 -414.
61 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Hristos, Biserică, Societate , EIBMBOR, București, 1998, p. 22.
62 Pr. Prof. Un iv. Dr. Alexandru ISVORANU, Exegeza Vechiului Testament în viziune patristică , Editura
Universitaria, Craiova, 2013, p. 89

37
tainic al Bisericii, al cărui Cap este Hristos. Dar cum aproapele nostru este orice om creat
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, toți oamenii fiind “fiii iubiți ai Părintelui ceresc”
(Ioan 1, 12), putem spune că esența creștinismului să în iubirea față de Du mnezeu, care este în
același timp iubire față de oameni. Prin vocația sa, creștinul nu e numai “omul lui Dumnezeu”
(I Tim 6, 11; II Tinm 3, 17), ci în același timp și “omul aproapelui” (Luca 10, 36 -37).
“Mântuitorul Iisus Hristos în Parabola samariteanului milostiv subliniază idea că aproapele
este cel care are nevoi de ajutorul tău ”63. Putem spune că, ,, numai cel ce are Crucea prezentă
în viața sa poate să vadă înăuntrul său pe Cel Care rămâne pentru totdeauna Samarineanul
milostiv, pe Mântuitorul Hristos. Slujirea iubirii este cea care se cere, care înalță și care dă
viață. Fără de ea omul ajunge la neglijarea umanului, la existența limitată, dar pusă în practică
face pe trăitor om duhovnicesc, străpuns de harul divin. Cel ce iubește este dorit de semeni și
purtat în rugăciunile lor ca unul căruia i se cere prelungirea vieții, pentru a putea face mai
mult prezentă iubirea sa”64. Reiese că, ,, iubirea creștină e fără îndoială activitate de
samarinean (Luca 10, 34 – 35), deci ea e lucrare, acțiune în favoarea apr oapelui… Iubirea
creșt ină are un caracter jertfelnic. Iubirea creștină iubește pe orice om”65. Astfel, iubirea față
de aproapele e porunca Sa (Ioan 15, 12), e porunca nouă (Ioan 13, 34), e semnlu distinctive al
ucenicilor Săi (Ioan 13, 35), e porunca unică prin care se împlinește toată legea (Rom 13, 8 –
10), e porunca după care vor fi judecați toți creștinii și criteriul valorificării faptelor noastre
(Matei 25, 31 – 46). De aceea , ,, un alt aspect al slujirii a fost enunțat de către Iisus cu ocazia
descrierii Judecății din urmă. Iisus face din slujire unicul criteriu de mântuire: a da de
mâncare celui flămând, de băut celui însetat și așa mai departe (Matei 25, 31 s.u). Dar aici
apare un element în plus. Slujirea e raportată la Sine ca Dumnezeu: “Adevărat vă z ic vouă,
întrucât ați făcut unuia dintr -acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi -ați făcut” (Matei 25, 40 –
45) și invers. Totuși, chiar în acest text în care El se referă la Sine ca Dumnezeu, se numește
și “frate” cu cel mai neânsemnat dintre oameni, adică c u “omul”.Încă o dată, întâlnim idea de
unitate, de “noi”, inclusă în mod paradoxal alături de Dumnezeu ca “Eu”. Mai mult, Hristos se
identifică cu fiecare din noi, de aceea oamenii slujindu -se reciproc, slujesc și lui Hristos, căci
în El, dincolo de “Eu”, există un “Noi”, care e un fel de “Eu” universal. Se stabilește astfel o
intimitate a Eului lu i Hristos cu cel al oamenilor”66.

63 Ibidem, p. 88 .
64 Nicolae Răzvan STAN, Slujirea ca iubire , în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1 -4, 2002, p. 156
65 Diac. Asist. Ion BRIA, Sensul activ al iubirii creștine , în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1970, pp. 65, 71.
66 Episcop Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ , Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, în revista ,, Studii Teolog ice”, N r.5-8, 1972, pp. 368 -369.

38
Dinamismul iubirii creștine constă în faptul că iubirea creștină este activitate de
samaritean (Luca 10, 34 -35), deci ea e lucrar e în favoarea aproapelui încât orice creștin
conștient e convins că și lui i se referă cuvintele: “noi împreună – lucrători cu Dumnezeu
suntem” (I Cor 3, 9), “După darul pe care l -a primit fiecare, slujiți unii altora, ca niște buni
iconomi ai harului celui d multe feluri al lui Dumnezeu” (I Petru 4, 10). “Sprijinirea de către
Biserică a efortului pentru mai binele omenirii se înscrie pe linia fidelității lor față de
învățătura Mântuitorului. Iubirea creștină, ca să fie autentică, trebuie transformată în dia conie
social. Fără un angajament real într -o situație concretă și într -un anumit context social, iubirea
și diaconia ar fi numai ideologii “pioase” care ar naște pseudo soluții tot atât de nocive ca și
mizeria la care pretind că răspund. După învățătura bi blică și patristică, toți săvârșitorii binelui
în lume sunt împlinitori ai voii lui Dumnezeu, fiind prin aceasta slujitori ai lui Hristos, chiar
dacă pentru ei Hristos rămâne un incognitus. În acest sens, Sfântul Marcu Ascetul zice: “Tot
binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui și cei care fac un lucru bun sunt slujitorii
Lui. În consecință, Bisericile au datoria de a conlucra cu factorii nebisericești și de a merge
împreună cu ei până la capăt în realizarea binelui ”67. Noi avem nevoie de semenii noștri
pentru a exprima prin ei dragostea noastră față de Dumnezeu. Creștinul nu se mântuiește
singur, ci numai împreună cu frații lui (semenii lui), prin legătura iubirii. Iubirea și slujirea
aproapelui este principiul de bază al solidarității creștine. “Biserica Ortodoxă este cea dintâi
care a ținut treaz simțul de solidaritate socială.”68 Solidaritatea cu semenii, împreună cu
rugăciunea și postul, ajutorarea aproapelui și slujirea binelui obștesc sunt înseși roadele,
dovezile ș i mijloacele de cultivare a iubirii față de Dumnezeu și față de semeni precum și a
comuniunii cu Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: “Cine
iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (I Ioan 4, 21).
Slujirea creștină a Bisericii noastre constituie substanța (esența) apostolatului social și
este cerută astăzi mai mult ca oricând, fiindcă lucrarea Duhului Sfânt în Biserică și în lume
rodește împreună slujirea creștină și spiritualitatea, adică viața lui Hristos în comun itatea
Bisericii și în ființa și viața credincioșilor.
Slujirea creștină își primește puterea dăruirii omului față de semeni și societate din
dăruirea față de Dumnezeu, pe care o implică spiritualitatea. “Rod al purificării continue de

67 Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, Bisericile în sprijinul eforturilor popoarelor pentru realizarea dreptății sociale și
pentru o nouă calitate a vieții, în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 1 -2, 1984, p. 6.
68 Pr. Prof. Dr. Dum itru POPESCU, Hristos, Biserică, Societate , p. 23.

39
păcate și al lucră rii Duhului Sfânt în cel ce rămâne în comuniune cu Hristos, spiritualitatea
este transparența lui Hristos pentru om și transparența omului pentru Hristos.
Spiritualitatea implică o totală libertate a creștinului pentru Hristos în Biserica Sa, într –
o largă deschidere a omului spre comuniunea cu Dumnezeu. Ea înseamnă mult mai mult decât
împlinirea poruncilor. Spiritualitatea este un proces dinamic în care credincioșii devin treptat
întrupări ale lui Hristos. Și anume, procesul în care Hristos Se întrupează î n cei care Îi
urmează, atrăgându -i la Sine, dar fără să -i anuleze ca persoane și ca subiecte de comuniune,
deci fără să le anuleze identitatea, ci sporind -o în ei prin dăruiri și îmbogățiri reciproce.”69
Toată viața pământească a lui Iisus Hristos este plin ă de sensul slujirii. Jertfa Sa se
încadrează tot în slujire. ,, Jertfa lui Hristos, pe lângă caracterul de jertfă personală, este în
același timp singura jertfă universală adusă pentru întreaga umanitate, de depășire a
egoismului și de întoarcere cu iubire spre Dumnezeu și semeni ”70. În timpul Sfintei Liturghii,
Mântuitorul Hristos reprezintă cea mai înaltă pildă de iubire și smerenie care merge până la
jertfirea pe Cruce pentru păcătoși, de iertare până la mântuirea ucigașilor Lui (Luca 23, 34).
De asemenea , ,,ea este o cină a iubirii creștine ”71. Esențial la Sfânta Liturghie este modul
nostru de a sluji. Din credința, nădejdea și dragostea noastră puternică izvorăsc celelalte
virtuți ca: bunătatea, blândețea, bunăvoința, smerenia, milostenia, care pătrund și transformă
sufletul nostru și se transmit și sufletelor semenilor noștri.
Iubirea deși are două obiective: aproapele și Dumnezeu, formează o singură virtute. Pe
Dumnezeu Îl iubim în aproapele nostru, iar pe aproapele în Dumnezeu. Numai în aproapele
nostru îl iubim pe Dumnezeu cu o dragoste adevărată, puternică și practică. Una este
inseparabil legată de cealaltă. Astfel că, ,,jignind, urând și lovind în semenul nostru, jignim,
urâm și lovim pe Dumnezeu. Dacă, însă, iubim și respectăm pe aproapele nostru în persoana
și drepturile sale, cinstim prin aceasta în mod deosebit pe Dumnezeu”72. Sfântul Apostol și
Evanghelist Ioan spune: ,,cel ce zice: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăște, acela
este mincinos , căci cel ce nu iubește pe fratele său, pe car e-l vede, cum poate să iubească pe
Dumnezeu pe care nu -L vede? Și noi astfel de poruncă avem de la El, ca cel ce iubește pe

69 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU, Biserica și lumea , în volumul ,,Îndrumări misionare”, EIBMBOR, București,
1986, p. 480.
70 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Legătura între Euharistie și iubirea creștină , în re vista ,,Studii
Teologice”, nr.1 -2, 1965, p. 12.
71 Diac. Prof. N. BALCA, Importanța catehetică a Sfintei Liturghii , în revista ,,Biserica Ortodoxă Română ”, Nr.
1- 2, 1958, p. 197.
72 Mircea SFICHI, Mânia – păcat capital , p. 151.

40
Dumnezeu, să iubească și pe fratele său” (I Ioan 4, 20 -21). Iubirea este lumină și viață. Mânia
și ura sunt întuneric și moarte. Sfâ ntul Apostol și Evanghelist adeverește faptul acesta prin
cuvintele: ,,noi știm că am trecut din moarte la viață pentru că iubim pe frați. Cel ce nu iubește
pe fratele său, acela petrece în moarte. Tot cel ce urăște pe fratele său este ucigaș și voi știți că
nici un ucigaș nu are viață veșnică petrecând în el” (I Ioan 3, 14 -15). Și iarăși: ,,cine zice că e
în lumină dar urăște pe fratele său, acela până acum e tot în întuneric. Cel ce iubește pe fratele
său, acela petrece în lumină și sminteală nu este într -însul. Iar cele urăște pe fratele său, acela
e în întuneric, în întuneric umblă și nu știe unde merge pentru că întunericul orbește ochii lui”
(I Ioan 2, 9 -11). Mânia este o pornire necugetată, aprigă, excesivă și nedreaptă de răzbunare
asupra aproapelui nostru.
Darul cel mai înalt cu care Dumnezeu a înzestrat pe om este rațiunea. Toate patimile,
pentru a -și atinge scopul lor de înrobire și distrugere a omului, caută să pună mai întâi
stăpânire pe rațiune. De aceea, ,,mânia, printre cele dintâi patimi, cau tă să orbească și să
expulzeze rațiunea pentru a pune stăpânire pe om și a -l preface în fiară, tocmai fiindcă îi
stinge flacăra rațiunii. Ea este un scurt acces de nebunie; o nebunie de un moment”73.
Despre mânie, Sfânta Scriptură spune: ,, cel iute la mânie săvârșește nebunii”
(Proverbe 14, 17); ,,cel încet la mânie este bogat în înțelepciune, iar cel ce se mânie degrabă
își dă pe față nebunia” (Proverbe 14, 29); ,,mânia sălășluiește în sân ul celor nebuni” (Eclesiast
7, 1); ,,nu te lăuda cu ziua de mâine căci nu se știe la ce poate da naștere” (Proverbe 27, 1).
Mânia, mai mult decât orice altă patimă, se vădește prin repeziciunea cu care aprinde inima
omului și pune stăpânire pe facultățile lui spre a le orbi și desființa momentan, pentru a lucra
singură mai repede. Niciodată omul nu greșește mai repede și mai ușor și cu mai puțină
judecată decât atunci când este stăpânit de mânie. De aceea și greșelile comise la mânie sunt
așa de greu de îndreptat și cu urmări așa de grele : ,,cel aprig săvârșește multe păcate”
(Proverbe 29, 22). Despre acestea Sfântul Ioan Casian spune: ,,a patra luptă o avem împotriva
duhului mâniei. Și câtă trebuință este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul ce purtător
de moarte al duhului acestu ia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în
inima noastră și orbind cu turbări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a
deosebi cele ce ne sunt de folos, nici de pătrunderea cunoștinței duhovnicești. De asemenea,
nu put em păzi desăvârșirea sfatului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea
noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. ,,Căci s -a turbat, zice de

73 Ibidem, p. 153.

41
mânie ochiul meu” (Psalmul 6, 8). Dar nu ne vom face părtași nici de înțel epciunea
dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiți de toți frații înțelepți. Fiindcă s -a scris: ,,mânia în
sânul celor fără de minte sălășluiește ” (Eclesiast 7, 1). Dar nu putem dobândi nici sfaturile
mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminți. Căci scris este:
,,mânia și pe cuminți îi pierde” (Proverbe 10, 15). Sfântul Apostol Pavel glăsuiește: ,,soarele
să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului” (Efeseni 4, 26); adică să nu faceți
pe Hristos, soarele dreptăți i, să apună în inimile voastre, din pricină că -L mâniați prin învoirea
cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi”74.
Așadar, purificarea de patimi se realizează prin înlocuirea acestora cu virtuțile .
Conform Spi ritualității Ortodoxe, ,,nepătimirea nu se concretizează printr -o mortificare a
energiilor părții pătimitoare a sufletului, ci, din contră, adevărata nepătimire presupune
convertirea acestor energii spre cele bune”75. Aceasta înseamnă ,,reîntoarcerea omulu i la sinea
sa și reactivarea firii în activitatea cea bună”76.
Curățirea de patimi se realizează prin lupta de sădire și de creștere în virtute,
deprinderile vicioase fiind înlocuite cu cele virtuoase.
În acest fel, voința care se supunea până atunci pat imilor începe de acum înainte a se
supune lui Hristos și a împlini numai ce este plăcut lui Hristos. Hristos are toate virtuțile în
Sine, și pe măsură ce se unește cu cel pe care -L caută oferă virtuțile ca pe un semn al
prezenței Sale. Sfântul Ioan Casian precizează că, ,,dragostea de virtute reprezintă calea prin
care pregătim scaunul de odihnă lui Hristos în sufletul nostru”77.
Dobândirea virtuților, ca și lupta împotiva patmilor, se realizează cu mult efort și
stăruință duhovnicească. Din această cauză, ,,raportul dintre virtute și păcat se încadrează într –
un așa numit paralelism antitetic, cuprins între paralela dintre viață și moarte. Paralelismul
antitetic este foarte adesea amintit în scrierile Sfintei Scripturi. Înseși cele două căi se găsesc
aminti te sub diferite forme (Calea Domnului și aceea a celui rău, calea adevărului și aceea a

74 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Către episcopul Castor. Despre cele opt gânduri ale răutății , pp. 109 -111.
75 Georgios MANTZARIDIS , Morala creștină , pp. 54 -55.
76 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , p. 512.
77 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , p. 316.

42
păcatului, calea dreptății și aceea a nedreptății, calea binelui și a răului) sau găsim direct, pusă
în formă antitetică, paralela dintre viață și moarte (Matei 7, 13 -14; II Petru 2, 15)”78.
De asemenea, raportul dintre virtute și păcat este evidențiat în cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: ,,să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care
se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în
omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4,
22-24).

78 C. VASILESCU, Raportul dintre virtute și păcat după doctrina morală a Didahiei , în revista ,,Studii
Teologice”, Nr. 1 -2, 1962, pp. 51, 53 -54.

43
Capitolul IV
Virtutea – rodul conlucrării cu harul divin împărtășit prin
Sfintele Taine

Teologia ortodoxă susține cu argumente din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție că
“Hristos a transfigurat propriul Său trup, pentru a face din acesta, prin Duhul Sfânt, mijloc de
iradiere și tran sformare a omului și a creației. Între spirit și materie exis tă o relație internă care
face posibilă organizarea materiei și transfigurarea lăuntrică a acesteia. Acesta este și motivul
pentru care esența creștinismului, în viziunea ortodoxă este taina materiei transfigurate în
Hristos.”79 Astfel, ,,omenitatea pe care și -a asumat -o Logosul, enipostaziată într -Însul și
îndumnezeită prin energiile Sale, devine ea însăși izvor de viață divină, căci este îndumnezeită
nu prin har, ci fiindcă devine trupul propriu al Cuvântului.”80. Mai mult, împă rtășindu -Se cu
hrana din lumea pământească, această hrană a devenit trupul Său, “viața Sa a fost în
întregime, în mod absolut euharistică – ea în întregime a fost transformată în comuniune cu
Dumnezeu și în întregime a fost înălțată la cer.”81
Sfințirea trup ului uman în Hristos constituie premisa acțiunii sfințitoare a lui Hristos
cu puterea Duhului Sfânt în Taine, întrucât El fiind ca Dumnezeu, centru al umanității, în El
se recapitulează toate (Efes 1, 10; Colos 1, 16 -20) și tuturor le poate împărtăși sfinț enia
realizată de El în trupul Său: “Împreună cu El ne -a sculat și împreună ne -a așezat în ceruri, în
Hristos Iisus.” (Efes 2, 6), adică ne -a cuprins tainic în tot ce a făcut, răscumpărându -ne în mod
obiectiv. Prin aceasta, El ne -a dat posibilitatea să par ticipăm în mod actual, prin efort și
credință, fiecare la roadele răscumpărării. Sfințirea trupului în Hristos constituie un temei al
Sfintelor Taine fiindcă a avut sens ca Hristos să -Și sfințească trupul numai dacă ne poate
comunica până la sfârșitul veac urilor, viu și actual, sfințenia Sa.
Argumentele care susțin Dumnezeirea și omenitatea lui Hristos se află în faptele și
învățăturile Sale: “Lucrările pe care le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre
Mine.” (Ioan 10, 25).

79 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Știința în contextul teologiei apusene și al celei răsăritene, în volumul
Știință și teologie, București, 2001, p. 24.
80John MEYENDORFF, Hristos în gândirea creștină răsăriteană , traducere de Pr. Prof. Nicolai Buga,
EIBMBOR , București, 1997, p. 84.
81Alexander SCHMEMANN, Pentru viața lumii , traducere de Pr. Prof. Aurel Jivi, E IBMBOR, București, 2001,
pp. 49 -50.

44
Minunile săvârșite de Mântuitorul arată că în organele trupești ale Celui ce Se va
răstigni și va învia sălășluia puterea divină, că trupul ce se va jertfi este unul neprihănit și
sfânt, având valoare mântuitoare, pentru că este un trup prin care lucrează Dumnezeu. acest
trup neprihănit și sfânt a fost adus jertfă pentru ca Acela Care era Preot suprem să fie și jertfă.
Hristos Și -a purificat trupul și sufletul de păcat (Ioan 8, 46; II Cor 5, 21; I Petru 2, 22) pentru
a intra cu ele ca jertfă curată la Tatăl, S -a eliberat de orice egoism și a suportat durrile și
eforturile care sunt legate de renunțarea plăcerii, cu scopul de a Se sfinți în prelabil prin
aceasta, de a Se supune la chinuri fizice și morale pentru Dumnezeu pentru a intra în
comuniune și ca om cu Tatăl și Duhul S fânt, cu scopul de a se pregăti pentru moartea pe
cruce.
Tainele sunt mijloacele prin care trupul omenesc se unește cu Dumnezeu, împlinind
voia Lui, vase prin care se comunică sfințenia trupului lui Hristos. Spre cinstea aceasta sunt
chemați toți oamenii ș i tuturor li s -a dat prin Taine posibilitatea însușirii roadelor mântuirii
prin efort personal, în vederea înălțării spre Cel ce a înălțat o dată pentru totdeauna în El firea,
îndumnezeind -o. “Viața lui Hristos este expresia harului necreat care se împărtă șește prin
Taine, dar care vine direct din trupul personal îndumnezeit al lui Hristos, prin Duhul Sfânt.”82
Sfințirea trupului omenesc în Persoana Logosului întrupat a deschis calea actualizării acestei
sfințiri în fiecare om până la sfârș itul veacurilor pr in lucrări sfințitoare în care se prelungesc
actele mântuitoare ale lui Hristos, pentru a da posibilitatea participării personale și active a
omului la opera răscumpărătoare și deci pentru a da posibilitatea fiecărui om să se
împărtășească din Persoana lui Hristos, în Duhul Sfânt. “Trupul primit în trupul nostru e
trupul lui Hristos ca al Uneia din Persoanele dumnezeiești, dar trup în comunitate de natură cu
al nostru. Fără această relație personală, fără iubirea între Fiul lui Dumnezeu cel întrupat și
oame ni, care însuflețește această relație, simpla mâncare a trupului Lui nu i -ar îndumnezeii.
De aceea, un rol important în îndumnezeirea celorlalți oameni prin împărtășirea de trupul
Domnului prezent în Taine îl are Duhul Cuvântului, ca iubire a Tatălui față de Fiul și față de
noi, și ca iubire a Fiului față de noi. Căci dacă nu I s -a dat Lui Duhul cu măsură (Ps 15, 8), ci
prin egalitatea de ființă și prin iubire față de El, evident că pentru iubirea natural a dat Tatăl
Fiului celui de o ființă, Duhul Său de o ființă ”83.

82 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU , Ortodoxie și contemporaneitate , Ed. Diogene, București, 1996, p. 105.
83 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni , în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1,
1956, p. 38.

45
Prin funcția și constituția ei, Biserica este temeiul pe baza căruia susținem existența
vieții veșnice. Ea deține mijloacele prin care experiem, chiar în trupuri fiind, fărâme din viața
veșnică. Membrii Bisericii întrezăresc împărăția cerurilor, pentru că mor și învie cu Hristos
prin Sfintele Taine și rămânând în Hristos, călătoresc cu El spre viața veșnică .
Simțirea tainică a prezenței harului sau a lucrării Duhului este în corelație indisolubilă
cu vederea slavei lui Hristos, în lumină și iubir e, pentru că experiența spirituală pe care o
prilejuiesc Sfintele Taine este, mai întâi, trăirea întâlnirii tainice cu Hristos. Pe de altă parte,
cu cât propășim mai mult pe calea unirii cu Hristos prin împlinirea poruncilor Sale, cu atât
devenim mai conșt ienți de prezenta tainică a Sfântului Duh. Sfintele Taine nu -și ating scopul
pentru care se săvârșesc, dacă întâlnirea cu Hristos și simțirea prezenței Duhului nu devin o
realitate spirituală. Astfel că, ,,datorită principiului de viață sădit în noi de căt re Sfântul Duh,
creștinul este capabil să împlinească cu ușurință nu numai toate cerințele Legii morale
naturale, ci și poruncile din Legea descoperită de Dumnezeu”84.
Drumul cu Hristos spre viața veșnică începe pentru credincios cu Sfânta Taină a
Botezul ui, de primirea căruia Mântuitorul a condiționat intrarea în împărăția cerurilor: “De nu
se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan
3, 5). Părintele Stăniloae spune: “Duhul Sfânt este activ în multe daruri ce ni le dă, ca tot
atâtea puteri. Dar la baza tuturor darurilor stau harurile Tainelor. Harurile sunt lucrările
fundamentale săvârșite de Duhul în toți oamenii pentru mântuirea lor, lucrări ce se imprimă în
ei ca puteri. Prin ele unește Duhul Sfânt în mo d fundamental pe om cu Hristos, înzestrându -l
cu niște puteri care -l ridică deasupra puterilor stricte ale naturii lui, sau punându -l pe om în
relație de conlucrare cu Hristos Însuși prin actualizarea acestor puteri în lucrări.
La începutul tuturor daruril or stă un har primit printr -o Taină. Din colaborarea omului
cu harul răsar diferite daruri, corespunzător capacităților lui naturale. Harul acordat prin Taine
presupune și el o pregătire, dar semnificația pregătirii stă ma mult într -o asigurare a
colaborăr ii viitoare din partea omului.
Iar harul care stă la începutul începutului este cel acordat prin Taina Botezului, însă
chiar și el presupune o pregătire din partea omului, sau cel puțin o nerefuzare, o deschidere ca
bază a unei colaborări viitoare a omului cu el. Această condiție este împlinită și de copii.

84 Pr. Drd. Nicolae RĂDULESCU, Păcatul și eliberarea după Noul Testament , p. 678.

46
Astfel harul Tainei înseamnă în general începutul unui nou fel de lucrare, care se
imprimă ca un nou fel de putere, bazată însă pe lucrarea începută la Botez. Iar lucrarea
Duhului persistând produce în om o putere și mai mare, sau o stare permanentă, care rodește
în fapte bune, în evitarea păcatelor, într -o stare de puritate, de credință mai fermă, mai vie. În
toate e harul ca lucrare a Duhului.”85 De aceea, mai întâi, este necesar ca omul să creadă în
Hristos. Credința în Hristos e urmată de iertarea păcatelor și aceasta, de viața veșnică. Acestea
sunt inseparabile și de aceea iertarea păcatelor este reală.
Pentru Sfântul Apostol Pavel, Botezul este Taina prin care Biserica întreagă a fost
purificată și sfințită (Efes eni 5, 26), sacramentul prin care se constituie Trupul tainic al
Domnului: “Pentru că într -un Duh ne -am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei,
fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne -am adăpat.” (I Cor inteni 12, 13). Prin aceasta,
credinciosul se unește nu numai în mod individual cu Iisus Hristos, nici numai în credință, ci
el devine membru al unei comunități în care toți, “îmbrăcându -se în Hristos nu mai sunt decât
una în Hristos Iisus” (Gal ateni 3, 27 -28). Și “f iindcă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci
urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință.” (Gal ateni 3, 29). Sfântul Apostol Pavel
evidențiază aici unul din principiile fundamentale ale Cincizecimii, după care credința și
Botezul sunt inseparabile ș i unite cu întemeierea și prelungirea Bisericii, realizând
încorporarea omului credincios în Biserică. Din Faptele Apostolilor 2, 36 -38, 41: “Cu
siguranță să știe deci toată casa lui Israel că dumnezeu pe Acest Iisus, pe Care voi L -ați
răstignit, L -a făcut Domn și Hristos. Ei auzind acestea, au fost pătrunși la inimă și au zis către
Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiți -vă și să se
boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcate lor voastre, și veți
primi darul Duhului Sfânt. Deci cei ce au primit cuvântul lui s -au botezat, și în ziua aceea s -au
adăugat ca la trei mii de suflete” – reiese că, Biserica este comunitatea celor care cred în
Hristos Iisus și se botează spre iertarea păc atelor și spre primirea harului Duhului Sfânt. De
asemenea, numeroase texte tot din cartea Faptele Apostolilor ne vorbesc despre creșterea
continuă a acestei comunități eclesiale, adică a Bisericii prin primirea credinței și Botezului ei
(2, 47; 4, 3 -32; 5 , 14; 6, 7, 9, 31) și despre răspândirea ei chiar din timpul Sfinților Apostoli în
toate cetățile lumii de atunci.
Așa cum arată Mântuitorul nostru Iisus Hristos în convorbirea cu Nicodim (Ioan 3, 3 –
7) și cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel în aproape toate epistolele sale, creștinul este

85 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, EIBMBOR, București, 1997,
p. 201.

47
,,un om nou” zidit pe ruinele ,,omului vechi”, este ,,o făptură nouă”, în care harul divin a
reparat toate stricăciunile pricinuite de păcatul lui Adam (I Corinteni 15, 22, 45; Romani 5,
19) și în care locuiește Hris tos: ,,dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au
trecut, iată toate s -au făcut noi. Și toate sunt de la Dumnezeu, care ne -a împăcat cu Sine prin
Hristos” (II Corinteni 5, 17 -18); ,,în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu este ceva, n ici
netăierea împrejur, ci fâptura cea nouă” (Galateni 6, 15); ,,totți câți în Hristos ne -am botezat,
întru moartea lui ne -am botezat. Deci ne -am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca,
precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa s ă umblăm și noi întru înnoirea
vieții, căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași
și ai învierii Lui” (Romani 6, 3 -11).
Hristos, Dumnezeu -Omul, este taina originară și atotcuprinzătoare a mântuirii noastre,
“fiindcă în El, ne -a fost dată baza unirii divinului cu umanul, adică a energiilor divine
necreate cu umanul printr -un semn material în general, prin care se comunică omului, în
formă văzută, harul dumnezeiesc nevăzut. Toate Tainele Bisericii și însăși Biserica își au baza
lor divino -umană în Taina Tainelor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Adevărul
fundamental care stă la baza Sfintelor Taine este aceasta: trupul nostru a devenit trupul Fiului
lui Dumnezeu înomenit și a fost transfigurat prin penetrarea lui de către energiile
dumnezeiești necreate.”86 De aici pornesc toate consecințele privind Răscumpărarea, dar și
cele care privesc însușirea roadelor ei în Biserică prin Sfintele Taine. “Prin Duhul sfânt
suntem ținuți în legătura cu Hristos ca trup al lui Hri stos. Prin experiența puterii Duhului, prin
transparența prezenței Lui, ne este transparent Hristos.”87 Din punct de vedere ortodox, omul
nu se poate întâlni conștient și obiectiv cu Dumnezeu sau nu poate primi energiile
dumnezeiești în el însuși decât în B iserică, prin Sfintele Taine.
Sfintele Taine sunt prelungirea tainei Hristos sau transpunerea Persoanei Sale în
modul adecvat în vederea împărtășirii noastre cu El. Ele sunt mijloacele prin care gustăm din
sfințenia Lui, participăm prin Duhul Sfânt la sfin țenia trupului îndumnezeit al lui Hristos.
Hristos este sacrament originar întrucât este Dumnezeu ș i Om. ,, Tot ceea ce a făcut Iisus
Hristos pentru mântuirea noastră s -a păstrat în memoria vie a Apostolilor, care au propovăduit
tot oral învățătura lui Hris tos la evrei și la neamuri, odată cu împărtășirea puterii lui H ristos în
Tainele Bisericii. Instituite de Hristos, Biserica și Tainele au fost date împreună și în același

86 Pr. Prof. Dumitru RADU, Sfintele Taine în viața Bisericii , în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 3 -4, 1981, p. 172.
87 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică , în revista ,,Ortod oxia”, Nr. 2,
1974, p. 237.

48
timp și -au făcut intrarea în istorie, în vederea încorporării, creșterii și mâ ntuirii oamenilor în
Hristos. Taina Hristos cu actele ei mântuitoare se prelungește în umanitate prin Biserică și
Tainele ei. În legătura ei strânsă cu Hristos, prin Duhul Sfânt care viază și lucrează în ea,
Biserica este ea însăși o Taină, și anume o Taină gener ală și principală, condiție și rezultat a
altor Taine care exprimă propria ei sacramentalitate, ele fiind lucrări ale aceluiaș i Hristos în
Duhul Sfânt. Instituite de Hristos, Biserica și Tainele sunt date împreună și deodată în vederea
încorporării creșter ii și mântuirii oamenilor în Hristos. Legătura strânsă dintre Biserică și
Taine își are temeiul în relația ființială dintre Hristos și Biserică, Trupul Lui extins în
umanitate. “Biserica întreagă este plină de Hristos. Deci și actele ei – în special cele in stituite
chiar de El – sunt pline de El și omul care le primește este încadrat și crește în această ordine a
Bisericii, în trupul tainic al lui Hristos. “Căci pe El (Hristos) La dat cap Bisericii, care este
trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți.” (Efes 1, 22 -23). În calitatea de Cap,
Hristos nu se poate despărți de trupul Său, ci e mai degrabă conducătorul nemijlocit și
suflarea cea mai intimă a lui, mereu prezentă în el. Această comuniune întru Hristos și
Biserică se bazează pe participare a Bisericii la pătimirea și învierea lui Hristos și se activează
în ea…Și anume, aceasta se împlinește sacramental în Taine, mai întâi prin Botez, cum ne -a
arătat Sf ântul Apostol Pavel în Romani ”88.
De asemenea, pentru Sfântul Apostol Pavel, taina Sfântului Botez este început și
sfârșit, eliberare și încorporare. Acțiunea lui, care primește puterea din moartea și învierea lui
Hristos (Efes 5, 25 -26; Tit 3,5), omoară și învie. El omoară “omul vechi” (E fes 4,22),
distrugându -i “trupul păcatului ” (Rom 6,6) și dezbrăcându -l de “trupul lui de carne” (Col
2,11). Efectul Botezului este mult mai mare decât restaurarea naturii umane în starea de
dinainte de păcat (Rom 5,12). Prin închipuirea morții și învierii lui Hristos, noi suntem făcuți
una cu El (Rom 6,5), participând în consecință, la viața nouă pe care El o are după Înviere
(Col 2,13) și fiind puși în relație vitală cu Duhul Sfânt, care prin “baia renașterii și reânnoirii”
(Tit 3,5) nu ne -a curățit și în noit numai (Efes 5,25 -26), ci a făcut din noi propria sa locuință
(Rom 5,5). Curățindu -ne de păcatul strămoșesc și de toate păcatele personale, el devine
absolut necesar mântuirii subiective, potrivit afirmației Mântuitorului către Nicodim: “De nu
se va na ște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este
născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh , duh este.” (Ioan 3, 5 -6). De aceea,
asimilarea completă a credinciosului în taina mântuirii prin încorporarea în trupul tainic al lui

88 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Gh. RADU, Despre înnoirea și îndumnezeirea omului în Hristos , Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 52,56, 82 -83, 87.

49
Hristos, care este Biserica, se realizează prin taina Sfântului Botez care acordă “duhul înfierii”
(Rom 8,15; Tit 3,6), transformând natura credinciosului într -o natură “asemenea chipului
Fiului S ău”(Rom 8, 29). Botezul creștin îndepli nește scopul Celui care “mai înainte
rânduindu -ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotință a
voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne -a dăruit pe noi, prin Fiul Său cel iubit ați
fost pecetluiți cu Sfântu l Duh al făgăduinței”. (Efes 1,5 -6,13).
În credința ortodoxă, viața spirituală născută prin taina Sfântului Botez este alimentată
prin harul împărtășit prin taina Sfântului Mir, care acordă harul creșterii și întăririi noului
născut la viața în Hristos. E l dăruiește harul care luminează mintea și întărește voința pentru
înțelegerea și mărturisirea adevărurilor de credință și înaintarea în faptele bune. În acest sens,
Sfântul Ioan Casian aducând ca exemple credința tâlharului de pe cruce și pocăința regelui
David, spune: ,,întotdeauna ha rul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovărășie cu
libertatea voinței noastre, pe care o ajută în toate, o ocrotește și o apără, uneori cerând și
așteptând și de la ea unele încercări de bunăvoință, ca să nu pară că ofe ră darurile Sale unui
trândav care doarme în adâncă nepăsare. Căutând într -un fel ocazii prin care dărnicia și
milostivirea Sa să nu pară fără noimă din cauza amorțelii și a leneviei oamenilor, El împarte
darurile Sale sub motivul vreunor dorințe sau osten eli. Harul lui Dumnezeu rămâne totuși
gratuit, de vreme ce cu o mărinimie nemăsurată pentru niște încercări mici și neînsemnate
împarte atâtea daruri ale fericirii veșnice și atâta slavă a nemuririi. Nu trebuie să afirmăm că,
de vreme ce credința acelui tâ lhar de pe cruce îi venise mai înainte, nu -i fusese făgăduită
gratuit fericirea raiului, sau să credem că pocăința aceea a regelui David prin cuvintele: am
păcătuit înaintea Domnului i -a spălat cele două păcate atât de grave, și nu bunăvoința lui
Dumnezeu. De aceea, el a meritat să audă cele spuse prin profetul Natan: și Domnul a
îndepărtat de la tine nedreptatea: nu vei muri. Așadar, că a adăugat adulterului o omucidere a
fost lucrarea voinței lui, dar că a fost mustrat prin profet a fost harul bunăvoinței
dumnezeiești”89.
Mântuirea nu este însă o stare dobândită de -a gata și definitive în clipa Botezului, ci un
proces pe care Sfânta Treime îl inaugurează prin Taina Botezului (Matei 28, 19) și pe care
creștinul trebuie să -l susțină până la sfârșitul vieții sale pământești, c olaborând cu harul divin
prin credință și fapte bune. În acest sens ,,Sfânta Scriptură ne spune că toate faptele bune, pe
care omul este uneori tentat să și le atribuie în mod exlusiv, nu sunt altceva decât roadele

89 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , p. 543.

50
conlucrării cu harul pe care Dumnezeu îl pune în sufletul nevoitorului: căci Dumezeu este Cel
ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință (Filipeni 2, 13). Fără
ajutorul lui Hristos creștinul nu poate împlini nici cea mai mică virtute, ba nici nu poate gândi
posibi litatea realizării unei asemenea dorințe: nu că de la noi înșine suntem destoinici să
cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu (II Corinteni 3,
5). Prin Hristos primim toată puterea de exercitare în lupta duhovnicească, biruința noastră
nefiind altceva decât biruința Lui manifestată în noi: și Dumnezeu poate să înmulțească tot
harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiți spre tot lucrul bun (II
Corinteni 9, 8)”90. De aceea, Mântuitorul nostr u Iisus Hristos ne îndeamnă: ,, rămâneți întru
Mine și Eu întru voi. Așa cum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viță, tot așa nici voi, dac ă nu veți rămâne întru Mine. Eu sunt vița; voi, mlădițele. Cel ce
rămâne întru Mine și Eu î ntru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face
nimic” (Ioan 15, 4 -5). Așa se face că, ,,dacă Hristos a realizat pentru noi mântuirea obiectivă,
pe cea subiectivă fiecare credincios este chemat a o dobândi. Eliberarea de păcat și nașterea
din nou îi sunt oferite gratuit, prin lucrarea harului divin primit la Botez”91.
Pentru dobândirea fericirii veșnice, este absolut necesar ca credinciosul să păstreze
comuniunea cu Hristos (Ioan 15, 1 -11), împlinind poruncile Lui (Ioan 14, 20; 15, 4 ) și să se
ferească de păcatele care i -ar adduce pierderea harului dumnezeiesc (Galateni 5, 4;
Apocalipsa 3, 15 -16). Iar reintegrarea în har a creștinului, care poate pierde harul prin
săvârșirea păcatelor se face prin taina Sfintei Spovedanii, care împărt ășește harul iertării
păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu și liniștirea conștiinței. Ea este necesară și pregătirii
credinciosului pentru primirea tainei Sfintei Euharistii, taina cea mai important prin care
primitorul se unește în mod real cu Hristos. “Super ioritatea Euharistiei față de celelalte Taine
provine din faptul că ea singură Îl dă pe Hristos ca mâncare și băutură.
În Euharistie omul trăiește unirea cu Hristos în mod real și actual, dar în același timp,
prin Euharistie este atras spre o tot mai depl ină hristificare și spre unirea veșnică, superioară
unirii din viața pământească.”92 De asemenea, în iconomia mântuirii, taina Sfintei Preoții are
o importanță covârșitoare, atât pentru primitor cât și pentru cei încredințați lui spre păstorire.
Pe cel hirotonit îl face urmaș al Sfinților Apostoli, cu puteri depline de a învăța, sfinți și

90 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești , p. 439.
91 Pr. Drd. Nicolae RĂDULESCU, Păcatul și eliberarea după Noul Testament , p. 679.
92 Pr. Conf. dr. Vasile CITIRIGĂ, Aplicarea doctrinei despre energiile necreate la doctrina și practica Sfintelor
Taine, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 2007, pp. 60 -61.

51
călăuzi pe credincioși la mântuire, iar ei beneficiază de harul mântuitor, prin acești slujitori ai
lui Hristos și “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.” (I Cor 4, 1). La fel, taina Sfintei Cununii
revarsă asupra primitorilor harul divin, stabilind între ei o legătură sufletească și trupească
statornică, armonie durabilă, care îi umple de iubire și putere să poată birui toate greutățile
vieții. Iar scopul tainei Sfântului Maslu constă în iertarea păcatelor și vindecarea bolilor
trupești și sufletești. Astfel, “harurile oferite de Sfintele Taine pentru viața creștinului sunt
bogate și variate, corespunzând diferitelor nevoi din viața credincioșilor, de la naștere până la
moarte.”93
Sfintele Taine, ca prelungiri ale Întrupării, Morții și Învierii lui Hristos, pr elungesc
îndumnezeirea94, fiindcă izvorăsc din trupul lui Hristos îndumnezeit, plin de har și lumină
dumnezeiască unit cu dumnezeirea pe veci și înălțat de -a dreapta Tatălui. Întrucât în Hristos
trupul omenesc a fost îndumnezeit prin unirea cu ipostasul Cuv ântului, trupul nostru se
îndumnezeiește prin unirea cu puterea ce izvorăște din acest trup în toate Tainele și în mod
culminant în Sfânta Euharistie, consumând Trupul și Sângele lui Hristos. Ca și în Hristos,
transformarea este urmarea unirii, dar creștin ii nu se unesc cu Hristos în mod ipostatic, ci prin
har. Pentru Sfântul Apostol Pavel, Hristos este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. “Toate s -au
făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate”
(Coloseni 1, 16 -20). Această creare și așezare a tuturor în El constituie baza readunării și
recapitulării tuturor în Hristos. El ia firea pe care El Însuși a creat -o cu însușirea de a fi
compatibilă cu Persoana Logosului divin. De asemenea, ,,î n El viețuim și ne mișcăm și
suntem” (F.A. 17, 28).
Mântuirea oamenilor credincioși se realizează numai prin încorporarea și creșterea lor
în Hristos, ca mădulare ale trupului Său, Biserica, plenitudine de viață dumnezeiască și
lucrare a Duhului Sfânt pentru toți oamenii, din toate ti mpurile și locurile. Mântuitorul Hristos
ne-a mântuit recapitulându -ne, adunându -ne pe toți în Sine (Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 16 -20),
după aceea, “comunică treptat, trecându -ne prin stările prin care a trecut El umanitatea Sa,
desăvârșirea Sa”95, trecere care se realizează plenar numai în Biserică, deoarece ea este “viața
de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsă în umanitate, și comuniunea de iubire și
viețuire a oamenilor cu Dumneze u, prin Hristos, în Duhul Sfânt ”96. Iisus Hristos, Dumnezeu –

93 Prof. Arhid. Dr. Ioan ZĂGREAN, Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine , în re vista ,, Mitropolia
Ardealului ”, 1965, Nr. 1 -2, pp. 77 -78.
94Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE , Ființa tainelor în cele trei confesiuni, p. 6.
95 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU , Sfintele Taine în viața Bisericii, p. 172.
96 Idem, Învățătura despre Biserică , în volum ul ,,Îndrumări misionare”, p. 380.

52
Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat este “Taina și sacramentul prin excelență, originar și
general, izvor și conținut al tuturor misterelor și sacramentelor, condiție și explicare a tuturor
acestora, Taină făcută cunoscu tă oamenilor prin Întruparea Sa ”97. Taina Fiu lui lui Dumnezeu
cu actele ei mântuitoare se prelungește în umanitate prin Biserică și Tainele ei. În legătura ei
strânsă cu Hristos, prin Duhul Sfânt care viază și lucrează în ea, Biserica este ea însăși o
Taină, și anume o Taină generală și principală, c ondiție și rezultat a altor Taine care expr imă
propria ei sacramentalitate, ,, ele fiind lucrări ale Aceluiași Hristos în Duhul Sfânt sau mijloace
prin care El ne comunică stările principale prin care a trecut umanitatea Sa în planul
supraconștient ontic a l existenței noastre, dându -ne puterea de a le prelungi și în planul
conștient.”98 Prin Duhul Sfânt, noi trăim și înțelegem că Sfintele Taine sunt “lucrări prin care
Se dăruiește Hristos Însuși, făcându -ne să participăm tainic, în fiecare epocă a istoriei ș i în
fiecare parte a pământului, la lucrarea Sa mântuitoare săvârșită într -un anumit moment al
istoriei și într -un anumit loc geografic; dar, în același timp, învrednicindu -ne să participăm și
la viața lui Hristos Cel Înviat și Înălțat la cer, să comunicăm cu El, Care, deși Se află mai
presus de planul istoriei, Se face pururea prezent și lucrător în viața noastră, în exigențele
mereu noi din planul istoriei, menținându -ne totodată în așteptarea activă și plină de speranță
a împlinirii făgăduințelor Sale cu privir e la viața și fericirea veșnică ”99.
Cel care îi zidește pe oameni în Hristos, ca Biserică vie, văzută, adică comunitatea
concretă a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, este Duhul Sfânt, odată cu venirea Lui
personală la Cincizecime, de la Tatăl, tri mis de Fiul (Ioan 15, 26) și lucrează prin Sfintele
Taine, care sunt “respirația continuă a Bisericii; prin ele, ea inspiră și expiră neâncetat pe
Duhul Sfânt, care ne face prezent pe Mântuitorul Hristos și săvârșește lucrările Lui în Biserică
și în fiecar e mădular al Trupului Său. Prin Sfintele Taine, Biserica având pe Duhul Sfânt în ea
de la Cincizecime prin Capul ei, Hristos, se umple de viața dumnezeiască a Duhului care vine
acum de sus în ea “reaprinzând” sau “înnoind” “legăturile” și “întâlnirile” Bis ericii și
credin cioșilor cu Mântuitorul Hristos ”100. Numai trăind în Duhul Sfânt putem înțelege că
“ceea ce era vizibil în Mântuitorul no stru a trecut în Sfintele Taine ”101.

97 Idem, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii , în revista ,,Ortodoxia ”, Nr. 1 -2,
1978, pp. 24 -25.
98 Pr.Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni , p. 4.
99 DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate , p. 188.
100 Drd. Kamal FARAHAT, Taina Preoției în structura sacramentală a Bisericii sub aspectul succesiunii
apostolice, în revista ,, Ortodoxia”, Nr. 1, 1988, p. 35.
101 Pr. lect. Dumi tru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii , pp. 99 -174.

53
Viața Sfintei Treimi se revarsă în viața Bisericii. Și desigur, viața pe care o revar să și
întemeiază în noi Duhul Sfânt, este viața în Hristos. Părintele Ilie Moldovan spune: “Prin
întrupare, Dumnezeu se face om pentru a ridica pe om și odată cu el firea întreagă la rostul ce
i-a fost destinat în planul veșnic al creației. Revărsată în fi ința credinciosului, viața lui Hristos
rămâne, de fapt, o realitate ascunsă, care nu se descoperă unei priviri din afară (II Corinteni
12, 9; Filipeni 3, 10; I Corinteni 1, 23 -24; 5, 4). Totuși este puterea din care se plămădește
existența nouă, proprie ce lui ce îmbrățișează religia creștină. Unirea aceasta tainică cu Hristos,
prin care Hristos viază în noi și noi viem în Hristos, în scopul refacerii firii noastre, este
definitorie pentru actul religios însuși.
Luând ca punct de plecare pe Iisus Hristos, ajungem astfel la o definire a vieții
religioase, pe care o exprimăm cu aceste cuvinte: Viața religioasă constă în refacerea firii
umane în har, lucrare săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos în vederea restabilirii unei
legături pline de iubire într e Dumnezeu și om, acest lucru însemnând introducerea omului în
filiația divină, prin Duhul Sfânt, Care îi împărtășește, în Biserică, mântuire și viață veșnică.
Din această definiție reiese că religia creștină nu este în mod simplu raportul dintre Dumnezeu
și om, ci restaurarea însăși a firii noastre în Hristos. Ea pune în evidență pe Hristos, precum și
taina întrupării Sale, iar, datorită acestei lucrări, descoperirea însăși a Sfintei Treimi,
subliniind ideea că numai printr -o acțiune supranaturală, prin ca re Dumnezeu își arată iubirea
și își revarsă puterea, se reface legătura dintre făptură și Creator, întâlnirea celor două
subiecte, unul absolut și necreat, iar altul mărginit și creat, implică în mod necesar
comunitatea bisericească, mai precis Biserica, ce nu este un simplu cadru, ci mijlocul prin
care se rezidește făptura în har. Astfel, în acești termeni de distincție între subiectul uman și
subiectul divin, de stabilire a unei comuniuni între toți credincioșii ce se găsesc în relație cu
Hristos, precum și de raportare a întregii existențe pământești la infinit și veșnicie, actul
religios este conturat limpede pe fundalul soteriologic al recapitulării tuturor lucrărilor în
Hristos.”102
De asemenea, Iisus Hristos este ,,Mijlocitorul ” (I Tim 2, 5). Prin Hr istos avem pace cu
Dumnezeu Tatăl (Rom 5, 1). În acest sens, părintele Dumitru Viezuianu spune: ,,l egătura între
Tatăl și Fiul este iubirea pe care Fiul o împărtășește Bisericii, credincioșilor (Rom 5, 8). El
face legătura între Biserică și Dumnezeu Tatăl. Semnificativă în acest sens este expresia “δι
ου- prin care” (Rom 1, 5; 5, 2). “Prin El” am fost introduși în această stare de har în care ne

102 Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie MOLDOVAN, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea contemporană , Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009, 400 -401.

54
aflăm… o dată ne transmite bunuri de la Tatăl, altă dată ne conduce El Însuși la Tatăl.
Ridicarea la Dumnezeu ș i familiaritatea cu El s -a făcut prin Hristos. Am fost mutați din
împărăția întunericului în locul revenit sfinților, “în împărăția harului” (Rom 5, 21). În alt text
Apostolul o numește “împărăția luminii” (Col 1, 12 -13). Sfântul Pavel mărturisește că sluj ește
lui Dumnezeu prin Evanghelia Fiului Său (Rom 1, 9)… Pe Hristos îl experiem ca subiect
dumnezeiesc prin Duhul Său cel Sfânt, care ni se comunică prin toate cuvintele, actele și
înfățișările Sale. Duhul este Dumnezeul ascuns, lăuntric, imanent, care a proape se identifică
cu existența noastră, îi dă elanul Său, capacitatea Sa de a răspunde chemării divine. El ne
poartă spre Hristos, ni -L revelează, ne îngăduie să spunem: Iisus e Domnul. Dacă Duhul e
suflul nostru, Hristos e în același timp fratele și lo cul nostru, însoțitorul tainic al întregii
umanități transfigurate. În El toate potențialitățile umane se desfășoară sub marele soare al
Tatălui, cu alte cuvinte și în noi care devenim “con -sanguini” și “con -corporali” lui Hristos,
altoiți pe trupul Său, “ o singură tulpină cu El”, spune Sfântul Pavel. În El, după chipul Său,
precum și în întâlnire cu El devenim puțin câte puțin ceea ce suntem, adică persoane în
comuniune. A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi după chipul lui Hristos. În El vedem
în or ice om chipul lui Dumnezeu, persoana care pretinde un respect necondiționat. Și El
(Duhul) ne atrage spre Tatăl, ne face fii adoptivi întru Fiul veș nic. Fiul lui Dumnezeu este
Mântuitorul (Rom 1, 16; 8, 24; 5, 9 -10), iar Sfântul Duh este sfințitorul făptur ii în lucrarea lui
Hristos (Rom 15, 16). Duhul Sfânt apare în accepțiunea Sfântului Pavel, ca izvor al unor
bunuri spirituale din împărăția lui Dumnezeu precum bucuria, pacea și dreptatea. În
comuniunea iubirii treimice, Fiul este de asemenea pace, pentru că prin El avem pace cu
Dumnezeu (Rom 5, 1; 15, 33). Fiul și Duhul sunt izvorul vieții și al iubirii (Rom 6, 9 -10; 8,
10; 15, 30). Duhul Sfânt unește pe Tatăl cu Fiul și săvârșește o unitate de viață și iubire între
Tatăl și Fiul. El se odihnește în Fiul, strălucește prin Fiul și este trimis de către Fiul. De aceea,
nu se numește numai Duh al lui Dumnezeu (Rom 9, 9), ci și “Duh al Fiului”, ori “Duhul lui
Hristos” (Rom 8, 9) ”103. Noi intrăm în comuniune cu Hristos, în mod sacramental, în Botez și
în Euharisti e. Prin Duhul Sfânt trimis “de sus” (L uca 24, 49), Iisus Hristos conduce Biserica
de-a lungul veacurilor, până la împlinirea Împărăției lui Dumnezeu (Efes 4, 11 -16). Acest
Duh umple Biserica și conduce El însuși pe toți membrii ei într -un mod distinct, neexcluzând
însă niciodată colaborarea oamen ilor. În acord cu cele de mai sus , părintele Nicolae Răzvan
Stan spune : ,,libertatea omului ocupă un loc important în viața duhovnicească, de ea
depinzând întregul proces de deschidere și creștere în Hristos. Ca și element al chipului

103 Pr. Dr. Dumitru VIEZUIANU, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel (teză de
doctorat), Editura Offsetcolor, Râmnicu -Vâlcea, 1999 , pp. 75, 79 -83, 171 -172.

55
dumnezeiesc din om, libertatea garantează participarea conștientă și personală la comuniunea
cu Hristos. Relația ce se stabilește între credincios și Hristos este cea dintre două persoane
libere și conștiente”104.
Taina nepătrunsă a Sfintei Treimi ni se descoperă nouă, în Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat. Venirea Sa, are ca scop descoperirea dumnezeiștii iubiri și a înfierii
noastre. Pentru că zămislirea și nașterea după trup a Cuvântului, au creat din nou lumea, au
înnoit -o, au îndumnezeit -o. ,, Întruparea Cuvântului er a singura cale a mântuirii și
îndumnezeirii. Dumnezeu coboară în lume și se întrupează, rămânând Dumnezeu adevărat și
făcându -se om adevărat, întru toate asemenea nouă afară de păcat (Filip eni 2, 6-7), și omul se
ridică spre plenitudinea vieții dumnezeieșt i, devine dumnezeu după har, pentru că unirea celor
două naturi, divină și umană, în ipostasul Logosului, adică al Fiului, a fost hotărâtă încă din
veci în Sfatul lui Dumnezeu, căci acesta a fost scopul ultim pentru care l umea a fost creată din
nimic. Prin întrupare are loc nu numai o refacere ontologică, ci și o înnoire și creștere
ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om. Astfel, Fiul lui Dumnezeu făcându -Se om, este
și ca om Fiul lui Dumnezeu. Iubirea Sa filială, eternă și desăvârșită față de Tatăl, umple și
umanitatea Sa. Dar prin umanitatea lui Hristos, care este și a noastră, se umple de iubire filială
întreaga fire în mulțimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult după chipul
lui Hristos, adică după chipul Cuvântului întrupat; devine făptură nouă în Hristos (II Cor inteni
5, 17)”105. Despre acestea, Părintele Dumitru Stăniloae spune: ,, lucrarea de restabilire și de
îndumnezeire a firii umane proprii este în același timp lucrare de slăvire a lui Dumnezeu, căci
în natura omenească a stfel restabilită și îndumnezeită se arată slava lui Dumnezeu și natura
însăși slăvește pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se face vădită de asemenea în eliberarea
oamenilor de păcat. Căci ei încetează să mai fie dușmanii lui Dumnezeu, odată ce Hristos i -a
împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său, adică prin puterile dumnezeiești extinse în ei prin
Trupul Său; ei pot “slăvi acum pe Dumnezeu în trupul lor și în duhul lor, ca unele ce sunt ale
lui Dumnezeu” (I Cor inteni 6, 20) ”106. Despre aceste a, Sfântul Ioan Casian spune: ,,câteodată
boala viciilor se vindecă prin milă și credință, potrivit cuvintelor : prin milă și credință se
curăță păcatele. Adesea ne mântuim aducând pe alții la credință și mântuire prin predică și
sfaturile noastre: cel care a întors pe păcătos de la rătăcirea lui își va mântui sufletul din
moarte ș i va acoperi mulțime de păcate . Prin bunătatea și iertarea noastră față de alții putem

104 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doct rinare ale vieții
duhovnicești , p. 441.
105 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU , Mântuirea, a doua creație a lumii , în revista ,, Ortodoxia”, 1986, Nr. 2, pp. 52,
55.
106 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, pp. 75 – 76.

56
ajunge la iertarea greșelilor noastre: dacă veți ierta oamenilor păcatele lor și Tatăl vostru cel
ceres c vă va ier ta păcatele voastre . Vedeți, așadar, câte căi de mântuire v -a deschis
Mântuitorul în mila și bunătatea Sa, pentru ca nimeni, dorind mântuirea, să nu fie răpus de
deznădejde, când vede că atâtea leacuri îl cheamă la viață. Dacă motivezi că din cauza
slăbici unii trupești nu -ți poți spăla prin post păcatel e, nu vei fi vrednic să spui: genunchii mei
au slăbit de post și trupul meu s -a istovit de lipsa untdelemnului . Cenuușă am mâncat în loc de
pâine și băutura mea cu lacrimi am amestecat -o. Răscumpărăți -le prin dărnicia milosteniei.
Dacă n -ai ce dărui celui sărac (deși pe nimeni nu -l înlătură de la această faptă sărăcia și lipsa,
fiindcă sunt mai de preț cele două parale ale văduvei decât darurile mari ale celor bogați și
Domnul făgăduiește că va răsplăti și un pahar cu apă) desigur te vei putea curăți prin
îndreptarea vieții”107.
De asemenea, ,, prin Întrupare, El S -a arătat ca lumină deplină omului, arătându -l
capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu și frate al Său, ca Fiul lui Dumnezeu și în stare să se
înalțe, prin Duhul Sfânt al Fiului, la viața neânchisă în lumea aceasta. L -a arătat că este făcut
pentru o viețuire de comuniune intimă cu Sfânta Treime și pentru fericirea veșnică în lumină.
Iubirea Lui, văzută ca Lumina și pe fața trupească a Lui, arată că mater ial poate deveni mediu
comunicabil al stării spirituale, poate fi transfigurată de spirit, căci a zis “Eu sunt Lumina
lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan
8,12)”108. Și astfel, ,,Hristos devine lumină a lum ii și a vieții, descoperind valoarea reală a
lumii și a vieții. În ea viața omului de aici, devine o pregătire pentru viața veșnică în El,
ajutată de Hristos Însuși. Totodată Logosul înomenit a dat posibilitatea ca omul să vadă prin
lumină lumea și prin ea pe Dumnezeu, care dă omului asigurarea vieții veșnice, prin Hristos.
Deși suntem numai oameni, El ca om apropiat și adevărat și ca Dumnezeu care ne dă puterea
să înaintăm spre El, Hristos ne atrage spre unirea cu Sine ca Dumnezeu și ne îndumnezeiește,
sau ne umple de puterile dumnezeiești. Ca model de iubire față de oameni, El ne -a descoperit
valoarea oamenilor și ne -a dat puterea să -I urmăm pilda vieții Lui, luminând prin aceasta
valoarea vieții și întărind capacitatea de comunicare pe care suntem chemați să o actualizăm
în El (Ioan 12, 35; I Ioan 2, 10 -11).”109

107 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , p. 660.
108 Episcop Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Persoana și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în opera părintelui
Dumitru Stăniloae, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1 -4, 20 08, pp. 180 -181.
109 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos, Lumina lumii și îndumnezeitorul omului , Editura
Anastasia, București, 1993, pp. 45 -49, 50 -52.

57
Îndreptarea, sfințirea și îndumnezeirea credincioșilor au loc în Biserica -Trupul tainic al
Mântuitorului Hristos -căreia i -a dăruit puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii
realizate prin întruparea, viața, învățătura Sa, prin Patimile, jertfa de pe Cruce, Învierea și
Înălțarea Sa la cer. “Mijloacele sau actele externe și sensibile prin care Biserica împărtășește
harul care îndreptează și sfințește pe credincioși sunt Sfintele Taine; a șadar Sfintele Taine
sunt lucrări sfinte; instituite de Fiul lui dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
prin care, într -o formă văzută se împărtășește omului harul cel nevăzut al lui Dumnez eu”110.
Astfel că, ,, Sfântul Duh unește pe credincioși cu Hristos prin puterea Sa sfințitoare, de -viață –
făcătoare în Biserică, unde rămâne până la sfârșitul veacurilor, prin iradierea permanentă din
Hristos (Matei 28, 20). Sfântul Duh dă putere Bisericii, aduce noi mădulare umane în ea,
sădește în ele harul ș i darurile lui Hristos și, prin aceasta le unifică în Hristos, sfințindu -le și
dându -le viață nouă, făcându -le “făptură nouă” (I Cor 2, 5). Lucrarea generală mântuitoare a
Duhului lui Hristos în Biserică se efectuează prin harul dumnezeiesc, sau ea însăși este harul
dumnezeiesc”111. De aceea, Paul Evdokimov spune: ,, “Harul este puterea lui Dumnezeu:
“Veți lua putere mare venind Duhul Sfânt peste voi.” (Fapte 1, 8)”112.

În acest context, putem spune că ,,prin Sfânta Taină a Botezului, cel botezat primește
harul divin, care produce în ființa sa următoarele efecte: curățirea de păcatul strămoșesc și de
toate păcatele personale săvârșite până la Botez, este renăscut la o nouă viață spirituală,
devine fiu, după har, al lui Dumnezeu (Rom 8, 15; I Ioan 3,1), membru al Trupului Tainic al
Domnului și moștenitor al vieții veșnice (Romani 8,17; Tit 1,7). În momentul în care se
săvârșește Botezul, în ființa celui ce se botează pătrunde Harul, care produce următoarele
efecte: a). Curățirea de păcatul strămoșesc, iar dacă c el ce se botează e adult, îl curățește și de
toate păcatele personale, săvârșite până la Botez (F.A. 2, 38; Mc 16, 16). Botezul șterge și
vina și pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimicește și urmările păcatului strămoșesc, cum sunt
înclinarea spre rău, su ferinț a. Acestea rămân și în omul botezat, aducându -i aminte de căderea
sa și dându -i ocazia să lupte împotriva lor. Urmările păcatului strămoșesc însă, cum ar fi de
exemplu înclinarea spre rău, concupiscența, nu au în ele nimic vinovat, atâta timp căt cre știnul
nu consimte cu ele. Ceea ce înseamnă că nu ele lucrează păcatul în noi, ci noi ne înfășurăm,
prin voia liberă, în legăturile păcatului, ca re au fost dezlegate prin Botez; b). Prin Botez ne

110 Prof. N. CHIȚESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUȚĂ, Teologia Dogmatică și
Simbolică , Manual pentru facultățile teologice, volumul II, ediția a II -a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2005,
pp. 196 -197.
111 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, p. 199.
112 Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia , traducere Arhier eu vicar Dr. Irineu Ioan POPA, EIBMBOR, București,
1996, p. 29.

58
naștem la o viață spirituală (I Ioan 3, 5). Ne îngropăm împr eună cu Hristos ca să înviem
împreună cu El la o viață nouă. De aceea Sfântul Apostol Pavel numește Botezul “baia
nașterii celei de a doua ” (Tit 3, 5). După cum prin prima naștere, cea fizică, Dumnezeu ne dă
viață pe care n -am avut -o mai înainte; c). Cel renăscut prin Botez devine fiu al lui Dumnezeu
și membru al Trupului tainic al Domnului; d). Botezul fiind instituit pentru iertarea păcatului
strămoșesc, el nu se repetă. Acest păcat odată iertat nu mai reânvie în om, așa că nu e nici un
motiv de a repeta taina. În Simbolul Credinței mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Sfântul Apostol Pavel spune că Botezul e unul, așa după cum și Dumnezeu e unul. “Este un
Domn, o credință, un botez” (Efes 4, 5)”113.
Odată ce am primit harul divin prin Taina Botezul ui, trebuie să ne străduim să ne
asemănăm cu Dumnezeu prin imitarea Mântuitorului Hristos. Sufletul nostru trebuie să se
lumineze, să se dezbrace de hainele de piele, adică de păcate, și să ducă o viață fără patimi, o
viață virtuoasă. Numai eliminând răul din inima noastră și împodobindu -ne sufletul cu virtuți
vom ajunge la sfințenie. Fiecare din noi primește mântuirea, prin harul și darul dumnezeiesc
al Duhului, dar poate ajunge prin credință, prin iubire și prin lupta voinței lui libere la măsura
desăvârș ită a virtuții, ca precum prin har, așa și prin dreptate să moștenească viața veșnică.
Căci nu se învrednicește cineva numai prin puterea și harul lui Dumnezeu, fără să aducă și
lacrimile sale, de înaintarea desăvârșită; dar nici nu ajunge numai prin sârgu ința și puterea sa
fără să ajute și harul, la măsura desăvârșită a libertății și curăției. ,,Căci de nu va zidi Domnul
casa și nu va păzi cetatea, în zadar ar priveghea păzitorul, în zadar ostenitorul și ziditorul” (Ps
126, 1). Vorbind despre libertatea om ului de a conlucra cu harul divin împărtășit în Sfintele
Taine, Pă rintele Dumitru Stăniloae spune: ,, lucrarea Duhului sau harul lui Hristos îmbiindu -se
tuturor prin Biserică, întrucât Hristos este sălășluit cu trupul Său în ea, nu forțează libertatea
omulu i, adică nu lucrează irezistibil, silindu -l să-l primească și să -l mântuiască cu sila, cu sau
fără conlucrarea lui.
Sfânta Scriptură afirmă clar atât oferirea harului tuturor din partea lui Dumnezeu, cât
și putința omului de a -l refuza, sau faptul că haru l nu este irezistibil. Primul lucru îl afirmă
spunând că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința
adevărului (I Timotei 2, 4), că Hristos S -a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți (I
Timotei 2, 6), că mulți sunt chem ați, dar puțini aleși (Matei 20, 16). Al doilea lucru îl spune

113 Prof. N. CHIȚESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUȚĂ, Teologia Dogmatică și
Simbolică , Manual pentru facultățile teologice, volumul II, Ediția a II -a, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2005, pp.
212-213.

59
Scriptura în toate acele locuri unde arată cum unii oameni, unele cetăți sau poporul iudeu s -au
împotrivit lucrării harului dumnezeiesc sau chemării lui Dumnezeu (Apocalipsa 3, 20; Faptele
Apos tolilor 7, 51; Matei 23, 37; 11, 21)”114.
De asemenea, ,,lucrarea Duhului ca persoană în noi cere colaborarea noastră liberă,
arătându -se și în aceasta importanța ce ne -o acordă Dumnezeu ca persoană. Duhul cere să ne
însușim lucrarea Lui și să ne -o facem proprie printr -o voință și printr -o lucrare a noastră.
Duhul nu forțează, adică nu anulează voința, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne -a dat -o prin
creație. El nu o anulează, pentru că El însuși e liber de toate pasiunile, deci și de pasiunea de a
stăpâni. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului, a Spiritului autentic suprem.
Sfântul Apostol Pavel spune: unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea (II Corinteni 3,
17). Duhul vrea acordul liber al persoanelor umane, în conducerea lor în infinitatea vieții
dumnezeiești și în veșnica ei noutate. El vrea să elibereze pe om de pasiunile care robesc și îl
țin închis într -o repetiție monotonă. El vrea să -l facă liber pentru iubirea lui Dumnezeu, izvor
infinit de daruri. Duhul ne ajută să ajungem la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu>>
(Romani 8, 21; Galateni 5, 3). El ne face liberi în Dumnezeu pentru iubirea veșnic nouă a
altor persoane. Prin libertatea Sa (de pasiuni) ne -a făcut Hristos liberi și ne trebuie un efort ca
să nu luăm iarăși jugul robiei (Galateni 5, 1). Departe de a ne face robi, numai întrucât ne face
liberi, lucrarea Duhului ne dă putința să ne apropiem de Dumnezeu cel liber, să ne imprimăm
de chipul Lui tot mai adânc, să ne facem asemenea Lui (Efeseni 3, 12).
Sfântul Apos tol Petru ne îndeamnă zicând: trăiți ca niște oame ni liberi, dar nu ca și
când ați avea libertatea drept acoperământ al vicleniei, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu (II
Petru 3, 16).
După legea acestei libertăți nefalsificate vom fi judecați, adică întrucât am păzit -o
(Iacov 2, 12). Căci numai legea acestei libertăți ne obligă interior la iubirea de Dumnezeu și
de semeni; fără ea rămânem în robia egoismului, care poate lua doar masca libertății. Legea
acestei libertăți este legea desăvârșită, dar ea constă în împlinirea poruncilor iubirii și ea ne va
face fericiți prin faptele noastre și prin întipărirea adâncă a iubirii în ființa noastră (Iacov 1,
25).
Această libertate se arată deci în efortul nostru de a nu ne lăsa robiți de pasiuni, care
totdeauna sunt egoiste, ci de a săvârși faptele bune. Ea implică efortul de colaborare cu

114 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, p. 207.

60
lucrarea Duhului Sfânt. Harul, departe de a ne robi libertatea, ne ajută să fim liberi pentru
această colaborare”115.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: ,,c ă așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe
Fiul Să u Unul Născut L -a dat, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viață de veci. Că
n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El”
(Ioan 3, 16 -17). Aceasta pentru ca “tot cel ce crede în El să nu piară, ci s ă aibă viață veșnică”
(Ioan 3, 15). Dacă nu s -ar fi coborât Însuși Fiul lui Dumnezeu la starea de om pentru veci n -ar
fi fost ridicat omul la cer, în viața de veci, scăpat de legile unei naturi supuse repetiției.
“Nimeni nu s -a suit la cer, decât Cel ce s -a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer.”
(Ioan 13, 13). Se înțelege că, ,,iconomia Fiului nu este străină întregii Treimi, deoarece iubirea
de oameni a Fiului își are sursa în Tatăl, iar Duhul Însuși participă la Întruparea Fiului.
Mântuirea real izată de Logosul Tatălui în unirea tainică cu omul s -a realizat prin colaborarea
dintre harul divin și lucrarea omului, adică atât de Dumnezeu, cât și de către om, fără să aducă
vreo schimbare în natura dumnezeiască a Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, Drea pta Celui
Prea Înalt (Psalmul 76 , 10), în iconomia mântuirii, și-a schimbat doar fața arătată către om,
luând chipul nostru . Fără îndoială, nu există schimbare decât pentru iconomie și prin iconomie
și în interiorul acesteia”116.
Despre conlucrarea omului cu harul divin, Sfântul Ioan Casian spune: ,,cauza
îngăduinței și a încercării este îndoită. Prima este aceea că, părăsiți întrucâtva de Domnul și
văzându -ne mintea slăbită coborâtă față cu puritatea de mai înainte, pe care o aveam când El
era cu noi, nu ne mai putem înălța în nici un fel. Dovedind prin gemetele și priceperea noastră
că am fost părăsiți de El, înțelegem că ne este peste putință să redobândim acea stare de
bucurie și de curăție și că voioșia pierdută a inimii trebuie să cerem să ne -o dea nu p rin
sârguința noastră, ci prin voia Lui , întărită cu harul și cu lumina Lui. A doua cauză este cea a
punerii la încercare: anume ni se încearcă stăruința, statornicia minții și a dragostei de
Dumnezeu, ni se cere să arătăm cu ce încordare a minții și a rug ăciunilor căutăm ocrotirea
Sfântului Duh când ne părăsește, pentru ca, știind cu câtă trudă am redobândit -o, bucuroși să

115 Ibidem, pp. 208 -209.
116 Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos , Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2013, pp. 56 -57.

61
ne străduim a o păstra cu cea mai mare grijă. Fiindcă de obicei nu se păstrează cu luare aminte
ceea ce se crede că poate fi ușor redob ândit”117.
Din acestea reiese că, ,,harul și mila lui Dumnezeu lucrează întotdeauna în noi pentru
cele bune. Dacă ele ne părăsesc, oricât ne -am strădui cu ostenelile și cu mintea noastră, nu
putem redobândi starea de mai înainte fără ajutorul Lui, înfăptuind u-se întotdeauna în noi
cuvintele: nu este în puterea celui ce vrea, nici a celui ce aleargă, ci în puterea lui Dumnezeu
este mila. Uneori acest har nu numai că nu refuză să ocrotească pe cei nepăsători și dezlegați
de această insuflare, pe care o numiți, și de belșugul de cugetări duhovnicești, dar chiar îi
insuflă pe cei nevrednici, trezește pe cei ce dorm, și luminează pe cei stăpâniți de orbirea
neștiinței. El ne ceartă cu blândețe și ne dojenește răspândindu -se în inimile noastre pentru ca
astfel, tre ziți de lucrarea Lui, să ne ridicăm din somnul nepăsării. În sfârșit, adesea simțim pe
neașteptate mireasma prezenței Sale, mai presus de orice suavitate izbutită de mână
omenească, iar mintea, plină de desfătare, răpită de această stare din afară uită că locuiește în
trup”118.
Prin urmare, Sfintele Taine au fost instituite de către Mântuitorul Hristos ca mijloace
exprese de împărtășire a harului dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare
pentru mântuirea noastră. Necesitatea Sfintelor Taine pentru mântuirea credincioșilor mai
reiese din faptul că omul nu se poate mântui singur, ci Mântuitorul Hristos este Cel Care îl
ajută (Ioan 15, 1 -5).
Atât virtutea, cât și păcatul sunt fapte, atitudini, realități morale și religioase, iar omul,
ca ființă înzestrată cu libertate, poate urma sau binele, sau răul. Și după convertire,
credincioșii pot cădea în cursa diavolului, prinși fiind de el, pentru a -i face voia (II Timotei 2,
26; I Timotei 6, 9 -10). Însăși libertatea dobândită prin Taina Sfântului Botez, dacă este rău
folosită, poate servi ,,ca pretext pentru a sluji trupului” (Galateni 5, 13). De aceea, Sfântul
Apostol Petru previne pe creștini asupr a acestei primejdii și îndeosebi asupra urmărilor
dezastruoase ale recăderii în păcatele dinainte de convertire: trăiți ca oamenii liberi, dar nu ca
și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății (I Petru 2, 16; II Petru 2, 19 -22). La
drept vorb ind, abținerea de la rău, după porunca lui Dumnezeu, nu înseamnă o limitare sau o
frână impusă libertății creștine, ci un mod superior de a exercita, singurul mod de a trage
foloase reale de pe urma ei, în vederea mântuirii.

117 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , pp. 364 -365.
118 Ibidem, p. 365.

62
Primind harul, energie necre ată dumnezeiască izvorâtă din ființa lui Dumnezeu, și
lucrare personală dumnezeiască, în har Îl primim pe Hristos ca persoană divino -umană,
nedespărțită de Sfânta Treime .
Lucrarea lui Hristos asupra umanului a pregătit pe cea a Duhului Sfânt, care
împărt ășește fiecărui mădular al Bisericii plenitudinea vieții lui Hristos cel înviat. Prin Tainele
Bisericii, tot ceea ce a făcut Hristos pentru mântuirea noastră, avem prin Duhul, desăvârșitorul
lucrării Sfintei Treimi în lume. În același timp, prin lucrarea s acramentală a Bisericii ne unim
prin Hristos și prin Duhul cu Tatăl. Faptele mântuitoare ale lui Hristos au caracter veșnic.
Lucrarea generală, mântuitoare a Duhului Sfânt prin Hristos în Biserică se realizează
prin Harul dumnezeiesc sau ea însăși, este ha rul dumnezeiesc. Dar, întrucât Duhul Sfânt este
persoana divină prin care Iisus Hristos împărtășește harul în Biserică, adică, întrucât, Duhul
Sfânt este Acela care revarsă viața lui Dumnezeu sau harul mântuitor și sfințitor peste cei care
intră în comuniu ne cu Hritos, în urma operei de răscumpărare, harul se numește, în mod
deosebit, harul Duhului Sfânt, sau chiar, Duh Sfânt (Ioan 20, 22; 3, 5). Aceasta și pentru
faptul că “harul, împărtășit și activ, înseamnă prezența Duhului Sfânt în credincioși, ca
mădu lare ale Trupului tainic al lui Hristos, Biserica.”119 Deci lucrarea lui Hristos prin Duhul
Sfânt asupra oamenilor, ne cheamă la o împreună lucrare și trece la o împreună lucrare cu noi.
Duhul Sfânt face să se constituie Biserica, întemeiată obiectiv de Hris tos prin faptele Lui
mântuitoare în trupul Lui. Dar Duhul Sfânt rămâne pentru totdeauna în Biserică, iradiind
neâncetat din Hristos în cei ce vin la El și odată încorporați în Hristos cresc în El. Tot ce se
săvârșește în Biserică se săvârșește prin Duhul S fânt, totul este în Duhul Sfânt.
Jertfa de pe Cruce și toate faptele lui Hristos, ca fapte personale ale lui Dumnezeu
sunt realități veșnic actuale. Prin aceste fapte este prezent Însuși Fiul lui Dumnezeu într -o
formă care transcede timpul. Este vorba aic i de o prezență personală, activată într -o faptă și
printr -o faptă. Prin Sfintele Taine, Hristos permanent se face prezent și actual cu toate faptele
Sale mântuitoare, fiindcă Hristos este ,,ieri și azi și în veac, Același” (Evrei 13, 8).
În fiecare Taină are loc o întâlnire sau reântâlnire proaspătă, înnoită a omului cu
Hristos, precum și a Bisericii însăși cu Hristos în Duhul Lui. În această întâlnire sau

119 Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , traducere din limba franceză de Pr. Vasile
Răducă, Editura Bonifaciu, 1998, p. 164.

63
reaprindere a întâlnirii cu Hristos stă necesitatea însăși și lucrarea tuturor Tainelor în Biserică
și în viața credincioșilor.

64
Capitolul V
Înaintarea în virtute cunoscând și urmând pilda vieții
sfinților

Deoarece moartea a venit prin om, prin om și învierea morților ,,căci precum toți mor
în Adam, tot astfel toți vor fi făcuți vii în Hristos” (I Corinteni 15, 21 -22). Păcatul a fost
săvârșit de om; prin om a intrat moartea în lume. Tot printr -un om a venit și sfârșitul păcatului
și învierea morților – începutul unei noi vieți. De aceea, ,,a fi făcut viu în Hristos este lucrarea
celui de al doilea Adam, este începutul vieții noi, al vieții în Hristos, în har. Harul lucrează în
cel ce -l primește, îl îndrumează și-l ajută pe calea firească de creștere și înaintare în viață”120.
Credința Bisericii își are fundamentul în sacramentul originar, în Hristos care
încorporează în Trupul Său Tainic, într -o unire ascendentă, pe membrele Sale care se
împărtășesc din rel ația de iubire și comuniune cu El prin Tainele Bisericii în gradul suprem
prin Sfânta Euharistie, prin care se imprimă în noi starea totală de dăruire a lui Hristos
Tatălui, pentru noi și împreună cu noi, constituindu -ne în Biserică. Euharistia are astfel un
profund caracter ecleziologic, temelia Tainelor fiind adevărul credinței. Prin credință,
creștinul participă real și tot mai profund la Biserică și la toate care au loc și se săvârșesc în
Biserică în calitatea ei de comunitate de credință, sfințită și s fințitoare a oamenilor cu
Dumnezeu. În acest sens, părintele Stăniloae, referindu -se la caracterul ecleziologic al
Sfintelor Taine, spune: “Prin Taine Biserica, sau mai precis Hristos lucrător în Biserică,
efectuează acțiunea Lui de unire a acelor persoane cu Sine și cu ceilalți membri ai Bisericii
uniți cu Sine. Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe
oamenii despărțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele au astfel o funcție
unificatoare. De aceea ele sunt ale Bisericii, ca unitate realizată în Hristos a celor ce cred în
El, pentru extinderea acestei unități, sau pentru atragerea altora în ea și pentru a întări unitatea
lor, în Hristos, sau unitatea Bisericii ca trup tainic al lui Hristos…Prin ele Hri stos lucrează
asupra persoanelor în momentul intrării în Biserică sau aflătoare în ea pentru întărirea unității
lor în El, pentru întărirea unității Bisericii. Astfel prin Taine sporește în unitatea cu Hristos și
în ea însăși atât Biserica în întregimea ei cât și fiecare mădular în parte. “Întru El, toată zidirea
bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul.” (Efes 2, 21). “Iar în Biserică

120 Magistrand Victoria PIETREANU, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol Pavel , p. 682.

65
Domnul a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și
învățători. Spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până
vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.” (Efes 4, 11-13). Biserica săvârșește toate
cele șapte Taine, pentru că Hristos le -a săvârșit vizibil cât a fost pe pământ și le săvârșește
după înălțarea Sa la ceruri, sau după intrarea cu trupul în planul deplin pnevmatizat, î n mod
invizibil în Biserica Sa. Toți cei ce cred intră prin Botez și sporesc prin celelalte Taine în
relația personală totală cu Hristos, dar cu același Hristos care e în relație cu ceilalți credincioși
și, prin aceasta, intră și sporesc în relație și cu aceia, adăugându -se Bisericii ca trup tainic al
lui Hristos.”121
Prin jertfa adusă lui Dumnezeu, Hristos în același timp se desăvârșește ca om. Iar prin
aceasta sfințește sau desă vârșește pe ceilalți. Faptul că, ,, desăvârșirea credincioșilor este
implicată în desăvârșirea lui Hristos (Evrei 5, 9; 9, 13-14; 10, 10, 14) arată că nu este vorba de
o desăvârșire morală a Lui, așa cum cred unii exegeți, ci de desăvârșirea firii umane pe care a
asumat -o și pe care a îndumnezeit -o prin moarte și Înviere.
În același sens trebuie considerată și afirmația că Hri stos e nu numai Cel ce sfințește
pe credincioși, ci și Cel ce se sfințește El Însuși ( Evrei 2, 11). Sfințirea de care se împărtășește
Hristos se referă la firea Sa omenească. Aceasta e purificarea de păcat și umplerea de viață
dumnezeiască ce se împărtășeș te trupului lui Hristos de El însuși ca Dumnezeu, pentru ca prin
mijlocirea Lui să fie sfințiți toți cei ce cred. În sens liturgic și cultic, ca victimă destinată
jertfirii, El a fost sfințit încă înainte de nașterea Sa, de aceea este numit “sfânt” încă în ainte de
a se naște (Luca 1, 35). În Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul zice: “Despre Cel pe care Tatăl
L-a sfințit și L -a trimis în lume, voi ziceți: Tu hulești, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?”
(Ioan 10, 36). E clar aici că sfințirea Mântuitorului s-a făcut încă înainte de trimiterea Lui în
lume. Caracterul cultic al acestei sfințiri este evidențiat în alt text ioaneic, care face parte din
“Rugăciunea arhierească” a Mântuitorului “Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei
să fie sfințiți înt ru adevăr” (Ioan 17, 19; 17, 17). Și aici, ca și în Evrei 2, 11, e vorba de Cel ce
se sfințește și cei ce sunt sfințiți. El Se sfințește pentru jertfă și îi sfințește pe ai Săi prin

121 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul III, EIBMBOR, București,
1997, pp. 16 -17, 19.

66
această jertfă. Prin aceasta, însă, și trupul lui Hristos se împărtășește de sfinți rea
desăvârșită ”122.
La Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mai comunică cu măsură, ca
energie divină, ca lucrare, ci ca ipostas treimic și lucrează în întregime în plinătatea lucrării
Sale. Prin Duhul Sfânt care se odihnește și străluceș te și în firea umană a lui Hristos,
umanitatea se deschide spre Tatăl și are posibilitatea viețuirii în comuniune cu întreaga Sfântă
Treime. “Scopul întrupării este de a face posibilă comuniunea dintre energii,divină și umană
în Hristos, singura care poate săvârși îndumnezeirea, adică ființa supremă a vieții umane. Mai
mult, îndumnezeirea este și ținta lui Dumnezeu Însuși, Care l -a creat pe om după un model ce
Îi corespunde. În trupul Său uman îndumnezeit e prezentă în comuniune deplină toata Sfânta
Treime, de aceea toți care ne făceam părtași trupului Său, care este Biserica, ducem o viață în
comuniune cu Sfânta Treime. “Biserica este câmpul acțiunii divine, unde Hristos lucrează cu
fiecare credincios în parte și cu toți credincioșii împreună, pentru ca ace știa să -și însușească,
în mod subiectiv, prin har, credința și fapte bune, mântuirea realizată obiectiv de El, prin
sângele crucii Sale. Pe de o parte, Hristos moare și învie tainic cu fiecare credincios, prin
Sfintele Taine, pentru ca aceștia să transform e egoismul în iubire. Pe de o altă parte, Hristos
ajută pe fiecare credincios să calce pe urmele pașilor Lui și să lupte pentru triumful dreptății,
libertății și adevărului în viața socială.”123 Asceza sfințitoare îl purifică pe om de patimi și
unifică pe om cu semenii, restaurează funcțiile sale cognitive în purificarea și funcționarea lor,
restabilește și desăvârșește relația nemijlocită a omului cu lumea. “Această schimbare se
întregește prin Sfintele Taine și rugăciune. În acestea omul devine transparent și deschis față
de Dumnezeu și de lume. Dumnezeu se sălășluiește în om și îi umple inima, gândirea, trupul
și lucrurile mâinilor lui. Lucrarea ascezei, a Tainelor, a rugăciunii, a sfințirii, îl înalță pe om,
la statu tul de laborator în care lume a se transf igurează în Biserică ”124. În acest sens, părintele
Dumitru Stăniloae spune: ,,libertatea pe care ne -o dă Duhul merge mână în mână și crește cu
viața spirituală. El e Duhul libertății, pentru că e Duhul vieții și, chemându -ne la libertate și
ajutându -ne să sp orim în ea, ni Se face pricină de viață. ,,Legea Duhului vieții m -a eliberat pe
mine de păcat și de moarte” (Romani 8, 2). Sfântul Chiril din Alexandria leagă puterea
Duhului de a ne face liberi, de demnitatea Lui de stăpânitor de Sine. De fapt cine e stăp ân pe

122 Pr. Asist. Vasile MIHOC, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei , în revista „Ortodoxia”, Nr. 2,
1983, pp. 183, 186 -190, 192 -193.
123 Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU , Omul fără rădăcini , Editura Nemira, București, 2001, p. 70.
124 Panayotis NELLAS, Ortodoxia –divino -umanism în acțiune , traducere de pr. prof. Ioan Ică sr., Editura Deisis,
Sibiu, 2013, p. 220.

67
sine e liber. Dar e liber numai cine nu e stăpânit de patimi și poate elibera și pe alții de
ele”125.
De altfel libertatea colaborării noastre cu Duhul e implicată chiar în faptul că harul
este o lucrare a Duhului ca persoană și prin ea Duhul vrea să ne ducă la desăvârșirea iubirii. În
însăși colaborarea aceasta cu Persoana Duhului se manifestă și sporește iubirea dintre noi și
El, deci desăvârșirea noastră”126.
Mântuirea oamenilor credincioși se realizează numai prin încorporarea și creșterea lor
în Hristos, ca mădulare ale trupului Său, Biserica, plenitudine de viață dumnezeiască și
lucrare a Duhului Sfânt pentru toți oamenii, din toate timpurile și locurile. Mântuitorul Hristos
ne-a mântuit recapitulându -ne, adunându -ne pe toți î n Sine (Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 16 -20),
după aceea, “comunică treptat, trecându -ne prin stările prin care a trecut El umanitatea Sa,
desăvârșirea Sa”127, trecere care se realizează plenar numai în Biserică, deoarece ea este “viața
de comuniune a persoanel or Sfintei Treimi extinsă în umanitate, și comuniunea de iubire și
viețuire a oamenilor cu Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul Sfânt.”128 Iisus Hristos, Dumnezeu –
Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat este “Taina și sacramentul prin excelență, originar și
general, iz vor și conținut al tuturor misterelor și sacramentelor, condiție și explicare a tuturor
acestora, Taină făcută cunoscu tă oamenilor prin Întruparea Sa ”129.
Sfințirea trupului uman în Hristos constituie premisa acțiunii sfințitoare a lui Hristos
cu puterea Duh ului Sfânt în Taine, întrucât El fiind ca Dumnezeu, centru al umanității, în El
se recapitulează toate (Efes 1, 10; Colos 1, 16 -20) și tuturor le poate împărtăși sfințenia
realizată de El în trupul Său: “Împreună cu El ne -a sculat și împreună ne -a așezat î n ceruri, în
Hristos Iisus.” (Efes 2, 6), adică ne -a cuprins tainic în tot ce a făcut, răscumpărându -ne în mod
obiectiv. Prin aceasta, El ne -a dat posibilitatea să participăm în mod actual, prin efort și
credință, fiecare la roadele răscumpărării. Sfințire a trupului în Hristos constituie un temei al
Sfintelor Taine fiindcă a avut sens ca Hristos să -Și sfințească trupul numai dacă ne poate
comunica până la sfârșitul veacurilor, viu și actual, sfințenia Sa.

125 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, EIBMBOR, București,
1997, p. 208.
126 Ibidem, p. 209.
127 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU , Sfintele Taine în viața Bisericii , în revista ,, Studii Teologice”, Nr. 3 -4, 1981, p.
172.
128 Idem, Învățătura despre Biserică , în “Îndrumări misionare”, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 380.
129 Idem , Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii , în revista ,,Ortodoxia ”, Nr. 1 -2,
1978, pp. 24 -25.

68
În Epistolele Sfinților Apostoli, lucrările Duhului Sfânt sunt numite “puterea
covârșitoare” (II Cor 4, 7) sau “puterea lui Dumnezeu” (I Cor 2, 5), însă de multe ori sunt
indicate prin cuvântul har. Cei care intră în Biserică au pătruns în împărăția harului fiind
îndemnați: “Să ne apropiem, deci, cu încrede re de tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm
har, spre ajutor la timp potrivit.” (Evrei 4, 16; Efes 3, 2).
Harul împărtășit prin Taina Sfântului Mir, face să crească și să se întărească viața
spirituală în cei botezați. În viața duhovnicească cei renă scuți prin Taina Botezului au nevoie
de harul divin (Ioan 3, 3 -5; Ioan 15, 5; Rom 5, 2) pentru menținerea și întărirea și înaintarea
vieții spirituale începute din el .
La virtutea cea mai înaltă, curăția și sfințenia inimii, care constă în d esăvârșita cură țire
de păcat, eliberarea de patimi ș i ocară, poate ajunge cineva prin împărtășirea de Duhul
dumnezeiesc în chip desăvârșit întru simțire. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos
spune: ,, Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8); și: “Fiți și
voi desăvârșiți, precum Tatăl cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48); iar psalmistul David
zice: ,, Să se facă inima mea fără prihană întru cele drepte ale Tale, ca să nu mă rușinez.” (Ps
118, 80); și iarăși: “Atunci nu mă voi rușina, când voi căuta spre toate poruncile Tale.” (Ps
118, 6). Sfințenia, la care sunt chemați toți oamenii, este adevărata împlinire umană. Sfințenia
este singura cale care duce spre Dumnezeu, este îndemnul Lui către toți oamenii: “Sfințiți -vă
și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Lev 11, 44). Astfel că,
,,sfințenia este o stare și o devenire a oamenilor în care este lucrător harul divin cu darurile
sale. Dumnezeu nu poate crea decât cu sfințenie, în sfințenie, spre sfințenie; El nu crează robi,
ci oameni liberi, iar cămara sufletului nostru cea tainică, este a Sfântului Duh primit la Botez.
Iar lucrarea noastră proprie este de a răspunde chemării Lui, făcând ale noast re prin trăire
darurile Sale ”130. Începutul lucrării noastre creștine trece prin ceea ce numim pocăință, care
este o conștientizare a stării de păcătoșenie din interiorul persoanei noastre. Pocăința este
călăuzită de prezența preotului duhovnic, care are mis iunea esențială de a întări pe om să aibă
curajul în dobândirea bunelor lucrări duhovnicești, prin exemplul personal și prin transmiterea
unei înțelepciuni a experienței de viață. De aceea, ,, în Duhul Sfânt, în puterea Sa
dumnezeiască, ne sunt date toate c ele ce sunt spre viață și evlavie (II Ptr 1,3). Aceste daruri

130 Pr. Mihail POMAZANSKI, Teologia Dogmatică Ortodoxă, traducere de Florin Caragiu, Ed. Sofia, București,
2009 , p. 183.

69
pline de Har sunt primite în Sfânta Biserică pe care Domnul a întemeiat -o pe pământ. Ele
cuprind mijloacele sfințirii și mărturisirii noastre”131.

În acest context, se înțelege că, preotul duhov nic îl ajută pe om prin Taina Spovedaniei
să-și recapete echilibriul sufletesc, fiind curățit de toate păcatele și iertat de Dumnezeu după o
mărturisire făcută cu sinceritate, cu umilință și cu hotărârea de a nu mai păcătui. Credinciosul
primește canon spr e îndreptare și dezlegare pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Împărtășirea
cu Trupul și Sângele Domnului contribuie la curățirea sufletului și a trupului, îndreptându -l
spre nemurire, cât și la biruirea patimilor și a duhurilor rele care -i influențează pe oameni.
Mai mult, Sfânta Împărtășanie ne unește în mod real cu Mântuitorul Hristos și cu întreaga
Sfântă Treime, ne dăruiește putere de jertfire din jertfa lui Hristos, și ne face să sporim în
comuniune cu semenii noștri, membrii ai Bisericii, și cu Dumnez eu.

Sfânta Scriptură spune: ,,prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut
Domnul toată voia întru dânșii” (Psalmul 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creștinii ortodocși,
cinstim sfinții lui Dumnezeu,cunoscând și urmând plida vieții lor, știind că Dumnezeu
săvârșește în chip minunat voile Sale cu dânșii. Din această cauză viața desăvârșită a sfinților
începe prin curățirea de patimi, sufletul sfântului devenind conștient de chemarea lui. Astfel
că, ,,o dată cu eliberarea de zgura păcatului, dorin ța de unire cu cel dorit ia nuanțe diferite. În
Cântarea Cântărilor se arată printr -o unire în iubire, în care atributele Mirelui sunt și ale
Miresei; iubirea împarte tot ceea ce are cu cel pe care îl iubește. Perfecțiunea constă într -un
progres neâncetat spre Dumnezeu. Urcușul spiritual al sfinților e fără limite, căci ei pot
progresa totdeauna în realitatea apofatică a lui Dumnezeu. Așa după cum despre Dumnezeu,
sufletul care înaintează spre El e încuviințat să spună din experiență că nu este ceea ce caut ă,
scoțând în evidență transcendența naturii divine, tot așa și urcușul este un apofatism
antropologic al desăvârșirii. Aproape am putea spune dacă ai întreba pe un sfânt din cer
despre viața desăvârșită și acela îți va răspunde că încă de -abia a început să cunoască pe
Dumnezeu, nu în esența Sa, ci în Binele și Bunătatea Sa”132. Omul, schimbându -se în bine
înaintează repede spre urcușul pe care îl are în față, mergând din slavă în slavă într -o epectază
continuă. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: , ,uitând cele ce sunt în urma mea și
tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru

131 Ibidem, p. 183.
132 Dr. Irineu SLĂTINEANU, Omul ființă spre îndumnezeire, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 177.

70
Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14) și ,,noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava
Domnului, ne prefacem în ac elași chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II
Corinteni 3, 18).

În această înaintare în virtute după modelul sfinților, un rol deosebit de important îl are
Sfântul Duh. El ajută sufletul, îl luminează și -l călăuzește spre cele dumnezeiești. Irineu Popa
spune: ,,Sfântul Duh are un rol matern în creșterea duhovnicească a omului, acela de a -l naște,
de a-l crește, de a -l educa, de a -l povățui și de a -l împărtăși din harul său”133.
Noi, oamenii putem deveni fii ai lui Dumnezeu, prin asumarea Jertf ei Fiului Său, prin
participarea noastră la Jertfa Euharistică, prin epectază, adică agonisind har după har. În
Sfânta Liturghie, harul Sfântului Duh preface și schimbă pe fiecare dintre cei ce se află de
față, rezidindu -i în chip mai dumnezeiesc, potrivit cu însușirile lui, și înălțându -l spre ceea ce
se indică prin tainele ce se săvârșesc, chiar dacă acela nu simte, în cazul că e încă dintre copii
în cele după Hristos și nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec. Deși S -a înălțat la cer,
Mântuitorul Hr istos rămâne cu noi și după înălț are: ,, Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la
sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20) ș i ,,Eu Îl voi ruga pe Tatăl, și alt Mângâietor vă va da vouă,
pentr u ca-n veac să rămână cu voi. Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la vo i. Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu vi -L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 14, 16, 18; 15, 26). Ne ia cu El de -a dreapta
Tatălui. În viața interioară a Sfintei Treimi ne găs im recapitulați (Efes 1, 10) toți prin firea Sa
omenească îndumnezeită.Duhul Sfânt este Cel care descoperă adâncurile tainice ale
Dumnezeirii, lucrând rugăciunea din interiorul nostru, ne împărtășește slava Domnului și ne
transformă în slavă a Tată lui con form modelului hristic. ,, Duhul se numește așa ca suflare
dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi,
adiere pe care o simțim dintr -un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de
curăție. P rin această adiere în noi Treimea iubitoare și atotsfântă e “ca un vânt”, ca “ o suflare ”
spirituala, deci ca un vânt care are un glas, “care nu știi de unde vine, nici încotro se duce”.
Astfel se întâmplă cu oricine e “născut din Duhul”, după spusa Mântuit orului către Nicodim
(Ioan 3, 5).
În această tainică adiere, cunoști, prin experiență tainică pe Dumnezeu, dar și El te
cunoaște pe tine și te face să te cunoști pe tine în Dumnezeu. Și, cunoscând pe Dumnezeu și

133 Ibidem, pp. 192 -193.

71
cunoscând drumul ce te poate duce la adevăra ta ta realizare, nu mai slujești lumii trecătoare,
ci lui Dumnezeu, Care -ți asigură viața veșnică (Gal ateni 4, 8-9)”134.
Sfânta Liturghie înfățișează întreaga iconomie a mântuirii noastre, reprezentând -o
simbolic și sacramental. Ea nu este numai o istorisire sau simplă comemorare a ceea ce a
săvârșit Hristos în timpul vieții Sale pământești, ci și o prezență continuă, lucrătoare ș i tainică
a Lui printre noi. Despre acestea, părintele Dumitru Stănilaoe spune: ,,î n Sfânta Liturghie
totul e prezent, fă ră a anula trecutul. Despărțirea între trecut și prezent este depășită. Hristos
este ieri și azi Același. Aflându -Se în cer, Se află deasupra despărț irilor proprii timpului. Cu
atât mai mult Se află Hristos, sub chipul Agnețului, lucrător în prezent, dar plin de retrăirea
trecutului și pregătit spre lucrarea viitoare. Și alături de El este Maica Domnului cu toți cei
adormiți în credința în El, retrăindu -și trecutul și lucrând cu nădejde pentru mântuirea noastră.
Ba și toți cei ce cred în Hristos, aflându -se încă în viață. Toți gustă, cu cât devin mai maturi
duhovnicește, eternitatea lui Hristos, plină de faptele Lui mântuitoare, trecute, dar și prezente
în lucrarea lor. Totuși își amintesc de nașterea și răstignirea Lui și trăiesc cu El în prezent
lucrarea a cestor fapte ale Lui din trecut și înaintează s pre efectele lor viitoare în ei ”135. Din
cele de mai sus, reiese că ,,dacă omul este conștient de chemarea lui spre comunine cu
Dumnezeu și spre veșnicie, atunci înțelege timpul ca o chemare spre îndumnezeire și evident
spre sfințire a timpului mântuirii sale. În acest context, timpul său este un timp al sfințeniei
cuprins în coordonatele eshatologice ale prezentului trait în comuniune cu Duhul Sfânt.
Tocmai de aceea sfântul este simbol al veșniciei prezente în t imp, așa cum era Melchisedec
din Sfânta Scrip tură: fără tată și fără mamă, ca unul ce n-are nici începu t zilelor, nici sfârșit
vieții ” (Evrei 7, 3) pentru că a făcut din timpul prezent un timp al veșniciei. Aceste expresii
scot în evidență faptul că Melchi sedec, prin darul PreaSfintei Treimi, și -a deposit propria
condiție pământească și a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu Cel veșnic, prin sfințenie. El este
tip al Mântuitorului Hristos, preoția Domnului fiind o preoție veșnică după rânduiala lui
Melchisedec . Sfinții Părinți, spunând că omul sfânt ajunge la îndumnezeire prin har și
transfigurează timpul în veșnicie, afirmă de fapt că timpul îi devine fără început și fără sfârșit.
Deci, prin harul Duhului Sfânt omul se împărtășește în timp de slava veșnică și ie se din firea
sa, devenind din efemer – veșnic și din om muritor – un nemuritor. Ca atare, omul devine
ființă eshatologică, aici și în veșnicie, silindu -se să ducă o viață îngerească și de sfințenie în
lume și pregustând dulceața vieții veșnice încă de aici . Acest fel de viață duhovnicească,

134 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea , EIBMBOR, București,
2005, pp. 87 -88.
135 Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , EIBMBOR, București, 2004, pp. 187.

72
opusă unei atitudini pasive, are în vedere sfatul Sfântului Apostol Pavel adresat efesenilor:
deci luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neânțelepți, ci ca cei înțelepți,
răscumpărând vremea , căci zilele rele su nt. Drept aceea, nu fiți fără minte, ci înțelegeți care
este voia Domnului (Efeseni 5, 16 -17)”.136

Pentru a înainta în virtute, credinciosul trebuie să urmeze viața sfinților pentru că ei
sunt prietenii lui Dumnezeu, după cum reiese din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos
care a zis către sfinții Săi apostoli: ,,voi sunteți prietenii Mei” (Ioan 15, 14) și ,,a crezut
Avraam lui Dumnezeu și i s -a socotit lui spre dreptate și prietenul lui Dumnezeu s -a chemat”
(Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facerea 15, 6).

Cinstind pe sfinți prin urmarea vieții lor, credincioșii cer ajutorul lui Dumnezeu prin
ei, căci: ,,sfinții vor judeca lumea” (I Corinteni 6, 2). Prin sfinți nu înțelegem pe cei ce se
numesc creștini doar cu numele; ci pe cei care s -au desăvârșit prin fapte bune și au urmat în
totalitate lui Iisus Hristos. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos numai Sfinților Apostoli
și celor asemenea lor a spus: ,,adevărat grăiesc vouă, că voi ce ce ați urmat Mie, la înnoirea
lumii, când Fiul Omului va ședea pe scaunu l slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece
scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19, 28). Referindu -se la
înaintarea în virtute prin cunoașterea și urmarea vieții sfinților , părintele Ilie Cleopa spune:
,,cinstim pe sfinț ii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minu ni mari
preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinții Apostoli Petru, Pavel, Ioan
Evanghelistul și toți ceilalți apostoli și sfinți despre ale căror fapte și minuni arată Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii lui Hristos”137.

Înaintarea în virtute, necesită efort permanent din partea creștinului de a se ruga, de a
cinsti și de a chema în ajutor pe sfinții lui Dumnezeu; sfinții la rândul lor fiind exemple de
urmat în ceea ce privește rugăciunea neâncetată către Dumnezeu, jertfi rea propriei vieți pentru
credința în Dumnezeu, toate acestea încununate de virtutea iubirii față de Dumnezeu și față de
semeni dar și de virtutea smereniei. În acest context, putem spune că: ,,urcușul fără de sfârșit
în comuniunea infinită cu Dumnezeu mer ge neâncetat și dincolo de cerul al treilea pe care l -a
cunoscut marele Pavel. Și după auzirea negrăită a tainelor raiului, merge încă mai sus, și nu

136 Dr. Irineu POPA, Așteptând pe Cel Ce este și Cel Ce vine Atotțiitorul , Editura Mitropolia Olteniei, 2017, pp.
623 – 626.
137 Arhimandrit Ilie CLEOPA, Predici la Duminicile de peste an , Ediția a III -a, Editura Mănăstirea Sihăstria,
Neamț, 2007, p. 67.

73
încetează să -și facă urcușul, necunoscând niciodată, din binele ajuns, hotarul dorinței. Aceasta
se întâmp lă întotdeauna celui ce gustă din viața fericită. Împărtășirea este în toată nesfârșirea
veacurilor. Căci cel curat cu inima vede pe Dumnezeu necontenit, după măsura puterii lui,
primind atâta înțelegere câtă poate cuprinde, iar psalmistul David a strigat că sufletul curat
urcă în toată eternitatea veacului la nesfârșit. Niciodată dorința celui ce urcă nu se oprește deci
la cele cunoscute, ci sufletul urcând printr -o altă dorire mai mare, spre alta mai sus într -o
urcare necontenită, înaintează pururea, prin cele și mai înalte, spre Cel nestatornicit. Porunca
Mântuitorului de a gusta și a veni la El să bea este data sufletului pentru veșnicie. Cei ce au
aflat că Domnul e bun gustarea li s -a făcut un îndemn spre împărtășirea neîncetată și un foc al
dorinței du pă Dumnezeu care nu se stinge niciodată”138.

Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,, și El a dat pe unii apostoli , pe alții
prooroci, pe alții evangheliști , pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul
slujirii, la zi direa trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a
cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății
lui Hristos” (Efeseni 4, 11 -14), părintele Nicolae Răzvan Stan spune: ,,omul rămân e om și în
starea de îndumnezeire, însă omul împlinit la maximum. El atinge, după cuvâ ntul Sfântului
Apostol Pavel, starea bărbatului desăvârșit și măsura vâr stei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4,
13). Rămânând om cu trup și suflet, ajunge dumnezeu și hristos prin har. El se împărtășește
în mod haric de strălucirea și sfințenia ce izvorăsc din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos .
Și precum umanitatea lui Hristos și -a păstrat caracteristicile ființiale chiar și în starea deplinei
pnevmatizări, tot așa și omul va rămâne om oricât de mult se va uni cu Hristos și va fi
îndumnezeit prin harul Său; îi va umple pe cei sfinți de slavă și de fericirea proprie, dându -le
viața cea veșnică și negrăită și cu totul liberă de semnul însușirii constitutive a vieții prezente,
întemeiată pe stricăciune. Dumnezeu care Se împărtășește întreg tuturor și vine în suflet ca
sufletul în trup, iar prin mijlocirea sufletului, în trup, cum numai El știe. Prin aceasta sufletul
primește neschimbabilitatea, iar trupul nemurirea, și omul întreg se îndumnezeiește prin
lucrarea îndumnezeitoare a harului Celui ce S -a întrupat, rămânând întreg om după suflet și
trup, din cauza firii, și făcându -se întreg dumnezeu după suflet și trup, din pricina harului și a
strălucirii dumnezeiești a fe ricitei slave ce o are de pe urma Lui, strălucire decât care nu se
poate cugeta alta mai mare și mai înaltă. Căci ce poate fi mai drag și mai scump celor
vrednici, decât îndumnezeirea prin care Dumnezeu, unindu -Se cu cei deveniți dumnezei, le dă

138 Dr. Irineu SLĂTINEANU, Omul ființă spre îndumnezeire , p. 203.

74
tot ce e a l Său pentru bunătatea Sa?”139. Astfel că, ,,pe de o parte, putem vorbi de un timp al
răbdării lui Dumnezeu, față de păcatele noastre (II Petru 3, 9), iar pe de altă parte, de un timp
al așteptă rii lui Dumnezeu, deoarece El stă la ușă și bate , așteptând comu niunea noastră cu El
(Apocalipsa 3, 20). Faptul că Domnul ne așteaptă și ne apropie de El dovedește că El prin
timp ne oferă o nouă înțelegere a eshatologiei, bineânțeles în cadrul unei vieți noi pe care El a
inaugurat -o odată cu venirea Sa în lume. Astfel , avem putința să înțelegem timpul ca un dar al
lui Dumnezeu în care demnitatea umană este ridicată la cel mai înalt grad. În acest timp, omul
are posibilitatea să înainteze în comuniune cu Dumnezeu până dincolo de timp, în
veșnicie”140.
După cum reiese din Sfânta Scriptură, noutatea mântuitoare adusă de creștinism este
experiența misterului comuniunii harice de iubire a celor ce cred în Hristos ca Dumnezeu cu
Dumnezeu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt (II Cor inteni 13, 13) și întreolaltă. Dumnezeu este
comuniu ne de iubire care se arată în comuniunea de iubire a creștinilor cu Dumnezeu și
întreolaltă (I Ioan 4, 2 -10). De aceea, ,,misterul acestei comuniuni harice a credincioșilor cu
Dumnezeu Cel în Treime și întreolaltă constituie ființa ultimă a Bisericii, Trup ul lui Hristos,
Templul Duhului Sfânt și locașul Treimii”141.
Omul ca persoană este taină, este o existență personală ireductibilă pentru că este o
existență în comuniune menită dialogului, relației. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae
spune: ,,ca persoană și comuniune, omul își găsește propria existență în și prin semenii săi, dar
caută în același timp un mod de viață comunitar care să -l satisfacă deplin și veșnic, or numai
viața de comuniune a Persoanelor dumnezeiești îl satisface în acest sens. P ersoana trăiește
comuniunea ce o are cu celelalte persoane prin comunicarea iubitoare de sensuri, unind -o pe
aceasta cu comunicarea vieții sau a Duhului iubirii, unit cu sensurile și cu Cuvântul izvorul
lor. Prin aceasta împlinește, la rândul său, fapta îm plinită de Fiul care -i trimite pe Duhul de la
Tatăl. Și așa se arată aflându -se în legătură și cu Tatăl de la care purcede Duhul peste Fiul ca
să se răspândească din El și peste oameni frații săi, sau peste fiecare om, ca din El să se
comunice și celorlalț i, pentru a întări frăția între ei”142. Astfel că, ,, persoana umană, prin
Cuvântul lui Dumnezeu este îndemnată prin Duhul spre ținta sa finală care este Sfânta

139 Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică . Bazele doctrinare ale vieții
duhovnicești, pp. 527 -528.
140 Dr. Irineu POPA, Așteptând pe Cel Ce este și Cel Ce vine Atotțiitorul , pp. 621 -623.
141 Diac. Asist. Ioan I. ICĂ, Sfânta Treime ca și comuniune și viață a Bisericii , în revista ,, Mitropolia
Ardealului”, Nr. 5, 1990, p. 3 .
142 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Studii de Teologie Dogmatică , Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,
1991, p. 171.

75
Treime, Duhul punând -o în legătură prin Fiul lui Dumnezeu făcut om, cu viața comunitară
dumnezeias că.
Așa omul poate trăi legătura cu Sfânta Treime, el însuși fiind chip al Ei. Tatăl este
oglindit în mintea noastră, în conștiință este prezent Fiul și în viața de comuniune cu semenii
Sfântul Duh, și astfel persoana umană este trinitară în ea însăși și p oate sta în legătură de
comuniune de viață cu Dumnezeu și cu semenii, persoana umană implicând și celelalte
persoane fără de care nu poate exista, dar și relația ei cu Dumnezeu Cel în Treime, în cadrul
Căruia Persoanele au o viață interpersonală sau inters ubiectivă și perihoretică în același timp
fiind structura deplinei existențe și model pentru modul nostru de viață”143.
De asemenea, ,, Hristos creează unitatea trupului Său tainic prin Sfântul Duh; Sfântul
Duh conferind darurile mântuirii în Biserică, se împ ărtășește persoanelor omenești prin
Hristos. Opera comună a Fiului și a Sfântului Duh, în Sfânta Biserică, nu are numai un
caracter nevăzut, ci devine “cunoscută și citită de toți oamenii” (II Corinteni 3, 2)”144. Viața
Sfintei Treimi se revarsă în viața Bis ericii. Și desigur, viața pe care o revarsă și întemeiază în
noi Duhul Sfânt, este viața în Hristos. Părintele Ilie Moldovan spune: ,,p rin întrupare,
Dumnezeu se face om pentru a ridica pe om și odată cu el firea întreagă la rostul ce i -a fost
destinat în planul veșnic al creației. Revărsată în ființa credinciosului, viața lui Hristos
rămâne, de fapt, o realitate ascunsă, care nu se descoperă unei priviri din afară (II Corinteni
12, 9; Filipeni 3, 10; I Corinteni 1, 23 -24; 5, 4). Totuși este puterea din car e se plămădește
existența nouă, proprie celui ce îmbrățișează religia creștină. Unirea aceasta tainică cu Hristos,
prin care Hristos viază în noi și noi viem în Hristos, în scopul refacerii firii noastre, este
definitorie pentru actul religios însuși.
Luând ca punct de plecare pe Iisus Hristos, ajungem astfel la o definire a vieții
religioase, pe care o exprimăm cu aceste cuvinte: Viața religioasă constă în refacerea firii
umane în har, lucrare săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos în vederea restab ilirii unei
legături pline de iubire între Dumnezeu și om, acest lucru însemnând introducerea omului în
filiația divină, prin Duhul Sfânt, Care îi împărtășește, în Biserică, mântuire și viață veșnică.
Din această definiție reiese că religia creștină nu est e în mod simplu raportul dintre Dumnezeu
și om, ci restaurarea însăși a firii noastre în Hristos. Ea pune în evidență pe Hristos, precum și

143 Pr. Mihai HIMCINSCHI , Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul
în teologia răsăriteană și apuseană, Implicațiile doctrinare și spirituale ale acesteia, Ed. Reântregirea, Alba
Iulia, 2004, p. 305.
144 Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie MOLDOVAN, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea contemporană , Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009, pp. 35 -36.

76
taina întrupării Sale, iar, datorită acestei lucrări, descoperirea însăși a Sfintei Treimi,
subliniind ideea că numa i printr -o acțiune supranaturală, prin care Dumnezeu își arată iubirea
și își revarsă puterea, se reface legătura dintre făptură și Creator, întâlnirea celor două
subiecte, unul absolut și necreat, iar altul mărginit și creat, implică în mod necesar
comuni tatea bisericească, mai precis Biserica, ce nu este un simplu cadru, ci mijlocul prin
care se rezidește făptura în har. Astfel, în acești termeni de distincție între subiectul uman și
subiectul divin, de stabilire a unei comuniuni între toți credincioșii c e se găsesc în relație cu
Hristos, precum și de raportare a întregii existențe pământești la infinit și veșnicie, actul
religios este conturat limpede pe fundalul soteriologic al recapitulări i tuturor lucrărilor în
Hristos ”145. În acest sens, Irineu Popa spune: ,,modelul suprem de comuniune pentru un
creștin îl oferă Persoanele Sfintei Treimi care trăiesc într -o comuniune desăvârșită.
Mântuitorul Hristos, fiind izvorul harului și dătătorul lui, din ființa divină iradiază
energia divină, iar prin intermediul omenității Lui transfigurate se revarsă peste toate făpturile
pământului. De altfel, unde este harul, acolo este și Hristos ca izvor al lui, ceea ce semnifică
faptul că noi ne întâlnim cu Dumnezeu prin intermediul harului care lucrează <<dinăuntrul
nostru>>. Astfel că, acela care -L are pe Hristos în el, Îl are pe Acesta ca normă vie și ca izvor
de putere și de aceea poate trăi o viață de comuniune cu Hristos, din puterea lui Hristos.
Putem spune că toată existența creștină, de la Botez și până la Învierea cea de obște, este
determinate de comuniunea în moarte și viață cu Hristos, Mântuitorul fiind Persoana divino –
umană care cuprinde întreaga lume și pe care se sprijină toată viața creștină. Existența noastră
este deci în El, cel care S -a răstignit și S -a îngropat și a înviat, răstignind deodată cu El și în
El pe toți oamenii din lume (Galateni 2, 20), îngropându -i (Coloseni 2, 20), înviindu -i
(Efeseni2, 5 -6; Coloseni 2, 13; 3, 1) și ridicându -i la cer (Efeseni 2, 6)”146.
Pentru a e videnția înaintarea în virtute a omului, Sfântul Ioan Casian face referire la
pilda fiului risipitor (Luca 15, 11 -32): ,,dacă tinde cineva către desăvârșire, de la acea primă
treaptă de teamă, care am spus că în mod propriu este o stare de robie – precum e ste scris:
când veți fi făcut toate, spuneți: suntem niște slugi nevrednice – înaintând de pe o treaptă pe
alta se va urca pe aceea a speranței, care nu se aseamănă cu a robului, ci cu a argatului, care
așteaptă simbria. Conștient de faptele sale bune , fără teama de pedeapsă și gândindu -se că va

145 Ibidem, pp. 400 -401.
146 Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veac, Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2010, pp. 115 -116.

77
fi iertat, cel ce speră într -o răsplată înseamnă că n -a putut ajunge la acel sentiment al fiului
care, încrezător în dărnicia făgăduinței pământești, își dă seama că toate care sunt ale tatălui
sunt ale sale. La ace asta nu îndrăznește să aspire acel fiu risipitor care, după ce a irosit averea
tatălui său, pierzându -și chiar numele de fiu spune: de acum nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău . După acele roșcove sălbatice, care li se dădeau porcilor și pe care el nu le mai
putea avea, adică după acea hrană scârboasă a viciilor, întors către sine însuși și înțepat de
teamă mistuitoare, a început să se îngrozească de necurăția porcilor și să se înfricoșeze de
chinurile întunecate ale foamei. Ajuns ca un rob, dorind st area argatului și g ândindu -se la
simbrie, a zis: câți argați ai tatălui meu au pâine din belșug și eu pier aici de foame . Mă voi
întoarce așadar la tatăl meu și -i voi zice: Tată, am păcătuit la cer și înaintea ta și nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tă u; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi . Iar tatăl, alergând înaintea
lui cu mai mare dragoste decât i -o arătase înainte, i -a primit glasul căinței umilite.
Nemulțumit să -i dea drepturi mai mici, a trecut peste cele două trepte și l -a restabilit fără
amân are în demnitatea de fiu de mai înainte. De aceea trebuie să ne grăbim și noi către a treia
treaptă a fiilor, care cred că toate ale tatălui sunt ale lor. Dacă ne vom urca pe această treaptă
prin acel har nestricat al dragostei, vom merita să primim imagi nea și asemănarea cu Acel tată
ceresc, și vom putea striga la fel cu acel fiu adevărat: toate pe c are le are tatăl sunt ale mele .
Despre noi mărturisește fericitul Apostol Pavel, când zice: toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie
Apollo, fie Cephas, fie lum ea, fie viața, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate
sunt ale voastre”147. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu ne îndeamnă: ,,sfințiți -vă și
veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44), iar în Noul
Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă: ,,fiți, dar, voi desăvârșiți, precum
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Referindu -se la aceste cuvinte ale
Mântuitorului nostru Iisus Hristos , Sfântul Ioan Casian spune: ,,către această asemănare ne
cheamă și poruncile Mântuitorului să fiți desăvârșiți, zice El, precum și Tatăl vostru ceresc
desăvârșit este . Uneori începe să înceteze în noi sentimentul bunătătții și atunci puterea
sufletului slăbește și dispare pentru un timp team a de gheenă , sau dorul de cele viitoare. Este
în acele trepte o oarecare înaintare, fiindcă ne pregătește să putem trece la treapta dragostei.
Fie de teama pedepselor, fie de nădejdea răsplății, î ncepem să ne ferim de vicii. Teamă, zice
apostolul, nu este în dragoste, ci dragostea desăvârșită alungă teama; fiindcă teama presupune
pedeapsă, iar cel care se teme nu este desăvârșit în dragoste. Să -L iubim si noi, așadar, pe
Dumnezeu, fiindcă mai întâi El ne -a iubit pe noi . Nu vom putea să ne ridicăm la acea

147 SFÂNTUL IOAN CASIAN, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , pp. 504 -505.

78
adevărată desăvârșire decât dacă, așa precum El mai întâi ne -a iubit numai pentru mântuirea
noastră și nu a altcuiva, să -L iubim și noi pentru dragostea Lui și nu a altuia. De aceea să ne
străduim să ne ridicăm cu desăvârșită ardoare a minții de la această teamă la speranță, iar de
la speranță la dragostea de Dumnezeu și de virtuți, pentru ca , trecând la dragostea de binele
însuși fără schimbare, pe cât este cu putință firii omenești să ne însușim ceea ce este bun”148.
Din cele de mai sus, înțelegem că, ,,este mare deosebire între cel ce stinge focul viciilor din el
de teama gheenei, sau în speranța simbriei viitoare, și acela care, stăpânit de dragostea de
Dumnezeu, se îngrozește de răutate și de viața prihănită, având în el binele curăției numai din
dorința castității, fără să aștepte împlinirea făgăduinței viitoare. Desfătat de conștiința binelui
prezent, săvârșește toate nu speriat de pedepse, ci fiindcă își găsește fericirea în virtuți. Cel ce
este în această stare nu poate nici să se folosească de ocazia păcatului când nu există oameni
ca martori, nici să se păteze de mângâierile cugetărilor ascunse, de vreme ce, având adânc
înrădăcinat sentimentul virtuții, nu numai că nu primește în inimă, dar chiar urăște cu cel mai
puternic dispreț orice îi este cont rar. Una este să fie cineva desfătat de bine din ura față de
viciu și de păcatele trupești, alta să -și înfrâneze poftele nepermise cu gândul la răsplata
viitoare, alta să se teamă de paguba prezentă și alta să se teamă de pedeapsa viitoare”149.
Așadar, omul este creația lui Dumnezeu și de aceea trebuie ca permanent să se mențină
în comuniunea cu El. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu vrea să existe niciun moment în care
relația dintre noi și El să fie întreruptă. Prin activiatea Sa răscumpărătoare a oferit lumii
întregi posibilitatea de a se păstra în mod permanent în comuniunea de iubire cu Sine. De
când se naște, omul este chemat să intre în comuniunea cu El, să primească a se naște și în
Hristos, în Viața cea adevărată, fiind ajutat, în cele ce urmează, să crească întru Sine (Ioan 15,
5; Efeseni 4, 13), să se desăvârșească întru sfințenie (Levitic 11, 44; Matei 5, 48).

148 Ibidem, p. 505.
149 Ibidem, pp. 505 -506.

79
CONCLUZII

După învățătura Sfintei Scripturi, autorul răului este satan, căpetenia îngerilor răi. În
urma izgonirii lui și a oștirilor sale din cer (Luca 10, 18; Apocalipsa 12, 7 -8), satan a fost
aruncat pe pământ și aici, amăgind pe Adam și reușind a se face asculta t de cei prinși în
mrejele păcatului, și -a arogat titlul de ,,stăpânitor al lumii” (Matei 4, 10; 12, 26).

Pentru creștini, respingerea ispitelor și lepădarea de păcate nu sunt deci simple biruințe
ale duhului asupra trupului, ci biruințe asupra diavolulu i. De aceea, Sfântul Apostol Pavel
aseamănă virtuțile creștine cu o panoplie, iar viața creștinului cu o luptă continua împotriva
unor dușmani nevăzuți, dar reali: ,,îmbrăcați -vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta
împotriva uneltirilor diavolul ui. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor , împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui
Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea și, toate biruindu -le, să rămâneți în
picioare. Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându -vă cu platoșa
dreptății. Și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Eva nghelia păcii. În toate luați
pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului.
Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată
vremea, în Duhul, tot felul de rugăci uni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată
stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții” (Efeseni 6, 11 -18).

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea
noastră cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care es te ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6)
și care ne mai spune că: ,,Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). În alt
loc, Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: ,,Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă
duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl
voi trimite la voi. Și El, venind, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de judecată. De păcat,
pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu și nu Mă veți mai
vedea; și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 7 -11), și
aici, ni se revelează pentru prima oară importanța Sfintelor Taine pentru mântuirea noastră.

80
Harul Duhului Sfânt, trimis de Mântuitorul nostru Iisus Hristos A postolilor Săi și prin
ei Bisericii Sale, are misiunea de a învăța toate și a adduce aminte de toate cele spuse și
făptuite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 26).

Absența întâlnirii vizibile cu Domnul nostru Iisus Hristos va fi împlinită de h arul divin
revărsat în Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele
credincioșilor , sărbătoare cu reale urmări ontologice.
Sfântul Ioan Casian vorbind despre lucrarea harului în Sfintele Taine, arată că, prin
Sfântul Duh, noi putem trăi și înțelege că Sfintele Taine și Sfintele Sărbători ale Bisericii nu
sunt simple rituri sau acte comemorative, ci lucrări prin care Se dăruiește Hristos Însuși.
Numai trăind în Duhul Sfânt putem înțelege că ceea ce era vizibil în Mântui torul nostru a
trecut în Sfintele Taine. Prin Sfântul Duh ni se împărtășește harul divin. Duhul Sfânt este Cel
care sfințește creația și ne pun în comuniune cu Dumnezeu, fiind Duhul comuniunii, însă
numai cadrul Bisericii prin Sfintele Taine și Ierurgii; p rin rugăciune și dorință de
înduhovnicire. Lucrarea Duhului Sfânt are un caracter eclesial. El ne unește cu Hristos și
umple Biserica de har, pentru că Duhul Sfânt are, ca mediu propriu de manifestare a Lui,
Biserica și slujbele ei sacramentale, în frunte cu Liturghia ca slujbă a Sfintei Euharistii.
Prezența lui Hristos prin harul Sfântului Duh în Sfintele Taine asigură identitatea personală a
credinciosului, întrucât harul aduce pe Dumnezeu în Taine ca Tată, Fiu și Duh Sfânt. Lucrarea
unică a Duhului, este de a-L arăta pe Iisus ca Domn, într -un mod existnțial privind ființa
însăși a credincioșilor. Prin Sfintele Taine participăm la procesul de transfigurare, de
desăvârșire împreună cu întreaga Biserică. Prin Botez, ne unim și ne naștem în Hristos. Prin
Miru ngere ne întărim în această viață, iar prin Euharistie ne hrănim și ne prelungim viața, o
pregătim pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Casian precizează că, î mpreună -lucrarea credinciosului cu harul divin se
face în Biserică, prin Sfintele Taine. B iserica este plină de Duhul Sfânt. Creștinul își aduce în
Biserică natura lui creată, iar Biserica îl întrupează prin Botez în Hristos, purificându -l de
păcat, împărtășindu -i prin Duhul Sfânt energia necreată divină, harul îndumnezeitor,
cuminecându -l cu D umnezeirea. Sfintele Taine operează, neântrerupt această naștere și
creștere în Hristos prin Duhul Sfânt. Biserica este sfințitoare, pentru că ea transmite harul
Sfântului Duh.

81
În Persoana divino -umană a lui Hristos se află temeiul fundamental al Sfintelor Taine
ale Bisericii în care se unește creatul cu necreatul, omul cu Dumnezeu, prin harul Duhului
Sfânt. Esențialul în cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii îl constituie compenetrarea dintre
divin și uman. Lucrarea Sfântului Duh se manifestă atât în lume cât și în ființa credincioșilor
sfințindu -i pe aceștia. Sfântul Duh unește pe oamenii credincioși cu Hristos prin puterea Sa
sfințitoare, de viață făcătoare și unificatoare în Biserică, unde rămâne neâncetat, prin iradierea
neântreruptă din Hristos. Sfântu l Duh dă putere Bisericii, aduce noi mădulare umane în ea,
sădește în ele harul și darurile lui Hristos, și prin aceasta le unifică în Hristos, sfințindu -le și
dându -le viață nouă, făcându -le ,,făptură nouă” (I Corinteni 2, 5). Lucrarea generală
mântuitoar e a Duhului lui Hristos în Biserică, se efectuează prin harul dumnezeiesc, sau ea
însuși este harul dumnezeiesc. Lucrările Duhului Sfânt ne transformă ontologic după chipul
lui Hristos, realizat ca om desăvârșit. Lucrarea și sălășluirea Sfântului Duh în no i se fac în
Biserică; ele nu se referă numai la o relație individuală a credinciosului cu Sfântul Duh,
fiindcă mântuirea personală este integrată la săvârșirea Sfintelor Taine, și de aceea mântuirea
fiecăruia ajutată de har are loc numai în Biserică.
Instituind Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Preoția, Cununia, Maslu;
vindecând bolnavi și poruncind apostolilor să le săvârșească pe toate acestea, Hristos a
pregătit și a anticipat lucrarea fiecărei Taine în parte, le -a anunțat ca mijloace prin ca re vom
lua din sfințenia Lui și ne vom împărtăși de harul necreat al Duhului Sfânt.
Sfințirea trupului uman în Hristos constituie premisa acțiunii sfințitoare a lui Hristos
cu puterea Duhului Sfânt în Taine, întrucât El fiind ca Dumnezeu, centru al umanită ții, în El
se recapitulează toate (Efes 1, 10; Colos 1, 16 -20) și tuturor le poate împărtăși sfințenia
realizată de El în trupul Său: “Împreună cu El ne -a sculat și împreună ne -a așezat în ceruri, în
Hristos Iisus.” (Efes 2, 6), adică ne -a cuprins tainic î n tot ce a făcut, răscumpărându -ne în mod
obiectiv. Prin aceasta, El ne -a dat posibilitatea să participăm în mod actual, prin efort și
credință, fiecare la roadele răscumpărării. Sfințirea trupului în Hristos constituie un temei al
Sfintelor Taine fiindcă a avut sens ca Hristos să -Și sfințească trupul numai dacă ne poate
comunica până la sfârșitul veacurilor, viu și actual, sfințenia Sa.
Sfintele Tainele sunt mijloacele prin care trupul omenesc se unește cu Dumnezeu,
împlinind voia Lui, vase prin care se co munică sfințenia trupului lui Hristos. Spre cinstea
aceasta sunt chemați toți oamenii și tuturor li s -a dat prin Taine posibilitatea însușirii roadelor
mântuirii prin efort personal, în vederea înălțării spre Cel ce a înălțat o dată pentru totdeauna

82
în El firea, îndumnezeind -o. Viața lui Hristos este expresia harului necreat care se
împărtășește prin Taine, dar care vine direct din trupul personal îndumnezeit al lui Hristos,
prin Duhul Sfânt. Sfințirea trupului omenesc în Persoana Logosului întrupat a desch is calea
actualizării acestei sfințiri în fiecare om până la sfârșitul veacurilor prin lucrări sfințitoare în
care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos, pentru a da posibilitatea participării
personale și active a omului la opera răscumpărătoar e și deci pentru a da posibilitatea fiecărui
om să se împărtășească din Persoana lui Hristos, în Duhul Sfânt.
Sfântul Ioan Casian afirmă că, pentru a se mântuii, omul trebuie să colaboreze cu harul
divin, această colaborare găsindu -și încununarea în aceast ă viață, în unirea tainică și deplină
cu Dumnezeu în Sfânta Euharistie. Înaintarea noastră în virtute spre unirea cu Hristos nu este
însă lipsită de eșecuri, de nenumărate căderi, de ispite și de piedici care sunt determinate de
condiția nostră de oameni s upuși păcatului (I Ioan 1, 8 -9), fapt care presupune dezlegarea de
păcat, iertarea și deci restaurarea în curăție, în vederea reluării efortului intrerupt de păcat și în
vederea împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului. Iertarea presupune o Taină special ă în
acest sens, care să cuprindă mărturisirea păcatelor, un efort de căință și de voință de a
descoperi, și de a recunoaște păcatul, renunțarea la rău și hotărârea spre îndeplinirea și
cultivarea doar a binelui. Acestui act de voință îi răspunde în Sfânta Taină a Spovedaniei sau a
Pocăinței lucrarea harului lui Dumnezeu, iar prin rugăciunea preotului, Dumnezeu
restabilește, prin iertarea harică pe credinciosul -penitent în comuniunea cu Sine și cu Biserica.
Astfel, Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii redes chide credinciosului calea spre împărtășirea
cu Trupul și Sângele Domnului, cale care a fost închisă de păcat, dar de asemenea, prilejuiește
contribuția proprie a credinciosului în scopul dobândirii mântuirii, a comuniunii veșnice cu
Domnul Hristos, contri buție care, deci, este pecetluită în Taina Sfintei Euharistii. Cele două
Taine, a Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii sunt astfel legate între ele în procesul
mântuirii și desăvârșirii creștinului, existând, în acest fel, o relație indisolubilă în tre ele.
După ce am primit harul prin Botez, trebuie să ne străduim să ne asemănăm cu
Dumnezeu imitând pe Mântuitorul Hristos: ,,Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu
inima” (Matei 11, 29). Sufletul nostru trebuie să se lumineze, să se dezbrace de hainele de
piele, adică de păcate, și să ducă o viață fără patimă, o viață virtuoasă. Numai eliminând răul
din inima noastră și împodobindu -ne sufletul cu virtuți vom ajunge la sfințenie.
Sfântul Ioan Casian spune că, simțirea tainică a prezenței harul ui sau a lucrării
Duhului este în corelație indisolubilă cu vederea slavei lui Hristos, în lumină și iubire, pentru

83
că experiența spirituală pe care o prilejuiesc Sfintele Taine este, mai întâi, trăirea întâlnirii
tainice cu Hristos. Pe de altă parte, cu c ât propășim mai mult pe calea unirii cu Hristos prin
împlinirea poruncilor Sale, cu atât devenim mai conștienți de prezenta tainică a Sfântului Duh.
Sfintele Taine nu -și ating scopul pentru care se săvârșesc, dacă întâlnirea cu Hristos și
simțirea prezențe i Duhului nu devin o realitate spirituală.
Drumul cu Hristos spre viața veșnică începe pentru credincios cu Sfânta Taină a
Botezului, de primirea căruia Mântuitorul a condiționat intrarea în împărăția cerurilor: “De nu
se va naște cineva din apă și din Duh , nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan
3, 5). Duhul Sfânt este activ în multe daruri ce ni le dă, ca tot atâtea puteri. Dar la baza tuturor
darurilor stau harurile Tainelor. Harurile sunt lucrările fundamentale săvârșite de Duhul în toți
oamenii pentru mântuirea lor, lucrări ce se imprimă în ei ca puteri. Prin ele unește Duhul
Sfânt în mod fundamental pe om cu Hristos, înzestrându -l cu niște puteri care -l ridică
deasupra puterilor stricte ale naturii lui, sau punându -l pe om în relație de conlucrare cu
Hristos Însuși prin actualizarea acestor puteri în lucrări.
La începutul tuturor darurilor stă un har primit printr -o Taină. Din colaborarea omului
cu harul răsar diferite daruri, corespunzător capacităților lui naturale. Harul acordat prin T aine
presupune și el o pregătire, dar semnificația pregătirii stă ma mult într -o asigurare a
colaborării viitoare din partea omului.
Iar harul care stă la începutul începutului este cel acordat prin Taina Botezului, însă
chiar și el presupune o pregătire d in partea omului, sau cel puțin o nerefuzare, o deschidere ca
bază a unei colaborări viitoare a omului cu el. Această condiție este împlinită și de copii.
Astfel harul Tainei înseamnă în general începutul unui nou fel de lucrare, care se
imprimă ca un nou fel de putere, bazată însă pe lucrarea începută la Botez.
Prin Botez se săvârșește actul renașterii noastre la viața divină. Mântuitorul Hristos, în
convorbirea cu Nicodim, ne spune în ce constă această renaștere spiritual dobândită la Botez
(Ioan 3, 5). Noul Testament numește Botezul “baia nașterii celei de a doua” (Tit 3, 5),
“nașterea de sus” (Ioan 3, 3), “nașterea din Duh” (Ioan 3, 5 -6). Sfântul Apostol Pavel spune că
cei ce se botează se nasc la viața duhovnicească, devenind “fii ai luminii și fii ai zilei” (I Tes
5, 5). Pentru a intra în Împărăția cerurilor esențială este “nașterea din apă și din Duh” (Ioan 3,
5) pentru că “ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira

84
că ți -am zis: Trebuie să vă nașteți de sus.” (Ioan 3, 6 -7). În aceste texte este vorba de
iluminarea divină care nu este decât un aspect al renașterii dobândit prin Botez.
În viața credincioșilor, această iluminare înseamnă purificarea sufletelor și
înduhovnicirea lor. ,,Creștinii sunt lumina întru D omnul” (Efes 5, 8) și “strălucesc ca niș te
luminători în lume ” (Filipeni 2, 15) pentru că “voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu
Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi
împreună cu El vă veți arăta întru slavă.” (Coloseni 3, 3-4). Botezul se mai numește ș i
luminare , pentru că ne aduce viața cea adevărată și ne face să fim cunoscuți de Dumnezeu; el
ne apropie de lumină și ne îndepărtează de răutățile întunericului. Întrucât e și lumină, Botezul
ne scaldă în baia strălucirii duhovnicești și, după ce ne -a curățit pe deplin, ne dă putere să
gustăm lumina, iar pe deasupra alungă de la noi toată întunecimea păcatului, care, ca și o
negură, oprea raza ajutorului dumnezeiesc să cadă asupra noastră. Cei ce au renăscut prin
Botez trăiesc din însăși viața lui Hristos (Evrei 6, 5).
În concepția Sfântului Ioan Casian , virtutea și păcatul sunt cele două extreme între
care se mișcă omul, folosind conștient rațiunea și voința sa liberă. Păcatul este rod al căder ii
lui Adam; virtutea este rod al îndreptării lui Iisus Hristos. Păcatul este desprinderea creștinului
din comuniunea cu Dumnezeu, este renunțate la natura sa bună , este întunecarea chipului lui
Dumnezeu în om. Virtutea este tocmai menținerea creștinului î n relație cu Dumnezeu, este
dezvoltarea puterilor sale naturale prin mijlocirea harului dumnezeiesc, spre asemănarea cu
Dumnezeu. A semănarea cu Dumnezeu este desăvârșire (Matei 5, 48). Ea începe din această
viață cu biruirea patimilor și a păcatelor și urmarea binelui, din momentul renașterii spirituale
a omului.
Carecteristic Sfântului Ioan Casian este dinamismul acordat de el omului și menirii
sale etice, prin virtute, având ca fundament cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani 8, 29; I
Corinteni 15, 40; II Corinteni 3, 18; 4, 4; Efeseni 4, 24, Coloseni 1, 15; 3, 10). Această
învățătură este caracteristică și Bisericii Ortodoxe, care privește pe om în toată demnitatea
responsabilității sale. Este clar că noi nu avem izvorul vieții în noi, că avem p ermanent nevoie
de ajutorul harului dumnezeiesc pentru a ne menține pe un plan superior al existenței și pentru
a înainta în bine; dar noi trebuie să ne întărim în bine și prin eforturile propriilor noastre
puteri, prin exercițiu voinței de a rămâne dragos tea lui Iisus Hristos (Ioan 15, 5).

85
Numai Sfânta Biserică este aceea care mijlocește harul dumnezeiesc prin Sfintele
Taine și ierurgiile sale, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu și supraveghind împlinrea
corectă a actelor de cult și credincioșie față de Du mnezeu și față de aproapele. Faptele bune
ale omului sunt practicarea virtuții; ele actualizează asemănarea cu Dumnezeu, anticipând
starea de deplină sfințenie și dreptate din viața viitoare. Mântuirea este, în acest caz, și o
vrednicie câștigată prin virt ute.
Sfântul Ioan Casian arată că, virtuțiile sau faptele bune sunt fapte de ascultare de
Dumnezeu, de sporire a comuniunii cu El. Dar, prin aceasta ele pun într -o stare de normalitate
firea noastră. Pacea și ordinea înăuntrul nostru, sunt semnul aflării n oastre în comuniune cu
Părintele nostru suprem, dar, și invers: pin acestea noi ne îndreptăm anumite obișnuințe
păcătoase ale noastre, și aceasta din ascultare față de El. Dar Duhul Sfănt lucrează
îndumnezeirea noastră din Hristos Însuși asupra celor încor porați în el. Aceasta înseamnă că
totul se petrece în Biserică prin Hristos în lucrarea Duhului Sfănt. Dar nu fără noi, adică nu
fără credință și mărturia sau roadele acesteia care sunt faptele bune și mulțimea virtuților prin
care arătăm însăși prezența l ucrătoare a lui Hristos în noi. ,,Căci fără fapte, să nu vă amăgiți,
numai credința nu folosește cu nimic fiindcă este moartă” (Iacov 2, 17), iar morții nu se fac
părtașii vieții, dacă n -au căutat -o mai înainte prin lucrarea poruncilor. Pentru că în aceast ă
lucrare se sădește înlăuntrul nostru ca un rod plin de sevă iubirea, milostenia, compătimirea
față de aproapele, blândețea, smerenia, răbdarea necazurilor, neprihănirea, curăția inimii, prin
care ne învrednicim să vedem pe Dumnezeu (Matei 5, 8) și în car e se face venirea și
luminarea Duhului Sfânt, Care ne naște pe noi de sus și ne face fii ai lui Dumnezeu, ne
îmbracă în Hristos (Romani 13, 14; Galateni 3, 27), aprinde candela noastră (Matei 25, 8), ne
arată copii ai luminii (Efeseni 5, 8) și eliberează s ufletele noastre de întuneric, făcându -le încă
de pe acum și chip conștient părtași ai vieții veșnice. Îndumnezeirea firii umane începe încă
de aici de pe pământ, în Biserică, omul deschizându -se lucrării harului dumnezeiesc prin
credință și conlucrând c u harul în tot ceea ce face pentru mântuirea sa personală; adică în
virtuțile și faptele săvârșite. În stadiul vieții pământești, credinciosul își lucreaă mântuirea și
se îndumnezeiește cu ajutorul harului dumnezeiesc (Ioan 15, 5).
În Noul Testament cuvân tul virtute este folosit numai de 4 ori, și anume, în două
locuri cu înțelesul de perfecțiune, desăvârșire sau putere dumnezeiască (I Petru 2, 9; II Petru
1, 3), iar în alte două locuri în înțeles de însușire oemenească (Filipeni 3, 8; II Petru 1, 5). De
aceea, Sfântul Ioan Casian consideră virtutea ca o năzuință continuă și statornică a creștinului,

86
ajutată de harul divin, spre împlinirea legilor morale. În înțeles moral, virtutea este cuprinsă în
toate cărțile Noului Testament, bineânțeles, fiind numită cu termeni sinonimi, potrivit
diferitelor aspecte și raporturi din care este privită. Astfel, virtutea este numită înțelepciune (I
Corinteni 1, 30 -31; 2, 6 -7), viață în duh (Romani 8, 6 -16; Galateni 5, 16), sfințenie sau sfințire
(I Tesaloniceni 4, 1; I Pe tru 1, 15), dreptate și îndreptare (Matei 5, 6; 6, 33; Romani 6, 19;
Efeseni 4, 24) , fericire dumnezeiască (Matei 5, 3 -11; Luca 10, 23; Iacob 1, 12), evlavie (Iacob
1, 26; II Petru 1, 6 -7), credință lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6), ascultarea porunc ilor lui
Dumnezeu (Luca 11, 28; I Ioan 5, 2; I Corinteni 5, 2), iubire (Romani 8, 28; 13, 10; I
Corinteni 13, 13; I Ioan 5, 3), năzuință spre fapte bune (Matei 5, 16; Efeseni 4, 28; Filipeni 2,
12), lupta cea bună ( I Corinteni 9, 25 -26; II Timotei 4, 7) .
Ceea ce constituie o însușire fundamentală a Sfântului Ioan Casian, sunt îndemnurile
adresate creștinilor pentru a înainta pe calea virtuții, îndemnuri pe care le găsim în majoritatea
scrierilor Sfinților Părinți.
Pentru Sfântul Ioan Casian, virtutea cre ștină apare ca un raport al creștinului față de
Dumnezeu, chiar și în cazul în care prin ea se reglementează raporturile creștinului față de
semenii săi: ,,de aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui
Dumnezeu să le fa ceți” ( I Corinteni 10, 31). Temelia virtuțiilor creștine o formează raportul
personal al creștinului față de Dumnezeu, raport care este posibil fiindcă Dumnezeu este
conceput ca o ființă personală cu care se poate sta în raport și care în esența sa este i ubire (I
Ioan 4, 8), în care calitate el iubește pe om și se lasă a fi iubit de oameni (I Ioan 4, 10). A iubi
pe Dumnezeu înseamnă a face voia Lui ( Ioan 14, 21), a împlini poruncile Lui (I Ioan 3, 24),
iar a împlini în mod statornic voia lui Dumnezeu în seamnă a fi virtuos, a poseda virtutea.
Dumnezeu este, însă o ființă absolută și neschimbabilă (Matei 3, 6; Iacob 1, 17), nefiind
condiționat de nimeni și de nimic; de aceea, în raport cu El creștinii trebuie să se manifeste
statornici. Intrați pe calea vi rtuții creștinii trebuie să se mențină constanți pe această cale,
înnoindu -se și desăvârșindu -se zi de zi (Coloseni 3, 10; Efeseni 4, 23).

87
BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea
diortosită și adnotată de Bartolomeu Valeriu ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, Ed.
IBMBOR, București, 2001.
2. CASIAN IOAN, Sfântul, Așezămintele Mânăstirești și Convorbiri Duhovnicești , PSB
57, traducere de Prof. Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, EIBMBOR, București ,
1990 .
3. IDEM, Către episcopul Castor. Despre cele opt gânduri ale răutății , în Filocalia
sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Volumul I, traducere din grecește, introducere și
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004.

CĂRȚI, REVISTE ȘI ARTICOLE TEOLOGICE

4. BALCA, Diac. Prof. N., Importanța catehetică a Sfintei Liturghii , în revista ,,Biserica
Ortodoxă Română ”, Nr. 1 – 2, 1958.
5. BELU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sensul creștin al iubirii de sine , în revista ,,Studii
Teologice”, Nr. 7 -8, 1957.
6. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică , Editura
România Creștină, București, 1999.
7. IDEM, Sensul activ al iubirii creștine , în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1970.
8. CHIȚESCU, Prof. N., TODORAN, Pr. Prof. I sidor, PETREUȚĂ, Pr. Prof. I., Teologia
Dogmatică și Simbolică , Manual pentru facultățile teologice, volumul II, ediția a II -a,
Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2005.
9. CITIRIGĂ, Pr. Conf. dr. Vasile, Aplicarea doctrinei despre energiile necreate la
doctri na și practica Sfintelor Taine, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 2007.
10. CLEOPA, Arhimandrit Ilie, Predici la Duminicile de peste an , Ediția a III -a, Editura
Mănăstirea Sihăstria, Neamț, 2007.

88

11. DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate , Editura
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.

12. DAVID, Petre I, Caută și vei afla – Predici , Editura Episcopiei Argeșului, 1996 .

13. ENĂCESCU, Mitropolit Efrem, Privire generală asupra monahismului creștin,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
14. EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia , traducere Arhiereu vicar Dr. Irineu Ioan POPA,
EIBMBOR, București, 1996.
15. FARAHAT, Drd. Kamal, Taina Preoției în structura sacramentală a Bisericii sub
aspectul succesiunii apostolice, în revista ,, Ortodoxia”, Nr. 1, 1988.
16. GALERIU, Pr. Constantin, Jertfă și Răscumpărare , Editura Harisma, București, 1991.
17. ICĂ, Diac. Asist. Ioan I., Sfânta Treime ca și comuniune și viață a Bisericii, în revista
,,Mitropolia Ardealului”, Nr. 5, 1990.
18. HIMCINSCHI, Pr. Mihai, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relația Duhului
Sfânt cu Tatăl și cu Fiul în teologia răsăriteană și apuseană, Implicațiile doctrinare și
spirituale ale acesteia, Editura Reântregirea, Alba Iulia, 2004.
19. ISVORANU, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru, Exegeza Vec hiului Testament în viziune
patristică , Editura Universitaria, Craiova, 2013.
20. LARCHET, Jean –Claude, Terapeutica bolilor spirituale , traducere de Marinela Bojin,
Editura Sophia, București, 2001.
21. LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , traducere din limba
franceză de Pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, 1998.
22. MANTZARIDIS , Georgios, Morala creștină , Volumul II, traducere diacon Drd.
Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006.
23. MATSOUKAS, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică , Editura Bizantină,
București, 2006.
24. MEYENDORFF, John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană , traducere de Pr.
Prof. Nicolai Buga, EIBMBOR, București, 1997.
25. MIHOC, Pr. Prof. Dr. Vasile, Bisericile în sprijinul eforturilor popoarelor pentru
realizarea dreptății sociale și pentru o nouă calitate a vieții, în revista ,,Studii
Teologice”, Nr. 1 -2, 1984.

89
26. IDEM, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei , în revista „Ortodoxia”, Nr.
2, 1983.
27. MLADIN, Mitropolitul Nicolae, Hristos – viața noastră , Editura Deisis, Sibiu, 1996 .
28. MOLDOVAN, Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în
lumea contemporană , Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009.
29. NELLAS, Panayotis, Ortodoxia –divino -umanism în acțiune , traducere de pr. prof.
Ioan Ică sr., Editura Deisis, Sibiu, 2013.
30. PIETREANU, Magistrand Victoria, Virtute și păcat în concepția Sfântului Apostol
Pavel , în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 9 -10, 1957.
31. PLĂMĂDEALĂ , Episcop Dr. Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în
Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, în revista ,, Studii Teologice”, Nr.5 -8,
1972.
32. POMAZANSKI, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, traducere de Florin
Caragiu, Ed. Sofia, București, 2009 .
33. POPA, Prof. Univ. Dr. Irineu, Iisus Hristos este acela și, ieri și azi și în veac, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010.
34. IDEM, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos , Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2013.
35. IDEM, Persoana și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în opera părintelui Dumitru
Stăniloae, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1 -4, 2008.
36. IDEM, Așteptând pe Cel Ce este și Cel Ce vine Atotțiitorul , Editura Mitropolia
Olteniei, 2017.
37. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate , EIBMBOR, București,
1998.
38. IDEM, Știința în contextul teologiei apusene și al celei răsăritene, în volumul Știință
și teologie, București, 2001.
39. IDEM , Ortodoxie și contemporaneitate , Ed. Diogene, București, 1996.
40. IDEM, Omul fără rădăcini , Editura Nemira, București, 2001.
41. RADU, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Gh., Repere morale pentru omul contemporan ,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
42. IDEM, Biserica și lumea , în volumul ,,Îndrumări misionare”, EIBMBOR, București,
1986.
43. IDEM, Despre înnoirea și îndumnezeirea omului în Hristos , Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2007.

90
44. IDEM, Sfintele Taine în viața Bisericii , în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 3 -4, 1981.
45. IDEM, Învățătura despre Biserică , în volumul ,, Îndrumări misionare”, EIBMBOR,
București, 1986.
46. IDEM, Caracterul ecleziologic al Sfinte lor Taine și problema comuniunii , în revista
,,Ortodoxia ”, Nr. 1 -2, 1978.
47. IDEM, Mântuirea, a doua creație a lumii , în revista ,, Ortodoxia”, Nr. 2, 1986.
48. RĂDULESCU, Pr. Drd. Nicolae, Păcatul și eliberarea după Noul Testament , în
revista ,,Studii Teologice” , Nr. 7 -10, 1976.
49. ROVENȚA, Diac. Dr. Haralambie, Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel ,
introducere și comentar, București, 1929.
50. SCHMEMANN, Alexander, Pentru viața lumii , traducere de Pr. Prof. Aurel Jivi,
EIBMBOR, București, 2001.
51. SFICHI, Pr. Mircea, Mânia – păcat capital , în revista ,,Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, Nr. 3 -4, 1966.
52. SLĂTINEANU L, Dr. Irineu Omul ființă spre îndumnezeire, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2000.
53. STAN, Pr. Dr. Nicolae Răzvan, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele
doctrinare ale vieții duhovnicești , Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2007.
54. IDEM, Slujirea ca iubire , în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1 -4, 2002.
55. IDEM, Desăvârșirea omului în Hristos. Aspecte ascetic -mistice ale vieții duhovnicești,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova,2014.
56. STEREA, Pr. Drd. Tache, Temeiurile dogmatice ale unității creștine, în revista ,, Studii
Teologice”, Nr. 1 -2, 1978.
57. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului
Sfânt, Ediția a II -a, traducere Maria -Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
58. IDEM, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica , EIBMBOR , București, 1992.
59. IDEM, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe , EIBMBOR, București, 2002.
60. IDEM, Chipul nemuri tor al lui Dumnezeu , Ed. Mitrop oliei Olteniei, Craiova, 1987.
61. IDEM, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura Omnisc op, Craiova, 1993.
62. IDEM, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru
slujirea creștină în lume, în revista „O rtodoxia”, Nr. 2, 1972.
63. IDEM, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor , în revista ,,Biserica Ortodox ă
Română”, Nr. 3 -4, 1970.

91
64. IDEM, Legătura între Euharistie și iubirea creștină , în revista ,,Studii Teologice”, Nr.
1-2, 1965.
65. IDEM, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni , în revista , ,Ortodoxia”, Nr. 1, 1956.
66. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, E IBMBOR, București, 1997.
67. IDEM, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică , în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1974.
68. IDEM, Iisus Hristos, Lumina lumii și îndumnezeitorul omului , Editura Anastasia,
București, 1993.
69. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă , volumul II, III, EIBMBOR, București, 1997.
70. IDEM, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea , EIBMB OR, București, 2005.
71. IDEM, Spiritual itate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , EIB MBOR, București,
2004.
72. IDEM, Studii de Teologie Dogmatică, Editura Mitropoliei Ol teniei, Craiova, 1991.
73. VASILESCU, C., Raportul dintre virtute și păcat după doctrina morală a Didahiei ,
în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 1 -2, 1962.
74. VIEZUIANU, Pr. Dr. Dumitru, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului
Apostol Pavel (teză de doctorat), Editura Offsetcolor, Râmnicu -Vâlcea, 1999.
75. VORNICESCU, Î.P.S. Mitropolit Nestor, Primele scrieri patristice în literatu ra noastră ,
sec. IV -XVI, Craiova, 1984 .
76. ZĂGREAN, Prof. Arhid. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine , în
revista ,, Mitropolia Ardealului”, Nr. 1 -2, 1965.
77. ***, Proloagele, viețile sfinților și cuvinte de învățătură pe lunile Ianuarie și Februarie ,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010 .

92