Pr. conf. univ. d r. Gheorghe Pufu [600307]

1

Ministerul Educa ției și Cercetării Ș tiințifice
Universitatea din Pitești
Facultatea de Teologie Ortodoxă

LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ PENTRU
OBȚINEREA GRADULUI I DIDACTIC
RELIGIE 2014 -2016

Coordonator:
Pr. conf. univ. d r. Gheorghe Pufu

Pitești
2016 Susținător:
Părpălea Cristian Flor entin

2

Ministerul Educa ției și Cercetării Ș tiințifice
Universitatea din Pitești
Facultatea de Teologie Ortodoxă

Coordonator:
Pr. conf. univ. d r. Gheorghe Pufu

Pitești
2016 Susținător:
Părpălea Cristian Flor entin
PRINCIPIILE RELIGIOS – MORALE ȘI PEDAGOGICE
DIN EPISTOLELE PAULINE

3

CUPRINS

Introducere………………………………………………………….. …………………………. ………………….6

1. Personalitatea Sfântului Pavel, Apostol al lui Hristos…….. …………. …….. ……… ……… ….8

1.1. Aspecte din viața Sfântului Apostol Pavel……………………………. …………. ………8

1.2. Pavel chemat de Dumnezeu……………… ……………………………….. ………………..16

1.3. Apostolul Pavel – Slujitorul………………………………………………. …………………19

1.4. Credincioșia Apostolului……………………………………………. …….. ………… ………26

2. Opera Sfântului Apostol Pavel, izvor și temelie pentru predica creștină ………….. ……29

2.1. Sfânta Scriptură și cherigma apostolică, fundament pentru predica creștină ..29

2.1.1. Mântuitorul Iisus Hristos, model ul predicatorului creștin …………… …30

2.1.2. Predica Sfinților Apostoli, izvor și model pentru predica creștină …..35

2.2. Opera Sfântului Apostol Pavel – apecte generale………………….. ………….. ……39

2.2.1. Epistolele sistematiz ează discursul oral al Apostolului. …………. ……..40

2.2.2. Împărțirea Epistolelor Pauline…….. …………………… ……………………….42

2.2.3. Lucrarea Sfântului Apostolul Pavel – model pentru predicatorul
creștin……………… …………. ………………….. …………………………………………… …45

3. Împărțirea cuvântărilor parenetice după conținut…………………………….. ………….. …….48

3.1. Locul și importanța parenezei în scrierile Sf ântului Apostol Pavel ………… ….48

3.2. Felurile parenezei pauline……………………… …………………… ……………………….51

3.2.1.Pareneza dogmatică…………………………………… ……….. …………………… 51

3.2.1.1. Hristologia…………………………………………………….. …………………52
3.2.1.2. Eclesiologia…………………………………………………………….. ……….56
3.2.1.3. Pnevmatologia………………. ………………………………. ………. ………..59
3.2.1.4. Soteriologia……………………………………………………. ………. ……….63
3.2.1.4. Eshatologia……………………………………………………. …………………72

4
3.2.2. Pareneza pastoral – misionară și socială…………………. …………………..75

3.2.2.1. Pareneza cu privire la clerici după Sfântul Apostol Pavel ………75
3.2.2.2. Pareneza adresata laicilor și aspectele sociale……………… ………..80

3.2.3. Pareneza morală………….. …………………….. ………… …………………………86

4. Principii, mijloace și metode pedagogice întâlnite în scrierile Sfântului Apostol
Pavel ………………………………………………………………………………………. ……………………. …95

4.1. Principiile didactice și importanța lor în cadrul educației……… …………. ………95

4.2. Princi piile didactice în Epistolele Pauline…………………………… ………………….98

4.2.1. Principiul îmbinării teoriei cu practica………………………… ……….. ………..98

4.2.2. Principiul respectării particularităților de vârst ă……………. …………… ….100

4.2.3. Principiul sistematizării și continuității………………………… ……………….103

4.2.4. Principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract
(principiul intuiției)…. ………………….. …………………. ………… ……………………….105

4.2.5. Principiul participării active și conștiente……………………… …………… …108

4.2.6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, priceperil or,
deprinderilor ……………………………………………………………………………………… .110

4.2.7. Principiul asigurării conexiunii inverse……………………….. …………. …….112

4.2.8. Principiul motivației….. …………………. ……………………. ……………………..113

4.2.9. Principiul eclesiocentric…………………. …………………………. ……………….114

4.2.10. Principiul hristocentric………………………………. …………….. ………………116

4.3. Metode didactice și catehetice utilizate de Sfântul Apos tol Pavel………….. ..117

4.3.1. Definiția metodei, a metodologiei și a strategiei didactice. ………………. 117

4.3.2. Clasificarea metodelor de învățământ…………………………. ……………. ….120

4.3.3. Principalele metode didactice utilizate de Sfântul Apostol Pavel ………123

4.3.3.1. Metode de comunicare orală……………………………….. ………………..12 3

4.3.3.2. Metode de comunicare scrisă………… ……………………. ………………..131

4.3.3.3. Metode de cunoa ștere a realit ății religioase…………… ……………… ..134

5

4.4. Mijloace didactice……………………………………………………………. ……………. …137

4.4.1. Textul biblic…………………………………………………………….. ………….. …..139

4.4.2. Icoana……………………………………………………………………… ………….. …..140

4.4.3. Portretul… ………………………………………………………………… ………. ………141

4.4.4. Harta……………………………………………………………………….. ……………. …142

5. Sfântului Apostol Pavel, învățător și împlinitor al „Cuvântului” model demn de urmat
pentru elevi și profesori………………………………………………………………… ………………….143

6. Actualitatea principiilor didactice î n opera Sfântului Apostol Pavel Proiectare
didactică ………………………………………………………………………………………. …………………145

Concluzii………………………………………………………… ………………….. ………………………….154

Anexe………………………………………………………………………………….. ……………………. …..158

Bibliografie…………………………………………….. ………………….. ………………….. ……………..193

Declarație de onestitate…………………………………………………………………. ………………….200

6

Introducere

Neîndoielnic, Sfântul Apostol Pavel este unul dintre cei care ne -au dat mărturia
cea mai comp letă cu privire la învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toți ceilalți
L-au cunoscut direct, L -au urmat un număr de ani, L -au ascultat și I -au preluat mesajul
ducându -l până la ,,capătul lumii.” Spre deosebire de toți cei 12 Sfinți apostoli, cu
excepția, bineînțeles, a lui Iuda, Pavel n -a făcut parte dintre adevărații Apostoli și,
totuși, el poartă până astăzi nu mele de ,,apostol” și nu fără justificare.
Cel pe care noi îl numim Sfântul Apostol Pavel se chema de fapt Saul și s -a
născut în orașul Ta rs din Cilicia, o provincie romană din Asia Mică situată între
Licaonia, Pamfilia și Capadocia, pe o axă ce ar străbate Ciprul, Egiptul și Marea Roșie.
Așadar, Saul s -a născut în afara Țării Sfinte, dar era evreu dintre evrei, din seminția lui
Veniamin și dintr -o familie de farisei devotați. ,,Eu sun t israelit din urmașii lui Avraam,
din seminția lui Veniamin”(Romani 11, 1); ,,Evreu din evrei, după lege fariseu”
(Filipeni 3, 5).
Principala chemare a Apostolilor este predicarea Evangheliei și aceasta are
prioritate în fața oricărei alt e slujiri apostolice: „Căci Hristos nu m -a trimis ca să botez,
ci să binevestesc” (I Corinteni 1, 17). Vestirea istorică a lui Hristos constituie o obligație
permanentă ce revine întregii Biserici, un mandat de la care ea nu se poate sustrage (I
Corinteni 9 , 16), deoarece predicarea vizează convertirea prin credință: „Pocăiți -vă și
credeți în Evanghelie” (Marcu, 1, 15). Credința este poarta mântuirii: „Fără credință, este
cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să
creadă că El este și că răsplăteșt e pe cei ce -L caută” (Evrei 11, 6). Credința, ca și Lucrarea de față cu titlul „PRINCIPIILE RELIGIOS – MORALE ȘI
PEDAGOGICE DIN EPISTOLELE PAULINE”, dorește să scoată în evidență
forța predicatorială și prioritatea Evangheliei în viața oricărui misionar creștin, pe baza
vieții și activității misionare a celui mai mare Apostol creștin care ne-a lăsat în cărțile
Noului Testament exemplul desăvârșit al iubirii și devotamentului pentru
predicarea Evangheliei. Își va invoca frecvent originea pur israelită în focul disputelor religioase de mai
târziu, deși astfel n-a făcut decât să atragă și mai multă ură asupra sa. Conform Tradiției,
părinții lui Saul ar fi locuit mai întâi la Roma, dobândind cetățenia romană. Ei respectau
însă cu strictețe Țara și și-au circumscris fiul în ziua a opta.

7
convertirea, este un act liber, sinergetic. Convertirea nu înseamnă a constrânge pe
cineva să accepte credința creștină. De aceea, Biserica nu face misiune fără să se
preocupe de cei ce primesc credința, de propria lor conștiință și libertate. Convertirea
este un act de profundă schimbare și înnoire spirituală.
Convertirea înseamnă a renunța la idologia absurdă, pentru a sluji Dumnezeului
celui viu și adevărat (I Tesaloniceni 1, 9). Iar cel care s -a întors la Dumnezeu ca la
centrul său existențial (I Petru 1, 21), posedă o identitate nouă, fiind renăscut ca o
„creație nouă” (II Corinteni 5, 7), ca un „om nou” (Galateni 6, 15).
Sfântul Apostol Pavel ne -a lăsat în epistolele sale, principii, învățături și metode
pentru o bună pastorație în Biserică și societate, care în timp, peste veacuri au devenit și
importante documente de teologie dogmatica și teologie morală.
Cele mai vechi documente creștine conservate într -o formă independ entă sunt
epistolele Apostolului Pavel. Într -o epocă în care transmiterea orală a mesajului creștin
era predominantă, scrisoarea înlocuia comunicarea orală atunci când expeditorul și
destinatarul erau la distanță unul de celălat. Primele scrisori creștine n-au fost scrise
pentru posteritate, ci pentru a servi unor exigențe de moment.
Pavel, creatorul epistolei apostolice, model pentru epistolele creștine ulterioare,
adoptă și modifică aceste convenții.
Firește, epistolele lui Pavel sunt mult mai lungi și ma i complexe decât cea mai
mare parte a scrisorilor private scrise pe papirus și ajunse până la noi. Pavel dezvoltă
teme teologice și etice, și pentru a -și atinge țelurile polemice și apologetice, folosește
din plin resursele retoricii.
Întotdeauna însă e v orba de scrisori referitoare la situații concrete față de care
apostolul considera necesară intervenția sa de la distanță, și, de asemenea, ele au funcția
de a dezvolta și punctele de vedere doctrinare.
Importanța Epistolelor pastorale este considerabilă. Ceea ce spun ele privitor la
condițiile de admisibilitate în cler și la conducerea religioas – morală a obștei drept
credincioase, ca și în chestiunea tratamentului cuvenit ereticilor, depășesc limitele
epocii în care au fost scrise, rămânând permanent, va labile pentru toți slujitorii sfintelor
altare, până la sfârșitul veacurilor.
Însemnătatea lor crește dacă luăm în considerare faptul că Epistolele pastorale
sunt ultimele scrieri ale Apostolului Pavel, iar Epistola a II -a către Timotei poate fi
socotită t estamentul său.

8

1. Personalitatea Sfântului Pavel, Apostol al lui Hristos

1.1. Aspecte din viața Sfântului Apostol Pavel

Sfântul Apostol Pavel este cel care a interpretat, a sistematizat și a aplicat
învățătura Domnului Hristos la realitățile sociale, răspândindu -o în lume.
El a fost cel mai strălucit Apostol al Domnului Hristos, cel care a răspândit cu
îndrăzneală credința creștină la neamuri. Sfântul Pavel este considerat, după Mântuitorul
Hristos, cel mai mare geniu al creștinismului.
Sfântul Apostol Pavel s -a născut în orașul Tars, capitala Ciliciei. Tatăl său
venise aici din Galileea, era fariseu și făcea parte din seminția lui Veniamin (Romani
10, 1; Filipeni 3, 5) și era cetățean roman (Fapte 16, 33; 22, 25, 28). În Tarsul Ciliciei se
naște Saul, „cel dorit”, căruia, la circumcidere, i se pune numele „Paulus”. Anul nașterii
sale nu este cunoscut cu exactitate, însă este sigur faptul că Sfântul Pavel era mai tânăr
decât Domnul Hristos1.
În perioada în care Mântuitorul Hristos și -a desfășurat activi taea Sa
pământească, mulți iudei își duceau viața și își desfășurau activitatea în cetăți din zona
mediteraneeană2. Un asemenea oraș mediteraneean, în care comunitatea iudaică era
puternic dezvoltată este și Tarsul. Orașul Tars, din Cilicia, „așezat la poa lele munților
Taurus, într -o vale mănoasă, cu climă domoală, udat de apele râului Cidnus”3este cel în
care însuși Pavel mărturisește că s -a născut. Orașul a cunoscut perioade diferite în
dezvoltarea sa, ținând cont de faptul că a cunoscut stăpâniri ca cea asiriană, babiloniană,
persană și romană. Sub stăpânirea romană, orașul Tars, „a cunoscut cea mai înaltă
înflorire materială și spirituală”4.
Deși primii evrei se refugiaseră în Tars cu șase secole înainte de Hristos, în ce
privește descendența Apostolului Pavel în această zonă, o tradiție vorbește de faptul că
părinții lui „au fost luați prizonieri de armata romană la cucerirea orașului Giscala din
Galileea”5, se pare că la moartea lui Irod cel Mare. Tradiția aceasta venită de la Ieronim

1 Cf. Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Biblic al Noului Testament , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 179.
2 Cf.Prof. Dr. I. G. Munteanu, Viața Sfântului Apostol Pavel , Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2004, p.
12.
3 Prof. Dr. I. G. Munteanu, op. cit ., p. 10.
4Ibidem , p. 11.
5Ibidem , p. 12.

9
pare a fi o eroare , în fond, urmare a luptelor dintre romani și evrei, în anul 4 î.d. Hr.,
„părinții Apostolului au emigrat din orașul Giscola, situat în Galileea și s -au stabilit în
Tarsul Ciliciei”6. Apostolul Pavel, în ce privește obârșia sa, spune: „Eu sunt iudeu din
Tarsul Ciliciei, cetățean al unei cetăți care nu este neînsemnată” (Fapte 21, 39). La fel,
în Faptele Apostolilor, capitolul 22, 3: „Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei”.
Pavel s -a născut la puțin timp după ce părinții lui au ajuns în Tars. Anul nașterii
Sfântului Apostol Pavel este una din cele mai controversate date din cronologia paulină.
Se admite că cel ce a devenit Apostolul neamurilor s -a născut într -unul din anii cuprinși
între 10 și 15 după Hristos.
Părinții aveau un atelier de țesut stof e din păr de capră, din care făceau mantale
și corturi pe care le vindeau7. Important pentru activitatea viitoare a Apostolului este și
faptul că evreii din diasporă țineau la tradiția iudaică, pe de o parte, și țineau legătura cu
țara de origine, iar pe d e altă parte, un rol important îl joacă și dezvoltatrea culturală a
regiunii8, dezvoltare care favorizează formarea culturală a celui ce va fi numit ulterior
Apostolul neamurilor. Aceste două elemente au jucat un rol esențial în formarea lui
Pavel, dar ad evărata valoare și punere în evidență a lor se va face în urma convertirii,
convertire care face roditoare cultura asimilată din partea iudaică și din cea păgână9.
Dintre aceste două elemente aduse ca fiind importante, clar este că Legea în care era
crescu t și-a pus accentul mai mult asupra sa. În ce privește cultura greacă, este evident
că mediul era unul favorabil ei, dar nu putem vorbi de influențare decisivă asupra lui.
Am adus -o în discuție pentru a nu minimaliza importanța mediului în care și -a petrec ut
primii ani, dar de asemenea, pentru a nu exacerba rolul culturii eline. Din prima parte a
vieții putem spune că „este tributar culturii eline prin limbă și prin concepțiile curente
care erau un bun comun și universal în acea vreme”10. „Ca amintire a locu lui de naștere
al apostolului Pavel care a aruncat prima sămânță a învățăturii creștine, în Tars se
înființează și păstrează o episcopie creștină”11.

6 Pr. Ioan Bărlănescu, Personalitatea Sfântului Apostol Pavel, izvoarele sale doctrinare și permanenta sa
actualitate , în „Altarul Banatului” , 34-6, Serie nouă, anul IV (XLIII), aprilie -iunie 1992, p.31.
7 Cf. http://sfapostolipetrusipavel.wordpress.com/viata -si-activitatea -sfantului -apostol -pavel/ consultat la
data de 05.06.2014.
8 “Tarsul stă alături ca și cultură de Atena și Alexandria, soco tite lumina lumii de atunci”, Ibidem , p. 11.
9 Marcu Ascetul vorbește de faptul că fără aducerea aminte de Dumnezeu, fără asceză și rugăciune,
cunoașterea nu este adevărată. Îl îngâmfă pe om. Cf. Preot Ioan C. Teșu, Virtuțile creștine, cărări spre
fericire a veșnică , Editura Trinitas, Iași, 2001, p. 57.
10 Pr. Ioan Bărlănescu, art. cit., p.33.
11 Prof. Dr. I. G. Munteanu, op. cit ., p. 11.

10
Primii ani ai vieții Pavel și i -a petrecut în Tars, important este faptul că părinții,
vrând să -l facă rabi n îl deprind de mic „a trăi în stricta observare a Legii după exemplul
fariseilor”12. Limba lui Saul era aramaica, limba părinților, dar și greaca, limbă pe care o
învață prin faptul că trăiește primii 12 ani în mediu de limbă și cultură greacă.
Seminția di n care se trăgea Pavel era cea a lui Veniamin, așa cum reiese din
mărturisirea acestuia: „Căci și eu sunt israelit, din urmașii lui Avraam, din seminția lui
Veniamin” (Romani 11, 1).
Pavel își va urma studiile, mai întâi, în casa părintească, în limba aram aică,
fiind inițiat în învățarea Legii de către tatăl său. Apostolul nu a frecventat școala greacă
din Tars, întrucât acest lucru ar fi influențat defavorabil percepția sa asupra Legii
mozaice. De mic copil, Saul dovedea o înclinație deosebită spre studiu, spre deprinderea
învățăturilor din Legea lui Moise, lucru ce îl va determina pe tatăl său să îl trimită, la
vârsta de 12 ani, la Ierusalim, unde va fi încredințat strălucitului rabin Gamaliel, spre a
se pregăti în vederea viitoarei misiuni în cadrul cultu lui iudaic13.
În Ierusalim, Saul avea o soră căsătorită și tot aici iudeii din Tars dețineau o
sinagogă, care a dat semnalul de luptă împotriva arhidiaconului Ștefan. Saul se
pregătește mulți ani lângă Gamaliel, este plin de zel, atașat de învățăturile Legi i și bun
cunoscător al ei, un caracter dârz și chiar fanatic. În Ierusalim, Saul va deprinde meseria
de făcător de corturi, își însușește filosofia orientală, care pătrunsese din Egipt în
Palestina și se adâncește în cunoașterea Legii Vechiului Testament.
Astfel instruit și format, Saul se alătură conaționalilor săi din Ierusalim și
împreună cu aceștia începe o activitate susținută, de apărare a Legii iudaice, împotriva
creștinismului. Din acest motiv, atunci când este prins arhidiaconul Ștefan și condamnat
de Sinedriu la moarte, prin lapidare, Saul păzește hainele ucigașilor sau, probabil,
supraveghea executarea în calitate de procuror al Sinedriului (Fapte 8, 1; 22, 20)14.
După acest omor, Saul caută să îi prindă pe toți creștinii, silindu -i să se lepede
de credința lor, pe cei mai mulți dintre aceștia aducându -i în fața Sinedriului, sub acuza
de delicte împotriva Legii iudaice.
În aceste condiții potrivnice, foarte mulți creștini vor părăsi Ierusalimul și chiar
Palestina, însă zelul și fanatismul lui Saul î i va urmări (Fapte 26, 11), fapt pentru care el

12Ibidem , p. 16.
13 Cf. Pr. Prof. Dr. Nicolae Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Marcu Grigorie, Pr. Prof. Dr. Vlad Sofron, Pr. Pr of.
Dr. Liviu Munteanu, Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice , Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1983, p. 276 -277.
14 Cf. Ibidem , p. 278.

11
cerea împuterniciri din partea Sinedriului, de a -i aduce legați la Ierusalim pe creștinii
refugiați în celelalte cetăți. Împuternicit cu o astfel de delegație (Fapte 9, 2), Saul va
pleca, împreună cu o gardă puternică, în orașul Damasc, spre a -i prinde și aduce la
Ierusalim pe toți creștinii de acolo.
Revenind asupra pregătirii sale intelectuale și a cunoașterii Legii, pe care o
apăra, vom căuta să prezentăm aspectele principale ale vieții sale până la convert irea pe
drumul Damascului.
Nu știm în ce măsură, dar neîndoielnic, viața cetății și frumusețea locurilor
natale și -au lăsat amprenta lor asupra sufletului lui Pavel: „Eu sunt iudeu din Tarsul
Ciliciei, cetățean al unei cetăți care nu este neînsemnată”, va rosti el cu oarecare
mândrie către comandantul garnizoanei romane din Ierusalim (Fapte 21, 39)15.
Pentru ansamblul vieții Apostolului noi avem patru puncte de reper, patru
evenimente a căror datare se poate determina (aproximativ) și anume: convertirea în
anul 36, întâlnirea sa cu proconsulul Galion la Corint în anii 51 -52, înlocuirea lui Felix
cu Festus ca procurator al Iudeii în anul 59 sau 60, martiriul la Roma în anul 67.
Datorită acestor date care încadrează și jalonează cariera apostolică a Sfântului Pavel, se
ajunge să se stabilească o cronologie detaliată în care riscurile de eroare sunt reduse la
minim. Totuși comparația tablourilor cronologice prezentate de diferiți istorici ai
perioadei apostolice revelează deosebiri sensibile asupra mai multor pu ncte16. După
cum am spus, la opt zile după naștere, conform preceptelor Torei, a fost circumcis și a
primit numele de Saul, iar a doua zi corespondentul grecesc: Paulos. Această dublă
numire nu are nimic misterios, nici în originea, nici în folosirea sa. Se știe într -adevăr
din papiruși și inscripții că iudeii eleniști aveau în mod obișnuit două nume: unul –
ebraic – în sânul familiei, celălalt – grec sau latin – folosit în relațiile cu societatea
păgână. Saul nu era singurul copil al părinților săi. Avea ce l puțin o soră, despre care
mai târziu aflăm că era căsătorită și locuia în Ierusalim, iar un fiu al acesteia a dat de
știre lui Pavel, în tabăra militară, în legătură cu complotul unor bărbați iudei de a -l ucide
(Fapte 23, 12 -22)17.
Limba maternă a lui Sau l a fost aramaica. Bineînțeles, iudeii din Tars, ca și cei
din Alexandria, vorbeau curent limba greacă. Nu putea fi altfel în aceste colonii iudaice
din „împrăștiere” unde se citea Biblia în traducerea greacă a Septuagintei, și cu atât mai

15 Cf. Pr. Dr. Lect. Ilie Melniciuc, Studiul Noului Testamen t, Suport de curs semestrul II , Universitatea
Alexandru Ioan Cuza, Iași, fără an, p. 26.
16 Cf. Ibidem , p. 27.
17 Cf. Pr. Prof. Ioan Constantinescu, op. cit., p. 181.

12
mult în cetățile elenizate în care cele mai mici relații de afaceri impuneau folosirea
curentă a limbii grecești. Dar în multe din familii se socotea o datorie de onoare ca în
căminul familial să nu se uzeze decât de limba națională a lor18.
Tânărul Saul s -a aflat, astfel, în condiția copiilor de emigranți care învăța în
același timp și vorbeau cu aceeași lejeritate limba părintească și aceea a patriei de
adopție. Greaca și aramaica par să fi fost, într -adevăr, în mod egal familiare Apostolului
(Fapte 21, 37, 40; 22, 2). Pa vel vorbea cu ușurință grecește, scria în această limbă fără
nici un efort, poseda vocabularul și putea chiar, ocazional, să -l îmbogățească cu cuvinte
noi. Nu era greacă academică, învățată în vreo școală publică, unde se preda greaca
clasică, ci aceea dep rinsă prin conversație directă, mai întâi jucându -se cu alți copii pe
ulițele Tarsului, apoi în anii adolescenței cu cei de vârsta sa19.
Tatăl său, ca bun fariseu, s -a păzit sigur de a -l da să frecventeze școlile
grecești. Acestea fiind scoli păgâne, în ca re domnea un spirit contrar și străin tradițiilor
iudaice, n -ar fi putut contribui cu nimic la buna creștere de care se bucura Pavel în casa
părintească, ci din contră l -ar fi corupt. De aici caracterul particular al limbii
Apostolului Pavel. Fraza sa este , în ceea ce privește sintaxa, încărcată de ebraisme,
dificile pentru cel care ignoră geniul particular al limbilor semitice (II Corinteni 11, 6)20.
Cât privește instrucția religioasă, aceasta începea în familie, sub grija tatălui și
continua în școala sina gogală. În cartierul iudaic, erau învățători pentru copiii iudei.
Orice sinagogă avea o anexă unde cărturari dădeau instrucția elementară tinerilor.
Învățau aici să citească, să scrie, să socotească și, mai presus de toate, să desprindă din
Lege latura pra ctică.
Pentru învățământul iudaic, autorii profani erau proscriși. Nici retorii, nici
gramaticii, nici filozofii din Tars nu au jucat un rol direct în formarea intelectuală a lui
Saul. „Și totuși, crescând, copilul nu putu să se sustragă complet influenței mediului
tarsian. Unele contacte erau inevitabile. Marea cetate poseda circuri și teatre, temple,
piețe publice, prin fața cărora trecea școlarul când circula în afara cartierului locuit de
cei din neamul său. În stradă, se încrucișa cu cortegii păgâne, v edea spectacole care
impresionau cu atât mai mult tânărul său suflet pe cât învățase să le ocolească cu oroare;
mai ales auzea vorbindu -se aproape numai greacă. Comparațiile de care se va servi în
predica și în corespondența sa vor fi împrumutate în bună p arte din amintirile copilăriei,

18 Cf. Pr. Dr. Lect. Ilie Melniciuc, op. cit ., p. 28.
19 Cf. John F Tipei, Limba greacă a N oului Testament , de Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2002, p. 32.
20 Cf. Ibidem , p. 34.

13
evocând jocurile din stadion, luptele din arenă, scenele din agora, echipamentul
ostașului roman. Întâlnim chiar unele citate din poeții greci: din Aratus (Fapte 17, 28),
din Menandru (I Corinteni 15, 33), din Epimenide (Tit 1, 12), chiar dacă devenite
proverbe sau ziceri populare”21.
Limba greacă îmbogățea spiritul lui Saul cu concepte noi și idei străine gândirii
iudaice palestiniene. Atmosfera ambiantă pătrundea până în cartierul iudaic, dar de o
manieră prea indirectă și î n proporție prea slabă pentru a putea marca inteligența și
sufletul lui Saul cu o amprentă profundă. „El se născuse iudeu și va rămâne iudeu toată
viața; elenismul său nu va fi decât de suprafață”22.
La o bună creștere iudeii acelor timpuri numărau și învăț area unei meserii. În
lumea veche nimeni nu punea atâta preț pe munca corporală ca iudeul. Romanii, dar mai
ales grecii considerau munca corporală ca înjositoare pentru ei și nedemnă de un bărbat
liber, lăsând -o în sarcina sclavilor, pe când lenea trecea l a ei semn de noblețe. Onoarea
și demnitatea ce -i oferea și asigura omului munca corporală, lumii păgâne i -au rămas
necunoscute. Numai la iudei întâlnim ideea sănătoasă că munca trebuie onorată. La ei
aflăm proverbe ca: „precum pasărea e făcută să zboare, a șa și omul e făcut să lucreze”,
și ca „cine nu învăța pe fiul său vreo meserie, îl învața să fure”. Chiar și învățații și
înțelepții iudei căutau să învețe câte o meserie, căci munca și erudiția treceau ca
scuturile cele mai puternice contra păcatelor și v iciilor. Hillel și Aquiba, doi dintre cei
mai faimoși rabini din Ierusalim erau tăietori de lemne. Urmând aceeași rânduială, Saul
a învățat meșteșugul tatălui său, acela de „făcător de corturi” (Fapte 18, 3). Sub acest
termen nu avem să înțelegem pe un „țe sător de pânza” sau făcător de stofe de pâslă
folosite pentru acoperirea corturilor, la pânzele corăbiilor etc. Deși în Tars înflorea
industria fabricării stofelor din părul de capră, cunoscute pretutindeni în lumea veche
sub numele de cilicium, totuși exe rcitarea acestei meserii presupunea anumite
instrumente legate de războiul de țesut, care ar fi fost cu neputință de purtat cu sine de
Apostolul Pavel în lungile sale călătorii misionare, dat fiind că a umblat cel mai mult pe
jos. De aceea trebuie să înțel egem, ceea ce ne spune și cuvântul însuși, pe unul care
fabrica scheletele corturilor întrebuințate de militari, dar și în călătorii, și le îmbraca cu
pânze, cu stofe de pâslă și cu piei23.

21 Cf. Prof. Theofil Simenschi, Studiu asupra Noului Testament și a Septuagintei , Cernăuți, 1936, pp. 88 –
89.
22 Cf. John F Tipei, op. cit ., p. 35.
23 Cf. Pr. Dr. Lect. Ilie Mel niciuc, op. cit ., p. 28.

14
În două împrejurări Apostolul însuși face referire la acest moment. La Fapte
22, 3 el afirmă: „Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, și crescut în cetatea aceasta,
învățând la picioarele lui Gamaliel în chip amănunțit Legea părintească”.
Cuvintele: „crescut în cetatea aceasta” sugerează o vârstă fragedă, presupune
întotdeauna vârsta adolescenței24. Putea fi anul 22 sau 23 al erei creștine. La marea
școală rabinică din Ierusalim, Saul urma să -și completeze instrucția religioasă și să
devină el însuși rabbi, adică învățător de lege, cărturar. Deosebirile de vederi dintre cele
două mari celebrități, Hilel și Șamai, nu priveau Legea mozaică, pe care amândoi o
țineau în desăvârșită cinste. Șamai era mai pedant, mai riguros, mai formalist, câtă
vreme Hillel se arăta destul de liberal și îngăduitor în vederile și în soluțiile c e le dădea
feluritelor probleme de legalism mozaic25.
La vremea când tânărul Saul din Tars descinde în Ierusalim, cel mai renumit
învățător de lege și conducător de școală era Gamaliel. Este numit „cel bătrân” spre a -l
deosebi de fiul sau nepotul său, care a activat în timpurile de după dărâmarea
Ierusalimului. Era fiul unui anume Simeon și nepotul renumitului rabbi Hillel.
Atașamentul său cald și devotat față de tradițiile și instituțiile poporului ales era întregit
de o atitudine tolerantă față de cei de alt neam, în primul rând față de greco -romani.
Dacă este să dăm crezare Talmudului, Gamaliel ar fi avut 1.000 de disc ipoli, dintre c are
500 studiau Legea și 500 înțelepciunea greacă, filozofia și literatura, sub direcția sa.
Cifra poate vrea doar să sublin ieze ideea că atât de tolerant era Gamaliel, încât dacă unii
dintre ucenicii săi și -ar fi putut exprima dorința de a studia și filozofia greacă, ar fi fost
în stare să nu se opună. Această poziție de largă toleranța pe care se situa luminatul
dascăl ierusa limitean se poate vedea îndeajuns și din atitudinea sa față de Apostolii
Domnului, apărându -i în fața sinedriului (Fapte 5, 34 -40)26.
Ne-am aștepta ca sentimentele filo -elene ale lui Gamaliel și atitudinea lui
favorabilă Apostolilor lui Iisus Nazarineanul s ă-i împuțineze sau chiar să -i îndepărteze
simpatia strașnicului „eres” fariseic, al cărui membru era. Contemporanii lui l -au
copleșit cu onoruri, iar posteritatea avea să -i cânte virtutea.
Saul din Tars se revendică ucenic direct al marelui Gamaliel (Fapte 22, 3) cu
aceeași mândrie cu care afirmă că este evreu din evrei, din seminția lui Veniamin,
născut în Tars și cetățean roman. Ceea ce Saul a învățat la școala celebrului său dascăl, a

24 Cf. Pr. Prof. Constantin Galeriu, Sf. Ap. Petru și Pavel în slujba Evangheliei , în „BOR”, 5 -6/1978, pp.
123-126.
25 Cf. Pr. Dr. Lect. Ilie Melniciuc, op. cit ., p. 28.
26 Cf. Eugen Moraru, Păstrarea dreptei credințe în lumina episto lelor pauline , ST., 6, 7, 8/1983, p. 91.

15
fost acea dialectică subtilă, acea exegeză ingenioasă și rafinată care caracteriza
învățământul rabinic. Această metodă de interpretare, păstrată în Mișna, se numea:
Sebat Middoth (șapte reguli) și conținea principiile de ermineutică în uz pentru
determinarea sensului textelor sacre. Metoda aceasta de învățământ a făcut ca t ânarul
cărturar să dobândească acea suplețe și subtilitate de raționament, pe care le regăsim în
Epistole (I Corinteni 9; Galateni 3, 15; II Corinteni 3, 7; Romani 5, 12) și totodată acea
capacitate de a cita cu egală facilitate oricare pasaj din Vechiul T estament. Aproape
toate citările din Epistolele sale, socotite ca la 88, par făcute din memorie, liber, fără
ajutorul unui text scris27.
De vederile largi, de spiritul tolerant al strălucitului său maestru, Saul din Tars
s-a molipsit mai puțin, s -a ținut la distanță până la vremea convertirii sale spectaculoase
din preajma porților Damascului.
Nu știm durata șederii sale la Ierusalim. Se presupune că la împlinirea vârstei
de 18 ani și -a încheiat educația rabinică și s -a reîntors la Tars, în căminul familial. Cu
certitudine el părăsise cetatea sfântă în vremea când Mântuitorul și Sfântul Ioan
Botezătorul și -au început activitatea publică. Nimic în scrierile Apostolului nu permite
să presupunem prezența sa la Ierusalim în același timp cu Iisus. Nu sesizăm nici cea mai
vagă aluzie la vreo întâlnire cu Domnul Hristos pe drumurile Palestinei. Viziunea de pe
drumul Damascului este prezentată ca cea dintâi întrevedere cu Domnul. Pavel n -a
cunoscut, deci, pe Iisus din Evanghelii și n -a fost amestecat în scenele Patimi lor. Cu
ardoarea lui de fanatism, cum îl cunoaștem, este dificil să credem că ar fi rămas simplu
spectator la evenimente fără a lua, ca la omorârea lui Ștefan, unul din primele roluri
printre persecutori. Sfântul Pavel, însă, niciodată nu își reproșează că a prigonit direct pe
Domnul Hristos, ci Biserica și pe primii Săi ucenici (Fapte 22, 19 -20; I Corinteni 15, 9;
Galateni 1, 13, Filipeni 3, 16)28.
Unii teologi protestanți, au afirmat, pe baza a două texte pauline: I Corinteni 9,
1 și II Corinteni 5; 16, că Saul din Tars l -a cunoscut pe Mântuitorul în timpul activității
Sale pământești. În primul text, apărându -și calitatea de apostol, Sfântul Pavel zice: „Nu
sunt eu apostol? N -am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru?”. Este evident că aici se referă
la întâlnir ea de pe drumul Damascului, din momentul convertirii și al chemării sale ca
Apostol al Domnului29.

27Cf. Ibidem , p. 94.
28 Cf. Pr. Dr. Lect. Ilie Melniciuc, op. cit ., p. 29.
29 Cf. Ibidem.

16
În cel de al doilea text, Apostolul zice: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos
după trup, acum nu -L mai cunoaștem așa” (II Corinteni 5, 16). În acest pasaj nu e ste
decât o ipoteză ireală. Din context rezultă ideea că, dacă altădată, adică înainte de
convertirea sa, îl socotea pe Hristos ca simplu om sau, după opinia autorității iudaice, ca
un blasfemator și fals Mesia, după convertire nu -L mai privește așa, ci ca pe
Mântuitorul lumii și Dumnezeu. Creștinismul nu i s -a prezentat în persoana
Mântuitorului, ci de abia după moartea Acestuia, în predica învățăceilor Săi30.
Rezultă că, pe timpul când Mântuitorul și -a desfășurat activitatea Sa, Saul era
departe de Ierusal im.
Poziția sa de civis romanus , obținută prin naștere, îi va asigura o poziție socială
privilegiată în Imperiul Roman, poziție la care în câteva rânduri va face apel. De amintit
întâmplările din Filipi, după ce Pavel a scos duhul pitonicesc din femeia ce se ținea
după ei strigând „Aceștia sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă
calea mântuirii” (Fapte 16, 17). Urmare a faptului că Apostolul poruncește duhului, ca
în numele lui Iisus Hristos să iasă din ea ( Fapte 16, 18), este dat, îm preună cu Sila, pe
mâinile dregătorilor (Fapte 16, 19), care, dându -i judecătorilor, i -au întemnițat (Fapte
16, 20 -23). În final, când judecătorii au trimis pe temnicer să -i lase liberi (16, 37), Pavel
a zis: „După ce, fără judecată, ne -au bătut în fața lu mii, pe noi care suntem cetățeni
romani și ne -au băgat în temniță, acum ne scot afară pe ascuns? Nu așa! Ca să vină ei
înșiși să ne scoată afară” (Fapte 16, 37 -38). Tocmai pentru faptul că a veau cetățenie
romană, cei doi au fost eliberați de judecători, ma i mult, chiar rugați de aceștia (Cf.
Fapte 16, 39).

1.2. Pavel chemat de Dumnezeu

Personalitatea Apostolului neamurilor este cu atât mai mare cu cât el nu face
parte din nucleul apostolilor și a ucenicilor care l -au urmat pe Hristos în anii Săi de
activi tate pe pământ. Momentul cel mai puternic din viața sa îl constituie convertirea,
acesta este momentul care face din Pavel un mare Apostol. Învățătura asimilată anterior,
de asemenea ulterior convertirii ar fi lipsită de orice valoare dacă nu ar fi fost mo mentul
Damascalui. Acesata este momentul care face ca acest Apostol să devină cel mai
important în ce privește mai ales disputele teologic e care s -au născut de -a lungul a două

30 Cf. Ibidem.

17
milenii de creștinism. Înainte de a vedea importanța acestui Apostol pe plan teo logic,
deși este mai mult decât cunoscut, considerăm că este important de reamintit,
argumnetat scripturistic, momentul convertirii acestuia.
Ca un iudeu zelos pentru învățătura sa, Saul a persecutat Biserica din Ierusalim,
intrând prin case și târând pe b ărbați și pe femei, îi ducea la temniță (Fapte 8, 3; 22, 4).
După împrăștierea comunității din Ierusalim, Saul voia s -o desființeze pe cea din
Damasc.
Luând scrisori de împuternicire de la marele preot către comunitatea iudaică
din Damasc și primind o gard ă dată de Sinedriu, Saul pornește spre Damasc, oraș situat
la vreo 200 km nord -est de Ierusalim. Pe drum, în apropiere de Damasc, s -a petrecut
faptul extraordinar care a schimbat cu totul viața și misiunea rabinului Saul: convertirea
lui la creștinism. Ziu a, în amiaza mare, într -o lumină strălucitoare, i s -a arătat Iisus
Hristos, zicându -i: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne?
Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigonești” (Fapte 9, 4 -5)31.
Minunea Damascului a făcu t lumină în sufletul lui, încât, din persecutorul Saul,
a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit și profund schimbat, Saul e dus de însoțitorii săi
la Damasc, unde primește botezul de la preotul Anania. El intră astfel în sânul Bisericii
ca „vas ales, ca să poarte numele lui Iisus înaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca
„Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos și prin
Dumnezeu -Tatăl” (Galateni 1, 1). El începe să predice în sinagogi că „Iisus este Fiul lui
Dumnezeu”, spre uim irea și surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s -au
sfătuit să -l omoare. Saul este ajutat de creștini să părăsească orașul, coborându -l noaptea
peste zidurile cetății într -un coș, iar el se retrage pentru trei ani în Arabia, studiind
Sfânt a Scriptură și meditând asupra creștinismului (Fapte 9, 1 -26; 22, 3 -21)32.
,,Pe drumul Damascului, Saul se întâlnește cu Hristos și se convertește subit.
Episodul, de un rar dramatism, este relatat o data de Luca și de trei ori de Pavel, cu
diferențe intere sante față de întâia relatare. Astfel, această întâlnire de pe drumul
Damascului este unul dintre momentele cele mai puternic menționate în Noul
Testament.”33 Minunea Damascului a făcut lumină în sufletul lui, încât, din persecutorul
Saul, a devenit Apostol ul Pavel.

31 Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004, p. 42.
32 Cf. Ibidem.
33 Radu Diac, Viața Sf. Apostol Pavel , Editura Anastasia, București 2002, p. 13.

18
În Faptele Apostolilor, până la convertirea sa acesta este numit Saul, ulterior
Pavel. Saul este numele evreiesc, care cu siguranță că la primit în tradiția iudaică și se
tălmăcește „cel dorit”.34, iar numele de Pavel, numele său roman, care se tălmăcește „cel
mic”.35 Discuția care s -a născut și a dezvoltat două idei diferite este aceea dacă
Apostolul a purtat de mic două nume, unul iudaic, celălalt roman, sau dacă numele de
Pavel i -a fost dat după convertire. Deși opiniile se împart în ce priveșt e problema celor
două nume suntem de părere că încă din copilărie a purtat ambele nume, unul ca urmare
a apartenenței la iudaism, celălalt ca cetățean roman, părinții acestuia obținând această
dublă cetățenie relativ rapid de la momentul sosirii lor în Tar s.
Un loc central în viața lui Pavel îl va ocupa primirea botezului. Convertirea de
pe drumul Damascului se continuă printr -un șir de momente care -l fac membru deplin
al Bisericii, pe care o va reprezenta. Se desprinde din continuarea evenimentelor cât de
important este Botezul. Deși avusese experiența întâlnirii, el trebuie să se boteze, pentru
a se umple de Duhul Sfânt (Fapte 9, 17). Toată activitatea lui parenetică ulterioară va
avea ca scop îmbisericirea neamurilor, botezarea acestora. Pavel nu a propo văduit ca
urmare a experienței minunate de care a avut parte, ci acest fapt îl poate face abia după
ce se botează. (Fapte 18, 20). După acest eveniment viața lui Saul a dobândit cu totul
alt curs. El nu va mai căuta bunăvoința oamenilor, ci pe aceea a lui Dumnezeu: „Nu eu
mai trăiesc, ci Hris tos trăiește în mine”(Galateni 5 , 20).
După convertire a urmat „o perioadă destul de obscură din viața lui Pavel”36.
Această parte a vieții, imedit după convertire, poate fi reconstituită sumar, din câteva
trimiteri (Fa pte, 9, 19 -30; Gal., 1, 17 -19; II Cor. 11,32 -33). „Aflăm de aici, că la
Damasc, după primirea botezului, nu au rămas decât puține zile, după care s -a retras în
Arabia, unde petrecu în singurătate, tăcere și umilință timp de trei ani (Galateni 1, 17 –
18), î nvrednicindu -se de multe viziuni cerești și aprofundând învățătura creștină”37.
Convertirea lui Saul se înscrie în planul divin al propăvăduirii Evangheliei la
toate neamurile și al mântuirii neamului omenesc. Analizand modul în care Saul a fost
chemat la s lujirea Evangheliei, precum și împrejurările suprafirești în care s -a produs
acest eveniment, putem trage concluzia că primirea sa în randul celor mai importanți
misionari creștini este un act al voii și lucrării lui Dumnezeu.

34 Cf. Prof. Dr. I. G. Munteanu, op. cit ., p. 14.
35 Ibidem.
36 Pr. Gheorghe Pufu, Îndumnezeirea – sens al vieții creștine în Epistola către Romani a Sfântului Apostol
Pavel, Editura Paralela 45, Pitești 2005, p. 16.
37Ibidem.

19
Consacrarea oficială a Sfântu lui Apostol Pavel, altfel spus hirotonia sa ca
misionar pentru neamuri, s -a produs la capătul unui întreg șir de trepte pregătitoare
parcurse de Saul de -a lungul mai multor ani (36 – 43) în care, prin descoperire
suprafirească și prin practică misionară în toate mediile sociale și etnice ale epocii, și -a
dobândit dreptul și puterea harică de a propavădui, de sine stătator, Evanghelia lui
Hristos. Acesta este și momentul în care vor debuta călătoriile misionare ale Sfântului
Apostol Pavel, supranumit pentru lucrarea sa de propăvăduire a Evangheliei în lumea
păgană, cum am amintit mai sus, Apostolul neamurilor.
Am pus în legătură în acest capitol viața și propovăduirea pentru că sensul
ontologic al vieții lui Pavel este propovăduirea. El începe să lucreze cu C uvântul. Dacă
era iscusit în arta cuvintelor, el devine iscusit în arta Cuvântului. Cunoștințele sale
capătă altă valoare, mai exact se reîntorc în matca lor de valoare reală; de asemenea,
abilitățile sale oratorice și preciziile sale logice în ce privește desfășurarea ideilor pe
care le prezintă devin, din instrumente care îi erau specifice constituției sale cognitive,
instrumntar în slujba Celui care i -a îngăduit să le posede. Saule, Saule, adică prietene,
cum am menționat intră în registrul unei mustrări în adâncimi ontologice; de ce mă
prigonești cu armele pe c are eu ți -am îngăduit să le ai. Viață și propovăduire devin
sinonime în viața Apostolului, identificarea cu Cuvântul pe care -L propovăduiește este
maximă. Permanent gravitează în toate planurile, c ultural, social, misionar, moral, etc.
în jurul lui Hristos: Apostolul este hristificat. Așadar, ne vom opri într -un subcapitol și
la dimensiunea diaconească a Apostolului.

1.3. Apostolul Pavel – Slujitorul

Termenul de slujitor caracterizează cel mai bi ne pe Apostolul lui Hristos: el
este slujitorul lui Hristos și iconomul tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1). Astfel,
urmând Sfântului Pavel, ideea pe care trebuie să ne -o facem despre un Apostol este cea
de slujitor, de chivernisitor al tainelor dumne zeiești. El este în slujba Domnului Iisus și
transmite lumii mântuirea înfăptuită prin Hristos. El nu poate avea gândirea unuia care
ar dispune după voința sa de bogățiile lui Dumnezeu ca de propriile bunuri, nici nu
poate avea pretenția de înnoitor, căci înnoirea a fost săvârșită de Hristos și, după venirea
Sa, nimic nou nu mai p oate fi adus. Apostolul, propovă duitorul cunoașterii celei
dumnezeiești, are de transmis bogățiile lui Dumnezeu aduse de Hristos Bisericii Sale și

20
el trebuie să conducă pe creștini către Dumnezeu, în Biserică. Și în aceasta, Apostolul,
prin lucrarea sa, se face model vrednic de urmat pentru predicatorii creștini.
Discuțiile între corinteni despre predicatorii și apostolii lor, dintre care fiecare
alegea pe cel care credea că -i poat e aduce mântuirea, nu permiteau Bisericii să -și
trăiască vocația sa, creștinismul autentic. Aceste deosebiri între Apostoli, din această
perspectivă, n -au niciun sens; niciun corintean convertit și botezat nu aparține lui Petru
sau lui Apolo, nici lui Pave l, ci lui Hristos, Căruia s -a facut părtaș prin Botez. Pavel sau
Apolo nu sunt importanți în acest sens, ci doar slujirea lor de Apostoli ai lui Hristos (Cf.
I Corinteni 3, 4 -9).
Acest raport eu -tu-El este profund surprins aici. În primul rând structura
retorică, foarte scurtă, concentrată dar cu efect de a zdruncita omul “Dar ce este Apolo?
Și ce este Pavel?”(I Corinteni 3, 5) Marea întrebare a omului cu privire la propria stare,
menire, direcția este din temelii zdruncinată, pentru că prin această retori că
simplificată, dar sinceră, din adâncurile ființiale ale omului, se arată și lipsa de valoare a
lui eu sau tu izolați. Cine sunt eu?, cine ești tu?, sau mai puternic ce sunt eu?, ce ești tu?
arată izolarea. Un eu și un tu fără El este golul irecuperabil, începutul morții.
Detensionarea acestei situații de criză vine ulterior: “Slujitori prin care ați crezut voi și
după cum i -a dat Domnul fiecăruia”(I Corinteni 3, 5) Așadar, ce sunt eu, c e ești tu
primește un răspuns on tologic: Slujitori. Mai mult decât at ât, solipsismul în care se
pierdea persoana în partea retorică este recuperat de starea comunională, pentru că
Domnul este Cel care dă fiecăruia sens și plenitudine . Criza de identitate este total și
ireversibil rezolvată, Pavel, adică orice slujitor, Apol lo, adică orice aproape al nostru în
drumul vieții de misiune sunt așezați în matca reală: “Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească”(I Corinteni 3, 6)
Această nimicnicie în fața lucrării lui Dumnezeu îl obligă pe Apostol la
smerenie. În ceea ce -l privește, Pavel acceptă să fie ultimul între Apostoli și chiar
printre creștini (Efeseni 3, 8). În același sens, Pavel chiar se numește pe sine slujitor al
Evangheliei (Coloseni 1, 23) slujitor al Bisericii (Coloseni 1, 25). Cu toate că îș i afirmă
autoritatea sa apostolică , el se socotește pe sine ca nimic (II Corinteni 12, 7). Această
înțelegere și acceptare absolută a lucrării lui Dumnezeu prin slujirea sa este, de fapt,
rodul credinței, al recunoașterii atotputerniciei lui Dumnezeu care se ara tă cel mai bine
în cea mai mare neputință omenească.
Pe lângă termenul de slujitor (doulos, diakonos) care numeste vocația
Apostolului, găsim și pe cel mai nobil, de împreună -lucrător, cooperator sau

21
colaborator.38 De fapt, Pavel spune corintenilor: noi sun tem împreună -lucrători cu
Dumnezeu (I Corinteni 3, 9). Slujitorul lui Dumnezeu, Apostolul, se vede obligat să
continue tradiția dumnezeiască de a transmite darurile lui Dumnezeu oamenilor, adica
vestea cea buna a mântuirii care trebuie făcută cunoscută mai întai poporului iudeu.
O altă imagine exprimă cu tarie rolul de slujitor al Apostolului care -l apropie
de Hristos, Domnul său: Pavel este, printre frați, o manifestare din ce în ce mai
desăvârșită a slavei lui Iisus Hristos (II Corinteni 3, 18). Manifest are a lui Hristos în
slavă, el este și chip autentic al lui Hristos, slujitorul care suferă: peste tot pe unde
merge, Pavel poartă în propria -i persoană moartea lui Hristos, (II Corinteni 4, 10)
patimile sale sunt o prelungire a celor îndurate de Hristos p entru Biserica Sa (Coloseni
2, 24). Predicarea și învățătura Apostolului sunt o prelungire a lui Hristos printre
creștini, prin mijlocirea slujitorului Său Pavel, omul care slujește Cuvântului. Și în acest
punct, se poate vedea cum Apostolul este model pen tru purtarea predicatorilor creștini.
Peste tot unde este, Pavel se roagă ca dulceața cuvintelor dumnezeiești să dea cunoștință
creștinilor, o cunoaștere care duce la mântuire. Astfel, Apostolul Îl prelungește pe
Hristos, prin Care Dumnezeu a vorbit la pli nirea vremurilor, și se face împlinitor al
misiunii cu care a fost însărcinat, răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în lume.
Prima călătorie misionară a Sfântului Pavel a avut loc între anii 45 -48. După
primirea botezului la Damasc și retragerea sa în Arabi a, el s -a dus la Ierusalim, unde a
fost introdus în cercul Apostolilor de Barnaba, creștin iudeu, originar din insula Cipru.
Fiind amenințat de iudeii eleniști, Saul s -a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de
unde a fost chemat de Barnaba la Antio hia pentru misiune între neamuri (Fapte 9, 27 –
30; 11, 25 -26). Din Antiohia, Saul și Barnaba merg cu o colectă la Ierusalim, în timpul
foametei de sub împăratul Claudiu (41 -54) (Fapte 11, 29 -30), apoi se întorc la Antiohia,
de unde întreprind prima călători e misionară între anii 45 -48, luând cu ei și pe Ioan
Marcu (Fapte, cap. 13 și 14)39.
Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, către insula Cipru, de
unde era Barnaba, pe care au străbătut -o de la răsărit spre apus. În orașul Pafos, ei
conve rtesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele
căruia Saul s -a numit Pavel, nume pe care -l va purta până la sfârșitul vieții (Fapte 13, 9).
De la Pafos, cei trei misionari călătoresc pe mare spre nord -vest până în provincia

38 Numirea de synergos, colaborator, este dată de Pavel și Epafroditei (Filipeni 2, 25) și chiar Priscilei și
lui Acvila (Romani 16, 3).
39 Cf. Pr . Prof. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului , vol. I., Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 36, și Pr.
Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 43.

22
Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s -a întors la Ierusalim, Pavel și Barnaba au
continuat călătoria în provinciile Pisidia și Licaonia, predicând noua credință în orașele
Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra și Derbe. La Listra, mulțimile, socotindu -i zei, au vrut
să le aducă jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el
era purtătorul cuvântului. Vizitând apoi comunitățile de curând înființate și hirotonind
preoți pentru fiecare biserică, se întorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia,
ajung pe mare la Antiohia, în anul 48, vestind credincioșilor câte a făcut Dumnezeu cu
ei și cum a deschis păgânilor ușa credinței (Fapte cap. 13 și 14)40.
Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 are o deosebită importanță î n
viața creștinismului timpuriu iar aici are loc întâlnirea importană între Ucenicii
Domnului și Sfântul Apostol Pavel. Întorși la Antiohia Siriei, Pavel și Barnaba găsiră
Biserica dezbinată, din cauza unor iudeocreștini veniți din Iudeea, care învățau că
păgânii convertiți la creștinism trebuiau să observe Legea mozaică, primind
circumciziunea. Astfel s -a născut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice
sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice în Biserică. În anul 49 sau 50, Pavel
și Barnaba, însoțiți de Tit, merg ca delegați ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim să
supună chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecuseră la
credință, susțineau că păgânii care se convertesc la creștinism trebuie să pri mească
circumciziunea și să respecte ceremoniile Legii mozaice41.
În anul 50, Sinodul Apostolilor , în frunte cu Petru și Iacob, au ascultat cele
cerute de comunitatea din Antiohia și au hotărât, potrivit sfatului Duhului Sfânt, să nu
impună creștinilor dint re neamuri „jugul” Legii mozaice, ci ei „să se ferească de cele
jertfite idolilor, de desfrâu, de animalele sugrumate și de sânge” (Fapte 15, 20 și 29). Ei
au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel și Barnaba, însoțiți de Iuda și Silvan, o
scrisoar e, prin care li s -a adus la cunoștință hotărârea înțeleaptă luată de Sinodul
Apostolilor la Ierusalim, iar credincioșii s -au bucurat pentru mângâiere (Fapte 15, 1 -33).
Totodată s -a ușurat mult misiunea creștină printre neamuri, iar creștinismul, eliberat d e
servitutea Legii mozaice, și -a întărit caracterul de religie universală42.
La puțin timp după anul 50, Sfântul Apostol Petru a părăsit Ierusalimul și s -a
dus la Antiohia, unde, la început, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama

40Cf. Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof. Dr. Milan Șesan, Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria Biseri cească Universală , vol. I (1 -1054), ediția a III -a, revăzută și completată, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 87.
41 Cf. Ibidem , p. 88.
42 Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., pp. 43 -44.

23
iudaizantilor, el n -a mai luat masa cu creștinii dintre păgâni, fapt pentru care a fost
mustrat în fața tuturor de Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2, 11 -14).
A doua călătorie misionară a Apostolului neamurilor are loc între anii 51 -54.
Sfântul Apostol Pavel întreprinde a doua călă torie misionară împreună cu Sila, între anii
51-54, în timp ce Barnab a și vărul său, Ioan Marcu, merg din nou în Cipru (Fapte 15,
39). Mergând de astă dată pe uscat, ei vizitează comunitățile din Siria, Cilicia și
Licaonia, unde, în orașul Listra, converte sc pe Timotei, care i -a însoțit apoi în misiune.
După ce au vizitat comunitățile înființate în prima călătorie, ei trec prin Galatia, Frigia și
Misia și ajung în orașul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei
misionari, luând cu ei și pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace și ajung la
Neapolis, în Macedonia, și predică cu succes la Filipi, înființând aici prima comunitate
europeană. La Filipi, Pavel și Sila sunt bătuți cu bice și duși la închisoare, de unde au
scăpat în mod minunat. De la Filipi, trec prin orașele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia
și ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliți greci și romani și pe
unii dintre iudei. Făcându -se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu
însoțitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena43.
În cetatea culturii elene, filosofii epicurei și stoici, care -și petreceau timpul în
Agora, să mai audă ceva nou, auzind pe Pavel vorbind în piață, s -au exprimat că el pare
a fi „ves titor de dumnezei străini, fiindcă binevestește pe Iisus și Învierea” (Fapte 19,
18). Luându -l apoi cu ei, l -au dus înaintea Areopagului, unde Sfântul Pavel a ținut o
interesantă și originală cuvântare. Lăudând cucernicia atenienilor față de zei, care au
ridicat în cetatea lor un altar și Dumnezeului celui necunoscut, pe care ei îl cinstesc fără
ca să -l cunoască, Sfântul Pavel le spune că Acesta este Dumnezeul pe care -L vestește
lor, „Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea… Domnul cerului și al pă mântului,
Care nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești… Căci
în El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 23 -25 și 28)44.
În urma acestei cuvântări, Sfântul Pavel a convertit la creștinism un număr de
greci, între car e se aflau Dionisie Areopagitul, după tradiție primul episcop al Atenei, o
femeie cu numele Damaris și pe alții (Fapte, cap. 17).
În marea lor majoritate însă, grecii s -au arătat curioși față de cele spuse de
Pavel, dar au rămas sceptici și l -au luat în râ s, când l -au auzit vorbind, la sfârșit, de
învierea morților (Fapte 17, 32).

43 Cf. Ibidem , p. 44.
44 Cf. Pr. Prof. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 39.

24
Mai mare succes a avut predica Sfântului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat
un an și jumătate, împreună cu soții iudeocreștini Aquila și Priscilla, pe care i -a întâlnit
aici î n anul 52. Aceștia s -au refugiat de la Roma la Corint în urma edictului publicat
contra iudeilor în anul 49 de împăratul Claudiu (41 -54), fiindcă se certau între ei din
cauza lui Iisus Hristos. Între timp, au venit la Corint Sila și Timotei, pe care Sfântu l
Pavel îi lăsase la Bereea, în Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus,
mai marele sinagogii și pe mulți alții dintre greci. Iudeii, mânioși din cauza succesului
lui Pavel, îl duc în fața lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofu lui Seneca, care,
dând dovadă de tact, a refuzat să se amestece în disputele religioase ale iudeilor și le -a
poruncit să se întoarcă liniștiți la casele lor45.
Din cauza agitației iudeilor, Sfântul Pavel a plecat din Corint, luând cu sine și
pe soții Aquila și Priscilla, pe care i -a lăsat la Efes, unde făcea misiune creștină un
învățat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfântul Pavel s -a dus la Cezareea
Palestinei, apoi la Ierusalim, de sărbătoarea Paștelui, de unde s -a întors la Antiohia
(Fapte 18 , 1-22).
A treia călătorie misionară a Sfântului Pavel are loc între anii 54 -58. Plecând
din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfântul Pavel și însoțitorii săi au întreprins a treia
călătorie misionară, între anii 54 -58. El a vizitat mai întâi comunitățile creștine înființate
în Galatia și Frigia, apoi s -a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulară, pentru
doi ani și jumătate. La Efes, Sfântul Pavel botează vreo 12 ucenici de ai lui Ioan
Botezătorul, punându -și mâinile peste ei și chemând puterea D uhului Sfânt (Fapte 19, 3 –
6). Activitatea rodnică a Sfântului Pavel a provocat o mare mișcare contra creștinilor, la
instigația argintarului Dimitrie, care -și vedea meseria periclitată din cauza întinderii
creștinismului și a înlăturării cultului zeilor (F apte 19, 23 -40). După cum reiese din
Epistola I -a către Corinteni, Sfântul Pavel s -a luptat la Efes cu fiarele în circ (I Corinteni
15, 32)46.
Părăsind Efesul, Sfântul Pavel s -a dus în Macedonia în anul 57 și de acolo în
Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Co rint, unde a scris Epistola către Romani. De la Corint,
trecând din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa și Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a
avut neplăceri din cauza răscoalei argintarului Dimitrie, s -a oprit la Milet. Acolo a

45 Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 45.
46 Cf. Ibidem , p. 46.

25
chemat presbiterii din Efes , de care s -a despărțit cu duioșie pe țărmul mării, prevăzând
că nu -i va mai vedea (Fapte 20, 1 -38)47.
De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida și Cezareea Palestinei și apoi la
Ierusalim, în anul 58, ducând cu sine colecta făcută în Grecia și Maced onia pentru
săracii din Ierusalim (Fapte 21, 1 -17).
Cunoscând ura iudeilor față de Pavel, Iacob cel Mic îl sfătuiește să
îndeplinească un act prevăzut de Legea mozaică și el suportă prețul pentru curățirea
unor nazirei, care și -au ras capul. În templu, cân d era să se împlinească cele șapte zile
de curățire, este recunoscut de iudeii din Asia și arestat. La intervenția hiliarhului
Claudius Lysias, comandantul gărzii romane, Pavel este scos din mâinile iudeilor și
închis în turnul Antonia. La intervenția ofiț erului roman i s -a îngăduit să se apere în fața
mulțimii înfuriate și a Sinedriului. O conspirație pusă la cale de peste 40 de iudei
fanatici contra vieții lui , este demascată de Ioan Marcu și comunicată comandantului.
Acesta îl trimite noaptea, sub o esco rtă puternică la Cezareea Palestinei, unde e ținut în
închisoare doi ani, între 58 și 60, de procuratorul Felix, cu speranța de a obține de la
Pavel o sumă de bani. Iudeii din Ierusalim îl urmăresc însă și acolo. Pavel se apară în
fața noului procurator Po rcius F estus, a regelui Irod Agripa II și a soției sale, Berenice,
iar în cele din urmă el face apel la judecata împăratului de la Roma, în calitatea sa de
cetățean roman (Fapte 21, 21 -40 și cap. 22 -26)48.
Drumul la Roma s -a făcut pe mare, pe timp de toamnă și iarnă, în anul 60,
Pavel fiind însoțit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutașului Iuliu,
întâmpinând amenințarea furtunilor și a valurilor mării. Plecând din Cezareea, au trecut
prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe lângă insula Cret a, insula Malta, unde au
suferit un naufragiu, și au ajuns la Puteoli, în Italia, în primăvara anului 61, de unde au
făcut drumul pe jos până la Roma, acolo fiind întâmpinat de creștini la Forul Apius și la
locul numit Trei Taverne, a căror prezență l -a bucurat mult. Prezența creștinilor la Roma
este o mărturie evidentă că creștinismul pătrunsese în capitala Imperiului înainte ca
Apostolii Petru și Pavel să fi sosit aici49.
La Roma, Sfântul Pavel s -a aflat într -o detenție ușoară, fiind închis într -o casă,
sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut

47 Cf. Ibidem.
48 Cf. Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, ș.a., op. cit ., p. 91.
49 Cf. Ibidem , p. 92.

26
propovădui și întări creștinismul timp de doi ani (61 -63) în capitala Imperiului roman
(Fapte, cap. 27 și 28).
El a avut mare succes, prin predica sa nouă, credința pă trunzând chiar printre
slujitorii palatului imperial, cum scrie el însuși, în Epistola către Filipeni: „Vă
îmbrățișează pe voi toți sfinții (creștinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filipeni 4,
22). În anul 63, Sfântul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma50.
Faptele Apostolilor se termină în anul 63. Din Epistolele scrise de Sfântul
Pavel de la Roma și din alte știri, rezultă că, după eliberarea sa în anul 63, el a întreprins
noi călătorii misionare în Răsărit, în insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes,
unde a așezat episcop pe Timotei, în Grecia, la Nicopolis, în Epir, consolidând
comunitățile înființate. E posibil ca el să fi ajuns și în Apus până în Spania, cum dorea
(Romani 15, 24 și 28), până la marginile Apusului, cum af irma Sfântul Clement
Romanu în prima sa Epistolă către Corinteni, scrisă către anul 9651.
Împrejurările sfârșitului său sunt necunoscute. Se crede că Apostolul
neamurilor s -a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua închisoare, din care n -a mai
scăpat și a murit ca martir sub împăratul Nero, în anul 67. După tradiția creștină, el a
murit în aceeași zi cu Sfântul Apostol Petru, 29 iunie, care a rămas până azi ziua
sărbătoririi lor. Alți istorici cred că între moartea martirică a celor doi Apostoli e o
difer ență de un an, Sfântul Petru murind în anul 66.
Sfântul Apostol Pavel a fost îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de -a
rândul pelerinii creștini vin să se închine la mormântul sau (Fer. Ieronim, De vir. III, 5).
Mai târziu, pe locul mormântului să u s-a ridicat basilica „Santo Paulo fuori -le-mura”,
Sfântul Pavel dinafară de ziduri52.

1.4. Credincioșia Apostolului

Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea
creștinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a răspândit creștinismul mai ales în
lumea greco -romană și l -a întărit la Roma, în centrul Imperiului Roman. După Sfântul
Evanghelist Ioan, el este cel mai însemnat scriitor și gânditor dintre Apostoli. Prin

50 Cf. Pr. Prof. Dr. Io an Rămureanu, op. cit., p. 47.
51 Cf. Ibidem.
52 Cf. Ibidem , p. 48.

27
activitatea sa misionară printre neamuri, el a eliberat creș tinismul de servitutea Legii
mozaice și a asigurat propovăduirea lui universală.
Lucrarea lui Dumnezeu în lume este legată de fidelitatea, de credincioșia
Apostolului, și în aceasta se arată vocația lui. Hristos i -a reîmpăcat pe oameni cu Tatăl
(Cf. Roman i 5, 10 -11 ; II Corinteni 5, 18) și a încredințat ca slujirea acestei reîmpăcări
să fie dusă mai departe prin Apostoli: “În numele lui Hristos așadar ca mijlocitori, ca și
cum Însuși Dumnezeu v -ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos,
împăcați vă cu Dumnezeu!” (II Corinteni 5, 20). Hristos a săvârșit lucrarea aceasta de
reîmpăcare și de mântuire în ascultare și credincioșie față de Tatăl, pătimind până la
moarte; Apostolul trebuie sa -I rămână credincios și în aceasta, suferind și el asemenea
Dom nului Său, ori suferințele acestea îi vor insoți înteaga lucrarea misionară.
Unui slujitor, unui iconom al Tainelor dumnezeiești îi este cerută o singură
calitate: credincioșia față de Stăpânul (I Corinteni 4, 1 -2). Fidelitatea lui Pavel este una
față de H ristos, astfel, este o fidelitate față de Dumnezeu, Care L -a trimis în lume,
pentru că Hristos nu a căutat la a Sa voie, ci la a Celui care L -a trimis în lume.
Credincioșia lui Pavel se arată, mai înt âi în predicarea mesajului creștin; Îl
propovăduiește pe Hristos întru tot adevărul, așa după cum îl cunoaște, din tradițiile53
primite de la Bisericile Iudaice (Cf. I Corinteni 11, 2, 16) și din descoperirile primite de
la Hristos (Galateni 1, 12). În îndemnurile sale adresate fraților, în formarea și
conducer ea comunităților de creștini, marea valoare religioasă normativă a unei vieți
creștine este fidelitatea față de Hristos.
Activitatea Apostolului Pavel este bine înfiptă în teologia virtuților. Avem aici
în vedere virtițile teologice: credința, nădejdea și dragostea. Dacă dragostea este văzută
ca virtutea care se continuă în veșnicie, credința este virtutea de început, este archeul
oricărui drum spiritual. Întreaga viață a lui Pavel este una de credință, de încredere și de
încredințare. Pavel este Apostolul care stăruia în iudaism, era înfipt în principiile Legii
tocmai din râvna pe care o avea pentru Lege, era convins că ceea ce face este spre a sluji
Dumnezeului pe care Moise L -a propovăduit. Când pe drumul Damascului este
încredințat că ceea ce l -a făcut s ă nu mai vadă vreme de trei zile este Hristos pe Care -L
prigonea, prigonind pe hristofori, face tot ce i se spune pentru că are încredere.

53 Despre această problemă a se vedea mai în amănunt: L. Cerfaux, La Tradition selon saint Paul , în
Recueil , t. II, p. 253 -263. Vezi și pp. 265 -282, Les deux points de départ de la tradition chrétienne sau
Paradosis et Kyrios , Le Problème de la tradition dans le paulinisme , dans Rev. d'Hist. et de Phil . Rel.,
1950, p. 12 -30 și La Tradition , Neuchâtel, 1953.

28
Om al credinței, Pavel devine apostol în toată dimensiunea termenului. Toate
cuvântările lui au ca scop sădirea drag ostei în om, dragostea devine telosul paulinic,
imnele pe care le închină dragostei stau la baza ulterioarelor experiențe imnografice ale
unor sfinți, dar toate acestea nu ar fi fost posibile în afara credinței. Apofatismul
paulinic are bază doar în credin ță, starea apofatică prin excelență.

29

2. Opera Sfântului Apostol Pavel, izvor și temelie pentru predica creștină

2.1. Sfânta Scriptură și cherigma apostolică, fundament pentru predica
creștină

Sfânta Scriptură ne oferă temei uri pilduitoare pentru propovăduire.
Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă este tot așa de veche ca și
Biserica însăși. Istoria Bisericii creștine este într -o mare măsură istoria predicării
cuvântului lui Dumnezeu. Ea s -a întemeiat ist oricește în ziua Cincizecimii, prin
minunea pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor, la care s -a adăugat, tot de atunci, o
minune săvârșită cu Apostolii și anume, puterea lor de a grăi în limbi „despre faptele
mărețe ale lui Dumnezeu” (Fapte 2, 11).
Nu trebuie uitat faptul că mesajul mântuitor al lui Hristos s -a transmis multă
vreme față către față, oral. Nu sunt puține locurile în care acest lucru ne este spus.
Apostolul și Evanghelistul Ioan, care i -a fost alături în vremea propovăduirii spune
“Sunt î ncă și alte multe lucruri pe care le -a făcut Iisus, care, dacă s -ar fi scris cu de –
amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n -ar încăpea cărțile ce s -ar fi scris” (Ioan
21, 25). Hiperbola folosită de Apostol arată clar faptul că mult din mesajul evan ghelic
se predica prin viu grai. “Încă și alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi,
care nu sunt scrise în cartea aceasta” (Ioan 20, 30). Apostolii au fost îndemnați de
Hristos să propovăduiască prin viu grai: “Mer gând, învățați toate neamuri le (…)
învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă” (Matei 28, 19 -20). Înainte de a
exemplifica scripturistic acest aspect prin cuvintele Apostolului Pavel, am vrea să
întărim această idee prin două secvențe din epistolele lui Ioan, acesta fiind un Apostol
care uzează mult de transmiterea prin viu grai, epistolele acestuia sunt scurte, lăsând
permanent de înțeles că lucrurile importante vor fi spus e, le va predica despre
înțelesurile adânci ale cuvintelor Cuvântului față către față. Așadar, în a doua epistolă
ioaneică găsim că “multe am a vă scrie, dar n -am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală,
ci nădăjduiesc să vin la voi și să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie
deplină” (II Ioan 12). De asemenea, în a treia sa epistolă spune I oan către Gaiu: “multe
lucruri aveam să -ți scriu; totuș i nu voiesc să ți le scriu cu cerneală și condei. Ci
nădăjduiesc să te văd în curând și atunci vom grăi gură către gură” (III Ioan 13 -14).

30
Desprindem cu ușurință ideea că în ont ologia Bisericii intră p redica . Prin auzire
vine credința, element atât de important în sintaxa teologică a lui Pavel. Spune acesta,
“Căci credința vine din auzire, iar auzirea vine din cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10,
17). Predania s -a făcut prin cuvânt dar și prin scris, cuvâ ntarea a precedat scrierea
mesajului, în fond cele două modalități de expunere a mesajului nu se exclud, lucru cert
este că au fost și sunt la fel de importante.
În concluzie, mesajul lui Pavel este clar și profund: “Drept aceea, fraților, stați
neclintiț i și țineți predaniile pe care le -ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră” (II Tesaloniceni 2, 15).

2.1.1. Mântuitorul Iisus Hristos, modelul predicatorului creștin

Temeiul provăduirii creștine este, întâi de toate, însăși slujirea profet ică sau
învățătorească a Domnului Iisus Hristos. Despre nici un alt învățător nu s -a spus
vreodată „niciodată n -a vorbit om ca Omul Acesta” (Ioan 7, 46).
Această exprimare lapidară, surprinsă de evanghelist pe buzele unor slujbași
simpli, trimiși de faris ei să -L prindă pe Iisus și să -L aducă legat, reprezintă punctul de
plecare al demersului pe cât de plăcut pe atât de dificil de a pătrunde în tainițele
oratoriei divino -umane a Mântuitorului. Slujbașii s -au întors cu mâinile goale tocmai
pentru faptul că a u rămas fascinați de verbul unui învățător, pe care -L catalogaseră
inițial un „agitator oarecare”54.
Considerată din punct de vedere istoric, predica Mântuitorului este modelul
prin excelență al predicii creștine. El este Învățătorul unic, după propriile -i cuvinte:
„Unul este Învățătorul vostru” (Matei 23, 8), Unul nu în sens de singular și exclusiv, ci
de revelator suprem al adevărului, cu putere dumnezeiască de a trezi spiritele, pentru a
le purifica și face părtașe adevărului și în chipul cel mai profund .
Mântuitorul nu a fost elevul școlii teologice iudaice. Dimpotrivă, El a
reprezentat opoziția față de cărturarii vremii Sale. A stăruit, însă, pe tâlcuirea Legii și a
Proorocilor, lege pe care n -a venit s -o strice ci s -o plinească (Matei 5, 17), adică să o
desăvârșească, completând ceea ce lipsea, de fapt, Testamentului Vechi: iubirea
universală, extinsă, pe de o parte de la conaționali la toate neamurile, pe de alt a de la cei

54Preot Vasile Gordon, Introducere în omiletică , Editura Universitășii din București, Bu curești 2001, p.
43.

31
apropiați și la vrăj mași; totodată, iubirea totală, până la jertfa de sine. Așa se explică și
noutatea poruncii Domnului: „Porunca nouă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, precum
Eu v -am iubit pe voi… (Ioan 13, 34). Așadar, noutatea constă în El, ca model al iubirii
jertfelnice. Cu alte cuvinte cine iubește ca Iisus va grăi ca El .
Iisus este „Profetul” prin Sine, nu printr -un dar venit din altă parte55. În acest
fel Mântuitorul a altoit adevărul nou și absolut pe slova veche, circumscrisă în limitele
spațiului poporului ales. El a îmbrățișat cu dragoste și milă nevoile și tristeți le unei lumi
înstrăinate de Dumnezeu și a evidențiat descoperirea dumnezeiască în natura
înconjurătoare, în valea Nazaretului, în seninătatea lacului Gheni zaret, de -a lungul
pitoreștii vă i a Iordanului, sau în tăcerea munților pământului făgăduinței.
„Form a predicii Sale a fost variată și a avut în vedere caracterul și cultura
ascultătorilor. Într -un fel a vorbit în fața cărturarilor, fariseilor și bogaților, altfel în fața
oamenilor simpli și umili. Păcătoșilor, bărbați și femei, cuvântul Lui le -a trezit s imțul
remușcării; celor ce aveau să sufere pentru Evanghelie, le -a vorbit de slava împărăției
cerurilor. Pe cei întristați i -a mângâiat, pe cei bolnavi i -a vindecat, pe cei morți i -a
înviat, pe copii i -a binecuvântat, iar adevărurile spirituale pe care le rostea erau
înfățișate într -o formă concretă și sugestivă, menită să determine punerea în mișcare a
gândirii și conștiinței ascultătorilor. Căci Mântuitorul s -a adresat, deopotrivă, minții și
inimii celor ce -L ascultau. Așadar: adevăruri esențiale, vitale, formulate simplu,
limpede, firesc și însuflețit, iată fondul, forma și forța predicii Sale”56.
Tema centrală a predicii Mântuitorului este Evanghelia Împărăției lui
Dumnezeu. „Pocăiți -vă, că s -a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” sunt cuvinte
programative în Predica Domnului (Matei 4, 17, Mc. 1, 15 etc.). Strâns legate de tema
centrală, Mântuitorul a reliefat în predici trei subiecte principale: Dumnezeu, lumea,
omul. Dumnezeu – Treime a iubirii: Tatăl, a Cărui dragoste nemărginită, mărturisită de
Iisus prin cuvintele „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul –
Născut L -a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan, 3, 16),
este reliefată îndeosebi prin parabola Fiului Risipitor, a cărei frumusețe și adâncime est e
inegalabilă sub acest aspect; Fiul, a Cărui iubire S -a dovedit prin actul suprem al jertfei,
însoțit de cuvintele de pe Cruce: „Părinte, iartă -le lor că nu știu ce fac” (Luca, 23, 34);

55 Cf. Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri , Ediția a 2 -a,
Editura Sf. Mina, Iași, 2008, p. 64.
56 Preot Vasile Gordon, op. cit ., p. 44.

32
Duhul Sfânt, izvor nesecat al harului iubirii și adevărului (Ioan 14, 26; Ioan 15, 26)57.
Lumea este înfățișată ca operă a iubirii lui Dumnezeu și mediul de viață al
omului. Este, în același timp, un dar și un sacrament, după expresia bine cunoscută a
părintelui Dumitru Stăniloae.
Omul, ca subiect a l propovăduirii Domnului, este un al doilea nume al Lui
Însuși (El se numește pe Sine „Fiu al Omului” – Matei 17, 9; 18, 11 etc.). Fiul lui
Dumnezeu S -a întrupat în lume pentru a releva chipul adevărat al omului în mijlocul
creației.
Cu toate că în unele împrejurări folosea vorbire a obișnuită, numită directă
(predica de pe munte, de exemplu), Mântuitorul a întrebuințat cu precădere parabola,
modalitate întâlnită, de altfel, frecvent la popoarele orientale. Ca termen, parabola
înseamnă „a pune lucrurile alături, a spune lucrurile în alt mod”58. Avantajele
întrebuințării parabolei sunt nenumărate: pentru ascultătorii simpli, istorioarele simple,
intuitive, sunt mai ușor de ținut minte; prin parabole se pot biciui mai ușor păcatele, fără
ca cei de față să fie atinși direct; parabola soli cită gândirea mai mult decât vorbirea
directă, contribuindu -se, astfel, la ascuțirea minții; parabola dă posibilitatea de a feri
unele adevăruri sfinte sau taine dumnezeiești. Cuvintele Mântuitorului sunt grăitoare în
acest sens: „Vouă vă este dat să știți tainele împărăției cerurilor, iar acelora nu. Pentru
aceasta le și grăiesc în pilde, ca văzând să nu vadă și auzind să nu audă și să nu
înțeleagă” (Matei, 13, 13).
Exegeții au numărat 33 de parabole, care se întrec în frumusețe unele pe altele
și prin car e se fac cunoscute, în mod discret, adevăruri dogmatice care depășesc puterea
obișnuită de înțelegere. Ne amintim în acest sens și de principiul pedagogic enunțat de
filosoful britanic Herbert Spencer (1820 -1903): „Pe cele abstracte le facem sensibile
prin cele cunoscute”. Așa se explică faptul că parabolele conțin tablouri luate din toate
genurile de ocupații cunoscute atunci în Țara Sfântă: agricultură, pescuit, gospodăria
casnică din familie, relațiile sociale comune, tabieturile casei regale etc. La fru musețea
lor stilistică și adâncimea mesajului omiletic, se adaugă valoarea actualității: oricare
dintre ele pare a fi rostită pentru noi, cei de azi59.
Mântuitorul Iisus Hristos este modelul suprem al predicatorului ideal, absolut.
El vorbea, după mărturia evanghelistului, ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau

57Cf. Pr. Mihail Bulacu, Pedagogia Cre ștină Ortodoxă , EDP, Bucure ști, 1935, p. 36 -38.
58 Preot Vasile Gordon, op, cit ., p. 45.
59Cf. Ion Cerghit, Metode de învățământ , ediția a III -a, Editura Didactică și Pedagogic ă, Bucure ști, 1997,
p. 66.

33
cărturarii lor (Matei 7, 29), putere ce izvora, de fapt, din ființa Sa dumnezeiască,
totodată din lipsă de păcat: „Cine din voi Mă va vădi de păcat?” (Ioan 8, 16) De aici
deducem fără greutate „cheia” principală a reușitei actului omiletic: sfințenia vieții
predicatorului60. De aceea se potrivesc și propovăduitorilor cuvintele Domnului: „Fiți
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).
Iisus Hristos, Dumnezeu și o m desăvârșit, era numit nu întâmplător Rabi
(învățător), El însuși mărturisind că pentru a învăța a venit în lume: „Să mergem în
orașele și satele care sunt mai aproape, ca să vestim și acolo, căci pentru aceasta am
venit” (Marcu 1, 38), sau: „Se cade Mie să vestesc împărăția lui Dumnezeu și altor
cetăți, căci spre aceasta sunt trimis” (Luca 4, 43).
Evident, nu trebuie înțelese în sens exclusivist aceste cuvinte. O dată cu
misiunea învățătorească sau profetică, Mântuitorul le -a desfășurat și pe celelalte d ouă:
pastorală (împărătească) și sfințitoare sau arhierească. Vre a să sublinieze, însă,
importanț a mântuitoare a predicii, exemplu ce va fi urmat îndată de Sfinții Apostoli.
Aproape la fel se va exprima și Sf. Ap. Pavel, de pildă: „Căci Hristos nu m -a trim is să
botez, ci să binevestesc!” (I Corinteni 1, 17).
În concluzie, predica Mântuitorului are, în chip absolut, cele două calități
necesare actului omiletic autentic: frumusețe și putere de convingere. Ambele dovedesc
cu prisosință că „Iisus a fost cel din tâi mare educator al omenirii”, cum mărturisește
profesorul Simion Mehedinți61.
Apostolii și urmașii lor au primit poruncă și putere să prelungească și aceast ă
slujire până la sfârșitul veacurilor. Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit Apostolilor
Săi: „Me rgeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15)
și „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 27, 20). Însuși
Domnul Hristos, Capul Bisericii, a rânduit în Biserică dregătoria de a predica cuv ântul
lui Dumnezeu ca mijloc dumnezeiesc pentru dobândirea mântuirii. „Binevestitorii” și
„învățătorii” sunt puși alături de Apostoli: „Și a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alții
prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători” (Efeseni 4, 11).
Fără ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui; de aceea
grija preotului pentru predică se contopește cu îndatorirea sa de a lucra pentru mântuirea

60 Cf. Pr. Prof. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos Învățătorul nostru suprem , în ”Ortodoxia”,
an. XXXV (1983), nr. 1, p. 61.
61Cf. Simion Mehedinți, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor , Bucure ști,
1935, pp. 20 -22.

34
păstoriților, care nu pot merge pe calea mântuirii fără ascultarea cuvântului l ui
Dumnezeu, „viu și lucrător” (Cf. Evrei 4, 12; Ieremia 23, 29).
Cuvântul lui Dumnezeu este scris în Sfânta Scriptură, dar este o necesitate
psihologică și pedagogică pentru creștini, să citească și într -un „manual viu”, proclamat
cu glasul păstorului în vestit cu putere de sus, să -l intuiască și cu simțurile fizice, pe
lângă simțurile spirituale, așa cum făceau mulțimile care ascultau pe Domnul Hristos, și
cum făceau primii credincioși ai Bisericii, ascultând pe Sfinții Apostoli. Sfântul Apostol
Pavel, ce l de Dumnezeu insuflat, a imortalizat aceste idei, legate logic între ele ca
verigile unui lanț, pre aslăvind pe predicator prin urmă toarele cuvinte: „Oricine va
chema numele Domnului se va mântui. Dar cum va chema numele Aceluia de Care n -au
auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor? Și cum vor propovădui de nu se vor trimite?
Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, celor ce vestesc lucrurile bune”
(Romani 10, 13 -15).
Rugăciunea arhierească a Domnului Hristos către Tatăl (Cf. Ioan cap. 17) e ste
o mărturie și pildă sublimă de îndeplinire a îndatoririi de a predica: ,,Eu Te -am
preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l -ai dat ca să -l fac, l -am săvârșit (v. 4).
Arătat -am numele Tău oamenilor pe care Mi i -ai dat Mie, din lume (v. 6). Pentru că
cuvintele pe care Mi le -ai dat, le -am dat lor, iar ei le -au primit și au cunoscut cu
adevărat că de la Tine au ieșit, și au crezut că Tu M -ai trimis (v. 8). Când eram cu ei în
lume, în numele Tău îi păstram pe cei ce Mi i -ai dat; și i -am păzit și n -a pierit nici unul
dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (v. 12).
Iată, că Însuși Domnul Hristos, în slujirea Sa de Arhiereu, pe pământ, dă
mărturie Tatălui despre slujirea Sa profetică -didactică. Prin cuvânt, Domnul Hristos a
condu s pe toți oamenii pe care i -a avut în stăpânire, la viața cea veșnică (v. 12) și
aceasta constă în cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat și a singurului Mântuitor și
Mijlocitor între Dumnezeu și oameni.
Cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea vieții veșn ice se fac, deci, prin
cuvânt. Domnul Hristos, Dumnezeu și Om, este începutul și sfârșitul predicii creștine,
cum de la El, înțelepciunea și cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu -Cuvântul, și prin El,
s-a creat izvorul predicii creștine și întru El se desăvârș ește, fiindcă predica creștină este
predică hristologică.
Noul Testament este graiul lui Dumnezeu prin Însuși Fiul Său, Care a
propovăduit lumii învățăturile mântuitoare. Învățăturile dogmatice și morale descoperite
de Domnul Hristos nu se pot cuprinde în tr-un cuvânt omenesc, dar se pot reda sintetic,

35
conform tradiției bisericești, spre a intui temele predicii Sale dumnezeiești. În persoana
Sa avem, deci, pe Învățătorul dumnezeiesc.

2.1.2. Predica Sfinților Apostoli, izvor și model pentru predica creștin ă

După minunea Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor, la ziua
Cincizecimii, în Ierusalim, ei încep convertirea neamurilor, prin cuvânt, pildă, ascultând
de porunca Învățătorului lor, de a pr opovădui în toată lumea (Cf. Matei 28, 19; Marcu
16, 15).
Sfinții Apostoli au urmat îndeaproape mesajul Domnului și au dus mai departe
cuvântul și învățătura Sa. Predica lor a purtat numele de cherigma.
Cuvântul „cherigma” are origine grecească și înseamnă a fi crainic, vestitor, a
anunța. Să ne imaginăm cum se pet receau lucrurile într -o comunitate în care venea
pentru prima oară un Apostol: spunea cine este, în numele cui vorbește și, apoi, prezenta
pe scurt învățătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunța, vestea ceva, desfășura, adică, o
acțiune cherigmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau
mai mică de catehizare. După catehizare cei instruiți erau botezați, participau la Sfânta
Liturghie și, ascultau apoi omilia și, alternativ, predica tematică.
Revenind la cherigma apostolică, preci zăm că ea avea, în general, următoarea
schemă: un mic rezumat al istoriei vetero -testamentare, cu evidențierea unor profeții
mesianice, apoi întruparea, activitatea, moartea și Învierea Domnului, încheindu -se cu
anumite sfaturi morale.
Predica Sfinților Ap ostoli, așa cum ne este înfățișată în Noul Testament, s -a
desfășurat în patru etape: 1. Predică din Ierusalim (Fapte 2 -8); 2. Predica din Samaria,
Damasc și Antiohia (Fapte 8 -12); 3. Predica Sfântului Pavel și Barnaba în Galatia
Meridională (Fapte 13 -14); 4. Extinderea Evangheliei în Europa, prin predica Sfântului
Apostol Pavel (Fapte 15 -18); din izvoarele Tradiției putem completa aria cherigmei
apostolice. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (aprox. 260 -340), bazat pe câteva
informații preluate de la Origen, în a sa istorie bisericească are un capitol special
intitulat „În ce părți ale lumii au propovăduit Apostolii”, în care notează știrile ce i -au
parvenit62.

62 Preot Vasile Gordon, op. cit. , p. 45.

36
Pentru a ne edifica, pe cât este posibil, asupra structurii, conținutului și
modului de preze ntare a cherigmei, trebuie să analizăm cuvântările cuprinse în Faptele
Apostolilor:
„Cuvântări ale Sf. Ap. Petru: la alegerea lui Matia (1, 16 -22); în ziua Pogorârii
Sf. Duh (2, 14 -40); în pridvorul lui Solomon (3, 12 -26; două în fața Sinedriului (4, 8 -20
și 5, 19 -32); în fața lui Corneliu (10, 28 -43); în fața ierusalimitenilor (11, 5 -17); la
Sinodul Apostolic (15, 7 -11).
Cuvântări ale Sf. Ap. Pavel: în Antiohia Pisidiei (13, 16 -17); în Listra (14, 14 –
16); în fața Areopagului (17, 22 -31); la Efes (20, 18 -35); la Ierusalim (22, 1 -24); în fața
Sinedriului; în fața lui Felix (24, 10 -31); în fața lui Festus (24, 2 -29).
Cuvântarea Sf. Iacob la Sinodul I Apostolic (15, 13 -31); Cuvântarea Sf. Ștefan
(7, 2-53)”63.Analizând aceste cuvântări desprindem câteva concluzii :
Pentru Sfinții Apostoli, predica este întâi de toate o ascultare a poruncii
Domnului (Mergând, învățați toate neamurile…), precum mărturisește Sfântul Ap.
Pavel: „Căci Hristos… m -a trimis… ca să binevestesc” (I Corinteni 1, 17); „Poruncă
mare stă a supra mea. Vai mie dacă nu voi binevesti” (I Corinteni 9, 16); totodată un act
de ascultare a ucenicilor Sfinților Apostoli: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp
și fără timp” – îndeamnă Sf. Pavel pe Timotei (II Timotei 4, 2); caracterul prepondere nt
al cherigmei este misionar, atât de necesar în Biserica primară.
Locul desfășurării cherigmei era diferit, după împrejurări: în casele viitorilor
creștini, sau ale celor convertiți deja, în Sinagogi, în piețe etc.
Cherigma era structurată, în principal, pe firul a două procedee: 1. Se pleca de
la lectura biblică a unui text; 2. O anumită temă doctrinară (ex. Despre Euharistie, I
Corinteni 11);
Sfinții Apostoli s -au dovedit buni cunoscători ai psihologiei ascultătorilor, ai
mentalității și culturii lor, f actori de care înțelegeau să țină seama în activitatea
predicatorială. Temele, argumentele și stilul folosit erau perfect adaptate la fondul
aperceptiv și la posibilitățile ascultătorilor.
Predica apostolică este strâns legată de viața harismatică în Iisus Hristos.
Cuvântului propovăduit îi era asociată administrarea Sfintelor Taine. Căci mântuirea nu
se poate dobândi prin simpla ascultare a predicii, ci prin ascultarea predicii și prin
primirea Sfintelor Taine. Dovada cea mai elocventă o avem la Cincizecim e, când, în

63Ibidem , p.46.

37
urma ascultării cuvântării Sfântului Apostol Petru, cei de față au fost „pătrunși la
inimă”, botezându -se ca la trei mii (Fapte, cap. 2)64.
Precum se cunoaște Sfinții Apostoli nu au fost cărturari, dar Sfântul Duh le -a
descoperit știința tainelo r dumnezeiești și darul limbilor. Cunoscând bine adevărurile
divine pe care aveau să le predice, fiind martori ai Domnului (Fapte 1, 8) și fiind
profund convinși de aceste adevăruri, Apostolii au avut putință să expună în limbajul
propriu aceste adevăruri.
Există o regulă în retorică, după care cel care stăpânește bine ideile, adică cel
ce are noțiunile clare în minte, le poate prezenta cu ușurință și în cuvinte. Romanii
spuneau: „Res verba rapiunt” (ideile răpesc, smulg, cuvintele), cugetare din care
desprindem că toți retorii creștini trebuie să -și contureze bine imaginea adevărului pe
care îl au de înfățișat, pentru a -l putea transmite fără dificultăți65.
Sfinții Apostoli nu au învățat retorica în vreo școală specială, nici nu și -au
cultivat o vorbire raf inată, în stilul celui cu care se mândreau retorii greci păgâni, ci cu
smerenie și -au însușit darurile primite de sus, pentru a spulbera părerea unora că lumea
a fost cucerită prin măiestria cuvintelor omenești și nu prin dumnezeirea adevărurilor
creștine. Este exact ceea ce a exprimat Sfântul Apostol Pavel: „Iar cuvântul meu și
propovăduirea nu stau în dovezile meșteșugite ale înțelepciunii omenești, ci în
dovedirea Duhului lui Dumnezeu” (II Corinteni 2, 4).
După cum am subliniat mai sus, se poate alcătui schema acestei cherigme,
culegând ideile din cuvântările apostolice, cuprinse în Faptele Apostolilor, în special din
cele ale Sfintilor Apostoli Petru și Pavel. În centrul predicii Sfântului Petru, stă mărturia
despre moartea, Învierea și Înălțarea la ceru ri a Domnului Hristos; apoi el dă amănunte
despre misiunea Mântuitorului, anunțată de Sfântul Ioan Botezătorul, despre învățătura
și minunile Sale, arătările Sale după Înviere, Pogorârea Duhului Sfânt. În cele din urmă,
se prezintă întreaga iconomie divină , adâncindu -se profețiile Vechiului Testament și
privind viitorul; sosirea timpurilor mesianice și chemarea iudeilor și a păgânilor la
pocăință, venirea cu slavă a Domnului Hristos.
De asemenea, Apostolii procedau în mod pedagogic în expunerea predicii lor :
de la simplu la complex, de la concret la abstract, urmând gradația ascendentă în
procesul de învățare a ad evărurilor dumnezeiești. Aceast ă gradație este evidentă în
cuvântul trimis co rntenilor, în care le spune că nu a putut să le vorbească așa cum ar

64Ibidem.
65Ibidem , p. 47.

38
vorbi unor oameni duhovnicești, adică unor oameni carea au depășit faza de oamnei
trupești, începători în cele ale cuvântului pe care -l propovăduia. Drept pentru care le -a
vorbit “ca unor începători, ca unor prunci în Hristos” (I Corinteni 3, 1). În același
registru al gradației rămânem și în versetul al doilea, când spune “cu lapte v -am hrănit,
nu cu bucate, căci încă un puteați mânca și încă nici acum un puteți” (I Corinteni 3, 2)
unde se vede grija pentru transmiterea mesajului de la puțin la mult, tocmai pentru a
avea efectul scontat, acela de a transmite cu adevărat mesajul. Este un semn clar al
vocației, el nu este un năimit al cuvântului, un angajat care face lucruri doar pentru că e
plătit și atunci un -l interesează atât de mult finalitatea cât îl int eresează câștigul, fapt ce
ar deteriora misiunea. Apostolul Pavel are vocația cherigmei și atunci se comportă ca
atare, discursul lui, cu diversele procede d e acest tip, cu retorica asupra căreia am făcut
referire dau mărturie despre permanenta stare misio nară, de vocație excepțională.
Punctul maxim al predicii apostolice este atins de Sfântul Pavel, care constituie
un model demn de urmat pentru orice predicator, din toate punctele de vedere. Natura sa
psihică distinsă, cultura sa profundă, harul divin prim it, întrepătrunderea și unitatea
perfectă, îl ridică la o înălțime uimitoare din punct de vedere al predicării cuvântului lui
Dumnezeu. Cuvântările sale, inserate în Fapte și Epistolele sale, sunt comori pline de
nestemate omiletice, care se cer studiate a parte.
Predicatorul creștin are misiunea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu,
descoperit lumii ,,în multe rânduri și în multe chipuri prin prooroci, iar în zilele acestea
mai de pe urmă, prin Fiul” (Evrei 1, 1 -2). Cuvântul lui Dumnezeu însă se găsește în
Sfânta Scriptură și de aceea ea este cel dintâi izvor al predicii. Însuși Iisus Hristos și
Sfinții Apostoli ne povățuiesc să cercetăm Scripturile în înțelegerea și tratarea oricărei
teme, iar pe de altă parte Însuși Domnul și Apostolii folosesc Sfânta Scr iptură în predica
lor. Domnul Iisus întrebat fiind de saduchei, a căruia dintre cei șapte frați va fi femeia
care săvârșise căsătoria de levirat cu toți, la învierea din morți, răspunse El mustrător:
„Vă rătăciți neștiind Scripturile nici puterea lui Dumne zeu. Căci la înviere, cel ce
înviază nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din cer”
(Matei 20, 19). Altădată spune: „Voi cercetați Scripturile că socotiți că -n ele aveți viața
veșnică. Și tocmai ele sunt care mărturisesc de spre Mine” (Ioan 5, 38). Sfântul Apostol
Pavel sfătuiește pe Timotei să rămână tare în învățătura Sfintei Scripturi, căci ea este
educativă și duce pe om la desăvârșire, la înfăptuirea a tot lucrul bun. În predică
Mântuitorul citează și explică lucrurile e sențiale dogmatice -morale și sociale din
script ura Vechiului Testament, în legă tură cu tema predicii: „Ați auzit că s -a zis celor de

39
demult să nu ucizi ( Matei 5,21) să nu săvârșiți adulter ( Matei 5, 27 ) să nu jurați strâmb
(Matei 5,33) să iubești pe aproap ele tău și să urăști pe dușmanul tău” (Matei 5,43) .
Sfinții Apostoli își întemeiază cuvântările pe Sfintele Scripturi, pe versetele din
Evanghelii și din Epistole. Vorbind despre Taina Cununiei, Sfântul Apostol Pavel
citează din Cartea Facerii: ,,Pentru ac eea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va
lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24). Apostolul spune:
„Propovăduim în numele lui Hristos, ca și cum însuși Dumnezeu v -ar îndemna prin noi”
(II Corinteni 5, 20). Iată că aceste te xte de fundament pentru predicarea creștină au în
adâncul lor cuvântul lui Hristos, ca bază și scop au numele lui Hristos și propovăduirea
lui Iisus Hristos.

2.2. Opera Sfântului Apostol Pavel – apecte generale

Pavel este cunoscut ca unul dintre cei ma i prolifici scriitori ai Noului
Testament. Pe lângă Ioan și Petru, ale căror epistole au o greutate deosebită în Noul
Testament, Dumnezeu a făcut cunoscută evanghelia Sa într -o mare parte din Imperiul
Roman (Asia Mică, Grecia, Macedonia, Spania, Italia) pr in Pavel, acest Apostol plin de
energie și mereu gata de misiune66. Iuda și Iacov au fost, de asemenea, inspirați să scrie,
dar Pavel, însă, merită o atenție deosebită.
Dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament, 21 sunt desemnate ca epistole, în
timp ce nici una dintre cărțile Vechiului Testament nu este indicată cu acest nume.
Există însă în Vechiul Testament scrisori (Ezdra 4,11 -16.17 -22; 7,12 -26; I Macabei 5,
10-13; 8, 23 -32; 10, 18 -20. 25 -45; II Macabei 1, 1 -2. 19), dar folosirea acestei forme de
comp oziție literară, în scop religios, se datorează exclusiv Apostolului Pavel, care a fost
apoi imitat de scriitorii creștini de mai târziu.
Epistolele Apostolului Pavel constituie pentru opera sa misionară „un auxiliar
prețios”, fără seamăn și aceasta cu atâ t mai mult cu cât Sfântul Pavel n -a urmărit
niciodată să devină scriitor, poate niciodată gândindu -se că scrisul său va rămâne peste
veacuri. Din acest punct de vedere, epistolele sale sunt scrieri ocazionale, urzite sub

66 În limba română pot fi consultat e următoarele lucrări: I. Bisoc, Sfântul Paul, omul sentimentelor
adevărate , Editura Sapientia, Iași, 2002; C. Bălgrădean, Viața de slujire a Sfîntului Apostol Pavel ,
EdituraUCCB -RSR, București, 1979; literatura s trăină este foarte bogată, câteva titluri influente sunt R.
Fabris, Paolo, L’apostolo delle genti , Paoline,Milano 1997; F.F. Bruce, Paul. Apostle of the Free Spirit ,
Exeter, Paternoster, UK, 1977; J.D.G. Dunn, The Theologyof Paul the Apostle , Grand Rapids, Eerdmans,
MI, 1998.

40
presiunea unor urgente necesități m isionare, în împrejurări speciale și pentru clarificarea
anumitor nedumeriri din sfera credinței sau a moralei, a disciplinei bisericești, ori a
conduitei individuale. Lipsite de orice preocupare stilistică literară, ele sunt scrisori ale
momentului, unele de extremă urgență, dar, cu toate acestea, ele au rămas peste veacuri
mereu actuale, cu fiecare generație de creștini. Am spus că sunt lispite de preocupări
stilistice, în sensul că nu acesta era scopul lor, partea de estetică literară.
Actualitatea lor se datorează, în primul rând, lucrării Duhului Sfânt care a
asistat și coordonat deopotrivă atât lucrarea cherigmatică, cât și pe cea misionară a
Apostolului Pavel.

2.2.1. Epistolele sistematizează discursul oral al Apostolului

Sfântul Apostol Pavel a ț inut sub supraveghere comunitățile înființate de el
prin vizite, prin oameni de legătură și prin epistole. Epistolele pauline nu cuprind numai
sfaturi sau îndemnuri, ci și lămurirea unor probleme doctrinare sau morale astfel încât
epistolele însumează într eaga doctrină paulină, întreaga sa teologie.
Epistolele pauline nu sunt scrieri elaborate în liniște, asupra unor subiecte
dinainte alese, ci sunt scrieri ocazionale, care au trebuit să răspundă unor probleme
presante, care necesitau răspuns grabnic, fiind scrise sub imperiul momentului. Pe de
altă parte, nu sunt scrieri strict personale, care trebuiau să fie citite secret de către
persoana respectivă, ci sunt adresate unor comunități, dezbătând, în acest sens,
probleme de interes general. Chiar și epistole le adresate unei singure persoane, cum sunt
cele către Timotei, Tit și Filimon, au o valoare deosebită pentru creștinism, neputând fi
reduse la simple scrisori. În același sens, însuși Apostolul Pavel înțelege rolul și
semnificația epistolelor sale în sens ul de a fi citite și explicate în public, de a se
conforma dispozițiilor și sfaturilor din ele, toți membrii comunității, de a se copia și
trimite și altor comunități spre conformare: „Și după ce scrisoarea aceasta se va citi de
către voi, faceți să se cit ească și în Biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o
citiți și voi” (Coloseni 4, 16)67.
Noul Testament cuprinde 14 epistole pauline, însă numărul lor a fost mai mare,
unele fiind pierdute. Este sigur faptul că în afară de cele două epistole cătr e Corinteni

67 Remus Onișor, Unitatea și integritatea credinței în scrierile Sf. Ap. Pavel , în „ST”,nr. 4/1989, p. 321.

41
mai exista una care s -a pierdut: „V -am scris în epistolă să nu vă amestecați cu
desfrânații” (I Corinteni 5, 9), text care atestă existența unei alte epistole, anterioare
celei care nu ni s -a păstrat. Totodată, se crede că Sfântul Pavel le -ar m ai fi scris și
filipenilor o serie de epistole care astăzi nu s -au mai păstrat68.
Limba în care au fost scrise epistolele pauline este limba greacă elenistică, în
acest sens, Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Evanghelist Luca având vocabularul cel mai
varia t din Noul Testament. Totuși, stilul Sfântului Luca este mai limpede și mai elegant
decât cel al Sfântului Pavel.
Stilul Sfântului Apostol Pavel depinde și de faptul că el este un apologet, un
polemist, un predicator. Astfel, el scria în funcție de subiect ul tratat, de împrejurările în
care se afla și de cei cărora se adresa. Faptul că era un mare predicator se oglindește în
scris, întrucât scria după cum vorbea69.
Stilul Sfântului Apostol Pavel este influențat de gândirea și limba ebraică,
gândind analitic și dialectic, după modelul rabinilor, stilul fiindu -i pătruns de
paralelismul iudaic. Totodată, stilul paulin este influențat de gândirea sa vastă și
atotcuprinzătoare.
Citirea epistolelor pauline lasă impresia că acestea au fost dictate. Se pare că
ucenic ii săi, precum Timotei sau Silvan, ar fi fost secretarii săi. Unele epistole, cum sunt
cele pastorale, au fost scrise tot de secretari, fapt pentru care dovedesc o libertate mai
mare de redactare. Astfel, în epistola către Romani, secretarul este indicat î n mod direct:
„Vă îmbrățișez în Domnul eu, Terțius, care am scris epistola” (Romani 16, 22)70.
Totuși, se pare că Sfântul Apostol Pavel a scris singur unele epistole, precum
cea către Filimon.
Conform obiceiului vremii, Sfântul Pavel își va începe epistolel e printr -un
prolog, urmat de cuprinsul epistolei, încheiate printr -un epilog.
Prologul cuprinde numele autorului, funcția pe care o exercita, numele
destinatarului și salutarea sau urarea de sănătate. Astfel, Sfântul Pavel își anunță numele
în prolog, ca A postol al lui Hristos (Romani 1, 1; II Corinteni 1, 1), alături de numele
său fiind amintiți unul sau mai mulți din însoțitorii săi: Sostene (I Corinteni 1, 1),
Timotei (II Corinteni 1, 1), Silvan și Timotei (I și II Tesaloniceni 1, 1)71.

68 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Studiul Noului Testament – curs, An. I, sem. 2 , Editur a Universității,
București 1993 , p. 54.
69Ibidem , p. 56.
70 Pr. Prof. Ioan Constantinescu, op. cit. , p. 181.
71 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, op.cit. , p. 57.

42
Destinatarul este desemnat fie printr -o comunitate: Biserica din Corint,
Biserica din Roma, Biserica din Tesalonic, fie printr -o persoană: Tit, Timotei sau
Filimon.
Salutul este specific creștin: „Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru și
de la Domnul nostru Iisus H ristos” (I Corinteni 1, 3; Romani 1, 7; Filipeni 1, 2).
Prologul epistolei nu trebuie confundat cu adresa, care, de obicei, se scria pe
plicul în care era introdusă epistola și care se șnuruia, parafa și se încredința unui curier
de încredere, care o ducea la destinație. Astfel, epistola către Romani a fost dusă la
destinație de către diaconița Febe (Romani 16, 1), iar cea către Coloseni a fost dusă de
către Tihic72.
De obicei, epistolele pauline încep cu un preambul, compus dintr -o rugăciune
către Dumnezeu, ca mulțumire pentru credința destinatarilor (Romani 1, 8 – 9; I
Corinteni 4 – 9; I Tesaloniceni 1, 4 – 5).
Cuprinsul propriu -zis al epistolelor pauline se împarte, de obicei, în două părți:
partea doctrinară, în care sunt expuse învățături de credință, pr ecum și problema sau
problemele centrale și partea parenetică în care sunt cuprinse învățăturile morale pe care
trebuie să le urmeze credincioșii. Această împărțire însă, nu este urmată de către toate
epistolele.
Epilogul epistolelor cuprinde însemnări per sonale, salutări și îmbrățișări
creștine de la frații din jurul Apostolului, către anumiți frați din comunitatea căreia i se
adresează.
Formula de salutare finală este înlocuită în epistolele pauline cu o doxologie
creștină (Romani 16, 24; Coloseni 4, 18).

2.2.2. Împărțirea Epistolelor Pauline

Cele 14 epistole au fost împărțite de exegeți în diferite grupe. Astfel, unii
cercetători le împart în trei grupe: Epistole mari: Romani, I Corinteni, II Corinteni,
Galateni; Epistolele captivității: Efeseni, Filip eni, Coloseni, Filimon; Epistolele
pastorale (spre care se va apleca și lucrarea nostră mai în amănunt în capitolul II): I
Timotei, II Timotei, Tit, Filimon;

72Ibidem , p. 58.

43
Unii exegeți împart epistolele pauline după conținutul lor doctrinar, după cum
urmează: Epistole H ristologice : Filipeni, Coloseni, Evrei; Epistole Soteriologice :
Romani, Galateni; Epistolă Eclesiologică : Efeseni; Epistole Eshatologice : I
Tesaloniceni și II Tesaloniceni; Epistole Pastorale : I Timotei, II Timotei, Tit, Filimon;
Epistolă Disciplinară : I Corinteni; Epistolă Apologetică : II Corinteni73.
În canonul Noului Testament, epistolele pauline sunt situate după însemnătatea
Bisericilor cărora le -au fost adresate.
Urmând firul cronologic al compunerii epistolelor pauline, ideile lor
fundamentale sunt ur mătoarele:
„Epistola I Tesaloniceni este scrisă în Corint, în anul 52. Apostolul își exprimă
bucuria pentru statornicia în credință a tesalonicenilor și îi îndeamnă la o viață creștină
demnă de chemarea lor și la ascultarea față de păstorii lor.
Epistola II Tesaloniceni este scrisă în Corint, în anul 52. Apostolul laudă
statornicia în credință a tesalonicenilor, îndemnându -i să nu se lase amăgiți de ereticii
care îi tulbură cu iminenta sosire a celei de -a doua veniri a Domnului, întrucât aceasta se
va produ ce după venirea „potrivnicului” (antihristul), care se va da drept dumnezeu,
făcând multe semne și minuni menite să îi amăgească.
Epistola către Galateni este scrisă în Efes, în anul 54. Apărându -și demnitatea
de Apostol, îi combate pe iudaizanți, arătând că creștinul se îndreaptă prin credință,
urmată de fapte, și nu din faptele Legii, dacă Hristos este viu în el”74.
„Epistola I Corinteni este scrisă în Efes, în anul 56 și vorbește despre
răscumpărarea prin Hristos și Crucea Sa, despre feciorie și căsătorii mixte, despre
„slujirea” Noului Testament, despre idolotite, despre Biserică și Sfânta Euharistie,
despre bogăția harismelor, despre învierea lui Hristos, despre învierea de obște și despre
o colectă”75.
Epistola II Corinteni este scrisă în Macedonia, în anul 57 în care Apostolul
apără demnitatea sa împotriva iudaizanților, combate „apostolii mincinoși” și dă sfaturi
pentru colecte.
Epistola către Romani este scrisă în Corint, în anul 58 în care Apostolul
vorbește despre calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu, cu roadele ei; despre
raportul dintre lege și har; despre vina îndepărtării iudeilor, până la convertirea

73Ibidem , p. 59, și Pr. Prof. Ioan Constantinescu, op. cit. , p. 182.
74 Preot Dr. I. Mircea, Dicționar al Noului Testament , A – Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, pp. 379 – 380.
75Ibidem , p. 380.

44
neamurilor, apoi și a lor, când întreg Israelul se va mântui; oferă îndemnuri la ascultare
de păstori.
Epistola cătreEfeseni este scris ă în Roma, între anii 62 – 63 și prezintă
convertirea neamurilor ca o „înviere din morți” și ca o recapitulare în Hristos, capul
Bisericii, El fiind „pacea noastră”, Cel care ne -a împăcat cu Dumnezeu. De asemeni
amintește despre harismele ierarhice și ofer ă sfaturi moral -sociale și familiale.
„Epistola către Filipeni este scrisă în Roma, între anii 62 – 63 și arată
necesitatea și folosul suferințelor pentru credință, după exemplul lui Hristos, Care S -a
smerit și a pătimit pentru noi moartea pe Cruce, ca să îi aducă pe toți la închinarea Lui.
Totodată îndeamnă la evitarea ereticilor și la viețuirea în Hristos”76.
Epistola către Coloseni este scrisă în Roma, între anii 62 – 63, în care
Apostolul Îl înfățișează pe Domnul Hristos ca icoană a Dumnezeirii, Centrul
Universului, Creatorul și Mântuitorul lumii, Capul Bisericii, iar aceasta, Trupul Său.
Epistola mai are rolul de a combate erezia iudeo -gnostică privind cultul îngerilor,
considerați creatori mai presus de Hristos. Tot aici sunt oferite sfaturi morale și de
viețuire în Hristos.
Epistola către Filimon este scrisă în Roma, între anii 62 – 63, scrierea epistolei
fiind prilejuită de fuga sclavului Onisim. Epistola cuprinde idei moral -sociale privind
modul în care creștinul privește sclavia: sclavii sunt frați în Hristos și liberi în El,
învățătură în virtutea căreia Apostolul îi cere lui Filimon să îl ierte pe Onisim și să -l
primească ca pe un frate.
Epistola către Evrei este scrisă în Roma, în anul 63 și Îl înfățișează pe Domnul
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Creator, ca „Apostolul și Arhiereul mântuirii
noastre”77.
Apostolul Pavel arată superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel
Vechi, a Legii celei noi față de Legea lui Moise, a Preoției lui Hristos, Care este
Arhiereu și Preot în veac, și a n oii preoții rânduite de El, față de preoția levitică după
Aaron, superioritatea și universalitatea Jertfei unice și mântuitoare a Mielului și
Arhiereului Hristos față de toate jertfele mozaice.
Prin această epistolă, Apostolul îndemnă la tăria în credință, oferind exemple
despre cei adormiți cu nădejdea în Hristos, și la ascultarea de păstori.

76Ibidem , p. 381.
77Ibidem.

45
Epistola I Timotei este scrisă în Macedonia, în anul 65, epistolă prin care
Apostolul îi dă lui Timotei îndemnuri și sfaturi pastorale: cum să păstorească Biserica
lui Hristos, apărând dreapta credință față de ereticii și învățătorii mincinoși, grija pentru
cult, stăruind în învățătură și purtare pilduitoare, sfaturi pentru diferite stări sociale în
Biserică.
„Epistola către Tit este scrisă în Macedonia, în anul 65 în care Apostolul scrie
că l-a rânduit episcop pentru a sfinți preoți în fiecare cetate, făcându -li-se lor pildă și
îndeamnă la o viață creștină curată, întărind și apărând credința și evitând disputele
zadarnice cu ereticii.
Epistola II Timotei este scrisă î n Roma, în anul 66 și reprezintă testamentul
spiritual al Sfântului Apostol Pavel care îl îndeamnă pe Timotei să lucreze și mai mult
harul primit prin hirotonie, stând neclintit în credință și îndeplinindu -și conștiincios
slujirea sa. Față de învățătorii m incinoși trebuie să fie ferm, fără însă să intre în discuții
zadarnice, care sunt doar certuri de cuvinte”78.

2.2.3. Lucrarea Sfântului Apostol Pavel – model pentru predicatorul
creștin

Pentru a completa portretul Apostolului Pavel și a operei acestuia, trebuie să
mai amintim punctele esențiale ale acțiunii sale apostolice. Ea cuprindea două
responsabilități principale: propovăduirea noului mesaj, a veștii celei bune la toate
neamurile și organizarea comunităților lor astfel încât ei să rămână credincioși lui
Hristos. În acest subcapitol, vom vorbi numai despre prima misiune a Apostolului, care
face obiectul analizei noastre.
În Epistola către Romani Pavel exprimă cel mai bine conștiința că este
propovăduitorul veștii celei bune printre neamuri. După ce a vestit și altora, a venit
momentul să se adreseze și romanilor. Așteptând o predicare prin viu grai, el le
dăruiește ce e mai înălțător din mesajul creștin în scris, adică le trimite Epistola către
Romani. Vocația lui Pavel, în Biserica lui Dumnezeu, este de a fi propovăduitorul
Evangheliei ( Romani 12, 3; 15, 15; I Corinteni 1, 4). Acest dar îi este acordat pentru
edificarea Bisericilor. La aceeași slujire sunt chemați, de fapt, toți predicatorii creștini.

78Ibidem , p. 382.

46
Cel ce binevestește mesajul mântuirii adus prin Hr istos, ca păstor bun căruia i -a
fost încredințată turma cea cuvântătoare, poporul cel binecredincios, nu uită să aplice în
mod concret învățătura lui Hristos în viața lor practică, îndemnând pe creștini să devină
în viața lor de toate zilele ceea ce Dumnez eu i-a făcut deja prin har, adică mântuiți.
Păzitor atent asupra comunităților sale, Pavel a fost nevoit de multe ori să dea
sfaturi, să îndemne și să mustre. Este vorba aici de o adevărată atitudine pastorală. Și în
aceasta, Pavel se face un desăvârșit mo del vrednic de a fi urmat de către toți păstorii
creștini. Ceea ce -i dă putere lui Pavel este că el nu -și apară propria cauză, ci pe cea a lui
Hristos, Căruia i -a închinat toată viața (Filipeni 1, 15 -20); el nu urmărește decât
creșterea duhovnicească a cre știnilor săi ( Coloseni 1, 28; Efeseni 4, 13) . Pavel este
purtător de Duh Sfânt, căci toată viața și -a închinat -o lui Dumnezeu. Propovăduirea
Cuvântului Evangheliei lui Iisus Hristos oamenilor este, am putea spune, dimensiunea
principală a lucrării lui. Toț i trebuie să -L cunoască pe Dumnezeu, Cel care i s -a
descoperit și, prin aceasta, să dobândească viața cea veșnică.
Pavel, cel care a răspuns în toată viața lui de după convertire chemării lui
Dumnezeu de a fi Apostol, prin toate cele arătate mai sus, dar ș i prin altele, este un
adevărat model de păstor și propovăduitor pentru cei de astăzi, punându -și viața sa
pentru cei încredințați lui.
Influența scrierilor pauline în istoria Bisericii este uriașă, foarte greu de estimat
și cu atâ t mai dificil de expus în limitele unei prezentări scurte. Viața bisericească în
ansamblul ei și teologia Bisericii sunt în mare parte întemeiate pe teologia paulină.
Imnografia Bisericii datorează mult scrierilor pauline. În Liturghia Bisericii, epistolele
lui Pavel se citesc con tinuu. Scrierile pauline se citeau în cadrul slujbelor, alături de
istorisirea Patimilor și a Învierii, încă din vremea apostolică. Sfântul Pavel însuși, ne
amintim, îndeamnă pe coloseni: „după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceți
să se ci tească și în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi
(Coloseni 4, 16).
Componenta cea mai importantă a activității misionare a Sfantului Pav el nu a
fost scrisul, ci propovă duirea orală și, mai mult decât atât, după cum el însuș i ne
mărturisește, mărturia directă a vieții, a credinței și a faptelor sale, ceea ce Sfântul Pavel
caracteriza drept „adeverirea puterii duhului“; „Iar cuvântul meu și propovăduirea mea
nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci î n adeverirea Duhului
și a puterii” (I Corinteni 2, 4). Să nu uităm că Pavel însuși nu reclama pentru sine, în
raport cu creștinii și comunitățile creștine pe care le întemeiase, calitatea de învățator, ci

47
pe aceea de păr inte, în adevăratul sens al cuvâ ntului „căci de ați avea zeci de mii de
învățatori în Hristos, totuși nu aveț i mulți părinți. Căci eu v -am nă scut prin Evanghelie
în Iisus Hristos” ( I Corinteni 4, 15). O simplă enumerare a Bisericilor întemeiate de
Sfântul Pavel ne -ar da măsura uriașei sale lucrări misionare în care se înscrie și bogata
sa scriere, ca unealtă a Duhului lui Dumnezeu: Antiohia Siriei, Salamina și Pafos în
Cipru, Perga Pamfiliei, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Milet, Efes, Pergam, Colose,
Laodiceea, Troa, Filipi, Tesalonic, Atena, Corint, Creta, Roma și altele.
Nu prin învăță tură au biruit lumea Pavel și cei dimpreună cu el, ci prin putere,
și nu prin puterea lor, ci prin puterea lui Dumnezeu, manifestată în Cuvântul
Evangheliei și în lucrarea transformatoare și sfințitoare a Duhului Sfânt, care -L făcea pe
Hristos prezent. Aceasta observați e nu micșorează cu nimic însemnă tatea contribuției
Sfântului Apostol Pavel la tezaurul teologic al Bisericii prin intermediul scrierilor sale.
Dimpotrivă, așezându -o în contextul real, îi sp orește mult importanța. Însăși valoarea
scrierilor Sfântului Pavel este dată de faptul că prin pana lui ca și prin gura lui „a vorbit
Hristos“.
Epistolele reiau, rezumă, completează sau sistematizează discursul oral al
Apostolului sau doar o parte a discur sului oral. Epistolele sale sunt scrieri ocazionale,
determin ate de probleme concrete ivite î n sânul comunit ăților î ntemeiate de acesta, pe
care el nu le scria cu conștiinta pe renității. Duhul lui Dumnezeu le destina însă
perenității, așezându -le, prin hot ărarea ulterioară a Bisericii, la temelia vieții și a
învățăturii sale, la temelia canonului său.
Pe lângă acestea, trebuie spus și că cele patrusprezece epistole ale sale nu
constituie decât contribuția directă a acestuia la canonul noutestamentar. Bibliș tii
vorbesc despre o contribuție substanțială a Sfântului Apostol Pavel la constituirea
tradiției orale a Bisericii primare, din care aveau să se nască inclusiv cele patru
Evanghelii. Sigur că tradiția vie a Bisericii a fost și aceasta, la rândul ei, un iz vor
important al teologiei lui Pavel. Știința biblică identifică în epistolele pauline diferite
forme literare în care se cristalizase mai ales tradiția liturgică a Bisericii primare, imne
sau mărturisiri (Cf. Filipeni cap. 2 sau I Timotei cap. 3). În plus , foarte important de
notat, este că aceste epistole, ca și toată Scriptura, sunt o bază de netăgăduit pentru
predicarea creștină.

48

3. Împărțirea cuvântărilor parenetice după conținut

3.1. Locul și importanța parenezei în scrierile Sfântului Apostol Pa vel

Este un fapt bine cunoscut acela că o mare greșeală în abordarea omiletică îl
constituie aceea de a nu ști de la bun început, într -o predică, ce gen vei aborda.79 Cu
siguranță că genurile omiletice se întrepătrund, se trece de la un gen la altul pe par cursul
unei cuvântări, dar important este că cel care cuvântă să revin ă permanent la tema
abordată și la genul pe care l -a popus în dezvoltarea unui subiect80.
În “Biserica noastră recunoaștem următoarele genuri distincte aflate în uz:
omilia, predica propr iu-zisă (numită și sintetică), panegiricul, pareneza și conferința
religioasă”81
Vom arunca o privire asupra fiecărui gen pentru a vedea anumite particularități
ale fiecăruia și pentru a putea vedea caracteristicile genului pareneteic, respectiv
importanța acestuia în scrierile Pauline.
Omilia se traduce prin cuvântare; iar verbul omileo prin a cuvânta; iar termenul
omilos prin mulțime sau adunare. Acest gen are două moduri de aplicare: omilia
exgetică și omilia tematică. În omilia exegetică se face exegeza textului luându -se verset
cu verset. Acest gen a fost foarte folosit de Părinții Bisericii pentru a face comentarii la
cărțile biblice. Omilia tematică se ocupă de o temă, într -o asemena omilie se face o
analiză a temei din pericopa, sau apostolul zilei.
Predica propriu -zisă (sintetică), este genul de predică ce are specific unitatea
materiei, tratând doar o singură învățătură și sistematizarea în prezentarea acestor
învățături1. Clasificarea predicilor sintetice se face după conținut: biblice, dogmatice,
morale, liturgice, apologetice (misionare), și istorice.82 Nu mai dezvoltăm aici
partic ularitățile fiecărui tip de predică în funcție de conținut.
Panegiricul se t raduce prin adunarea poporului, reuniune pentru o sărbătoare;
iar verbul desemnează acțiunea de a a celebra o sărbătoare; a pronunța un elogiu public

79 Cf. Pr. Lector Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică , Editura Universității d in București, 2001,
p. 250.
80Ibidem , p. 251.
81Idem.
82Ibidem , p. 252.

49
la o sărbătoare.83 Acest gen omiletic face parte din categoria predicilor tematice istorice,
cu caracter aghiografic, având un caracter laudativ, encomiastic.

Pareneza „în accepțiunea noastră de astăz i, este o cuvântare bisericească simplă
care se rostește la momente liturgice speciale, fie de bucurie (botez, cununie, sfințirea
Bisericii, instalarea preotului în parohie), fie de întristare (înmormântare, parastase,
calamități naturale)”84.
În ceea ce p rivește etimologia cuvântului pareneza vine din verbul paraineo și
înseamnă a sfătui, a avertiza, a încuraja; de asemenea, substan tivul corespunzător, cu
sensul de încurajare, exortație, aviz, sfat, recomandare85.
După cum am putut observa din capitolele an terioare, atunci când ne -am oprit
asupra unor texte din Epistolele lui Pavel pentru a le analiza, un rol important l -a avut
oralitatea care se desprinde din aceste scrieri, elementele de oraliate fiind un indiciu în a
remarca r olul ora lității în activitate a misionară a Apostolului Pavel.
O marcă a oralității este vorbirea la persoana I, plural, această marcă lexico –
gramaticală arată implicarea vorbitorului prin faptul că se identifică cu cei cărora le
vorbește. Acest tip de abordare este important atât în m esajul scris, cu atât mai mult în
cel oral. Astfel, se transmite starea de la cel care emite mesajul că tre cel care -l primește.
O altă marcă important ă a oralității o reprezintă permanenta stare interogativă,
pe de o parte interogația este retorică, se pa re că nu se așteaptă un răspuns, mai ales că
se frânge discursul, avem de multe ori anacolutul, schimbarea logicii discursului. De
exemplu, spune Pavel “Și ce voi mai zice?” (Evrei, 11, 31); neașteptând răspuns
schimbă registrul logic, vorbind despre faptu l că timpul nu -i ajunge pentru a vorbi de o
seamă de personalități vechitestamentare, regi ca David sau Solomon, până la prorocii
Vechiului Testament (Cf Evrei 11, 31).
De asemenea un rol important în discursul oral al Apostolului îl are și folosirea
imper ativelor, auditoriul este îndemnat spre a înfăptui ceva. Așadar funcția conativă a
limbajului paulin este un argument important pentru oralitatea din epistole, oralitate care
transmite în mod real existența acestui principiu în pareneza orală a Apostolului .
În sinagoga iudaică se folosea genul de predică numit omilie parenetică. Acest
gen se particularizează prin faptul că conține un mesaj prin care audioriul este încurajat

83 Cf. Ibidem , p. 255.
84Ibidem , pp. 256.
85 Cf. Ibidem , p. 256.

50
în a face ceva, în a pune î n practică virtuțile, în a lucra binele, în a fid a da și nu nu etc.
Dar omilia parenetică, pe lângă partea de încurajare are și un puternic mesaj de
avertizare, de exemplu, Mântuitorul Hristos, prin seria de” vai” -uri avertizează cu
privire la consecințele pe care le are nerespectarea poruncilor mântuitoare.
În particular, predica lui Pavel din Antiohia Pisidiei, din Fapte 13, 15 -41, este
un bun exemplu al acestui tip de cuvântare, în care se observă trei părți majore: a)
partea cu citate biblice ca fundament, b) partea cu exemp le luate din viață (prez ent sau
trecut) care pregătește aplicațiile, și c) sfaturile finale. Autorul nu pare străin de regulile
retoricii greco -romane așa cum le -au recunoscut și predat Aristotel, Quintilian, Cicero,
Demetrius (cf. Aristotel, Retorica 1.2.1355b). Din acest punct de vedere , Epistola către
Evrei ia forma unui discurs deliberativ, pentru că încearcă s convingă și să atragă
cititorii spre o anumită decizie (cf. Quintilian, Inst. Orat. 3.8.6). Epistola are un
proemium (prolog, 1, 1 -4), o secțiune de narratio (prezentare context , 1, 5 -2, 16), urmat
de propositio (enunțarea temei, 2, 17 -18), argumentatio cu probatio și refutatio
(discutarea dovezilor pro și contra, 3, 1 -12, 29), peroratio (concluzii, sfaturi finale: 13,
1-21) și postscriptum (13, 22 -25). Se poate observa, apoi, un anumit mecanism retoric,
o structură formală care se repetă în epistolă în secțiunile ei majore (repetând, într -un
fel, modelul din Fapte 13); Evrei 3, 1 –4, 16; 8, 1 –10, 18; 12, 1 –13). Structura conține o
introducere (Evr. 3, 1 –6; 8, 1 –6; 12, 1 –3), o secț iune cu citate din Vechiul Testament
(Evrei 3, 7 –11; 8, 7 –13; 12, 4 –6), o expunere tematică (Evrei 3, 12 –4, 13; 9, 1 – 0, 18;
12, 7 –11) și aplicații finale (Evrei 4, 14 –16; 10, 19 –21; 12, 12 –13).
Scrisoarea este planificată atent cu numeroase porțiuni de t ip partitio (anunțare
prealabilă a ideilor de discutat) și rezumate finale bine punctate (conclusio), cu alternări
de stil expositiv și parenetic, cu repetări de cuvinte cheie, cu tranziții atente între teme.
De exemplu, în Evrei 3, 1 -3 se face o astfel de anunțare de subiect în care se vorbește
despre rolul special al lui I isus, în poporul său, în casa lui Dumnezeu, Tatăl său, un rol
de fiu și de mare preot, în comparație cu rolul de slujitor al lui Moise. Se observă, apoi,
în 4, 14 -15, 7, 26 -28 cum se tra g concluziile și cum acestea sunt repetate în 8, 1 -2 (cf. 9,
24-28), într -o manieră foarte clară, ca să nu scape nimeni ideea principală. În alt
exemplu, Evrei 2, 17 anunță că Iisus este credincios și milostiv , ca mare preot, și apoi
Sfântul Pavel arată că într-adevăr el este credincios (3, 1 -4, 13) și milostiv (4, 14 -5, 10).
Autorul știe să aglomereze termeni specifici în secțiunile alese, de exemplu, enunță de
unsprezece ori termenul îngeri în (1, 5 -2, 6), unde vorbește despre superioritatea lui
Iisus (și amintește cuvântul doar de două ori după aceea). Dacă materialul din epistolă a

51
fost mai întâi predicat, aceste detalii arată priceperea retorică, de vor bitor talentat, a
Sfântului Pavel . Unii comentatori cred că și pluralul inclusiv, ca și imperativele, ar
reprezenta tot figuri de stil, metode de mimare a oralității în dorința de a creea o
atmosferă mai apropiată, de participare, de a comunica prezență și comuniune între
autor și destinatar. Nu are sens însă ca autorul să -și imagineze o cuvântare și să o
mimeze pentru efecte dramatice, cât mai ales se pare că mesajul a fost, într -adevăr,
predicat la început, și, ca mărturie a eficienței sale, el a fost spus mai departe în formă
poate mai îngrijită, dar păstrând cât mai multe din caracteristicile de succes ale
contextului inițial. Scrierea este, deci, un hibrid din punct de vedere literar. Are forma
îngrijită a unei meditații, dar este comunicată cu puterea unei cuvântări (discurs retoric),
și, în final, cuvântarea este popularizată sub forma unei epistole b ine alcătuite.

3.2. Felurile parenezei pauline

Sfântul Apostol Pavel abordează în varietatea discusului parenetic o sferă largă
de conținuturi pe care le transmite comunităților întemeiate sau cărora le dedică epistole
cu conținut: dogmatic, pastoral -misionar, moral sau social. Vom încerca să prezentăm în
cele ce urmează câteva teme teologice importante ale parenezei pauline.

3.2.1.Pareneza dogmatică

Pareneza dogmatică paulină îmbracă forma discursului hristologic,
eclesiologic, pnevmatologic, soterio logic și eshatologic, în mare parte, tratează întreaga
teologie dogmatică a Bisericii Creștine fiind izvor pentru aceasta.
Tema parenezei dogmatice este explicarea adevărului de credință și
propovăduirea lui în circumstanțe bine stabilite iar temeinicitate a acestui adevăr se
consolidează pe izvoarele revelației: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Pentru tema
noastră, considerăm de bun augur o incursiune în principalele învățături pe care
Apostolul neamurilor le -a transmis , îndemnând auditorul, prin episto lele sale în care se
consolidează credința și învățătura pe care Mântuitorul a lăsat -o Bisericii.

52

3.2.1.1. Hristologia

Hristologia Sfântului Apostol Pavel se desprinde din triadologia creștină pe
care Mântuitorul a arătat -o într -o unitate ființială „Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan
10, 30).
Dumnezeu Tatăl a arătat menirea Fiului întrupat: „Șezi de -a dreapta Mea, până
ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așter nut picioarelor Tale” (Psalmi 2 , 6), pregătind „trup”
pentru trimiterea Fiului în lume (Psalmi 39, 9), fără a preciza momentele din viața lui
Hristos când vor apărea „vrăjmașii Săi”86. În profeția dreptului Simion la Templu s -a
prezis prima dată după Nașterea Mântuitorului impactul luminii lui Hristos în lucrarea
Sa: „Acesta va da pe față cugetele multor in imi și va fi ca un semn, care va stârni
împotriviri” (Luca 2, 34 -35). După începutul „împotrivirii” semnalate la evenimentul
tămăduirii slăbănogului din C apernaum, această împotrivire i a amploare, fiind
comparată cu ridicarea tot mai intensă a valurilor în jurul corăbiei în care se urcase
proorocul Iona, până la aruncarea acestuia în valuri și înghițirea de către un chit, simbol
viu al morții, care avea să înghită și pe Hristos (Matei 16, 4)87. Două evenimente
istorisite în Evanghelii semnalează intensificar ea acestei „împotriviri” până la păcatul
împotriva Duhului Sfânt. Astfel, la vindecarea a doi orbi și a unui mut istorisită în
pericopa Duminicii a șaptea după Rusalii, Mântuitorul este apostrofat de cărturari și
farisei: „Fiind scos, demonul, mutul a grăi t. Iar mulțimile se minunau zicând: Niciodată
nu s-a arătat așa ceva în Israil! Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe
demoni! Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor,
propovăduind Evanghelia Împărăției și vindec ând toată boala și toată neputința în
popor. Și văzând mulțimile I s -a făcut milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi
care nu au pastor. Atunci a zis ucenicilor Săi: Secerișul e mult, dar lucrători sunt puțini.
Rugați, deci, pe Domnul secerișu lui să scoată lucrători la secerișul Sau” (Matei 9, 33 –
38)88.
„Ce va folosi omul de ar dobândi lumea toată de și -ar pierde sufletul său?”
(Matei 16, 26). Aceasta deosebire dintre „cele ale oamenilor” și „cele ale lui

86 Pr. Nicodim Belea, Hristos Lumina cea mare , „RT”, 1/1944, Sibiu, p. 143.
87Ibidem .
88Ibidem , p. 144.

53
Dumnezeu” este arătată de Mântuitorul ca o opoziție, ca două lucruri contrare căci din
fire, tot omul, caută să cuprindă pământul întreg, „toată lumea”.
Sfântul Apostol Pavel arătând chipul omului ideal prezintă unicitatea persoanei
divine a Cuvântului întrupat; astfel numai despre El s -a spu s: „Ascultător făcându -Se
până la moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Numai El intră în pământ fără să caute nimic
din cele ale lumii, ci numai cele ale lui Dumnezeu și pe ucenici, inimile oamenilor:
„Iată, Eu stau la ușă și bat…” (Apocalipsa 3, 20)89.
Tot la Apostolul neamurilor aflăm scopul și rolul coborârii lui Dumnezeu din
slava cerească și îmbrăcarea chipului omenesc. Sfântul Pavel identifică pe Hristos cel
întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru Care au fost create și așezate toate (Coloseni 1, 16 –
20). D e aceea în Iisus Hristos se vor readuna toate, pentru că în El au fost așezate toate
de la început. Faptul readunării depline a tuturor în Hristos are o anticipare în faptul că
toate au fost create și așezate în El.
Sfântul Apostol Pavel Îi atribuie Cuvân tului întrupat un rol fundamental încă
de la creație, dând acestui Logos înțelesul de Persoană, care este Iisus Hristos
Mântuitorul în numele căruia vorbește în cuvântările sale parenetice. Momentul nașterii
lui Hristos a fost atunci când lumea a fost preg ătită să -L primească. Nașterea
Mântuitorului Iisus Hristos, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, a fost pregătită
generații de -a rândul, până la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), până când poporul ales și
celelalte popoare au ajuns la starea de maturi tate spirituală necesară primirii și
înțelegerii lucrării sfințitoare și mântuitoare a lui Dumnezeu90. Sfântul Apostol Pavel
spune că prin El s -a desăvârșit revelația dumnezeiască „în zilele acestea mai de pe urmă,
Dumnezeu ne -a grăit nouă prin Fiul Său” (C f. Evrei 1, 1 -2).
În cuvântările sale, Pavel arată modelul și scopul predicii sale care este Hristos.
Opera Sa mântuitoare este de asemenea iubirea pe care ne -a arătat -o Tatăl prin
trimiterea Fiului. Mântuitorul Iisus Hristos prin opera Sa a realizat mântu irea lumii și a
omului, acesta fiind manifestarea iubirii Sale. Dumnezeu fiind iubire (I Ioan 4, 8), Cel
care numai pentru bunătate a adus toată zidirea cea mai presus de lume și cea din lume
din neființă în ființă, Cel ce pe toate le -a împodobit și le -a strălucit cu lumina soarelui și
poartă grijă de ele, Cel ce ne -a zidit pe noi, oamenii, după chipul și spre asemănarea Sa,
Cel care a izbăvit lumea de înșelăciune cu bunăvoința Tatălui, cu lucrarea Cuvântului și

89Pr. Prof. Dr. Nicola e Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Marcu Grigorie, Pr. Prof. Dr. Vlad Sofron, Pr. Prof. Dr.
Liviu Munteanu, op. cit ., p. 11 -12.
90 Arhim. Iuliu Scriban, Comentariul Sfintei Evanghelii. Genealogiile Mântuitorului la Sf. Matei și Sf.
Luca , în „BOR”, nr. 3/1922, p. 206.

54
cu venirea Sfântului Duh se descoperă ca Cel ce „vrea ca toți oamenii să se mântuiască
și să vină la cunoștința adevărului” (I Timotei 2, 4). De asemenea Sfântul Pavel arată că
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, vrând ca pe „toate să le reunească în Hristos,
cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1, 10; cf. Coloseni 2, 10).
Hristologia paulină este legată și de aspectul jertfei pe care Hristos mai înainte
a prefigurat -o la Cina cea de Taină prin pâine și vin. Jertfa Sa reprezintă mijlocul de
izbăvire a firii umane din robia păcatului, ce s e actualizează permanent până la sfârșitul
veacurilor, după porunca Mântuitorului: „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea. Căci
ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Domnului
vestiți” ( I Corinteni 11, 25 -26 ).
De asemenea preoția lui Hristos este superioară față de preoția lui Aaron căci
vine de la Dumnezeu. Și de asemenea, spre deosebire de preoția lui Aaron, Preoția sau
Arhieria Lui Hristos este fără sfârșit, adică o preoție veșnică (Evrei 7, 24), universală,
pentru tot neamul omenesc: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără
răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7,
26). Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi și împreună cu n oi, cei
cuprinși de umanitatea Sa: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile,
pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să
nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea
noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 14 și 15)91.
În cuvântările sale cu conținut Hristologic, Sfântul Apostol Pavel amintește de
asemeni de minunile săvârșite de Mântuitorul prin care se poate observa lesne
divinitatea Sa, toate culminând cu propria Sa înviere și ridicare în slava cerească.
Sfântul Apostol Pavel arată că Domnul Iisus Hristos este „ Împăratul Împăraților și
Domnul Domnilor” (I Timotei 6, 15), această demnitate este evidențiată în mod
desăvârșit prin minunile făcute și prin sla va pe care o îmbracă firea prin Înviere, El
făcându -se începătura celor adormiți, ridicând firea umană de -a dreapta Tatălui.
Sfântul Pavel arată modul în care firea umană s -a reabilitat prin Jertfa
Mântuitorului fiind repusă în starea de relație „Hristos f ăcându -se pentru noi blestem”
(Galateni 3, 13), „că Hristos este răscumpărare, dându -se pe Sine preț de răscumpărare
pentru noi, zice Sfântul Grigore de Nyssa, prin aceasta înțelegem că dându -ne nouă
nemurirea ca o cinste deosebită fiecărui suflet în parte , El a făcut pe toți cei

91 Pr. Prof. Dumitru Radu, Iisus Hristos ca Arhiereu, în Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 349.

55
răscumpărați de El, prin viața Sa, de la moarte, un bun al Său propriu…, astfel după cum
atunci când eram în stăpânirea morții, întru noi se sălășluia legea păcatului, tot așa și
acum când suntem în stăpânirea vieții, suntem dato ri să ne punem în armonie cu felul de
a fi al Celui care ne are în stăpânire”92.
Apostolul învățând despre învierea trupurilor, nu va zice: se îngroapă, ci se
seamănă „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune, se seamănă
întru slă biciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”
(Cf. I Corinteni 15, 42 -44).În Iisus Hristos moartea se unește indisolubil cu învierea.
Mântuitorul moare și înviază. Mai adânc, se jertfește pentru a ne descoperi o nouă viaț ă,
cea a învierii. Moartea Lui este și Jertfă pentru că este oferire de bună -voie „Venind
Domnul spre Patima cea de bună -voie pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul
Dumnezeul nostru…”, mărturisește Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor. Domnul
pe Sine se aduce Jertfă de bunăvoie și fără de păcat, deci fără sămânța morții. Numai
jertfa, numai moartea ca jertfă are drept final viața. Crucea ca moarte a lui Iisus dă
morții, prin ea însăși, un alt sfârșit în biruirea morții, adică învederează rostu l morții,
făcând din moarte, care pune capăt vieții, moarte care se desființează pe ea însăși,
eliberând viața de moarte: Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând….
Astfel, Paștile înseamnă deodată: moarte ca jertfă și înviere adică trecer ea de la un mod
de a fi la altul. Este o „trecere”, mutație funda mentală care cuprinde doi poli, doi timpi:
jertfă și înviere.
În Întruparea, Crucea, Învierea, Înălțarea Sa la cer, trimiterea Du hului Sfânt de
la Tatăl pentru a ne naște și a ne crește în același Duh al Său (Cf. Romani 8, 9), Domnul
ne descoperă această putere creatoare a jertfei pascale. Ne -o descoperă prin întrupare,
din El, ca origine și izvor al ei. Mai profund, ne -o descoperă ca „paște” din veci, înainte
de însăși întemeierea lumii. S emnificativ, în acest sens, este cuvântul Sfântului Apos tol
Petru: „Știind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur ați fost răscumpărați din
viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scumpul sânge al lui Hristos ca al unui
Miel nevino vat și neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar
Care S -a făcut arătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi” (I Petru 1, 18 -20).
Putem sintetiza principalele teme hristologice î n predica Sfântului Apostol
Pavel cu caracter p arenetic:

92 Sfântul Grigore de Nyssa, Despre desăvârșire către monahul Olimpiu , trad. Pr. T. Bodo gae în col.
„PSB”, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 19 98, p.
462.

56
-Iisus Hristos este Dumnezeu a devărat și O m adevărat asemenea cu Tatăl în
dumnezeire și cu noi în umanitate ; (Romani 14, 11; Filipeni 2 ,9-11; II Corinteni 4, 4;
Coloseni 1, 15; Evrei 1, 3; I Timotei 3, 16; II Corinteni 5, 19 ;
Sfântul Apostol P avel îndeamnă pe credincioși la însușirea și mărturisirea
acestui adevăr prin:
1. Credința în Iisus Hristos -” Tot ce l ce crede întru El nu se va ruș ina”
(Rom ani 10, 11);
2. Necesitatea mărturisirii învierii lui Iisus Hristos înaintea o amenilor –
condiție a mântuir ii – ca fiind D umnezeu adevărat și om adevărat ”. Că de
vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede in inima ta că
Dumnezeu L -a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Romani 10, 9);
3. Necesitatea de a fi botezați in numele lui Iisus Hristos; „ Este un Domn, o
credință, un botez.” (Efeseni 4, 5)

3.2.1.2. Eclesiologia

Eclesiologia este partea teologiei care prezintă învățătura creștină despre
Biserică sub aspectul comunității creștine a celor ce primesc nașterea cea de -a doua din
apă și din D uhul Sfânt . Cuvântul εκκλησία , care înseamnă Biserică , este un substantiv
derivat de la verbul ε̉κκαλέω care înseamnă, a chema, a invita, a aduna la un loc. Prin
acest cuvânt se desemnau adunările cetățenilor, convocate de mai marii lor, în vederea
rezolvă rii diferitelor probleme ce se iveau în viața comunității93.
În prezentarea învățăturii despre Biserică, nu putem face abstracție de
epistolele Sfântul Apostol Pavel, acela care a fost supranumit, trâmbița cerească și
Apostolul prin excelență al Bisericii. După cum se știe, epistolele pauline sunt scrieri
ocazionale, ele au fost prilejuite de unele nedumeriri de ordin religios sau moral, ivite în
comunitățile de el înființate. Atunci când Sfântul Apostol Pavel nu putea să vină în
mijlocul comunităților respe ctive, el scria epistole prin care dădea lămuriri în vederea
soluționării acestor probleme.
În cuvântările parenetice ale Sfântului Pavel termenul εκκλησία, este întâlnit de
63 de ori cu mai multe sensuri. Astfel în epistola către Efeseni sensul care pred omină

93 Cf. AntoniePlămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană , în „Studii Teologi ce”, anul XXIV , nr. 5 -8, septembrie -octombrie, 1972, p. 374 .

57
este acela de Trup Tainic al Domnului, prin care se realizează partea supranaturală a
Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel face deosebire între Hristos cel natural care este Logosul
întrupat și Hristos cel tainic, Hristosul preamărit, devenit cap al Bis ericii. Chiar din
felurile cum așează denumirile Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel ne arăta dacă
vorbește de Hristos ca persoană, sau de Hristos, Cap al Bisericii.
Apostolu l precizează în Epistola către R omani că prin Botez ne -am îngropat
împreună cu E l în moarte și că tot prin această Sfântă Taină ne -am sculat împreună cu
El spre, înnoirea vieții (Cf. Romani 6,3 -4) făcând aluzie la Trupul Tainic al Domnului în
care ne încorporăm noi prin primirea acestei Sfinte Taine. De asemenea Corintenilor le
spune că sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (I Corineni 12,12) înțelegând de aici că
ne facem părtași Bisericii ca Trup Tainic al cărei Cap El este pentru veșnicie.
„Distincția netă între rolul lui Hristos ca persoană și între rolul lui Hristos preamărit în
viața Bisericii, o accentue ază Sfântul Apostol Pacel mai cu seamă în epistola sa către
evrei (5, 23 -27). Hristosul natural ne -a răscumpărat (Evrei 1, 7), Hristosul tainic ne
sfințește, Hristosul natural a murit pentru noi, ne -a împăcat cu Tatăl Său (Evrei 2, 16),
iar Hristosul tainic ne unește cu Dumnezeu (Evrei 2, 19). Într -un cuvânt, Hristosul tainic
este Biserica, împlinirea Celui ce plinește toate intru toți” (Cf. Efeseni 1, 22 -23)”94.
În activitatea lui de până la convertire, se știe că Pavel, prigonind pe Hristos,
prigonea de fapt Biserica, așa cum ne mărturisește chiar el, când își aduce aminte că, a
prigonit Biserica lui Dumnezeu (Cf. Galateni 1,13).
Pentru desăvârșirea și creșterea spirituală a fiecăruia în Biserică, Mântuitorul
Iisus Hristos, după c uvântul Sfântului Apostol Pavel, a dat membrelor roluri deosebite,
„astfel ca toate la un loc să contribuie la unitate și la sporul spre desăvârșire (Efeseni 4,
11-13). Pentru viața organismului Bisericii, pentru îngrijirea lui, pentru instruirea lui,
Domn ul a dat diferite însărcinări (Cf. Efeseni 4, 11), fără a se nimici prin acestea
unitatea în Hristos a Bisericii și fără a se știrbi credinciosului ceva din integritatea sa
psihofizică”95.
Despre persoanele speciale care au un rol deosebit în comunitatea ec lesială,
Sfântul Apostol Pavel vorbește în Epistola către Coloseni și cea către Efeseni. Hristos

94 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Componentele și exigențele misiunii Bisericii, după epistolele pastorale , în
„Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie ”, Editura Renașterea, Cluj -Napoc a, 2006, p. 134.
95 Pr. I. Popescu -Mălăești, Epistola catre Efeseni , în „BOR”, nr. 6/1925, p. 333.

58
fiind Cap al Bisericii, înseamnă că el are cu aceasta o inter -comuniune de viață harică și
de acțiune.
Legătura dintre Hristos și Biserică, Sfântul Apostol Pa vel o explică arătând că
de la Cap, prin încheieturi și legături, trupul își primește tăria, tocmirea și creșterea,
după voia lui Dumnezeu (Cf. Coloseni 2,19). Aceste legături nu sunt identificate în
această epistolă; ele sunt amintite în epistola către Ef eseni (4,11), unde precizează că
legătura între Cap și Trup se face prin Apostoli, profeți, evangheliști, păstori și
învățători. „Aceste misiuni din Biserica primară au fost primite prin harisme speciale,
netransmisibile, ca să poată ajuta la, desăvârșirea sfinților pentru lucrul slujirii lor,
pentru zidirea Trupului lui Hristos (Efeseni 4, 12), acțiune ce se continuă prin cele trei
misiuni ale ierarhiei bisericești, de a învăța, de a sfinți și de a conduce”96.
Sfântul Apostol Pavel arată că Duhul Sfânt are un rol deosebit în Biserică
pentru că prin puterea Lui a luat ființă comunitatea în ziua istorică Cincizecime și tot
Duhul ne păstrează în unitate prin Sfintele Taine care sunt porți ale harului câștigat prin
iubirea lui Dumnezeu și Jertfa Fiului. Legat de raportul Bisericii cu Sfântul Duh, putem
preciza că Acesta a dat la Cincizecime Trupului Tainic viață duhovnicească și tot El,
prin harul Său, revărsat în Sfintele Taine, o întreține de -a pururi în credincioși. Epistola
către Efeseni, fără a afirma direct acest lucru, îl lasă să se înțeleagă când vorbește despre
Sfântul Duh în care am fost pecetluiți și în care avem arvuna vieții veșnice (Efeseni
1,13-14; 4,30). „Pecetea Sfântului Duh este alegerea noastră deosebită spre o viață nouă,
după cum în Vechiul T estament evreii, prin pecetea circumciziunii, erau deosebiți de
celelalte neamuri. Arvuna sau garanția acestei noi vieți o avem și prin Sfântul Duh prin
care obținem dreptul de a intra întru împărăția cerurilor (Efeseni 2,18 -19) căci prin El ca
și prin Fiu l, se lucrează apropierea noastră către Dumnezeu (Efeseni 2,18) și tot prin
Sfântul Duh avem înfierea către același Tată (Cf. Galateni 4, 5 -7) deși aceeași înfiere o
primim și prin Fiul (Cf. Efeseni 1,5)”97.
În cuvântarea parenetică despre unitatea Biserici i putem identifica în opera
Sfântului Pavel textul clasic care se află în Epistola către Efeseni „Silindu -vă să păziți
unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost
la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credință, un botez, Un
Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efeseni 4, 3 –
6). În acest text găsim toate elementele ce stau la baza unității Bisericii. Sfântul Apostol

96 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, op. cit. , p. 136.
97Ibidem .

59
Pavel raportează unitatea Bisericii la unitatea ființei divine și a creației, căci există, „un
singur Dumnezeu și Tată al tuturor” (Efeseni 4, 6). Care a, făcut „dintr -un sânge tot
neamul omenesc” (Fapte 17, 26) și, din Care „se trage tot numele părintesc în cer și pe
pământ” (Efeseni 3, 15) pe de o parte, unitate de credință, pe de alta, unitate de origine.
Suntem una prin același Duh Sfânt (Efeseni 4, 4), prin același Domn Hristos (Efeseni 4,
5) și prin același Dumnezeu Tată al tuturor (Efeseni 4, 6). Deci toate persoanele Sfintei
Treimi co laborează la unitatea creștină, prin aceeași chemare, aceeași credință și același
botez. După cum se poate vedea, „Biserica reflectă în sine imaginea unității treimice,
idea cu mult răsunet astăzi în teologia ortodoxă”98. Realitatea unității dintre toți mem brii
Bisericii este subliniată de Sfântu l Apostol Pavel în cuvintele: „De acum nu mai sunteți
străini și venetici, ci sunteți cetățeni împreună cu sfinții și casnici cu Dumnezeu”
(Efeseni 2, 19).
Biserica este numită de Sfântul Apostol Pavel ca mireasă a l ui Hristos pe care a
sfințit -o pentru Sieși și pentru care s -a jertfit: „după cum și Hristos a iubit Biserica, și S –
a dat pe Sine pentru ea, Ca s -o sfințească, curățind -o cu baia apei prin cuvânt, și ca s -o
înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci
ca să fie sfântă și fără de prihană ” (Efeseni 5, 25 -27). După cum observăm chipul
Bisericii prezentat de Sfântul Apostol Pavel este luminos, frumos, strălucit, neprihănit,
pentru că Hristos, mirele ei, o hrăneșt e prin Sfintele Taine, o învață prin cuvântul Său
divin, o încălzește prin dragostea sa dumnezeiască, într -un cuvânt îi poartă de grijă ca să
fie mereu, Sfântă și fără de prihană.

3.2.1.3. Pnevmatologia

Pnevmatologia este învățătura despre cea de -a trei a persoană a Sfintei Treimi,
Duhul Sfânt. Aceasta capătă în discursul parenetic paulin forme expresive și explicative
pentru teologia de mai târziu a Părinților Bisericii. Aceștia s -au bazat pe Epistolele
pauline în lupta contra ereticilor pnevmatomahi. Pn evmatologia paulină afirmă clar
dumnezeirea Duhului în cadrul Sfintei Treimi, descriindu -se unitatea intratrinitară, în
termeni precum „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul lui Hristos” (Romani 8, 19). În
multe alte texte pauline apar formule trinitare, mai mult sau mai puțin concentrate, din

98 P. Rezuș , Al. I. Ciurea, L. Gafton, Biserica în planul lui Dumnezeu , în „Ortodoxia” nr. 3 -4 /IV , 1963,
pp. 131 -146.

60
care reiese clar că Duhul Sfânt este Persoană divină, alături de Tatăl și de Fiul „Iar Cel
ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne -a uns pe noi este Dumnezeu,
Care ne -a și pecetluit pe noi și a dat arvuna D uhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1,
21-22).
Sfântul Apostol Pavel numește Duhul cel Sfânt și Duh al Tatălui ce lucrează
prin Hristos în inimile credincioșilor „Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea
Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care își trage numele orice neam în cer și pe
pământ, Să vă dăruiască, după bogăția slavei Sale, ca să fiți puternic întăriți, prin Duhul
Său, în omul dinăuntru, și Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre,
înrădăcinați și întemeiați f iind în iubire” (Efeseni 3, 14 -17). Persoana a treia a Sfintei
Treimi este de asemeni din veșnicie egală în putere mărire și slavă cu Fiul lucru
semnalat în Epistola Sfântului Pavel către Evrei „…sângele lui Hristos, Care, prin Duhul
cel veșnic, S -a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul
vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 14).
Nașterea după trup a Fiului prin participarea Duhului Sfânt și trimiterea în timp
a Sfântului Duh de către F iul nu strică unitatea veșnică a celor trei persoane
dumnezeiești. Prin urmare, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt deoființă și egali între ei
(Ioan 18, 21), deosebindu -se după modul lor de existență: Tatăl este nenăscut și
nepurces, Fiul este născut din veci din Tatăl și se întrupează prin conlucrarea Sfântului
Duh, iar Sfântul Duh este purces din veci din Tatăl și trimis în timp de către Fiul.
Conform teologiei pnevmatologice exprimată în Epistole de către Apostolul
neamurilor, lucrarea Duhului Sfânt în lume se face prin har, iar această lucrare
sfințitoare este comună celor trei persoane dumnezeiești. Această lucrare a Duhului
Sfânt ne unește cu Hristos și lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră . De
aceea se spune că ne mântuim prin har, sau n e unim cu Dumnezeu prin har, sau ne
îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har. Această lucrare porninește din ființa
dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit și har al lui
Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos îl trimite pe Duhul în noi. Sfântul
Apostol Pavel în epistolele sale spune: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu
voi cu toți” (II Corinteni 13, 16 ) sau: „Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la
Domnul nostru Iisus Hristos” (Galateni 1, 3) . De aceea prin harul care vine în noi, toate
cele trei persoane dumnezeiești se sălășluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care
leagă harul de noi, harul se numește, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru

61
că ușor poate fi numit cel care luc rează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul
lui Hristos în sine (Romani 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt99.
Tot în discursul parenetic pnevmatologic Sfântul Apostol Pavel amintește de
unele daruri deosebite pe care unii dintre creștin i le primesc datorită lucrării și puterii
Duhului Sfânt care au ajutat la răspândirea creștinismului în epoca primară și care sunt
numite cu titlul generic de harisme. Astfel de harismă, mai deosebită este aceea a
proorociei, a vindecărilor și altele, prin care Dumnezeu ajuta la răspândirea
creștinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbește Sfântul Apostol Pavel în 1
Corinteni, cap. 12.
De asemenea Duhul Sfânt este dătător de daruri în Tainele Bisericii. Sfîntul
Apostol Pavel amintește aceste daru ri pe care mai înainte Proorocul Isaia, Evanghelistul
Vechiului Testament le -a amintit. Proorocul Isaia evidențiază șapte daruri și anume:
duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoștinței,
duhul temerii de Dumnezeu și duhul bunei credințe. Iar ca „roade ale Duhului”
pomenește Sfântul Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă –
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,
22)100. Darurile și roadele Sfâ ntului Duh sunt așa de multe, că nu se pot număra, pentru
că bogăția Duhului e nesfârșită, iar trebuințele oamenilor, însușirile lor naturale și
măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la o persoană la alta. De aceea,
unul și același Duh Sf ânt sau har are nesfârșite lucrări. „Eu sunt cuprins de spaimă, zice
Sfântul Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogăția numirilor: Duhul lui Dumnezeu,
Duhul lui Hristos, Duhul înfierii El ne reface în Botez și în înviere, El suflă unde vrea,
El e izvoru l luminii și al vieții, El face din mine o biserică, El mă îndumnezeiește, El mă
desăvârșește, El premerge Botezul și El este cerut după Botez, Tot ce face Dumnezeu,
El face, El Se împărtășește în limbi de foc și înmulțește d arurile, El face predicatori,
păstori, dascăli” (Cuvântul 31)101.
De asemenea Sfantul Vasile cel Mare amintind de Sfântul Apostol Pavel, în
lucrarea sa despre Sfântul Duh precizează „El e total prezent în fiecare și peste tot.
Împărtășindu -Se, El nu suferă împărțire. Când ne împărtășim di n El, El nu încetează a
rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în așa fel încât fiecare

99Pr. Prof. Dumitru Staniloae , Iisus Hristos – lumina lumii și îndumnezeitorul omului , Editura Anastasia,
București 1993, p. 93.
100 Prof. N. Chițescu, pr. prof. I.Todoran, pr. prof. I. Petruță, Teologie dogmatică și simbolică, Manual
pentru Institutele Teologice, vol. II, EIBMBOR, București 1958, p. 244.
101Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu , trad. din grecește de Pr. Gh. Țâlea și
Nicolae I. Barbu, EIBMBOR, București, 1947, pp. 85 -86.

62
crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul și marea și
străbate cerul, tot așa Duhul Se află în fiecare din aceia care -L primesc, ca și când nu S –
ar împărtăși decât aceluia singur, și cu toate acestea El revarsă peste toți harul întreg, de
care se bucură toți și se împărtășesc după măsura și capacitățile lor, căci pentru
posibilitățile Duhului nu e măsură”102. Sfâ ntul folosește în a cest text pe Sfâ ntul Apostol
Pavel care spune că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din același har prin:
„Darurile sunt de multe feluri”, dar toate „după harul care ne este dat nouă” și înșiră o
seamă dintre ele, punând întâi daru l deosebit al proorociei, apoi multe daruri din cele
mai obișnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s -a
dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinței; dacă avem slujbă, să
stăruim în slujbă; dacă unul în văță, să se sârguiască în învățătură; dacă îndeamnă, să fie
la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte,
să fie cu tragere de inimă; dacă miluiește, să miluiască cu voie bună” (Romani 12, 6 -9).
Iar despre roade le Duhului, tot Sfântul Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru
orice bunătate, dreptate și adevăr” (Efeseni 5, 9).
Referitor la numirea Sfântului Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl și
după Fiul , nu arată că Sfântul Duh ar fi mai mic dec ât Tatăl și decât Fiul, căci toate câte
le au Tatăl și Fiul, le are și Sfântul Duh (Ioan 16, 13 -15). Această numire se face adesea
de către Sfântul Apostol Pavel pentru motivul că orice lucrare săvârșită de Dumnezeu în
lume e săvârșită de cele trei persoan e dumnezeiești în această ordine: pornește din Tatăl,
e înfăptuită de Fiul și e desăvârșită de Sfântul Duh „Că de la El și prin El și întru El sunt
toate” (Romani 11, 36).
Sfântul Apostol Pavel, plecând de la lucrarea Duhului Sfânt în om, conturează
un por tret al creștinului, după chipul lui Hristos , chip ce poate fi dobândi t implinind
îndemnurile acestui apostol;
-trupul omului să devină altar de jertfă ; „ Vă îndemn deci fraților, pentru
îndurările lui Dumnezeu să înfațișați trupurile voastre ca pe o jertf ă vie, sfântă,
bineplăcută lui Dumnezeu…” (Rom.12,1) ; Rom.13,14
-necesitatea înnoirii minții pentru a putea deosebii voia lui Dumnezeu; „Și să
nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care
este voia lui Dumn ezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit”(Rom 12,2)

102 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt , apud Prof. N. Chițescu, pr. prof. I.Todoran, pr. prof. I.
Petruță, op. cit . p. 245.

63
-îndemn la semerenie pentru a face loc înțelepciunii „… să nu cugete despre
sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înțelept…”(Rom.12.3)
– necesitatea iubirii ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu;" Iubirea lui Dumnezeu
– zice el – s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua" (Rom. 5, 5).
-ident ificarea noastră cu Hristos, – hristificarea sau formarea lui Hristos in noi –
prin puterea Duhului le vorbeste Sfantul Pave lgalatenilor : "O, copiii mei, pentru care
sufar iarasi durerile nasterii (voastre), pana ce Hristos va lua chip in voi!" (Gal. 4,
19).Cel care a ajuns aici poate declara impreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai
traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20).
-libertatea vointei din om, -harul Sfantului Duh o restabileste si intregeste pe
aceasta pentru ca "unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (2 Cor. 3, 17).

3.2.1.4. Soteriologia , mântuirea omului întreg – trup și suflet

Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură, cât și de Sfânta Tradiție pentru a
arăta motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și scopul operei Sale cu privire la
om, este „mântuire” ( σοτιρ ). El este folosit atât pe ntru a numi lucrarea răscumpărătoare
a Mântuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cât și pentru a numi starea celor care și –
au însușit sau împropriat roadele jertfei de pe cruce. În primul caz, este vorba de
mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăc area omului cu Dumnezeu prin jertfa
Mântuitorului, iar în al doilea, de mântuirea subiectivă sau personală, ori simplu
mântuire, îndreptare sau sfințirea omului, lucrare care se înfăptuiește de fiecare creștin
în parte prin har, credință și fapte bune, p entru ca omul răscumpărat prin jertfa lui
Hristos să poată dobândi fericirea veșnică. Mântuirea subiectivă este împreună -lucrarea
lui Dumnezeu și a omului, prin care acesta își însușește roadele jertfei de pe cruce a
Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului și a morții, începând de la Botez și
Mirungere o nouă viață, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Această nouă
viață se dezvoltă și se întărește prin conlucrarea creștinului cu harul, ca rod al credinței,
manifestându -se în fapte bune, iar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veșnică.
În continuare vom încerca să arătăm împroprierea mântuirii obiective în
teologia paulină cunoscută în teologia răsăriteană prin noțiunea de „mântuire

64
subiectivă”. Sfântul Ap. Pavel numește acest p roces cu sintagma „omul vechi și omul
nou”103.
Pentru a înțelege sensul de om vechi și om nou la Sfântul Apostol Pavel,
trebuie să înțelegem antropologia lui deoarece inima teologiei lui constă din impactul
revelației și harului divin asupra ființei umane. F iecare afirmație despre Dumnezeu este
simultan o afirmație despre om și invers. Din această cauză și în acest sens, teologia lui
Pavel este în același timp antropologie.
Mântuirea obiectivă, realizată de Mântuitrul Hristos prin întrupare, jertfa Sa de
pe Cruce, învierea și înălțarea la cer este o lucrare dumnezeiască de care beneficiază toți
oamenii, de la Adam și până la sfârșitul veacurilor.
Dar cu toate că ea este temelia mântuirii subiective, mântuirea obiectivă nu -1
mântuiește pe fiecare fără ca aces ta să și -o însușească personal. Căci dacă, prin
mântuirea obiectivă, Mântuitorul ,,ne -a deschis nouă ușile raiului”, aceasta nu înseamnă
că ea ne -a adus fiecăruia intrarea efectivă în rai. Ea ne -a deschis nouă ușile raiului,
deoarece, prin ea, noi am fost răscumpărați din robia păcatului și împăcați cu
Dumnezeu, dar ca să intrăm în raiul ceresc, deschis acum nouă, este nevoie de propria
noastră lucrare personală. Deci, în primul rând, noi trebuie să voim să ne mântuim și să
facem astfel încât, prin modul nostru de voință și lucrare, să putem ajunge în rai104.
Căci, precum spun unii Sfinți Părinți, dacă Dumnezeu l -a creat pe om fără voia omului,
El nu vrea să -l mântuiască fără voia și contribuția sa la lucrarea mântuirii. De aceea,
Sfântul Apostol Pavel îndea mnă pe filipeni: ,,Lucrații cu frică și cu cutremur la
mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12). Nimeni nu se poate mântui fără o lucrare personală
în acest scop. Asadar, mântuirea personală (subiectivă) se dobândește numai dacă omul
împlinește anumite condiții : credința și faptele bune, în deplin acord cu harul divin.
Mântuirea subiectivă este consecința răscumpărării în Iisus Hristos, prin Care
ne-a venit harul și adevărul (Ioan 1, 17). În concepția paulină, mântuirea subiectivă sau
îndreptarea, potrivit textu lui de la Romani 8, 29, este o renaștere spirituală adevărată și
reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau
regresează datorită unor condiții subiective ale creștinului, fiind dependentă de
pregătirea și ridicarea l ui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de

103 Corneliu Constantineanu, Interpretare narativă în teologia paulină: considerații metodologice , Casa
cărții de știință, Cluj -Napoca, 2009, p. 177.
104Cf. Nicolae Mladin, Hristos Viata Noastră Sau Asceza și Mistica Paulină , Editura Deisis, Sibiu 1996,
pp. 76 -78.

65
creștere, întărire și desăvârșire, dar fiindcă este legată nu numai de voința și de lucrarea
omului, ci și de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acțiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur
de mântuirea s a. De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop,
împlinind toate poruncile și câștigându -și virtutea care le încununează pe toate: iubirea.
În orice stadiu al creșterii sale duhovnicești s -ar afla, el trebuie să -și aducă aminte de
cuvin tele Sfântului Apostol Pavel: „Așa că celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu
cadă” (I Corinteni 10, 12).
Necesitatea harului pentru mântuire rezultă din universalitatea păcatului
strămoșesc: „ Fiindcă toți au păcătuit… îndreptăndu -se în dar, cu ha rul Lui, prin
răscumpărarea în Hristos Iisus” (Romani 3, 23 -24). Fără harul redobândit prin Iisus
Hristos, nimeni nu poate nici să voiască, nici să lucreze pentru mântuirea sa: „ Căci
Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și să voiți, și să faceți, după a lu i bunăvoință”
(Filipeni 2,13). Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei
personale a omului: „ Căci în dar sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu de la voi:
al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui
făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni
2, 8-10).
Din cele de mai sus rezultă că mântuirea este o lucrare în care Dumnezeu face
începutul prin harul Său, iar omul are nevoie de acest har și în continuare, străduindu -se
încontinuu să colaboreze cu el.
Mântuirea începută prin renașterea la o viață nouă cere un efort susținut din
partea creștinului pentru realizarea creșterii sale duhovnicești, spre a putea urca pe cele
mai înalte trepte ale desăvârșirii sale morale și a lua astfel cununa chemării lui
Dumnezeu în Hristos Iisus (Filipeni 3, 13 -14); prin urmare ea are mai multe trepte sau
faze.
În teologia paulină putem identifica câteva trepte ale mântuirii. Cea dintâi
treaptă este chemar ea și pregătirea omului pentru renaștere, pentru primirea harului
divin. Omul nerenăscut, fiind luminat de harul premergător de care simte nevoia și
însușindu -și prin credință aevărurile Revelației, dorește să se mântuiască, de aceea,
conștient de starea în care se află, face o adevărată pocăință. Atât famenul etiopian, cât
și Saul din Tars au simțit nevoia să se împace cu Dumnezeu, trezindu -se în ei credința în
Hristos. Înainte de a renaște prin Botez, harul lucrează din afară asupra omului, dar după
Bote z, harul se sălășluiește în el însuși, lucrarea lui devenind mai vie. Menționăm însă

66
că această chemare, această lucrare de mântuire se săvârșește în Biserică și nu în afara
ei.
A doua treaptă este renașterea omului în Hristos prin Taina Botezului. Cu
aceasta începe îndreptarea propriu -zisă, care constă, pe de o parte, în curățirea de
păcatul strămoșesc și de celelalte păcate săvârșite până la Botez, iar pe de alta, în
sălășluirea harului lui Hristos în el, inclusiv harul virtuților teologice, ceea ce march ează
începutul unei noi vieți în care omul simte dorința vie de a se uni cu Hristos și de a
umbla „ întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4)105.
A treia treaptă face vizibil progresul creștinului în viața cea nouă în Hristos,
arătându -L pe Hristos prezent în viaț a și în faptele lui, încât acum el poate spune: „De
acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel ce trăiește întru mine ” (Galateni 2, 20).
Acum se arată cu adevărat creșterea creștinului în virtute și îndeosebi în iubire, ceea ce
dă un sensibil avânt urcușu lui duhovnicesc spre desăvârșire, care poate fi realizat, pe de
o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de alta, prin urmarea de către unii a sfaturilor
evanghelice.
Harul Sfântului Duh, care vine de la Tatăl prin Fiul, este această putere
dumnezeiască renăscătoare, care întărește și desăvârșește pe om în actul sfințirii și
mântuirii (șalat) "îndreptându -l" spre "viața cea nouă" în Hristos (Gal. 3, 27; Rom. 3,
24).
Dar cu toate că mântuirea adusă de Fiul lui Dumnezeu întrupat, este în acest
sens un dar al lui Dumnezeu, omul nefiind lipsit de libertatea proprie voinței sale în
urma căderii primordiale, poate să primească sau să îndepărteze "mâna" întinsă lui spre
ridicare. În același timp, omul nefiind în stare de a se mântui numai prin propria voință
și putere, nu poate deci să înceapă singur opera de mântuire, "dacă nu este Dumnezeu cu
el" (Ioan 3, 2), adică fără harul îndreptător, sfințitor și mântuitor al Sfântului Duh, care
continuă lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat și îl face preze nt în
Biserica prin Sfintele Taine.
Lucrarea mântuirii este o lucrare teandrică, divino -umană, iar colaborarea
omului cu harul divin este o lucrare sinergică. Dacă Răscumpărarea neamului omenesc
din robia păcatului și a morții și împăcarea cu Dumnezeu este lucrarea exclusivă a
Domnului nostru Iisus Hristos, dar pentru noi și în unire cu noi prin firea umană
asumată, îndreptarea în „viața cea nouă” sau mântuirea subiectivă este lucrarea lui

105 Marcu T. Grigorie, Antropologia Paulină , Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu 1941, p. 57.

67
Dumnezeu și a omului căci omul își însușește roadele Răscumpărării ( mântuirea
obiectivă) cu ajutorul harului lui Dumnezeu (Romani 3, 24) prin credință și fapte bune
(Galateni 5, 6; Efeseni 2, 8 -10) în Biserică.
Iată cum nimic nu poate egala minunea mântuirii pentru că suntem „împreună
lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3 , 9) la propria mântuire, cum a arătat și Sfântul
Apostol Pavel: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt și harul Lui care este întru
mine n -a fost zadarnic, ci mai mult decât ei toți m -am ostenit. Dar nu eu, ci harul lui
Dumnezeu care este cu mine” (I Co rinteni 15, 10).
De aceea „mântuirea subiectivă nu este ceva în afară de noi ci în noi înșine
constând din îndreptarea noastră în Hristos… Pe această cale atingem scopul creației,
adică ajungem fii ai lui Dumnezeu după har”106.
Tot ceea ce a făcut Mântuito rul Iisus Hristos pentru întreg neamul omenesc
prin întruparea, viața, învățătura, patimile și moartea pe Cruce și învierea din morți și
înălțarea Sa la cer constituie ceea ce se numește mântuire obiectivă sau răscumpărare.
Aceasta nu înseamnă însă că Fiu l lui Dumnezeu întrupat săvârșind toate aceste acte
răscumpărătoare toți oamenii s -au mântuit și s -au îndreptat după căderea în păcat pentru
că omul nu poate să devină așa decât numai primind și însușindu -și în mod liber toate
roadele răscumpărării reali zate în persoana Domnului Iisus Hristos. Însușirea roadelor
răscumpărării de către fiecare om în parte, în Biserica constituie îndreptarea sau
mântuirea personală a omului în Hristos ca mădular al Bisericii Sale.
Există o legătură ontologică între răscumpă rare și îndreptarea sau sfințirea
omului pe care a arătat -o Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (cap. 3, 24 –
26); și tot Apostolul Pavel exprima adevărul despre sfințirea omului direct și precis în
epistola cătreTit unde, înfățișând lucrările răs cumpărătoare ale „Mântuitorului nostru
Dumnezeu”, scrie că: „El (Hristos) ne -a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate,
săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea
Duhului Sfânt, pe Care L -a vărsat peste noi… ca îndreptându -ne prin harul Lui, să ne
facem, după nădejde, moștenitorii vieții veșnice” (Tit 3, 5 -7).
Deci strâns legată de mântuirea obiectivă, îndreptarea este lucrarea harului
dumnezeiesc în ființa și viața omului prin care acesta este ridicat din starea strict
materială și păcătoasă la viață în Hristos ca făptură nouă (Galateni 6, 15; II Corinteni 5,
17) adică este îndreptat și sfințit. Lesne se poate vedea că mântuirea omului unită cu

106Ibidem , p.59.

68
îndreptarea se pune aici în renașterea și reînnoirea inter nă harică, care face pe om drept
înaintea lui Dumnezeu nu numai după exterior ci după însăși starea lui internă având
deci dreptul să nădăjduiască la moștenirea vieții veșnice107.
În toate cele trei stadii ale sale: chemarea (Ioan 6, 44. – Fapte 8, 21) îndre ptarea
(mântuirea propriu -zisă) și desăvârșirea sau îndumnezeirea, îndreptarea apare ca lucrare
a harului divin în cel care primește prin pregătire această lucrare a cărei urmare nu este
numai o iertare exterioară, o simplă acoperire sau nesocotire a păca telor ci
transformarea lăuntrică reală a omului ca făptură nouă până la "vârsta deplinătății lui
Hristos" (Efeseni 4, 13).
Desființarea totală a păcatului prin lucrarea Sfântului Duh nu este contrazisă de
rămânerea în cel îndreptat și sfințit a concupiscen ței, urmare a păcatului strămoșesc.
Aplecarea spre păcat nu este fii nța păcatului strămoșesc ci urma rea lui. Acum rolul mare
îl are voința liberă a omului pentru că dacă ștergerea reală a păcatului este un act de
clipă încheiat în apele Botezului ca rezult at al acțiunii harului, sfințirea, desăvârșirea sau
îndumnezeirea ține toată viața și implică deci colaborarea liberă a omului cu harul
primit personal în numele Sfintei Treimi. Astfel, omul e transformat cu timpul în
întregime prin har sau prin lucrarea D uhului Sfânt dacă colaborează cu el; omul poartă
în toată ființa sa pecetea activă a harului ca pecetea lui Hristos însuși. Sfântul Apostol
Pavel atrăgea atenția corintenilor: "… cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să
nu cadă" (I Corinteni 10, 12).
Așadar, îndreptarea sau sfințirea omului este rezultatul împreună lucrării
omului cu harul divin la propria mântuire (II Corinteni 6, 1; Tesaloniceni 6, 19) sau
răspunsul pozitiv pe care -l dă omul cu ajutorul harului acordat de Dumnezeu însuși.
Acest răspuns se manifestă concret prin credință și fapte bune. Însă tot harul face
începutul, chemarea; el este primul ajutor al gândului din care pornește credința și își
pune pecetea asupra faptelor bune săvârșite de om cu consimțirea voii sale libere.
În epistola către Romani (7, 14) Sfântul Apostol Pavel afirmă că Legea este
duhovnicească, dar „eu sunt trupesc, vândut păcatului. Care este sensul acestei
afirmații? Omul trupesc este păcătos pentru că are un trup și trupul ar fi cauza și sediul
păcatului?108

107Corneliu Constantineanu, op.cit. , p. 178.
108 Sf. Ioan Hrisostom, Omilii La Epistola Catre Romani A Sfantului Apostol Pavel , Editura Cristiana,
București, 2005, p. 134.

69
Un răspuns pozitiv la această întrebare este exclus deoarece așa cum am văzut,
în epistolele pauline cele două noțiuni trupul (soma) și carnea (sarx) se referă la omul
întreg și nu la un principiu metafizic. De aceea ele sunt folosite în relație cu alte d ouă
noțiuni care definesc, în aceeași măsură, întreaga natură umană, și anume suflet și duh.
Pentru a înțelege semnificația corectă a acestor două noțiuni trebuie să facem
apel mai întâi la Vechiul Testament. Corespondentul noțiunii de suflet în limba ebra ică
este nefeș, care semnifică manifestarea în planul realității sensibile a individualității
omului (Facere 35, 18). Nefeș (sufletul) se deosebește de ruah (duhul) care exprimă
duhul care vine de la Dumnezeu și se întoarce la El109.
“Nefeș” – sufletul indiv idualizat sau psihologic – apare când Duhul lui
Dumnezeu „suflă” asupra „țărânii” pământului pentru a aduce la existență Omul ca
unitate duală: suflet și trup: „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a
făcut pe om și a suflat asupra lui suflare (r uah) de viața și s -a făcut omul ființă vie (nefeș
haia). Omul ca ființă vie (bio -psihologică) moare atunci când duhul (ruah) creator al lui
Dumnezeu nu mai este lucrător în el: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii
aceștia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani”
(Facere 6, 3).
De aici observăm clar că nefeș – psihicul sau sufletul – nu este principiul sau
cauza vieții omului, ci doar manifestarea acesteia (Facere 2, 7).
În filosofia greacă, din care Sfântul Aposto l Pavel a preluat, prin forța
împrejurărilor, noțiunea de suflet, aceasta avea o semnificație puțin diferită. La Platon,
spre exemplu, sufletul înseamnă, mai întâi, ca și nefeș, puterea vitală care determină
mișcarea trupului. Această putere este comună tu turor ființelor din natură. La om,
alături de acest „suflet” inferior, există adevăratul suflet (spiritul) care este sediul
rațiunii.
Deci spiritul nu este simplă materie, ci este trup însuflețit spiritului și a virtuții,
scrie Platon, dar au veșnic de -a face cu ospețe și altele asemenea, sunt purtați, pare -se,
în „jos” și înapoi, până la „mijloc”, și rătăcesc toată viața în acest fel. Ei nu trec
niciodată de acest „mijloc” ca să privească spre adevăr, nici nu au fost duși vreodată
până acolo nici nu s -au săturat cu ceea ce este cu adevărat, nici n -au gustat din bucuria
statornică și curată (…) iar din pricina poftei de a avea mai mult din acestea (ospețe de

109 Marcu T. Grigorie, Antropologia Paulină , p. 59.

70
tot felul) se izbesc și se împung unii pe alții cu coarne și copite de fier și se ucid din
pricina n esațiului, fără să sature cu cele ce sunt nici ființa, nici învelișul lor trupesc.
Așadar în filosofia platonică trupul, care este însuflețit (psihi) și spiritul
(pnevma) sunt două realități contrare, care rămân într -un conflict permanent și
iremediabil. I eșirea din acest conflict se face prin moarte, când spiritul se desparte de
trup.
Sfântul Apostol Pavel a folosit cele două noțiuni, dar nu cu sensul lor platonic,
ci cu sensul lor biblic. În viziunea sa trupul și spiritul (sau duhul, în limba slavă) nu su nt
două principii contrare și coeterne, ci ele exprimă unitatea duală a omului, integralitatea
ființei sale. Într -un verset din epistola a I -a către Tesaloniceni, Sfântul Pavel folosește
toate cele trei noțiuni – trup (soma), suflet (psihi) și, pentru spir it folosește cuvântul duh
(pnevma). Cu toate acestea, gândirea paulină nu este nici dualistă, nici trihotomică și
acest lucru se poate argumenta făcând apel la alte texte. Spre exemplu, în epistola a I -a
către Corinteni, Sfântul Pavel vorbește despre trup firesc sau psihic (sarx) și trup
duhovnicesc (soma). Aceste expresii se referă, de fapt, la omul întreg, așa cum se
precizează în versetul 45: „Făcutu -s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel
din urmă cu duh dătător de viață”110.
Deci omul într eg (suflet și trup) este fie om firesc (psihologic) sau om
duhovnicesc (omul care -și deschidea mintea spre lucrarea Duhului lui Dumnezeu).
Omul firesc, în viziunea Sfântului Pavel, este omul carnal (I Corinteni 3,1),
care nu primește lucrurile duhovnicești pentru că nu le înțelege (I Corinteni 2,14). Omul
duhovnicesc este cel a cărui viață a fost sfințită prin har, datorită deschiderii sale libere
și conștiente spre Duhul lui Dumnezeu111.
Pentru a exprima această transformare a omului firesc (psihologic) în o m
duhovnicesc (pnevmatic) Sfântul Apostol Pavel a folosit expresii preluate tot din
filosofia timpului, cum ar fi: dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în omul cel
nou (Efeseni 4, 22 și 24). Evident că nu este vorba de o dezbrăcare, în sensul plato nic, ci
de o înveșmântare în har, care face să dispară ceea ce este simplă dorință carnală în om
(II Corinteni 5,4). Îmbrăcarea în har este o lucrare a Duhului Sfânt, care este și Duhul
lui Hristos și prin aceasta mintea omului devine duhovnicească, înțele gând lumea

110Ibidem , p. 60.
111 Sf. Ioan Hrisostom, Talcuiri La Epistola întăi că tre C orinteni , Editura Sophia, Alexandria, 2005, p.
187.

71
duhovnicește. Îmbrăcându -se în harul Duhului Sfânt, omul își redescoperă treptat,
vocația sa cu adevărat umană112.
Credin ța este de asemenea necesar ă pentru dobândirea mântuirii. Aceasta, ca
dar al Sfântului Duh, îl arată pe cel botezat ca părta ș al bisericii și îl conduce pe drumul
vieții celei noi care îl elibereaz ă pe cel botezat din robia păcatului și îl conduce spre
libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Înoirea credinciosului se face prin baia Botezului spune Sfântul Apostol Pavel:
“Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v -ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27).
Sfântul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici; este ușa prin care se
intra în Sfânta Biserică. Și numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem
învrednici și de primirea cel orlalte Sfinte Taine.
Conform învă țăturii Sf. Pavel, cel care vine spre botez este făcut părta ș – prin
taina botezului – morții și îngrop ării lui Hristos. Ritualul botezului arata prin aceasta
schimbarea vizibilă care poate fi trăită de fiecare dintre exi stența "omului vechi" al
păcatului și cea o "omului nou" care îl urmeaz ă pe Hristos. Apa botezului omoară și
învie simultan. În botez cel botezat se face părta ș învierii lui Hristos (Romani 6).
Simultan el devine prin lucrarea Sfântului Duh din Botez o par te a trupului universal al
lui Hristos.(I Corinteni 12,13)113.
Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu și oameni realizat ă prin
moartea pe cruce și prin învierea lui Iisus Hristos. Cum moartea și învierea lui Hristos s –
au petrecut doar o singură dată pentru mântuirea lumii, a șa și botezul are loc doar o
singură dată spre mântuirea celui ce vine la botez și nu necesit ă repetare. Faptele
Apostolilor (Fapte 19, 3 -5) ne exemplifică necesitatea rebotezării dacă botezul nu a fost
făcut în Numele lui Iisus H ristos.
Taina Sfântului Botez a fost așezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin
cuvintele: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acestea le -a grăit după învierea Sa din morți.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai ușa prin care se intra în Sfânta
Biserică a lui Hristos, ci și pentru câștigarea împărăției lui Dumnezeu, așa cum ne
încredințează însuși Mântuitorul, zicând: “De nu se va naște cineva din apă și din Duh,
nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5).

112 Marcu T. Grigorie, Antropologia Paulină , p. 61.
113 C. Constantineanu (trad. și coordonatori), Compendiu de Teologie Paulină , p. 67.

72
Și înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordan.
Dar botezul lui nu era Taină, ci închipuia doar curățirea de păcate prin credință și
pocăință; el era mai mult un îndemn la poc ăință, un semn văzut și pregătitor spre cele ce
aveau să vină, cum mărturisește chiar sfântul Ioan Botezătorul: “Eu unul vă botez cu
apa spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt
vrednic să -I duc încălțămintea. Aces ta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3,
11). Mai târziu, și sfântul Apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră
botezul lui Ioan, i -a întrebat: “Primit -ați voi Duhul Sfânt când ați crezut? Lar ei au zis
către el: Dar nici n -am auz it, dacă este Duh Sfânt. Și el a zis: Deci în ce v -ați botezat? Ei
au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând
poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Și auzind ei, s –
au bo tezat în numele Domnului Iisus” (Fapte 19, 1 -5), adică au primit Botezul
creștin114.

3.2.1.4. Eshatologia

Eshatologia este docrina teologică care prezintă sfârșitul vieții pământești a
omului și evenimentele care precedă cea de -a dua venire a Domnului ca Judecător.
Sfântul Apostol Pavel tratează această problemă din toate punctele de vedere în
Epistolele sale, clarificând unele adversități care erau în Biserica primară.
Pentru început vom prezenta problema legată de moarte pe care Apostolul o
descrie ca u rmare a neascultării protopărinților. Cauza principala a morții este păcatul
săvârșit de protopărinții noștri, Adam și Eva. Căci „precum printr -un om a intrat păcatul
în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care t oți
au păcătuit” (Romani 5, 12).
De asemenea Apostolul arată că preocuparea fiecăruia trebuie orientată nu spre
a citi semnele cele de pe urmă ale finalității lumii ci a cerceta starea morală în care ne
aflăm. Biserica povățuiește pe credincioși că, mai în ainte de a se preocupa de venirea a
doua a Domnului și de judecata de apoi, să se îngrijească de cel mai apropiat moment
eshatologic: cel individual, care este totodată și cel mai important moment de răscruce
din viața fiecăruia, și anume de despărțirea su fletului de trup (II Corinteni 5, 1 -10). Ea

114 Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile Sau Explicarea Epistolei Catre Gala teni, Traducere Din Limba
Greaca De Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia "Dacia", Iasi 1901, p. 155.

73
îndeamnă pe credincioși să se pregătească din vreme pentru întâlnirea cu Hristos la
judecata particulară, care urmează îndată după moarte115.
Discursul parenetic este exprimat adesea în opera paulină prin exemplifi cări și
sfaturi pastorale. Sfântul Apostol Pavel, în Evrei 13, 14, spune: „Noi nu avem aici cetate
stătătoare, ci căută m pe cea care va să fie”, iar în II Corinteni 5, 1 -10, declară: „Știm că,
de se va strica această locuință a noastră de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa
nefăcută de mână, veșnică, în ceruri… Căci noi trebuie să ne înfățișăm înaintea lui
Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău”. De asemenea,
Sfântul Apostol Petru, în a II -a să Epis tola sobornicească , scrie: „Noi așteptă m ceruri
noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea”.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre urmările păcatului strămoșesc,
afirmă că, din pricina neascultării primilor oameni, „toată făptura a fost supusă
deșertăciunii” și că și ea „împreună suspină și este până acum că în dureri de naștere,
spre nădejdea că va fi izbăvită de robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi
fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 18 -25, comp. Facere 3, 17 -18).
Credința creștină că lumea va fi înnoită de Dumnezeu stă în strânsă legătură, în
Sfânta Scriptură, cu învățătura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre învierea
morților și despre judecată din urmă (Matei 16, 27; 25, 31 -46; Ioan 5, 28 -29; I
Tesaloniceni 5, 13 -18; I Corinteni 1 5, 35 -38; Sfânta Scriptură nu ne spune însă când
anume va veni a doua oară Domnul Hristos și când se va produce "înnoirea" lumii și nu
ne furnizează nici un fel de informații care să ne îngăduie a le calcula cu anticipație
sorocul sau data.Tot ce se spune în Sfânta Scriptură în legătură cu data "sfârșitului"
lumii acesteia și a începutului "lumii viitoare", se rezumă la afirmația că această dată vă
coincide, cronologic, cu venirea a doua a lui Hristos, eveniment numit, mai pe scurt,
"Parusia Domnului" (cuvâ ntul grec esc "parusie" înseamnă: prezență , sosire)116.
Sfântul Apostol Pavel vorbind despre Parusia Domnului Hristos și despre
învierea morților și prefacere viilor scrie: „Însuși Domnul… se va pogorî din cer și cei
morți vor învia întâi; după aceea noi, c ei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți în nori
împreună cu ei, intru întâmpinarea Domnului în văzduh, și așa vom fi pururea cu
Domnul” (I Tesaloniceni 4, 16 -17)117.

115Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Eccleziologia romano -catolică după documentele celui de al doilea
Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia conte mporană (teză de doctorat), în "Ortodoxia",
An.XXIV (1972), nr.3, p. 325.
116Ibidem , p. 300.
117Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Eccleziologia romano -catolică , p. 326.

74
Ceea ce ne -a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar
faptul că El va veni pe neașteptate, așa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe,
cum vine furul în puterea nopții, cum sosesc durerile facerii pentru femeia însărcinată și
cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la -apus (Matei 24, 27, 36 -44, 25, 13;
Marcu 13, 33 -37; Luca 17, 24 -30; Potrivit acestei învățături, Sfântul Apostol Pavel
scrie: „Iar despre vremi și despre ani, fraților, nu aveți trebuință să vă scriem, pentru că
voi înșivă știți bine că ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca și durerea f emeii
care are în pântece” (I Tesaloniceni 5, 1 -3).
Ceea ce Mântuitorul a voit să ne descopere cu anticipație, au fost doar unele
indicații generale cu privire la câteva din semnele premergătoare parusiei Sale: unele
din aceste semne sunt anterioare, altel e sunt concomitente. Anterioare sunt: predicarea
Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14); ivirea de prooroci, taumaturgi și hristoși
mincinoși între creștini (Matei 24, 24); înmulțirea fărădelegii și răcirea iubirii frătești
între credincioși (Matei 24, 10, 12). Semne concomitente sunt: întunecarea soarelui,
căderea aștrilor, perturbări grave în legile naturii (Matei 24, 7, 29), arătarea pe cer a
"semnului Fiului Omului" (Matei 24, 30), adică a Sfintei Cruci.
Sfântul Apostol Pavel ne mai descoperă alt e semne premergătoare Parusiei
Domnului, dar și acestea au tot un caracter general: Convertirea la creștinism a
poporului evreu (Romani 11, 25 -26) și lepădarea multora de creștinism (II Tesaloniceni
2, 3) dar și activitatea desfășurată în cadrul Bisericii de un personaj religios sinistru
numit "omul păcatului", "fiul pierzării", "cel fără de lege", "potrivnicul", care va săvârși
minuni false, se va instala la cârma Bisericii și se va da pe sine însuși drept Dumnezeu
suprem, cerând credincioșilor adorare (II Tesaloniceni 2, 3 -10)118. Sfântul Apostol Pavel
se referă doar la viața internă a Bisericii și la activitatea religioasă desfășurată între
creștini de unii învățători mincinoși sau eretici, ori de unii clerici nedemni de chemarea
lor.
După ce amintește cred incioșilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului,
Sfântul Apostol Pavel scrie: "Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai
nopții, nici ai întunericului. Deci dar să nu dormim, ca și ceilalți, ci să priveghem și să
fim treji…, îmbră cându -ne cu platoșa credinței și a dragostei și cu coiful nădejdii de
mântuire" (I Tes. 5, 5 -8), său: "Și vă rugăm, fraților, cu privire la venirea Domnului
nostru Iisus Hristos și la adunarea noastră cu El, să nu vă clintiți degrabă cu mintea, nici

118 Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe , trad. E. Chiosa, G. Jacotă și pr .D. Ailincăi,
Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1993, p. 89.

75
să vă spăimântați… Și să nu vă amăgească nimeni în nici un chip", (II Tesaloniceni 2, 1 –
3); "Deci, dar, fraților, stați bine și țineți predaniile pe care le -ați învățat fie din
cuvântul, fie din epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15). La rândul său, Sfântul …
Apostol Petru scrie: "Pentru aceea, iubiților, așteptând acestea, sârguiț i-vă să fiți aflați
de Domnul ( Hristos) fără vină, fără prihană , în pace. Și îndelunga răbdare a "Domnului
nostru drept mântuire socotiți -o… Și știind aceasta de mai înainte, pă ziți-vă, că nu
cumva, lăsându -vă duși de rătăcirea celor nelegiuiți, să cădeți din întărirea voastră" (II
Petru 3, 14 -17)119.
Sfântul Apostol Pavel precizează, că „Împărăția lui Dumnezeu nu -i mâncare și
băutură”, ca s -o înțelegem ca pe ceva trupesc, ci „pace , dreptate și bucurie întru Duhul
Sfânt” (Romani 14, 17) și că ea se înfăptuiește, treptat -treptat, în Trupul tainic al lui
Hristos care este Biserica (Efeseni 4, 25, 5, 23, Coloseni 1, 24, I Corinteni 12, 29,
Romani 12, 5 etc); că cei primiți în ea prin T aina Sfântului Botez s -au făcut părtași
morții și învierii lui Hristos (Romani 6, 2 -6); că păcătoșii se află într -o stare de moarte
morală (Efeseni 5, 14, Coloseni 2, 13) și că Biserica se opune fără încetare încercărilor
diavolului de a zădărnici mântuire a credincioșilor (II Tesaloniceni 2, 1)120.
Despre fericirea din rai, Sfântul Apostol Pavel spune conclu ziv: "Ceea ce a
pregătit Dumnezeu pentru cei ce -L iubesc, acelea ochiul încă nu le -a văzut, și urechea
nu le -a auzit și la inima omului nu s-au suit" (I Corinteni 2, 9).

3.2.2. Pareneza pastoral – misionară și socială

3.2.2.1. Pastorația clericilor după Sfântul Apostol Pavel

Misiunea preoțească este de origine divină, deoarece este întemeiată de
Mântuitorul Hristos și are caracter supranatural, transcedental, prin scopul ei ultim, care
este mântuirea sufletelor.
Preotul este rânduit pentru oameni și activează între oameni, dar misiunea lui
este de la Dumnezeu, căci preotul lucrează în numele Lui. „Orice arhi ereu spune Sf.
Apostol Pavel despre rostul preoției în general, fiind luat dintre oameni este pus pentru
oameni, spre cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate…”

119Nicolae Chițescu, Isidor Todoran, Teologia Dogmatică și simbolică , p. 322.
120Ioannis Zizioulas, Ființa ecclesială , trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, București, 1996, p. 111.

76
(Evrei cap.7). Preotul lucrează în lume în temeiul harului du mnezeiesc primit la
hirotonie, care vine se sus, dintr -o sursă divină, iar nu de la oameni. El propovăduiește o
învățătură care nu aparține lumii ci este revelată; el mijlocește oamenilor împărtășirea
harului care vine din cer. El activează în cadrul și î n condițiile vieții trecătoare de aici
de pe pământ, dar trebuie să asigure credincioșilor săi viața veșnică121.
Preotul este indirect în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba cerului, este
„omul lui Dumnezeu” (o αντροπος Θεου) cum îl numește Sfântul Apost ol Pavel pe
Timotei (I Timotei 6; 11), adică un om în slujba lui Dumnezeu. Misiunea lui privește
îndeosebi acea latură a vieții omenești care derivă din raporturile oamenilor cu
Dumnezeu. Preoții sunt „slujitori ai lui Hristos și iconomi (chivernisitori) a i tainelor lui
Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1) sau „colaboratori (împreună -lucrători) ai lui Dumnezeu”
(Θεου σινεργι), cum nume ște Sfântul Pavel pe Apostoli în general (I Corinteni 3, 9 și II
Corinteni 6, 1)122.
Dar cum Dumnezeu S -a făcut cunoscut oamenilor mai ales prin Fiul Său (Evrei
1, 1-2) întrupat ca om, prin care s -a realizat mântuirea lumii, putem spune că, mai
corect, misiunea preotului creștin este să continue în lume lucrarea răscumpărătoare a
Mântuitorului, adică să ajute pe fiecare dintre credincioș ii lui să -și însușească efectele
mântuitoare ale acesteia.
Recrutarea preoților nu se face nici la întâmplare, nici la nimereală, ci în
temeiul unui examen minuțios și temeinic al însușirilor lor. Virtuțile cu care trebuie să
fie realmente împodobit cel ce aspiră la hirotonie, sunt indicate pe larg mai ales în I
Timotei 3, 2, fie în formă pozitivă, fie negativă. Cum intențiile de sistematizare în
general îi sunt străine Sfântului Apostol Pavel, socotim că nu e necesar să procedăm la
clasificări nici în înși ruirea calităților cerute candidaților la hirotonie.
Credinciosul care aspiră la darul preoției, trebuie să fie ireproșabil, fără de
prihană. Prin această expresie, Apostolul a spus toate virtuțile deodată, căci cel prihănit
nu trebuie să stăpânească, ci s ă fie stăpânit de alții. „Viața curată e prima condiție a unui
păstor bun. Cum va putea un păstor propovădui virtutea, dacă ea nu trăiește în ființa lui?

121 Pr. Prof . Dr. Dumitru Popescu, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură
și Sfânta Tradiție , în „Ortodoxia” nr. 1, an XLI (1989), p. 9.
122Ibidem , p. 10.

77
Îndrumările pe care el le -ar da credincioșilor săi ar fi dezmințite de purtare și deci ele ar
fi fără efect. Consecvența lui morală trebuie să fie desăvârșită”123.
Între această însușire, globală, și cele care i se cer în continuare candidatului la
preoție, se poate intercala, interpretativ, un „adică”, acestea constituind părți din întregul
aceleia.
Candida tul la preoție, după Sfântul Apostol Pavel, trebuie să fie:
– bărbat al unei femei, adică să fi fost (sau să fie) căsătorit o singură dată;
– treaz la propriu și la figurat, ca să poată judeca drept și clar în orice
împrejurare;
– prudent (înțelept), să n u-și piardă cumpătul în nici o împrejurare, să știe alege
totdeauna căile și mijloacele cele mai indicate;
– cuviincios (demn), păzind hotarele legilor dumnezeiești și omenești;
– primitor de oaspeți, cu inima deschisă față de toți cei ce au nevoie de adăp ost
și ocrotire, fără nici o deosebire, străin de orice pornire exclusivistă, șovină sau egoistă,
capabil să facă operă de bun samarinean;
– destoinic să învețe pe alții, temeinic pregătit din punct de vedere doctrinar și
moral, dar și înzestrat cu calită ți oratorice;
– nededat vinului (nebețiv), căci beția toropește simțurile, întunecă mintea,
slăbește voința, moleșește inima, adoarme și debilitează simțul trezviei;
– nedeprins să bată, să nu fie brutal, să nu trateze cu violență pe nimeni;
– necămătarnic , căci patima de îmbogățire discreditează pe cel robit de ea;
– îngăduitor, afabil cu toată lumea;
– pașnic, necertăreț, căci pornirea spre ceartă dovedește trufie și viclenie;
– neiubitor de argint, pentru că lăcomia de bani compromite iremediabil, mai
ales pe un preot;
– chivernisindu -și bine casa, având copii ascultători, cu toată bunăcuviința, cu
motivarea din versetul 5: „Căci de nu știe cineva casa sa să și -o chivernisească, cum va
purta grijă față de Biserica lui Dumnezeu?” Aceasta înseamnă că „Famil ia păstorului
trebie să fie ireproșabilă. Soția păstorului trebuie să fie evlavioasă, neclevetitoare, trează
și credincioasă întru toate. Copiii trebuie să dovedească, prin purtarea lor, creșterea
aleasă pe care au primit -o de la părinții lor. În familiile preoțești adeseori se constată

123 Pr. Prof. Gr. Cristescu, Un capitol de pimenică ortodoxă , Ed. Ahidiecezană, Sibiu, 1926, p. 27 apud
Pr. Prof. Gr. T. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religioasă -morală a păstorului de
suflete în „ST” seria a II -a, Nr. 3 -4, an VII, 1955, p. 209.

78
teribile dezacorduri morale între copii și părinți sau între tată și mamă. Câtă sminteală
aduce aceasta sufletelor credincioșilor! Zadarnice sunt toate ostenelile preotului; câtă
vreme nu dă dovadă de bună conducere în famil ia sa, nici de casa lui Dumnezeu nu va
putea îngriji cum se cade”124. Supunerea copiilor față de părinți, trebuie să fie din inimă
purceasă, din convingere și nu din constrângere; trebuie să fie un efect pozitiv al
educației reușite de care se presupune că a u parte în familia slujitorului altarlui;
– să nu fie neofit, adică de curând convertit și intrat în comunitatea bisericească
prin Taina Sfântului Botez, căci unul ca acesta este pradă ușoară a îngâmfării;
– să aibă mărturie bună de la cei dinafară, adică de la cei de altă credință.
Aceasta înseamnă că păstorul de suflete trebuie să aibă nume bun, reputație de om
ireproșabil chiar și în fața celora ce nu consimt cu credința pe care o propovăduiește el,
între cuvânt și faptă. Orice reproș, întemeiat, făcut c onduitei unui preot, se răsfrânge
indirect asupra credinței căreia îi slujește. Înclinarea de a pune pe seama instituției
păcatele celui ce o slujește, atunci, ca și în vremurile mai noi, este proprie multor
oameni. Se înțelege că păstorul de suflete nu va vâna nume bun cu orice preț, din partea
celor de altă credință, adică în dauna integrității doctrinei pe care o mărturisește. Față de
cei dinafară de Biserică, păstorul de suflete se va purta totdeauna astfel încât în conduita
sa să se oglindească etica s uperioară a Evangheliei și frumusețea suprafirească a
concepției creștine de viață.
Preoții sunt rânduiți și unși ca chivernisitori ai Tainelor lui Dumnezeu, nu prin
vreo putere sau hotărâre lumească, ci prin puterea și Harul Sfântului Duh, precum
accentu ează Sfântul Apostol Pavel, în cuvântarea pe care o ține către conducătorii
Bisericilor din Milet și Efes; „Luați aminte la voi și la toată turma, întru care Duhul
Sfânt v -a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat -o
cu sângele Său” (Fapte 20, 28)125.
Apostolii au hirotonit și așezat episcopi, preoți și diaconi, transmițându -le
același har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci și îndrumări privitoare la
modul și condițiile în care și ei, la rândul lor, vor pute a hirotoni episcopi, preoți și
diaconi. Despre toate acestea găsim mărturie în Sfânta Scriptură la Sfântul Apostol
Pavel în Epistolele Pastorale: I Timotei 4, 14; II Timotei 1, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2 -15;
Tit 1, 5126.

124 Pr. Prof. Gr. Cristescu, op. cit ., p. 28 apud Pr. Prof. Gr. T. Marcu, art. cit., p. 210.
125Magistrand Aurel Grigoraș, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966, p. 222.
126Ibidem , p. 223.

79
Săvârșitorul acestei Sfinte Taine este numai episcopul. Acest fapt rezultă foarte
clar din îndrumările date de Sfântul Apostol Pavel celor doi ucenici ai săi, Timotei și
Tit: “Nu -ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora.
Păstrează -te curat!” (I Timotei 5, 22 ) și ”Pentru aceasta te -am lăsat în Creta, ca să
îndreptezi și să așezi preoți prin cetăți precum ți -am rânduit…” (Tit 1, 5).
Sf.Apostol Pavel întreabă pe Corinteni: “Au doară toți sunt apostoli? Au doară
toți sunt prooroci? Au doară toți sunt învățători? (I, Corinteni 12, 29). Din acest text
rezultă, fără îndoială, că nu toți creștinii sunt preoți în sens propriu.
Caracterul de Taină al preoției sacramentale îl dovedește Sfântul Pavel prin
cuvintele de la (I Timotei 4, 14) “Nu fi nepăsător față de harul ca re este întru tine, care ți
s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoților” și (II Timotei 1, 6)
“Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu care
este în tine, prin punerea mâinilor mele” sau (Fapt e 20, 28) “Drept aceea, luați aminte
de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v -a pus pe voi episcopi, ca să păstrați
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat -o cu Însuși sângele Său”127.
De asemenea și textele de la Evrei 5, 1 -10; I Corinteni 12, 28-29; Efeseni 4, 11 –
12 și Romani 12, 6 -8, vorbesc despre importanța acestei demnități în Biserică.
În mod cert, activitatea preotului ca păstor de suflete începe în primul rând cu
propria sa persoană. “Ca repezentant și propăvăduitor al unei doctrine reli gioase, care
afirmă valoarea spiritului în ființa omenească și în cultura universală, preotul trebuie să
se distingă față de restul credincioșilor lui nu numai printr -o intensă trăire lăuntrică
spirituală”128. Aici este bineînțeles vorba de cultivarea spirit ului, a acelei părți
superioare din ființa noastră, care constituie “chipul lui Dumnezeu” în om și prin care
suntem orientați spre El și spre cer. Prin însăși menirea și instituirea ei, preoțimea
alcătuiește o “aristocrație a duhului”129. Așadar, candidatul la preoție trebuie să posede
anumite însușiri sufletești, morale și intelectuale.
Preotul trebuie să fie curat atât sufletește cât și trupește și să -și facă slujba pe
deplin, apoi să fie smerit și înduhovnicit. Moralitatea ireproșabilă a vieții îi este im pusă
mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale, apoi de situația sa față de credincioșii săi,
cărora trebuie să le fie pildă, învățător și model de virtute pentru a putea fi urmat.
Calitățile morale ale preotului le găsim în cuvintele Sfântului Apost ol Pavel: “Se

127Ibidem , p. 224.
128 Pr. Prof. Ene Braniște, Viața interioară și trăirea religioasă a preotului, în „BOR”, nr.7 -8, 1981,
p.151.
129 Prof Teodor M.Popescu, Colaboratorii preotului în „BOR”, nr.7, 1955, p. 627.

80
cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor,
înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții (calitate intelectuală),
nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de
argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună -cuviința” (I
Timotei 3, 2 -4).
Despre aceste virtuți Sf. Grigore de Nazianz spune: “Esențialul acestor porunci
este ca să fie atât de deosebiți în ce privește virtutea, așa de simpli și de măsurați și ca să
spun pe scurt atât de cerești, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu
mai puțin decât cuvântul lor”130.
Un mediu important în care își petrece preotul o parte din timpul său este
propria sa familie. Se cuvine dar ca episcopul „să fie fără prihană, bărbat al unei singure
femei…” (I Timotei 3, 2). Grija față de turma sa și față de familie trebuie să meargă
mână în mână. Un preot care își cunoaște cu adevărat misiunea și datoria sa, nu
neglijează pe nici una în detrimentul celeilalte ci păstrează un echilibru just131.
Nu poate fi un bun păstor acela care își neglijează propria sa familie. “Căci
dacă nu știe cineva să -și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui
Dum nezeu?” (I Timotei 3, 5).
După cum am văzut rolul preotului în familia sa este foarte important și de
aceea conduita sa în familie este deosebit de importantă. Prin familia sa preotul ajunge
mai ușor la problemele sociale ale parohienilor săi. Preotul est e dator ca să păstreze în
casa sa o atmosferă caldă, liniștită, relaxată și agreabilă. Relațiile preotului cu soția
trebuie să fie bazate pe respect, dragoste, înțelegere și comunicare.
Un preot care nu reușește să -și controleze propria sa familie, să stea în fruntea
ei cu autoritate părintească, nu va putea sta nici în fruntea unei parohii.

3.2.2.2. Pastorația laicilor și aspectele sociale

Pastorația credincioșilor este o datorie însemnată a clerului, care se face atât
prin exemplu cât și prin învățătur ă fiindcă, mai întâi de toate trebuie să fie bun interpret

130 Sf. Grigorie de Nazianz, apud Pr.Prof. D Fecioru Sf.Grigorie de Nazianz. Despre preoție, în “BOR”
an LXXXVI (1968), p. 131.
131 Pr.Prof.Ene Braniște, Viața interioară și trăir ea religioasă a preotului, p. 152.

81
al Scripturii făcând deosebire între legea Noului Testament și a doua lege a Vechiului
Testament și să arate care este legea credincioșilor ca să nu cadă cineva în cursă132.
Capabil să rămână fidel c hemării sale de “sare a pământului” și “lumină a
lumii” (cf. Matei 5, 13 -16), creștinul viețuiește în lume ca om al lui Dumnezeu. Înainte
de lume, și în lume, pe cărările ei, el vede pe Cel ce a zidit lumea și o susține prin
puterea și milostivirea Sa.
Problemele vieții acesteia, Sfântul Apostol Pavel le rezolvă în funcție de voia
lui Dumnezeu. Ceea ce definește poziția sa în lume este credința.
Credința , în concepția Sfântului Apostol Pavel, este însoțită totdeauna de
două manifestări: negarea trecutului și acceptarea voii lui Dumnezeu ca îndreptar al
vieții de toate zilele. Ea trebuie să dureze cât restul vieții celui devenit credincios (prin
convertire, prin Botez, prin încorporarea sacramentală în comunitatea bisericească).
Credința presupune statornic ie. Ea nu se leapădă ca o haină uzată, nu se schimbă cu alta;
ea e ca o plantă cu rădăcini adânc înfipte în solul ființei noastre și ar trebui ca acolo ea
să crească mereu și să dea roade. Credința după strălucita definiție paulină din Epistola
către Evrei (11,1) – „este adeverirea celor nădăjduite și dovada lucrurilor celor
nevăzute”. Ea îmbrățișează cele trei dimensiuni ale timpului. Ceea ce Dumnezeu a
plănuit, a pus la cale din eternitate, mai înainte de veci (trecut), credinciosul
experimentează trăind în Hristos, adică în Biserică (prezent), convins fiind că va
dobândi în viața de pe celălalt tărâm (viitor) toate bucuriile gătite de Domnul celor ce -L
iubesc și -L urmează fără șovăire133.
Credința nu lasă ca nădejdile noastre să fie zadarnice sau fantastice . Lucrurile
care nu se văd, nu sunt invizibile prin natura lor, ci scapă spiritului nostru de observație.
Fără a le fi văzut, noi știm prin credință că ele există: credința ține loc de dovadă.
Credința și nădejdea creștinească se completează întregindu -se, desăvârșindu –
se, prin iubire și în iubire. Iubirea este, după Sfântul Apostol Pavel, plinirea Legii
(Romani 13,10) lui Dumnezeu. Ea este expresia cea mai elocventă a sentimentului
nostru de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Dragostea a desființa t
vrăjmășia dintre pământ și cer și dintre oameni. Ca virtute creștinească de căpetenie, ca
roadă a Duhului Sfânt în omul convertit, dragostea este chezășia menținerii și
consolidării păcii instaurate între Dumnezeu și om și între oameni prin jertfa de pe

132 Pr. Conf. Dr. Alexandru Isvoranu, Rolul credincioșilor și activitatea pastorală a preotului după Sf.
Apostol Pavel , în Îndrumătorul bisericesc misionar și patriotic, Craiova, nr. 3, 1986, pp. 129 -134.
133Ibidem , p. 131.

82
Golgota. Dragostea reprezintă blazonul de noblețe suprafirească a omului nou și
mărturia maturității lui duhovnicești. Dragostea este sursa faptelor pe care le săvârșește
creștinul.
Aceste fapte sunt conforme cu credința întru care stă omul ce le plinește. Dacă
întrunesc această condiție, ele nu pot fi decât fapte bune (cf. Efeseni 2, 10). “Tot ce nu -i
din credință, este păcat” (Romani 14, 23). “Fapte” sunt și manifestările purcese din
păcat, și anume, după Sfântul Apostol, “fapte moarte” (Evrei 9, 14). Ele nu ușurează
suișul nostru pe drumul de rază al mântuirii, ci dimpotrivă, îl îngreunează,
compromițându -l. Căci spune Sfântul Apostol Pavel, apăsat: “Aceasta s -o știți, că nici
un desfrânat sau necurat sau lacom, care este un slujitor de idoli, nu are moșt enire în
Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).134
În general, ca să nu sufere alunecări în conduita sa morală, credinciosul trebuie
să țină seama de următoarele considerente și povețe: să nu înțeleagă greșit libertatea (cf.
II Corinteni 3, 17) de care îl face părtaș comuniunea cu Hristos și asistența Duhului
Sfânt. Eliberat din robia păcatului, el a fost “robit” dreptății (cf. Romani 6, 18), dar nu
în mod silnic, ci de bunăvoie. Prin urmare, în lumina noii situații trebuie să -și controleze
și să-și îndrume toate acțiunile sale. “Tot ceea ce ați face cu cuvântul sau cu lucrul, în
numele Domnului Iisus să le faceți; tot ceea ce ați face, din suflet să faceți, ca pentru
Domnul… căci Domnului Hristos Îi slujiți.” (Coloseni 3,17 și 3, 23 -24)135.
În chipul acesta, creștinul nu va da niciodată prilej de nemulțumire nici
Bisericii lui Dumnezeu și nici ce lor ce se află în afara comunită ții ei religioase (cf. I
Corinteni 10, 32), ci va servi de pildă tuturor, cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu
duhul, cu credința, cu curăția (cf. I Timotei 4, 12).
În toate amănuntele vieții sale publice și particulare, creștinul se va comporta
prin urmare ca un veritabil următor al lui Hristos, recunoscând în El pe Mântuitorul său,
îndrăgindu -l și îmbrățișându -l fără rezerve ca Model al său, petrecând necurmat în El.
De aici îndatorirea creștinească pe care nu o putem omite și nici ocoli: “Cine zice că
petrece întru Hristos, dator este precum Hristos a umbla, și el așa să umble” (I Ioan 2,
6). Cu alte cuvinte, înai nte de -a face un pas oarecare, pune -ți întrebarea: ce ar face
Hristos în locul meu, în această împrejurare? Abia după aceea fă pasul plănuit, dar fă -l
după povața pe care ți -o dă Hristos, prin Biserica Sa. Îndatoririi acesteia, creștinul, omul

134Ibidem , p. 134.
135Pr. Prof. Sofron Vlad, Principii misionare și sociale în Epistolele Sfântului Apostol Pavel în Studii
Teologice, an VII (1955), nr. 5 -6, pp. 296 -297.

83
lui Dumnezeu , nu i se va sustrage în nici o împrejurare, oricât de frecvente și oricât de
violente ar fi asalturile ispitelor136.
Începutul comunicării noastre cu Dumnezeu și înaintarea spre asemănare cât
mai deplină cu El, se face prin credință. Credința este, în primu l rând, harul lui
Dumnezeu. (Efeseni 2, 8) Ea se dă odată cu harul, ca putere, la botez; dar ea este și
răspunsul omului dat la chemarea harului. De aceea, credinciosul paulin poate zice: „de
acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine…” (Galateni 2, 20) Credința este
împărtășire din existența lui Dumnezeu, este o experiență tainică a existenței lui
Dumnezeu, din care ia naștere certitudinea. „ Credința este încredințarea celor
nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1); adică: în crederea deplină
în Dumnezeu, bazată pe vederea sufletească a tuturor adevărurilor descoperite omului în
vederea mântuirii și înțelegerea celor nevăzute cu ajutorul firii sale ridicate la puterea
cunoașterii lui Dumnezeu. Credința este instrumentul și form a cunoașterii lui
Dumnezeu137.
Credința creștină este convingerea stabilă, sigură, absolută, cu caracter de
certitudine; este garanția împlinirii celor nădăjduite și mărturia lor. Credința izvorăște
dinlăuntrul omului, ca putere lucrătoare a unirii cu Dumnez eu și este lucrarea Duhului
Sfânt în om; în același timp, ea este acceptarea liberă a sufletului și încredințarea lui de
adevărul propovăduit de harul lui Dumnezeu. Credința creștină este cunoașterea lui
Dumnezeu. Înaintarea în cunoaștere este posibilă, că ci se face prin iluminarea Duhului
(Efeseni 1,18; II Corinteni 3,18); este înaintarea în cunoașterea adevăratei vieți. În toată
calea înaintării spre bine, omul este asistat de Dumnezeu. În credință, ca în orice virtute,
Duhul îl modelează pe om spre asemă narea cu Dumnezeu.
Credința creștină este, însă, și trăire creștină. Ea îmbrățișează întreaga ființă a
omului în toate manifestările sale de viață. Când Sfântul Apostol Pavel spune că ne
îndreptăm prin credință (Romani 3, 22,25) și noi continuăm să persev erăm, să trăim în
ea (Galateni 2, 20), să ne hrănim din puterile harice pe care ni le agonisește credința
(Romani 1,17), el arată că noua condiție de viață a creștinului este deosebită de aceea în
care a trăit anterior primirii credinței, așa cum se deoseb ește lumina de întuneric, starea
harică de cea de păcat, viața de moarte. Realizarea credinței se arată în faptele bune
(Efeseni 2,8 -10). Ea pune în acțiune toate funcțiunile sufletești ale omului spre
împlinirea virtuții.

136 Pr. Conf. Dr. Alexandru Isvoranu, op. cit. , p. 130.
137Ibidem , p. 131.

84
Cu toate că unitatea interioară a credinței și a faptelor nu este formulată în chip
expres de Sfântul Apostol Pavel, ea se subînțelege: căci credința care îndreptează și care
mântuiește – credința vie, deci – este, în sine, fapta bună; iar faptele sunt mântuitoare
dacă izvorăsc din credin ță și în măsura în care ele sunt expresia credinței. Faptele bune,
adică virtutea creștină, sunt un rod care se naște din credință ca dintr -un pom bun.
Credința, ca virtute, este izvorul virtuților creștine.
Nădejdea creștină ia naștere din credință. Ea es te un pas mai departe spre
apropierea și comunicarea cu Dumnezeu. Ea reprezintă așteptarea cu încredere a
împlinirii tuturor făgăduințelor lui Dumnezeu, prin harul și jertfa Mântuitorului Iisus
Hristos. De aceea, se poate spune că nădejdea își trage origin ea din credință, așa cum
copacul odrăslește din rădăcina sa. Ea este un dar de la Dumnezeu, o luminare a
Duhului Sfânt, care face posibilă încrederea și menține trează privegherea în har, cu
frică de păcat. Ea îmbrățișează obiectul credinței în prezent și în viitor (Evrei 11,1);
mântuirea, învierea morților, viața veșnică. Nădejdea creștină este sigură (Romani 5,5),
ea se bazează pe certitudinea dată de prezența Duhului Sfânt în om. Ea întărește voia
liberă a omului și -l îndeamnă la acțiune. Nădejdea crești nă este virtute, întrucât implică
și strădanie din partea creștinului: „Dorim ca fiecare din voi să arate aceeași sârguință
spre adeverirea nădejdii până la sfârșit” (Evrei 6,11). Ea este mărturisită în dragoste și
fapte bune (Evrei 10,23 -24). Ea îl apropi e pe om de Dumnezeu și -l însoțește pe calea
binelui.
Mai mult decât orice, iubirea îl conduce și -l unește pe om cu Dumnezeu, căci
în iubire experimentează el toate virtuțile. Ca dar al Duhului Sfânt, iubirea îl
desăvârșește pe om; ca efort personal al omul ui, iubirea este mărturia maturității sale
duhovnicești138.
Iubirea creștină este virtutea virtuților. După imnul închinat ei de Sfântul
Apostol Pavel, iubirea este cununa tuturor virtuților, sinteza poruncilor dumnezeiești,
legătura desăvârșirii.
Iubirea es te darul cel mai de preț al Duhului Sfânt: „De aș grăi în limbile
oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, m -am făcut aramă sunătoare și chimval
răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le -aș cunoaște și orice știință, și
de aș ave a atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de
aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic

138 Magistrand Gheo rghe Papuc, Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel , în Studii
Teologice, an VII (1955), nr. 5 -6, p. 357.

85
nu-mi folosește” (I Corinteni 13,1 -3). Ea este, mai presus de toate, virtutea în î nțelesul
ei de aspirație către infinit, de înaintare spre desăvîrșire. În iubire, omul sporește în bine,
căci: „Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, dragostea
nu se îngâmfă, nu se semețește, nu se poartă cu necuviință, nu c aută ale sale, nu se
întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de adevăr; toate le
îndură, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”
(I Corinteni 13,4 -8).139
Iubirea creștină întrunește la olaltă toate preceptele Evangheliei, ea este plinirea
și scopul Legii: „Căci toata Legea se cuprinde într -un cuvânt, adică: să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți” (Galateni 5,14; Romani 13,9 -10; I Timotei 1,5).
Iubirea este unirea directă cu Dumnez eu – desăvârșirea absolută; este legătura
desăvârșirii. (Coloseni 3,14) Iubirea strânge și unește între ele toate virtuțile, al căror
ansamblu formează desăvârșirea; în același timp, ea unește toate mădularele trupului
tainic pe drumul spre desăvârșire. Iu birea este veșnică, întrucât izvorul ei este veșnic. Ea
este cunoaștere nemijlocită a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire.
Atât „lucrul credinței” cât și „osteneala dragostei” și „stăruința nădejdii” (I
Tesaloniceni 1,3) arată – după cele spuse de Sfâ ntul Apostol Pavel –neîncetata
strădanie a creștinului pentru înfăptuirea virtuților și menținerea lui în neîncetată
acțiune. Credința și nădejdea se susțin reciproc. Ele se valorifică prin iubire și
amândouă îndeamnă iubirea la acțiune; încât se poate spu ne că toate faptele din credință
și nădejde sunt fapte din iubire. Ele aduc roada și -l fac pe om să crească în tot lucrul
bun; ele sporesc cu noașterea lui Dumnezeu. Ele îl î ntăresc pe om cu toata puterea, după
tăria măririi lui Dumnezeu (Coloseni 1,11). Pa văza lor este îmbrăcămintea omului nou,
„îmbrăcămintea în Hristos” (cf. Galateni 3,27), a luminii și a vieții. „Îmbrăcându -ne în
platoșa credinței și a dragostei și punând coiful nădejdii de mântuire” (I Tesaloniceni
5,8), dobândim mântuirea prin Domnul no stru Iisus Hristos. Credința, nădejdea,
dragostea rămân veșnice. Ele sunt mai presus de harisme; sunt daruri ale Duhului Sfânt
care desăvârșesc în om virtutea și conlucrează cu el spre asemănarea lui Dumnezeu (I
Corinteni 13,8 -13).140
„Fraților, întăriți -vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați -vă cu toate
armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră
nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva

139Ibidem.
140 Pr. Dr. Ioan Mircea, Preoția harică și preoția obștească , în Ortodoxia, an XXXI, 1979, nr. 2, p. 233.

86
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutății, care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să
puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu -le, să rămâneți în picioare. Stați
deci tari, avâ nd mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându -vă cu platoșa dreptăț ii,
și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza
credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați
și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată
vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată
stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții” (Efeseni 6, 10 -18).141
„Pe cel ce biruiește îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu și afară nu va
mai ieși, și voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului
Meu, al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu și numele Meu
cel nou” (Ap ocalipsa 3, 12).

3.2.3. Pareneza morală

Pareneza cu temă morală este des întâlnită în epistolele pauline. Se știe că după
ce Apostolul epuiza conținutul dogmatic al unei epistole imediat aducea în fața
comunității unele sfaturi de natură morală care a veau rolul de a stabilii unele priorități în
viața credincioșilor din comunitatea respectivă în sensul de practică a virtuți și fuga de
păcat.
În Epistola către Romani întâlnim o astfel de „cuvântare” parenetică cu un
conținut moral cuprinsă între capitole le (12, 1) și (15, 13)142. Aici întâlnim îndemnuri
potrivite pentru organizarea unei conduite crești nești. Cititorii su nt sfătuiți să ducă :
-o viață sfântă, darurile de care s -au învrednicit a se împărtăși să le folosească
spre zidirea Bis ericii lui Hristos și dragostea care se desăvârșește în facerea de bine să
n-o dea uitării „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați
trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea
voastră cea duhovnicească, și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin
înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și

141 Magistrand Gheorghe Papuc, op. cit. , p. 355.
142 Pr. Prof. Dr. Nicolae Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Marcu Grigorie, Pr. Prof. Dr. Vlad Sofron, Pr. Prof. Dr.
Liviu Munteanu, op. cit ., p. 145.

87
desăvârșit…în iubire frățească, unii pe alții iubiți -vă; în cinste, unii altora daț i-vă
întâietate” (Romani 12, 1 -10).
– viață de respect față de stăpânirile lumești cărora credincioșii trebuie să le
ofere deplină ascultare „tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este
stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru
aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel
ce se împotrivesc își vor lua osândă” (Romani 13, 1 -2).
-să-și asume dragostea față de aproapele ca virtute ce desăvârșește pe om,
odată cu îndemnul ca creștinii să se poarte în lume ca fii ai luminii și ai curăției. Cei tari,
pe cei slabi în credință să -i trateze cu îngăduință. Toți să trăiască în pace și să -și poarte
unii altora sarcinile, cu dragoste, după pilda dată de Hristos “Primiț i-l pe cel slab în
credință fără să -i judecați gândurile” (Romani 14, 1), „de aceea, primiți -vă unii pe alții,
precum și Hristos v -a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15, 7), “iar
Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria și pace a în credință, ca să
prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15, 13).
– la împlinirea păcii care este cel mai de preț bun social “Drept aceea să
urmărim cele ale păcii și cele ale zidirii unuia de către altul” (Romani 14, 19).
O altă epistolă paulină ce cuprinde o parte parenetică cu conținut moral este
Epistola către Galateni. Partea parenetică se cuprinde între capitolele (5, 1 – 6, 10)143.
Aceasta cuprinde în primul rând concluziile practice care se desprind din argumentarea
părții dogmatice și anume:
-galatenii să se păzească de a se supune Legii, de a se lăsa ade meniți de
învățătorii mincinoși, ca nu cumva să piardă mântuirea câștigată prin credința în Hristos
„Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne -a făcut liberi și n u vă prindeți iarăși în
jugul robiei. Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va
folosi la nimic. Și mărturisesc, iarăși, oricărui om ce se taie împrejur, că el este dator să
împlinească toată Legea. Cei ce voiți să vă îndr eptați prin Lege v -ați îndepărtat de
Hristos, ați căzut din har” (Galateni 5, 1 -4).
-pe învățătorii mincinoși, care strică lucrul lui Dumnezeu, îi așteaptă osânda
veșnică în ziua judecății căci ei vor culege după faptele lor „Nu vă amăgiți: Dumnezeu
nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va și secera” (Galateni 6, 7).

143Ibidem , p. 178.

88
Libertatea creștină nu este o libertate spre păcat, fiindcă credința în Evanghelie
se împotrivește îndemnurilor și faptelor păcătoase ale trupului „căci trupul poftește
împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia,
ca să nu faceți cele ce ați voi t” (Galateni 5, 17).
Partea parenetică se încheie în Epistola către Galateni cu următoarele
îndemnuri speciale: Galatenii să se ferească de a că dea în păcatul mândriei și al dezbină –
rilor; să se poarte cu iubire și blândețe unul față de celălalt ; să fie respectuoși și
mulțumitori față de învățătorii lor.
Și Epistola către Evrei conține o parte parenetică morală. Întrucât este una
dintre epistolele importante din punct de vedere dogmatic, ea referindu -se în special la
raportul dintre Lege și Har, Apostolul consimte să sfătuiască și să îndemne comunitatea
creștină din Palestina cu privire la prescripțile Legii și importanța ținerii lor în Legea
Nouă.
Partea parenetică este cuprinsă între capitolele (10, 19 — 13, 21)144.În această
parte apostolul cere cititorilor :
-să stăruie în credința creștină, ținând cont de pedeapsa divină și să înfrunte
toate necazurile și persecuțiile.
Pentru întărirea îndemnulu i său, apostolul aduce strălucite exemple din trecutul
poporului ales și din viața pamîntească a Mântuitorului „drept aceea, fraților, având
îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus, Pe calea cea nouă și vie
pe care pentru noi a î nnoit -o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Său, Și având mare
preot peste casa lui Dumnezeu… faceți cărări drepte pentru picioarele voastre", așa încât
cine este șchiop să nu se abată, ci mai vârtos să se vindece” (Evrei 10, 19 —12, 13).
-păstrarea un ității în comunitate, la viața de sfințenie, la folosirea darurilor
divine, la iubirea frățească, la evlavie, la ascultare față de conducătorii lor duhovnicești
„căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, veghind
cu luar e aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu și ca nu cumva,
odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, și prin ea mulți să se molipsească…
Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veșnic, a sculat din morți pe
Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun, ca
să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în fața Lui, prin Iisus
Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor Amin!” (Evrei 12, 14 — 13, 21).

144Ibidem , p. 262.

89
-îndemn la feciorie și văduvie creștină , ca două coordonat e particulare a vieții
creștine având în centru viața de familie nu ca pe o excepție de la regulă ci ca un sfat;
" Cât despre cele ce mi -ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de fe meie.Dar
din cauza desfrânării, fiecare să -și aibă femeia sa și fiecare femeie să -și aibă bărbatul
său.
Bărbatul să -i dea femeii iubirea datorată, as emenea și femeia bărbatului. Femeia nu este
stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu e ste stăpân pe trupul său, ci
femeia. Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă
îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească
satana, di n pricina neînfrânării voastre. Și aceasta o sp un ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu
voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul
lui: unul așa, a ltul într -alt fel. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este
pentru ei să rămână ca și min e. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească.
Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă. Iar celor ce sunt căsătoriți, le
poruncesc, nu eu, ci Domnul: Feme ia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s -a despărțit,
să rămână nemăritată , sau să se împace cu bărbatul său; tot așa bărbatul să nu -și lase
femeia. Celorlalți le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă,
și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. (ICorinteni, 7, 1 -17).
Căsătoria este recomandată de Sfântul Apostol Pavel pentru cei care nu pot să
ducă o via ță în deplină înfrânare de la poftele și instinctele trupești. C ăsătoria este
recomandată din punct de vedere religios, întrucât prin ea se întemeiază familia și se
asigură continuita tea neamului omenesc. Căsătoria face din bărbat și femeie un singur
trup, de aceea caracteristica ei esen țială este unitatea, iar fundamentul unită ții este
iubirea.
Tocmai de aceea, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cre știnii din Colose s ă se
,,îmbrace în dragoste”( Coloseni 3,16), atât pentru a câ știga b ătălia cu necazurile vie ții,
cât și pentru a putea tr ăi în comuniune. Este evident, a șadar c ă ,,în iubire este cuprinsă și
se împline ște întreaga viaț ă cre știneasc ă”145, ,iubirea fiind esen ța vieții crești ne. Familia
creștină are o importantă dimensiune socială. Calitatea rela ției soților, cât și bunele
raporturi dintre părin ți și copii, influențeaz ă pozitiv atât pe ceilal ți semeni din societate,
cât și pe cei din afara Bisericii. În acest sens, Sfântul Apo stol Pavel îndemna să ne
purtăm ,,cu cinste între neamuri, ca privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune,

145 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale , trad. Marinela Bojin, Ed. Σοφ ἱα, Bucure ști,
2001, p. 603.

90
să preamărească pe Dumnezeu” (I Petru 2, 12). Familia este văzută ca prima celulă de
bază a societății.
Din aceste considerente, Sf ântul Apostol Pavel recomandă o serie de sfaturi în
ceea ce prive ște căsătoria, rela ția de corespondenț ă în iubire și responsabilitate între soți,
sfaturi atât de necesare în lumea de astăzi, când familia este asaltată de provocări care
încearcă să o deval orizeze:
„ – Supuneți -vă unul altuia, întru frica lui Hristos…;
– Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S -a
dat pe Sine pentru ea…,
-Bărbații sunt datori să -și iubească femeile ca pe înseși trupurile lor. Cel ce -și
iubește femeia pe sine se iubește…
– Fiecare așa să -și iubească femeia ca pe sine însuși..
– Femeilor, supuneți -vă bărbaților voștri, precum se cuvine, în Domnul.
-Bărbaților, iubiți pe fem eile voastre și nu fiți aspri cu ele.” (Coloseni 3, 18 -19)
Pavel conturează și explică în viața creștină atât starea de feciorie, cât și modul de viața
conjugal, dar argumentând valoarea și datoriile fiecăreia. Căsătoria este bună, iar
fecioria este și ma i bună (I Corinteni, 7, 32 -40).
Cuvintele „Bine este pentru om să na se atingă de femeie” (I Corinteni 7, 1)
oglindesc năzuințele speciale ale ascetismului. Ele exprimă, sub forma unei sentințe,
idealul moral al fecioriei, care constă în înfrânarea benevol ă de la orice plăceri
trupești146. Fecioria face parte din cele trei sfaturi evanghelice recomandate de
Mântuitorul acelora care râvnesc în chip deosebit spre treptele cele mai înalte ale
desăvârșirii creștine (Matei 19, 12 ,21). Ea este starea cerească și v eșnică în care petrec
îngerii și în care vor petrece toți oamenii după înviere (Matei, 22,30). Corespunzând
unei stări cerești și veșnice, ea este superioară căsătoriei, care corespunde, ca durată și
ca menire, numai condițiilor vieții noastre pământești. De aceea fecioria este numită de
către sfinții părinți „chip îngeresc de viețuire” și este lăudată mai mult decât căsătoria.
„Elogiul fecioriei nu implică însă, în gândirea Sfântului Apostol Pavel,
desconsiderarea căsătoriei, așa cum se pronunța Tertulian și Fericitul Ieronim: Si bonum
est mulierem non tangere malum est ergo tangere. Când cineva laudă în mod deosebit
o virtute, nu însemnează că el aruncă pe celelalte ca nefolositoare ori ca păgubitoare, ci

146 Cf. Pr. Mircea Nișcoveanu, Aspecte din viata cre ștină în comentariul Sfântului Ioan Gură de
Aur la Epistolele Pastorale , în “Glasul Bisericii”, 1964, nr. 7 -8, p. 678.

91
face doar o deosebire de strălucire între frumuse țea și folosul virtuților”147. „Cuvintele
Apostolului despre eminența fecioriei nu arată deci că numai fecioria este bună, ca și
cum actul căsătoriei n -ar fi bun, căci și căsătoria este bună, dar într -o măsură mai mică.
În cumpăna dintre căsătorie și feciori e, creștinul nu are deci de ales între bine și rău, ci
între bine ( καλον ) și mai bine ( κρεισον ), adică între două stări deosebite numai prin
gradul lor de strălucire morală”148: „Cât despre feciorie, n -am poruncă de la Domnul.
Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare.
Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de față: Bine este pentru om să
fie așa.” (I Corinteni 7, 25 -26).
De aceea Sfântul Apostol Pavel, care și -a petrecut viața în desăvârșită cu răție
trupească, se dă pe sine ca exemplu de feciorie și de abstinență și spune precizând că
alegerea fecioriei este op țiunea personal ă și liber ă și nu intr ă în contradictoriu cu
căsătoria:
„Cât despre feciorie, n -am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfat ul meu, ca unul care
am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare.
Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de față: Bine este pentru om să
fie așa. Te -ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te -ai dezlegat de femeie? Nu căuta
femei e.
Dacă însă te vei însura, n -ai greșit. Ci fecioara, de se va mărita, n -a greșit. Numai că unii
ca aceștia vor avea suferință în trupul lor. Eu însă vă cruț pe voi”.( I Corinteni, 7, 25 -28)
„Voiesc ca toți oamenii să fie ca și mine. Dar fiecare are de l a Dumnezeu darul
său, unul așa, iar altul într -altfel. Celor necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este
pentru ei de vor rămâne ca și mine” (I Corinteni 7, 7 -8), adică necăsătoriți și caști. Atât
fecioria cât și văduvia în accepțiunea Sfântului Apostol Pavel sunt două culmi de viața
creștină, desfășurate cu multă responsabilitate în ansamblul rel igios -moral al vieții.
Dacă față de feciorie Pavel este succint, argumentând sub forma sfatului ca ea se
propune și nu se impune în orizontul Bisericii, ca ținân d de libertatea și angajamentul
persoanei să se conformeze tiparului vieții feciorelnice, în privința văduviei Pavel
stabilește anumite criterii după care se coordonează viața de văduvie, care are atât o
dimensiune socială , cât și re ligios -morală. Î n ambe le cazuri Apostolul aduce în
actualitate valoarea vieții creștine.

147 Arhim. dr. M. Suparschi, Idei moral -sociale in epistolele Sfâ ntului Apostol Pavel , în “Studii
Teologice”, 1956, nr. 3 -4, p. 214.
148 Pr. Prof. At. Negoiță, op. cit., p. 85.

92
-Îndemnuri cu privire la sclavi și raportul acestora cu st ăpânii lor;
Sfântul Pavel a fost prin excelen ță un promotor al egalită ții sociale dep ășind
cadrul cultural, religios. În Epistola către Galateni el scria: „Nu mai este iudeu, nici
elen, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiasc ă,
pentru că voi to ți sunteți una în Hristos Iisus”( Galateni 3, 28).
Ca „apostol al neamurilor”, Sfântul Pavel a fost prin excelen ță apostolul libertă ții:
„Fraților, voi ați fost chemați s ă fiți liberi” (Galateni 3, 28) , căci „Unde este Duhul
Domnului, acolo este libertatea ”(II Corinteni3, 17).
Creștinismul desființeaz ă sclavia, iar Sfântul Apostol Pavel militează pentru
acest nou mod social. Dar pentru a nu produce revolte din partea celor care dispun de
sclavi, el recomandă celor în robie următoarele: ascultare fa ță de stăpânii lor, purtare
cuviincioasă și responsabilitate:(Col 3,2; Col. 4,1; Tim.6,12; Tit 2, 9 -10).
Sfântul Apostol Pavel are experien ța de viaț ă și ca iudeu, dar și ca roman, cu
toate drepturile cetă țenești care deriv ă din acest statut. De aceea, în aten ția lui sunt și
niște sfaturi care reglementeaz ă modul în care trebuie să se raporteze cre știnii faț ă de
stăpâni, fa ță de cei ce îndeplinesc func ții civice pentru bunul mers al societ ății. Sfântul
Apostol precizează că această structură a societă ții este rânduit ă de Dumnezeu, ordine
față de care cre știnii trebuie s ă se conformeze: „Tot sufletul să se supună î naltelor
stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu
sunt rânduite.”(Rom 13, 1 -2,6)
Mai mult decât atât, Sfântul Pavel găse ște și un fundament teologic al acestei supuneri
față de autorită țile statului, ale cet ății, în baza unui sim ț responsabil civic. Atâta timp cât
trăim această via ță, atâta timp cât „suntem în trup”, de și vocația creștinul este
transcenderea vie ții simțuale spre un mod de viaț ă în plinătatea harului divin, rămânem
cetățeni ai unei împ ărății lumeș ti și ca atar e suntem direct implica ți în bun ul mers al
societă ții. Dup ă Sfântul Pavel, ra țiunea supunerii civice st ă deopotrivă și în scopul
moral pe care trebuie să -l urmărească orice stăpânire omenească: „Căci dregătorii nu
sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu -ți fie frică de
stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea.
Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme -te; căci nu
în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu și răzbunătoare a
mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul.
Din aceste texte scripturistice pauline, majoritatea comentatorilor au
concluzionat că Sfântul Apostol Pavel afirmă originea divină a statului și, în consecinț ă,

93
cere cre știnilor o sup unere necondi ționat ă față de orice stăpânire lumească legal
constituită și care se ghideaz ă după principii morale și etice în beneficiul cet ățeanului.
Trebuie notat faptul că Apostolul vorbe ște despre o supunere nu în condiție de fric ă, ci
una care să fie dictată de îndemnul con științei, propriu omului liber. Numai o supunere
din îndemnul cugetului corespunde demnită ții morale și libert ății spirituale a creștinului.
O astfel de supunere se arată în respectarea legilor, în acceptarea sarcinilor comune și în
participarea constructivă la bunul mers al societă ții.149
În epistolele pauline, se poate observa modelul complet și normal al relației
dintre Biserică și Stat, model preluat și aplicat foarte eficient în Imperiul Bizantin.
Biserica, comunitatea cre ștină, in tră într -o coresponden ță de promovare a valorilor
morale etice cu Statul, și nu în conflict cu Statul. Pentru a reliefa aceast ă coresponden ță
Biserică -Stat, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă să se facă rugăciuni pentru conducăt orii
aflați în func țiile civice: ”Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni,
mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii. Pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte
dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru t oată cuvioșia și buna -cuviință.
Că ac esta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. ( I Timotei
2, 1-3)
-Îndemnuri cu privire la copii, părin ți și b ătrâni ;

Creștinismul aduce un plus de umanitate, de sensibilitate, de responsabilitate atât din
partea părin ților, cât și din partea copiilor în baza iubirii proclamat ă de Evanghelie. În
acest sens, Sfântul Apostol Pavel dă următoarele sfaturi: „Copii, ascultați pe părinții
voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate.Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care
este po runca cea dintâi cu făgăduința: Ca să -ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe
pământ”. Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți -i întru
învățătura și certarea Domnului. ”(Efeseni 6, 1-4) „Copiilor, ascultați pe părinții voștr i
întru toate , căci aceasta este bine -plăcut. Domnului.Părinților, nu ațâțați la mânie pe
copiii voștri, ca să nu se deznădăjduiască. (Coloseni 3, 20 -21)
Dacă vreo văduvă are copii sau nepoți, aceștia să se învețe să cinstească mai întâi
casa lor și să dea răsplătire părinților, pentru că lucrul acesta este bun și primit înaintea
lui Dumnezeu. ( I Timotei 5, 4)

149Cf. Diac. Porf. N. I. Nicolaescu, „Îndatoriri sociale după Noul Testament”, în Studii Teologice ,
anul VI (1954), nr. 7-8, pp. 352 -353.

94
O aten ție deosebit ă primesc și bătrânii, ca cei care reprezintă verticalitatea unei societă ți
prin experien ța de viaț ă și prin înțelepciunea pe care o au. Practic, în orice civiliza ție
bătrânii ocupă un loc special, ca simbol al istoricită ții și continuit ății acelei civilizații.
Sfântul Apostol Pavel li se adresează astfel, recomandându -le următoarele: ” Bătrânii să
fie treji, cinstiți, întregi la minte , sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare;Bătrânele
de asemenea să aibă, în înfățișare, sfințită cuviință, să fie neclevetitoare, nerobite de vin
mult, să învețe de bine; Ca să înțelepțească pe cele tinere să -și iubească b ărbații, să -și
iubească copii i; Și să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaților lor, ca să
nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu.” (Tit 2,2 -7)

95

4. Principii, mijloace și metode pedagogice întâlnite în scrierile Sfântului Aposto l
Pavel

4.1. Principiile didactice și importanța lor în cadrul educației

Din perspectivă acțională, educația reprezintă un demers intenționat, proiectat
și dirijat în vederea realizării unor finalități bine precizate. Caracterul său teleologic
rezultă și din corelarea acțiunilor de predare – învățare cu o serie de legități, norme și
reguli care alcătuiesc normativitatea specifică procesului de învățământ.
Constantin Cucoș150 realizează distincția între:
a) normativitatea instituțională, asigurată prin cadru l legislativ existent la un
moment dat și care ține mai mult de factorul politic;
b) normativitatea funcțională, de ordin didactic, deontologic, praxiologic care
ține de competența cu care cadrele didactice proiectează și realizează activitatea în
conformi tate cu aceste norme, reguli.
Principiile didactice sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază
organizarea și desfășurarea procesului de învățământ în vederea atingerii obiectivelor
propuse.
În raport cu alte categorii pedagogice, principi ile sunt mai aproape de legi
deoarece exprimă relații esențiale, generale, necesare existente în cadrul procesului de
învățământ. Ele au fost elaborate pe baza unei practici îndelungate și se aplică pe o arie
extinsă de acțiuni. „Principiile nu se identifi că cu legile, dar ele exprimă existența
acestora, având rolul de a orienta și regla activitatea de organizare și desfășurare a
procesului de învățământ…”151.
În literatura pedagogică românească au fost evidențiate mai multe „trăsături”,
„caracteristici” ale principiilor didactice și au fost identificate funcțiile pe care acestea le
îndeplinesc.
Principiile didactice au un caracter general, sistemic, dinamic (deschis),
procedural.

150Cf.C. Cucoș, Pedagogie , Editura Polirom, Iași, 1996, p. 54.
151 V. Bunescu, M. Giurgea, Principii de organizare și desfășurare a procesului de învățământ , în
Didactica (coord. D. Salade), EDP, București, 1982, p. 89.

96
a) Caracterul general este dat de faptul că principiile vizează întregul proces de
învățământ (toate componentele sale funcționale), toate disciplinele școlare, indiferent
de nivelul de școlarizare.
b) Caracterul sistemic rezultă din „întrepătrunderea” și condiționarea lor
reciprocă, din necesitatea respectării lor în ansamblu și în i nterdependență unele cu
altele. Totodată, principiile didactice „se conexează” cu toate componentele demersului
didactic – cu obiectivele, conținuturile, cu strategiile de predare – învățare – evaluare,
cu formele de organizare a activității. Ele trebuie c onsiderate ca un tot unitar, încălcarea
uneia dintre ele putând conduce la anularea efectului pozitiv al celorlalte.
c) Caracterul dinamic este dat de evoluția pe care au înregistrat -o aceste
principii ca urmare a progreselor obținute în domeniul psiholog iei, pedagogiei, al
redefinirii finalităților și restructurării conținuturilor educaționale, a promovării noilor
paradigme ale predării – învățării ș.a. Caracterul „deschis” se concretizează în
multiplicarea sau restructurarea lor, principiile cunoscând va riații de la un autor la altul.
Astfel, de -a lungul vremii, unele principii s -au dezvoltat, s -au diferențiat în noi cerințe,
altele și -au schimbat modul de interpretare, au apărut noi principii.
d) Caracterul normativ / procedural. Normativitatea didactică îndeplinește o
funcție imperativă („trebuie” / „nu trebuie”), prescriind reguli care orientează,
stimulează, reglează acțiunea, indicând „cum să acționăm” pentru a imprima eficiență
pedagogică fiecărei acțiuni realizate. Prin urmare, normativitatea are o valoare
procedurală, deoarece „ghidează” atât comportamentul educatorului cât și pe cel al
elevului, condiționând eficiența și nivelul performanțelor școlare.
Unii autori152 fac distincția între principiile și regulile didactice; acestea din
urmă constau di n indicații concrete privind aplicarea principiilor didactice. Regulile au
o sferă de aplicabilitate limitată la unele etape ale procesului învățării, la condițiile
specifice de predare a unei discipline școlare etc.
Principiile didactice îndeplinesc mai m ulte funcții153:
– orientează parcursul educativ către obiectivele stabilite de cadrele didactice;
-normează practica educativă prin „obligația” de a fi respectate niște reguli
psihologice, pedagogice, științifice;
– prescrie moduri de relaționare specific e în raport cu situația de învățare;

152Cf. N. Oprescu, Principiile procesului de învățământ , în „Curs de pedagogie” (coord. I. Cerghit, L.
Vlăsceanu), Universitatea București, 1984 și V. Țîrcovnicu, Pedagogie generală , Editura Facla,
Timișoara, 1975, pp. 60 -65.
153 Cf. C. Cucoș, op. cit ., p. 60.

97
-reglează activitatea educativă atunci când rezultatele obținute se situează sub
nivelul expectațiilor.
Comenius este primul gânditor modern care a realizat o prezentare explicită,
sistematică a principiilor didactice î n celebra sa lucrare Didactica Magna. Unele dintre
ele au fost fundamentate teoretic, psihopedagogic abia în zilele noastre (principiul
cunoașterii holistice a realității, principiul educației permanente, al predării
interdisciplinare ș.a.), prin aporturil e cercetărilor psihopedagogice (vezi legitățile
învățării, raportul dintre învățare – dezvoltare, predarea pe bază de obiective curriculare
de formare) și al practicii educaționale154.
N. Oprescu155 realizează o clasificare a principiilor didactice pe baza mai
multor criterii:
„A. Principii cu caracter general (vizează toate componentele procesului de
învățământ). Deși problema rămâne deschisă, în lucrările de pedagogie apărute după
1990, principiul „ orientării politico -ideologice și științifice a educației” n u mai este
amintit.
principiul integrării organice a teoriei cu practica;
principiul luării în considerare a particularităților de vârstă și individuale.
Considerăm că respectarea profilului psihologic de vârstă și individual are caracter
general deoarece vizează deopotrivă toate formele educației, componentele procesului
de învățământ, disciplinele școlare etc156.
B. Princ ipii care „se impun cu dominanță ” asupra conținutului învățământului
principiul accesibilității cunoștințelor, deprinderilor, priceperilo r;
principiul sistematizării și continuității în procesul de învățare.
C. Principii care acționează (cu precădere) asupra metodologiei didactice și a
formelor de organizare a activităților
principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract în
procesul predării – învățării (principiul intuiției);
principiul însușirii conștiente și active;
principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor”.

154 Conf. Univ. D r. Carmen -Maria Bolocan, Principiile didactice moderne în opera hrisostomică , în
„Revista Teologică” , nr.2 , 2008, p. 73.
155 N. Oprescu, op. cit. , pp. 107 -108.
156 Cf. Conf. Univ. Dr. Carmen -Maria Bolocan, Principiile didactice …, p. 74.

98
Ioan Cerghit157 adaugă și „principiul asigurării conexiunii inverse în procesul
de învățământ”, iar Vasile Preda158 realizează o clasificare a principiilor didactice din
punct de vedere al psihologiei educației și dezvoltării identificând:
„principiul psihogenetic al stimulării și accelerării dezvoltării stabile a
inteligen ței;
principiul învățării prin acțiune;
principiul construcției componențiale și ierarhice a structurilor intelectuale;
principiul stimulării și dezvoltării motivației pentru învățare”.

4.2. Principiile didactice în Epistolele Pauline

În aplicativitatea lor în opera paulină vom ține cont de ordinea prezentată în
mai multe tratate de specialitate la care vom adăuga principiile specifice disciplinei
religie, și anume principiul eclesiocentric și principiul hristocentric159.
4.2.1. Principiul îmbinării teorie i cu practica exprimă cerința ca ceea ce se
însușește în procesul de învățământ să fie valorificat în activitățile ulterioare (rezolvarea
unor sarcini concrete) pentru realizarea unei optime inserții sociale și profesionale.
Reformarea învățământului român esc din perspectivă curriculară impune
depășirea vechii paradigme educaționale centrată pe achiziționarea de către elev a unui
volum considerabil de date, informații conducând la un verbalism excesiv,
„enciclopedism” ineficient în planul integrării profesi onale, sociale. Aplicarea practică
are menirea „de a finaliza procesul concretizării … ea exprimând exteriorizarea sau
trecerea de la forma condensată și internă a operațiilor intelectuale, la forma desfășurată
și exterioară”160. Studiile și cercetările efec tuate de reprezentanții psihologiei cognitive,
acționale au evidențiat rolul acțiunii în formarea și consolidarea structurilor operatorii, a
conceptelor, în dezvoltarea motivației și a temeiniciei celor asimilate.
Teoria și practica educațională evidențiaz ă două „direcții principale”, relativ
distincte dar complementare prin care se integrează teoria cu practica în procesul de
învățământ:

157 I. Cerghit, I. T. R adu, E. Popescu, L. Vlăsceanu, Didactica , EDP, București, 1999, p. 32.
158 V. Preda, Principiile didacticii în viziunea psihologiei educației și dezvoltării , în ”Didactica modernă”
(coord. M. Ionescu, I. Radu), Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1995, p. 61.
159 Cf. Conf. Univ. Dr. Carmen -Maria Bolocan, Principiile didactice …, pp. 72 -87.
160 I. Nicola, Tratat de pedagogie școlară , EDP, București, 1996, p. 356.

99
– utilizarea informațiilor, a datelor asimilate în rezolvarea unor sarcini teoretice
ulterioare, precum aplicarea reguli lor, definițiilor, formulelor, algoritmilor în rezolvarea
problemelor; valorificarea acestor date pentru înțelegerea unor noi aspecte, aplicarea
unor reguli în contexte noi prin conexiuni intra – și interdisciplinare;
– prelungirea procesului de însușire a unor cunoștințe, deprinderi cu realizarea
unor activități concrete, materiale, motrice precum: lucrările de laborator, activitatea în
ateliere, construirea unor aparate, instrumente, rezolvarea unor probleme sociale etc.
Se realizează astfel articularea di ntre a ști cu a ști să faci și a știi să fii. Teoria
(ca ansamblul cunoștințelor, noțiunilor, legilor etc.) orientează activitatea practică prin
principiile generale pe care le cuprinde. Totodată, practica poate constitui punct de
plecare în asimilarea cun oștințelor, facilitând formularea unor întrebări și dezvoltarea
unei motivații adecvate pentru găsirea răspunsurilor, soluțiilor161.
Modalitățile concrete de articulare a teoriei cu practica cunoaște particularizări
în funcție de dimensiunile educației, de c onținutul și specificul fiecărui obiect de
învățământ, tip / variantă de lecție și se realizează prin: rezolvarea unor exerciții și
probleme, efectuarea de experiențe, exemplificări, lucrări în laborator, atelier,
investigații în cadrul cercurilor aplicat ive ș.a.
Activitățile practice mijlocesc perceperea directă a fenomenelor realității,
dezvoltă fondul de reprezentări și coerența acestora ajutând procesul înțelegerii, al
generalizării și sistematizării cunoștințelor memorate, sporesc puterea operatorie a
informațiilor teoretice facilitând transferul învățării. Totodată, ele contribuie la formarea
și consolidarea deprinderilor, la formarea capacităților și competențelor acționale, la
dezvoltarea motivației pentru învățare și activitatea productivă, la dezv oltarea
aptitudinilor generale și speciale, la structurarea atitudinilor și a trăsăturilor pozitive
caracteriale.
Aplicând operei pauline caracteristicile principiului îmbinării teoriei cu
practica, putem observa că Sfântul Apostol Pavel urmărește încă de la începutul
epistolelor sale finalitatea propovăduirii și anume aplicarea în viața de zi cu zi a
învățăturilor propovăduite. Își atenționează așadar ucenicii că nu este suficientă
însușirea cunoștințelor despre Dumnezeu și despre calea mântuitoare „Fiindc ă nu cei ce
aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați” (Romani
2, 13). Sfântul Apostol Pavel, mergând mai departe, arată că cei care au auzit cuvântul

161 Cf. Conf. Univ. Dr. Carmen -Maria Bolocan, Principiile didactice …, p. 77.

100
lui Dumnezeu sunt chiar responsabili și datori să îl împlinească. Ac eștia sunt puși în
comparație cu păgânii pentru a se evidenția faptul că creștinii sunt datori și responsabili
nu doar pentru ei ci și pentru cei povățuiți de ei. „Căci, când păgânii care nu au lege, din
fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii
scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi
învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după
Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilo r. Dar dacă tu te numești iudeu și te reazimi
pe lege și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bune,
fiind învățat din lege, și ești încredințat că tu ești călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în
întuneric, povățuitor celo r fără de minte, învățător celor nevârstnici, având în lege
dreptarul cunoștiinței și al adevărului, deci tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te
înveți? Tu cel care propovăduiești: să nu furi – și tu furi? Tu, cel care zici: să nu
săvârșești ad ulter, săvârșești adulter? Tu cel care urăști idolii, furi cele sfinte? Tu, care
te lauzi cu legea, îl necinstești pe Dumnezeu, prin călcarea legii? "căci numele lui
Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri", precum este scris. Căci tăierea
împrejur folosește, dacă păzești legea; dacă însă ești călcător de lege, tăierea ta împrejur
s-a făcut netăiere împrejur. Deci dacă cel netăiat împrejur păzește hotărârile legii,
netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur? Iar el – din fire netăiat
împrejur, dar împlinitor al legii – nu te va judeca, oare, pe tine, care, prin litera legii și
prin tăierea împrejur, ești călcător de lege? Pentru că nu cel ce se arată pe din afară e
iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup, este tăie re împrejur; ci este iudeu cel întru
ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine
de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2, 14 -29).

4.2.2. Principiul respectării particularităților de vârstă este întâlni t în
literatura de specialitate și sub denumirea de „principiul accesibilității”. Acest principiu
exprimă, în esență, necesitatea ca desfășurarea procesului de învățământ să se realizeze
în concordanță cu posibilitățile reale ale elevilor (potențialul inte lectual, fizic, nivelul
pregătirii anterioare) și să stimuleze dezvoltarea lor ontogenetică. „Este vorba, în fond,
de asigurarea unor relații între cerințe, structura personalității, efortul individului și
rezultate”, conchide I. Nicola162.

162I. Nicola , p. 357.

101
Preocuparea pentr u realizarea educației în conformitate cu natura psihică a
copilului este veche, dar formularea ei explicită într -un „principiu” o regăsim mai întâi
la Comenius și Rousseau, fiind dezvoltată și precizată apoi prin contribuțiile lui
Pestalozzi, U șinski, J. Dewey, Ed. Claparéde, M. Montessori ș.a.
Multă vreme, problema accesibilității a fost înțeleasă și aplicată unilateral,
simplist, fiind dominată de un „inductivism excesiv”. Astfel, prin accesibilitate se
înțelegea, în general, stabilirea unei concordanțe între sarcinile de învățare și
particularitățile specifice unei vârste, iar aplicarea acestui principiu însemna că orice
secvență de învățare are la bază trecerea de la inferior la superior, de la apropiat la
îndepărtat, de la simplu la complex, de la part icular la general.
Observațiile reieșite din practica educațională, dar mai ales cercetările
psihologice realizate de J. Piaget, Vîgotski, J. Bruner, Galperin163 au furnizat noi
argumente cu privire la raportul instituit între învățare și dezvoltare. S -a dem onstrat
astfel că dezvoltarea psihică presupune trecerea la structuri cognitive superioare pe baza
implicării depline a subiectului în activitate pe baza exersării și învățării. Astfel, prin
intermediul structurilor de cunoaștere de care dispune subiectul are loc asimilarea de noi
informații, date, cunoștințe ce va conduce la o nouă acomodare (constând într -o
restructurare a modelelor de cunoaștere, depășirea stării anterioare prin procese de
comprimare, extensiune, transformare a experienței cognitive). Ac cesibilitate nu
înseamnă absența dificultăților, „scutirea” elevului de efort, ci oferirea de sarcini cu
grad de dificultate ce poate fi depășit prin mobilizarea potențialului intelectual al
elevului și cu îndrumarea, monitorizarea profesorului. Proiectare a și organizarea
învățării se va realiza prin luarea în considerare a „zonei celei mai apropiate
dezvoltării”, în sensul că se vor formula sarcini de învățare la nivelul de dificultate
maximum accesibilă pentru elev la un moment dat. Între nivelul de dific ultate al sarcinii
și nivelurile atinse real în dezvoltarea posibilităților de rezolvare ale copilului ia naștere
un decalaj. Fiind stimulat de către educator și susținut energetic de propria motivație,
elevul răspunde sarcinilor, le rezolvă, reduce acest decalaj și restabilește echilibrul prin
dezvoltarea și perfecționarea proceselor și capacităților sale psihice. În schimb,
formularea unor cerințe care depășesc posibilitățile maxime solicitând un efort
intelectual exagerat sau a altora care se situează su b aceste posibilități determină efecte

163Jean Piaget , Nașterea inteligenței la copil, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1973; Vîgotski,
L.S., Opere psihologice alese, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971; J. Bruner,
Procesul educației intelectuale , Editura Științifică, București, 19 70.

102
negative (încurajarea memorării mecanice, scăderea motivației, indiferență, apatie etc)
și stagnare în dezvoltarea psihică.
Respectarea particularităților individuale reprezintă a doua dimensiune a
acestui principiu ș i este în consens cu exigențele învățământului modern centrat pe
trecerea de la „o școală pentru toți” la „o școală pentru fiecare”. Fundamentul psihologic
al acestei tratări vizează raportul dintre ceea ce este elevul la un moment dat și ceea ce
el poate să devină și include factorii de personalitate, procesele și capacitățile psihice,
toate „condițiile interne” care mijlocesc acțiunea influențelor externe.
Respectarea particularităților de vârstă și individuale ale elevilor vizează toate
componentele proc esului de învățământ: finalitățile (vezi obiectivele formării pe cicluri
de școlaritate, profiluri etc.), conținuturile (ponderea disciplinelor în cadrul ariilor
curriculare pe cicluri de învățământ, raportul dintre „curriculum nucleu” și „curriculum
la de cizia școlii” ș.a.), metodologiile de predare – învățare, standardele de performanță
(vezi și subcapitolul „Organizarea diferențiată și personalizată a conținuturilor”).
Tratarea individuală se poate realiza prin intermediul mai multor procedee164:
– acțiuni individualizate ce se desfășoară pe fondul activităților frontale, cu
întreaga clasă de elevi; în această situație, tratarea individuală este subordonată celei
frontale, în sensul că în anumite momente profesorul poate avea în atenție doar câțiva
elevi, î n timp ce ceilalți realizează sarcinile formulate anterior de către acesta;
– acțiuni individualizate sugerate și impuse în cadrul procesului de învățământ,
dar care se realizează în afara lui (de exemplu, temele diferențiate pentru acasă, lectura
și bibli ografia suplimentară etc.);
– activități pe grupe de nivel (împărțirea clasei în grupe relativ apropiate sub
raportul potențialului intelectual și repartizarea unor sarcini diferite);
– activități în clase speciale, pentru elevi cu aptitudini deosebite sau pentru
elevi cu handicapuri (cu programe și metodologii specifice).
Sfântul Apostol Pavel utilizează principiul accesibilității ținând cont de nivelul
spiritual al celor cărora le adresează epistolele sale precum însuși mărturisește în
epistola I Corinten i capitolul 3 versetele 1 -3: “Și eu, fraților, n -am putut să vă vorbesc
ca unor oameni duhovnicești, ci ca unora trupești, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v –
am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteați mânca și încă nici acum nu puteți, fiindcă

164 Cf. I. Nicola, Tratat de pedagogie… , pp. 359 -360.

103
sunteț i tot trupești. Câtă vreme este între voi pizmă și ceartă și dezbinări, nu sunteți,
oare, trupești și nu după firea omenească umblați?” (I Corinteni 3, 1 -3).
Deși Sfântul Apostol Pavel era o persoană bine pregătită bine știind faptul că
era de profesie, da că putem spune așa, rabin, ceea ce i -ar fi permis să folosească
cunoștințele sale astfel încât învățătura mântuitoare să fie expusă la un niver foarte înalt
și profund, alege să vorbească pe înțelesul tuturor pentru ca atât cel învățat cât și cel
simplu să se poată apropia de Biserica lui Hristos și mântui. Ca de exemplu, când
vorbește corintenilor despre moartea și stricăciunea trupului dar răsplata în veșnicie a
sufletului alege cuvinte cât se poate de simple și mai mult decât atât face și o mică
comparaț ie a trupului cu un cort: “[…] chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel
dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne
aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare, neprivind no i la
cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce
nu se văd sunt veșnice. Căci știm că, dacă acest cort, locuința noastră pământească, se
va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri”. (II
Corinteni 4, 16 -18 – 5, 1).
Grija apostolului pentru ca auditoriul său să înțeleagă învățătura propovăduită
se vădește și prin utilizarea comparațiilor cu elemente din viața cotidiană, așadar
utilizarea principiului intuiției după cum am a nticipat deja prin exemplul de mai sus și
la care ne vom referi la momentul potrivit.

4.2.3. Principiul sistematizării și continuității
Esența acestui principiu se exprimă prin cerința ca toate conținuturile transmise
prin procesul de învățământ să fie a stfel organizate și proiectate încât să reprezinte o
continuare logică a celor însușite anterior, în care să se integreze sistemic, asigurând o
înaintare progresivă în învățare.
Din perspectivă psihologică, sistematizarea și continuitatea se bazează pe
principiul transferului (specific și nespecific), pe realizarea unor conexiuni intra – și
interdisciplinare165. Cerințele acestui principiu vizează deopotrivă, activitatea cadrului
didactic precum și pe cea a elevilor.

165 Cf. Ibidem , pp. 355 -356.

104
Sistematizarea exprimă cerința ca întreg co nținutul proiectat și transmis
elevilor să fie organizat într -un sistem și să asigure condițiile adecvate pentru integrarea
acestuia în sistemul achizițiilor anterioare ale elevilor.
Continuitatea constituie o consecință firească a condițiilor sistematizăr ii
evidențiind articularea logică a conținuturilor asimilate în diferite momente temporale.
Această cerință este asigurată atât prin documentele școlare (planul cadru,
programele școlare, manualele școlare), cât și prin activitatea didactică propriu -zisă.
Astfel, în planul – cadru putem identifica respectarea acestui principiu la nivelul
ciclurilor curriculare (vezi obiectivele de formare pe fiecare ciclu) și succesiunea
disciplinelor de învățământ în cadrul ariilor curriculare. La nivelul programei,
sistem atizarea și continuitatea se realizează prin organizarea liniară, concentrică și în
spirală a conținuturilor instruirii, reflectând însăși logica de construire a disciplinei
respective. La nivelul manualului școlar – prin gruparea tematică a lecțiilor și
articularea lecțiilor (noile informații se sprijină pe achizițiile anterioare pentru realizarea
unei optime decodificări semantice și constituie, la rândul lor, „cunoștințe ancoră”
pentru achizițiile ulterioare).
Eșalonarea riguroasă a activității didactice se realizează prin proiectarea
curriculară (anuală, semestrială, pe unități de învățare și a fiecărei lecții), evitându -se
discontinuitățile, „rupturile” ce pot conduce la insucces școlar.
Respectarea acestui principiu are efecte formative în planul dezvo ltării
cognitive, socio -afective, volitive și la nivelul personalității, prin formarea deprinderilor
de activitate sistematică, a perseverenței, a spiritului de „disciplină” și rigoare în gândire
și acțiune și la formarea treptată a unui stil eficient de î nvățare.
Sfântul Apostol Pavel asigură sistematizarea și continuitatea cunoștințelor prin
proloagele epistolelor sale prin care reaminte ște adresanților s ăi esen țialul înv ățăturilor
ca mai apoi să le transmită și alte înv ățături sau noi aspecte ale celor d eja cunoscute.
Luăm ca exemplu în acest sens prologul Epistolei către Efeseni: „Binecuvântat fie
Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne -a
binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; Precum într u El
ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui,
mai înainte rânduindu -ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după
buna socotință a voii Sale, Spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin
Fiul Său cel iubit; Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui și iertarea păcatelor,
după bogăția harului Lui, Pe care l -a făcut să prisosească în noi, în toată înțelepciunea și

105
priceperea; Făcându -ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotință, astfel cum
hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite
în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El, întru Care și moștenire
am primit, rânduiți fiind mai înainte – după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit
sfatului voii Sale, Ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit
întru Hristos. Întru Care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii
voastre, crezând în El, ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, Care este arvuna
moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți de El și spre lauda slavei Sale.
Drept aceea, și eu auzind de credința voastră în Domnul Iisus și de dragostea cea către
toți sfinții, nu încetez a mulțumi pentru voi, pomenindu -vă în rugăciunile mele, ca
Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul
înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere, Și să vă lumineze ochii
inimii, ca să pricepeți c are este nădejdea la care v -a chemat, care este bogăția slavei
moștenirii Lui, în cei sfinți, Și cât de covârșitoare este mărimea puterii Lui față de noi,
după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a
lucrat -o în Hristo s, sculându -L din morți și așezându -L de -a dreapta Sa, în ceruri, mai
presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia și decât tot numele ce se
numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le -a supus sub picioarele
Lui și, mai presus de toate, L -a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea
Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 3 -23).

4.2.4. Principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și
abstract (principiul intuiției)
Cerce tările contemporane au evidențiat unitatea și „alternanța” dintre concret și
abstract, dintre senzorial și rațional în procesul cunoașterii. Astfel, psihologia a acreditat
teza conform căreia cunoașterea umană se realizează atât prin demersul inductiv, pri n
simțuri (de la concret la abstract), cât și prin demersul deductiv, prin intelect (de la
abstract la concret). Preluând o idee a lui J. Locke, Comenius166 afirma următoarele:
„Începutul cunoașterii trebuie întotdeauna să plece de la simțuri pentru că nimic nu se
găsește în intelectul nostru care să nu fi fost mai întâi în simțuri”. Multă vreme s -a
considerat că singura cale de cunoaștere a adevărului este calea inductivă, de la concret

166 Jean Amos Comenius, Didactica magna , traducere, note, comentariu și studiu Prof. Univ. Dr. Iosif
Antohi, Bucure ști, 1970.

106
la abstract, supraestimându -se astfel intuiția în detrimentul operației de abstractizare.
Momentele cunoașterii erau văzute independent unele de altele, iar intuiția era redusă la
demonstrarea noilor informații pe baza materialelor didactice, ajungându -se la un
„verbalism al imaginilor”. Altfel spus „… intuiția a devenit cu ti mpul un scop în sine,
materialul didactic invadând lecția, fără să fie selecționat după criterii cognitive și
posibilități de activizare a elevilor în vederea prelucrării, integrării și interiorizării
percepțiilor”167.
În psihologie, conceptul de intuiție ar e înțelesul de cunoaștere nemijlocită,
directă a obiectelor și fenomenelor, prin intermediul analizatorilor. Se formează o
imagine perceptivă unitară și integrală care îndeplinește o funcție informațională
(imagine obiectuală) și un rol reglator pentru act ivitate. Percepțiile stau la baza formării
reprezentărilor, iar acestea la rândul lor, pregătesc și ușurează generalizările din gândire.
Astfel, în procesul învățării cognitive, elevul pornește de la un material faptic,
iar prin intermediul operațiilor de abstractizare și generalizare desprinde însușirile
generale și esențiale ale anumitor clase de obiecte, fenomene, relații, însușiri condensate
și integrate în noțiuni / concepte. Fiind integratori categoriali, noțiunile se situează la
diverse niveluri de a bstractizare și generalitate și fac posibile clasificările,
sistematizările, înțelegerea, explicația. Trecerea de la senzorial la logic nu se produce
doar prin selecțiile operate asupra materialului furnizat de experiența senzorială, ci și
prin formarea pr ogresivă a unor operații și sisteme operaționale ca rezultat al
interiorizării acțiunilor practice, obiectuale și verbale.
Prin urmare, principiul intuiției se aplică pentru a ajuta elevii să treacă de la
cunoașterea concretului imediat la formarea gândiri i lor abstracte. Intuiția îndeplinește
mai multe funcții didactice:
„- este izvor de informații, sub forma reprezentărilor, în vederea prelucrării,
elaborării generalizărilor și formării capacităților de a opera cu aceste concepte;
– funcția de concretizar e a intuiției, în sensul că „un concept odată elaborat pe
calea abstractizării sau pe cale pur logică, urmează să fie aplicat din nou obiectelor și
fenomenelor reale, cazurilor particulare”168.
Modul în care se realizează cele două funcții ale intuiției depi nde de domeniul
educațional vizat (educație intelectuală, estetică, fizică etc), de ciclul de învățământ, de
natura disciplinei de studiu, de particularitățile situației de învățare ș.a.

167 V. Bunescu, M. Giurgea, op. cit. , p.101.
168I. Nicola, op. cit. , p. 354.

107
Eficiența respectării acestui principiu crește dacă profesorul va acț iona în
concordanță cu o serie de cerințe, norme: „folosirea rațională a materialului didactic,
selectarea materialului potrivit funcției pe care o îndeplinește intuiția, dozarea raportului
dintre cuvânt și intuiție, solicitarea intensă a elevului în efect uarea unor activități variate
de observație, de selectare, analiză, sinteză, comparație, verbalizare, dirijarea atentă a
observației elevilor spre identificarea a ceea ce este constant în cunoaștere ș.a”169.
Sfântul Apostol Pavel, urmând modelul Mântuitorulu i, se folosește de
cotidianul auditoriului pentru a explica învățătura mântuitoare astfel încât toți să creadă
și să lupte pentru mântuirea sufletelor lor. Ca de exemplu, adresându -se corintenilor,
compara activitatea apostolică cu cea a un ui agricultor pe ntru a pune în evidență faptul
că nu este importantă persoană care propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu, ci
Dumnezeu care face ca acest cuvânt să rodească în sufletele celor care l -au primit: „Eu
am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. (I Corinteni 3, 6)
Apostolul uzitează de același principiu și pentru a explica învățătura despre
faptele bune și răsplata lor în împărăția cerurilor:
„După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înțelept meșter, am pus
temelia; iar altul zidește. Dar fie care să ia seama cum zidește; Căci nimeni nu poate
pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zidește cineva pe această
temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face
cunoscut; îl va vădi z iua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, și focul însuși va
lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l -a zidit, va rămâne, va lua
plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar așa că prin
foc”. (I Corinteni 3, 10 -15)
De asemeni este explicată și importanta trupului, nu doar a sufletului celor care
l-au primit pe Hristos în inimile lor. Contrar învățăturii maniheilor care susțineau că
trupurile sunt închisori ale sufletelor așadar trebuiesc “ped epsite” și exploatate pentru ca
sufletul să fie eliberat, Sfântul Apostol compară trupurile credincioșilor cu un templu
sfințit de prezența lui Dumnezeu care locuiește în el, templu care trebuie îngrijit,
respectat și folosit spre împlinirea faptelor spre mântuire.
„Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui
Dumnezeu locuiește în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica

169V. Bunescu, M. Giurgea, op. cit. , p.104.

108
Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi”. (I
Corinteni 3, 16-17)
Pentru a atrage atenția asupra faptelor reprobabile a unor credincioși din sânul
comunității din Corint și de pericolul pe care îl reprezintă pentru viața întregii
comunități Sfântul Apostol Pavel se folosește de același principiu:
„Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată
frământătura? Curățiți aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă, precum și sunteți
fără aluat; căci Paștile nostru Hristos S -a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu
aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale
adevărului”. (I Corinteni 5, 6 -8)

4.2.5. Principiul participării active și conștiente a elevului în activitatea de
predare, învățare, evaluare
Eficiența procesului educațional es te determinată în mare măsură de
considerarea elevului ca subiect al propriului proces de formare, proces bazat pe
participarea sa conștientă și activă.
Participarea conștientă la actul învățării presupune, cu necesitate, înțelegerea
clară, profundă a conț inuturilor de învățat, evitându -se memorarea mecanică, formală a
acestora. Ca latură funcțională a gândirii, înțelegerea favorizează asociația de date, idei,
articularea între datele noi și cele vechi, integrarea cunoștințelor noi în structurile
anterioare și restructurarea acestora potrivit noilor asimilări; înțelegerea stimulează
interpretarea critică, capacitatea de argumentare, capacitatea de prelucrare și organizare
în manieră proprie a informațiilor, capacitatea de a opera cu datele, de a le aplica în
rezolvarea unor probleme teoretice și practice ș.a. Participarea conștientă presupune
prezența intenționalității și a efortului voluntar, implicate din momentul perceperii
obiectelor, fenomenelor exterioare până la nivelul realizării operativității genera le
intelectuale (vezi operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea etc.) și a
operativității specifice.
Activizarea elevului formulează cerința ca asimilarea informațiilor, formarea
capacităților, a atitudinilor, competențelor să se ba zeze pe activitatea proprie a elevilor,
pe angajarea optimă a gândirii, a inteligenței și a celorlalte procese intelectuale,
motivațional -afective și volitive.

109
Istoria pedagogiei consemnează moduri diferite de a concepe rolul elevului în
procesul de învăță mânt, mergând de la exagerarea / absolutizarea „activismului”
acestuia, până la teoriile moderne asupra cunoașterii, învățării, dezvoltării psihice.
Cercetările întreprinse de H. Wallon, J. Piaget, P. I. Galperin, A. S. Vîgotski170 au
evidențiat necesitatea participării active a elevului în procesul cunoașterii, proces
realizat ca o construcție și reconstrucție a unor structuri operatorii în care sunt asimilate
sistematic noile informații. Astfel, formarea conceptelor are loc pe baza interiorizării
unor acțiu ni, pe baza trecerii de la acțiuni externe cu obiectele la acțiuni interne ce se
desfășoară pe plan mintal, susținute verbal și formalizate logic. „A forma gândirea
înseamnă a forma operații, iar a forma operații înseamnă a le elabora sau construi în
acțiu ne și prin acțiune”171.
Această descoperire a fost extinsă și validată și asupra altor componente ale
personalității (educația morală, estetică etc.). Din această perspectivă, elevul devine atât
„obiect” cât și „subiect” al învățării, cunoașterii, (auto) fo rmării. Participarea
intelectuală este susținută de componenta motivațional -afectivă (motivația pentru
învățare, curiozitatea, interesele, trebuințele de cunoaștere, trăirile afective, nivelul de
aspirație etc.), cu rol de dinamizare, orientare și susținer e energetică a activității de
învățare.
Respectarea acestui principiu în practica școlară depinde de competența
psihopedagogică a cadrului didactic, concretizată în utilizarea unor metode, procedee
activ -participative, crearea unor situații de învățare baz ate pe autonomia intelectuală și
acțională a elevilor, stimularea imaginației creatoare, a potențialului lor creator, a
gândirii critice dar și a gândirii divergente centrată pe strategii euristice.
Sfântul Apostol Pavel îi avertizează mereu pe ucenicii să i ca aceștia să
conștientizeze importanta împlinirii voii lui Dumnezeu și ferirea de fărădelegile acestei
lumi astfel încât toți să fie cu luare aminte și să lucreze cu responsabilitate faptele
mântuirii și să vegheze ca nu cumva să se afle nevrednici în z iua judecății. „Deci luați
seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând
vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este
voia Domnului” (Efeseni 5, 15 -17).

170Jean Piaget, Nașterea inteligenței la copil, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1973; Vîgotski,
L.S., Opere psihologice alese, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 197 1.
171I. Nicola, op. cit. , p. 352.

110
Tot comunitatea din Efes este con știentizat ă și cu privire la faptul c ă atât cei
liberi cât și robii sau sclavii trebuie s ă slujească semenilor lor ca lui Dumnezeu însu și și
să nu uite că în fa ța lui Dumnezeu cu toții sunt egali și cu toții se vor înf ățișa la judecat ă
cu faptele pe care le vor fi făcut în timpul vie ții pământe ști. „Slugilor, asculta ți de
stăpânii voștri cei după trup, cu frică și cu cutremur, întru curăția inimii voastre, ca și de
Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să pla că oamenilor,
ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoință, ca
și Domnului și nu ca oamenilor, știind fiecare, fie rob, fie de sine st ăpân, că faptele bune
pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domn ul. (Efeseni 6, 5 -8).
Cu această con științ ă și permanent ă lucrare trebuie să fie pregătit fiecare dintre
creștini pentru a putea duce la bun sfârșit lupta cu p ăcatul și pentru a primi cununa
veșnică în împără ția cereasc ă: „[…] cu frică și cu cutremur lu crați la mântuirea voastră”
(Filipeni 2, 12).

4.2.6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, priceperilor,
deprinderilor
Aprofundarea cunoștințelor asimilate, trăinicia lor în timp, rapiditatea și
fidelitatea cu care acestea sunt reactualizate, p recum și folosirea eficientă, operativă a
capacităților, priceperilor, deprinderilor în activitățile de învățare și în cele practice
reprezintă condiții importante pentru realizarea obiectivelor educaționale contemporane.
Temeinicia este dată de modalități le de însușire, fixare și prelucrare / interpretare a celor
achiziționate. Memorarea, păstrarea și reactualizarea materialului studiat reprezintă
condiții indispensabile în realizarea unei învățări optime, între „acțiunile cognitive” și
„acțiunile mnezice” stabilindu -se o strânsă interdependență.
Mult timp s -a acreditat ideea că procesul asimilării se reduce la o simplă
„stocare” de cunoștințe. Optica asupra temeiniciei conținuturilor asimilate a fost
schimbată de teoriile moderne asupra învățării. Potrivit acestora, temeinicia
cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor se asigură atât prin integrarea progresivă a
noilor achiziții în sisteme cognitive flexibile capabile de restructurări, cât și prin
instrumentarea / abilitarea elevilor cu tehnici de învățare necesare pentru achiziționarea,
consolidarea și reactualizarea cunoștințelor în situații / contexte variate.
Respectarea acestui principiu presupune luarea în considerare a rezultatelor
cercetărilor din domeniul psihologiei privind procesele și formele me moriei,

111
modalitățile de optimizare a acesteia și de dezvoltare a calităților sale în activitatea de
învățare. Astfel, memorarea logică (bazată pe înțelegere, pe stabilirea asemănărilor și
deosebirilor, pe integrarea noilor cunoștințe în sistemul cognitiv d obândit anterior) este
superioară memorării mecanice (bazată pe simpla repetare a materialului) prin
autenticitate, economicitate și productivitate.
Trăinicia celor asimilate și reactualizarea lor fidelă depind de respectarea
legilor memoriei privind parti cularitățile materialului studiat (natura sa – intuitiv,
abstract -, organizarea și omogenitatea, volumul, modul de prezentare, gradul de
familiarizare ș.a.), locul ocupat de acest material în structura activității elevului, de
ambianța în care se realizea ză învățarea, de starea psihică a subiectului.
Prelucrarea, interpretarea textului în vederea unei profunde înțelegeri, stabilirea
unor repere, „puncte de sprijin”, stabilirea unor obiective clare ale învățării,
sistematizarea continuă a celor învățate, pr ezența unui „optimum motivațional” a
intereselor și trăirilor afective stenice asigură, de asemenea, o mare durabilitate celor
asimilate.
O condiție esențială a învățării o constituie repetarea realizată în diverse forme
(repetare curentă, de sistematizare , de sinteză etc.). S -a demonstrat că repetiția eșalonată
(cu pauze între lecturi), repetiția realizată independent și activ, bazată pe aprofundarea
înțelesului și pe încercarea de reproducere cu cuvintele proprii elevului sunt mult mai
eficiente, facilitâ nd transferul cunoștințelor și prevenirea interferențelor.
Controlul și evaluarea continuă (formativă) a rezultatelor școlare constituie atât
momente de repetare, de recapitulare a cunoștințelor, de realizare a unor conexiuni
intra- și interdisciplinare câ t și de feedback pentru asigurarea condițiilor
psihopedagogice necesare întăririi acestor rezultate.
Principiile didactice alcătuiesc un sistem unitar și trebuie respectate unitar în
practica educațională, competențele, tactul pedagogic și creativitatea ed ucatorului fiind
determinante în imprimarea unui caracter funcțional întregului proces de învățământ.
Sfântul Apostol Pavel a propovăduit Evanghelia lui Hristos nu ca pe o
învățătură abstractă pentru că ea nu are cum să fie a șa. Înv ățătura cre ștină nu este o
teorie, ci un mod de via ță. Așadar, toți cei care i -au în țeles sensul și deci și -au însu șit-o,
au demonstrat temeinicitatea însu șirii ei prin faptele și modul în care și -au schimbat
întregul mod de via ță și de raportare faț ă de semeni și de întreaga cre ație. În acest sens
Sfântul Apostol le spune colosenilor că se bucură de roadele credin ței lor și de
temeinicitatea cu care cuvântul Evangheliei s -a înrădăcinat în sufletele lor: „Căci deși cu

112
trupul sunt departe, cu duhul însă sunt împreună cu voi, bucurâ ndu-mă și văzând buna
voastră rânduială și tăria credinței voastre în Hristos. Deci, precum ați primit pe Hristos
Iisus, Domnul, așa să umblați întru El. Înrădăcinați și zidiți fiind într -Însul, întăriți în
credință, după cum ați fost învățați, și prisosin d în ea cu mulțumire” (Coloseni 2, 5 -7).
Temeinicitatea însu șirii înv ățăturii cre știne de c ătre ucenicii Sfântului Apostol
Pavel este surprinsă și în Epistola I c ătre Tesaloniceni, capitolul 1 în care apostolul
neamurilor face precizarea că tesalonicenii, nu numai că au urmat cu multă râvnă
cuvântul Evangheliei lui Hristos dar l -au propovăduit și altora f ăcându -se ei în șiși pild ă
de urmat: „Și voi v -ați făcut următori ai noștri și ai Domnului, primind cuvântul cu
bucuria Duhului Sfânt, deși ați avut multe n ecazuri. Așa încât v -ați făcut pildă tuturor
celor ce cred din Macedonia și din Ahaia, Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat
nu numai în Macedonia și în Ahaia, ci credința voastră în Dumnezeu s -a răspândit în tot
locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva” (I Tesaloniceni 1, 6 -8).

4.2.7. Principiul asigurării conexiunii inverse
Acest principiu este folosit în orice activitate umană atunci când dorim să știm
care sunt efectele acțiunii noastre, în vederea reglării și autoreglării continue – ca bază a
ameliorării rezultatelor finale.
Conexiunea inversă (feed -back) sau informația inversă este urmărită de
profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru
(observația directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, găsirea unor versete etc.)
pentru a realiza atât evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de
predare, cu scopul identificării fragmentelor sau secvențelor ce trebuie ameliorate.
Informațiile primite de către profesor de l a elevi prin feed -back pot fi
valorificate în procesul de învățământ pentru a reface acțiunea inițială sau pentru a
îmbunătăți rezultatele anterioare.
Principiul asigurării conexiunii inverse (al retroacțiunii, al feed -back-ului)
exprimă cerința reîntoarce rii și a îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de
informația primită despre rezultatele anterioare172.

172 Cf. I. Cerghit, I. T. Radu, E. Popescu, L. Vlăsceanu, Didactica… , p. 51.

113
Prin folosirea conexiunii inverse, profesorul identifică nivelul de realizare a
obiectivelor operaționale propuse și, în funcție de situație, alege modalitățile de
ameliorare a rezultatelor. Avantajele respectării acestui principiu sunt următoarele:
– arată gradul de înțelegere a noilor cunoștințe;
– stimulează învățarea prin faptul că elevii sunt “testați” în mod continuu;
– oferă profesorului posibilitatea să analizeze și să corecteze greșelile făcute de
elevi sau sesizate de ei;
– ajută la depășirea dificultăților de înțelegere ivite pe parcursul predării;
– reglează și ameliorează rezultatele procesului de predare -învățare;
– evită suprasoli citarea elevilor173.
Cu privire la regăsirea principiului conexiunii inverse în operă paulina putem
menționa că Sfântul Apostol Pavel a urmărit în permanență evoluția și roadele
duhovnicești ale comunităților pe care le -a încreștinat iar atunci când unii cre știni din
sânul acestor comunități au arătat un comportament neconform cu învățătura creștină nu
a ezitat să -i mustre pentru a -l îndrepta pe cel căzut dar și pentru a apăra intreaga
comunitate de eventualele precedente. Ca de exemplu, păcatul incestului un ui corintean
a fost aspru criticată de Sfânt ul Apostol în epistola I către C orinteni în capitolul 5. Tot
așa, Sfântul Apostol Pavel ia atitudine față de înclinația galatenilor spre învățături
străine (Cf. Galateni 1, 6 -11).

4.2.8. Principiul motivației
Motivația învățării este definită ca totalitatea intereselor, idealurilor și
mobilurilor care îndeamnă, susțin energetic și direcționează desfășurarea activității de
învățare. Motivația, numită și “motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și
sentimentul elevilor și menține atenția voluntară.
Motivația învățării poate fi exterioară (competiția, încurajarea, lauda,
recompensa sau, dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa etc.) și interioară (curiozitatea
de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât ma i bine pregătit la o anumită disciplină,
dorința de a fi cât mai bun, etc.).
Întrucât aceste motive apar cu o pondere variabilă de la un elev la altul,
profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al educației

173Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș Metodica predării
religiei , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 200 0, pp. 56 -57.

114
religioase î n vederea atingerii scopurilor acesteia, fară însă a neglija rolul motivației
externe.
Pentru respectarea acestui principiu, profesorul de religie va urmări pe de o
parte să mențină trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezinte cunoștințele
religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor existențiale ale
elevilor.
Curiozitatea trebuie îmbinată cu convingeri referitoare la valoarea sufletului și
la adevăratul scop al vieții omului, astfel încât acestea să îi asigure o mare bo găție de
trăiri, surse de satisfacție și echilibru sufletesc.
Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu
plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se
plictisesc, nu sunt atenți și învață greu.
Se impune ca profesorul de religie să le dezvolte sentimentul responsabilității
și al datoriei și să stimuleze la fiecare elev o “întrecere cu sine” care elimină invidia și
ostilitatea dintre colegi.
Elevii pot fi motivați prin trans miterea unor cunoștințe accesibile vârstei și
gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata
valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea
creștină174.
Sfântul Apostol Pavel îi motivează și le dă și mai mult curaj creștinilor de a
mărturisi credința în Hristos prin exemplu personal și prin lanțurile sale. „Și cei mai
mulți dintre frații întru Domnul, îmbărbătați prin lanțurile mele, au mai multă
îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cu vântul lui Dumnezeu” (Filipeni 1, 14).
De asemeni cre știnii sunt motivați de bun ătățile veșnice pe care Mântuitorul le –
a promis urma șilor înv ățăturii Sale „[…] v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea
Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc ș i de zeci de mii de îngeri, în adunare
sărbătorească, și de Biserica celor întâi n ăscuți, care sunt scriși în ceruri și de
Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților celor desăvârșiți ” (Evrei 12, 22 –
23) dar și de pedepsele g ătite celor care nu au făcut voia lui Dumnezeu „ Căci dacă
păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoștiință despre adevăr, nu ne mai rămâne,
pentru păcate, nici o jertfă, Ci o înfricoșată așteptare a judecății și iuțimea focului care
va mistui pe cei potrivnici. Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe

174Cf. Ibidem , pp. 57 -58.

115
cuvântul a doi sau trei martori; Gândiți -vă: cu cât mai aspră fi -va pedeapsa cuvenită
celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, și a nesocotit sângele testamentului
cu care s -a sfințit, și a batjoco rit duhul harului. Căci cunoaștem pe Cel ce a zis: «A Mea
este răzbunarea; Eu voi răsplăti». Și iarăși: «Domnul va judeca pe poporul Său».
Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 26 -31).

4.2.9. Principiul eclesiocent ric
Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele
conform învățăturii Bisericii noastre strămoșești și în legătură cu viața Bisericii.
Biserica poartă pecetea infailibilității întrucât conducătorul ei nevăzut este Mântui torul
Iisus Hristos: „L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește
toate întru toți” (Efeseni l, 22 -23).
Mântuirea nu se poate dobândi decât dacă suntem și rămânem membri activi ai
Bisericii. De aceea, în predarea cunoștinț elor, profesorul trebuie să prezinte elevilor
învățătura despre Biserică astfel încât să le dezvolte sentimente de dragoste, respect și
admirație față de ea, să lege inima lor de această Instituție întemeiată de Mântuitorul
Iisus Hristos și să le insufle c onvingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea
mântuirii175.
Sfântul Apostol Pavel pune în eviden ță faptul că to ți creștinii sunt parte
integrantă a Trupului tainic al lui Hristos care este Biserica. De accea to ți trebuie s ă se
lupte să rămână măd ulare active ale Bisericii pentru a nu provoca durere întregului trup.
Toți sunt responsabili atât pentru ei, ca m ădulare ale Bisericii, cât și pentru semenii lor
căci după cum nu poate să trăiască un singur mădular al unui trup, tot a șa nu se poate ca
un credincios să fie viu în Hristos independent de semenii lui. Orice om poate să
păcătuiasă de unul singur dar nu se va putea mântui niciodată singur. Mântuirea se
dobânde ște în Biseric ă și numai prin ceilalți membri ai Bisericii „A șa și noi, cei mulți,
un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5).
Că acest lucru este o realitate în lucrarea lui Pavel reiese în primul rând din dimensiunea
organizatorică a lui Pavel în ce privește Biserica lui Hristos.
Avem două perspective din care putem percepe educația în această dimensiune
eclesiologică. În primul rând, învățătura sa este una care consolidează Biserica lui

175Cf. Ibidem , p. 58.

116
Hristos. Educatorul, cel care are vocația pedagogică în general, este chemat să participe
la consolidarae Bisericii u rmând apostolului în ceea ce privește râvna pe această
direcție. Un alt punct din care putem percepe dimensiunea eclesiologică a procesului
educației este dinspre Biserică, care ne -a transmis învățătura în interiorul căreia ne
putem mântui. Așadar pedagogu l poate îmbiserici prin procesul educațional lumea,
lumea în dimensiunea sa mai mult laică.
În aceste dousă aspecte, indiferent de direcția din care merge informația, este esențial să
nu se iasă din învățătura de credință a Bisericii. Pavel face trimiteri din care se vede
sfătuirea de a se detașa de cei care nu au aceleași valori, de a -i izola, de a nu avea de
lucru cu cei care nu respectă valorile Bis ericii.

4.2.10. Principiul hristocentric
Principiul hristocentric cere ca educația religioasă să fie or ientată către
Persoana Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Prezența Lui
în lume este „de la început” (Ioan 1, 1) și „toate prin El s -au făcut” (Ioan 1, 3).
Profesorul va arăta că preînchipuirea venirii Mântuitorului este subliniată în Vechiul
Testament, că Domnul Iisus Hristos este desăvârșirea absolută, este Model și pildă de
urmat.
Caracterul hristocentric al educației creștine vine din însuși sensul hristocentric
al vieții, sens pe care întruparea lui Hristos l -a definit ca răscu mpărare, înfiere, refacere
a chipului și realizare a asemănării până la îndumnezeire în și prin Hristos. În acest
sens, Sfântul Apostol Pavel nu cunoaște și nu recunoaște nici o altă autoritate decât
numai pe Iisus Hristos: „Căci am judecat să nu știu într e noi altceva, decât pe Iisus
Hristos” (I Corinteni 2, 2)176. De aceea, la începutul fiecărei epistole se semnează cu
cuvintele „Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol” (Romani 1,1).
Hristos stă în centrul mântuirii întregului neam omenesc ca Cel care S -a jertfit
pentru ca to ți cei ce cred în El s ă se mântuiască. De accea nu există via ță cu adevărat
decât pentru cei ce c red și urmeaz ă învă țătura Lui. A devăra ții creștini trebuie s ă omoare
păcatele din ei și să urmeze via ța cea adev ărată, via ța virtuților și a împlinirii faptelor
bune. „Socotiți -vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus,

176Cf.Conf. Dr.Carmen -Maria Bolocan, Didactica Religiei , Proiect de curs, Universitatea „Al. I. Cuza”,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, pp. 33 -34.

117
Domnul nostru” (Romani 6, 11).
Sfântul Apostol Pavel dore ște ca în inimile tuturor credincioșilor s ă se
sălășluiasc ă dragostea pent ru Hristos, astfel încât toate faptele lor să fie săvâr șite ca
pentru Hristos, El să stea în mijlocul tuturor faptelor și gândurilor credincioșilor astfel
încât ace știa s ă-și sfințeasc ă via ța și s ă dobândească răsplată ve șnică în Împără ția lui
Dumnezeu: „Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre, înrădăcinați și
întemeiați fiind în iubire, Ca să puteți înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea
și lungimea și înălțimea și adâncimea, Și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai
presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 17 –
19).

4.3. Metode didactice și catehetice utilizate de Sfântul Apostol Pavel

4.3.1. Definiția metodei, a metodologiei și a strategiei didactice

Metodologia didactic ă vizează ansamblul metodelor și procedeelor didactice
utilizate în procesul de învățământ. În calitate de teorie stricto sensu, metodologia
instruirii precizează natura, funcțiile și clasificările posibile ale diferitelor metode de
învățământ. Sunt descri se caracteristicile operaționale ale metodei, în perspectiva
adecvării lor la circumstanțe diferite ale instruirii, și sunt scoase în evidență
posibilitățile de ipostaziere diferențiată ale acestora, în funcție de creativitatea și
inspirația profesorului.
Termenul metodă derivă etimologic din două cuvinte grecești (odos – „cale” ;
metha – „spre”, „către”) și are înțelesul de „drum (către)…”, „cale (spre)…”. în didactică,
metoda se referă la calea care e urmată, drumul ce conduce la atingerea obiectivelor
educaționale. Metodele de instruire se aseamănă cu metodele de cercetare (ale științei),
în sensul că ambele sunt căi ce duc la conturarea unor fapte, legități, descrieri,
interpretări cât mai apropiate de realitate. Deosebirea fundamentală constă în aceea că,
în timp ce metodele de cercetare produc , elaborează cunoștințe, metodele didactice – de
regulă – prezintă , vehiculează cunoașterea sedimentată la un moment dat. Primele
metode servesc la descoperirea propriu -zisă a unor adevăruri, ultimele slujesc la
comunicarea lor ori la conducerea eforturilor spre redescoperirea adevărurilor, noi
pentru elevi, nu și pentru comunitatea științifică. Metoda didactică este o cale eficientă

118
de organizare și desfășurare ale predării -învățării și se corelează cu celelalte
componente ale instruirii177.
Sintetizând mai multe definiții avansate de diferiți pedagogi, profesorul
George Văideanu178 arată că metoda de învățământ reprezintă calea sau modalitatea de
lucru:
• selecționată de cadrul didactic și pusă în aplicare în lecții sau activități
extrașcolare cu ajutorul elevilor și în beneficiul acestora;
• care presupune, în toate cazurile, cooperarea între profesor și elevi și
participarea acestora la căutarea soluțiilor, la distingerea adevărului de eroare etc.;
• care se folosește sub f orma unor variante și/sau procedee selecționate,
combinate și utilizate în funcție de nivelul și trebuințele sau interesele elevilor, în
vederea asimilării temeinice a cunoștințelor, a trăirii valorilor, a stimulării spiritului
creativ etc.; utilizarea met odelor nu vizează numai asimilarea cunoștințelor;
• care-i permite profesorului să se manifeste ca purtător competent al
conținuturilor învățământului și ca organizator al proceselor de predare -învățare; în
cursul desfă șurării acestora, el poate juca rolul de animator, ghid, evaluator, predarea
fiind un aspect al învățării.
Metoda are un caracter poli funcțional, în sensul că poate participa simultan sau
succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv -educative. Opțiunea profesorului
pentru o anumită m etodă de învățământ constituie o decizie de mare complexitate.
Alegerea unei metode se face ținând cont de finalitățile educației, de conținutul
procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale elevilor, de
psiho – sociologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența
și competența didactică ale profesorului. „Orice metodă pedagogică – scrie Gaston
Mialaret – rezultă din întâlnirea mai multor factori și, din acest punct de vedere,
educația va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situație precisă, indicațiile
generale date de cărțile de metodologie”179.
Specialiștii în metodologia didactică180 acreditează teza că metodele dețin mai
multe funcții specifice:
a. funcția cognitivă (pentru elev, metoda con stituie o cale de acces spre

177 Constantin Cuco ș, Peda gogie , ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Ia și, 2006, p. 286.
178George Văideanu, Abordarea sistematică a procesului instructiv -educativ , în „Pedagogie – ghid pentru
profesori”, Centru de multiplicare al Universită ții Al. I. Cuza, Iași, 198 6, pp.3 -4.
179Gaston Mialaret apud Constantin Cuco ș, op. cit ., p. 287.
180 Ioan Cerghit, Metode de învă țământ , Editura Didactică și Pedagogic ă, Bucure ști, 1980, pp. 12 -17.

119
cunoașterea adevărurilor și a procedurilor de acțiune, spre însușirea științei și
tehnicii, a culturii și a comportamentelor umane; metoda devine pentru elev un mod
de a afla, de a cerceta, de a descoperi);
b. funcția formativ -educativă (metodele supun exersării și elaborării
diversele funcții psihice și fizice ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi
intelectuale și structuri cognitive, a unor noi atitudini, sentimente, capacități,
comportamente; metoda de predare nu este n umai calea de transmitere a unor
cunoștințe, ci și un proces educativ);
c. funcția instrumentală (sau operațională, în sensul că metoda servește
drept tehnică de execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv -educative);
d. funcția normativă (sau de optim izare a acțiunii, prin aceea că metoda
arată cum trebuie să se procedeze, cum să se predea și cum să se învețe astfel încât să
se obțină cele mai bune rezultate).
Metoda se aplică printr -o suită de operații concrete, numite procedee.
Procedeul didactic rep rezintă o secvență a metodei, un simplu detaliu, o tehnică mai
limitată de acțiune, o componentă sau chiar o particularizare a metodei. O metodă apare
ca un ansamblu corelat de procedee considerate a fi cele mai oportune pentru o situație
dată de învățare. Valoarea și eficiența pragmatică ale unei metode sunt condi ționate de
calitatea, adecvarea și congruența procedeelor care o compun. De regulă, în interiorul
unei metode, procedeele se pot reordona, în funcție de exigențe exterioare, ceea ce face
ca una ș i aceeași metodă să poată dobândi trăsături și dimensiuni praxiologice noi, date
tocmai de combinatorica procedeelor. Mutațiile intervenite pot fi atât de mari, încât, la
limită, metoda poate deveni ea însăși un procedeu, în contextul altei metode, după cu m
un procedeu își poate aroga, la un moment dat, demnitatea de metodă.
Modul de organizare a învățării este un concept supraordonat celor de
metodă și procedeu didactic. George Văideanu definește noua ipostază a metodologiei
didactice ca fiind „un grupaj d e metode sau procedee care operează într -o anumită
situație de învățare (ore duble sau succesive, patru -cinci clase grupate într -o sală mare
etc.) și/sau în asociere cu o nouă modalitate de realizare a învățării: învățarea asistată de
ordinator (IAO), învă țarea bazată pe manuale și caiete programate etc.”181. Conside răm
că noul termen are o importantă valoare euristică, în plan teoretic, datorită faptului că el
ne ajută să circumscriem aspecte ale metodologiei didactice care, de multe ori, sunt

181George Văideanu , Educa ția la frontiera dintre milenii , Editura Didactică și Pedagogic ă, Bucure ști,
1988, p. 203.

120
asimilate pro cedeelor sau metodelor simple. Se uită, deseori, că în planul metodologiei
didactice se structurează o anumită ierarhie, care este dată de complexitatea epistemică
și de combinația diferitelor secvențe procedurale. Se mai uită, de asemenea, că in
anumite c ircumstanțe, metodologia este atât de mult impregnată de specificul mijlocului
de învățământ (ca în învățarea asistată de ordinator), încât cu greu se mai poate susține
„puritatea” unei metode, adică autonomia sau neutralitatea ei, în raport cu anumite
componente ale strategiei didactice. Unii autori includ în categoria metodelor de învăță –
mânt „metodele” de tip Mon tessori, Decroly, Claparede etc . După definiția noastră,
aceste ipostaze nu sunt metode propriu -zise, ci complexe metodologice mai largi, ce
includ și elemente organizatorice sau tehnologice (anumite mijloace de învățământ).
Acestor aliaje și combinatoriei metodologice credem că li s -ar potrivi mai bine
denumirea de „mod de realizare a învățării”182.

4.3.2. Clasi ficarea metodelor de învățământ
Metodologia didactică formează un sistem mai mult sau mai puțin coerent,
realizat prin stratificarea și cumularea mai multor metode, atât pe axa evoluției istorice,
cât și pe plan sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele și se
comple tează reciproc. Clasificarea metodelor didactice reprezintă încă o problemă
controversată, ce alimentează noi discuții și experimentări. Atât în legătură cu stabilirea
criteriilor clasifi cării, cât și în raport cu apartenența metodelor la anumite clase,
problematica taxonomiei rămâne încă deschisă.
Avansăm presupoziția coexistenței simultane a mai multor clasificări ce pot fi
destul de operante în circumstanțe bine stabilite. Mai facem observația conform căreia
criteriile de clasificare nu sunt absolute, i ar încadrarea unei metode într -o anumită clasă
nu este definitivă, ci relativă. O metodă se definește prin predominanța, la un moment
dat, a unor caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încât metoda să gliseze
imperceptibil într -o clasă complementară s au chiar contrară (atunci când avem o
clasificare dihotomică). De exemplu, o metodă așa -zis tradițională poate evolua spre
modernitate în măsura în care secvențele procedurale care o compun îngăduie
restructurări inedite sau atunci când circumstanțele de a plicare a acelei metode sunt cu
totul noi. După cum și în unele metode – așa-zis moderne – întrezărim secvențe destul de

182Constantin Cuco ș, op. cit ., pp. 287 -288.

121
tradiționale sau descoperim că variante ale metodei în discuție erau de mult cunoscute și
aplicate (vezi variante ale metodelor active teoretizate și aplicate încă de la
Comenius)183.
Se știe că, din punct de vedere logic, o bună clasificare va respecta anumite
condiții:
a. criteriile de clasificare trebuie să fie unice, irepetabile;
b. clasificarea trebuie să fie completă, adică să epuizeze univ ersul de discurs;
c. clasele care se decantează în urma clasificării trebuie să se excludă între ele;
d. suma claselor găsite trebuie să fie identică cu universul de discurs.
La aceste cerințe, mai adăugăm încă o exigență de natură epistemică și anume
cea reieși tă din definițiile date metodei, procedeului, modului de organizare a învățării:
clasificarea trebuie să opereze în interiorul unei clase (metodă, procedeu, mod de
organizare), și nu asupra tuturor variantelor metodologice, prin amalgamarea acestora și
prin neluarea în seamă a diferențelor semnificative dintre ele.
Plecând de la literatura în domeniu, avansăm următoarele clasificări posibile,
cu criteriile subsecvente:
a. din punct de vedere istoric:
• metode tradiționale , clasice (expunerea, conversația, exerci țiul etc.);
• metode moderne, de dată mai recentă (algoritmizarea, problematizarea, brain –
storming -ul, instruirea programată etc.).
b. în funcție de extensiunea sferei de aplicabilitate:
• metode generale (expunerea, prelegerea, conversația, cursul magistral etc .);
• metode particulare sau speciale (restrânse la predarea unor discipline de învăță –
mânt sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucției și educației, cum ar fi exer –
cițiul moral sau exemplul, în cazul educației morale).
c. pornind de la modalitatea princip ală de prezentare a cunoștințelor:
• metode verbale , bazate pe cuvântul scris sau rostit;
• metode intuitive, bazate pe observarea directă, concret -senzorială a obiectelor și
fenomenelor realității sau a substitutelor acestora.
d. după gradul de angajare a elevil or la lecție:
• metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă și pe ascultarea
pasivă;

183Ibidem , p. 289.

122
• metode active, care suscită activitatea de explorare personală a realității.
e. după funcția didactică principală :
• cu funcția principală de predare și comun icare ;
• cu funcția principală de fixare și consolidare ;
• cu funcția principală de verificare și apreciere ale rezultatelor muncii.
f. în funcție de modul de administrare a experienței ce urmează a fi însușită:
• metode algoritmice, bazate pe secvențe operaționa le, stabile, construite dinainte;
• metode euristice, bazate pe descoperire proprie și rezolvare de probleme.
g. după forma de organizare a muncii:
• metode individuale, pentru fiecare elev în parte ;
• metode de predare -învățare în grupuri (de nivel sau omogene și pe grupe ete –
rogene) ;
• metode frontale, cu întreaga clasă;
• metode combinate, prin alternări între variantele de mai sus.
h. în funcție de axa învățare mecanică (prin receptare) – învățare conștientă (prin
descoperire):
• metode bazate pe învățarea prin recepta re (expunerea, demonstrația cu caracter
expozitiv);
• metode care aparțin preponderent descoperirii dirijate (conversația euristică,
observația dirijată, instruirea programată, studiul de caz etc.);
• metode de descoperire propriu -zisă (observarea independentă , exercițiul euristic,
rezolvarea de probleme, brainstorming -ul etc.)184.
i. după sorgintea schimbării produse la elevi:
• metode heterostructurant e (transformarea se produce prin altul, ca în cazul expu –
nerii, conversației, studiului de caz, problematizării etc. );
• metode autostructurante (individul se transformă prin sine, ca în situația unor
metode de tipul descoperirii, observației, exercițiului etc.) (cf. De Landsheere,
1992, p. 130)185.
Considerăm că fiecare metodă didactică poate poseda, la un moment dat, note
și trăsături care o vor face să se integreze, succesiv, în clasele de metode mai sus
invocate. Taxonomiile avansate sunt construcții teoretice orientative, care ne ajută să

184 Cf. Constantin Moise, Alte posibilită ți de ordonare a metodelor didacticve , în „Analele Științifice ale
Universită ții Al. I. Cuza”, seria psihologie -pedagogie, Ia și, 199 3, p. 188.
185Constantin Cuco ș, op. cit ., pp. 290 -291.

123
identificăm tendința generală a metodologiei de a se baza pe caracteristici aflate la poli
opuși (ca, de pildă, tradiționalitate – modernitate, generalitate – particularitate,
algoritmicitate – euristicitate, verbalitate – intuitivitate etc.) în vederea realizării unei
etichetări și a unei circumscrieri teoretice, atunci când se cere o astfel de explicitare, sau
pentru alegerea și selectarea practică a unor metode de învățământ, în circumstanțe
pragmatice variate.
În același timp, nici metodele ca atare nu apar în stare pură, ci sub forma unor
variante și aspecte diferite, încât, în mod difuz, în cadrul unei metode caracterizate la
început prin algoritmicitate – de pildă – se poate naște treptat tendința către euristicitate.
Constantin Moise186, analizând metoda algoritmică, ajunge la concluzia că
algoritmizarea nu este o metodă de sine stă tătoare, ci o latură a fiecăreia dintre
metodele cunoscute, dându -le acestora o coloratură specifică. Exercițiul este, inițial, o
metodă algoritmică, dar reluat, repetat, interiorizat de elev, el poate sta sub semnul
învățării euristice, când elevul însuși ajunge să proiecteze exerciții inedite.
Cel mai adesea, metodele nu se manifestă izolat și – mai ales – în stare pură.
Ele apar și se concretizează în variante metodologice compozite , prin difuziunea
permanentă a unor trăsături și prin articularea a două sau mai multe metode. Există însă
o serie de metode primare , de „ideal -tipuri” metodologice din care derivă combinații
inedite pe care este bine să le trecem în revistă. Vom evoca în paragraful următor aceste
variante ideale, precum și o serie de combinați i metodologice mai des întâlnite187.

4.3.3. Principalele metode didactice utilizate de Sfântul Apostol Pavel

Principalele metode didactice utilizate de Sfântul Apostol Pavel în vederea
comunicării și asimil ării de noi învă țături comunită ților înființate d e el se pot grupa în
trei mari categorii în func ție de izvorul principal al înv ățăturii și modul de transmitere:
metode de comunicare orală, metode de comunicare scrisă și metode de cunoaștere a
realită ții religioase.

4.3.3.1. Metode de comunicare orală

186 Cf. Constantin Moise, op. cit ., p. 46.
187Constantin Cuco ș, op. cit ., p. 291.

124

a. Povestirea
Povestirea reprezintă metoda expozitivă prin care sunt comunicate oral
întâmplări, fapte, evenimente reale sau imaginare petrecute într -un anumit timp și
spațiu, cu scopul însușirii noilor cunoștințe, dezvoltării unor sentimente și formării unor
atitudini pozitive la ascultători/ elevi.
Povestirea poate deveni o artă în măsura în care dascălul stăpânește tehnica
abordării acesteia. „ Dascălul care știe povesti bine, a pus mâna pe elevi. A ține o predică
bună este mult mai ușor decât a povesti bine: un povestitor nu bate la toate ușile; el,
acum stimulează fantezia, acum unduie sufletul și inima, acum te înveselește, acum
trezește în suflete tristețea și spaima ”188. Prin povestire sunt atinse și evidențiate cele
mai sensibile resorturi ale suflet ului uman, ceea ce face ca povestirea să poată fi
utilizată cu succes la toate vârstele.
În textele biblice sunt prezente exemple de utilizare a povestirii în educația
religioasă, în special sub forma pildelor. Acestea pot fi utilizate în educația religioa să, la
diferite clase, în funcție de dificultatea mesajului pe care își propun să -l transmită. De
exemplu, pilda datornicilor poate să dezvolte la elevii de liceu puterea de a ierta din
inimă celor care le -au greșit: ”Asemănatu -s-a împărăția cerurilor omul ui împărat care a
voit să se socotească cu slugile sale. Și, începând să se socotească cu ele, i s -a adus un
datornic cu zece mii de talanți. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a
poruncit să fie vândut el și femeia și copiii și pe toate câte a re, ca să se plătească. Deci
căzându -i în genunchi, sluga aceea i se închina zicând: Doamne, îngăduiește -mă și -ți voi
plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu -se de el, i -a dat drumul și i -a iertat
și datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găs it pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care -i
datora o sută de dinari. Și punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plătește -mi ce ești
dator. Deci căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: îngăduiește -mă și îți voi plăti.
Iar el nu voia, ci, mergân d, l-a aruncat la închisoare, până ce îi va plăti datoria. Iar
celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s -au întristat foarte și, venind, au spus
stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându -l stăpânul său, îi zise: Slugă
vicleană, toată datoria aceea ți -am iertat -o, fiindcă m -ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu
să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și

188 Kellner, în Costachi Grigoraș, … Mergând, învățați toate neamurile! …, Iași, Editura Trinitas, 2000, p. l
15 apud Dorin Opriș, Dimensiuni cre știne ale pedagogiei moderne , ediia a II -a, Editura Sf. Mina, Ia și,
2010, p. 192.

125
mâniindu -se stăpânul lui, l -a dat pe mâna chinuitorilor, până ce -i va plăti toată datoria ”
(Matei 18, 23 -34)189.
Sfântul Apostol pagel utilizează adesea metoda povestirii când vorbește despre
faptele vieții sale înainte și după convertire. Galatenilor le scrie în epistola sa despre
momentul în care a fost convertit pe drumul Damascului și cum a ajuns să -i cunoa scă
pe Apostolii Domnului „…ați auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că
prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiiam. Și spoream în iudaism
mai mult decât mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult
râvnitor al datinilor mele părintești. Dar când a binevoit Dumnezeu Care m -a ales din
pântecele mamei mele și m -a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru
mine, pentru ca să -L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup și de la
sânge, nici nu m -am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m -am dus în
Arabia și m -am întors iarăși la Damasc. Apoi, după trei ani, m -am suit la Ierusalim, ca
să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile” (Galateni 1, 13 -18).

b. Descrierea
Este o formă de expunere care prezintă caracteristicile și detaliile exterioare
tipice ale obiectelor, proceselor șifenomenelor care se studiaz ă urmărind să evidențieze
aspectele fizice ale acestora.
Această metodă lasă educatorului posibi litatea să înfățișeze direct aspectele
realității înconjurătoare, să prezinte modul de viață al personajelor sau caracteristicile
acestora.
Prin intermediul descrierii poate fi redată verbal imagi nea unui obiect, a unui
fapt, poate fi schițat cadrul natur al și uman în care se desfășoară un eveniment.
În paginile Sfintei Scripturi întâlnim nenumărate descrieri ca de pildă descrierea
unor locuri din Țara Sfântă sau descrierea unor persoane : ”Iar Ioan avea îmbrăcămintea
bn din păr de cămilă, și cingătoare de p iele înrprejurul mijlocului, iar hrana lui era
lăcuste ș i miere sălbatică” (Matei 3, 4 ).
Vorbind despre neamul iudeilor Mântuitorul afirmă: […] O, neam necredincios
și îndărătnic, pană când voi fi cu voi ? Pană când vă voi suferi pe voi?[. ..] (Matei 17,

189 Dorin Opri ș, Dimensiuni cre știne ale pedagogiei moderne , pp. 192 -193.

126
17). Hristos ar fi putut să le vorbească mai simplu însă, mai întâi îi descrie, certându -i
totodată190.
O altă descriere utilizată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este și aceea a firii
omului: ”Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, des frânările, hoțiile,
uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula,
trufia, ușurătatea”. (Marcu 7, 2 1-22). Apoi avem și descrierea î n care Mântuitorul le
arată necazurile celor cevor crede în El și vor urma învă țătura Sa, dar și persecuțiile pe
care le vor îndura învățăceii Domnului: „Căci mulți vor veni în numele, Meu, z icând că
sunt Eu, și vor amăgi pe muți” (Marcu 13, 6). Mântuitorul le spune Apostolilor că vor fi
cutremure și foamete și multe vor pătimi, dar spre sfârșitul descrierii face un îndemn:
„[…] privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi acea vreme (Marcu 13, 33)191.
Unul dintre numeroasele momente în care Sfântul Apostol Pavel descrie
evenimente sau întâmplări este și cel în care amintește desp re Cina cea de Taină.
Apostolul descrie principalele momente euharistice care s -au păstrat în cultul bisericii
până astăzi „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v -am dat și vouă: Că Domnul
Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, și, mulțum ind, a frânt și a zis: Luați,
mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre
pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea
nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea.
Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului
vestiți până când va veni” (I Corinteni 11, 23 -26).

c. Explica ția
Este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un
termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o nara dune, o parabolă, o figură de
stil, un verset din Sfânta Scriptură , o poruncă dumnezeiasca, o normă morală).
Cu alte cuvinte, explicația se referă la dezvăluirea, pe baza unei argumentații
deductive, a unor date noi. In acest sens, cel care conduce procesul educațional enunță
mai întâi cu claritate o definiție, o regulă, un principiu sau prezintă un fenomen, un
cuvânt nou, o expresie, o situație și numai după aceea analizează și exemplele sau
argumente le, adică premisele cauzele, relațiile sensurile, interpretările sau aplicațiile
posibile.

190 Carmen Maria Boloan, Sfintele Evanghelii – metode pedagogice , Editura Fides, 20 08, pp. 107 -108.
191 Cf. Ibidem , p. 162.

127
Deși explicația este o cale ușoară, rapidă și eficientă de obținere a unor
cunoștințe noi, totuși nu se poate face abuz de ea deoarece copiii, mai ales cei din școal a
primară, ajung mai târziu la stadiul explicării.
Metoda explicației presupune o dezvăluire pe baza unei argumentații deductive
a adevărului, prilej cu care se pun în mișcare operații logice mai complicate precum
inducția, deducția, comparația, sinteza, a naliza sau analogia.
În explicațiile Sale, Hristos face apel la informații gene rale și la înțelegerea
obișnuită a ascultătorilor Săi Spre exemplu, în Predica de pe Munte (Matei capitolele 5,
6, 7) Mântuitorul le spune oamenilor: „ Ați auzit că s -a spus celo r de demult: «Să nu
ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. […] și cine va zice fratelui său:
netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va
fi de gheena focului” (Matei 5, 21 -22).
Tot în Predica d e pe Munte avem o explicație cu privire la post, milostenie,
rugăciune și jurăminte: Deci, dacă îți vei aduce darul tău la alt ar și acolo îți vei aduce
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și
mergi întâi și împacă -te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău. Împacă -te cu
pârâșul tău degrabă până ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului,
și judecătorul, slujitorului, și să fii arucat în temniță. Adevărat grăiesc fie: nu vei ieși de
acolo până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban. Ați auzit că s -a zis celor de demult: «Să
nu săvârșești adulter». Eu însă vă spun vouă: Oricine se uită la femeie poftind -o, a și
săvârșit adulte r cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteș te pe tine,
scoate -1 și aruncă -l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale
decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă . Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe
tine, taie -o și o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele
tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. S -a zis iarăși: «Cine va lăsa pe femeia
sa să -i dea carte de despărțire». Eu însă vă spun vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, în
afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată,
săvârșește adulter. Ați auzit că s -a zis celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să ții
înaintea Domnului jurămintele tale». Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum,
nici pe cer ; fiindcă este tron ul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al
picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui împărat, nici pe capul tău
să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie:
Ceea ce es te da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău
este. Ați auzit că s -a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă:

128
Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce -i și pe
celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să -ți ia haina, lasă -i și cămașa. Iar de te
va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă -i; și de la
cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta. Ați auzit că s -a zis: «Să
iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe
vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și
rugați -vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca s ă fiți fii Tat ălui vostru Celui din
ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste
cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată ve ți
avea? Au nu fac și vameșii același luc ru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce
faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru? Fiți, dar voi desăvârșiți, precum
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt 5, 23 -48); (6, 1 -34)192.
În explicațiile Sale, Iisus Hristos face apel la informații generale, la înțelegerea
obișnuită a oamenilor. Un exemplu concret este Pilda semănătorului (Marcu 4, 3 -20)pe
care Mântuitorul le -o spune ucenicilor Săi, iar aceștia, neîn țelegând parabola, Îl roag ă să
le-o explice. Mântuitorul le explică pilda în amănunt, corect, complet și convingător.
Explicațiile sunt clare și sunt făcute din dragoste față de Apostolii Săi. Un alt exemplu
este cel dat de Mântuitorul Apostolilor când îi trimite să propovăduiască Evanghelia:
„[…]Mergeți în toată lumea și pro povăduiți Evanghelia la toată făptura!”(Marcu 16, 15),
explicându -le că: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se
va osândi” (Marcu 16, 16). La întrebarea fariseilor de ce ei postesc și ucenicii Lui nu
postesc, Iisus le expl ică „[…] Pot oare prietenii mirelui să postească cât timp mirele este
cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească (Marcu 2, 19). Prezența lui
Dumnezeu între Apostoli trebuie înțeleasă ca un dar de la Dumnezeu193.
Sfântul Apostol Pavel utilizeaz ă această metodă atunci când susține unele
probleme de conduită care trebuie să existe în comunitatea creștină. De exemplu când
vorbește de statutul bărbatului și al femeii în Biserică și la rugăciune el spune: „vreau
deci ca bărbații să se roage în tot lo cul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără
șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându -și lor podoabă din
sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur, sau din mărgăritare, sau din
veșminte de mult preț” (I Timote i 2, 8 -9);explicând de ce există întâietate în Biserică
pentru bărba ți, Sfântul Apostol Pavel sune: „Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Și

192Ibidem , pp. 109 -111.
193Ibidem , pp. 163 -164.

129
nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s -a făcut călcătoare de poruncă” (I
Timotei 2, 13 -14).

d. Argu mentarea
Argumentarea este metoda prin care se formează și se întăresc convingerile
despre adevărurile religioase și se înlătură convingerile greșite.
Folosirea acestei metode necesită o anumită măiestrie din partea profesorului.
El trebuie să stăpânească arta de a aduce argumente și de a convinge, respectând unele
cerințe:
 să țină cont de pregătirea elevilor;
 să argumenteze cu claritate, pentru a nu crea confuzii în mintea lor;
 să folosească dovezi din autoritate (din Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție, d in Istoria Bisericii), dovezi raționale (generate de mintea
omenească) și dovezi din experiență (luate din viața personalităților
pline de virtuți, din mărturiile scrise ale oamenilor iluștri, din experien ța
proprie).
Dovezile raționale și din experiență n u sunt considerate atotputernice, ele
constituie adaosuri la dovezile din autoritate.
Aceste tipuri de argumente vor fi folosite în funcție de conținutul lecției, de
vârsta și nivelul de pregătire a elevilor și de stilul didactic al profesorului194.
Unul din tre momentele în care Mântuitorul folose ște argumentarea este acela în
care ia masa cu mai mulți păcătoși, iar fariseii îi întrebau nedumeriți pe ucenicii
Domnului: „ […] De ce mănâncă și bea învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?”
(Marcu 2, 16). Răspunsul Mântuitorului întărește ideea expusa anterior „Dar auzind,
Iisus le -a zis: Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N -am venit sa chem pe
drepți, ci pe păcătoși la pocăință ” (Marcu 2, 17).
Un alt exemplu de argumentare este în același capitol, însă despre Apostolii
care se bucură de prezența Domnului: „ Ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au
venit și I -au zis: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu
postesc? Și Iisus le -a zis: Pot oare priet enii mirelui să postească cât timp este mirele cu
ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua
mirele de la ei, și atunci vor posti. (Marcu 2, 18 -20).

194 Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș Metodica predării religiei ,
pp. 86 -87.

130
Unei astfel de argumentări nu i se mai poate adăuga nimic. A f ost făcută într –
un anumit context temporal, clară, pe înțelesul auditorului, iar în ceea ce privește
autoritatea dovezilor, nimeni nu are autoritate mai mare decât Dumnezeu195.
În întreaga sa activitate de propovăduire, Sfântul Apostol Pavel, îndrumându -i
pe ucenicii săi pe calea spre mântuire, le argumentează în permanen ță modul în care
trebuie să se comporte într -o situa ție sau alta. Astfel, vorbind despre relația care trebuie
să fie între so ții unei familii creștine, punând în paralel leg ătura dintre Hrist os și
Biserică, le spune efesenilor: „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru
că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui
mântuitor și este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeil e bărbaților lor,
întru totul. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și
S-a dat pe Sine pentru ea, Ca s -o sfințească, curățind -o cu baia apei prin
cuvânt…Așadar, bărbații sunt datori să -și iubească femeile ca pe îns eși trupurile lor. Cel
ce-și iubește femeia pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și -a urât trupul său, ci
fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, Pentru că suntem
mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui” (Efeseni 5, 22 -26; 28 -30).

e. Prelegerea
Prelegerea reprezintă metoda expozitivă care constă în expunerea neîntreruptă
și sistematică a unei teme, timp de una sau chiar mai multe ore, pe baza unui plan,
prezentat de obicei auditoriului la începutul acest eia.
Prelegerea cunoaște diferite variante: prelegerea magistrală (folosește
comunicarea orală îmbinată cu scrisul pe tablă); prelegerea dialog (îmbină comunicarea
orală și conversația euristică); prelegerea cu ilustrații (comunicarea orală este îmbinată
cu folosirea materialului intuitiv: hărți, scheme, casete audio, casete video, proiecții
etc.)196.
Cele mai impresionante prelegeri au fost cele ținute de Mântuitorul: Predica de
pe munte, din Sinagoga, din Capemaum etc. El a folosit în special prelegerea ma gistrală
și prelegerea -dialog197.
Dacă ar fi să plecăm de la etimologia cuvântului „prele gere”, care vine de la
latinescul „praelegere”, ce înseamnă citesc în fața unui auditoriu198, generalizând, putem

195 Carmen Maria Bolo can, Sfintele Evanghelii – metode pedag ogice , pp. 164 -165.
196 Dorin Opri ș, Dimensiuni cre știne ale pedagogiei moderne , pp. 199 -200.
197 Carmen Maria Boloan, Sfintele Evanghelii – metode pedagogice , p. 165.

131
afirma ca toate cuvântările Mântuitorului au fost preleg eri El a expus liber în fața
oamenilor voia lui Dumnezeu fără să lase nimic scris. In funcție de auditoriu, Hristos a
expus învățaturile pe care le considera necesare. Se adresa cu dragoste apostolilor Săi, îi
certa pe farisei și pe fățarnici, îi învăța pe oameni ce să facă ca să trăiască în veci199.
Pentru această medodă avem exemplul Sfântului Apostol Pavel care a vorbit
Atenienilor despre noua religie creștină (Faptele Apostolilor cap. 17), cuvântarea din
Areopag.

f. Conversa ția
Conversația reprezintă me toda prin care este valorificat din perspectivă
didactică dialogul. În activitatea didactică a Bisericii, conversația se regăsește sub două
variante: catehetică și euristică. Prin conversația catehetică sunt comunicate și verificate
nivelul și exactitatea însușirii noțiunilor. Conversația euristică are la bază învățarea
conștientă, bazată pe dialogul euristic și este utilizată în măsura în care noile cunoștințe
pot fi desprinse împreună cu elevii prin valorificarea cunoștințelor anterioare, prin
analiza uno r fapte, unor evenimente sau în urma utilizării unui material intuitiv200.
Metoda conversa ției este utilizat ă de Mântuitorul în numeroase locuri din
Sfânta Scriptură ca de exemplu Matei 16, 21 în care este prezentată convorbirea Sa cu
tânărul bogat care dore a să se mântuiască, Matei 9, 1 -8, text în care ne este relatată
minunea vindecării slăbănogului din Capernaum, Ioan 4, 4 -12 conversa ția Mântuitorului
cu femeia samarineancă, etc.
Conversația ca metodă utilizată de Sfântul Apostol Pavel se poate vedea în
capitolul 17 din Faptele Apostolilor atunci când discută cu înțelepții grecilor, stoici și
epicureni despre învățătura și noua credință creștină „Iar în Atena, pe când Pavel îi
aștepta, duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli. Deci discuta în
sinagogă cu iudeii și cu cei credincioși, și în piață, în fiecare zi, cu cei ce erau de față.
Iar unii dintre filozofii epicurei și stoici discutau cu el, și unii ziceau: Ce voiește, oare,
să ne spună acest semănător de cuvinte? Iar alții zicea u: Se pare că este vestitor de
dumnezei străini, fiindcă binevestește pe Iisus și Învierea. Și luându -l cu ei, l -au dus în

198 Cf. Voichi ța Ionescu, Dicționar latin -român , Editura Orizonturi, Bucure ști, 1993, p. 160 a pud ibidem,
p. 116.
199 Carmen Maria Boloan, Sfintele Evanghelii – metode pedagogice , p. 116.
200 Dorin Opri ș, Dimensiuni cre știne ale pedagogiei moderne , p. 201.

132
Areopag, zicând: Putem să cunoaștem și noi ce este această învățătură nouă, grăită de
tine?” (Fapte 17, 16 -19 și următoarele).

4.3.3.2. Metode de comunicare scrisă

a. Lectura
Lectura este metoda de comunicare scrisă prin care se urmărește învățarea
propriu – zisă, informarea și documentarea în vederea rezolvării unor sarcini precise de
învățare și în scopul susținerii unui efort de au toinstruire permanentă.
Această metodă se folosește atât în clasă (lectura explicativă, luarea notițelor,
studiul individual), cât și acasă (studiu individual și efectuarea activității suplimentare).
Sfântul Apostol Pavel a îndemnat adesea ca Epistolele sa le să fie citite în
biserica pentru care au fost scrise cât și în comunitățile creștine învecinate. Astfel
comunității din Colose le scrie epistola pe care în același timp o dedică și unei alte
comunități spre studiu și lecturare în cadrul adunărilor relig ioase „Îmbrățișați pe frații
din Laodiceea și pe Nimfas și pe Biserica din casa lui. Și după ce scrisoarea aceasta se
va citi de către voi, faceți să se citească și în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din
Laodiceea să o citi ți și voi” (Coloseni 4, 15 -16).

b. Interpretarea textului biblic
Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, este colecția cărților
sfinte ale Vechiului și Noului Testament, scrise sub inspirația Duhului Sfânt de către
autori aleși de Dumnezeu.
Pentru a arăta că în Sfân ta Scriptură avem „ cuvintele vieții celei veșnice ” (Ioan
6, 68), Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să citim textul sfânt (Ioan 5, 39), făcând și El
acest lucru în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 16 -21).
Citirea Sfintei Scripturi este foarte veche și a fost în totdeauna urmată de
explicarea textului biblic, care se face pe baza regulilor fixate de Ermineutica biblică și
cu ajutorul Exegezei biblice. „Ermineutica biblică este disciplina teologică ce oferă
regulile ce ne permit descoperirea și descifrarea adevărat ului sens al unui text din Sfânta
Scriptură. Ermineutica biblică are trei părți: Noematica (teoria sensurilor), Euristica
(descoperirea înțelesului) și Proforistica (expunerea înțelesului sau sensului descoperit).
Exegeza biblică ne dă explicarea textului așa cum autorul l -a înțeles. Nu trebuie să se

133
facă o exegeză falsă prin ajungerea la text după interesul personal, ci din text să se
extragă adevărul și astfel să se ajungă la actualizarea lui la condițiile timpului și
societății”201.
Necesitatea interpretăr ii Sfintei Scripturi este dată de importanța obiectului ei,
Revelația divină, și este arătată de Sfântul Apostol Petru care ne atenționează că
epistolele Sfântului Apostol Pavel conțin „ unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care
cei neștiutori și neîntăr iți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor
pierzare ”(II Petru 3,16).
Domnul Iisus Hristos șiApostolii Săi au cunoscut modul în care evreii interpretau
Vechiul Testament. După întoarcerea din robia babilonică, nemaicunoscând limba
ebraică î n care au fost scrise cărțile Vechiului Testament, ascultau textul sfânt în templu
sau în sinagogi, citirea fiind urmată de traducere și de interpretare.
Odată cu scrierea cărților Noului Testament, a apărut necesitatea interpretării
corecte a textului. Primele reguli contra interpretării libere a Sfintei Scripturi au fost
formulate de Sfântul Apostol Petru care a explicat că Apostolii au vestit puterea
Domnului Iisus Hristos, nu luându -se „după basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut
slava Lui cu ochii noșt ri. (…) Și avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți
luând aminte. (…) Aceasta știind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se
tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s -a făcut din voia
omului, c i oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (II
Petru l,16; 19; 20 -21).
În Sfânta Scriptură găsim anumite versete care se cer interpretate în sens tipic.
În aceste versete este vorba despre:
– persoane (Adam este tipul sau prefigurarea lui Adam cel Nou – Hristos:
„aîmpărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră, după
asemănarea greșelii lui Adam care este chip al Celui ce avea să vină ” (Romani 5, 14);
– lucruri (mana este prefigurarea Sfintei Euhar istii, jertfele vechi testamentare
erau prefigurarea jertfei supreme aduse de Hristos). Sfântul Apostol Pavel, interpretând
ritualul aducerii jertfelor sângeroase din timpul Vechiului Testament le spune evreilor:
„…Duhul Sfânt ne lămurește că drumul cătr e Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă
vreme cortul întâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de față și însemna
că darurile și jertfele ce se aduceau n -aveau putere să desăvârșească cugetul

201Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș Metodica predării reli giei, p.
108.

134
închinătorului. Acestea erau numai legiuir i pământești – despre mâncăruri, despre
băuturi, despre felurite spălări – și erau porunci până la vremea îndreptării. Iar Hristos,
venind Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare și mai
desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru
totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, și
a dobândit o veșnică răscumpărare” (Evrei 9, 8 -12);
– evenimente (izbăvirea lui Noe și a familiei lui din potopul de apă este
prefigurarea botezului: „ Iar această mântuire din apă închipuia botezul care vă
mântuiește astăzi și pe voi ”(I Petru 3, 21);
– prescripții legale (dispoziția de a nu zdrobi oasele mielului pascal este
prefigurarea faptului că Domnul Iisus Hris tos a murit pe cruce fară să -I fie zdrobit vreun
os).
De-a lungul timpului, în interpretarea Sfintei Scripturi a fost luat în considerare
și sensul anagogic sau profetic. Anumite texte sunt interpretate în sens profetic: „Din
Egipt am chemat pe Fiul Meu ” (Osea 11, 1); „ Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi,
după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit. Iată, casa voastră vi se lasă
pustie ” (Matei 23, 37 ).
Sfântul Macarie Egipteanul explică în sens anagogic cuvântul lui David:
„Pentru aceasta te -a uns pe tine Dumnezeul tău cu untdelemnul bucuriei (Psalmi 44, 9),
referindu -se atât la Domnul Iisus Hristos, cât și la noi, care putem deveni hristoși după
har: „Candele multe și lămpi se aprind de la foc și ard; și după cum toate aceste candele
și lămpi își primesc lumina și strălucirea de la o singură sursă, de la natura cea unică a
focului, tot așa și creștinii, de la natura cea unică a focului divin, de la Fi ul lui
Dumnezeu. (…) Fiul lui Dumnezeu a fost numit Hristos pentru că a fost uns; cu același
untdelemn fiind unși și noi, devenim hristoși, având să zic așa: aceeași esență și același
trup cu El. S -a zis iarăși: „Pentru că și Cel ce sfințește și cei ce s e sfințesc, dintr -Unul
sunt toți ” (Evrei 2, 11)202.

4.3.3.3. Metode de cunoa ștere a realit ății religioase

202Ibidem , p. 111.

135
a. Exemplul ca metodă de cunoa ștere

Domnul Iisus Hristos este modelul prin excelență: „ învățați -vă de la Mine, că
sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre ” (Matei 11, 29). Prin
lucrarea Sa mântuitoare, El S -a făcut pe Sine pildă vie, căci „Iisus Hristos, ieri și azi și
în veci, este același ” (Evrei 13, 8).
Sfântul Apostol Pavel ne lămurește câteva aspecte definitorii pentr u modelul
creștin: „ Aduceți -vă aminte de mai -marii voștri, care v -au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviți cu luare -aminte cum și -au încheiat viața și urmați -le credința ” (Evrei
13, 7). Sfânta Scriptură ne îndeamnă, așadar, să luăm ca exemplu pentru o viață creștină
autentică pe cei care înaintea noastră au învățat cuvântul lui Dumnezeu și au avut o
credință puternică până la sfârșitul vieții.
Femeia văduvă a fost dată de Mântuitorul drept exemplu de milostenie: „Și,
privind, a văzut pe cei bogați, arunc ând darurile lor în vistieria templului. Și a văzut și
pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani. Și a zis: Adevărat vă spun că această
văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți, căci toți aceștia din prisosul lor au aruncat
la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viață ” (Luca 21, 1 -4).
Comportamentul exemplar are efect sugestiv asupra elevilor care încearcă să le
urmeze, și îi îndeamnă pe aceștia la fapte sau acțiuni morale. Tendința spre imitare este
mai dezvoltată la preșc olari, dar există și la elevii mai mari. Ei caută să -și găsească și în
anturajul lor anumite modele după care să -și conducă viața morală (părinții, profesorii,
colegii, prietenii). Exemplul acționează în mod permanent asupra comportamentului
moral al elevi lor. Apare deci necesitatea ca profesorul de religie să aibă o conduită care
să-l recomande în fața elevilor ca exemplu demn de urmat203.

b. Rugăciunea sau întâlnirea omului cu Dumnezeu

Rugăciunea reprezintă convorbirea omului cu Dumnezeu, unul dintre cel e mai
semnificative momente de întâlnire dintre umanitate și divinitate204. în religia creștină,
textele majorității rugăciunilor sunt revelate, astfel că legătura dintre rugăciune și
credință este evidentă: „O religie în care credința și rugăciunea nu viețu iesc împreună,

203Ibidem , p. 128.
204Ioan Bunea, Psihologia rugăciunii, Editura Limes, Cluj -Napoca, 2004, p. 17.

136
nu aduce niciun spor în promovarea aspirațiilor înalte ale omului, nu contribuie cu prea
mult la înzdrăvenirea lui morală, prejudiciindu -i mântuirea. Religia noastră creștină este
religia rugăciunii”205.
Dascălul prin excelen ță al rugăciunii r ămâne Domnul I isus Hristos, care, prin
rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9 – 13), ne -a ridicat la demnitatea de fii ai lui
Dumnezeu și frați ai Lui. In prezentarea învățăturii de credință, prezența rugăciunii sub
diferite aspecte și la diferite personaje bi blice nu face decât să sublinieze valoarea
acesteia. De la un capăt la altul al Noului Testament, rugăciunea apare ca un laitmotiv,
astfel că lectura Sfintei Scripturi devine ea însăși rugăciune.
Importanța rugăciunii pentru viața religioasă a creștinului a determinat cele mai
numeroase abordări teoretice și practice întâlnite în literatura creștină. Sfinții Părinți,
scriitorii bisericești din epoca patristică și până la teologii de mai târziu, părinții pustiei
au fost ei înșiși oameni ai rugăciunii, care a u vorbit despre rugăciune pornind de la
propriile trăiri ale acesteia, mai puțin din teorii. De altfel, însăși definiția omului și
înțelegerea superiorității acestuia în cadrul Creației este în relație cu rugăciunea: turnai
pe om îl ascultă Dumnezeu și num ai omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar
fi. Și iarăși, numai omul este închinător vrednic lui Dumnezeu. Pentru om numai se
schimbă Dumnezeu la față206. Dintre toate ființele create de Dumnezeu, doar omul se
roagâ și poate fi învățat să se roag e.
Împlinirea îndemnului apostolic „ rugați -vă neîncetat ” (I Tesaloniceni 5, 17)
devine posibilă în cadrul școlar prin încadrarea fiecărei activități de rostirea rugăciunii,
prin crearea unei atmosfere de religiozitate, prin rugăciunea profesorului pentru e levii
săi și a elevilor pentru profesorii lor. De altfel, unul dintre creștinii care au excelat în
practicarea rugăciunii, Cuviosul Siluan Athonitul, îndeamnă la întoarcerea spre modelul
de rugăciune oferit de copil: „Roagă -te simplu, ca un copil și Domnul va asculta
rugăciunea ta. Domnul nostru este un Părinte a cărui milă întrece tot ceea ce ne -am
putea închipui sau gândi, și singur Duhul Sfânt ne descoperă iubirea Lui
nemărginită”207.
Rugăciunea devine și obiect de studiu al educației prin modelele de rost ire a
rugăciunii prezentate în diferite contexte educaționale. Experiența dovedește faptul că la

205Enzo Bianchi, Cuvânt și rugăciune , trad. Maria -Comelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.91.
206Sfântul Antonie cel Mare, Învățăt uri despre viața monahală, în „Filocalia”, vol. 1, ediția a IV -a, trad.
Dumitru Stăniloae, București, Editura Harisma, 1993, p.47.
207Sfânt ul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ioan Ică și Ioan I. Ică jr., Editura
Deisis – Sf. Mănă stire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 246.

137
clasele unde copiii se roagă, roadele rugăciunii se observă mai ales în planul relațiilor
dintre elevi, extinzând și preocupările pedagogice, din planul teolog ic, în cel al educației
morale.

4.4. Mijloace didactice

Termenul „mijloc” de învățământ este de origine latină. Latinescul medius
locus ” înseamnă ceea ce mijlocește (mediază) realizarea unui scop, valorificarea unor
conținuturi (activități) prin in termediul unor instrumente diverse.
Mijloacele de învățământ sunt definite ca „un ansamblu de instrumente
materiale, naturale și tehnice, selectate și adaptate pedagogic la nivelul metodelor și al
procedeelor de instruire, pentru realizarea eficientă a sarc inilor proiectate la nivelul de
predare – învățare – evaluare ”208.
Activitatea didactică tradițională a operat mult timp cu conceptul de materiale
didactice , concept care se referă îndeosebi la materialele didactice intuitive, care
alcătuiesc, în principal, ceea ce se denumește bază didactică tehnico -materială,
obiectuală.
Conceptul de mijloc de învățământ este relativ nou, având o sferă de
semnificație mai mare. Pe lângă materialele didactice intuitive, ele cuprind și elemente
acționale, experimental aplicat ive, logico -matematice și informatice.
Astfel, conceptul de mijloc de învățământ a înlocuit, în mare măsură, conceptul
de materiale didactice intuitive. Avându -se în vedere sensul mai larg al conceptului de
mijloace de învățământ, pentru simplificarea, uni ficarea și modernizarea terminologiei
pedagogice se acceptă folosirea conceptului de mijloace de învățământ, concept cu care
se operează tot mai mult în pedagogia contemporană.
Valoarea mijloacelor didactice depinde de calitățile pedagogice angajate, în
măsura în care ele sunt simultan sau succesiv: purtătoare de informații semnificative,

208Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și pedagogic ă, Bucure ști, 1998, p.
309.

138
puncte de sprijin material necesar pentru activitatea deplină a metodelor alese, resurse
practice, disponibile să diminueze sau chiar să anuleze verbalismul propriu
metodo logiilor tradiționale.
Modernitatea tehnică a mijloacelor didactice (televizor, video, computer)
creează premisa optimizării metodelor de predare – învățare – evaluare. Ea nu asigură
însă, în mod automat, modernitatea pedagogică a metodelor didactice, depe ndentă de
capacitatea eficientizării instruirii la nivelul raporturilor dintre subiectul și obiectul
activității de predare – învățare – evalua re. În acest context, există metode de instruire
eficiente datorită creativității profesorului, chiar dacă acesta beneficiază doar de
mijloace didactice clasice: tablă, manual, planșe. în mod antologic alte metode de
instruire rămân ineficiente pedagogic, chiar dacă beneficiază de mijloace didactice
ultramoderne din punct de vedere tehnic. Deci un rol important în fo losirea mijloacelor
îl are profesorul sau învățătorul.
Mijloacele didactice folosite la lecțiile de Religie sunt variate din punct de
vedere al conținutului, al modului de prezentare și al posibilităților de organizare.
Ținând seama de aceste situații, le -am clasificat în mai multe grupe.
Mijloace de învățământ naturale.
– naturale propriu -zise: apa, făina, grâul, uleiul, prescura, lumânarea, florile,
ramurile etc.;
– naturale, confecționate pentru slujbele bisericești (obiectele de lut): sfânta
cruce, vase le liturgice, veșmintele preoțești, candele, sfeșnice, cristelnița etc.
Mijloace de învățământ de substituție (confecționate la o scară redusă,
evidențiind datele și notele caracteristice obiectelor reale pe care le reprezintă):
– fizice: machete și mulaj e ale unor biserici;
– imagistice (icoane sau figurative): icoane, albume, vederi, portrete, desene
didactice: schițe, scheme, simboluri intuitive, fișe de lucru individual, bilețele de
concurs, table magnetice, dogme și versete scripturistice, planșe, hăr ți, globul
pământesc etc.;
– reprezentări audiovizuale: discuri, benzi magnetice, casete audio și video,
CD- uri, diapozitive, diafilme etc.
Mijloace de învățământ mixte (care concomitent cu conținuturile de
specialitate, integrează și mijloacele imagisti ce: fotografii, reprezentări grafice, hărți
etc.): manualele de religie, caietele speciale de religie, Biblia cu ilustrații, Scrierile
Sfinților Părinți, dicționarul etc.

139
Mijloace de evaluare a cunoștințelor: modele de evaluare orală; modele de
evaluare sc risă; extemporale, probe de control, chestionare, teste de evaluare; modele de
evaluare practică (prin participarea la viața Bisericii).
Mijloace de exersare și formare: computerele de învățare, în contextul
învățământului asistat de computer.
Consider că mijloacele de învățământ specifice predării Religiei trebuie să fie
corecte din punct de vedere teologic, corespunzătoare din punct de vedere estetic, iar
mesajul lor pedagogic să fie funcțional, deoarece numai cu bogate mijloace de
învățământ putem ajuta pe elevi să observe, să înțeleagă, și să interpreteze diferite
evenimente religioase și istorice, iar lecțiile să fie de o înaltă ținută științifică. Și aceasta
depinde de profesor.
Studiind cu atenție Planul cadru de învățământ, Programa școlară și Manual ele
de Religie care au apărut, m -am convins de fiecare dată de necesitatea folosirii unor
mijloace didactice variate și adecvate dezvoltării actuale și în perspectivă a unei Religii
formative și aplicative în școală și în viață. Utilizarea mijloacelor dida ctice mai are ca
scop formarea unor priceperi și deprinderi religioase la elevi, deosebit de importante în
procesul instruirii și asimilării temeinice a cunoștințelor religioase, începând cu clasa I
și terminând cu ultimul an de liceu. Aceste priceperi și deprinderi religioase deja
formate în școală, vor fi aplicate de elevi în viața liturgică sau în activitățile
extrașcolare.
Mijloacele de învățământ utilizate în timpul orei de Religie, au rolul de a
emoționa, de a convinge, de a facilita însușirea cunoști nțelor și formarea sentimentelor
religios -morale. Ele au o mare influență emoțională, facându -i pe elevi să prețuiască și
să accepte anumite valori, să -și formeze anumite, convingeri, să -și organizeze,
interiorizeze și conceptualizeze sistemul de valori re ligioase.
Profesorul de religie poate folosi la oră ca mijloace de învățământ: textul
biblic, icoana, portretul, harta, tabelul cronologic, elementele de istorie locală, literatura
religioasă, casetele audio, diapozitivele, filmul, emisiunile religioase te levizate și
calculatorul209.

4.4.1. Textul biblic

209Cf. Carmen Maria Bolocan, Curs de didactică pentru Facultatea de Teologie …, pp. 104 -106.

140

În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar
desfășurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a unui verset), în verificarea,
comunicarea și fixarea cunoștințelor, î n asociere, apreciere, generalizare, în
recapitularea și sistematizarea cunoștințelor.
În ceea ce privește modul în care se utilizează Sfânta Scriptură la orele de
religie, profesorul:
– îi va învăța pe elevi să găsească un text în Biblie ;
– îi va învăța s ă găsească locurile paralele;
– îi va ajuta să -și formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură;
– va folosi la ore comentariile Sfinților Părinți și ale exegeților în interpretarea
Bibliei;
– le va explica pericolul interpretării libere a Bibl iei;
– nu va permite elevilor să facă speculații pe baza textului Sfintei Scripturi;
– îi va îndemna să învețe versetele pe care se sprijină învățătura de credință
ortodoxă, pentru a le folosi în sens misionar și apologetic210.

4.4.2. Icoana

Icoana reprez intă o prezență harică și o „teologie a frumuseți”211. în viața
Bisericii, aceasta continuă să aibă un important rol liturgic, misionar și catehetic.
Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim: funcția catehetică sau
didactică; funcția contempl ativă (care exprimă calitatea icoanei de fereastră spre
absolut, prin care privitorul poate să fie atras spre comuniunea cu Dumnezeu, întru
slavă); funcția harică (arată faptul că icoana împărtășește puterea nevăzută a lui
Dumnezeu, prin mijlocirea celui r eprezentat pe ea); funcția de îndemn spre cinstirea
celui reprezentat pe ea; funcția educativ -religioasă (arată faptul că icoana este un mijloc
de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase).
Unul dintre cele mai importante texte în care sunt sur prinse funcțiile icoanei se
află în Hotărârea Sinodului al VII -lea ecumenic de la Niceea, unde s -a formulat

210Cf. Pr . Prof. Univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș Metodica predării
religiei , p. 155.
211 Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, trad. Grigore Moga și Petru Moga, Editura
Meridiane, București, 1993, pp.16 -18.

141
învățătura de credință privind icoana: „De câte ori ei (sfinții și îngerii) ni se fac văzuți
prin închipuirea în icoane , de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să
pomenească și să iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să -i cinstească cu sărutare și cu
închinare respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască, care se cuvine
numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după ac el mod, după care se dă cinstitei
Cruci și prin tămâiere și prin aprinderea de lumânări, precum era pioasa datină veche.
Căci cinstirea care se da chipului, trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se
închină ființei celei închipuite pe ea ”212. Esenț a realizării icoanei este de ordin liturgic și
doctrinar, dar catalogarea ei ca obiect strict de cult este mai mult decât reducționistă.
Prezența și cinstirea icoanei în spațiul privat și liturgic a reclamat anumite
rigori legate de valoarea simbolică și a rtistică atașată mesajului său teologic. Utilizarea
icoanei în educația religioasă creștină s -a subordonat obiectivelor acesteia și a sprijinit
dezvoltarea intuiției de la statutul de metodă, la cel de principiu de învățământ213.

4.4.3. Portretul

Portret ul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități.
În prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților,
ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel
reprezentat.
Anal iza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor,
a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea și cu
deprinderea mesajului global.
Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea pro fesorului
respectarea următoarelor condiții:
– portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției; să nu
fie un element de supraîncărcare a lecției;
– dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor
din clasă să -l vadă. În caz contrar, profesorul îl va reprezenta elevilor trecând printre
bănci;

212Cf. Din Hotărârea Sinodului al Vll -lea ecumenic, Niceea, 13 octombrie 787. apud Dumitru Stăniloae,
Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3…, pp. 231 -232.
213Cf. Ibidem , pp. 222 -223.

142
– portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța
pe care o are în demersul didactic.
La orele de religie se pot utiliza po rtretele (fotografiile) ierarhilor, preoților,
compozitorilor de muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură
creștină214.

4.4.4. Harta
Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din: Vechiul Testament,
Noul Testament, Is toria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Harta este folosită ca mijloc de învățământ la orele de religie, întrucât permite
atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între
evenimentele istorice și locul desfășurării acestora.
În predarea religiei se pot folosi:
Hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament,
harta Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta vechiului Orient;
Hărți istorice
generale – ilustrează un teritoriu într -o anumită epocă sub toate aspectele vieții
sociale, de exemplu harta Daciei în secolele II – VI;
tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr -o
singură perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apost ol Pavel215.

214Cf. Ibidem , pp. 158 -159.
215Ibidem , pp. 159 -160.

143

5. Actualitatea principiilor didactice în opera Sfântului Apostol Pavel
Proiectare didactică

Aplicabilitatea principiilor didactice în procesul de învă țământ se realizează
prin alcătuirea proiectelor de lec ție care ghideaz ă activitatea profelorului la clasă.
În ceea ce prive ște prezența principiilor didactice în opera paulin ă, putem
spune că epistolele sale sunt în țesate de exemple prin care neamurile au fost aduse la
credin ța creștin ă. Sfântul Apostol Pavel s -a folosit de pr incipiile didactice nu pentru a se
adresa unui grup restrâns de oameni, ci unor întregi comunită ți, de culturi diferite și
ranguri sociale diferite. Și cu toate acestea, activitatea sa a fost una dintre cele mai
înfloritoare întrucât prin priceperea sa de bun pedagog, am putea spune noi astăzi, a
reușit să vestească Evanghelia lui Hristos până la marginile pământului.
În urma analizei epistolelor pauline din perspectiva principiilor didactice,
putem spune că ele sunt un adevărat izvor pentru to ți cei care d oresc să sădească în
sufletele oamenilor o învă țătură cre ștină sănătoasă și ziditoare de suflet. Una ditre
dovezile actualită ții epistolelor pauline în ceea ce privește activitatea pedagogic ă și
didactică este faptul că unor texte pauline li s -a acordat sp ații speciale în programa
școlar ă cum ar fi de exemplu imnul dragostei cre știne la care se va referi și partea
practică a lucrării de fa ță.
Urmând modelul Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a fost un pedagog de
excep ție care a știut s ă se adreseze inimi lor tuturor, învă țați și neînv ățați, a știut s ă
povă țuiasc ă și să se îngrijească de tinerele comunită ți creștine chiar și atunci când se
afla la mare distan ță față de acestea și chiar și atunci când a suferit lanțuri pentru
Evanghelia lui Hristos. Nu a în cetat nici o clipă să să îi încurajeze pe fii săi
duhovnice ști, să-i îndrume și să-i și certe pentru a -i ține pe calea cea dreapt ă dar strâmtă
care duce spre Împără ția lui Dumnezeu. Din aceste motive, putem spune c ă Sfântul

144
Apostol Pavel este modelul pe ca re ar trebui să privească to ți profesorii de religie pentru
a reu și cu adev ărat în cariera didactică.
Cuvintele Sfântului Apostol rămân mereu vii de și au fost rostite cu atâta timp
în urmă și este de preferat ca în unele situații s ă fie folosite și de ped agogii zilelor
noastre întrucât pot fi în țelese de elevi și totodat ă transmit învă țături și povețe atât de
profunde și de utile încât au capacitatea de a mișca și inimile cele mai împietrite.
În cele ce urmează vom exemplifica prin două proiecte didactice aplicabilitatea
textelor pauline la ora de religie în învățământul vocațional – teologic.

145

6. Sfântul Apostol Pavel, învățător și împlinitor al „Cuvântului”
model demn de urmat pentru elevi și profesori

Sufletul activități i misionare în timpurile apostolice este marele apostol al
neamurilor Sfântul Apostol Pavel. Este cunoscută minunea convertirii Sfântului Apostol
Pavel în drum spre Damasc, când fără de veste a strălucit peste el lumină din cer, și
renăscându -se i s -a făcu t descoperirea lui Iisus Hristos. Toată cultura lui, a omului de
cultură deosebită, toată învățătura sa, toate cunoștințele pe care el le -a avut, au fost mai
prejos de această convertire care l -a făcut să se dedice întru totul Domnului, închinându –
și toată viața sa creștinismului216.
Prin zelul său, prin cultura sa, Apostolul Pavel ne poate fi pildă de ceea ce
trebuie să fie un misionar.
Se cunoaște toată viața Sfântului Apostol Pavel din cercetările făcute în istoria
bisericească și din studiile noutestamen tare, se știe toată biografia acestui mare învățat,
născut în Tarsul Ciliciei, ucenic al lui Gamaliel, care fiin d convertit la Damasc, după
aceea se retrage în Arabia ca să mediteze asupra adevărurilor creștine și apoi întreprinde
acele călătorii misionare , care sunt o pildă strălucitoare de felul cum trebuie să
procedăm în acțiunea misionară217.
Toată istoria Sfântului Apostol Pavel și călătoriile lui misionare pline de un
interes deosebit pot forma un studiu deosebit, din care putem să scoatem principii și
norme de conducere în activitatea misionară.
Ceea ce ne interesează pe noi din punct de vedere al studiului misionar,
cercetând activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel, este să urmărim principiile,
care l -au călăuzit și dacă se poate și metodele pe care Sfântul Apostol Pavel le -a avut în

216Cf.Prof. Teodor M. Popescu, Sfântul Pavel apostolul Neamurilor , în ST, anul III, n.7 -8, 1951, p. 370.
217Cf.Ibidem.

146
activitatea misionară, întrucât din cercetarea metodelor lui noi putem să căpătăm
sugerări, în ceea ce privește activitatea misionară în epoca contemporană.
În domeniul activității misionare externe trebuie să recun oaștem de la început,
că nu întotdeauna analogiile pot fi concludente și trebuie menționat pentru noi, care
trăim în secolul al XXI -lea că, metodele pot fi variate și nu este obligatoriu a imita întru
totul anumite metode, care s -au impus în circumstanțe h otărâtoare pentru Sfântul
Apostol Pavel. Mijloacele pe care le -a întrebuințat Sfântul Apostol Pavel sunt normative
pentru misionari, dar nu înseamnă că sunt singurele. Astăzi în lumea contemporană,
după ce descoperirile geografice și descoperirile științif ice ne -au pus la îndemână o serie
întreagă de manifestări de activitate omenească, desigur că avem de adăugat o altă serie
de metode necunoscute pe vremea apostolilor218.
Activitatea misionară a Apostolului Pavel o aflăm descrisă în Faptele
Apostolilor și în epistolele, pe care el le -a scris: către Romani I și II, către Corinteni I și
II, către Galateni, către Efeseni, către Filipeni, către Coloseni, către Tesaloniceni I și II
și către Evrei. Aasemenea în epistolele sale Pastorale I și II, Timotei, Tit și Fil imon, noi
desprindem înțelesul acțiunii sale misionare. Epistolele Sfântului Apostol Pavel și
Faptele Apostolilor ne clarifică în primul rând asupra activității lui misionare.
Din întreaga activitate misionară a Sfântului Apostol Pavel se desprind două
lucruri mari219.
A. În primul rând convingerea completă că nu vorbește în numele lui personal ,
ci vorbește în numele lui Iisus Hristos. Este o diferență radicală între el și marii oratori,
filosofi și oameni de știință, care toți vorbesc în numele lor: am desc operit, am fost, vă
rog să mă urmați.
Sfântul Apostol Pavel nu vorbește în numele lui întocmai după cum am văzut
atunci când a fost adus la învățătura creștină prin faptul supranatural al convertirii sale
în drum spre Damasc, ci în numele Domnului, glasul pe care l -a auzit din cer de a urma
pe Iisus Hristos, căci i s -a spus lui: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Scoală -te și intră
în cetate.
Pavel a fost credincios glasului Mântuitorului și niciodată el n -a predicat în
numele lui personal, ci numai în nume le lui Iisus Hristos.

218Cf.Ibidem , pp. 374 -375.
219 Cf. Diac. Prof. N. Nicolescu, Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală , în ST, anul III, n.7 -8,
1951, p. 451 – 453.

147
În epistolele sale când este vorba ca în bisericile pe care le înființează să se
facă diferență între urmașii săi unii urmând pe Apollo, alții pe altul, el spune: noi toți
trebuie să urmăm pe Iisus Hristos, căci altă temelie nimeni nu poate să pună față de
aceea ce este pusă, care este Iisus Hristos. Acesta este cel dintâi punct care trebuie luat
în seamă.
B. Al doilea principiu misionar aplicat de Sfântul Apostol este acela că el n-a
predicat un creștinism național, ci a predicat un creștinism universal . Nu este iudeu, nici
elin, nu este rob nici liber, nu este parte bărbătească nici femeiască, că voi toți una
sunteți întru Hristos Iisus. El n -a venit pentru o regiune, pentru o națiune, pentru un
continent, el a fost apostol tuturor ne amurilor, al lumii întregi.
El a ridicat creștinismul în numele Domnului Hristos și unii i -au făcut ofensa,
de a-l numi al doilea fondator al creștinismului, dar cum se exprimă foarte frumos un
scriitor englez, vorbind despre activitatea sa misionară: cu lacrimi de indignare ar
respinge el însuși această ofensă care i se face de către unii critici, cum că el este al
doilea fondator al creștinismului, el care se considera pe sine sluga plecată a lui Iisus
Hristos. Știți că se spune că Pavel este cel care a înființat creștinismul universal, întrucât
el este acela care a răspândit creștinismul dincolo de marginile Palestinei. Nu, el nu este
fondator al creștinismului, cum vor protestanții să susțină, el nu este decât
propovăduitor radical convins în Evanghelie , atingând culmi ale unei învățături, care i s –
a descoperit lui de către Dumnezeu.
Acestea sunt cele două principii esențiale, care ne interesează din punctul de
vedere al misiunii. Ele sunt foarte interesante mai ales pentru unele biserici adormite în
conștiința vieții religioase, care au chemarea să -și valideze acțiunea lor în câmpul
misiunii bisericești.
Din acest punct de vedere principiile enunțate de Apostolul Pavel și practicate
de el ne sunt normative chiar și astăzi.
Dar în afară de principii ne in teresează să urmărim metodele, pe care le -a
întrebuințat el în realizarea activității misionare.
Din activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel desprindem trei lucruri
distincte: Sfântul Apostol Pavel totdeauna și -a luat anumite puncte strategice, în care a
propovăduit Evanghelia220.

220Cf.Antonie Plămădeală, art. cit ., p. 325.

148
a.Metoda de răspândire a învățăturii creștine poate să fie sau o metodă de
concentrare strategică în anumite puncte, urmând ca de acolo să se răspândească mai
departe sau împrăștierea influenței misionare pe un câmp mai înti ns. Sfântul Apostol
Pavel cum am spus n -a răspândit evanghelia în general pe o arie întinsă, ci a răspândit -o
în anumite puncte, în orașe centrale.
Sfântul Apostol Pavel a predicat în orașe mari: în Corint și în Efes și în Filipi și
în Tesalonic și în Roma , pretutindeni în orașele, pe care, le -am amintit, lăsând aici
puncte strategice, de unde după aceea s -a răspândit creștinismul.
b. Al doilea lucru pe care Sfântul Apostol Pavel l -a îndeplinit a fost că după ce
a predicat și a fondat o biserică a lăsat aco lo episcopi, a lăsat cu un cuvânt oameni, care
să ducă mai departe învățătura creștină. Sfântul Timotei și Tit au fost oameni de
încredere puși de Sfântul Apostol Pavel. El totdeauna se interesa de calificarea acelora
pe care îi lăsa în fruntea Bisericii221.
c. Al treilea lucru pe care l -a făcut Sfântul Apostol Pavel, este că a înființat
biserici independente. Fiecare biserică pe care el o înființa nu depindea de alta. Prin
aceasta el acorda oarecare autonomie am putea zice libertate spirituală comunităților,
pentru ca nu cumva într -o organizare centrală, activitatea comunității să fie stânjenită de
activitatea altei comunități222.
Sfântul Apostol Pavel prin zelul său, prin cultura sa trebuie să ne fie pildă de
ceea ce poate fi un misionar. El a creat tipul misi onarului. Fără resentimente, tuturor
toate făcându -se, el a chemat pe toți la Împărăția lui Dumnezeu.
Istoria creștinismului este legată de opera sa. Calitățile lui sunt datoria și
misiunea. După normele date de el, creștinismul s -a răspândit mereu.
Acest fapt e clar, fiindcă încă din veacul întâi noi avem cunoștință despre
bisericile de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Efes, Roma, despre bisericile din
Apocalipsă: de la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceia, în afară
de biseric ile și comunitățile înființate de Apostolul Pavel, pe care le cunoaștem din
epistolele trimise acelor comunități.
Noi avem cunoștință că după moartea Apostolilor au fost ucenicii lor, care au
răspândit mai departe învățătura creștină.

221Cf.Ibidem , p. 326.
222Cf.Ibidem.

149
O întreagă activitate misionară entuziastă a fost pornită din partea urmașilor lui
Iisus Hristos și în felul acesta evanghelia s -a răspândit tot mai mult în lumea greco –
romană.
Metodele și formele catehizării erau adaptate corespunzător situațiilor concrete.
Așadar, Sfântul Ap ostol Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente
din Legea Veche, iar cu păgânii argumente raționale (uneori filozofice), intuitive etc.,
desprinse din viața, obiceiurile și gândirea lor. Învățământul catehetic se desfășura
gradat, de ce le mai multe ori inductiv (de la simplu la complex) așa cum mărturisește
același Sfânt Apostol Pavel, atunci când le scrie corintenilor: “V -am hrănit cu lapte, iar
nu cu bucate, căci încă nu erați în stare; și nici chiar acum nu sunteți în stare, fiindcă
sunteți încă trupești…” (I Corinteni 3, 2 -3). Cu același înțeles le scrie, de asemenea,
conaționalilor săi evrei: “Fiindcă voi, cei ce de multă vreme ar fi trebuit să fiți
învățători, încă mai aveți nevoie ca cineva să vă învețe întâile gânguriri ale cuvi ntelor
lui Dumnezeu; și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci tot cel ce se
hrănește cu lapte e un nepriceput în cuvântul dreptății, fiindcă e prunc; iar hrana tare e
pentru cei desăvârșiți, care prin obișnuință au simțurile deprinse s ă deosebească binele
și răul” (Evrei 5, 12 -14).
Râvna și tactul pedagogic al Sfântului Apostol Pavel se vădesc, de altfel, din
propria -i mărturisire, atunci când spune: “Tuturor toate m -am făcut, pentru ca -n orice
chip să -i mântuiesc…” (I Corinteni 9, 2 2). Metodele și formele de catehizare ale
Sfântului Apostol Pavel, cunoscute mai bine decât în cazul celorlalți apostoli, datorită
scrierilor neotestamentare, sunt, de altfel, emblematice pentru toți apostolii și ucenicii
lor. Toți, fără excepție, s -au făc ut tuturor toate pentru a -și împlini mandatul încredințat.
Împreună cu Sfinții Apostoli, în Biserica primară au făcut misiune profeții și
didascalii, ca purtători ai unor harisme speciale, specifice râvnei incandescente a slujirii
apostolice. Mărturie des pre acești misionari cateheți depune Sfântul Apostol Pavel, în
Epistola I -a către Corinteni: “Și pe unii i -a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al
doilea, profeți; al treilea, învățători…” (12, 28). Că aceștia aveau un har misionar special
ne încr edințează tot Sfântul Apostol Pavel, atunci când întreabă retoric: “Oare toți sunt
apostoli? Oare toți sunt profeți? Oare toți sunt învățători? Oare toți fac minuni?…” (I
Corinteni 12, 29).
Dintre harismatici, cei care s -au ocupat în mod expres de cateh izare au fost
didascalii. Ilustrul nostru profesor de teologie, regretatul Teodor M. Popescu, le -a
consacrat un studiu cu totul excepțional, intitulat „Primii didascali creștini”, apărut în

150
revista “Studii Teologice” 223. Iată cum distinge domnia sa slujiril e celor trei harisme:
“Pe când Apostolul era misionarul profesionist, iar Profetul organul inspirat, care
prezice, revelează, ceartă și sfătuiește, Didascalul este, așa cum îl arată și numele,
învățătorul propriu -zis al comunității, cel care o instruiește mai de aproape în cele ale
credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și înțelepciunii. În triada de slujitori
ai cuvântului dumnezeiesc, el este factorul special al învățământului creștin. Numai el
are ca funcție determinantă învățătura. Pentr u istoria teologiei creștine, didascalul are,
de aceea, o importanță pe care n -au avut -o evanghelistul misionar și profetul…”224.
Misiunea apostolilor și a profeților s -a stins de timpuriu, dar a didascalilor a continuat
până prin secolul al V -lea, după cu m ne încredințează istoricul bisericesc Socrate225.
Cum lesne se poate deduce, didascalii erau rânduiți de către Sfinții Apostoli în
comunitățile în care așezau preoți. Astfel, în timp ce preoții se ocupau cu precădere de
săvârșirea cultului divin, didascali i aveau în grijă explicarea învățăturilor evanghelice
propovăduite de Sfinții Apostoli. Tot ei erau cei care protejau aceste învățături de
interpretări greșite, de atacurile ereticilor etc. Funcția didascalilor a fost preluată încet
de bărbați instruiți, c are vor întemeia școli catehetice și alte instituții de învățământ.
Toate, bineînțeles, cu binecuvântarea și sub ascultarea Bisericii.
Pe lângă cărțile Noului Testament, care ne dau știri foarte importante privitoare
la cateheza primelor veacuri, literatur a creștină beneficiază de câteva scrieri deosebit de
prețioase în acest subiect. Astfel, precizăm mai întâi că literatura catehetică a primelor
veacuri poate fi clasificată în trei categorii: a. perioada Părinților Apostolici; b. perioada
apologetică -polem ică; c. perioada post -apologetică. Facem de asemenea precizarea,
chiar dacă faptul s -ar subînțelege de la sine, că demersul catehetic de astăzi nu poate
ignora bogăția informativă și mai ales formativă pe care izvoarele patristice le oferă
preoților și d ascălilor de religie din zilele noastre. Operele Sfinților Părinți, ca o fericită
completare și tâlcuire a Sfintei Scripturi, constituie temelia pe care se zidește edificiul
trainic al unui învățământ complet, care -și poate împlini scopul, acela de a forma
caractere religios -morale, țintind în ultimă instanță desăvârșirea, în vederea mântuirii.
Cunoașterea și utilizarea lor de către noi, cei de azi, urmează, de fapt, sfatului înțelept
dat de Sfântul Apostol Pavel, atât de potrivit în acest sens: “Aduceți -vă aminte de mai –

223 Teodor M. Popescu, Primii didascali creștini , în ST, n. 2/1932 apud Idem, Biserica și cultură , Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 79 -182.
224Ibidem , pp. 86 -87.
225Cf.Ibidem , p. 124.

151
marii voștri, care v -au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și –
au încheiat viața și urmați -le credința…” (Evrei 13, 7)226.
Testamentul Sfântului Apostol Pavel către neamuri este socotit de toți teologii
din toate ti mpurile ultimele sfaturi pe care acesta le dă Episcopului Timotei al Efesului,
și poate să constituie și pentru noi cei de azi unul din imboldurile pentru misiunea
creștină.
„Că eu de -acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s -a apropiat. Lupta cea
bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s -a gătit cununa
dreptății, pe care Domnul îmi va da -o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai
mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.” (II Timotei 4, 6 -8)
Epistola a I I-a către Timotei are valoarea unui testament. Testamentul paulin ca
atare este socotit a fi, însă, de către unanimitatea cercetătorilor care admit autenticitatea
Epistolelor Pastorale, fragmentul din capitolul 4, versetele 6 -8.
Sfântul Pavel își așteaptă liniștit sfârșitul „curgerii” vieții acesteia vremelnice.
Vechea și neistovita lui râvnă de -a se adăuga patimilor lui Hristos (cf. Filipeni 3, 10)
este pe punctul de -a se împlini.
De-acum înainte, greul slujirii Evangheliei va apăsa pe umerii lui Timotei ș i ai
celorlalți ucenici ai Apostolilor. Aceasta înseamnă că responsabilitatea lor crește
înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Ca să se achite demn și până la capăt de
rigorile ei așterne Sfântul Pavel atâtea povețe prețioase de conducere pastorală în ultima
sa scriere inspirată.
De altfel, însuși sfârșitul vieții sale vremelnice reprezintă în această privință o
lecție măreață pentru episcopul efesean, care îndeplinește cu vădită destoinicie funcția
de locțiitor apostolesc. Sfântul Pavel întâmpină mo artea trupului fără să se tulbure, căci
ea nu este un sfârșit banal, ca oricare alt sfârșit de viață pământească. Viața și opera sa
misionară și le încununează cu moarte martirică. Moartea lui va fi o ultimă și voinică
opintire de pe câmpul de luptă al Eva ngheliei mântuirii „neamurilor” înspre dobândirea
biruinței decisive: viața de veci227.
A îndeplinit în acest scop toate condițiile necesare. Drumul de luptă și de jertfă
pe care i l -a hotărât Dumnezeu, l -a străbătut până la capăt – cu dureri, dar fără greșe li și
fără poticniri. Credința insuflată de Domnul cu prilejul convertirii și adâncită în anii de
însingurări și de alergături misionare, a păstrat -o intactă până în ceasul din urmă,

226Cf.Pr. Sabin Verzan, Epistola întâi către Timotei , în ST, anul XLI, n.2, 1989, pp. 48 -49.
227Cf.Diac. Prof. N. Nicolescu, art. cit ., p. 452.

152
neafectată de nici un adaos sau corectură omenească. Solia ei a purtat -o ca pe -o torță
aprinsă la vetrele de jăratec duhovnicesc ale Cerului, până la marginile pământului. În
ciuda atâtor osteneli și jertfe, prigoane și amărăciuni, izbânzi și vremelnice înfrângeri,
oamenii vremii aceleia au cunoscut din plin înflăcărata sa drag oste față de Hristos și nu
puțini au fost cei ce s -au lăsat încinși de dogorile ei, primenindu -și viața228.
Acum, ținta alergării sale s -a apropiat. E sigur că va lua cununa pe care i -a
gătit-o Domnul și anume, nu numai lui, ci și tuturor celor ce duc lupta înnoirii sufletelor
omenești cu devotamentul dovedit de Apostolul Neamurilor. Toată viața lui posterioară
convertirii, a socotit -o într -o ireproșabilă formulare de citadin atent la întrecerile
tinerești pe arene ca o probă de rezistență în cursă lungă pe s tadionul petrecerii noastre
în trup.
„De ce se laudă Apostolul astfel?” întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur în
legătură cu versetul 7. El răspunde astfel: ca Timotei să capete curaj să facă la fel. Am
mai adăuga doar atât: lauda aceasta exprimă un adevăr, o realitate. Adevărul stă mai
presus de smerenie, mai ales când – ca în cazul de față – poate stârni râvna de -a imita
modelul ce se oferă concret spre urmare. În Biserica creștină, puterea exemplului este
hotărâtoare pentru cei ce se nevoiesc să urmeze Domnu lui întru toate, le dovedește că
urmarea lui Hristos este posibilă, dacă te aliezi cu El229.
Cununa care s -a gătit Sfântului Apostol Pavel ca răsplată a strădaniilor sale
misionare, nu -i împletită din ramuri de măslin sălbatic, nu durează numai o vreme, nu se
veștejeste, ci e veșnică, e împreunată cu strălucire netrecătoare. Încununarea celui ce a
dobândit -o depășește splendoarea unui triumf de arenă: privitori (spectatori) sunt înșiși
îngerii lui Dumnezeu; ei aplaudă pe devotatul slujitor al lui Hristos.
Călătoria săvârșită prin această viață de către Sfântul Apostol Pavel este mai
curată decât calea soarelui pe cer – spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceasta din urmă –
adăugăm noi – aduce după noapte, zi. Cealaltă, transformă cu reflectoarele aprinse de
crucea lui Hristos înnoptările omenirii păcătoase de acum două mii de ani într -o veșnică
dimineață a învierii de veci.
Spațial, călătoria („curgerea”, sens activ de continuitate) plinită de Sfântul
Pavel depășește dimensiunile indicate în Romani 15, 19: acolo nu sunt înglobate nici

228Cf.Pr. Prof. Constantin Galeriu, Sf. Ap. Petru și Pavel în slujba Evangheliei , art. cit., p. 124.
229Cf.Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon , Editura Nemira,
București 2005, p. 48 -49.

153
măcar ca plan toate zbaterile sale misionare, atât de rodnice, de după prima captivitate
romană.
Testamentul Sfântului Apostol Pavel culminează în finalul versetului 8:
arătarea Domnului (în înțeles eshatologic) este dorită cu ardoar e de toți cei ce calcă pe
urmele Apostolului. Unii ca aceștia își lecuiesc fără preget și fără contenire infirmitățile
sufletești luptând împotriva mediocrității cu mijloace de afirmare a evlaviei creștinești
(indicate în Efes. 6, 12 și urm;).
În pragul mo rții aflându -se, Sfântul Pavel dă seamă unui om mai tânăr decât el,
crescut de el, încărcat de el cu răspunderi bisericești copleșitoare privitoare la viața sa
„în Hristos”. De ce? Ca și acesta (Timotei) să poată da seamă la fel lui Dumnezeu de
faptele sal e preoțești. Acesta -i testamentul Sfântului Apostol Pavel și în aceasta zace
permanenta lui acualitate. A dorit, a voit și s -a străduit să fie desăvârșit – și a izbutit.
Limpede este că toate ne sunt cu putință întru Hristos, Cel ce ne îmbracă întru putere
(cf. Filipeni 4, 13)230.
„Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare
(răsplată) după cele ce a făcut prin trup[ul acestei vieți], ori bine, ori rău” (II Corinteni
5, 10). Ferice de cel ce se poate înfățișa înaintea Lui cu un testament analog celui
paulin. Iar ca să fie așa și nu altfel, destul este nouă să plinim cu sârg măsura
devotamentului creștinesc articulat în ectenia liturgică: „Pe noi înșine și toată viața
noastră lui Hristos -Dumnezeu să o dăm”, cum a făcut Sfân tul Apostol Pavel231.

230Cf.Pr. Prof. Constantin Galeriu, art. cit ., p. 125.
231Cf.Ibidem , p. 126.

154

Concluzii

Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea
creștinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a r ăspândit cre știnismul, mai ales, în
lumea greco -romană și l-a întărit la Roma, în centrul Imperiului.
Prin activitatea sa misionară printre neamuri, el a eliberat creștinismul de
servitutea Legii mozaice și a asigurat propovaduirea lui universală.
Cât privește constituirea de comunități creștine prin predicarea Evang heliei
este suficient să se urmărească pe o hartă parcursul călătoriilor sale misionare pentru a
pricepe lucrarea acestui „gigant ” al creștinismului.
Școala teologică paulină este constituită, atât de învățătura orală, cât și de
scrierile apostolului. Ucen icii săi col aboratori, i -au preluat învățătura și au purtat -o mai
departe. Practic vorbind trăsăturile acestei școli nu sunt alteceva decât ideile
fundamentale ale operei pauline, pe care azi le putem găsi în scrisorile sale și, indirect,
în Faptele Aposto lilor.
Nu puteam aduce prinos de laudă acestui mare sfânt al Bisericii decât cu
predica celui ce i -a urmat în misiune și care a înțeles cel mai bine viața încărcată de
nevoințe a Sfântului Apostol Pavel, acesta dedicându -și o mare parte a operei sale
studi ului profund al teologiei pauline, cel între sfinți, Părintele nostru, Sfântul Ioan Gură
de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Vom concluziona cu unele extrase din
„laudatio” pe care acesta îl aduce Apostolului neamurilor.
„În toate zilele el se făcea mai râvnitor, și cu cât primejdiile îl împresurau mai
mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat -o el însuși, prin cuvintele: «Uitând

155
cele din urma mea și tinzând către cele dinainte» (Filipeni 3, 14). Și când moartea îi
stătea înainte, el înde mna pe alții să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni:
«Bucurați -vă și fericiți -mă» (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru
pătimiri și ocări de tot felul.
Către corinteni scria: «Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăi mări, în
nevoi» (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptății, și arăta cu
aceasta, că tocmai prin ele s -a împărtășit de cele mai mari foloase.
Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit și hulit, el totuși triumfa; lăsa
peste tot semnul biruinței și mulțumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele:
«Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne -a dat biruința prin Domnul nostru Iisus
Hristos» (I Corinteni 15, 57).
El alerga spre întâmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovă duirea
Evangheliei cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai
mult decât noi viața; iubea sărăcia, mai mult decât noi bogăția; ostenelile, mai mult
decât alții odihna; necazurile, mai mult decât alții bucuria; iar pentru vrăjmaș ii săi se
ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noștri.
Câtă deosebire între noi și Pavel! A răsturnat el, oare, rânduiala firii? Nu, noi
răsturnăm rânduiala. Pavel a urmat -o așa cum este lăsată de Dumnezeu. Și el era om, ca
și noi.
Așadar, nu te tângu i asupra firii, că ea te împiedică să fii îmbunătățit. Ia aminte
la Apostolul Pavel.
Pentru dânsul numai una era înfricoșată și grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Și
nimic nu era pentru dânsul mai scump și nimic nu dorea el așa de mult ca a plăcea
Domnului.
Nu mai vorbim de cetăți, de popoare, de împărății și de toate comorile și slava
lumii; el le socotea toate deșertăciuni.
Nici slava cerului nu era pentru el așa de scumpă, ca dragostea către Hristos.
Această dragoste îi era așa de dulce, încât el nu râvnea n ici chiar vrednicia îngerilor și a
arhanghelilor.
Această dragoste covârșea toate, și, având -o, se credea cel mai fericit dintre
toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpânirea, nici puterea nu vor
fi avut pentru el nici un folos.

156
Având această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic și prigonit,
decât fără ea, să fie printre cei înalți și importanți. Pentru el, singura nenorocire era
pierderea acestei dragoste.
Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această
dragoste îi era mai scumpă decât viața, decât toată lumea, decât vrednicia îngerilor,
decât toate cele prezente și cele viitoare, decât o împărăție, decât toate bunătățile.
Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici î ntristare.
Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veștejită; nu
băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea și pedeapsa, mii de patimi,
erau pentru dânsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos.
Căci el le primea cu bucurie, și în lanțurile sale era mai fericit decât Nero cu
coroana de aur pe cap.
El trăia în temniță ca în cer și primea rănile și lanțurile mai bucuros decât alții
premiul de biruință. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca și răsplătirile, ba încă le socotea
răsplătire și le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi și a fi împreună cu
Hristos, iar a rămâne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de
trebuință Bisericii (Filipeni I, 23 -24).
Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile și ostenelile din
dragoste către Hristos? Da, și aceasta o zice și el.
Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleași
pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipsește dragostea către Hristos.
Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile și ispitele ce a suferit Pavel? El de -a
pururea era în supărare și necaz. «Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește
și eu să nu ard?» (II Corinteni 11, 29).
Nimeni în să nu se întrista de propria -i nenorocire, precum Pavel pentru necazul
aproapelui. Cât de mult s -a întristat el, de pildă, pentru iudei, încât ar fi vrut să piardă
chiar slava cerească, numai să -i mântuiască pe ei! (Romani 9, 2 -3).
Deci, pe cel ce se îngri jea deopotrivă pentru toți oamenii, pentru popoare
întregi și cetăți, ca și pentru fiecare în parte, cu ce să -l asemănăm? Cu fier sau cu oțel?
Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oțelul și totodată
mai nobil și mai prețios decât piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oțel?
Pune într -o parte a cântarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, și vei vedea
că acesta din urmă este mai greu și mai de valoare.

157
Socotește acum și cinstea de care Dumnezeu l -a făcut părtaș încă înainte de
înviere. El l -a răpit în rai, până la al treilea cer, și acolo i -a arătat taine negrăite, pe care
nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască.
Căci el, măcar că umbla pe pământ, trăia totuși ca și cum ar fi fost în cea ta
îngerilor; măcar că era încătușat într -un trup muritor, el avea o curățenie îngerească; și
măcar că era supus la multe neputințe și ispite, el totuși se sârguia să nu rămână fără
bunătățile cele cerești.
Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lum ea, ca și cum ar fi avut aripi;
socotea așa de mici ostenelile și primejdiile, ca și când ar fi fost fără de trup, ca un
înger; prețuia așa de puțin toate cele pământești, ca și cum am ar fi trăit în cer, ca și
când el ar fi fost dintre cei fără de trup.
Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuși, ci darul lui Dumnezeu printr -însul
le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s -a făcut vrednic de un
așa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atât de puternic pe
Pavel, și mă minunez de râvna lui Pavel, care a dobândit un așa de mare dar și s -a arătat
vrednic întru toate de dânsul.
Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dânsul, ci și a vă face următori acestui
izvor al faptei bune, căci atunci, și noi ne vom face p ărtași la cununa de cinste a lui. Nu
te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobândi aceeași cinste, căci
ascultă ce zice el însuși: «Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am
păzit, de acum mi s -a gătit cununa dreptăți i, pe care Domnul îmi va da -o în ziua aceea,
El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui» (II
Timotei 4, 7 -8).
Vezi cum cheamă el toți oamenii a fi părtași la cinstea lui?
Deci, fiindcă și pe noi ne așteaptă aceeași răsplătire, să ne sârguim a fi părtaș
cinstei făgăduite. Să nu ne uităm la mărimea și înălțimea faptelor bune ale lui, ci la
râvna lui cea tare, pentru care el a dobândit asemenea dar, și la firea pe care el o avea,
asemenea nouă.
Atunci și cele mai grele lucruri ni se vor părea ușoare și cu putință, și în acest
scurt timp nu ne vom speria de trudă și de luptă spre a dobândi cununa de laudă cea
neveștejită, prin darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum și în
vecii vecilor. Amin”232.

232Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători î mpărătești și cuvinte de laudă la sfinți, Cuvânt la
Sfântul Apostol Pavel , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, pp. 6 -12.

158
Lucrarea de față se dorește a fi un studiu ștințific ce abordează în primul rând o
temă de metodică aplicată. Nu putem să nu observăm contribuția măreață pe care
Apostolul Neamurilor o are pentru Biserica lui Hristos în primul rând, prin scrierile sale,
important tezaur al literaturii universale.
Principiile didactice sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază
organizarea și desfășurarea procesului de învățământ în vederea atingerii obiectivelor
propuse.
În literatura pedagogică românească a u fost evidențiate mai multe „trăsături”,
„caracteristici” ale principiilor didactice și au fost identificate funcțiile pe care acestea le
îndeplinesc. Cu atât mai mult considerăm că aplicarea lor în opera Sfântului Apostol
Pavel este un motiv în plus pent ru interesul pedagogic al cercetării noastre.

158
Anexă
PROIECT DIDACTIC

Propunător:
Disciplina: Studiul Noului Testament
Subiectul lecției: Epistola a II -a către Corinteni – introducere
Tipul lecției comunicare / însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției : dobândirea unor cunoștințe despre Epistola a II -a către Corinteni și importanța ei;

Competen țe opera ționale:
La sfârșitul lecției, toți elevii vor fi capabili:
C1 – identificarea timpul și locului scrierii Epistolei II Corinteni;
C2 – enumerarea motiv elor scrierii celei de -a doua Epistole către Corinteni;
C3 – precizarea planului Epistolei II Corinteni.

Strategia didactică
1. Metode și procedee: povestirea, expunerea, explicația, conversația, problematizarea, meditația religioasă.
2. Mijloace de învăț ământ: Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminariile teologice, București, 1996.
3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.
Resurse
Bibliografice:
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institut ului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
2. I. Constantinescu – Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminariile teologice , București, 1996 .
3. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", lași, 1999.
4. Cuc oș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom", Iași, 1998.
5. *** Dicționar Biblic, Ed. Cartea ceștină, Oradea 1995.
6. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriș, Dorin, Opriș, Monica, Metodica predării religiei. Editura „Reîntregirea", Alba Iulia, 2000.

159
DEMERSUL DIDACTIC

Nr.
crt. Etapele
Lecției C.
op. Timp Activitatea profesorului / Activitatea elevului Metode
și
procedee Mijloace
de învăță –
mânt Forme de
organi -zare Evaluare Principii
didactice

1.

Momentul
organizatoric

2'
– Profesorul salută elevii și roste ște împreun ă cu ei rugăciunea;
– Profesorul notează absențele și organizează managementul clasei pentru începerea
activității didactice care urmează să se desfășoa re;
– Elevii răspund la salut, spun rugăciunea și se pregătesc pentru începerea activității
didactice;

Conver –
sația

Activitate
frontală

Principiul
hristocentric

2.
Pregătirea
elevilor pentru
receptarea
noilor
cunoștințe

5'
– Profesoru l reactalizează împreună cu elevii informa țiile cu privire la Epistola I c ătre
Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cea de -a doua epistolă a canonului Noului Testament,
având în vedere totodată și importanța misiunii apostolului neamurilor pentru propov ăduirea
și răspândirea cre știnismului în lume.
– Elevii răspund la solicitările profesorului folosindu -se de cuno ștințele acumulate în
lecția anterioar ă. Conver –
sația

Explicația

Activitate
frontală

Apecieri
verbale

Principiul
accesibilită ții

3.
Anunțarea
titlului lecției
și a
obiectivelor
lecției

2'
– Se anun ță și sescrie pe tabl ă titlul noii lec ții: Epistola a II -a către Corinteni –
privire generală.
– Elevii scriu în caiete data și titlul lecției.
Apoi se precizează obiectivele propuse pentru ora în curs.
– Elevii ascultă cu atenție.

explicația

Activitate
frontală Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

4.

Comunicarea/
însușirea
noilor
cunoștințe

25' – În fa ța știrilor aduse de Tit, Sfântul Pavel reacționează prompt. Hotărât să
restabilească ordinea, el le face corintenilor o vizită (alta decât cea promisa la I Cor. XVI, 3 –
7), pe cât de scurtă pe atât de aspră (deseori numită „vizita intermediar ă”), care -i lăsa un
gust amar. Dar, și de data aceasta, plecarea Apostolului (înapoi la Efes) este exploatata de
adversarii săi, care merg până acolo încât unul din ei, calomniator, „cel ce a nedreptățit”,
arunca invective de neiertat asupra unui adept al lui Pavel, calomniatul, „cel nedreptățit” (II
Cor. VII, 12). Este foarte probabil c ă, reținut în Efes, Apostolul le trimite corintenilor o
epistolă intermediară, numită de unii critici „epistola aspră” (vezi II Cor. II, 3 -4), care nu ni
s-a păstrat, dar e sigur că în același timp el îl trimite pe Tit cu misiunea de a pune lucrurile
la punct. Prietenii Apostolului îl primesc pe Tit cu toată deferenta, ordinea este restabilită,
calomniatorul e pedepsit.

Expunerea
Conversa –
ția

Activitate
frontală

Principiul
conexiunii
inverse

160

C1

C2

C3 Răscoală argintarului Dimitrie (Fapte XIX, 23 -40) îl obl igă pe Pavel, cum am
arătat mai sus, să părăsească Efesul cu mult înainte de data pe care și -o propusese
(Cincizecimea anului 57), iar îngrijorarea îl face să nu aștepte la Troa sosirea lui Tit, deși
aici îi era deschis câmp misionar prielnic (II Cor. XI, 12); îl întâlnește abia în Macedonia,
unde acesta îi relatează rezultatele mai mult decât mulțumitoare ale epistolei intermediare
(II Cor VII, 5 -16).
– Elevii ascultă cu atenție expunerea profesorului și cer l ămuriri și detalii acolo
unde nu sunt lămuri ți pe deplin.
Din porunca părintelui său duhovnicesc, Tit pleacă din nou la Corint, pentru a
organiza colecta în favoarea săracilor din Ierusalim, lucrare pe care o va face împreuna „cu
un frate al nostru” și cu mai mulți delegați ai Bisericilor, în așa fe l încât totul să fie sub
control și la adăpost de orice învinuire sau bănuială (II Cor. VIII, 18 -23). Este împrejurarea
în care Pavel, înainte de a pleca ei însuși la Corint într -o vizită mai demult anunțată și apoi
amânata, le scrie această: a II -a episto la, în timp ce se afla în Macedonia, probabil în Filipi,
și care este, de fapt, cea de a patra către această Biserică. Epistola era dusă de către Tit și era
destinată în primul rând corintenilor, dar și tuturor creștinilor din provincia Ahaia (II Cor. 1,
1).
Din cele spuse, nu este greu să determinăm locul și timpul, cât și scopul epistolei.
Rememorând faptele, Apostolul intenționa să rămână în Efes până la Cincizecimea anului
57 (1 Cor. XVI, 8), dar este constrâns de răscoală argintarilor să plece mai degr abă. În Troa,
unde urma să -l întâlnească pe Tit, nu a rămas mult timp. În aceste condiții, trebuie să fi
ajuns în Macedonia în vara anului 57, când a scris Epistolă a II -a către Corinteni, probabil
din orașul Filipi.
În ceea ce privește scopul, Apostolul intenționa să restabilească, prin aceasta
epistolă, încrederea corintenilor în persoana s a. În acest sens, își justific ă schimbarea
planului de a -i vizita, arătând că, dacă a întârziat vizita promisă, a făcut -o pentru a -i cruța
(1, 23), nevoind să meargă l a ei cu întristare (11, 1). Epistola mai avea scopul să stimuleze
strângerea de daruri pentru săracii din Ierusalim și în general să pregătească atmosfera
sufletească pentru vizita Apostolului. De observat, ca epistolă a avut efectul dorit, căci
Sfântul Pa vel a petrecut iarna anilor 57/58 în Corint (Fapte XX; 2 -3), de unde, cu sufletul
liniștit, a putut scrie Epistola către Romani.
3. Planul. Epistola cuprinde 13 capitole. Are un caracter personal de apărare a
autorității și misiunii sale de apostol, polem izând cu dușmanii săi. Totuși, din descrierea
faptelor concrete, din activitatea sa și din viața sa personală se desprinde tema epistolei, care
este: apărarea slujirii apostolice.
Ea se împarte în trei părți:
Prima parte (cap. I -VII), prevăzută cu un prolog (I, 1 -11), este o parte
apologetică de apărare a persoanei și autorității sale apostolice și a misiunii de apostol, în
Expunerea
Conversa –
ția

Explicația

Conver –
sația

Explicația

Problemati
zarea

Activitate
frontală

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Principiul
intuiției

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

Principiul
intuiției

161
general.
Partea a II -a (cap. VIII -IX), cu caracter practic, cuprinde un îndemn de a
strânge o colectă de ajutoare pentru Biserica din Ierusalim.
Partea a III -a (cap. X; 1 – XIII, 10) este o parte polemică, unde Apostolul
respinge criticile dușmanilor săi; el se vede nevoit să -și facă elogiul propriu, după care -și
exprima o suită de îngrijorări și avertismente.
Epistola se încheie cu u n epilog, care cuprinde îndemnuri și salutări finale (XIII,
11 -13).
– Elevii notează în caiete ideile principale ale lec ției.
Explicația

Aprecieri
verbale

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

5.

Fixarea și
sistematizarea
cunoștințelor

C1

C2

C3

10'
Se adresează elevilor următoarele întrebări:

„- De ce SfântulApostol Pavel adresează o a doua Epistolă comunită ții din Corint?"
„ – Cine este curierul epistolei?"
„ – Când a fost redactată această epistolă?"
„ – Care este structura sau planul epistolei?"

Elevii răspund la întrebările profesorului folosindu -se de cuno ștințele dobândite în
timpul lec ției.
Conver –
sația

Explicația

Problemati
zarea

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale Principiul
conexiunii
inverse

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

6.
Aprecierea
activității
elevilor

3'
Se fac aprecieri generale și individuale, privind implicarea elevilor în predarea noilor
cunoștințe.
Se notează elev ii care au participat la lecție.
– Elevii ascultă cu atenție.

expunerea

Activitate
frontală Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

7.
Precizarea și
explicarea
temei pentru
acasă

2'
Se anunță și se explică tema pentru acasă: Citi ți și nota ți în caiete ideile principale ale
primei păr ți din Epistola a II a c ătre Corinteni (cap. 1 -6).
– Elevii ascultă cu atenție și notează tema în caiete.

explicația

Activitate
frontală Principiul
îmbinării
teoriei cu
practica

8.
Încheierea
activității
1'
Profesorul roste ște rug ăciunea împreună cu elevii, salută și iese din sală;
– elevii rostesc rugăciunea și răspund la salut;
exercițiul
Activitate
frontală Principiul
hristocentric

162
PROIECT DIDACTIC

Propunător:
Disciplin a: Studiul Noului Testament
Subiectul lecției: Epistola către Evrei – considerații generale
Tipul lecției comunicare / însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Epistola către Evrei și importanța ei;

Competen țe opera ționale:
La sfârșitul lecției, toți elevii vor fi capabili:
C1 – menționarea deosebirii dintre Epistola către Evrei de celelalte epistole pauline ;
C2 – argumentarea autenticită ții Epistolei c ătre Evrei;
C3 – precizarea î mprejurăril or istorice și motivele sc rierii ;
C4 – identificarea t impul ui și locul ui scrierii Epistolei către Evrei;
C5 – precizarea planului Epistolei către Evrei.

Strategia didactică
1. Metode și procedee: povestirea, expunerea, explicația, conversația, problematizarea.
2. Mijloace de învă țământ: Biblia, Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminariile teologice, București, 1996.
3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.
Resurse
Bibliografice:
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
2. I. Constantinescu – Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminariile teologice , București, 1996 .
3. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", lași, 199 9.
4. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom", Iași, 1998.
5. *** Dicționar Biblic, Ed. Cartea ceștină, Oradea 1995.
6. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriș, Dorin, Opriș, M onica, Metodica predării religiei. Editura „Reîntregirea", Alba Iulia, 2000.

163
DEMERSUL DIDACTIC

Nr.
crt. Etapele
Lecției C.
op. Timp Activitatea profesorului / Activitatea elevului Metode
și
procedee Mijloace
de învăță –
mânt Forme de
organi -zare Eval uare Principii
didactice

1.

Momentul
organizatoric

2'
– Profesorul salută elevii și roste ște împreun ă cu ei rugăciunea;
– Profesorul notează absențele și organizează managementul clasei pentru începerea
activității didactice care urmează să se desfășoare;
– Elevii răspund la salut, spun rugăciunea și se pregătesc pentru începerea activității
didactice;

Conver –
sația

Activitate
frontală

Principiul
hristocentric

2.
Pregătirea
elevilor pentru
receptarea
noilor
cunoștințe

5'
– Profesorul reactalizează împreună cu elevii informa țiile cu privire la epistola c ătre Tit
a Sfântului Apostol Pavel, având în vedere totodată și importanța misiunii apostolului
neamurilor pentru propovăduirea și răspândirea cre știnismului în lume.
– Elevii răspund la solicitările profesorului folosindu -se de cuno ștințele acumulate în
lecția anterioar ă. Conver –
sația

Explicația

Activitate
frontală

Apecieri
verbale

Principiul
accesibilită ții

3.
Anunțarea
titlului lecției
și a
obiectivelor
lecției

2'
– Se anun ță și sescrie pe tabl ă titlul noii lec ții: Epistola către Evrei – considerații generale.
– Elevii scriu în caiete data și titlul lecției.
Apoi se precizează obiectivele propuse pentru ora în curs.
– Elevii ascultă cu a tenție.

explicația

Activitate
frontală Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

4.

Comunicarea/
însușirea
noilor
cunoștințe

C1

25' – Epistola către Evrei face parte din epistolele mari doctrinare ale Sfântului Apostol
Pavel. Ca fond, ea urmează imediat după epistola către Romani. În tot cazul, sta alături de
cele patru mari epistole ale sale: Romani, I și II Corinteni și Gălăteni. Totuși, ea este situată,
în Noul Testament, la sfârșitul epistolelor pauline, pentru că mult timp – unii critici, chiar și
astăzi – i-au pus la îndoiala originea ei paulina.
Într-adevăr, epistola către Evrei se deosebește de celelalte epistole pauline, printr -o
serie de particularități. Mai întâi, ea nu are partea introductivă, obișnuita epistolelor pauline,
în care Apostolul î și spune numele și calitatea sa oficială de apostol al Domnului Hristos,
comunitatea sau comunitățile către care se adresează, salutarea și binecuvântarea sa, apoi
rugăciunea de mulțumire sau de cerere pentru cititorii săi, prin care pregătește anunțarea
temei și acea atmosferă de pietate potrivită cu învățăturile dogmatice și morale pe care le

Expunerea
Conversa –
ția

Biblia

Activitate
frontală

Principiul
conexiunii
inverse

164

C2

transmite. Epistola intra de -a dreptul în tratare, rară nici o pregătire. De aceea, mulți exegeți
au spus că este mai mult un tratat doctrinar, decât o epistolă.
Versetele finale (cap. XIII, 18 -25), ce servesc de încheiere și care redau scrierii
caracter de epistola, unii critici le socotesc drept un adaos ulterior. Pentru Biserica noastră,
aceasta încheiere contează că autentică, imprimând întregii scrieri un caracte r epistolar.
Epistola către Evrei se mai deosebește de celelalte epistole pauline prin limba sa,
care, deși cuprinde câteva ebraisme, este mai mult limba clasică greacă, decât cea elenista,
în care scrie de obicei Apostolul neamurilor. Ea se distinge prin eleganta și puritatea limbii
grecești, situându -se din acest punct de vedere pe primul loc între cărțile nou -testamentare,
urmată de scrierile Sfântului Luca. Stilul este frumos, sugerând un autor cu școala retorică.
Se deosebește, de asemenea, prin modul de expunere și tratarea problemelor, pas cu pas,
fără salturi, fără repetări, cu o consecventă matematică, asemănătoare, sub această latură, cu
Epistola către Romani. În sfârșit, în epistolele pauline citatele din Vechiul Testament sunt
făcute, de obicei, din memorie, pe când aici sunt reproduse – textual – după Septuaginta, așa
cum se păstrează în Codicele Alexandrin. Epistola cuprinde peste 100 de hapax legomena.
Autorul și autenticitatea . Cu toate aceste particularități, Epistola către Evrei
aparține, ce l puțin ca fond, Sfântului Apostol Pavel. O afirmă tradiția bisericească și epistola
însăși, adică fondul ei doctrinar. Cele mai vechi mărturii sunt cele ale lui Panten (+ 200) și
Clement Alexandrinul (+ 215), care afirmă în nenumărate rânduri originea ei paulina.
Având în vedere stilul deosebit al epistolei, Clement este de părere că Sfântul Pavel a scris –
o în limba ebraică (aramaica), iar Sfântul Luca a tradus -o în limba greacă.
Origen (+ 254), la rândul său, fără a sta sub influența antecesorilor săi, d a expresie
rezultatului cercetărilor sale critice, afirmând „că nu în zadar cei vechi (expresie care
desemnează evident primele generații de creștini) au transmis -o ca fiind a lui Pavel. El
introduce de mai multe ori citate din Epistola către Evrei prin fo rmule care o atribuie în mod
clar Sfântului Pavel. Origen cauta să lămurească diferențele de stil și de vocabular dintre
epistola aceasta și celelalte epistole pauline, în sensul că Sfântul Apostol Pavel s -ar fi folosit
de o altă persoană, probabil de un u cenic cu înalta scoala grecească, pentru exprimarea în
scris a ideilor sale. Acesta ar putea fi Clement, episcopul de mai târziu al Romei, sau Sfântul
Luca.
O atribuie, în continuare, Sfântului Apostol Pavel, fără excepție, toți reprezentanții
Bisericilor răsăritene, dintre care amintim: episcopii Alexandriei Dionisie, Petru, Alexandru,
Sfântul Atanasie cel Mare și Sfântul Chiril al Alexandriei, care atestă ca „de la Apostolul
Pavel ne -au rămas 14 epistole, între care citează evident și Epistola către Evrei ”. Sinodul
din Antiohia, la anul 264, ținut contra lui Paul de Samosata, citează locuri din Epistola către
Evrei, alături de texte din epistolele către Corinteni, atribuindu -Ie aceluiași autor, Sfântul
Pavel. Istoricul Eusebiu al Cezareii o înșiră, în cano nul sau, între „omologumena”, adică
între scrierile a căror canonicitate nu este pusă la îndoiala de nimeni.
Expunerea
Conversa –
ția

Explicația

Conver –
sația

Explicația

Problemati
zarea

Biblia

Activitate
frontală

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Principiul
intuiției

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

Principiul
intuiției

165

De asemenea, Teofil al Antiohiei, Sfântul Ciril al Ierusalimului, Iacob de Nisibi,
Sfântul Efrem Șirul, Sfântul Epifaniu, Srantul Grigorie de Nazia nz, Sfântul Grigorie de
Nyssa, Sfântul Ioan Hrisostom, Teodoret de Cyr și alții încă, nu ezita să privească pe
Sfântul Pavel că autorul epistolei către Evrei.
Cei mai vechi codici biblici din Răsărit, între care cel Sinaitic și cel Alexandrin,
înșiră, de a semenea, epistola către Evrei între epistolele pauline. În Occident, opinia privind
această epistolă nu a fost de la început unanimă. Este demn de subliniat, în această privință,
ca vechea traducere latină Itala, din secolul II, cuprinde epistola către Evr ei între cele
pauline. În același secol, Sfântul Irineu (+ 202), episcopul Lyonului, o atribuie și el
Sfântului Pavel. Însa, cum ne informează Eusebiu, preotul Căiuș din Roma n -ar fi socotit
epistola către Evrei, între scrierile Apostolului Pavel. Tertulia n merge mal departe și o
atribuie direct lui Barnaba.
Explicarea atitudinii scriitorilor Bisericii apusene ne -o da episcopul Filastrius (+
387) când spune: „Epistola către Evrei, într -un anumit timp (sec. III – IV) și în anumite
locuri, nu era citata din cauza unor secte eretice, ca novațienii, care foloseau citate din ea
pentru a întări rătăcirea lor”. Din această cauză, constatarea că în Apus epistolă a fost o
vreme pusă în discuție nu constituie un temei pentru respingerea autenticității și a
canonicită ții ei. Ne îndreptățesc la această concluzie în primul rând putemicele motive care
justifica atitudinea unanimă a Bisericii răsăritene și în al doilea rând schimbarea de atitudine
a Bisericilor din Apus, începând cu secolul IV, care se alătură la consensul Bisericii
răsăritene.
Dacă consultam epistola însăși, acestea confirma în întregime tradiția veche a
Bisericii. Într -adevăr, autorul este un iudeu, bun creștin și foarte bun cunoscător al
Vechiului Testament.
Autorul a suferit mult pentru Domnul Hristos ș i în epistola roagă pe cititori să facă
rugăciuni pentru el (XIII, 18). Este cunoscut de cititori, ca și Timotei (XIII, 23) și îi vor
vizita împreuna. Face parte dintre conducătorii Bisericii, pentru care motiv își permite să le
dea sfaturi și învățături ș i să trimită salutări tuturor conducătorilor lor (XIII, 24).
În sfârșit, ceea ce este concludent, este fondul epistolei, ideile sale doctrinare, pe
care le regăsim și în celelalte epistole pauline. Paulina este ideea că aici pe pământ nu avem
cetate stătăt oare, ci în ceruri (Evrei XIII, 14; ÎI Cor. IV, 16 -18; V, 1 -2; Filip. III, 20);
paulina este paralelă între cele prezente și cele viitoare, între cele lumești și cele cerești
(Evrei VI, 4 -5; IX, 9; Efes. 1, 21); paulina este înfățișarea raportului dintre V echiul
Legământ și Legământul cel nou, în sensul că cel vechi fiind imperfect și având menire
temporară, trebuie să fie înlocuit printr -un nou Legământ, desăvârșit și veșnic (Evrei VII,
18-22; VIII, 6; Gal. III, 18 -24). Paulina este, de asemenea, hristolog ia epistolei: raportul
dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl, dintre Hristos și lume, dintre creatura și Creator (Evrei 1,
1-2; Rom. XI, 36; 1 Cor. VIII, 6; Col. I, 16), dintre smerenia Fiului prin întrupare și deplină Explicația

Aprecieri
verbale

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

166

Lui umanitate (Evrei II, 9; V, 7 -9; Filip. ÎI, 7; Gal. IV, 4); dintre Iisus Hristos și lumea
îngerilor (Evrei II, 7; X; 12; Efes. I, 20; Filip. ÎI, 9). Pauline sunt, de asemenea, ideile ca
Domnul nostru Iisus Hristos, prin jertfă de pe Cruce, a învins moartea și pe diavolul (Evrei
II, 14; Col. ÎI, 15; 1 Cor XV, 54 -57); ca opera sa mântuitoare are în vedere întreaga omenire
(Evrei II, 9.15; V, 9; IX, 26 -28) și va continua în ceruri (Evrei VIII, 1 -3; IX, 24; Rom. VIlI,
34; I Cor. XII, 9). Paulin este, apoi, îndemnul dat credincioșilor de a se întări prin
împărtășirea cu Sfânta Euharistie (Evrei XIII, 9; 1Cor. XI, 22). În sfârșit, pauline sunt ideile
despre Parusia Domnului și Judecata din urmă (Evrei X; 25, 37; 1 Țes. V, 4), despre preoția
lui Hristos și caracterul de jertfă al morții Sale pe Cruce (E vrei X; 20; Efes. V, 2; Gal. ÎI, 20;
1 Cor. V, 7).
Faptul că în epistola către Evrei lipsesc așa -zisele învățături specific pauline:
despre îndreptarea prin credință și nu prin faptele Legii; despre chemarea neamurilor la
creștinism; despre învierea morțil or, nu slăbește cu nimic temeiul pe care au stat Părinții
Bisericii din primele veacuri creștine, atribuind -o Sfântului Pavel. În nici una din epistolele
pauline nu ne este dată întreaga teologie paulina. Apostolul dezvolta ideile sale după
subiectul trata t și după necesitățile cititorilor.
Din cele de mai sus, se degaja în mod clar concluzia că, în Biserică veche, Sfântul
Pavel a fost privit de la început în general, apoi în unanimitate, ca fiind, cel puțin în sensul
larg al cuvântului, autorul epistolei c ătre Evrei. Pe lângă mărturiile externe, fondul doctrinar
al epistolei confirma originea ei paulina.
De aici, sentimentul quasi -unanim pe care -l exprima Estius, în prologul la Epistola
către Evrei, când zice: că ar fi temerar, dacă cineva ar nega că episto la către Evrei nu este a
Apostolului Pavel.
De altfel, până în secolul XVI, problema autorului acestei epistole nu se mai pune
în discuție.
Biserica Ortodoxă și Biserica Romano -catolică, precum și majoritatea Bisericilor
protestante o atribuie Sfântului Pa vel, și numai o minoritate de teologi raționaliști o mai
atribuie unor ucenici ai Sfântului Pavel.
Cu toate acestea, problema autorului încă nu este definitiv rezolvată, căci notele
caracteristice ale limbii, stilului și dicțiunii epistolei, stau încă în p icioare. Se pune
întrebarea, dacă însuși Sfântul Pavel a compus aceasta epistolă, dictând -o cuvânt cu cuvânt
unui secretar, precum a scris pe celelalte? A răspunde afirmativ, ar însemna să neglijăm
toate notele ei caracteristice, în special să atribuim Sfâ ntului Pavel o limbă clasică pe care
nu o întâlnim în celelalte epistole. Unii au emis ipoteza că textul actual ar fi traducerea
grecească a unui original paulin în ebraică și că traducerea i -ar aparține evanghelistului
Luca; ipoteza însa nu sta în picioar e, greacă acestei scrieri nefiind nici pe departe aceea a
unei traduceri.
O credibilitate quasi -unanim ă a căpătat teza lui Origen: gândirea acestei epistole îi

167

C3
aparține în întregime lui Pavel, dar redactarea ei propriu -zisă nu a făcut -o el, ci altcineva, u n
„altcineva” pe care Origen nu se hazardează să -i presupună dar care, indiscutabil, avea o
limbă greacă mult mai bogată și un stil mult mai rafinat decât acelea ale Apostolului; este ca
și cum un discipol ar fi redactat un text după notițele pe care și le -a luat la cursul maestrului.
Această opinie, până la urmă, s -a impus și în Occident prin Fericiții Ieronim și Augustin.
Destinatarii epistolei sunt desemnați prin titlul: „către Evrei”, care există din
„antichitatea imemorială” (încă din veacul ÎI) în toa te manuscrisele grecești, ca și în toate
versiunile nou -testamentare și care se armonizează foarte bine cu conținutul epistolei. Dat
fiind, însa, că termenul acesta de „evrei” este foarte larg, ei locuind nu numai în Palestina,
dar și în diaspora, adică în mai toate marile orașe din lumea greco -romana, bibliștii și -au pus
întrebarea, pe care anume îi vizează Apostolul în cuprinsul epistolei. Părerile diferă foarte
mult, mai cu seamă în lumea teologilor protestanți. Schwegler crede că a fost adresată
tuturor iudeo -crestinilor; Baur, Holtzmann s.a. cred că a fost destinată numai creștinilor
romani, pe când Hilgenfeld, Reuss s.a. se gândesc la iudeo -crestinii din Alexandria
Egiptului, iar Semler la comunitățile din Asia Mică.
În Biserica Ortodoxă și în cea Rom an-catolica, domina părerea că primii cititori ai
epistolei au fost iudeo -crestinii palestinieni. Aceasta pentru următoarele motive. După uzul
de vorbire nou -testamentar, prin „evrei” se înțeleg iudeii palestinieni, vorbitori ai limbii
aramaice, spre deose bire de iudeii din diaspora, care sunt numiți „eleniști”, pentru că
adoptaseră treptat limba g reacă elenistica (Fapte VI, 1; II Cor. XI, 22). Din cuprinsul
epistolei, se poate observa că se adresează unor comunități anumite, întrucât Sfântul Pavel
le promi te o vizită, împreuna cu Timotei (Evrei XIII, 23). Comunitățile vizate sunt doar
iudeo -creștine, nu au caracter mixt, fiindcă nu se face nici o aluzie la pagâno -cresini în
cadrul aceleeasi comunități. Din epistola se poate deduce, de asemenea, că se adrese ază
unor creștini care au auzit Evanghelia din gura Mântuitorului însuși (Evrei I, 2); primii lor
învățători au murit ca martiri (XIII, 7); unii dintre ei sunt în pericol de a cădea din credința,
în fata persecuțiilor, dar și seduși de fastul slujbelor de la templu (X, 25; XII, 25). Toate
aceste motive pledează numai pentru părerea că destinatarii epistolei către Evrei sunt iudeo –
crestinii din Ierusalim și Palestina în general.
Raporturile Sfântului Pavel cu iudeo -crestinii palestinieni sunt dintre cele mai
bune, cum ne încredințează, între altele, colectele cu care în repetate rânduri le -a venit în
ajutor. Autoritatea lui față de comunitățile creștine din Palestina era bine consolidata.
Gruparea iudaizanta, care îl dușmănea, niciodată n -a reușit să -i creeze o atmosferă
nefavorabilă între adevărații creștini. El însa nu -și pune numele, după obicei, la începutul
epistolei, pentru a nu indispune pe nici unul din conaționalii săi, care încă îi păstrau o
anumită ostilitate, sunt de părere unii exegeți.
Împrejurăr ile istorice și motivele scrierii .
Din epistola aflăm că cititorii cărora li se adresează Apostolul erau amenințați să

168

cadă din creștinism în iudaism și că ei aveau nevoie de ajutor moral, de îndemn și
încurajare. Această stare tine pe de o parte de o anu mită conjunctura istorică, dar avea și
cauze încă mai profunde. O coincidență de împrejurări ajuta propagandei și presiunii iudaice
să slăbească comunitățile creștine. Acest lucru se întâmpla după săvârșirea din viața a
Sfântului Iacov, numit „fratele Domn ului”, cel dintâi episcop al Ierusalimlui, la a cărui
moarte pare că face aluzie la capitolul XIII, 7 și care condusese Biserica Ierusalimului cu
atâta autoritate. Sfântul Iacov a suferit moarte de martir, fiind ucis cu pietre în anul 62 (sau
63). Arhiereu l iudeu Annanus, profitând de faptul ca procuratorul Festus murise, iar
succesorul său Albinus încă nu sosise la post, l -a condamnat la moarte prin lapidare, după
cum ne informează Iosif Flaviu.
Văzând că Sfântul Iacov nu murise încă sub loviturile pietre lor, unul dintre ucigași
i-a spart capul cu un ciomag. La alegerea urmașului lui Iacov la episcopat, au fost doi
candidați: Simon și Tebutis. A fost ales Simon, însa o puternică grupare rămâne în jurul lui
Tebutis. Acesta din urmă reprezintă pe cei care în că mai țineau la respectarea Legii.
Nereușita lui ușor putea să -i arunce, cu ai săi, în brațele iudaismului. Lipsa lui Iacov se
resimțea. Sinedriul a știut să speculeze momentul, întețind propaganda și presiunea. Pentru
creștini se punea deci alternativa: ori revin la iudaism, ori trebuie să sufere din pricina
credinței lor în Hristos. În această situație de cumpănă pentru Biserica Ierusalimului,
intervenția Sfântului Pavel avea să aducă mângâiere și întărire. Acesta este scopul principal
al scrierii episto lei (Evrei XIII, 22).
Dincolo, îns ă, de acest context conjunctural, din lectură atentă a epistolei rezulta și
cauze încă mai profunde. Ardoarea credinței acestor creștini, atât de puternică la început,
dădea semne de oboseală, de delăsare, de declin; pers ecuțiile i -au descumpănit, unii din ei
par gata să apostazieze. Și încă ceva, mult mai important: ei, minoritatea, trăiau laolaltă cu
majoritatea iudeilor neconvertiți, cei ce continuau să -și practice cultul, în tot fastul și -n toată
splendoarea lui, o vec inătate care, obligatoriu, impunea o comparație menită uneori să
provoace dubii: pe de o parte, măreția unei moșteniri în care se implica îngerii, Avraam,
făgăduințele, testamentul, Muntele Sinai, Aaron și strălucitorul sau cortegiu de preoți, jertfe,
procesiuni și ritualuri; pe de alta, un Mesia care suferă și moare, cu ucenici în permanență
supuși prigoanei, torturii și morții, cu o liturghie simplă, sobră, aproape palidă, fără nimic
din fastul îndatinatelor ceremonii religioase. În astfel de împrejurări poate că mulți își
puneau întrebarea dacă nu cumva au greșit părăsind religia părinților și strămoșilor lor și
dacă nu cumva ar fi mai bine să se întoarcă de unde au plecat.
Este situația de care Pavel ia act cu multă îngrijorare și căreia se hotărăște să -i
răspundă printr -un adevărat tratat de dogmatică creștină, al cărei miez îl constituie teza că
Iisus Hristos le -a adus oamenilor un testament și o preoție incomparabil superioare celor din
Legea lui Moise; preoția lui Aaron este absolut insignifianta pe l ângă aceea a lui Hristos, iar
religia lui Israel nu decât o umbră a realității ce avea să vină prin Iisus Hristos. Cu alte

169

C4

C5 cuvinte învățătura creștină și jertfă Mântuitorului sunt cu mult mai înalte decât cele ale
Vechiului Testament și face inutil cultul iudaic.
Și toți cei ce -L urmează pe Iisus, chiar dacă sunt sau vor fi părtași ai suferințelor
Lui, cu atât mai mult vor fi părtași ai slavei sale celei veșnice.
Acesta este mesajul pe care Apostolul și -l propune să -l transmită cititorilor săi. El
dorește s ă-i întărească în credința creștină și să -i și încurajeze în suferințe, prin exemple
strălucite din trecutul biblic al istoriei lor.
Timpul și locul scrierii . Epistolă a fost scrisă după moartea Sfântului Iacov,
episcopul Ierusalimului, amintita indirect l a capitolul XIII, 7 și care s -a petrecut, cum am
arătat mai sus, pe la anul 62 (sau 63). Înainte de această dată, câta vreme se afla în viața
Sfântul Iacov, este greu de presupus că un stâlp al Bisericii din afară, fie el chiar Sfântul
Pavel, să fi socotit necesar a trimite comunităților din Palestina un cuvânt de mângâiere și
de întărire. În același timp, ea s -a scris înainte de distrugerea Ierusalimului și a templului
iudaic de către romani (anul 70 d.Hr.). Autorul își propune să îndepărteze pe cititorii săi de
gravul pericol de a cădea în iudaism, seduși de fastul jertfelor de la templu. Iar, după
căderea statului iudaic și a templului, acest pericol nu mai putea să existe pentru creștinii
din Ierusalim și din Palestina, care ar fi văzut, dimpotrivă, în a cest eveniment teribil, prezis
de Domnul nostru Iisus Hristos, o frapantă confirmare a credinței lor. Scrierea epistolei se
încadrează, deci, între aceste date limita.
Din Evrei XIII, 23 -24, constatam că Sfântul Pavel, în timpul scrierii epistolei, se
afla în Italia, că era liber și că promitea cititorilor epistolei o vizită apropiată. Nu poate fi
vorba decât de timpul care a urmat imediat după eliberarea lui din prima captivitate romană
și înainte de a pleca în Spania. Și de vreme ce călătoria în Spania v a fi întreprins -o în vara
anului 64, când s -a și început persecuția lui Nero, rezulta că epistolă a fost scrisă fie către
sfârșitul anului 63, fie în primăvara anului 64, mai înainte ca Apostolul să fi părăsit Italia
spre a pomi mai întâi spre Spania și de acolo spre comunitățile creștine din Răsărit.
În ceea ce privește locul , din Evrei XIII, 24 aflăm că este scrisă de undeva din
Italia: „Vă îmbrățișează cei din Italia”, zice Apostolul. Unele notițe, adăugate la sfârșitul
epistolei în codicele Alexandrin ș i în traducerea siriaca Peschito, cât și unele mărturii ale
primilor comentatori: Origen și Sfântul Ioan Hrisostom precizează că a fost scrisă la Roma,
informație care prezintă, prin vechimea ei, toate garanțiile unei tradiții autentice. Pe scurt,
putem sp une că epistolă a fost scrisă din Italia, probabil la Roma.
Planul . Epistola către Evrei cuprinde 13 capitole. Nu are partea introductivă,
obișnuita epistolelor pauline. Intră direct în tratare, pe care o putem împărți în două:
Partea I -a, doctrinara (cap . I – X; 18) , de o importanță deosebită pentru dogma
creștină, ne înfățișează o sinteză a raportului dintre preoția levitica și preoția Mântuitorului,
dintre Vechiul și Noul Testament.
În dezvoltarea acestei părți, distingem doua secțiuni.

Biblia

170
În secțiunea în tâi (cap. I – IV, 13), care se deschide cu un prolog solemn, autorul
face o paralelă între revelația imperfectă a Vechiului Testament, făcută prin prooroci, și
revelația desăvârșită a Noului Testament, făcută prin însuși Fiul. Se arata superioritatea
Mântui torului, ca întemeietor al Noului Legământ, față de îngeri și față de Moise,
mijlocitorii Legământului vechi.
În secțiunea a doua (cap. IV, 14 – X 18) se arata superioritatea preoției (arhieriei)
Domnului Hristos față de preoția levitica. Comparația se fac e asupra persoanei preotului,
asupra locașului cultului, asupra jertfelor și asupra legii testamentului, paralela din care
rezultă superioritatea absolută a învățăturii creștine față de aceea a Vechiului Testament.
Partea a II -a, morală (cap. X , 19-XIII, 1 7) cuprinde o serie de îndemnuri
practice, care decurg direct din partea doctrinară, privitoare la viața creștină. Este vorba de
stăruința în credință, răbdarea în încercări și practicarea virtuților, îndemnuri susținute cu
exemple strălucite din istoria b iblică a poporului ales.
Încheierea (cap. XIII, 18 -25) cuprinde unele îndemnuri finale și salutarea.

– Elevii ascultă cu atenție expunerea profesorului și cer l ămuriri și detalii acolo
unde nu sunt lămuri ți pe deplin.
– Elevii notează în ca iete ideile principale ale lec ției.

Biblia

5.

Fixarea și
sistematizarea
cunoștințelor

C1
C2
C3
C4
C5

10' Se adresează elevilor următoarele întrebări:

– Prin ce se deosebește Epistola către Evrei de celelalte epistole pauline ?
– Având în vedere lipsa prologului, de unde ne dăm seama că Epistola către Evrei
aparține Sfântului Apostol Pavel?
– Care sunt î mprejurările istorice și motivele scrierii Epistolei către Evrei?
– Care este t impul și locul scrierii Epistolei către Evrei?
– Care este structura sau planul Epistolei către Evrei?

Elevii răspund la întrebările profesorului folosindu -se de cuno ștințele dobândite în
timpul lec ției.
Conver –
sația

Explicația

Problemati
zarea

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale Principiul
conexiunii
inverse

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

6.
Aprecierea
activității
elevilor

3'
Se fac aprecieri generale și individuale, privind implicarea elevilor în predarea noilor
cunoștințe.
Se notează elevii care au participat la lecție.
– Elevii ascultă cu atenție.

expunerea

Activitate
frontală Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

7. Precizarea și
explicarea
temei pentru

2'
Se anunță și se explică tema pe ntru acasă: Citi ți și notați în caiete ideile principale ale
primei păr ți din Epistola c ătre Evrei (cap. 1 -10).

explicația

Activitate Principiul
îmbinării
teoriei cu

171
acasă
– Elevii ascultă cu atenție și notează tema în caiete. frontală practica

8.
Încheierea
activității

1'
Profesorul roste ște rug ăciunea împreună cu elevii, salută și iese din sală;
– elevii rostesc rugăciunea și răspund la salut;

exercițiul
Activitate
frontală Principiul
hristocentric

172

PROIECT DIDACTIC
Propunător :
Disciplina : Studiul Noului Testament
Unitatea de învățare : Epistolele Sfantului Apostol Pavel
Titlul lecției : Imnul dragostei creștine (I Corinteni 13)
Tipul lecției : mixtă
Scopul lecției : – conștientizarea elevilor a supra faptului că iubirea reprezintă cea mai înaltă virtute creștină și Sensibilizarea elevilor față de cei aflați în suferin ță.
Competențe generale :
C.G.1. Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului
C.G.4. Cooper area cu ceilalți în rezolvarea unor probleme teoretice și practice în cadrul diferitelor grupuri
C.G.5. Aplicarea învățăturii de credință în viața personală și a comunității
Competențe specifice :
1.2 Argumentarea importanței iubirii de Dumnezeu și de aproa pele pentru dobândirea mântuirii
4.2 Exprimarea atitudinilor moral -creștine în diferite împrejurări ale vieții
5.1 Aplicarea învățăturii creștine referitoare la iubirea de aproapele în relațiile cu personae apar ținând altor culturi, cre dințe sau convingeri
Competențe derivate (Obiective operaționale):
C1. Să identifice în ,, Imnul dragostei ” (I Cor. 13), caracteristicile iubirii creștine adevărate;
C2. Să precizeze modalitățile concrete de iubire față de Dumnezeu și față de semeni;
C3. Să definească iubire a creștină;
C4. Să explice importanța dobândirii virtuții dragostei pentru urcușul spiritual și mântuirea personal ă.
Strategia didactică:
1. Metode și procedee: conversația, exercițiul, jocul didactic, explicația, lectura, expunerea, audiția muzicală, jur nalul reflexiv, metoda R. A. I., interpretare de text;
2. Mijloace de învățământ :, Biblia, fișa cu rebus, fișa pe care sunt scrise faptele milei trupești și sufletești, fișa cu ver setul biblic, fișe pentru realizarea jurnalului reflexiv;
3. Forme de orga nizare a activității elevilor : activitate frontală, individuală.
Resurse:
1.Oficiale : • Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VIII -a;
• Planificarea calendaristică orientativă;
• Proiectarea unității de învățar e.
2.Temporale : • număr de lecții: 1
• durata: 50’
3. Bibliografice :
 *** Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
 Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodic a predării religiei , Editura “ Reîntregirea ”, Alba Iulia, 2000.
 Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura “Polirom”, Iași, 1999.
 Cucos, Constantin (coordinator ), Psihopedagogie pentru examene de definitivare si grade didactice , Editura “ Polirom” , Iasi, 1998
 Plamadeala, Mitropolitul Ardelului, Antonie, Talcuri noi la texte vechi , Sibiu, 1989

173
DEMERSUL DIDACTIC
Nr.
Crt. Etapele
lecției Ob.
op Timp
Conținutul instructive -educativ
Activitatea profesorului/activitatea elevilor Metode și
proce dee Mijloace de
învățământ Forme de
organizare Evaluare Principii
didactice
1. Momentul
organizatoric 2’ • salutul
• rugăciunea
• notarea absențelor
• pregătirea pentru începerea lecției. Principiul
hristocentric
2. Reactualizarea
cunoștințelor

15’ • Se verifică tema pentru acasă.
Solicit un elev să citească cerința temei:
Identificați în textul următor faptele milei trupești (Matei 25,
34-40)

Elevii citesc tema.
Se precizează că aceste fapte sunt făcute din dragoste. Astf el
că li se propune elevilor un joc.
În cele două cercuri sunt câte un grup de litere. Se cere
elevilor să le aranjeze astfel încât să obțină două cuvinte:

Exercițiul

Conversația

Jocul
didactic

Biblia

Activitate
frontală Principiul
conexiunii
inverse

Princip iul
îmbinării
teoriei cu
practica

A B I
R U
I E

R Ș Ă
C E
T I N
,,Atu nci va zice Împăratul celor de -a dreapta Lui:
Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând
am fost și Mi -ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi -ați
dat să beau; străin am fost și M -ați primit; gol am fost și
M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M -ați cercetat; în
temniță am fost și ați venit la Mine.
Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când
Te-am văzut flămând și Te -am hrănit? Sau însetat și Ți –
am dat să bei? Sau când Te -am văzut străin și Te -am
primit, sau gol și Te -am îmbrăcat? Sau când Te -am văzut
bolnav sau în temniță și am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat
zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr -acești frați ai Mei,

174
Elevii descoperă: IUBIREA CREȘTINĂ
Li se cere elevilor să formuleze enunțuri sc rise în care să
folosească această construcție, apoi se notează pe tablă două,
trei enunțuri.
3. Captarea
atenției

10’

• Se citește din Sfânta Scriptură I Corinteni 13, a Sf. Ap.
Pavel;
– Elevii ascultă cu atenție;
• Ce virtuți creștine sunt amintite în acest text?
… dragostea, c redința, nădejdea, și spune Sfântul Apostol
Pavel că dragostea este cea mai mare dintre ele .
• Cine este modelul de iubire supremă?
… Mântuitorul Hristos, care, prin jertfa Sa pe Cruce a
dovedit marea iubire față de oameni, dându -le posibilitatea
de a se m ântui.
– Se citește Pilda samariteanului milostiv în context
biblic (Luca 10, 25 -37)

Elevii ascultă cu atenție; Lectura

Conversația

Lectura

Biblia

Biblia

Activitate
frontală

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale

Principiul
participării
active și
conștiente

,,Și iată, un învățător de lege s -a ridicat, ispitindu -L
și zicând : Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci ?
Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești ?Iar el,
răspunzând, a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și
din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți . Iar El
i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi .
Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Și
cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om
cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care,
după c e l-au dezbrăcat și l -au rănit, au plecat, lăsându -l
aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea
și, văzându -l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit,
ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un
samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându -l, i s-a
făcut milă, Și, apropiindu -se, i-a legat rănile, turnând pe ele
untdelemn și vin, și, punându -l pe dobitocul său, l -a dus la o
casă de oaspeți și a purtat grijă de el.Iar a doua zi, scoțând doi
dinari i -a dat gazde i și i -a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai
cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da.
Care din acești trei ți se pare că a fost aproapele celui
căzut între tâlhari ?Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el . Și
Iisus i -a zis: Mergi și fă și tu asemenea .’’

175
Cine este aproapele nostru?
… orice om fără nici o deosebire, toți fiind creați după chipul
lui Dumnezeu.
– Se discută pilda prezentată, evidențiindu -se
importanța iubirii față de semenii noștri.
Elevii răspund întrebărilor adresate.

Conversația Aprecieri
verbale

4. Anunțarea
temei și a
obiectivelor
propuse

1’ • Astăzi, la ora de religie vom parcurge o altă lecție din
unitatea Sfânta Scriptură – izvor de înțelepciune și iubire
numită Imnul dragostei creștine , în care vom descoperi,
citind I Corinteni 13,

Explicația

Activitate
frontală
Principiul
sistematizării
cuno ștințelor
,,De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am,
făcutu -m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul
proorociei și tainele toate le -aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta
credință înc ât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș
împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu
am, nimic nu -mi folosește.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu
pizmuiește , nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință,
nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduiește, toate le rabdă. Dr agostea nu cade niciodată.
Cât despre proorocii – se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se
va sfârși;Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim.Dar când va veni
ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființ a.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca
un copil; dar când m -am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci
vedem acum ca prin oglindă,ca în ghicitură, iar atunci, față către față; acum
cunosc în parte, dar atu nci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și
eu. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare
dintre acestea este dragostea. ’’

176

caracteristicile iubirii adevărate, precizând modalitățile
concrete de iubire față de Dumnezeu și față de semeni,
definirea iubirii creștine și importanța pe care o are
dobândirea de către noi, creștinii, a acestor virtuți pentru
mântuire.
• Elevii ascultă și notează titlul lecției în caiete.
5. Comunicarea
noilor
cunoștințe sau
dirijarea
învățării

O1

O3

O2

O1

15’ • elevii au Biblia pe bancă.
Să identificăm împreună caracteristicile i ubirii creștine din I
Corinteni 13.
,,-Cum este iubirea prezentată de către Sf. Apostol Pavel?’’
,,-… îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se
laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință. ’’ ( I
Corinteni 13, 4 -5)
● Se discut ă textul biblic
● Elevii r ăspund întrebărilor adresate.
Iubirea sau dragostea este virtutea fundamentală a
creștinismului, virtute prin care creștinul intră în comuniune
cu Dumnezeu . La I Ioan 4, 16 întâlnim expresia ,, Dumnezeu
este iubire ”, iubirea fiind un atribut al lui Dumnezeu, din
iubire a creat lumea și tot din iubire Și -a trimis Fiul ca să
mântuiască această lume. Toți suntem fiii aceluiași Tată
ceresc, creați după Chipul lui Dumnezeu și avem aceeași
chemare spre Împărăția Cerurilor.
Dragostea f ață de Dumnezeu și față de aproapele
reprezintă Legea Nouă . În ea sunt cuprinse toate poruncile
Sfintei Scripturi : ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din
toată inima ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca
pe tine însuți” (Marcu 2, 31). Iubire a creștină ar trebui să fie
mai presus în viața omului. Această iubire o dovedim prin
iubirea aproapelui. Iubirea adevărată se exprimă prin fapte,
izvorăște dintr -o inimă curată, așa cum spunea Mântuitorul
Hristos:
,,Nu tot cel ce -Mi spune Doamne, Doamne, va intra în
împărăția Tatălui Meu care este în cer ” (…), deci iată că
iubirea trebuie arătată prin fapte.
Tot Mântuitorul spune la Matei 5, 40: ,,Întrucât ați făcut
un bine unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi -ați Explicația

Lucrul cu Sf.
Scriptură

Conversația

Expunerea

Expunerea

Biblia

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Principiul
respectării
particularită ți-
lor de vârstă

177

O4 făcut ”. Ce în țelegem de aici? În mâna săracului să vedem
întotdeauna mâna lui Hristos.
,,-Care ar fi modalitățile concrete de manifestare a
iubirii?’’
,,-… față de Dumnezeu: credință, iubire, post, participarea la
sfintele slujbe ale Bisericii, iertarea aproapelu i.’’
,,-… față de semeni, îndeplinirea faptelor milei trupești și
sufletești.’’
Dragostea este cel mai înalt și mai profund sentiment
sădit în sufletul fiecărui om, este dezinteresată și ne așează
într-o relație autentică, atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii
noștri. Dragostea este cea mai importantă virtute creștină, cu
ea putem câștiga desăvârșirea sau sfințenia, putem intra în
comuniune cu Dumnezeu. Este o treaptă în desăvârșirea
creștină, ea ne face mai buni, mai generoși, mai înțelegători
și mai se nsibili la suferințele celor din jurul nostru.
Elevii ascultă și notează pe caiete.

Conversația

Exercițiul

Expunerea

6.

Fixarea
cunoștințelor

O2

O3 10’

5’ • Se cere elevilor efectuarea exercițiilor din fișa de lucru.
Se discută apoi rezolvarea exercițiilor. Apoi se vor adresa
alte ăntrebări.
Exemplu: care sunt modalitățile concrete de iubire față de
Dumnezeu și față de semeni?
Ce este iubirea creștină?
… cel mai înalt se ntiment sădit în suflet de Dumnezeu
Cine este aproapele nostru?
… orice om de pe pământ pentru că toți purtăm în noi chipul
lui Dumnezeu
Care este porunca Mântuitorului?
… să -L iubim pe Dumnezeu din toată inima și pe aproapele
ca pe noi înșine.
Elevii luc rează, iar cei solicitați de profesor răspund

Exercițiul

Fișe de
lucru

Activitate
individuală

Aprecieri
verbale

Principiul
asigurării
conexiunii
inverse
7. Asociere,
generalizare

O4

Se prezintă elevilor un verset biblic:
,,Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă
blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați -vă pentru
cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru
Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi ți
peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei

Interpretare
pe text

Biblia

Aprecieri
verbale

178

nedrepți.”. (Matei 5, 44 -45).
Se cere ca să aleagă cuvinte din acel fragment din care să
construiască un rebus care să aibă pe verticala A -B sintagma
IUBIREA CREȘTINĂ.
– Elevii ascultă cu atenție
Îndemnul elevilor de a practica această virtute creștină,
arătându -se prin faptele noastre.

Principiul
îmbinării
teoriei cu
practica
8. Activitate
suplimentară Se precizează tema pentru acasă:
Realizați un jurnal în care să precizați ce sentimente v -au
trezit această lecție, care din ideile discutate ți s -au părut mai
importante, dacă ai putea să schimbi ceva în comportamentu
tău, ce ai schimba pentru a deveni și mai bun creștin si
preciz ează dacă este importantă virtutea dragostei pentru
măntuirea ta. Explicația

Activitate
frontală

Principiul
participării
active și
conștiente

9. Aprecierea
activității
elevilor Se fac aprecieri asupra desfășurării lecției, se nominalizează
elevii care au participat activ la oră și se notează. Aprecieri
verbale
Principiul
sistematizării
cuno ștințelor
10. Încheierea
activității • rugăciunea
• salutul Principiul
hristocentric

179

Fișa de lucru:

1. Recitiți I Corinten i 13, 4 -8 și așezați în cele două căsuțe însușirile definite prin afirmație și însușirile definite prin negați e ale dragostei.

AFIRMAȚIE NE GAȚIE

2. Reformulați versetul 6 astfel încât, mutând prefixul ne de la termenul nedreptate la termenul adevăr, să nu -i modificați sensul.

180

PROIECT DIDACTIC

Propunător:
Clasa:
Disciplina: Studiul Noului Testament
Subiectu l lecției: Cuprinsul Epistolei către Romani. Partea parenetică (cap. 12 -16)
Tipul lecției comunicare / însușire de noi cunoștințe
Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Epistola către Romani ;

Competen țe opera ționale:
La sfârșitul lecției, toți elevii vor fi capabili:
C1 – menționarea împ ărțirii Epistolei c ătre Romani ;
C2 – enumerarea învă țăturilor dogmatice din Epistola către Romani ;
C3 – enumerarea învă țăturilor parenetice din Epistola către Romani ;
C4 – identificarea învă țăturilor parenetice în textul Epistoleicătre Romani .

Strategia didactică
1. Metode și procedee: povestirea, expunerea, explicația, conversația, problematizarea, lectura, meditația religioasă.
2. Mijloace de învățământ: Biblia, Bucure ști, 1982; Studiul Noului Testament, Ma nual pentru Seminariile teologice, București, 1996.
3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.
Resurse
Bibliografice:
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseri cii Ortodoxe Române, București, 1982.
2. I. Constantinescu – Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminariile teologice , București, 1996 .
3. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", lași, 1999.
4. Cucoș, Constantin (coordonator), Psiho pedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom", Iași, 1998.
5. *** Dicționar Biblic, Ed. Cartea ceștină, Oradea 1995.
6. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriș, Dorin, Opriș, Monica, Metodica predării religiei. Editura „ Reîntregirea", Alba Iulia, 2000.

181

DEMERSUL DIDACTIC

Nr.
crt. Etapele
Lecției C.
op. Timp Activitatea profesorului / Activitatea elevului Metode
și
procedee Mijloace
de învăță –
mânt Forme de
organi -zare Evaluare Principii
didactice

1.

Momentul
organizatoric

2'
– Profesorul salută elevii și roste ște împreun ă cu ei rugăciunea;
– Profesorul notează absențele și organizează managementul clasei pentru începerea
activității didactice care urmează să se desfășoare;
– Elevii răspund la salut, spu n rugăciunea și se pregătesc pentru începerea activității
didactice;

Conver –
sația

Activitate
frontală

Principiul
hristocentric

2.
Pregătirea
elevilor pentru
receptarea
noilor
cunoștințe

5'
– Profesorul reactalizează împreună cu elevii informa țiile cu privire la generalită țile
Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, având în vedere totodată și importanța
misiunii apostolului neamurilor pentru propovăduirea și răspândirea cre știnismului în lume.
– Elevii răspund la solicitările profesorului folosindu -se de cuno ștințele acumulate în
lecția anterioar ă. Conver –
sația

Explicația

Activitate
frontală

Apecieri
verbale

Principiul
accesibilită ții

3.
Anunțarea
titlului lecției
și a
obiectivelor
lecției

2'
– Se anun ță și se scrie pe tablă titlul noii lec ții: Cuprinsul Epistolei către Romani. Partea
parenetică (cap. 12 -16).
– Elevii scriu în caiete data și titlul lecției.
Apoi se precizează obiectivele propuse pentru ora în curs.
– Elevii ascultă cu ate nție.

explicația

Activitate
frontală Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

4.

Comunicarea/
însușirea
noilor
cunoștințe

C1

25' – Epistola către Romani are două părți distin cte: Partea dogmatică (cap. 1 -11) și Partea
parenetică (cap. 12 -16)
– Planul epistolei este suficient de clar:
Introducere: 1, 1 -15
Adresă și salutare 1, 1 – 7
Mulțumire 1, 8 – 15
Tema 1,16 – 17
A. Prima parte – partea dogmatică, cap. 1 – 11
I. Îndreptarea prin credință, cap. 1, 16 – 8 -39

Expunerea
Conversa –
ția

Biblia

Activitate
frontală

Principiul
conexiunii
inverse

182

C2

C3

Toți oamenii sunt păcătoși (universalitatea păcatului), păgânii (1, 18 – 32) și iudeii (2,
1-3, 8).
Toți sunt sub mânia lui Dumnezeu (3, 9 – 20)
– descoperirea îndreptării în Hristos și universalitatea mântuirii (3, 21 -31)
– exemplu biblic de îndreptare prin credință, Avraam (4, 1 -25)
– considerare teologică – soteriologică a istoriei – Adam și Hristos (5, 1 -21)
– eliberarea celui ce crede prin botez de moare și de păcat (6, 1 -23)
– eliberarea de Lege (7, 1 -25)
– noua viață î n Duhul a celui credincios, prezentare a celor viitoare (8, 1 -30)
– semnul dragostei lui Hristos (8, 31 -39)
II. Mântuirea lui Israel, în ciuda faptului că nu a primit pe Hristos. Între timp după
planul lui Dumnezeu vor intra neamurile în Biserică (cap. 9 -11).

B. Partea parenetică
I. Cerințele morale ale îndreptării lui Dumnezeu (12, 1 – 15, 13)
– Închinare duhovnicească (12, 1 -2)
– Harismele, slujirea și zidirea trupului Bisericii (12, 3 -8)
– Diferite îndemnuri (12, 9 -21)
– Supunerea față de stăpânirea de stat (13, 1 -7)
– Dragostea ca plenitudine și recapitulare a legii lui Dumnezeu (13, 8 -14)
– Respect față de cei slabi în credință (14, 1 – 15, 13)
II. Proiecte misionare (15, 14 – 33)
Salutări (16, 1 -16)
Îndemnuri pentru evitarea conflictelor și tensiunilor probabil din partea iudaizanților
(16, 17 – 20)
Salutarea finală (16, 21 -23)
Doxologia finală (16, 25 -27)

Partea Parenetică – cap. 12, 1 – 15, 13
Cerințele morale ale îndreptării: creștinul trebuie să ofere lui Dumnezeu închinarea
duhovnicească, jerfă de fapte bune (12, 1 -2). Toți sunt mădulare unii altora, ficare având
vocația și lucrarea sa specifică (12,3 -8). De acum credinciosul este dator să aibă dragoste
către toți, smerenie, răbdare, să se roage neîncetat, arătând dragoste și către dușmani și
biruin d răul prin fapte bune fără de încetare (12, 9 -21)
Cap. 13, 1 – 14. Credinciosul trebuie să se supună stăpânirilor căci nu este
stăpânire decât de la Dumnezeu, spre răsplătirea binelui și pedepsirea răului. Mai presus de
toate este dator să iubescă pe toți (8-10). Este dator de asemenea să aibă în minte că ziua

Expunerea
Conversa –
ția

Explicația

Conver –
sația

Explicația

Biblia

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Aprecieri

Principiul
intuiției

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

Principiul
intuiției

183

C4 judecății este aproape (11 -14).
Cap. 14, 1 -23 Răbdarea și îngăduința față de cei slabi în credință și către cei căzuți
se impune pentru toți creștinii. A judeca este a lui Dumnezeu, nimeni nu este în dreptățit să
judece pe ceilalți, toți vom fi supuși aceleiași judecăți a lui Dumnezeu. Tema judecății
aproapelui este aplicată la post. „Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhnește, nu mai
umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela p entru care a murit Hristos.” (14,
15). Nu fi sminteală fratelui tău!
Cap. 15, 1 – 13 Cei tari trebuie să păzească pe cei slabi, slăbiciunile celor
neputincioși, făcând orice pentru zidirea aproapelui. Și Hristos a suferit pentru mântuirea
noastră (1 -6). Și iudeii și elinii sunt datori să se îngăduie și să se sprijine unii pe alții pentru
că Hristos s -a dat pe Sine pentru toți, fără nici o deosebire (7 -13).
Cap. 15, 14 – 16, 1 – 27 – Epilog
Pavel explică motivele care l -au determinat să dea aceste sfaturi pre cum și motivele
trimiterii epistolei, vorbind și despre proiectele sale misionare, despre viitoarea sa vizită la
Roma și, de acolo, în Spania. Cere sprijinul creștinilor din Roma prin rugăciunile lor pentru
a depăși pericolele care îl așteptau în Iudeea (1 4-33).
Salutări către colaboratorii și cunoscuții din Roma (16, 1 -20), Doxologie 25 -27.

– Elevii ascultă cu atenție expunerea profesorului și cer l ămuriri și detalii acolo
unde nu sunt lămuri ți pe deplin.
– Elevii notează în caiete ideile principale al e lecției.

Explicația

Biblia

Activitate
frontală

verbale

Aprecieri
verbale

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

5.

Fixarea și
sistematizarea
cunoștințelor

C1

C2

C3

C4

10'
Se adresează elevilor următoarele întrebări:

„ – În câte păr ți este împ ărțită Epistola către Romani?"
„ – Care sunt învă țăturile dogmatice din Epistola către Romani?"
„ – Care sunt învă țăturile parenetice din Epistola către Romani?"
„ – Identifica ți înv ățăturile parenetic e din Epistola către Romani"

Elevii răspund la întrebările profesorului folosindu -se de cuno ștințele dobândite în
timpul lec ției.
Conver –
sația

Explicația

Lectura

Biblia

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale Principiul
conexiunii
inverse

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

Aprecierea

Se fac aprecieri generale și individuale, privind implicarea elevilor în predarea noilor

Principiul
sistematizării

184
6. activității
elevilor
3' cunoștințe.
Se notează elevii care au participat la lecție.
– Elevii ascultă cu atenție. expunerea Activitate
frontală cuno ștințelor

7.
Încheierea
activității

1'
Profesorul roste ște rug ăciunea împreună cu elevii, salută și iese din sală;
– elevii rostesc rugăciunea și răspund la salut;

exercițiul
Activitate
frontală Principiul
hristocentric

185

PROIECT DIDACTIC

Propunător:
Clasa:
Disciplina: Studiul Noului Testament
Subiectul lecției: Epistola Către Efeseni – privire generală .Partea doctrinară (ca p. I-III)
Tipul lecției comunicare / însușire de noi cunoștințe
Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Epistola către Efeseni ;

Competen țe opera ționale:
La sfârșitul lecției, toți elevii vor fi capabili:
C1 – identificarea timpul și locului sc rierii Epistolei către Efeseni ;
C2 – enumerarea motivelor scrierii Epistolei către Efeseni ;
C3 – precizarea planului Epistolei către Efeseni;
C4 – precizarea cuprinsului Epistolei către Efeseni;
C5 – enumerarea problemelor dogmatice și morale din Epistola către Efeseni.

Strategia didactică
1. Metode și procedee: povestirea, expunerea, explicația, conversația, problematizarea, lectura, meditația religioasă.
2. Mijloace de învățământ: Biblia, Bucure ști, 1982; Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminar iile teologice, București, 1996.
3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.
Resurse
Bibliografice:
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1982.
2. I. Constantinescu – Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminariile teologice , București, 1996 .
3. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", lași, 1999.
4. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru ex amene de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom", Iași, 1998.
5. *** Dicționar Biblic, Ed. Cartea ceștină, Oradea 1995.
6. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriș, Dorin, Opriș, Monica, Metodica predării religiei. Editura „Reîntregirea", Alba Iulia, 2000.

186

DEMERSUL DIDACTIC

Nr.
crt. Etapele
Lecției C.
op. Timp Activitatea profesorului / Activitatea elevului Metode
și
procedee Mijloace
de învăță –
mânt Forme de
organi -zare Evaluare Principii
didactice

1.

Momentul
organizatoric

2'
– Profesorul salută elevii și roste ște împreun ă cu ei rugăciunea;
– Profesorul notează absențele și organizează managementul clasei pentru începerea
activității didactice care urmează să se desfășoare;
– Elevii răspund la salut, spun rugăciunea și se pregătesc pentru începerea activității
didactice;

Conver –
sația

Activitate
frontală

Principiul
hristocentric

2.
Pregătirea
elevilor pentru
receptarea
noilor
cunoștințe

5'
– Profesorul reactalizează împreună cu elevii informa țiile cu pri vire la E pistola către
Galateni a Sfântului Apostol Pavel, având în vedere totodată și importanța misiunii
apostolului neamurilor pentru propovăduirea și răspândirea cre știnismului în lume.
– Elevii răspund la solicitările profesorului folosindu -se de cuno ștințele acumulate în
lecția anterioar ă. Conver –
sația

Explicația

Activitate
frontală

Apecieri
verbale

Principiul
accesibilită ții

3.
Anunțarea
titlului lecției
și a
obiectivelor
lecției

2'
– Se anun ță și se scrie pe tablă titlul noii lec ții: Epistola Către Efeseni – privire
generală .Partea doctrinară (cap. I -III)
– Elevii scriu în caiete data și titlul lecției.
Apoi se precizează obiectivele propuse pentru ora în curs.
– Elevii ascultă cu atenție.

explicația

Activitate
frontală Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

4.

Comunicarea/
însușirea
noilor
cunoștințe

25' Epistola către Efeseni sau epistola captivită ții este o epistol ă eclesiologică din punct de
vedere doctrinar.
Învățătura ei se referă la raportul dintre Biserică și Hristos.
Autorul Epistolei este Sf. Ap. Pavel” Pavel, Apostol al lui Hristos, prin voința lui
Dumne zeu” (1,1)
Sf. Ap. Pavel s -a născut în Tars, capitala Ciliciei. Tatăl său era fariseu și era cetățean

Expunerea
Conversa –
ția

Biblia

Activitate
frontală

Principiul
conexiunii
inverse

187

C2

C1

C3

roman. Venind la Ierusalim începe o intensă activitate de apărare a legii iudaice împotriva
creștinismului. Pe când călătorea spre îndeplinirea acestei mi siuni, în apropiere de zidurile
Damascului, o lumină puternică se ccobora de sus. Un glas puternic că tunul rostește<Saule
de ce Mă prigonești> (F.A.9,4). Acum Șanțul Apostol este chemat la răspândirea învățăturii
lui Hristos l; a toate neamurile. El a fos t cel mai reușit Apostol al Domnului, doctrinarul
creștinismului și răspânditorul îndrăzneț al credinței noastre la neamuri.
Sf. Apostol este autorul celor 14 epistole numite Epistolele pauline.
Destinatarii : Epistola este adresată Bisericii din Efes. Oraș ul Efes, situat în Asia
Mică, era așezat pe marea artera ce lega Roma de ținuturile Siriei. Era un oraș comercial
înfloritor, important centru cultural și religios. În oraș a existat mărețul templu al Dianei –
zeița efeseană.
Scopul : – Dorința de a combate influențele păgubitoare ale păgânismului și ale
iudaizan ților.
– De înviora conștiința creștină.
Locul : Roma
Timpul : Anul 63 —la sfârșitul primei sale captivități.
Planul : – Prolog (1,1 -14) – salutarea adresată creștinilor
– Înălțarea unui imn de laudă lui Dumnezeu
– Partea întâi (1 -3) – existența cetelor îngerești
– Domnul Hristos cap al Bisericii creștinii mădularele Bisericii
– Trei condiții ale mântuirii: har, credință, fapte bune
– Partea a doua (4 -6) – o viață creștină curată
– Datoriile soților între ei
– Datoriile copiilor față de părinți

Expunerea
Conversa –
ția

Explicația

Conver –
sația

Explicația

Biblia

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Aprecieri

Principiul
intuiției

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

Principiul
intuiției

188

C4

Cuprins ul: Prologul – (1,1-14) – el cuprinde un rezumat al Epistolei
– Apostolul înalța un imn de laudă lui Dumnezeu, mulțumindu -I
pentru marile binefaceri revărsate asupra omenirii.
Cap. 1 – cuprinde rugăciunea cătr e Dumnezeu pentru că efesenii să cunoască
mântuirea lui Hristos
– Mulțumind lui Dumnezeu pentru credința efesenilor, Apostolul se roagă
să li se dăruiască înțelepciune” Pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos să vă de -a vouă
dugul înțelepciunii” (1,17)
Cap.2 – efesenii fiind confundați în păcate prin influen ța diavolului, P ărintele
ceresc le -a oferit mântuirea în mod gartuit” pe noi ce eram morți prin greșelile noastre, ne -a
făcut vii împreună cu Hristos” (2,5)
– Devenind făpturi nnoi ale lui Hristos, tran sformați prin har și credința, trebuie
să săvârșim fapte bune” Prin har suntem mântuiți, prin credința zidiți întru Hristos” (2,8)
– Păgânii împreună cu creștinii sunt ca o clădire în care ei reprezintă pietrele,
temelia fiind profeții și Apostolii, iar pi tra din colț fiind Iisus Hristos” zidiți pe temelia
apostolilor și a profeților, piatră din capul unghiului fiind Hristos” (2,20)
Cap.3 – Apostolul, care se afla închis la Roma le aduce la cunoștință că prin
descoperire a fost ales Apostol al Domnului” anu me că prin descoperire mi s -a făcut
cunoscută taina” (3,3)
– Spune că păgânii împreună cu iudeii vor deveni părtași la mântuirea adusă
de Domnul Hristos” cum că păgânii sunt împreună moștenitori și mădulare ale aceluiași trup
întru Hristos” (3,6)
– Efeseni i nu trebuie să se descurajeze de suferințele lor, să socotească orice
suferință pentri Hristos ca o cinste
Cap.4 – Apostolul Pavel îi roagă pe efeseni ca să se comporte fiecare cu
smerenie, răbdare și iubire. Căci ei constituie un singur trup, Biserica lu i Hristos, și un
singur duh carte însuflețește Biserica” Creștinii au un singur botez, o singură credință, și un
singur Dumnezeu” (5,5)

Explicația

Biblia

Activitate
frontală

verbale

Aprecieri
verbale

Principiul
sistematizării
cuno ștințelor

189

C5 – Fiecare are o chemare deosebită în Biserica după harisma primită” Pe
unii i -a pus Apostoli, pe alții prooroci, pe alți i păstori și învățători” (4,7)
– Să părăsească obiceiurile păgâne de dușmănie, înlăturând orice răutate,
și să devină buni și iertători” Și fiți buni între voi, milostivi, iertându -vă unul altuia” (4,32)
Cap.5 – Apostolii îi îndeamnă să fie desăvârșiți, iu bindu -se unii cu alții, să fugă
de desfrânare și de lăcomie, căci altfel se vor asemăna închinătorilor la idoli. Să nu se
îmbete cu vin și să înalțe rugăciuni lui Dumnezeu.
– În viața familiară, soții trebuie să aibă drept exemplu în datoriile lor unirea
strânsă dintre Hristos și Biserica. Bărbatul să -și iubească femeia precum și -a iubit și Hristos
Biserica.
– Unirea dintre bărbat și femeie poate fi considerată taina” Taina aceasta
mare este” (5,32)
Cap.6 – Apostolul îndeamnă pe copii să -și asculte părinții , iar părinții să -și
îngrijească copii, crescându -I în frica lui Dumnezeu. Slujitorii să asculte de stăpânii lor
tripesti, îndeplinindu -și datoriile din conștiința.
– Știind că influența diavolului n -a încetat complet că arma permanenta le
recomanda rugăci unea.
Încheiere – în încheiere (6,21 -24) le recomanda pe Tihic care le aduce epistola și
are misiunea de a -I întări în credință.
– Salutarea este o binecuvântare foarte scurtă.” Pace fie -le fraților, și iubire
cu credință de la Dumnezeu Tatăl și de la Domn ul Hristos” (6,24)
Probleme dogmatice, morale – Dogmatice : -existenta cetelor îngerești” mai presus decât
toată Începătoria și Stăpânia și Puterea și
Domnia” (1,21)
– Domnul Hristos prin Jertfa Sa a realizat
împăcarea omului cu Dumnezeu și unitatea și
pacea între oameni” Căci El e pacea noastră”
(2,14)

190
– Hristos, piatra unghiulară a Bisericii”… piatra
cea din capul unghiului fiind Însuși Hristos”
(2,20)
– Unitatea Bisericii bazată pe un Domn, o
credință și un botez” un singur Domn, o singură
credință, un singur Botez” (4,5)
– Morale : -desavarsirea creștină având ca model pe Domnul
Hristos” până ce toți vom ajunge la unitatea
credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu”
(4,13)
– Datoriile soților între ei” Femeile să li se supună
bărbaților lor precum Do mnului” (5,22)
– Datoriile copiilor față de părinți” Copii ascultați
intru Domnul de părinții voștri” (6,1)
Deci, Epistola către Efeseni este o expunere densă a învățăturii ecleziologice
creștine, urmată de îndemnuri ale unein vieți cu adevărat ce știne
– Elevii ascultă cu atenție expunerea profesorului și cer l ămuriri și detalii acolo
unde nu sunt lămuri ți pe deplin.
– Elevii notează în caiete ideile principale ale lec ției.

5.

Fixarea și
sistematizarea
cunoștințelor

C1
C2
C3
C4
C5

10'
Se adresează elevilor următoarele întrebări:

– Care este timpul și locul scrierii Epistole i către Efeseni?
– Care sunt motivele scrierii Epistolei către Efeseni?
– Preciza ți planului Epistolei către Efeseni.
– Preciza ți cprinsul Epistolei către Efeseni.
– Care sunt problemele dogmatice și morale dezb ătute în Epistola către Efeseni?

Elevii r ăspund la întrebările profesorului folosindu -se de cuno ștințele dobândite în
timpul lec ției.
Conver –
sația

Explicația

Lectura

Biblia

Activitate
frontală

Aprecieri
verbale Principiul
conexiunii
inverse

Principiul
sistematizării
cuno ștințelo r
Principiul

191

6. Aprecierea
activității
elevilor

3' Se fac aprecieri generale și individuale, privind implicarea elevilor în predarea noilor
cunoștințe.
Se notează elevii care au participat la lecție.
– Elevii ascultă cu atenție.
expunerea
Activitate
frontală sistematizării
cuno ștințelor

7. Încheierea
activității
1' Profesorul roste ște rug ăciunea împreună cu elevii, salută și iese din sală;
– elevii rostesc rugăciunea și răspund la salut;
exercițiul Activitate
frontală Princip iul
hristocentric

192

După cum observăm, frecvența acestor principii pedagogice în proiectarea didactică
este foarte mare, întrucât cunoștințele pe care le oferim elevului trebuie să se bazeze pe un
suport logic și în funcție de re spectarea particularităților de vârstă.
De asemenea, putem spune că principiile sunt aplicabile într -o anumită ordine
conformă cu etapele lecției.
Astfel în momentul organizatoric, elevii răspund la salut, spun rugăciunea și se
pregătesc pentru începerea activității didactice orientând toată activitatea spre Persoana lui
Hristos, mijlocitorul mântuirii noastre, deci, aplicăm principiul hristocentric.
În momentul următor, pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoștințe, se
realizează utilizând princ ipiul accesibilită ții. În acest moment, exemplific ăm și orientăm
activitatea didactică spre tema pe care urmează să o tratăm.
Anunțarea titlului lecției și a obiectivelor lecției, sunt introduse prin utilizarea unui
alt prinipiu pedagogic și anume, princip iul sistematizării cuno ștințelor, prin care elevul
trebuie să în țeleag ă și să scrie în caiet titlul lecției pe care mai înainte profesorul a introdus -o
prin prelegere sau dialog.
Comunicarea și însușirea noilor cunoștințe, se realizează prin utilizarea cel or mai
accesibile prinipii și conforme temei abordate, se pot utiliza o gamă variată; pentru tema
nostră am utilizat: Principiul conexiunii inverse, Principiul intui ției și Principiul sistematizării
cuno ștințelor.
Am realizat fixarea și sistematizarea cuno ștințelor utilizând: Principiul conexiunii
inverse, Principiul sistematizării cuno ștințelor și Principiul motiva țional. Am considerat c ă
motiva ția este un factor influent al dezoltării personalită ții și totodată o pârghie spre realizarea
sopului propus.
Aprecierea activității elevilor adue în prim plan principiul sistematizării cuno ștințelor
unde se realizează aprecieri generale și individuale, privind implicarea elevilor în predarea
noilor cunoștințe.
Precizarea și explicarea temei pentru acasă se realizea ză prin principiul îmbinării
teoriei cu practica care constă în apliarea noilor cunoștin țe și ajută la însușirea și consolidarea
lor.
Într-o manieră ciclică vom reveni în ultima etapă în același loc de unde am plecat.
Astfel în aplicare sau încheiere, am u tilizat principiul hristocentric.

193

Bibliografie

I. Izvoare

1. Anania, I.P.S. Bartolomeu, Biblia comentată – Noul Testament , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită s ub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1990.

3. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versi une
diortosită după Septuaginta, redactată si adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,
sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București 2001.

4. ***Dicționar biblic , Editura “Cartea creștin ă”, Oradea, 1995.

5. Ionescu, Voichi ța, Dicționar latin -român , Editura Orizonturi, Bucure ști, 1993.

6. Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața monahală, în „Filocalia”, vol. 1,
ediția a IV -a, trad. Dumitru Stăniloae, București, Editura Harisma, 1993.

7. Sfânt ul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ioan Ică și Ioan I.
Ică jr., Editura Deisis – Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994.

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvinte de laudă la sfinț i,
Cuvânt la Sfântul Apostol Pavel , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2002.

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon ,
Editura Nemira, București 2005.

10. Sf. Ioan Hrisostom, Omilii La Epistola Catre Romani A Sfantului Apostol Pavel ,
Editura Cristiana, București, 2005.

11. Sf. Ioan Hrisostom, Tâlcuiri La Epistola întai că tre Corinteni , traducere de P. S.
Teodosie Atanasiu, Editura Sophia, Alexandria, Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2005.

12. Sfântul Grigore de Nyssa, Despre desăvârșire către monahul Olimpiu , trad. Pr. T.
Bodogae în col. „PSB”, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București 1998.

13. Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dum nezeu , trad. din grecește de
Pr. Gh. Țâlea și Nicolae I. Barbu, EIBMBOR, București, 1947.

194
14. Sf. Grigorie de Nazianz, apud Pr.Prof. D. Fecioru Sf.Grigorie de Nazianz. Despre
preoție, în “BOR” an LXXXVI (1968).

II. Cărți

15. Bălgrădean, C., Viața de slujire a Sfîntului Apostol Pavel , Editura UCCB -RSR,
București, 1979.

16. Bolocan, Carmen Maria, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri ,
Ediția a 2 -a, Editura Sf. Mina, Iași, 2008.

17. Bolocan, Conf. Dr., Carmen -Maria, Didactica Religiei , Proiect de curs, Universitatea
„Al. I. Cuza”, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași.

18. Bolocan, Carmen Maria, Sfintele Evanghelii – metode pedagogice , Editura Fides,
2008.

19. Bulacu, Pr., Mihail, Pedagogia Cre ștină Ortodoxă , EDP, Bucure ști, 1935.

20. Bruce, F.F., Paul. Apostle of the Free Spirit , Exeter, Paternoster, UK, 1977.

21. Bisoc, I., Sfântul Paul, omul sentimentelor adevărate , Editura Sapientia, Iași, 2002.

22. Bunea, Ioan, Psihologia rugăciunii, Editura Limes, Cluj -Napoca, 2004.

23. Bunescu, V., M. G iurgea, Principii de organizare și desfășurare a procesului de
învățământ , în Didactica (coord. D. Salade), EDP, București, 1982.

24. Bruner, J., Procesul educației intelectuale , Editura Științifică, București, 1970.

25. Bianchi, Enzo, Cuvânt și rugăciune , trad. Maria -Camelia Oros, Editura Deisis, Sibiu,
1996.

26. Constantinescu, Pr. Prof., Ioan, Studiul Biblic al Noului Testament , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

27. Coman, Pr. Prof. Dr., Constantin, Studiul Noul ui Testament – curs, An. I, sem. 2 ,
Editu ra Universității, București 199 3.

28. Chifăr, Pr. Prof., Nicolae, Istoria Creștinismului , vol. I., Editura Trinitas, Iași, 2000.

29. Cerghit, Ion, Metode de învățământ , ediția a III -a, Editura Didactică și Pedagogic ă,
București, 1997.

30. Cerghit, I., I. T. Radu, E. Popescu, L. Vlăsceanu, Didactica , EDP, București, 1999
31. Cerghit, Ioan, Metode de învă țământ , Editura Didactică și Pedagogic ă, Bucure ști,
1980.

195
32. Chițescu, Prof., N., pr. prof. I.Todoran, pr. prof. I. Petruță, Teolo gie dogmatică și
simbolică, Manual pentru Institutele Teologice, vol. II, EIBMBOR, București 1958.

33. Constantineanu, Corneliu, Interpretare narativă în teologia paulină: considerații
metodologice. , Casa carții de știință, Cluj -Napoca 2009.

34. Cristescu, Pr. P rof., Gr., Un capitol de pimenică ortodoxă , Ed. Ahidiecezană, Sibiu,
1926.

35. Cucoș, C., Pedagogie , Editura Polirom, Iași, 1996.

36. Cuco ș, Constantin, Pedagogie , ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Ia și,
2006.

37. Comenius, Jean Amos, Didactica m agna , traducere, note, comentariu și studiu Prof.
Univ. Dr. Iosif Antohi, Bucure ști, 1970.

38. Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și pedagogic ă,
Bucure ști, 1998.

39. Dunn, J.D.G., The Theology of Paul the Apostle , Grand Rapids, Ee rdmans, MI, 1998.

40. Diac, Radu, Viața Sf. Apostol Pavel , Editura Anastasia, București 2002.

41. Evdokimov, Paul, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, trad. Grigore Moga și Petru
Moga, Editura Meridiane, București, 1993.

42. Fabris, R. Paolo, L’apostolo delle ge nti, Paoline, Milano 1997.

43. Gordon, Pr. Lector Dr., Vasile, Introducere în Omiletică , Editura Universității din
București, 2001.

44. Grigorie, Marcu T., Antropologia Paulină , Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu
1941.

45. Grigoraș, Costachi, Mergând, învățaț i toate neamurile! , Iași, Editura Trinitas, 2000.

46. Munteanu, Prof. Dr., I. G., Viața Sfântului Apostol Pavel , Editura Renașterea, Cluj –
Napoca, 2004.

47. Melniciuc, Pr. Dr. Lect., Ilie, Studiul Noului Testament, Suport de curs semestrul II ,
Universitatea Alexa ndru Ioan Cuza, Iași, fără an.

48. Mehedinți, Simion, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea
educatorilor , Bucure ști, 1935.

49. Mircea, Pr. Dr., I., Dicționar al Noului Testament , A – Z, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii O rtodoxe Române, București, 1995.

196
50. Mladin, Nicolae, Hristos Viata Noastră Sau Asceza și Mistica Paulină , Editura Deisis,
Sibiu 1996.

51. Nicolescu, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Pr. Prof. Dr. Marcu Grigorie, Pr. Prof. Dr. Vlad
Sofron, Pr. Prof. Dr. Liviu Munteanu, Studiul Noului Testament pentru Institutele
Teologice , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București 1983.

52. Nicola, I., Tratat de pedagogie școlară , EDP, București, 1996.

53. Opriș, Dorin, Dimensiuni cre știne ale pedagogiei moderne , ediți a a II -a, Editura Sf.
Mina, Ia și, 2010.

54. Oprescu, N., Principiile procesului de învățământ , în „Curs de pedagogie” (coord. I.
Cerghit, L. Vlăsceanu), Universitatea București, 1984.

55. Pufu, Pr., Gheorghe, Îndumnezeirea – sens al vieții creștine în Epistola către Romani
a Sfântului Apostol Pavel, Editura Paralela 45, Pitești 2005.

56. Piaget, Jean, Nașterea inteligenței la copil, Ed.Didactică și Pedagogică, București,
1973.

57. Preda, V., Principiile didacticii în viziunea psihologiei educației și dezvo ltării , în
”Didactica modernă” (coord. M. Ionescu, I. Radu), Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1995.

58. Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan, Istoria Bisericească Universală , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004.

59. Rămure anu, Pr. Prof. Dr., Ioan, Preot Prof. Dr. Milan Șesan, Preot Prof. Dr. Teodor
Bodogae, Istoria Bisericească Universală , vol. I (1 -1054), ediția a III -a, revăzută și
completată, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureș ti, 1987.

60. Radu, Pr. Prof., Dumitru, Iisus Hristos ca Arhiereu, în Îndrumări misionare, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.

61. Reid, Daniel G., Dicționarul Noului Testament , Ed. Casa Cărții, Oradea 2007.

62. Staniloae, Pr. Prof., Dumitru , Iisus Hristos – lumina lumii și îndumnezeitorul omului ,
Editura Anastasia, București 1993.

63. Simenschi, Prof., Theofil, Studiu asupra Noului Testament și a Septuagintei , Cernăuți,
1936.

64. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr., Sebastian, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș Metodica
predării religiei , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

65. Teșu, Pr., Ioan C., Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică , Editura Trinitas,
Iași, 2001.

197
66. Tipei, John F., Limba greacă a Noului Testament , de Ed. Ca rtea Creștină, Oradea,
2002.

67. Tofană, Pr. Prof. Dr., Stelian, Componentele și exigențele misiunii Bisericii, după
epistolele pastorale , în „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie ”, Editura
Renașterea, Cluj -Napoca, 2006.

68. Țîrcovnicu, V., Pedag ogie generală , Editura Facla, Timișoara, 1975.

69. Văideanu, George, Abordarea sistematică a procesului instructiv -educativ , în
„Pedagogie – ghid pentru profesori”, Centru de multiplicare al Universită ții Al. I.
Cuza, Ia și, 1986.

70. Văideanu, George , Educa ția l a frontiera dintre milenii , Editura Didactică și
Pedagogică, Bucure ști, 1988.

71. Vîgotski, L.S., Opere psihologice alese, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1971.

72. Zizioulas, Ioannis, Ființa ecclesială , trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Bucur ești, 1996.

III. Studii și Articole

73. Bărlănescu, Pr., Ioan, Personalitatea Sfântului Apostol Pavel, izvoarele sale
doctrinare și permanenta sa actualitate , în „Altarul Banatului”, 34 -6, Serie nouă, anul
IV (XLIII), aprilie -iunie 1992.

74. Belea, Pr., Ni codim, Hristos Lumina cea mare , „RT”, 1/1944, Sibiu.

75. Braniște, Pr. Prof., Ene, Viața interioară și trăirea religioasă a preotului, în „BOR”,
nr.7-8, 1981.

76. Bolocan, Conf. Univ. Dr., Carmen -Maria, Principiile didactice moderne în opera
hrisostomică , în „Revista Teologică” , nr.2 , 2008.

77. Galeriu, Pr. Prof., Constantin, Sf. Ap. Petru și Pavel în slujba Evangheliei , în „BOR”,
5-6/1978.

78. Galeriu, Pr. Prof., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos Învățătorul nostru suprem , în
”Ortodoxia”, an. XXXV (1983), nr. 1.

79. Grigoraș, Magistrand, Aurel, Biserica Slujitoare, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2,
1966.

198
80. Isvoranu, Pr. Conf. Dr., Alexandru, Rolul credincioșilor și activitatea pastorală a
preotului după Sf. Apostol Pavel , în Îndrumătorul bisericesc misionar și patriot ic,
Craiova, nr. 3, 1986.

81. Marcu, Pr. Prof., Gr. T., Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religioasă –
morală a păstorului de suflete în „ST” seria a II -a, Nr. 3 -4, an VII, 1955.

82. Mircea, Pr. Dr., Ioan, Preoția harică și preoția obștească , în Ortodox ia, an XXXI,
1979, nr. 2.

83. Moise, Constantin, Alte posibilită ți de ordonare a metodelor didacticve , în „Analele
Științifice ale Universit ății Al. I. Cuza”, seria psihologie -pedagogie, Ia și, 1993.

84. Moraru, Eugen, Păstrarea dreptei credințe în lumina epistol elor pauline , ST., 6, 7,
8/1983.

85. Nicolescu, Diac. Prof., N., Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală , în ST, anul
III, n. 7 -8, 1951.

86. Onișor, Remus, Unitatea și integritatea credinței în scrierile Sf. Ap. Pavel , în „ST”,
nr. 4/1989.

87. Papuc, Magist rand, Gheorghe, Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel ,
în Studii Teologice, an VII (1955), nr. 5 -6.

88. Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în
teologia contemporană , în „Studii Teologice”, anul XXIV, nr. 5 -8, septembrie –
octombrie, 1972.

89. Popescu, Prof., Teodor M., Sfântul Pavel apostolul Neamurilor , în ST, anul III, n. 7 –
8, 1951.

90. Popescu, Teodor M., Primii didascali creștini , în ST, n. 2/1932.

91. Popescu, Teodor M., Biserica și cultură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

92. Popescu, Prof., Teodor M., Colaboratorii preotului în „BOR”, nr.7, 1955.

93. Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după
Sfânta Scriptur ă și Sfânta Tradiție , în „Ortodoxia” nr. 1, an XLI (1989).

94. Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Eccleziologia romano -catolică după documentele
celui de al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană (teză
de doctorat), în "Ortodoxia" , An.XXIV (1972), nr.3.

95. Popescu -Mălăești, Pr., I., Epistola catre Efeseni , în „BOR”, nr. 6/1925.

96. Rezuș , P., Al. I. Ciurea, L. Gafton, Biserica în planul lui Dumnezeu , în „Ortodoxia”
nr. 3-4 /IV, 1963.

199

97. Scriban, Arhim., Iuliu, Comentariul Sfintei Evangh elii. Genealogiile Mântuitorului la
Sf. Matei și Sf. Luca , în „BOR”, nr. 3/1922.

98. Vlad, Pr. Prof., Sofron, Principii misionare și sociale în Epistolele Sfântului Apostol
Pavel în Studii Teologice, an VII (1955), nr. 5 -6.

99. Verzan, Pr., Sabin, Epistola înt âi către Timotei , în ST, anul XLI, n. 2, 1989.

100. Ware, Episcop, Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe , trad. E. Chiosa, G.
Jacotă și pr. D. Ailincăi, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1993.

IV. Bibliografie electronică

101. http://sfapost olipetrusipavel.wordpress.com/viata -si-activitatea -sfantului –
apostol -pavel/ consultat la data de 05.06.2014.

200

DECLARA ȚIE DE AUTENTICITATE
privind elaborarea lucrării metodico -științifice pentru gradul didactic I

a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;
b) nu au fost folosite alte surse decât cele menționate în bibliografie;
c) nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alt e lucrări sau din alte surse
fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o
reprezintă alte lucrări ale mele;
d) lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Data, Semnătura,

Subsemnatul Părpălea Cristian Flor entin declar pe propria răspundere
că: