Pr. Conf. Dr. VÂLCIU MARIAN [621639]

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 1/84 
UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ TÂRGOVIȘTE
SECȚIA: TEOLOGIE PASTORALĂ
PREOTUL DE SPITAL ȘI SPECIFICUL
PASTORAȚIEI SALE
Îndrumător:
Pr. Conf. Dr. VÂLCIU MARIAN
Susținător:
Căpraru Valentin Marius
An.IV, Gr. I
Târgoviște
2012
1

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 2/84CUPRINS
PRELIMINARII………………………………………………………………………………..41.MÂNTUITORUL HRISTOS , MODEL AL PASTORAȚIEI
CREȘTINE……………………………………………………………………………………………………………..7
1.1.HRISTOS, PĂSTORUL DESĂVÂRȘIT …………………………………………………………………….7
1.2.ÎNTREITA SLUJIRE A LUI HRISTOS ÎN PREOȚIA BISERICII…………………………….9
1.2.1. Iisus Hristos că Învățător și Prooroc……………………………………………………….11
1.2.2.Împlinirea Revelației și a Proorociei în Hristos……………………………………………13
1.2.3.Puterea Duhului Sfânt în învățătura lui Hristos…………………………………………….16
2.LUCRAREA PASTORALĂ POTRIVIT SFINTEI SCRIPTURI ȘI LITERATURII
PATRISTICE……………………………………………………………………………………19
2.1.TEMEIURI BIBLICE ALE PASTORAȚIEI ÎN VECHIUL ȘI NOUL
TESTAMENT……………………………………………………………………………………19
2.2.APOSTOLII URMAȘII VREDNICULUI HRISTOS ȘI PĂSTORI AI
 NEAMURILOR…………………………………………………………………………………….23
2.3.PASTORAȚIA LA SFINȚII PĂRINȚI………………………………………………………27
3.TEOLOGIA SUFERINȚEI ÎN BISERICA ORTODOXĂ…………………………………30
3.1.SUFERINȚA CA ASCEZĂ ÎN VREMEA NOASTRĂ……………………………………..30
3.2.SUFERINȚA CA SEMN AL PĂCATULUI…………………………………………………32
3.3.SUFERINȚA CA MEȘTEȘUG AL DESPĂTIMIRII………………………………………33
3.4.SUFERINȚA DOMNULUI ÎMPREUNĂ PĂTIMIRE CU FIECARE DINTRE CEI CARE
SUFERĂ…………………………………………………………………………………………….39
3.5.MĂRTURII ALE SFINȚILOR PĂRINȚI…………………………………………………….43
4.LUCRAREA PASTORALĂ A PREOTULUI DE SPITAL……………………………………51
4.1.PREOTUL DE SPITAL UN ALTFEL DE LUPTĂTOR………………………………………..51
4.2.PREOTUL DE SPITAL ȘI SUFERINȚELE LUI: ÎNTRE CE ESTE EL ȘI CE AR TREBUI
SĂ FIE……………………………………………………………………………………………54
4.3.OBIECTIVE ȘI ACTIVITĂȚI SPECIFICE……………………………………………….57
5.MIJLOACE,METODE PASTORALE SPECIFICE PASTORAȚIEI
BOLNAVILOR ………………………………………………………………………………….58
5.1.IMPACTUL BOLII ASUPRA PERSOANEI UMANE.ABORDARE
PASTORALĂ……………………………………………………………………………………………………………….59
2

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 3/845.2.MIJLOACE DE SLUJIRE ALE CELOR AFLAȚI ÎN
SUFERINȚĂ……………………………………………………………………………………..63
5.3.PREZENA PREOTULUI ÎN SPITALE ÎNTREGEȘTE ACTUL Ț
MEDICAL…………………………………………………………………………………………..67
5.4.ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR TERMINALI………………………………………………….70
5.5.ANUL 2012, ANUL OMAGIAL AL SF. MASLU ȘI ÎNGRIJIRII
BOLNAVILOR…………………………………………………………………………………..72
6.ASPECTE LEGISLATIVE CU PRIVIRE LA REGLEMENTAREA ACTIVITĂȚII
SOCIALFILANTROPICEALE PREOȚILOR DE SPITALE……………………………….73
CONCLUZII……………………………………………………………………………………….75
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..78
Preliminarii
 
3

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 4/84În lucrarea mea de licență am ales să vorbesc despre rolul preoților de spital și
caracteristicile pastorației sale. În fiecare spital există un preot care încearcă să le insufle
speranța celor aflați în suferință, fie ei bolnavi sau rude ale acestora. Unora le stă alături,
îngenuncheat în rugăciune, altora le servește drept confident și sprijin moral, dar pe
fiecare încearcă să-I convingă de faptul că, uneori, singura care mai poate înfăptui o
minune este credința în Dumnezeu.
Există în România și nu numai, foarte mulți preoți care își desfășoară activitatea în
diverse unități laice și care au în vedere păstorirea credincioșilor bolnavi. Pastorația
misionară din spitale diferă de pastorația misionară din alte instituții, dar are același scop,
mântuirea oamenilor, mijlocirea pentru mântuirea lor și face parte din același segment de
apostolat al Bisericii Ortodoxe.
Lucrarea este structurată în șase capitole fiecare având importanța propriu-zisă
 pentru înțelegerea pastorației preotului de spital.
Astfel, în primul capitol, am dezbătut despre Modelul Suprem al pastorației
creștine, care este Iisus Hristos. El ocupă locul central în viața morală a credincioșilor. El
este Modelul Suprem pe care-L imităm, cu care vrem să ne asemănăm, El este
desăvârșirea spre care ne îndreptăm, idealul pe care vrem să-L ajungem. În toată lucrarea
Sa Hristos manifestă întreita Sa relație cu natura Sa omenească, cu Tatăl și cu oamenii și
 prin toată lucrarea manifestă întreita Sa slujire de Învățător-Prooroc, de Arhiereu și de
Împărat. Numai prin aceste activități și calități putea să mântuiască și să desăvârșească pe
oameni.
În capitolul al II-lea am descris temeiurile scripturistice și patristice în care ne este
evocată activitatea de ,,Păstor” a Mântuitorului. Astfel, în multe din subiectele
Evangheliei scrisă de Sfântul Ioan Evanghelistul, un loc aparte îl ocupă sintagma atribuită
Mântuitorului Iisus Hristos de Păstor, ,,care își dă viața pentru oile Sale” (Ioan10, 11).
Elementul caracteristic vieții și activității Păstorului este acela că El cunoaște propriile oi,
încât nimic din taina cunoașterii lui nu rămâne ascuns. Toți sunt chemați să urmeze
Păstorului celui bun, și în ciuda fragmentărilor, diviziunilor, mândriei exagerate generate
de păcat și de lucrarea lupilor răpitori, timpurile zilelor noastre cer de multe ori sacrificiu
și multă răbdare pentru că lucrarea Bisericii și a Păstorului celui bun este mereu aceeași
în toată plinătatea ei. Sfinții Părinții, în operă și mai ales în viața lor descriu nespus de
clar care trebuie să fie profilul religios moral al preotului creștin.
Capitolul al III-lea evoca în linii mari „teologia suferinței în Biserica Ortodoxă”.
După cum se va vedea din cuprinsul capitolului, suferința reprezintă o parte integrantă a
4

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 5/84
urcușului duhovnicesc pe care fiecare trebuie să-l parcurgă spre a se uni cu Dumnezeu.
Aceasta unire a omului cu Dumnezeu este singura cale prin care omul poate dobândi
mântuirea. Deoarece lumea în care trăim poartă amprenta păcatului protopărinților, nu
numai omul, ci întreaga fire a fost afectată în structura ei de reaua alegere a acelora;
„făptura a fost supusă deșertăciunii nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o”
(Rom 8, 20).
Pentru că această suferință să fie ziditoare, ea trebuie să fie asumată în chip
conștient de către cel care pătimește. Păcatul adamic este cauza prima a suferințelor din
lumea aceasta. El este însă și prototipul pentru diferitele păcate individuale care au urmat
în lumea post adamică. Suferință în general și boala în special sunt adesea semne ale unei
îndepărtări a omului de rostul pe care Dumnezeu i l-a pregătit din veșnicie.
Tot în acest capitol am prezentat și mărturiile câtorva din Sfinții Părinți despre
sensul și rostul suferinței. Aceștia cunosc foarte bine sensul suferinței deoarece au trecut
 prin mari și îndelungate chinuri din pricina verticalități lor morale, al curajului cu care
înfierau păcatul, a dreptei lor credințe și chiar a invidiei oamenilor.
Capitolul al IV-lea, care constituie esența prezentei lucrări de licență, tratează
„lucrarea pastorală a preotului de spital”. În acest capitol al lucrării am încercat să arăt
importanța preotului de spital pentru un credincios aflat în suferința sau un bolnav
credincios.
Astfel, preotul de spital este un altfel de preot și un altfel de om, un om cu o inimă
 plină de amintiri și imagini dureroase dobândite de-a lungul vremii, un om care plânge și
 pătimește cu fiecare bolnav și doar uneori mai zâmbește cu cei vindecați, un om care se
roagă permanent cu toți cei în suferința. Cu fiecare pacient, cu fiecare caz, cu fiecare
dramă, sufletul și trupul preotului de spital se modifică, suferă transformări ireversibile.
Spitalul este spațiul cel mai propice de a percepe iubirea lui Dumnezeu din
 perspectiva comuniunii. Bolnavul îi slujește lui Dumnezeu prin răbdare și ascultare,
medicul prin dăruire, iar preotul prin slujire. Din această lumină putem înțelege cuvintele
savantului Nicolae C. Paulescu, care spune: „urmând perceptele carității, îngrijiți pe
 bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe Însuși
Dumnezeu”1.
1Dr.,Nicolae,C.,Paulescu: „Spitalul ”, conferința tinută la deschiderea cursurilor de medicină din cadrul
asezământului spitalicesc „Betleem” din București la 12 mai 1913, în Studii de medicină și filantropie
creștină, Ed.Christiana, București, 2001, p. 35 apud P.S.,Vasile,Somesanul, „Credința creștină și medicină.
 Falsa credință și pseudo-medicină”, în Medicii si Biserica. Pentru o bioetica creștină, aspecte speciale
determinate de relația dintre teologie și medicină, vol. III,coord.,Dr.,Mircea,Gelu,Buta, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2005, p. 147.
5

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 6/84Capitolul V. Ca teologi, să nu uităm că cea mai amară și mai împovărătoare
suferință este cea în care omul se afundă de bună-voie, nevrând să ceară ajutorul lui
Dumnezeu și mângâierea Sa. În relația noastră cu cel care suferă, el trebuie să fie în
centrul atenției noastre, și nu suferința lui, iar în al doilea rând ca Dumnezeu este Cel ce
trebuie să lucreze prin noi, Dumnezeu trebuie să-l cheme la Sine prin noi. Trebuie să
reținem faptul că boala este întotdeauna o manifestare a Providenței divine, în care
Dumnezeu își exprimă voința de a ne ajuta să realizăm mântuirea. În spitale, acolo unde
de cele mai multe ori suferința nu cunoaște limite, pe lângă medicii care tratează durerea
trupească se află și preoții, cei care veghează la liniștea sufletului și la redarea speranței
de viață.
Ultimul capitol, capitolul al VI-lea, reprezintă o statistică realizată în anul 2007, la
nivelul Patriarhiei Române, a preoților care își desfășoară activitatea în spitale și
așezăminte de ocrotire socială ale statului sau a Bisericii.
 
1. MÂNTUITORUL HRISTOS, MODEL AL PASTORAȚIEI CREȘTINE.
1.1. HRISTOS, PĂSTORUL DESĂVÂRȘIT.
 
Iisus Hristos a dăruit celor ce cred în el nu numai o nouă religie, ci și o nouă
morală. El ne-a descoperit o nouă relație religioasă, o nouă legătură între om și
Dumnezeu: legătura iubirii. Prin el am aflat că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne
6

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 7/84
este Tată și noi suntem fii ai Lui, că relația dintre noi și Dumnezeu nu este ca relația
dintre sclav și stăpân, ci ca relația dintre fiu și părinte.
 De fapt religia cea nouă cuprinde în sine și o nouă morală, conformă cu desăvârșirea
acestei religii. Nouă relație religioasă cu Dumnezeu implică și o nouă viață morală.
 Dumnezeu însuși este desăvârșit din punct de vedere moral: El este desăvârșirea însăși.
Cel ce este fiu al lui Dumnezeu trebuie să tindă să se asemene cu Dumnezeu. De aici
imperativul pe care îl pune Mântuitorul pe frontispiciul vieții tuturor credincioșilor:
„Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. 5, 48). Cel ce
este Fiu al Tatălui din ceruri trebuie să aibă aceeași atitudine morală față de semeni și
 față de creatura întreagă, pe care o are Tatăl Însuși. De aici și îndemnul Sfântului
 Apostol Pavel către credincioși: „Fiți dar următori lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți”
(Ef. 5, 1; 4, 32), „ca să fiți fără prihană și curați, fii nepătați ai lui Dumnezeu” (Fil. 2,
15)2. Așadar relația religioasă față de Dumnezeu pretinde și formarea, morală a fiului
după chipul desăvârșit al Tatălui.
Credincioșul vede în Iisus Hristos pe unicul și adevăratul Fiu al Tatălui, care este
desăvârșit precum și Tatăl desăvârșit este, care este Sfânt precum și Tatăl sfânt este. El
este cu adevărat imaginea Tatălui și Fiului Cel desăvârșit. Deci Iisus ni l-a descoperit pe
Tatăl cu desăvârșirea spre care trebuie să tindem, și ne-a chemat să fim fii ai Tatălui.
Rolul lui Iisus Hristos în viața morală nu se limitează doar la faptul că în Persoană și
viața lui ne oferă chipul cel desăvârșit al Fiului. Iisus Hristos are un rol activ în viața
morală a credincioșilor.
Hristos, „Chipul lui Dumnezeu” (Col. 1, 15), s-a revelat în chip omenesc pentru a arăta
cât de mult valorează omul. Prin aceasta Mântuitorul ne-a arătat și realizat înfățișarea
adevărată a ființei noastre după chipul lui Dumnezeu și ne ajută și nouă să o realizăm. În
același timp, Hristos Iisus este și modelul de viețuire neprihănită care exercită o influență
hotărâtoare asupra voinței credinciosului prin caracterul său perfect și exemplar, căci în
Hristos „locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Iisus e forța
supremă de realizare morală a creștinului, noi toți fiind prezenți în umanitatea lui,
cuprinși prin relație de destin cu această plinătate a Domnului, așa cum sunt persoanele
divine în Dumnezeirea lui.
2Pr.,Dr.,Ioan,Chirvasă, Înălțarea Domnului – ridicarea lui Adam,în Revista Margăritarul Credinței, Anul
III, Nr. 2 (VII), revista Parohiei „Sf. Proroc Daniel”, Iași, p. 16.
7

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 8/84
 Prin credință creștinul participă la cunoașterea și trăirea lui Dumnezeu în viața creștină
 și umană în general, căci „fără credință, dar, nu este cu putință să fim plăcuți lui
 Dumnezeu” (Evr. 11, 6). Dar realizarea credinței se arată în fapte bune3.
Dacă începutul comunicării omului cu Dumnezeu îl face credința, dacă nădejdea continuă
această viață în Hristos, comuniunea plenară se realizează prin virtutea iubirii
(„Dumnezeu este iubire”, 1 Ioan 4, 8), care într-adevăr este „legătura desăvârșirii” (Col.
3, 14). Iubirii lui Dumnezeu, care se revarsă în lume de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt,
trebuie să i se răspundă de fiecare credincios în parte prin iubirea lui.
La asemănarea cu Dumnezeu ajungem prin comuniunea cu Hristos. Hristos cel înviat și
înălțat la ceruri, fiind viu, între el și credincios se poate stabili o relație de comuniune, de
iubire. Relația de iubire însemnă întrepătrundere, comunicare reciprocă de viață, unificare
și asemănare. Se înțelege că în relația cu Hristos, el este cel ce ne pătrunde cu energiile
lui divine, cu harul lui, cu sfințenia lui, ne unește cu Hristos și ne creează din nou după
chipul lui.
Creștinul care urmează lui Hristos este un om al bucuriei, indiferent de necazurile,
greutățile și primejdiile care apasă viața sa. „Cu tot necazul nostru, sunt covârșit de
 bucurie” (2 Cor. 7, 4) , spune creștinul adevărat. Bucuria creștinului cuprinde tot ce în
această lume e frumos, sfânt și bun. Dar cea mai mare bucurie a lui este bucuria de a
viețui în Hristos Iisus. La această euforie duhovnicească îndeamnă Sfântul Apostol Pavel
 pe creștini, când spune: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă”
(Filip. 4, 4). Datorită acestei bucurii, creștinul ajunge la o concepție optimistă despre
lume și viață, care își are izvorul într-un desăvârșit echilibru sufletesc. Acest optimism
evanghelic generează curaj și îndrăzneală în lupta cea bună și îl determină pe creștin să
alerge spre ținta desăvârșirii, cu un entuziasm inepuizabil, dându-i convingerea fermă că
„cetatea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20).
Credinciosul care și-a înfrumusețat ființa cu virtuțile lui Hristos, cu iubirea și smerenia,
cu bunătatea și blândețea, cu răbdarea și jertfelnicia, a format în sine chipul lui Hristos
 și a întruchipat în ființa lui sfințenia lui Hristos4.
Dar întrucât viața morală e dezbrăcare de omul cel vechi și îmbrăcare în omul cel nou,
creștinul poate trăi și crește în Hristos pe calea virtuților, numai prin curățirea de patimi și
 prin comuniunea sacramentală cu Hristos Domnul, în Biserica sa, „stâlp și temelie a
adevărului” (1 Tim. 3, 15).
3 Ibidem, p. 17.
4  Ibidem.
8

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 9/84
Iisus Hristos ocupă locul central în viața morală a credincioșilor. El nu numai ne-a
descoperit pe Tatăl și ne-a arătat că suntem fiii ai Tatălui și trebuie să ne asemănăm cu el
ca niște fii adevărați, dar el însuși este Fiul cel Unul Născut al Tatălui, care a venit în
lume să ne mântuiască și să ne lumineze calea de fii ai lui Dumnezeu. El este modelul
suprem pe care-L imităm, cu care vrem să ne asemănăm. el este desăvârșirea spre care ne
îndreptăm, idealul pe care vrem să-l ajungem5.
1.2.ÎNTREITA SLUJIRE A LUI HRISTOS ÎN PREOȚIA BISERICII.
„Iisus Hristos este “Unul și Același Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat, din
suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după
omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl,
după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, din Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu,
după omenitate; cunoscut în două firi în chipneamestecat, neschimbat, neîmpărțit,
nedespărțit,deosebirea firilor nefiind desființată nicicum din cauza unirii, ci păstrându-se
mai degrabă însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas”6.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe care o
umple de Dumnezeirea lui și o eliberează de afectele, pătimirile și moartea, de pe urma
 păcatului strămoșesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi toți, pentru că prin
 participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite prin firea lui
umană să ne elibereze și pe noi în viața aceasta de păcat, iar în cea viitoare, de afecte, de
coruptibilitate și de moarte. Dar tot prin acestea, se îndreaptă și spre Dumnezeu, pentru a-
l slăvi prin împăcarea noastră cu El (Efes. 2, 16; 1, 20), prin eliberarea noastră de relele
amintite și prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască. Deci, deși direcțiile
lucrării sunt trei, lucrarea însăși nu se împarte7.
Lucrarea de restabilire și de îndumnezeire a firii proprii este în același timp lucrare
de slăvire a lui Dumnezeu; căci în natura omenească astfel restabilită și îndumnezeita se
arată slavă lui Dumnezeu și natura însăși slăvește pe Dumnezeu.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită din aceste trei laturi ale ei. Dar 
întrucât ele nu sunt despărțite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu poate face abstracție
5Ibidem, p. 18.
6Formula dogmatică hristologică de la Calcedon în “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. II, autor Preot
Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R., București, 1997.
7Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloaie,Teologia Dogmatica Ortodoxă,vol. II, Ed. I. B. M. al B.O. R. București,
1997, p. 53.
9

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 10/84
de celelalte. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos mai poate fi privită însă și în alte trei
aspecte principale ale ei. Ea se împlinește prin propria jertfa a trupului său, prin
învățătura și pilda de slujire data oamenilor și prin puterea pe care o exercită asupra
naturii prin minuni, asupra morții prin înviere și asupra oamenilor prin poruncile și prin
 puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei feluri de activități, ca
laturi ale lucrării sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii
ca Arhiereu (Evr. 9, 11), ca Învățător-Profet și ca Stăpânitor, sau Domn, sau Împărat
(Apoc. 12, 10; 11, 15; Mt. 28, 18 etc.).
În toată lucrarea Sa Hristos manifestă întreita Să relație cu natura Sa omenească, cu
Tatăl și cu oamenii și prin toată lucrarea manifestă întreita Sa slujire de Învățător-
Prooroc, de Arhiereu și de Împărat.
Ca Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru ridicarea noastră la dialogul sau la
comuniunea directă cu sine, el nu poate să nu se afle și să nu se manifeste și ca om în
relația de ascultare cu Tatăl, să nu umple firea sa umană de Dumnezeirea să și să nu
realizeze și promoveze activ relația sa cu oamenii8. Aceste direcții ale lucrării sale
mântuitoare nu sunt decât iradierile firești, deci binevoitoare, ale persoanei sale, unită în
chipul cel mai înalt prin natura dumnezeiască dar și prin cea omenească îndumnezeită cu
Tatăl și prin natura omenească îndumnezeită cu oamenii. Și numai prin lucrarea sa
îndreptată în aceste trei direcții poate înfăptui în întregime opera sa mântuitoare.
Pe de altă parte, numai prin cele trei activități și calități de Învățător, de Arhiereu și
de Împărat putea să mântuiască și să desăvârșească pe oameni. Și numai prin toate trei la
un loc, exercitate într-un mod pur și eminent, cum nu le pot exercita oamenii obișnuiți.
Căci oamenii trebuie să fie luminați ca să meargă și cu voia lor pe calea care-i duce la
Dumnezeu; trebuie să depășească dușmănia dintre ei și Dumnezeu printr-o renunțare la
orgoliul lor și la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care
n-o puteau avea decât din legătura directă cu o persoană care a fost în stare să aducă o
 jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârșit, trebuie
să fie susținuți cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei vieți de
 jertfa ce li s-a făcut cunoscută prin învățătura atotadevarată și atotluminoasă.
  Cele trei direcții ale lucrării mântuitoare și cele trei forme de slujire pentru
efectuarea ei decurg în chip firesc din persoană Fiului lui Dumnezeu care s-a întrupat,
asumând rolul de Mântuitor al lumii9.
8  Ibidem, p. 54.
9  Ibidem, p. 54.
10

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 11/84
 
1.2.1.Iisus Hristos ca Învățător-Prooroc.
 
Iisus, adevărul și proorocia în persoană. Iisus Hristos este Învățătorul și Proorocul 
 suprem prin însăși persoana Sa. Iisus Hristos nu e un învățător ca oricare alt om, ba
nici chiar ca oricare alt întemeietor de religie10.
În același timp el depășește orice prooroc dinainte de el, înscriindu-se pe un alt
 plan. Întrucât el este unic, învățătura lui este și ea unică. Unică nu din același plan cu alte
învățături unice. El este identificat cu învățătura sa. Și învățătura lui nu poate izvorî decât
din el. El e Profet într-un sens unic și suprem. Calitatea sa de prooroc ține de persoana sa,
spre deosebire de sensul de prooroc din Vechiul Testament, unde această calitate e legată
accidental de o persoană sau de alta. Iisus Hristos e Învățătorul și Proorocul prin sine, nu
 printr-un dar venit din altă parte. Este Învățătorul prin excelență (În. 13, 13) și Proorocul
 prin excelență. El însuși a spus despre sine: "Eu sunt lumina lumii" (În. 8, 12), sau: „Eu
sunt adevărul" (În. 14, 6).
El e Învățătorul în sensul suprem prin însăși persoana sa, pentru că din însăși
 persoana să decurge învățătura sa, care arata drumul adevărat al omului spre eternitatea
desăvârșită a existenței. El e ca atare „Învățătorul" și „învățătura" în persoană, dacă este
„lumina" în persoană. El e cel ce propovăduiește și „cel ce se propovăduiește" pe sine. În
el se identifică subiectul învățăturii cu „obiectul" ei.
 El e chiar prin aceasta Proorocul eminent, pentru că învățătura lui arată
adevăratul drum de desăvârșire al umanității. Iar în această el nu face decât să se
tălmăcească pe sine însuși, fiind și drumul spre desăvârșire, și desăvârșirea însăși. Orice
 progres a făcut omenirea în direcția adevăratei ei desăvârșiri spirituale, a adevăratei
actualizări a umanului, l-a făcut pe drumul și spre ținta indicată de el. Învățătura lui e cu
adevărat profetica, pentru că și persoana lui este profetica, arătând în sine omul la
capătul său eshatologic. El e „Proorocul" și „proorocia" ultimă în persoană. El nu
 prezintă o altă ținta a drumului omenirii spre desăvârșire decât pe sine11.
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți văd prezente în slujirea arhierească și în jertfă lui
Hristos toate cele trei direcții, în intercondiționarea reciprocă ce le da sensul amintit. În ce
 privește direcția către Dumnezeu, am văzut ce spune Epistola către Evrei (5, 1, 7). Jertfă
lui Hristos împlinește jertfele din Vechiul Testament, care erau toate îndreptate spre
10  Ibidem, p. 55.
11  Ibidem, p. 55.
11

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 12/84
Dumnezeu, desigur în folosul poporului: „El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu
cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, și a dobândit o veșnica
răscumpărare” (Evr. 9, 12). Dar prin jertfa aceasta adusă lui Dumnezeu, Hristos în același
timp Se desăvârșește ca om. Iar prin aceasta sfințește sau desăvârșește și pe ceilalți.
Aceasta se întâmpla și cu jertfele din Vechiul Testament. „Făcându-Se desăvârșit, S-a
făcut tuturor pricină de mântuire veșnică” (Evr. 5, 9). „Căci dacă sângele țapilor și al
taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curăția trupului, cu
atât mai mult sângele lui Hristos care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe
Sine jertfă fără de prihană, vă curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți
Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 13-l4)12.
El e modelul ultim al omenirii și în unire cu el își află ea desăvârșirea. El este prin
Dumnezeirea sa, dar și prin umanitatea sa îndumnezeită, „lungimea și lărgimea" infinită,
în care vor înainta cei ce cred în el, în vecii vecilor.
În învățătura pe care o da el se tălmăcește pe sine însuși, ca ființa finală și
desăvârșită a omenirii. El nu da o învățătură imaginată de minte, care dintr-un punct de
vedere e mai bună decât cel ce o dă, dar din alt punct de vedere nu redă tot misterul ființei
umane și ținta ultimă reală la care a ajuns ea în el și poate ajunge oricine se unește cu el.
El nu descrie prin imaginație tabloul înălțător a ceea ce ar putea să fie omul dar nu
reușește să fie, ci ceea ce a ajuns cu adevărat omul în el. El îl arată pe om în starea
desăvârșită de după înviere, care poate deveni și starea reală a tuturor celor ce cred în el.
Iar pentru că el este de fapt prin viața sa și prin învierea sa ceea ce e chemată să devină de
fapt omenirea întreagă, învățătura lui este și realistă și profetică, acoperindu-se cu ceea ce
este el ca om în care s-a realizat cu adevărat umanitatea și se va realiza după înviere. În
învățătura lui se vede ca prin oglinda viața lui dinainte și de după Înviere, deci și omul
așa cum e chemat să fie. Prin aceasta e Prooroc nu numai prin cuvântul lui, ci prin
existența lui dinainte de înviere și prin cea de după înviere.
El e „Învățătorul" și „Proorocul" culminant prin însăși persoana lui, pentru că nu e
numai om, ci și Dumnezeu și ca atare are în el și iradiază din el nu numai învățătura
adevărată despre Dumnezeu, ci și despre omul adevărat, așa cum este el realizat în
Hristos și cum trebuie să ajungă și ceilalți.
În sensul acesta învățătura lui este revelația culminantă despre Dumnezeu și despre
om, întrucât el însuși este că persoana această revelație. În el se încheie toată revelația și
12Arhim.,Prof.,Dr.,Ioan,Zagrean, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renașterea ,Cluj-Napoca, 2005, pag. 218.
12

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 13/84
 proorocia. El e suprema proorocie împlinită13. Este revelația culminantă și proorocia
culminantă, pentru că cuprinde tot conținutul despre Dumnezeu și despre om, accesibil
acestuia în viața pământească, pentru că-l comunica direct cel ce e Dumnezeu însuși și
omul deplin realizat14.
 
1.2.2. Împlinirea Revelației și a Proorociei în Hristos.
 
Prezentându-se pe sine ca Dumnezeu devenit om și ca om care e în același
timp în maximă apropiere de oameni, Hristos anunță Împărăția lui Dumnezeu pe cale să
înceapă și să se dezvolte în măsura în care oamenii cred în el și intră și înaintează în
comuniune cu el. Împărăția lui Dumnezeu este, din momentul apariției lui Hristos, „în
mijlocul" oamenilor. Predicându-se pe sine, o predică pe ea și predica lui e revelația
 prezenei acestei Împărății, fiind predica prin care se revelează persoană sa. Pe de altă ț  
 parte, Împărăția aceasta va începe în deplinătatea ei odată cu învierea sa. Deci el e și din
acest punct de vedere Proorocul revelației depline și al Împărăției realizate a lui
Dumnezeu și a umanității deplin îndumnezeite, din cadrul ei. Aceasta împărăție, ca și
 persoana lui Hristos, nu e o noutate relativă, care va putea fi urmată de altele, ci noutatea
ultimă și absolută, în care e data plenitudinea și infinitatea vieții.
Predica lui Iisus este și chemarea adresată oamenilor, ca să primească această
Împărăție ca unica șansă a vieții lor adevărate, veșnice și depline15. „În această unică și
totuși pentru noi exemplară relație a sa cu Dumnezeu, Iisus cel dinainte de Paști trăiește
în persoană să sosirea Împărăției lui Dumnezeu și astfel cunoaște sosirea această
indisolubil legată cu propovăduirea sa proprie. Cu aceasta nu se neagă că, prin moartea și
învierea sa, atât Împărăția cât și propovăduirea sa obțin o ultimă radicalitate în ele înseși
și pentru noi".
Sfântul Chiril din Alexandria spune că Hristos, prin ceea ce aduce în sine însuși, a
descoperit în ipostasul său tipurile legii. El a mutat în ipostasul său tipurile la adevăr.
Proorocii și drepții Vechiului Testament, nefiind ei înșiși adevărul în persoană, adică
Hristos, reprezentau pe Hristos ca tipuri, sau îl înfățișau în tipuri, pentru că-l vedeau în
depărtarea viitorului, pe baza comunicărilor primite de la Dumnezeu, sau a unei vederi
nedeslușite a cuvântului în existența Lui imposibil de descris cu toată claritatea. De
aceea numai în Hristos se luminează legea sau ținta spre care arată ea în mod neclar.
13Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Staniloaie,op. cit ., p.56.
14  Ibidem, pp.56-57.
15  Ibidem, p.57.
13

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 14/84
Chiar Iisus a spus că legea arată spre el: „Căci dacă ați fi crezut lui Moise, m-ați crede și
 pe mine. Căci el despre mine a scris" (În. 5, 46). „Hristos a fost rânduit, spune același
 părinte, apostol și arhiereu (Evr. 3, 1) și ne-a eliberat de legea umbrită și ne-a trecut la
vorbirea clară a învățăturii evanghelice."
Desigur Hristos a venit sau a fost trimis ca „Apostolul" său propriu, precum s-a
făcut și „Proorocul" său propriu, căci numai întrucât s-a făcut om rămânând și
Dumnezeu, adică întrucât s-a umilit pe sine, luând modul uman de a se comunica, a putut
deveni accesibil ca Dumnezeu și a putut intra cu oamenii în acest dialog direct. Așa cum
Patriarhul Iacob descojește nuielele, așa Hristos descojește înțelesurile legii. El
„descojește legea de umbra ei și înlătură acoperământul de pe scrierile proorocilor,
arătând „rațiunea" din ele albită și plină de farmecul duhovnicesc"16.
Făcând aceasta Hristos înlătură umbra care era așezată în lege asupra lui, ieșind din
 planul indirect în care se afla în timpul Vechiului Testament, în planul dialogului direct.
Dacă Moise n-a putut urca tot poporul în muntele cunoștinței infinite și directe a lui
Dumnezeu, Hristos poate face aceasta. Pe Sinai, spune tot Sfântul Chiril din Alexandria,
nu s-a putut urca poporul. „Era imposibil ca prin călăuzirea lui Moise, să se apropie de
Dumnezeu. Nu se putea apropia prin tipuri și prin umbra." Căci acestea se intercalau intre
 popor și Dumnezeu. Dar când Dumnezeu a intrat în dialog direct cu oamenii, înlăturând
tipurile intermediare, ei s-au aflat dintr-odată în fața lui Dumnezeu.„Legea tindea spre
frumusețea adevărului". „Iar adevărul este Hristos, prin Care am dobândit intrarea și am
ajuns aproape de Tatăl, urcându-ne ca la un munte, la cunoștința adevărului." „Sfârșitul
legii și al proorocilor este Hristos" (Rom. 10, 4). Legea arată spre taina lui Hristos, dar în
ea nu era Hristos descoperit. „Iar prin munte se înțelege în acestea, cunoștință mai presus
de fire și mai presus de toate a tainei lui Hristos." „Deci Moise îi aduce lângă munte, dar 
nu-i urcă în el. Cum am spus adineaori, desăvârșirea și înălțimea în înțelepciune și
cunoștință o câștigăm prin Hristos, nu prin Moise. Ultimul e slujitor și pedagog, primul,
ca Domnul tuturor, s-a arătat că dătătorul cunoștinței desăvârșite." Cunoștința aceasta e
împreunată cu schimbarea noastră spre slava. „Și nimenea n-a rămas care să nu audă și să
nu cunoască slava Mântuitorului." Căci în el Dumnezeu însuși a intrat în relație directă cu
noi; Dumnezeu, care e foc și arde păcatele noastre.
   Desigur, cuvântul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, chiar venit în Hristos în dialog 
direct cu noi, nu e văzut în mod descoperit. Trupul lui Hristos, cuvintele lui omenești,
16  Ibidem, pp.57-58.
14

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 15/84
rămân încă „tipuri", „simboluri" ale dumnezeirii lui. Dar acum tipul nu e despărțit de
 Dumnezeu, ci Dumnezeu s-a făcut el însuși „tipul său", „simbolul său" 17.
Trebuie înaintat în intimitatea cu el însuși pentru a pătrunde prin el la dumnezeirea
lui infinită, nu pe o cale în afară de el. Cine este lângă el simte prin cuvintele lui
omenești, prin privirile lui și prin toată înfățișarea, comportarea și faptele lui,
dumnezeirea nevăzută a subiectului Sau. „Iată Domnul vine cu tărie și brațul lui cu
stăpânire va paște turma lui și cu brațul lui va aduna mieii" (Îs.40, 10)18.
 
1.2.3. Puterea Duhului Sfânt în învățătura lui Hristos.
 
În cuvintele și faptele oricărui om se sesizează nu numai conținutul definit al unor 
înțelesuri, ci și subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta e „duhul" specific al
subiectului, care învăluie și e prezent în toate cuvintele lui. Acest Duh ne unește cu
subiectul tainic și indefinibil al lui Hristos prin toate cuvintele și actele Lui. De aceea
cuvintele Lui au în ele duh și viața. „Cuvintele pe care vi le-am vorbit sunt duh și viața"
(În. 6, 63). Sau: „Tu ai cuvintele vieții veșnice" (În. 6, 68). Ele ne unesc prin Duhul Lui,
cu el însuși. "Adevăratul mijlocitor este Hristos, cu care ne-am unit prin relație, dacă e
adevărat că s-a coborât în cele ale noastre și s-a făcut om, ca să ne facă pe noi părtași ai
firii sale dumnezeiești, uniți cu Dumnezeu prin împărtășirea și harul Sfântului Duh".
Hristos este „adevărul" ca persoană, pentru că orice realitate spirituală care configurează
 pe cea materială, prin care se manifestă, subzistă numai în persoană, și nu în afară de ea.
Deci realitatea spirituală supremă, de care depinde orice altă realitate, nu subzista decât în
 persoană sau în trinitatea personală supremă19. 
Tot ce e adevărat își are obârșia în actul creator al lui Dumnezeu cel personal, se
menține și se desăvârșește în viață sau în adevăr, prin participarea la viața dumnezeiască
 personală, sau la „adevărul" prin excelență. În Hristos s-a umplut de viața dumnezeiască
sau de adevăr și natura omenească asumată de el și, prin împărtășirea de ea, se va umple
de viață și de adevăr orice om care crede.
Unitatea ființei Duhului Sfânt cu a Tatălui se vede din versetul:„Că cine dintre
oameni știe ale omului, fără numai duhul omului, care este în El; așa și ale lui
 Dumnezeu, nu le-a cunoscut fără numai Duhul lui Dumnezeu”(I Cor 2, 11). De aici se
vede că Duhul Sfânt are o cunoștință perfectă despre Dumnezeu. Cum însă o astfel de
17  Ibidem, p.58.
18  Ibidem, pp.58-59.
19  Ibidem, p.59.
15

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 16/84
cunoștință poate avea numai Dumnezeu, urmează că Duhul Sfânt este Dumnezeu și că El
are aceeași ființă cu Tatăl.
Hristos e prin aceasta, adică prin faptul că e însăși persoana supremă din care
iradiază toată puterea și viața, un adevăr dinamic, în sensul că în calitate de Dumnezeu dă
 putere umanității sale să se umple de el ca Dumnezeu, sau de viața Lui, și în sensul că
aceasta umanitate e stimulată să crească în adevărul ei, prin efluviile ce iradiază din
Dumnezeu și răspund trebuințelor ei celor mai naturale. Aceasta datorită faptului că în el
e obârșia ei. Acest adevăr că viața se comunică prin umanitatea lui Hristos și celorlalți
oameni, iar aceștia sunt stimulați și ei să crească în el, să se facă asemenea Lui.
Calitatea dinamică a „adevărului" nu înseamnă că esența lui supremă se produce
continuu. El este din veci și până în veci în aceeași esență. Dar el promovează pe om, ca
„chip" al Lui, în eternitate, configurându-l din infinitatea Lui tot mai mult după el ca
model. Înaintarea în adevăr este înaintarea spre o tot mai adâncă imprimare a omului de
umanitatea lui Hristos că model al lui, care are puterea de a-l conduce pe el într-o
desăvârșire infinită, pentru că umanitatea lui însăși e imprimată și umplută de
Dumnezeirea lui. Dar aceasta se realizează prin Duhul. Sfântul Chiril a stăruit îndelung
asupra acestui proces de configurare nesfârșită a noastră după modelul lui Hristos, prin
Duhul Sfânt.
Căci puterea care însoțește chiar cuvântul lui Hristos, în care e prezent Hristos
Însuși, e Duhul. Cuvântul lui Dumnezeu e lumina, dar din el iradiază Duhul20. Adevărul
mântuitor s-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, deja prin implicațiile uniunii
ipostatice, făcând-o pe aceasta deplin după modelul ei dumnezeiesc. Învățătura lui
Hristos e una din formele prin care se comunică și celorlalți oameni Persoana lui Hristos
 prin natura sa umană, în vederea mântuirii lor. În felul acesta cuvintele și faptele lui
Hristos sunt necesare pentru a cunoaște persoana lui, ca Dumnezeu, și ca om deplin
realizat. Căci persoană nu se poate cunoaște altfel și nu se poate actualiza în efectele ei
asupra altora și nici chiar în ea însăși, în latura ei omenească, decât prin cuvinte și fapte.
Căci, cum am văzut, prin cuvintele persoanei iradiază, sau luminează Duhul persoanei.
Iar „prin Duhul, luminează pe tot omul" (II Cor. 4, 6). Fiul are pe Duhul ca pe o rază a
firii sale; El extinde „strălucirea Duhului". Duhul e mintea lui Hristos.
 ,,Căci fiind mintea lui Hristos, spune ucenicilor toate din Hristos, nu cele ale sale, aflate
într-o voință și lucrare a sa. Deci Duhul ca o astfel de strălucire întinsă din Fiul, e în
același timp „lucrare fiintiala ipostaziată". Așa cum Fiul este Cuvântul ipostatic, din
20  Ibidem, p.59.
16

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 17/84
care izvorăsc toate cuvintele, fără ca aceasta să priveze pe Tatăl și pe Duhul de calitatea
de sursă a cuvintelor, la fel Duhul este energia ipostaziata aflătoare în Fiul, din care
izvorăsc toate energiile sau lucrările. Prin energiile aduse în noi de Duhul lui Hristos, de
care sunt pline cuvintele lui, noi suntem făcuți tot mai mult după chipul lui Hristos.
 ,,Primind în noi chipul cuvântului, adică pe Duhul Sfânt și de viața făcător, care se
 sălășluiește astfel în noi, suntem reconfigurați conform cuvântului cel viu al lui
 Dumnezeu, urcând iarăși la nestricăciune și înnoindu-ne pentru viața de veci" 21.
Desigur, Duhul Sfânt ni se dă mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin
Taine, în care persoana lui Hristos sufla mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască,
decât numai prin cuvinte. Dar cuvintele sunt și ele neapărat necesare pentru explicarea
lucrării care ne vine din Hristos. În general cuvintele și faptele sunt mijloacele prin care
ne punem totdeauna în legătură cu persoana cuiva, deci și cu persoana lui Hristos. Iar 
Hristos aceasta și urmărește. În cazul altor persoane e mai greu să te pui în legătură cu ele
 prin cuvintele rostite și prin faptele săvârșite de ele în trecut, căci ele nu mai sunt
 prezente unde se reamintesc cuvintele și faptele lor, sau uneori nu se mai recunosc în
starea în care au fost când au rostit cuvintele și au săvârșit faptele acelea, întrucât au
crescut la alte înțelegeri. Hristos însă este prezent unde sunt reamintite cu credință în el
cuvintele și faptele lui, căci ele îl redau pe el rămas același și în momentul când se
reamintesc, sau ele reprezintă etape prin care a trecut ca om și prin care trebuie să treacă
oricine vrea să ajungă la nivelul la care a ajuns umanitatea lui; etape pe care el nu are
motiv să le retracteze și pe care el le retrăiește cu cei ce se afla în una sau alta din ele, ca
singurul drum prin care pot ajunge și ei acolo unde se află el ca om22.
21  Ibidem, pp.59-60.
22  Ibidem, p.60.
17

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 18/84
2. LUCRAREA PASTORALĂ POTRIVIT SFINTEI SCRIPTURI ȘI
LITERATURII PATRISTICE.
2.1.TEMEIURI BIBLICE ALE PASTORAȚIEI ÎN VECHIUL ȘI NOUL
TESTAMENT.
În multe din subiectele evangheliei scrisă de Sfântul Ioan Evanghelistul, un loc
aparte îl ocupă sintagma atribuită Mântuitorului Iisus Hristos de Păstor, ,,care își dă viața
 pentru oile sale” (Ioan 10,11).
Câteva zile după vindecarea orbului din naștere, Iisus se adresează locuitorilor 
Ierusalimului, prezentându-se pe sine ca fiind Păstorul cel bun, simbol întâlnit foarte des
în scrierile Vechiului Testament. Astfel, în cartea Proorocului Iezechil, în cap. 24, 23
simbolic este prefigurată persoana Mântuitorului promis de Dumnezeu poporului și lumii
întregi,,voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște; El le va paște și tot el va fi
Păstorul lor.” Trebuie să amintim că cel care este prezentat ca fiind ,,Mielul lui
Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) este în același timp și păstor, aceste
metafore având sensul de a face înțeleasă, trăită, acceptată taina întrupării și venirii sale
între oameni.
Această prezentare și asumare a chipului Păstorului celui bun, are o tradiție istorico-
culturală care merge până spre vechile civilizații asiro-babiloniene unde regele este
mereu prezentat ca fiind cel ce păstorește, hrănind poporul care i s-a încredințat23.
23Editorial,Cuvântul Ierarhului: Iisus Dumnezeu-Omul, Păstorul cel bun, publicat în Ediția de Moldova a
Ziarului Lumina – 11 aprilie 2011.
18

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 19/84
Imaginea unui păstor nu era străină poporului evreu nomad cu o încărcătură istorică a
 păstoritului de unde își câștiga existența lui. Avraam patriarhul, vine la chemarea lui
Dumnezeu în Canaan împreună cu Lot, nepotul său, având turme nenumărate
(Facere13,7). David, regele de care este legată perioada glorioasă a dinastiei, este ales și
chemat de Dumnezeu, fiind luat de la turma de oi. (I Regi, 16, 11). De aceea în Psalmul
22, V. 1-4, David mărturisește că: ,,Domnul îi este Păstorul care-l paște și care la loc cu
 pășune îl va duce, că de va și umbla în mijlocul morții nu se va teme de rele”.
În epoca profetului Ieremia, acesta constată cu durere că pe lângă păstorii cei buni
s-au strecurat și păstori nedemni, care pierd și distrug oile turmei. ,,Vai de păstorii care
 pierd și împrăștie oile turmei, de aceea așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către
 păstorii care pasc pe poporul lui Israel:„ați risipit oile turmei mele, le-ați împrăștiat și nu
le-ați păzit; de aceea, vă voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele” (Ieremia 23, 1-2).
Păstorul cel bun coborât în lume ,,nu strigă, nici nu poruncește pentru că oile i se
supun recunoscându-i vocea, el chemând pe fiecare după nume călăuzindu-l spre
izvoarele apei vieții veșnice” (Apoc. 7, 17). Spre deosebire de alți păstori, oile ascultă și
urmează Păstorului, pentru că el cunoaște tainele fiecărui suflet, zbuciumul și neliniștea,
dar și dorința de viață și nemurire. În această scurtă parabolă, Iisus Mântuitorul rezumă
sugestiv procesul tainic, dinamic și direct al formării Bisericii, pentru că scoaterea oilor 
din staul are scopul găsirii hranei spre întreținerea vieții, aici în mod simbolic Iisus
vorbește de momentul hotărâtor al ruperii de trecutul Legii și pășirea spre momentul
dinamic al peregrinării în corabie, care este Biserica spre viața cea veșnică24. Fiind
orientată spre veșnicie, Păstorul cel bun cu turma sa, se va afla mereu într-o stare de
opoziție, de conflict cu reprezentanții acestei lumi și va dori să depășească limitele
impuse de spațiu și timp.
Din acest motiv observăm directa opoziție la chemarea Mântuitorului de la nașterea
sa până în zilele noastre. Indiferența, necredința, ostilitatea, lupta directă sau mascată
asupra învățăturii sale, a Bisericii sale, sunt traiectorii ce străbat două milenii de
creștinism lovit și supus examenelor grele, dar biruitor și triumfător în lupta cu rătăcirea
umbrită de întunericul forțelor răului. Taina Bisericii și a Păstorului se descoperă sub
formă de parabolă fiindcă nu sosise ceasul ca ea să devină realitate istorică, de aceea
Domnul o explică astfel: „Eu sunt ușa, de va intra cineva prin mine, se va mântui” (10,
9), ,,Eu sunt calea” (Ioan 14, 6), vrând să sugereze că omenirea numai într-o legătură
directă cu el poate câștiga viața cea veșnică.
24  Ibidem.
19

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 20/84
Ușa de obicei indică accesul spre ceva în vederea atingerii unui țel, păstorul este cel care
călăuzește spre țelul respectiv. Mântuitorul Hristos este ușa, deoarece o deschide tuturor 
celor ce cred în el și-l mărturisesc cu viața și faptele izvorâte dintr-o credință trăitoare,
integrându-i în Biserica lui unde și hrănește, apără, păzește și veghează asupra lor.
Absența păstorului determină distrugerea și risipirea, din acest motiv, în noaptea
 patimilor anunță prevăzând dezastrul care urmează loviturilor ce le primește Păstorul cel
 bun. ,,Voi toți vă veți sminti întru mine în noaptea aceasta, căci scris este: Bate-voi
 păstorul și se vor risipi oile turmei” (Matei 26,31).
Imaginea Păstorului celui bun, sugerează îngăduința, toleranța, bunătatea, răbdarea,
așteptarea, deplina libertate responsabilă în a-l urma sau respinge25.
Oile care-i urmează lui, aparțin celui pe care-l ascultă, dar apartenența aceasta nu este
sclavie, ci responsabilitate. Cunoașterea și descoperirea lui Iisus Domnul înseamnă
cunoașterea și descoperirea celui nevăzut și veșnic. ,,Cel ce m-a văzut pe mine l-a văzut
 pe Tatăl meu” (Ioan 14, 9).Numai în legătură sinceră cu Iisus putem avea viața cea
netrecătoare, mângâierea și curajul biruinței.
În afară de pseudo-profeții care vin în nume propriu proferând erezii și aducând în
mod vădit haos spiritual cu acțiuni malefice, Mântuitorul menționează o altă categorie,
aceea a celor plătiți care pun în primejdie viața și dezvoltarea armonioasă a turmei.
Aceștia sunt cei care lucrează pentru oi fără o vocație specială, nu sunt legați de ele prin
dăruire, cel plătit lucrează pentru bani, profit mai ales în zilele noastre, când totul se
reduce la profit fără multă muncă, la viață comodă fără cruce și dăruire. Din nefericire
această categorie poate fi ușor identificată în istoria Bisericii din toate veacurile. Niciun
mercenar nu este rău intenționat ca un fur, dar fiind lipsit de dăruire, nu își va putea
împlini misiunea fiind umbrit de pasivitate ca urmare a poziției lui de străin. Fără
dragostea care se dăruiește, niciun preot, urmaș al Păstorului și Păzitorului celui mare, (I
Petru 2, 25) nu poate fi socotit misionarul care câștigă sufletele scoțându-le din abisul
căderii și întunericului.
Spre deosebire de acești străini care nu se dedică cu toată ființa lor, Mântuitorul
Hristos își dă propria viață, pentru oile Sale (Ioan 10,11), descoperind una din însușirile
fundamentale și esențiale ale unui păstor adevărat, capacitatea de a se sacrifica pentru
 propriile oi26.
25Episcop,Stoenescu,Daniil, Iisus Hristos-Ieri,azi si in veci, Editura Charisma, Sinaia, 2008, p. 58.
26  Ibidem,pp.59-60.
20

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 21/84
Misiunea cere o vocație specială presupunând dragostea de a sluji, de a se identifica
cu împlinirile și neîmplinirile celor păstoriți, de a-și dărui viața pentru mântuirea celor 
încredințați. În slujirea apostolică, misiunea și slujirea sunt acțiuni care se completează,
se înterpătrund, cei care înțeleg și împlinesc acestea sunt cu adevărat urmași autentici ai
adevăratului păstor.
Biserica se întemeiază prin sacrificiu și apostolate, întâietatea revenindu-i lucrării
celei dintâi, însă pentru ca cei aleși să se bucure de roadele jertfei Mântuitorului este
nevoie ca numele și lucrarea lui să fie cunoscute și vestite lumii, repetate cu fiecare
generație ce apare pe acest pământ.
În lucrarea de mântuire a lumii, toate cele trei aspecte apar pregnant în imaginea
Păstorului celui bun, căci el învață oile ca profet, le călăuzește ca împărat și se jertfește
 pentru ele dându-și viața ca arhiereu. Spre deosebire de eroii legendari ai lumii care
 pentru realizări mărețe se supuneau tragismului istoric luptând asumându-și suferința,
Mântuitorul Iisus Hristos de bună voie își oferă sufletul ca preț de răscumpărare pentru
oile sale adăugând:,,Nimeni nu-l ia de la mine, ci eu de la mine însumi îl pun. Putere am
eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”
(Ioan 10,8) .
Această mărturisire este de o mare însemnătate pentru că doar cu câteva luni înainte de
moartea Sa pe cruce, Iisus blândul Păstor, în prezența celor care vor pregăti uciderea sa,
afirmă că toate acestea se vor împlini prin libera sa acceptare. Spre deosebire de toți
oamenii care îndură suferința morții în mod pasiv, și în ciuda faptului că aceasta apare ca
impusă din afară, moartea Mântuitorului pe cruce este rodul propriei sale opțiuni27. De
aceea, Domnul subliniază că, acceptarea morții de el, împlinește ascultarea față de Tatăl
cel ceresc, aceasta fiind ofranda jertfitoare adusă Tatălui ceresc spre mântuirea lumii.
Acest mod prin care Mântuitorul își oferă viața pentru mântuirea lumii, certifică
 puterea iubirii lui Dumnezeu față de noi și față de cel unul născut „că așa de mult a iubit
Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul său ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața
veșnică” (Ioan 3).
Un nou element caracteristic vieții și activității Păstorului este acela că El cunoaște
 propriile oi, încât nimic din taina cunoașterii lui nu rămâne ascuns. Cel ce se apropie de el
trebuie să se apropie cu credință pentru că el se face răsplătire tuturor celor ce-l caută. În
ciuda unei agresive și înșelătoare companii împotriva oricărei autorități, omul depărtat de
Dumnezeu este ușor sortit eșecului și finalului dezastruos. Biserica este condusă de
27  Ibidem,p.61.
21

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 22/84
Mântuitorul, Păstorul și Păzitorul ei, iar în chip văzut de urmașii săi episcopi și preoți.
Toți sunt chemați să urmeze Păstorului celui bun, și în ciuda fragmentărilor, diviziunilor,
mândriei exagerate generate de păcat și de lucrarea lupilor răpitori, timpurile zilelor 
noastre cer de multe ori sacrificiu și multă răbdare pentru că lucrarea Bisericii și a
Păstorului celui bun este mereu aceeași în toată plinătatea ei. Cei care l-au aflat pe Iisus
în Biserica lui îi aparțin, se bucură de privilegiul de a-l cunoaște, de a fi împreună cu el,
dăruindu-i-se lui. ,,Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”
,,Acestora El dă viața veșnică, și nu voi pieri în veac” (Ioan 10,28)28.
Ceea ce deosebește fundamental pe Hristos Domnul de ceilalți profeți, este faptul că
doar El se împotrivește lupilor răpitori, va dobândi deplina putere asupra răului și a
morții.
Pilda cu Păstorul cel bun trebuie corelată cu aceea despre oaia cea pierdută, aici el
întruchipează toată duioșia și gingășia pe care Mântuitorul a arătat-o față de ucenicii săi,
față de toate sufletele obosite și epuizate de încercări, dornice de mântuire. Relația dintre
adevăratul Păstor și oile sale, presupune din partea acestuia o dragoste jertfelnică,
duioasă, mereu atentă să le ferească de orice primejdie și lucru rău. Ea este ilustrată de
următoarele cuvinte ale proorocului Isaia: ,,El va paște turma sa ca un păstor și cu brațul
său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul său și de cele ce alăptează se va îngriji” (Isaia
40,11).
Acum ne aflăm mereu pe calea pe care mergem uneori străini și fără orientare.
Lipsa credinței, a îngăduinței, a toleranței, a trăirii creștinești ne îndepărtează de Păstorul
cel bun, care plânge pentru oile sale, pentru că nu-l mai ascultă.
Neascultarea noastră ne aduce starea de anxietate maximă, teama și neliniștea pun
stăpânire pe noi. În starea de haos, și dezordine sufletească, Păstorul cel bun ne cheamă
 pe toți spre a-l urma: ,,Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe
voi” (Matei 11,28), căci el, „cel ce stă în mijlocul tronului, ne va paște pe noi, și ne va
duce la izvoarele apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii noștri”
(Apoc.7,17)29.
2.2.APOSTOLII, URMAȘI VREDNICI AI LUI HRISTOS ȘI PĂSTORI AI
 NEAMURILOR.
28  Ibidem,pp.62-63.
29  Ibidem,p.64.
22

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 23/84
Dacă prin credința în același Hristos și prin însăși lucrarea lui Hristos în Liturghie,
 prin Sfintele Taine, prin Cruce, prin icoane,Biserica rămâne identică și ține pe
credincioșii de azi și de totdeauna în Hristos cel veșnic, această unitate nu s-ar putea
menține fără preoți și episcopi, prin care se propovăduiește credința de totdeauna și se
săvârșesc actele văzute prin care lucrează același Hristos în mod nevăzut.
UnitateaBisericii în Hristos în fiecare timp și identitatea ei nu se susțin numai prin
 predicatori ai cuvântului care împreună cu ascultătorii tind să le înțeleagă în mod diferit.
Sfintele Taine și celelalte acte sfințitoare văzute, prin care lucrează efectiv in mod
nevăzut Același Hristos în credincioși, nu se săvârșesc prin ele însele, ci au nevoie de
subiecte omenești văzute. Prin actele săvârșite de preoși și episcopi lucrează același
Hristos.
   Prin acestă„ succesiune apostolică" a episcopatului și a preoțimii se confirmă
identitatea menținerii Bisericii și a omenirii creștine in harul aceluiași Hristos dăruit 
lumii prima dată prin Apostoli; dar și mișcarea ei in același Hristos care unește în el pe
toți credincioșii mereu alții în succesiunea timpului și cu alte probleme corespunzătoare
 fiecărei etape a timpului30.
Unde s-a păstrat practicarea actelor de sfințire, ca putere venită de la Hristos, prin
 persoane sfințite și ele pentru săvârșirea acestor acte, s-a păstrat și simțirea accentuată ca
și cuvântul despre Hristos se propovăduiește din împuternicirea Lui și aceasta dă o
răspundere la fel de accentuată pentru păstrarea lui neschimbată de la Apostoli,
exprimând continuu pe același Hristos integral ca Dumnezeu și om cu adevărat
Mântuitor. Hristos însuși a spus Apostolilor că le va trimite pe Duhul său cel Sfânt,
 pentru ca prin acesta să dea mărturie neschimbată despre el sau despre plenitudinea lui.
Deși Hristos însuși i-a însărcinat pe Apostoli și pe urmașii lor chiar pentru predicarea
cuvântului Evangheliei, el le-a făgăduit și puterea ce le-o va da pentru aceasta prin
Sfântul Duh, de care va fi el însuși nedespărțit. Căci le-a spus:„ Ci veți lua putere, venind
Duhul Sfânt peste voi, și îmi veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea, în Samaria
și până la marginea pământului" (Fapte 1, 8).
Deci, Hristos și-a ales pentru mărturia adevărată ce voiește să se dea despre el o seama de
 persoane deosebite, Apostolii, întărindu-i cu puterea sa: „ Precum m-a trimis pe mine
Tatăl, vă trimit și eu pe voi" (Ioan 20,21). Dacă Hristos trimite pe alții, numai pentru ca el
însuși a fost trimis și numai cei trimiși pot să dea mărturie adevărată despre el, așa și
30Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru, Stăniloae, Preotul,urmas al Apostolilor si persoana harismatica, în
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/preotul-urmas-apostolilor-persoana-harismatica-
68525.html.
23

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 24/84
Apostolii și urmașii lor, episcopii, trimit pe alți episcopi și preoți numai pentru ca ei au
fost trimiși, iar cei trimiși trebuie să primească îi ei o pregătire prealabilă pentru ca să
 poată da mărturia adevărată despre Hristos, săierte păcateleîn numele Lui (Ioan 20, 23)
și să săvârșească toate actele de sfințire a credincioșilor .
Cei chemați să fie episcopi, preoți si diaconi, primesc această vrednicie prin actul
numit hirotonie sau punerea mâinilor, săvârșită de alți doi sau trei episcopi pentru un
episcop, și de un episcop pentru preot și diacon. Despre hirotonia primilor urmași ai
Apostolilor pentru propovăduirea lui Hristosși pentru sfințirea credincioșilor, ne dă
mărturieSfânta Scriptur ă31.Ea ne arată cum hirotonia era actul văzut al comunicării
Duhului Sfântde la Apostoli la urmașii lor, în această slujire. Astfel înFaptele 
Apostolilor se spune despre Pavel si Varnava: „ Și hirotonindu-le preoți în fiecare
 biserică, rugându-se cu posturi, i-au încredințat pe ei Domnului „în care crezuseră" (Fapte
14, 23). Sau spune despre Pavel: „și trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe
 preoții Bisericii" (Fapte 20, 17). Si acestora, care se numeau atunci și episcopii „turmei"
cuvântătoare a credincioșilor, Pavel le spune:„ Drept aceea luați aminte de voi înșivă și
de toată turma,întru care Duhul Sfântv-a pus episcopi, ca să păstoriți Bisericalui
Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu scump sângele său" (Fapte 20, 28). Socotindu-i pe
aceștia păstori, care au de păstorit o „ turmă" cuvântătoare, arată că, chiar dacă îi numește
si„presbiteri", nu erau simplu bătrâni, căci bătrânii se numesc în grecește „gerontes”. și
 păstorirea nu e numai predica, ci grija în toate privințele de turma cuvântătoare, așa cum
Hristos care se socotește și el„ Păstor" (Ioan 10, 11), nu e simplu Învățător, ci și Sfințitor 
al celor ce cred în el. În toate cetățile, deosebiți de popor, erau preoții, uneori având pe
Apostoli lângă ei. În Antiohia, născându-se discuția dacă tăierea împrejur e sau nu
obligatorie pentru creștini, s-a rânduit ca Pavel si Varnava „ să se suie la preoții din
Ierusalim pentru această întrebare" (Fapte 15, 2). Se vede că aceștia aveau o mare
autoritate. La Ierusalim ei au fost primiți „de Apostoli și de preoți", cărora le-au vorbit
despre rezultatele misiunii lor. Aceasta arată că preoții hirotoniți de Apostoli se bucurau
împreună cu Apostolii de autoritatea de a decide în chestiuni de credință, ca unii care
învățaseră în mod deosebit de la Apostoli cele privitoare la credință. Căci se spune în
continuare: „ Și Apostolii și preoții s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt"
(Fapte 15, 6)32. E vorba deSinodul Apostolicde la Ierusalim, la care, împreună cu
Apostolii, au participat și episcopii care se numeau la început și preoți. Acest sinod a
31  Ibidem.
32  Ibidem.
24

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 25/84
hotărât să nu impună creștinilor tăierea împrejur . Iar Pavel și Sila, ucenicul lui, trecând
 prin multe cetăți din Asia Mică învățau pe credincioși „ să păzească învățăturile rânduite
de Apostoli și de preoții din Ierusalim" (Fapte 16, 4). Preoții sau episcopii din Ierusalim
aveau atâta autoritate, încât stabileau interpretările cuvenite ale învățăturii lui Hristos.
Ca cel hirotonit de un Apostol ca episcop primea prin hirotonie un har deosebit de
ceilalți credincioși, o spuneSfântul Apostol Pavel cătreTimotei:„ Te îndemn să ții aprins
harul lui Dumnezeu care este întru tine, prin punerea mâinilor mele" (II Tim. 1, 6).
Timotei a primit harul hirotoniei de la Pavel, după ce a învățat de la el „ dreptarul
cuvintelor sănătoase" pe care Pavel îl obligă să-l păzească (II Tim. 1, 13). Nu de la vreo
comunitate a primit Timotei acest dreptar. Datorită hirotoniei, în Timotei sălășluiește
Duhul Sfânt, ca și în Pavel (II Tim. 1, 14).
Dar cei hirotoniți de Pavel ca episcopi aveau puterea să rânduiască la rândul lor alți
episcopi si preoți. O spune aceasta Sfântul Pavelcătre Tit:„ Pentru aceasta te-am lăsat în
Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am
rânduit" (Tit 1, 5). Începea astfel rânduiala succesiunii apostolice. Dar prin succesiunea
aceasta trebuie să se asigure păzirea neschimbată a învățăturii apostolice. De aceea,
Sfântul Apostol Pavelcere lui Tit să așeze ca episcop sau preot pe cel ce poate „să se țină
de cuvântul cel credincios al învățăturii și să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea
sănătoasă" (Tit 1, 9). Numai așa se putea asigura identitatea Bisericii în timp și unitatea ei
în spațiu33. Trebuia ca noii episcopi și preoți să țină, după îndrumareaSfântului Pavel,
învățătura apostolică despre Hristos cel adevărat, „pentru că mulți sunt răzvrătiți, grăitori
în deșert și înșelători , învățând pentru câștig rău cele ce nu se cuvin", influențați mai ales
de cei dintru tăierea împrejur (Tit 1, 10, 11). Acestora „ trebuie să li se închidă gura", iar 
credincioșilor să li se dea puterea „să nu dea ascultare basmelor iudaicești" (Tit 1, 11,
14), care nu recunosc pe Hristos ca Dumnezeu, și de aceea nicinașterea lui din Fecioara 
și nici puterea mântuitoare a Crucii lui. Prin toate acestea se asigură păstrarea exactă a
învățăturii despre Hristos34.
 
2.3.PASTORAȚIA LA SFINȚII PĂRINȚI.
   De-a lungul veacurilor, Biserica, prin ierarhia ei superioară (episcopatul), a
împlinit cu prisosință porunca Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, cât și prevederile
33  Ibidem.
34Ibidem.
25

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 26/84
canoanelor amintite mai sus, îngrijindu-se cu multa râvnă de formarea și educația
clerului. Spre deosebire de cultele păgâne, creștinismul este o doctrină pe temeiul căreia
credinciosul se poate desăvârși și mântui și, care, de aceea, pretinde cunoașterea,
credința și totală adeziune personală. De aceea, Mântuitorul este numit învătățor, iar 
 Apostolii și creștinii se numeau discipoli sau ucenici. Ca religie, învătătura revelată,
depozitată în Biserică, aceasta trebuie să se îngrijească de instrucția și educația acelora
care păstoresc pe credinciși. Căci nu se concepe creștin, oricât de simplu ar fi, care să
nu fie instruit cu privire la adevărul revelat, de care depinde mântuirea sa35. Cu atât mai
mult se pretinde acest lucru de la episcopi, preoți și diaconi, purtătorii „chemați" și
„ trimiși" ca să inițieze pe alții în doctrina creștină, slujind, astfel, Biserica.
Studiul teologiei este o îndeletnicire pe care o poate profesa orice creștin, dar 
misiunea preoțească este strâns legată de studiul teologiei. Ierarhia este tălmăcitoarea
învățăturii Mântuitorului, cu misiunea de a o propovădui credincioșilor Bisericii Lui. și
dacă demnitatea preoțească a fost socotită în toate timpurile a fi importantă, demnitatea
 preoției Noului Testament este nespus de înaltă. Căci puterea dată acesteia, de a săvârși
Sfânta Euharistie și de a lega și de a dezlega păcatele credincioșilor, depășește orice
înțelegere a acestora, fiindcă, pe pământ, nu se afla nimic asemănător. Preoții Bisericii
creștine trebuie să îndeplinească o slujire neasemuit de importantă și care pretinde o
 pregătire cât mai temeinică și o răspundere religioasă-morală uriașă. Căci aceștia trebuie
să fie „lumina luminii" și „sarea pământului" (Matei, V, 13-16), propovăduitorii
Evangheliei și administratorii harului, păstorii turmei lui Hristos (Matei, XXVIII, 18-19)
și sfințitorii acesteia (Luca, XXII, 19; I Corinteni XI, 24), colaboratorii lui Dumnezeu pe
 pământ (I Corinteni, III, 9), administratorii înfricoșatoarelor lui Taine (I Corinteni IV, 1)
și trimișii prin care Dumnezeu vorbește astăzi credincioșilor. Cu un cuvânt, preoții sunt
 puși să administreze valori eterne, spre edificarea credincioșilor încredințați lor de
Biserică.
Acesta este motivul pentru care Părinții Bisericii au slăvit preoția ca pe cea mai
sublimă slujire aici pe pământ. și tot aceasta este cauza care a determinat pe unii dintre
marii teologi să fugă din fața preoției și aceasta fiindcă erau conștienți de înfricoșata ei
răspundere36.
Revelația divină și Sfinții Părinți în opera lor și mai ales cu viața lor descriu nespus
de clar care trebuie să fie profilul religios moral al preotului creștin (Ioan, XV, 19; XVIII,
35Pr.,Popovici,Iustin,Credința în Hristos și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 23.
36  Ibidem, pp. 24-25.
26

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 27/84
23), pentru a deveni ceea ce trebuie să fie; o lumina cecălăuzește spre Hristos. Sau, cum
se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Demnitatea preoțească este așa de înaltă, că este
cu adevărat necesară o chemare din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei demni să
îmbrace această demnitate". Iată de ce Biserica a considerat pătrunderea unor nechemați
în preoție ca pe o „sacrilega temeritas".
Pentru a nu se întâmpla acest lucru, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, adunați în
sinoade apostolice și ecumenice, au obligat episcopatul, căruia îi aparține de drept divin
și în virtutea succesiunii apostolice „potestas magisterii" să fie cu cea mai mare grijă în
ceea ce privește pregătirea și educația sacerdotală a slujitorilor sfintelor altare ale
Bisericii lui Hristos. În sensul că, în pedagogia divină, hotărâtoare este chemarea la
 preoție. Este această eternă hotărâre a Providenței divine, prin care anumite persoane sunt
alese de a sluji preoția și de a împlini cu credincioșie și sfințenie marile îndatoriri ale
acesteia în lume.
De aceea, pe temeiul acestei chemări, Sfinții Părinți accentuează marea importantă
 pe care o are, în educația preotului, „vocația", deoarece preoția nu este o îndeletnicire ca
oricare alta, rânduită de oameni, pentru treburile lor trecătoare, ci ea este o misiune
cerească, o slujire a Eternului Logos și, ca atare, a vieții întru nestricăciune, a vieții celei
veșnice; ea este o slujire, prin care sufletele, născute din nou prin Taina Sfântului Botez,
trebuie să-și păstreze neîntinată de păcat „îmbrăcarea cu Hristos" (Galateni, III, 26-27) și,
astfel, să se mântuiască.
Iată de ce vocația are o importantă atât de mare în pregătirea pentru preoție37. Căci
 prin vocație se înțelege aici nu numai îndreptarea cuiva spre o alegere dumnezeiască și o
stăruitoare chemare, ce pare că vine din adâncurile ființei, care-l cheamă pe ucenic să-și
realizeze în această misiune a preoției tot sensul existenței sale. În pedagogie, se face o
distincție importantă între o profesiune „exterioară" pe care o alege cineva și alta
interioară pe care trebuie s-o aibă cineva ca o vocație, ca o chemare din adâncuri, ca o
misiune.
Ortodoxia este credința care a păstrat neschimbată învățătura lăsată de Mântuitorul
Hristos și transmisă mai departe prin Sfinții Apostoli și prin urmașii lor Părinții Bisericii.
Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă dogmelor de credință stabilite la cele șapte
sinoade ecumenice. Mărturisim că însuși Dumnezeu i-a luminat pe Părinți, că învățătura
stabilită de ei în scris e de la Dumnezeu. Credința Părinților este una cu propovăduirea
Apostolilor. Apostolii și Părinții au aceeași credință credința Bisericii, credința pe care
37  Ibidem, p.26.
27

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 28/84
Hristos ne-a descoperit-o, credința care vine de sus și ne învață dreapta cinstire de
Dumnezeu.
  „Propovăduirea Apostolilor și dogmele Părinților au întărit Bisericii o singură
credință; care purtând haina adevărului, cea țesută din teologia cea de sus, drept 
îndreptează și slăvește taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”38.
 
3. TEOLOGIA SUFERINȚEI ÎN BISERICA ORTODOXĂ.
3.1. SUFERINȚA CA ASCEZĂ ÎN VREMEA NOASTRĂ.
 
Sfântul Serafim de Sarov în convorbirea pe care o poartă cu Motovilov îl învață pe
acesta, și prin el pe noi toți, că „ țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt ”39. Sau
cu vorbele Părintelui Daniil Tudor, „viața nu ne-a fost dată să fie numai răstălmăcită
38  Ibidem, p.26-27.
39Ieroschimonah,Daniil,Tudor,„ Imn Acatist la Rugul Aprins al Nascătoarei de Dumnezeu”, Condacul al V
 – lea.
28

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 29/84
căci se cere mult mai bogată decât sã fie numai trăită”. Viața ne-a fost dăruită ca în
cursul ei firea noastră să ajungă îndumnezeită. Îndumnezeirea persoanei umane nu este
un ideal secundar sau facultativ al viețuirii autentic creștine, spre care ar trebui să tindă
doar monahii sau aceia dintre oameni care simt că ar avea vocația sfințeniei. Din contră,
îndumnezeirea, înduhovnicirea sau îmbunătățirea spirituală este datoria fiecărui creștin,
indiferent de cinul din care face parte. La această stare nu se poate ajunge în veacul
acesta decât printr-o autentică asceză dusă în Biserica lui Hristos. Căci nu poate fi cineva
înduhovnicit cu adevărat dacă nu este hristofor și hristoform; dacă el însuși nu este
modelat spiritual după chipul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
„Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ (Matei 6, 10)” reprezintă cuvintele
 prin care creștinul poate cu adevărat să ajungă în împărăția lui Dumnezeu. Dar pentru ca
această idee să nu rămână la stadiul cuvintelor, pentru ca ea să devină reală, este nevoie
ca fiecare dintre creștin să taie de la sine voia omului căzut, cea care i-a îndemnat pe
 protopărinți să nu împlinească porunca divină din Eden și să învețe a fi omul cel nou,
înnoit de Hristos prin întruparea, patimile, moartea și învierea sa40.
Chiar și în condițiile în care societatea în întregul ei ar adopta paradigma creștină,
 propunând un mediu de viețuire identic cu cel propovăduit de Evanghelie, tot ar fi
necesară o asumare a crucii de către fiecare persoană în parte; aceasta se datorează
faptului că nașterea omului celui nou nu ar fi ușoară nici măcar într-o astfel de societate
cvasi-ideală: „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi,
care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă
îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia
adevărului”(Efes. 4, 22 – 24).
Atâta vreme cât Împărăția cerurilor nu s-a identificat deplin cu lumea aceasta în
care trăim noi, trebuie să suferim pentru a trece din lumea aceasta în Împărăția fiilor lui
Dumnezeu. Și cu cât distanța dintre cele două împărății este mai mare, cu atât asceza
celui care vrea să devină fiu al lui Dumnezeu va fi mai aspră. Așadar suferința este de
fapt parte integrantă a urcușului duhovnicesc pe care fiecare trebuie să-l parcurgă spre a
se uni cu Dumnezeu41.Iar unirea cu Dumnezeu este singura cale prin care omul poate
dobândi mântuirea.
40  Ibidem.
41„ Patericul – ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Părinți”, Alba Iulia, 1994, p. 170.
29

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 30/84
Lumea în care trăim poartă amprenta păcatului protopărinților. Nu numai omul, ci
întreaga fire a fost afectată în structura ei de reaua alegere a acelora; „făptura a fost
supusă deșertăciunii nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Rom. 8, 20). Și,
în plus față de epocile anterioare, lumea occidentală contemporană și-a asumat o
 paradigmă seculară și post creștină. De aceea, pentru creștinul de astăzi, prăpastia dintre
idealurile promovate sistematic de mulți dintre formatorii de opinie și cele autentic
creștine, este mai mare decât pentru cei care au trăit în urmă cu câteva secole.42
În acele vremuri omul trebuia să se lupte în primul rând cu tendințele pătimașe ale
 propriei firi, moștenite de la Adam cel căzut, luptă în care era ajutat de „mecanismele” de
sorginte creștină ale societății în care trăia. În epoca noastră „idealurile” propuse de
societate au de fapt, un rol desfigurator al ființei umane, încercând să impună ca vrednice
de dorit, modele care în mare măsură sunt anticreștine; și mă refer aici atât la desfrâul și
violența generalizate, cât și la eliminarea sistematică a referințelor la Hristos cel viu, la
dreapta credință și la dreapta viețuire propovăduite de Biserică. Asceza creștină este
astăzi aceeași ca întotdeauna, dar punerea ei în practică este mai dificilă decât în
veacurile anterioare. De aceea puțini dintre creștini sunt cei care își asumă astăzi un
asemenea mod de viețuire.
Dar Domnul este cel care nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie
viu (Iez. 33, 11), de aceea a lăsat o cale deschisă spre Împărăția cerurilor pentru fiecare.
Aceasta este calea suferinței, pe care orice om o cunoaște în viața aceasta, sub diferite
forme. Nu există om care să fie viu și să nu sufere. „Omul născut din femeie are puține
zile de trăit, dar se satură de necazuri (Iov 14, 1).”
Pentru ca această suferință să fie ziditoare, ea trebuie să fie asumată în chip
conștient de către cel care pătimește. Respectivul om trebuie să înțeleagă că, în funcție de
alegerea sa, adică de voința pe care și-o poate impune într-un sens sau în altul, suferința
 pe care o îndură poate fi ziditoare sau distrugătoare, poate fi o formă concentrată de
asceză sau poate fi o pregustare a suferințelor iadului43.
 
3.2. SUFERINȚA, SEMN AL PĂCATULUI.
 
Suferința nu aparține firii lumii în chip ontologic. La sfârșitul celor șase zile ale
creației Dumnezeu a văzut că lumea toată era bună foarte (Fac. 1, 31). Păcatul nu intrase
42  Ibidem, p. 119.
43  Ibidem, p. 120.
30

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 31/84
încă în lumea sensibilă și ca atare aceasta era o oglindire desăvârșită a bunătății și
înțelepciunii divine. Desăvârșirea lumii se situa la nivel potențial, căci era într-o relație
strânsă cu desăvârșirea chipului divin perfect ce-și pusese pecetea pe firea omenească.
Urma ca această desăvârșire să se împlinească și să devină statornică prin împreună-
lucrarea omului cu harul dumnezeiesc. Astfel omul ar fi trebuit, prin împlinirea poruncii
divine să folosească darul chipului pe care l-a primit prin actul creației și să ajungă la
desăvârșita asemănare cu Dumnezeu. Așadar omul s-a aflat pus într-o stare dinamică
între două stări de perfecțiune în care avea posibilitatea de a-și arăta dragostea pentru
Dumnezeu, prin împlinirea liberă a voii Creatorului său. Refuzul protopărinților de a
urma mișcării naturale a firii lor a făcut să apară în lume suferința în diferitele ei
manifestări, dintre care boala și moartea sunt cele mai vizibile (Fac. 3, 15 – 19). „Păcatul,
semn al rupturii dintre om și Dumnezeu, este deci prima cauză a bolii.”44.
Păcatul adamic este cauza primă a suferinței din lumea aceasta. El este însă și
 prototipul pentru diferitele păcate individuale care au urmat în lumea post edenică. În
starea primordială Dumnezeu și omul se aflau într-o stare de comuniune deplină. Dar ca
omul să-și poată arăta cu adevărat dragostea față de Creatorul său, acesta trebuia într-un
fel să se retragă în sine din acest dialog, rămânând prezent doar prin mijlocirea poruncii
 pe care i-a dat-o lui Adam. Să subliniem faptul că retragerea divină nu-l transformă pe
Dumnezeu într-un „deus otiosus”45, ci doar îi dă posibilitatea primului om de a-și împlini
voia, este ca să spunem așa un test de maturitate spirituală a lui Adam. Păcatul s-a datorat
faptului că, ispitiți fiind de diavol, protopărinții au confundat aparenta și temporara lipsă
a lui Dumnezeu cu părăsirea de către El. Încercând să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu călcându-i însă, în mod conștient și liber, voia, oamenii au transgresat porunca
divină, pierzând astfel posibilitatea de a se statornici în starea de comuniune la care
fuseseră chemați de Creatorul lor.
Păcatele individuale reiau același tipar. Neîmplinind poruncile divine fiecare om îl
ignoră de fapt în mod deliberat pe Dumnezeu. Iar ignorarea aceasta, deși la o primă
vedere aparent duce la împlinirea anumitor pofte ale firii și ca atare la dobândirea unei
anumite liniști lăuntrice, este, în fond, generatoare de suferință. Căci nu există fericire
autentică, nici în lumea aceasta, și cu atât mai puțin în cea veșnică, în lipsa comuniunii cu
Dumnezeu.
44Maurice,Cocagnac, „Simbolurile biblice – lexic teologic”, Traducere din franceză de Michaela Slăvescu,
Humanitas, București, 1997, p. 337.
45Victor,Kernbach, „ Dicționar de mitologie generală”, Editura Albatros, București, 1983.
31

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 32/84
Bolnavul care suferă, suferă cel mai probabil din cauza ignorării lui Dumnezeu din
viața sa. „Drama necredinței lui Israel va fi înfățișată de prooroci ca boală și vindecare.
 Necredința lui Israel este simbolizată de boli infecțioase și degenerative”46. Această idee
 pe care profeții Vechiului Testament o reiau de mai multe ori, se aplică foarte bine și
 bolnavilor din vremurile noastre, chiar dacă în principiu cei mai mulți dintre cei pe care îi
întâlnim noi în spitale sunt creștini ortodocși.
Suferința în general și boala în special sunt adesea semne ale unei îndepărtări a
omului de rostul pe care Dumnezeu i l-a pregătit din veșnicie. După cum vedem în mai
multe cazuri de vindecări din Noul Testament, boala trupească este vindecată de către
Mântuitorul deodată cu iertarea păcatelor respectivului. De pildă, în vindecarea
slăbănogului, Domnul ne arată ca identice în fond formulele: „Iertate sunt păcatele tale”
și „Scoală și umblă” (Luca 5, 23). De altfel, și Taina Sfântului Maslu este bine să fie
săvârșită în legătură cu Sfânta Spovedanie și cu Împărtășirea celui suferind.
3.3. SUFERINȚA , MEȘTEȘUG AL DESPĂTIMIRII.
 
Pe de altă parte, există și suferință care are un alt scop decât cel al indicării unor 
 păcate. Suferința dreptului Iov nu este cauzată de vreun păcat făcut de el, ci ea are un alt
rol: „Domnul ne trimite boli pentru a ne pedepsi de păcatele noastre. El ne mai trimite
încă pentru a ne dovedi și a ne face și mai străluciți; pentru aceasta îi zice Dumnezeu lui
Iov: „ Să nu crezi că eu m-am purtat cu tine așa cu altă intenție decât ca să fac cunoscută
și să vestesc dreptatea ta (Iov 11, 3).”47
Suferința lui Iov are un caracter mistic mai pregnant decât ale altor cazuri de
suferinzi prezentate în Sfânta Scriptură și în mod special în cărțile Vechiului Testament.
Scopul ultim al suferințelor în această pildă nu este pedeapsa pentru anumite păcate pe
care Dumnezeu ar fi adus-o asupra robului său, căci Domnul Însuși îl laudă: „Te-ai uitat
la robul meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană și drept și temător de
Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău? (Iov 1, 8)” Ci suferințele pe care le îndură
Iov au ca scop sublimarea desăvârșită a existenței sale, astfel încât el să fie întru totul unit
îndreptat spre Dumnezeu.
46M.,Cocagnac,op. cit ., p. 337.
47Sf.,Ioan,Gură de Aur, „Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Traducere din limba franceză de Diacon
Gh. Băbuț, Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 180.
32

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 33/84
Rând pe rând Iov este pus în situația de a se despărți de lucrurile care îi defineau
în mare măsură orizontul spiritual, anume bogățiile, poziția socială, copiii și în cele
din urmă însuși trupul său. Bunăstarea lui Iov, chiar dacă închinată lui Dumnezeu prin
 jertfele pe care acesta i le aducea în fiecare zi, putea constitui în ea însăși o ispită,
tinzând să devină o piedică în calea dialogului dintre Dumnezeu și Iov. Împlinirea
deplină a acestui dialog este comuniunea desăvârșită dintre Creator și creatură, ce se
va realiza în Împărăția Cerurilor, dar care poate și trebuie să fie pregustată încă din
viața pământească. Iov este conștient de faptul că în veșnicie îl va vedea pe
Dumnezeu: „Eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că el, în ziua cea de pe urmă,
va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă și afară din trupul meu voi
vedea pe Dumnezeu. Pe el îl voi vedea și ochii mei îl vor privi, nu ai altuia. Și de
dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine (Iov 19, 25 – 27).”
Aceasta credință, deși lăudabilă, nu este de ajuns. Spre a putea dobândi vederea
veșnică a lui Dumnezeu, omul este dator să-și pregătească încă de aici „organul” prin
care aceasta se realizează, anume „inima”. Iar această curățire nu înseamnă altceva, decât
golirea ei de orice idol, de orice din ce este trecător, astfel încât ea să poată fi desăvârșit
deschisă spre harul lui Dumnezeu. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu (Matei 5, 8).” De abia după ce a dobândit această perspectivă divină asupra
realităților lumii acesteia, omul poate descoperi modul cum poate iubi în chip autentic și
 pentru veșnicie cele ce țin de veacul de acum.
Iov este îndreptat prin pronia lui Dumnezeu spre această desăvârșire. El trebuie să
depășească stadiul mulțumirii de sine, în care aduce arderi de tot lui Dumnezeu chiar și
 pentru păcatele neștiute ale copiilor săi. Starea în care se afla fără a fi una de nepăsare,
 putea induce o anumită delăsare spirituală, nefiindu-i în fond prielnică pentru veșnicie.
   Prin pierderea copiilor săi Iov este nevoit să urce o nouă treaptă a Golgotei sale48.
În vreme ce bogăția îl obliga pe Iov să-și risipească o parte din atenție spre cele dinafară,
spre grijile lumești, copiii țin mult mai mult de interiorul sufletului său. Știm că avea o
descendență numeroasă și că îi purta de grijă, arătându-se prin aceasta dragostea lui
 pentru ea. Din întreg contextul putem deduce că Iov se simțea împlinit și în acest plan.
Dar, ca și în cazul precedent al averii sale, și chiar mai mult decât în acel caz, fiind vorba
de realități ontologic deosebite, tihna pe care i-o aduceau lui Iov copiii săi putea fi una
înșelătoare.
48Sfântul,Maxim,Mărturisitorul, „Tâlcuire pe scurt la rugăciunea «Tatăl nostru» către un iubitor de
 Hristos” în vol. „ Filocalia – vol. I ”, Ediție îngrijită de Doina Uricariu, Studiu introductiv de academician
Virgil,Cândea, Universalia, 2001, p. 455.
33

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 34/84
Având în vedere acestea putem înțelege cu adevărat semnificația morții copiilor dreptului
Iov. Suferința provocată de moartea copiilor provoacă în sufletul său o adevărată criză
existențială, declanșatoare a procesului transfigurator. În timp ce la auzul pierderii
complete a averii dreptul nu are nici o reacție, moartea copiilor săi este urmată de doliu:
„Atunci Iov s-a sculat și-a sfâșiat veșmântul, s-a ras pe cap și, căzând la pământ s-a
închinat (Iov 1, 20).” Durerea este extremă, dar totodată necesară spre a putea ieși din
starea de satisfacție inițială, în care divinitatea rămânea doar o realitate exterioară și în
 plan secund și a purcede spre aflarea lăuntrică și desăvârșită a lui Dumnezeu.
Această criză dă naștere și uneia din cele mai cunoscute expresii din cartea lui Iov:
„Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21)!” Vedem
 prin aceste cuvinte că pentru Iov, orice percepție devine un prilej de înălțare a gândului
spre Dumnezeu.49
Următoare încercare prin care i-a fost dat să treacă lui Iov este cea a stavilei pe care
trupul o putea pune între el și Dumnezeu. Să luăm aminte la faptul că este din nou vorba
despre deosebirea dintre așezarea de început în care viețuiește omul în lumea aceasta și
cea eshatologică spre care trebuie să aspire. Iov este ispitit de diavol în chiar carnea și
oasele sale, arătându-se astfel și că ultima realitate pe care o experiază sufletul este cea a
trupului în care sălășluiește și împreună cu care alcătuiește, în concepția biblică și
 patristică un tot. Influența trupului asupra sufletului este una nemijlocită, nemaifiind
vorba de raționamente ca în cazul bogățiilor lumești sau de sentimente ca în cazul
raportării la copiii și la societate, ci de senzații care au un impact direct asupra minții-
conștiinței omului. „Simțirea punând stăpânire peste minte o învață să se închine la mulți
dumnezei.”50
Prin acest ultim atac, Satana îl obligă pe Iov să renunțe și la ultimele repere care îl
mai puteau ține legat de lumea cea veche: sănătatea trupească, relațiile sociale și chiar 
atașamentul soției sale. Boala care-l macină pune stăpânire completă asupra trupului său.
Din cauza ei, Iov este nevoit să părăsească orașul în care locuise cu atâta slavă cu puțină
vreme înainte. Toate acestea o fac pe soția sa să cedeze și să-l ispitească și pe Iov spre
această cădere. „Nevasta lui a zis către el: «Te ții mereu în statornicia ta? Blesteamă pe
Dumnezeu și mori!» (Iov 2, 9).”51 Dar Iov, deși aflat în cea mai adâncă suferință, găsește
49Ibidem, p. 456.
50Sf.,Maxim,Mărturisitorul, „ Răspunsuri către Talasie”, citat în vol. „ Lumina din inimi – Spiritualitate
isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae”, Trinitas, Iași, 2003, p. 236.
51„Generos, Midrașul ne-o înfățișează într-o lumină mai atrăgătoare: ea se sacrifică pentru a-l îngriji cu
devotament și dragoste.” (Elie Wiesel, ”Celebrare biblică – Portrete și legende”, Traducere de
Janina,Ianoși, Editrua Hasefer, București, 1998 , p. 225).
34

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 35/84
resurse spre a-și îndrepta chiar și acum gândul către Dumnezeu: „Dacă am primit de la
Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? (Iov 2, 10).”
Senzația de disconfort pe care orice boală o crează înlăuntrul suferindului poate avea
însă și un aspect pozitiv din perspectiva „tehnicii” mistice. Ea naște în cel care suferă o
 pregnantă experiență a ființării, ca să folosim un termen existențialist, experiență care în
cazul omului sănătos dispare datorită obișnuinței. Durerea, cu cât este mai intensă, cu atât
tinde să monopolizeze întreaga atenție a suferindului, împiedicând mintea de la
desfășurarea altor activități conștiente. Să ne aducem aminte de pildă că metoda
rugăciunii curate presupune nu adoptarea unei posturi confortabile, ci din contra:
„Încovoaie-ți cu osteneală pieptul, umerii și gâtul, încât să simți o mare durere și strigă cu
mintea sau cu sufletul: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”52Iar această trăire a
durerii poate și trebuie să constituie un stimulent în conștiința bolnavului spre
concentrarea tuturor gândurilor către Dumnezeu.Starea lui Iov din acest moment este cea
a nopții mistice, prin care omul duhovnicesc reușește, prin mari și penibile eforturi, să se
elibereze complet din strânsoarea pătimașă a lumii acesteia, pregătindu-se astfel pentru
momentul întâlnirii desăvârșite cu Dumnezeu.
Cartea lui Iov este redactată într-un spațiu semitic, reflectând ea însăși concepția
avraamică privitoare la raporturile dintre divinitatea necreată și lumea creată, inclusiv
omul. Este cunoscut faptul că în această gândire există o deosebire ontologică între
transcendența dumnezeirii și imanența făpturii. Spre a se putea uni cu Dumnezeu omul
trebuie să nu se complacă în ceea ce-i oferă creația, ci să caute să ajungă dincolo de acest
hotar, la lucrările necreate ale lui Dumnezeu.
„ Întorcându-ne asupra noastră ca subiect cugetător, după înlăturarea oricărui
conținut care prin firea lui are contururi limitate, experiem o anumită dezamăgire și
ceva ce nu poate fi captat, o deschidere de abis, în fața căreia ne cuprinde amețeala, sau
rămânem înmărmuriți.”53
În această situație se afla Iov, atunci când a fost vizitat de prietenii săi. De aceea
încercările lor de a explica suferința care l-a cuprins ca o răsplată pentru păcatele sale s-a
lovit de permanenta încăpățânare a dreptului de a refuza să le dea dreptate. Iov intuia că
starea sa actuală, de deplină lepădare, nu este urmare a păcatelor sale, ci are o
semnificație mai adâncă.
52Sf.,Grgorie,Sinaitul, „ Învățătură cu de-amănuntul despre liniștire și rugăciune” în „ Filocalia – vol. VII ”,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977, p. 172.
53Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloae, „Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și mistica”, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1992, p. 242.
35

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 36/84
Dumnezeu fiind persoană, unirea cu el nu se poate face doar prin efortul, oricât de
măreț ar fi, al omului, ci trebuie ca și Dumnezeu să dorească aceasta. Inițiativa ultimă îi
aparține Lui, Creatorului. El este cel care decide când se coboară prin harul său necreat la
omul care s-a pregătit spre a-l primi. Astfel, la insistențele dreptului și ca răspuns la
stăruința sa în a-l afla în ciuda tuturor evidențelor, Dumnezeu i se adresează lui Iov,
arătându-i măreția creației sale.
„Din spusele unora și altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu te-a văzut.
Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi și mă pocăiesc în praf și în cenușă (Iov 42,
5-6).”
Rostirea lui Dumnezeu către Iov nu este propriu zis un răspuns, întrucât El nu-i explică
lui cauza suferințelor prin care a trecut. Înțelegem din aceasta faptul că omul, fie el și
desăvârșit, nu-l poate cuprinde pe Dumnezeu în raționamentele sale. Dumnezeu Se
descoperă dăruiește într-o dragoste suprarațională și aceasta este chemarea ultimă a
omului: de a ieși din marginile rațiunii și ale vieții sale spre a se bucura de nemărginirea
iubirii și înțelepciunii dumnezeiești.54
În cazul celor aflați într-o stare avansată de boală, având de suferit dureri extraordinar 
de mari, personalitatea lui Iov poate constitui un răspuns și mai mult decât aceasta, chiar 
un model.
În mentalitatea modernă puternic și vizibil influențată de sistemul de gândire
apusean există în mod curent dorința omului de a înțelege cauza a oricărui fapt sau lucru.
Dar să fim cu luare aminte la faptul că există și o altă posibilitatea de raportare la cele ce
se petrec în lumea noastră.
„Când se află în prezența unui eveniment nou, care îi trezește interesul, omul 
occidental își pune întrebarea care este cauza acelui eveniment; orientalii, în schimb, se
concentrează să înțeleagă care este semnificația acelui eveniment pentru viața lor. De
aici rezultă că cel dintâi om este unul de tip tehnic. Cunoscând cauza a ceea ce este în
 fața noastră, putem corecta și schimba lumea. Cel de-al doilea tip este unul 
contemplativ: căutând semnificația realității, el îl ascultă pe Dumnezeu care-i vorbește
 prin toate lucrurile.”55
În cazul durerilor, bolnavul va căuta să și le explice prin anumite păcate săvârșite și
care sunt acum pedepsite de Dumnezeu. Deși duhovnicește vorbind, odată ce păcatul a
54  Ibidem,p.243.
55Tomáš,Špidlik, „ Miscellanea I-La originile Europei”, Traducere din limba italiană: Cristian Șoimușan,
Galaxia Gutenberg, 2006, p. 107.
36

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 37/84
fost iertat prin taina spovedaniei, el nu mai este lucrător, boala trupească ar putea
continua să avanseze. În această situație suferindul poate fi învățat că nu trebuie să se lase
doborât de durere, nici măcar de senzațiile generate de aceasta. Ca și în cazul lui Iov,
acestea trebuie folosite ca mijloc de adunare a gândurilor din risipirea obișnuită și de
concentrare a minții către Dumnezeu. Nimeni și nimic nu trebuie să fie mai apropiat de
noi decât gândul la Dumnezeu.
Pe de altă parte, suferindul își duce în fapt singur, în raport cu ceilalți oameni,
suferința. Chiar dacă apropiații stau în preajma lui, practic ei nu pot să-l scutească de
dureri. De aceea, bolnavul aflat într-o astfel de situație se aseamănă foarte bine cu Iov,
care a pierdut și averea și familia și poziția socială și a ajuns să se afle față în față cu
Dumnezeu. Pentru această stare față către față cu Dumnezeu trebuie să ne concentrăm
atenția, astfel încât bolnavul să se poată pregăti cât mai bine de întâlnirea cu el. E
adevărat că Iov, după ce a trecut prin toate încercările cu bine, a redobândit de la
Dumnezeu bunăstarea în lumea aceasta. Dar trebuie să avem în vedere totodată că această
redobândire a stării materiale nu a avut pentru Iov nici o importanță spirituală, bucuria lui
cea mare fiind faptul că l-a putut vedea pe Dumnezeu încă din viața aceasta.
„Comparând pe cele trupești date, după suportarea încercărilor, cu făgăduiala
făcută de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintâi mici, ca unele ce nu se pot
compara în nici un chip cu cele veșnice. Iar spunând : „ pentru cei mici rânduite” a
numit „mici” pe cei mici în cunoașterea înțelegătoare, care ușor se smintesc de rațiunile
 proniei și ale judecății și se clatină chiar în dreapta credință. Despre aceștia socotesc ca
zice și Domnul în Evanghelie:„Cel ce smintește pe unul din aceștia mici” (Mc. 9,
42). Aceștia oricând ar vedea pe cel drept bolnav sau sărac, sau supus altor 
necazuri, ar suferi această sminteală. Și daca acești mai slabi socotesc că oricine
trebuie iertat de Dumnezeu, cu atât mai mult se smintesc de schimbarea totală a
sorții lui Iov, privit de toți ca drept. Despre aceștia a zis învățătorul pentru cei
mici rânduite.”56
„Bunurile pământești date lui Iov a doua oară au fost mici și date pentru cei mici,
ca să nu se smintească văzând pe un om drept, ca Iov, supus la atâtea necazuri.
56Sfântul,Maxim,Mărturisitorul, „ Ambigua”, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1983, cap.
73, p. 190.
37

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 38/84
Dar aceste bunătăți sunt mici și în comparație cu bunătățile vieții veșnice făgăduite lui
Iov.”57
Bolnavul poate dobândi o perspectivă similară asupra raportului dintre prezentul
în care încă se mai află și suferă și viitorul pentru care se pregătește. Astfel el poate
dobândi veșnicia cu Hristos în care va vedea împlinindu-se făgăduința Domnului: „Și
oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau
țarine, pentru numele meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică (Matei
XIX, 29).” Și astfel Golgota suferinței lui individuale se va transforma în bucuria trăirii
în lumina Taborului dumnezeiesc.
 
3.4. SUFERINȚA DOMNULUI , ÎMPREUNĂ PĂTIMIRE CU CEI CARE SUFERĂ.
 
Un al treilea model de suferință prezentat în Sfânta Scriptură, care este totodată și
cel mai important este cel al Domnului nostru Iisus Hristos. „Zdrobiți de suferință, dar 
întăriți prin credința lor, profeții și înțelepții Vechiului Testament pătrund din ce în ce
mai mult taina suferinței. Ei descoperă valoarea purificatoare a suferinței, asemănătoare
celei a argintului lămurit în foc (Ps. 65, 9), valoarea ei educativă după chipul pedepsei
 părintești („Să știi în inima ta că Domnul Dumnezeul tău te învață, cum învață omul pe
fiul său.” – Deut. 8, 5) și sfârșesc prin a vedea în promptitudinea pedepsei milostivirea
divină („toiagul Tău și varga Ta acestea m-au mângâiat” – Ps. 22, 5). Suferința are, în cele
din urmă, valoare de mijlocire și de răscumpărare. Această valoare se descoperă în pilda
lui Moise, în rugăciunea lui cea plină de durere („Moise însă auzea cum plângea fiecare
 prin familiile sale și la ușa cortului său, și s-a aprins tare mânia Domnului și s-a mâhnit
Moise. Atunci a zis Moise către Domnul:„De ce întristezi pe robul tău și de ce oare n-am
aflat milă înaintea ochilor tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta?”
 Numeri 11, 10 – 11) și în jertfirea propriei vieți pe care o oferă pentru a salva poporul
 păcătos („Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și
 pe mine din cartea ta, în care m-ai scris!” – Ieș. 32, 32). Totuși, Moise și profeții cei mai
încercați de suferință, precum Ieremia nu sunt decât chipuri ale Slujitorului lui Iahve.”58
57Pr.,Prof.,Dumitru,Stăniloae Nota 240 în vol. „ Ambigua” de Sfântul Maxim Mărturisitorul, Traducere,
introducere și note de Pr.,Prof.,Dumitru,Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București – 1983, p. 190.
58 Art. „Souffrance” în „Vocabulaire de théologie biblique – publié sous la direction de Xavier Léon-
Dufour, Septième édition”, Les Éditions du Cerf, Paris, 1991, p. 1251.
38

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 39/84
Slujitorul sau Robul lui Iahve este una dintre cele mai limpezi descrieri care apar în
Vechiul Testament în legătură cu patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
„Nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la el, și nici o înfățișare, ca să ne
fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al
suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar el a
luat asupra si durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Și noi îl socoteam
 pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre și
zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin
rănile lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea
noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a
fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o
oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu si-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui
 judecata Lui s-a ridicat și neamul lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui!
Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus spre moarte. (Isaia 53, 2 – 8)”
Vedem deci că suferința îndurată de Domnul nu este cauzată nici de vreun păcat săvârșit
de el, nici de necesitatea unui îndemn de dezlipire de cele materiale și de mai mare
apropiere de Dumnezeu. Suferința Mântuitorului are valoare răscumpărătoare pentru
fiecare om care vrea să creadă în el și caută să se apropie de el, pe calea pe care Domnul
însuși ne-a lăsat-o.
„El, în zilele trupului său, a adus, cu strigăt și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către cel ce
 putea să-l mântuiască din moarte și auzit a fost pentru evlavia sa, și deși era Fiu, a învățat
ascultarea din cele ce a pătimit, și desăvârșindu-se, s-a făcut tuturor celor ce-l ascultă
 pricină de mântuire veșnică (Evrei 5, 7 – 9).”
„Domnul Iisus a îndurat suferința astfel încât să împlinească mântuirea noastră. Căci cei
care sunt înrobiți păcatului au fost supuși pedepsei din pricina păcatului., dar Domnul
Hristos, care este liber față de păcat și care a împlinit toată dreptatea pedeapsa
 păcătoșilor, a distrus prin Cruce străvechiul blestem, și prin coroana de spini a pus capăt
chinurilor lui Adam, căci i s-a spus lui Adam după cădere: „blestemat va fi pământul
 pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă
îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! (Fac. 3, 17 – 18)”59Prin fiere, el ia asupra
lui toată amărăciunea și durerea firii omenești suferinde și muritoare; prin oțet, Hristos își
59Sf.,Chiril al Alexandriei, „ Despre întruparea Domnului”, citat de Père Justin Popovitch, „Philosophie
orthodoxe de la Vérité – Dogmatique de l’Église Orthodoxe, Tome Troisème”, Traduit du Serbe par Jean-
Louis Palierne, La lumière du Thabor, L’̉Age d’homme, Lion, 1995, ̉ p. 181. 
39

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 40/84
asumă degradarea omului în ceea ce este mai rău, în vreme ce el dăruiește întoarcerea la
 bine.Primind loviturile și suportând ocările noastre și loviturile, El arată libertatea
noastră.”60
Bolnavul aflat în suferință trebuie ajutat să înțeleagă că, dacă încearcă să creadă și
să se apropie de Domnul în această stare, își poartă, de fapt, crucea sa pentru Hristos,
dând astfel adevărata mărturie a dragostei sale celei mai adânci pentru Mântuitorul.
„Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze
mie (Matei 16, 24).” Dar crucea aceasta este de nedespărțit de Crucea Domnului. Căci,
chiar dacă nici unul dintre urmașii lui Adam nu poate să-și asume în chip real suferința
celui bolnav, acesta, în măsura în care caută să fie cu adevărat credincios, nu este singur.
Hristos suferă împreună cu cel care suferă, împărtășindu-i astfel, după măsura vârstei
duhovnicești la care a ajuns, mângâierea pe care Tatăl i-o dă lui și, prin el, fiecăruia
dintre cei ce cred în Fiul. „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea, cel ce ne mângâie pe noi
în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei care se află în tot necazul,
 prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Că precum prisosesc
 pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră. (2 Cor.
1, 3 – 5).”
Suferința Domnului se arată și în lacrimile pe care le varsă la mormântul lui Lazăr:
„Deci Iisus, când a văzut-o plângând pe Maria și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și
ei, a suspinat cu duhul și s-a tulburat întru sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui:
Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.
(Ioan 11, 33 – 36).”
De altfel, atunci când arată chipul judecării fiecărui om, Domnul însuși se identifică
cu cei bolnavi. „Bolnav am fost și m-ați cercetat. Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați
ai mei, prea mici, mie mi-ați făcut (Matei 25, 36 – 40).” Domnul, deși a venit în lume în
chip real, nu a suprimat încă suferința, dar a transfigurat-o, dându-i un sens eshatologic.
„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4)”, „Fericiți cei ce flămânzesc și
însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5, 6).”, „Fericiți cei prigoniți pentru
dreptate, că a lor este împărăția cerurilor (Matei 5, 10).”, „Fericiți veți fi voi când vă vor 
ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina
mea (Matei 5, 11).”
60  Ibidem, p.182.
40

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 41/84
Astfel, suferindul poate să se întărească în gândul că durerea prin care trece a fost
mai întâi asumată deplin de Domnul; și atâta vreme cât nu se leapădă de Domnul din
 pricina suferinței, are nădejdea că răstignindu-se pentru lume împreună cu Hristos se va
face și părtaș învierii împreună cu el. „Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul
nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori.
Moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună
cu el, ca împreună cu el să ne și preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum
nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Rom. 8, 16 – 18).
Această pregustare a bucuriei veacului viitor îl face pe cel suferind să descopere că
însăși suferința sa îi devine mijloc de apropiere de Domnul, transformând astfel neputința
trupului în bucuria de a fi împreună cu Mântuitorul și în viață, și în moarte și mai ales în
învierea pentru veșnicie. „Vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în el, ci
să și pătimiți pentru el (Filip. 1, 29).”61Iar cel care pătimește pentru Domnul este cel care
deschide ușa inimii sale Fiului lui Dumnezeu, răspunzând la chemarea lui: „Iată, stau la
ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el
și el cu mine (Apoc. 3, 20)”. Iar cel care se va bucura în veșnicie de această Cină a zilei a
opta, va avea parte de bucuria făgăduită de Domnul cetățenilor Ierusalimului ceresc:„Și
am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o
mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit, din tron, un glas puternic care zicea:
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și el va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul lui și
însuși Dumnezeu va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai
fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut (Apoc.
21, 2 – 4).”62
3.5. MĂRTURII ALE SFINȚILOR PĂRINȚI.
 
Mărturiile sfinților Părinți referitoare la sensul teologic al suferinței exprimă
trăirile și rezolvările personale în fața acestui dat al firii umane care este suferința,
 păstrând în același timp o unitate desăvâșită a învățăturii așa precum sfintele Evanghelii
 păstrează unitatea Duhului și a propovăduirii subliniind în același timp personalitatea
sfinților Apostoli și Evangheliști. Trăirile Părinților animați de același Duh nu sunt numai
experiențe singulare și rezolvări originale, ci ele se încadrează în experiența comună a
61  Ibidem, p.183.
62  Ibidem, p.184.
41

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 42/84Bisericii ca trup al lui Hristos și devin paradigme pentru întreaga suflare creștină
nedespărțită de Biserică. Această unitate a Duhului și a propovăduirii îi face pe Părinții
Bisericii contemporani cu fiecare creștin, inclusiv cu noi cei de astăzi.
Membrii acum ai Bisericii triumfătoare, Părinții au trecut prin ceea ce trecem noi în
 prezent și au găsit, luminați fiind de Duhul Sfânt, cea mai bună cale spre mântuire și viață
veșnică, țelul oricărui creștin. Ei au fost următori și împlinitori ai Evangheliei cuvântului
și au păstrat Scriptura ca pe un izvor nesecat de vindecare si tămăduire atât a bolilor 
sufletești cât și a bolilor trupești prin Sfintele Taine.
Canoanele după care Biserica se conduce astăzi, textele rugăciunilor din sfintele Taine
ale Bisericii și ale cântărilor de la strană, îndrumările pe care duhovnicii le dau
credincioșilor, toate acestea sunt alcătuite sau inspirate de sfinții Părinți ai Bisericii nu în
 baza unei filosofii lumești, ci având ca sursă Sfânta Scriptură și trăirea lăuntrică a
 prezenței reale a lui Hristos în sufletul fiecăruia. Duhul promis de capul Bisericii,
Mântuitorul Iisus Hristos, apostolilor săi s-a revărsat cu prisosință asupra Părinților 
Bisericii care ne picură nouă astăzi din dulceața scrierilor lor cuvinte, îndemnuri și fapte
de urmat mai ales pentru cei care suntem la căpătâiul bolnavilor din spitale, având în
minte cuvintele Mântuitorului: „bolnav am fost și m-ați cercetat ” (Matei 25, 36).
Suferința ca dat al firii umane căzute nu a fost străină sfinților Părinți. Din contră
unii dintre ei au trecut prin mari și îndelungate chinuri din pricina verticalității lor morale,
al curajului cu care înfierau păcatul, a dreptei lor credințe și chiar a invidiei oamenilor.
Amintim în acest context de Sfântul Ioan Gura de Aur și „luptele” sale cu aristocrația fără
de Dumnezeu; de Sfântul Vasile cel Mare și „luptele” sale cu episcopii arieni, de Sfântul
Maxim Mărturisitorul și prigonirile îndurate din pricina dreptei sale credințe ș.a.m.d.
 
Sfântul Vasile cel Mare (330-379).
Dintre toți sfinții părinți, Sfântul Vasile cel Mare a fost cel care s-a remarcat
 printr-o activitate socială bogată. Așezămintele sale de binefacere numite generic
„ Vasiliada” au rămas ca modele în veacurile ce au urmat pentru ceea ce astăzi numim
asistența socială în Biserică. Coordonator desăvârșit al treburilor bisericești, iconom al
tainelor lui Dumnezeu, îndrumător de suflete povățuitor și legiuitor al monahilor, părinte
al dogmelor, Sfântul Vasile cel Mare a fost un om de o bunătate desăvârșită.
42

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 43/84
Pentru el sensul suferinței este dat de însăși natura căzută a omului, iar la
vindecarea sau ușurarea celui necăjit contribuie comunitatea și societatea în plenitudinea
ei, dar și omul prin eliberarea de cele lumești.
Dedicat slujirii lui Dumnezeu și vieții monahale, Sfântul n-a trăit în izolare ci s-a
implicat activ încă dinainte de a ajunge episcop pentru ajutorarea celor aflați în necazuri
și suferințe. El însuși bolnav după cum mărturisește în câteva din epistolele sale63și
neavând nici o avere personală ci mulțumindu-se cu ofrandele prietenilor și rudelor 64,
Sfântul concluzionează: „Nu-i cu putință să nu mai existe oameni săraci, dar nu-i cu
 putință nici ca să-i refuzăm să-i ajutăm”65. De aceea în timpul foametei din anul 368 îl
găsim pe sfântul Vasile împărțind provizii de hrană și mângâind pe cei sinistrați66. În ceea
ce-i privește pe cei bolnavi, el recomandă pe lângă tratamentul și ajutorul medicilor,
rugăciunea împreună a preoților și credincioșilor pentru mângâierea suferinzilor și
ocrotirea lor.
Spiritul său organizatoric se va face mai vădit atunci când ajunge ierarh. Din
această poziție de arhiepiscop al Cezareei Capadociei începe vasta sa operă de caritate
numită „Vasiliada” și se luptă pentru ca cei săraci și nenorociți să nu mai fie asupriți de
aparatul de stat.
Confruntat încă de la începutul episcopatului său cu amestecul funcționarilor statali
în bunul mers al treburilor bisericești, îi scrie guvernatorului Cezareei Capadociei, Ilie,
următoarele rânduri:
„De aceea, cred că văzând ce program bogat de construcții ne-am propus, marele nostru
suveran ne-a îngăduit să ne administrăm noi înșine Bisericile noastre.
Căci aș vrea să întreb pe cei care sâcâie mereu urechile tale loiale: ce greșim noi
față de stat, sau ce fel de interes obștesc, mic sau mare, se nesocotește dacă noi ne
administrăm singuri Bisericile? Afară, poate, de cazul că ar putea spune cineva că
aducem prejudicii statului atunci când ridicăm Dumnezeului nostru câte un lăcaș de
rugăciune mai spațios, cu câteva locuințe în jurul lui, din care una mai arătoasă rezervată
episcopului, iar celelalte mai modeste pentru slujbașii bisericești din subordine, așa cum
se petrec lucrurile și în viața de stat67.
63Sfântul,Vasile cel Mare,Scrieri-Partea a treia, Colecția “ Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 12,
Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1988, p. 170.
64  Ibidem, p. 176.
65  Ibidem, p. 175.
66 Ibidem, p. 171.
67  Ibidem,p. 271.
43

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 44/84
Pe cine nedreptățim noi oare când construim hotele și aziluri pentru străinii care
vin pe la noi în trecere și care au vreo suferință de tămăduit? Sau, în sfârșit, când facem
așezăminte trebuitoare ușurării lor, cu infirmieri, doctori, animale pentru povară, cu
 personal auxiliar? Căci a fost nevoie, intr-adevăr, să mai prevedem aici și multe feluri de
meserii și ateliere necesare vieții, precum și tot ceea ce mintea omenească a putut născoci
 pentru menținerea unei vieți onorabile. În fine și alte spații pentru diferite munci
manuale; lucruri care în totalitatea lor sunt o adevărată podoabă pentru orașul nostru și un
temei de mândrie pentru guvernatorul nostru, căci și asupra lui se revarsă buna faimă a
acestor lucrări”68.
Pe aceste așezăminte (azile de săraci, case de oaspeți, camine pentru orfani, școli de
meserii etc.) sfântul le-a protejat și le-a purtat de grijă, prezentându-le prietenilor și
colaboratorilor săi ca pildă pentru fapta cea bună. Astfel, într-o scrisoare către Amfilohiu
de Iconiu pe care-l invita la praznicul sfântului Eupsihie (7 septembrie), sfântul scrie: „te
rog să sosești mai devreme cu trei zile, ca prin prezența ta să faci mai strălucită și
aniversarea anuală a azilului pentru săraci”69. Sfântul mijlocește în altă epistolă pentru
reducerea de impozite datorate de o casă pentru orfani, astfel încât „traiul în acest
așezământ să poată fi suportabil”70.Îndeamnă de asemenea pe oamenii bogați să sprijine
azilele de săraci71. Pe lângă acesta, sfântul ierarh îi implică și pe colaboratorii săi direcți,
horepiscopi, preoți și călugări în activitatea sa de binefacere72. Pentru acești a din urmă
sfântul va interveni la autoritățile statului ca să fie scutiți de dări întrucât slujesc și
interesului public73.
Pentru ajutorarea oamenilor năpăstuți de lipsuri materiale (mai ales ai văduvelor,
orfanilor și bătrânilor) și supuși abuzurilor sistemului fiscal roman, sfîntul Vasile cel
Mare nu se va da în lături să intervină personal prin scrisori adresate proconsulilor,
magistrilor, consulilor, magistratilor, inspectorilor, contabililor cerând acestor funcționari
scutirea de dări, iertarea datoriilor, oprirea abuzurilor și chiar iertarea celor acuzați pe
nedrept, pentru care sfântul se pune garant74.
Observăm că Sfântul Ierarh nu se retrage în contemplație în fața greutăților semenilor lui
ci se pune în slujba aproapelui împreună cu toți cei care îi datorau ascultare în numele
68  Ibidem,p. 272.
69  Ibidem, p. 367.
70  Ibidem, p. 594.
71  Ibidem, pp. 330-331.
72  Ibidem, pp. 219-222.
73  Ibidem, p. 590.
74  Ibidem, p. 590.
44

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 45/84
Domnului Iisus Hristos spre binele Bisericii și spre împlinirea Evangheliei cuvântului lui
Dumnezeu.
Nici în fața bolilor și nevoințelor trupești sfântul nu rămâne indiferent. El însuși
încercat, așa cum am amintit mai sus, găsește puterea să-i mângâie și să-i ajute pe cei
 bolnavi pentru al căror folos sufletesc Domnul îngăduie necazul, slăbiciunea și lipsurile75.
Scăderile acestea trupești și inerente firii umane căzute nu îl afectează însă pe omul
virtuos pus în opoziție cu cel înlănțuit de plăcerile lumești:
„Într-adevăr, nu stă în puterea corăbierului să poată liniști valurile când vrea, dar e foarte
ușor să ne facem o viață tihnită și fără valuri dacă vom ști să facem să tacă zgomotele pe
care patimile le ridică în noi și dacă ajutăm voinței să fie mai tare decât tot ce poate veni
din afară. Pentru că nici pierderile, nici bolile, nici alte greutăți ale vieții nu vor putea
atinge pe omul virtuos atâta vreme cât își va ține cugetul destul de sus, încât să poată păși
 pe urmele Domnului, să-și îndrepte privirea spre viitor și să stăpânească ușor și cu
iscusință furtuna care se ridică de pe pământ. Într-adevăr, despre cei pe care i-au înlănțuit
 puternic grijile vieții s-ar putea spune că se târăsc pe jos ca niște dobitoace, ca niște păsări
 prea greoaie, care în zadar poartă aripi”76.
Sfântul Părinte a preluat scaunul de arhiepiscop al Cezareei într-un moment în care
erezia ariană făcea încă mari tulburări în Biserică. De aceea, cu implicarea caracteristică,
el nu rămâne indiferent la suferința Bisericii, Trupul lui Hristos, care se afla sub „năpasta
rătăcirii ariene”77. El va lupta cu cei care căutau să strice Biserica tot timpul activității
sale, neobosit în argumentări și iscusit în înțelegerea Sfintelor Scripturi, luminat fiind de
Duhul Sfânt.
Rezolvările pe care am văzut că le propune Sfântul Vasile cel Mare în problemele
care ne interesează pe noi astăzi se traduc printr-o mai bună colaborare a partenerilor 
sociali în vederea ușurării suferințelor celor nevoiași și năpăstuiți precum și printr-o
 permanentă implicare a slujitorilor Bisericii în activitatea de a celor aflați în suferințe,
necazuri și boli.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662).
75  Ibidem, p. 591.
76  Idem, Epistola 293, p. 578.
77  Idem, Epistola 92, p. 267.
45

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 46/84
Teolog și scriitor mistic, Sfântul Maxim Mărturisitorul este un simbol al apărării
dreptei credințe în fața oricăror presiuni venite din partea celor caută să o distrugă.
 Neînfricat apărător al dogmelor. Sfântul va suferi smulgerea limbii și tăierea mâinii
drepte pentru că a refuzat să accepte erezia monotelistă. Deși scrierile sale au un caracter 
 preponderent duhovnicesc și dogmatic, Sfântul Maxim fiind sufletul luptei împotriva
monofizismului și spoi a monotelismului, găsim în în ele și câteva referințe la problema
suferinței.
În „Ambigua”, cuvântul 53, sfântul Părinte ne atrage atenția asupra pericolului
alipirii noastre de bunurile și plăcerile pământești, pentru că viața veșnică o vor moșteni
doar cei care „au iubit-o deplin și din dragostea față de ea au răbdat de bunăvoie, cu
 plăcere, toate cele dureroase”78. Tot în același cuvânt sfântul Maxim laudă pe Lazăr care
a primit viața veșnică pentru că a „îmbrățișat bărbătește și cu bucurie” boala și sărăcia.
Sănătatea trupului, bogăția și celelalte bunuri lumești devin un pericol pentru cei ce se
alipesc de ele în lumea acesta nesocotind bunurile sufletești, căci: „virtuțiile întrec
 bogăția, sănătatea și celelalte bunuri vremelnice”79. Omul poate fi fericit aici pe pământ
 prin virtuți: „tot cel bun e fericit, chiar dacă e lipsit de toate bunurile pământului, având
strălucirea virtuții cu care se bucură Lazăr, având odihnea cea din sânurile lui Avraam”80.
Omul în necaz nu trebuie să-și piardă nădejdea în Dumnezeu pentru că însăși
 purtarea de grijă a Domnului este cea care, înainte de toate, atunci când vin peste noi
suferințele, ne îndeamnă spre a cere ajutorul Tatălui ceresc prin rugăciune. Iar aceasta
este un semn al existenței lui Dumnezeu căci: „nu ne-ar duce firea fără voie spre ceea ce
nu are ființă”81.
Tâlcuind duhovnicește fuga în Egipt a lui Hristos copil, sfântul Maxim spune: „să
fugim în sens bun împreună cu Hristos cel prigonit, primind drept bună răsplată a fugii
împreună cu El, prin suferirea de bună voie a greutăților și necazurilor, nepătimirea”82.
În scrisoarea pe care o adresează lui Ioan Cubicularul, sfântul Părinte ne atrage atenția
asupra timpului scurt care ne este dat de Dumnezeu pentru mântuirea noastră și ne
îndeamnă pe toti:
„Să ne alipim de datoriile noastre prin puterea ce o avem cu împreună-lucrare și harul lui
Hristos. Să ușurăm cu milă mizeria săracului și sa nu neglijăm să-i împuținăm lipsurile.
78Sfântul,Maxim,Mărturisitorul,op.cit ., p. 167.
79  Ibidem, p 168.
80  Ibidem, p. 169.
81  Ibidem, p. 181.
82  Ibidem, p. 257.
46

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 47/84
Să nu întârziem să acoperim goliciunea celor goi, cinstind haina nestricăciunii noastre. Să
suferim de durere împreună cu ce sfârșiți de asprimea închisorii și de boala trupului și cu
cei apăsați de povara înstrăinării și șă ne străduim să ne însușim greutățile altora, ca
urmând celui ce a luat neputințele noastre și a purtat boalele noastre față de cei de un
neam cu noi și cinstind prin fapte smerenia Lui cea iubitoare de oameni pentru noi, să ne
 putem face și noi vrednici văzători și părtași ai slavei lui”83.
Dacă nu s-ar fi coborât Dumnezeu cuvântul insuși la purtarea slăbiciunilor firii
noastre, înălțând-o la slava sa, n-am avea un model atât de impresionant pentru coborârea
noastră la cei flămânzi, goi și săraci.
Sfântul Macarie Egipteanul (aprox. 300-390).
Acest sfânt părinte este un exponent de seamă al monahismului egiptean. Despre
viața lui nu se tiu prea multe detalii decât că s-a retras în pustie la vârsta de 30 de ani. ș  
Lui i se atribuie o serie de omilii duhovnicești.
Din acestea amintim câteva fragmente pentru a ne da seama mai bine ce însemna pentru
monahii din vechime boala și suferința. În primul rând, sfântul Macarie pune accentul pe
 boala generală a omenirii, păcatul strămoșesc și îl numește pe Hristos, „Mântuitorul,
doctorul cel adevărat, cel ce vindecă în dar, cel care s-a dat pe Sine preț de răscumpărare
 pentru neamul omenesc”84.
Sfântul Macarie lasă la o parte bolile și suferințele trupești și pune accentul pe
înțelesul duhovnicesc al bolii pentru că „Domnul s-a îngrijit mai mult de sufletul cel
nemuritor decât de trup”85. Sfântul deplânge starea de suferință a omului din perspectiva
duhovnicească: „Noi, însă, n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească și mântuirea
 pentru că nu-l iubim din toată inima, nici nu credem în El cu adevărat”86.
Vindecarea adevărată este vindecarea de păcat, iar Mântuitorul Iisus Hristos este
Doctorul cel adevărat și Păstorul cel bun, care și-a pus viața pentru noi ca să ne
mântuiască.
Sfântul Macarie face însă, ca orice monah încercat, și la răbdarea în suferințe care aduce
oamenilor mântuirea:
83Sfântul,Maxim,Mărturisitorul,Scrieri-Partea a doua, Scrieri și Epistole Hristologice și Duhovnicești,
Colectia “Părinți si Scriitori Bisericești”, volumul 81, Ed. I.B.M. al B. O.R., București, 1990, pp.95-96.
84Sfântul,Macarie,Egipteanul,Scrieri, Omilii duhovnicești, Colecția “Părinți și Scriitori Bisericești”,
volumul 34, Ed. I.B.M. al B.O.R, București, 1992, p.193.
85  Ibidem, p.194.
86  Ibidem, p. 194.
47

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 48/84
„Să știți că numai cel ce arată credință și răbdare în necazuri dobândește slava și bunurile
cerești promise. Într-adevăr este necesar ca grâul aruncat sub brazdă și sămânța copacului
mai întâi să putrezească și în stare jalnică să ajungă, ca după aceea să dobândească haina
cea minunată și rodul nenumărat. Tot așa omul trebuie să treacă prin încercări și stări
triste, ca să se îmbrace cu frumusețe și strălucire”87.
Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395).
Unul din marii părinți capadocieni și frate al Marelui Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa se
remarcă în tratarea problemei suferinței cu precădere în comentariul său la fericirile
rostite de Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte. Prin profundul sens duhovnicesc
 pe care-l dă acesteia, sfântul spune că adevărata boală de care suferă omul este păcatul și
că el se tratează numai cu plînsul din pocăință. Pentru că plânsul pe care-l fericește
Domnul nu este cel pentru lipirea de cele trebuitoare vieții, pentru că omul poate să
 plângă și când le are pe toate în lumea aceasta; ci este cel care vine din căutarea lui
Dumnezeu și a comuniunii cu el88. Dacă este să plângem pentru ceva pe lumea aceasta,
trebuie să plângem pentru firea omenească ce este supusă la tot felul de boli și nenorociri
ascunse89.
„Cuvântul fericește plânsul nu pentru că îl socotește fericit în el însuși, ci pentru
ceea ce vine prin el, adică mângâierea, iar mângâierea vine din împărtășirea cu
Mângâietorul, căci e o lucrare proprie Duhului harul mângâierii”90.
Părintele Stăniloae, rezumând cele spuse de Sfântul părinte zice că „Odată ce firea a
căzut în păcat, ea trebuie să guste și cele rele chiar dacă e făcută să dorească cele bune.
Dar cel ce primește să plângă din cauza relelor legate de viața de aici, se va bucura de
fericirea veșnică în ceruri. Însă cel ce nu plânge pentru păcate înseamnă că nu-și întărește
dorința celor bune și de aceea nici nu va ajunge la ele. Căci numai cel ce caută cu tărie pe
cel dorit il va avea. Tocmai plânsul îl ajută aici, pentru că el exprimă un dor și o
deschidere spre el. Nevoințele, înfrângerile, plânsul, cu scopul intrării în comuniune cu
Cel iubit, e o adevărată liturghie adusă lui Dumnezeu: e o liturghie a plânsului, a
87Sfântul,Macarie,Egipteanul,op.cit ., pp. 304-315.
88Sfântul,Grigorie de Nyssa,Scrieri, partea întâia, Despre Fericiri, Colectia “Părinți și Scriitori
Bisericești”, volumul 29, Ed. I.B.M. al B.O.R, București 1982, p. 348-350.
89  Ibidem, p. 355.
90  Ibidem, p. 356.
48

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 49/84
întristării, a detașării dureroase de plăcerile lumii acesteia, sau o jertfă vie adusă lui
Dumnezeu. E o liturghie a Crucii, după asemănarea celei a lui Hristos și din puterea ei”91.
Sfântul Grigorie îl socotește pe omul căzut prin păcate mort sufletește, dar 
subliniază că Dumnzeu îl poate face și pe acest fericit aducându-l la calea cea dreaptă
 prin suferință: „Cuvântul-Doctor, străpungându-i inima cu frica celor ce-l așteaptă
(înțeleg prin ele amenințările înfricoșătoare ale judecății viitoare) ca și cu niște doctorii
fierbinți și înțepătoare, îl aduce la simțirea vieții, îl face fericit prin faptul că-i sădește în
suflet simțirea dureroasă”92.
Veselia cea bună pe care trebuie să și-o dorească omul este aceea care vine din
câștigarea vieții celei veșnice: „fericit trebuie socotit cel care alege sorțul veseliei în
 bunătățile adevărate ale vieții veșnice, necugetând ca pagubă împlinirea slujirii întristării
în viața aceasta scurtă și trecătoare, sau lipsirea de vreuna din dulcețile vieții acesteia”93.
 
91Sfântul,Grigorie de Nyssa,op.cit ., p. 356.
92  Ibidem, p. 349.
93  Ibidem,p. 356.
49

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 50/84
4. LUCRAREA PASTORALĂ A PREOTULUI DE SPITAL.
4.1.PREOTUL DE SPITAL UN ALTFEL DE LUPTĂTOR.
Nimeni nu își dorește să ajungă vreodată pe un pat de spital. Numai ca mulți dintre
noi ajung cândva acolo. Păcatele noastre și viața fără chibzuială, fără echilibru
duhovnicesc, îmbolnăvesc sufletul și trupul. Iar atunci când omul nu mai dorește sau nu
mai este în stare să-și conștientizeze adevărata stare sufletească decăzută și iminentă
 pierderii mântuirii, atunci intervine marea dragoste și milostivire a Bunului și Iubitorului
de oameni Dumnezeu care, pedagogic și părintesc, ne mai trimite câte o boală, o suferință
sau vreun alt necaz, pentru ca să ne smerească și să ne trezească din coșmarul păcatelor și
al patimilor în care zăcem și ne tăvălim zi de zi și ceas de ceas.
Dacă am înțelege fiecare dintre noi că suferința și boala nu sunt nicidecum pedepse
ale lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, cele mai calde și iubitoare semne ale nemărginitei
dragoste a minunatului nostru Stăpân, atunci pentru mulți suferința ar fi nu numai
tămăduitoare pentru suflet, dar, cu siguranță și mântuitoare.
Acesta este înțelesul duhovnicesc al bolii. Boala este cea mai iubitoare si milostivă
lucrare a lui Dumnezeu față de om, iar pentru om este cea mai ușoară și sigură cale de
mântuire.
Preotul de spital este un martor umil și smerit al minunatei lucrări a lui Dumnezeu
de mântuire a sufletelor oamenilor 94. Un slujitor al lui Hristos care zi de zi privește
întreaga lume și complexitatea ei și a omului în sine prin ochii bolnavilor, un soldat din
 prima linie a frontului luptei cu păcatul care îmbolnăvește atât sufletul cât și trupul.
Preotul de spital nu mai este de mult un preot obișnuit, ci unul modificat genetic,
transfigurat sufletește și fizic, un om pe fața și în sufletul căruia poți vedea și citi
 povestea dramei omului contemporan afundat în mizeria propriilor patimi,un chip plin de
cicatricile războiului pentru eliberarea și mântuirea sufletului.
Preotul de spital este un altfel de preot și un altfel de om, un om cu o inimă plină de
amintiri și imagini dureroase dobândite de-a lungul vremii, un om care plânge și
 pătimește cu fiecare bolnav și doar uneori mai zâmbește cu cei vindecați, un om care se
roagă permanent cu toți cei în suferință.
94Pr.,Prof.,Dr.,George,Remete,Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu,Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p.18.
50

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 51/84
Preotul din spital nu își mai aparține lui, el nu mai are timp pentru el și pentru ai lui,
el este al tuturor celor suferinzi, el trăiește pentru ceilalți, pentru toți cei bolnavi. Nu se
mai poate gândi la propriile lui suferințe sau necazuri, nu mai are timp pentru așa ceva.
i, Șîn fond, nici nu ar putea, pentru ca el se identifică cu suferințele tuturor, cu însăși
suferința. El suferă cu fiecare și suferința fiecăruia este propria sa suferință.
Fiecare credincios, devenit pacient, viața și povestea fiecăruia dintre ei, toate
acestea își pun profund amprenta și pe viața și sufletul preotului de spital. Cu fiecare
 pacient, cu fiecare caz, cu fiecare dramă, sufletul și trupul preotului de spital se modifică,
suferă transformări ireversibile.95
Daca cineva ar putea deschide cumva inima sau sufletul unui preot de spital, ar găsi
cu siguranță în ea întreaga lume în toată complexitatea ei: ar găsi lacrimi și durere, ar găsi
speranță și zâmbete duioase, ar găsi tragedii, drame, înfrângeri, victorii, miracole,
tămăduiri, viață și moarte.
Ceea ce sporește și mai mult suferința preotului de spital, săpând adânc cratere pe
chipul și în inima lui sângerândă, este faptul că atunci când stă în fața bolnavului, înaintea
suferinței și a morții, el, deși plânge și suferă înăuntrul sau, nu trebuie să arate asta și în
exterior. Nu. Preotul de spital nu are voie să fie deprimat, dezamăgit sau deznădăjduit. El
trebuie să insufle credința, speranța, nădejdea în Dumnezeu. El este un luptător, un
învingător. i to Șți trebuie să învingă împreună cu el.
Preotul de spital trebuie să zâmbească, deși sufletul lui plânge din mila pentru
suferința semenului său, a fratelui și a surorii lui, el trebuie să expire aerul voioșiei și al
 bucuriei dumnezeiești, chiar și când îi este imposibil de greu, el trebuie să vestească
 biruința asupra bolilor sufletești și trupești și să anunțe apropierea mântuirii. El trebuie să
strige în gura mare: „Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu.
Dumnezeul meu, ajutorul meu și voi nădăjdui spre Dânsul. Apărătorul meu și puterea
mântuirii mele și sprijinitorul meu.” (Ps. 17, 1-3).
Datoria preotul de spital nu este, însă, aceea de a amăgi bolnavii cu speranțe deșarte
sau cu povesti imaginare, ci aceea de a ține sus steagul adevăratei nădejdii în Dumnezeu
și de a arăta tuturor drumul care duce spre finalul zbaterii noastre: Împărăția lui
Dumnezeu. Spre acolo trebuie să ne îndreptăm toți, trecând chiar și prin cele mai aprigi și
grele bătălii pe tărâm sufletesc ori trupesc.96
95  Ibidem, p.19
96  Ibidem, pp.19-20.
51

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 52/84
Și nu e deloc ușor să ridici capul celui căzut, ori să ștergi lacrima celui înfrânt, și nu
e simplu nici să zâmbești cu dispreț morții când abia se mai ivesc zorile vieții…
Personal, sunt pe deplin convins ca un astfel de preot nici n-ar putea exista, dacă n-ar fi
Dumnezeu cu el. N-ar putea exista pentru că nu ar putea rezista atâtor bătălii crâncene și
atâtor suferințe.97
Dar, cum am spus, suferința este și trebuie să fie eliberatoare și mântuitoare. Altfel
nu își împlinește scopul și nu are nici o rațiune. Omul care știe că prin suferința își curăță
sufletul de patimi și de tot răul, care se smerește și își asumă drama sa fără cârtire, omul
care rabdă și ia tot ce i se întâmplă ca din mâinile lui Dumnezeu Însuși și știe că toate vin
în viața noastră spre binele nostru și pentru mântuirea noastră, omul care nădăjduiește
 permanent în dragostea și mila dumnezeiască, acela nu doar că învinge boala și orice
greutate, dar devine un învingător! Cel mai mare învingător! El învinge lumea aceasta cu
relele ei și dobândește și mântuirea. E o victorie dublă, atât sufletească cât și trupească,
este cea mai mare victorie dintre toate câte pot exista.
Din nefericire sunt și mulți bolnavi care nu câștigă această bătălie. Nici pe cea
trupească și nici pe cea sufletească. Tocmai pentru că nu își asumă nici boala, nici starea
lor, se zbat în gol, cârtesc, protestează, țipă în zadar, nu alungă răul din sufletul lor ci îl
sporesc. Aceasta, cred, este cea mai mare înfrângere din toate. Pătimesc și trupește și
sufletește și mor și în chinuri și nepocăiți. Nu vor să înțeleagă că nu boala și nici măcar 
moartea nu este marea tragedie a omului, ci pierderea sufletului.
Și această categorie de oameni bolnavi, sufletește și trupește, sunt din ce în ce mai
mulți. Pentru preotul de spital ei reprezintă cea mai grea luptă și încercare pe care
Dumnezeu o pune înainte. Ea necesită nu numai harul lui Dumnezeu, ci multă trudă,
sudoare, răbdare, voință, lacrimi.
Trebuie să reziști la refuzul acestor bolnavi de a-l primi pe Dumnezeu în inimile lor,
să stăpânești înverșunarea și încăpățânarea unora, să accepți și înfrângerile fără ca să te
 poți obișnui însă cu ele, să ai puterea de a o lua de multe ori de la capăt, iară și iară… Nu
e deloc ușor, nu-i așa?
Și, mai presus de toate, în spital, lupta preotului și a bolnavului este continuă,
 permanentă, veșnică. Ea nu se sfârșeste niciodată și nimeni nu știe când a început. Doar 
 preotul își mai aduce aminte uneori ca prin păcatul lui Adam a intrat în lume suferința și
moartea și ca ele se vor termina deodată cu sfârșitul acestei lumi.
97  Ibidem, p.20.
52

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 53/84
Așadar, lupta e continuă și niciodată nu e timp de pierdut. Preotul de spital nu își
 permite nici o clipă de răgaz, el trebuie să vegheze mereu, să fie în permanentă stare de
alarmă, să fie mereu prezent. Menirea lui este să fie un neobosit luptător și slujitor al lui
Hristos, o lumina nestinsă și călăuzitoare în întunericul și marea suferinței.
Și așa va fi întotdeauna, în lupta permanentă, pentru ca însăși lupta aceasta nu se
oprește nici o secundă, ca și viața noastră, o luptă continuă.98
4.2.PREOTUL DE SPITAL ȘI SUFERINȚELE LUI: ÎNTRE CE ESTE EL ȘI CE AR 
TREBUI SĂ FIE.
 
Suferința este o realitate ce ne marchează pe toți, fie că o suportăm noi înșine, fie
cei din jurul nostru. Și este foarte adevărat că cel care nu-și asumă suferința celor din jur,
fie sfârșește în deznădejde, copleșit fiind de ea, fie se împietrește, devenind tot mai imun
față de suferințele altora, oricât ar ele de mari. Ceea ce observăm în jurul nostru este o
continuă creștere a pragului suferinței, dar numai în ceea ce privește suferința celorlalți:
riscăm să devenim tot mai nesimțitori la suferințele lor, trecând nepăsători pe lângă ei cu
o tot mai mare ușurință. Iar indiferența devine o virtute ce se cheamă neimplicare sau
detașare. Aceasta este primejdia ce pândește pe toți cei care trăiesc în aceste vremuri, ale
unui individualism din ce în ce mai nemilos, dar mai cu seamă pe noi, preoții de spital.
Pentru a face față valului de suferință ce se revarsă asupra noastră de pretutindeni,
ca să nu mai amintim de propriile noastre suferințe, trebuie să ne amintim cum a înfruntat
suferința Mântuitorul Însuși, atât a celorlalți, cât și a Sa proprie: El a asumat-o pe a
tuturor, suferința lor a devenit a Sa, iar suferința Sa a purtat-o singur, fără să pretindă
ajutor, fără să ceară vreo alinare, fără să schițeze vreun gest de eschivare, deși suferința
Sa ca Om a fost unică în ceea ce privește adâncimea și intensitatea ei. În atitudinea Sa
 jertfelnică, Mântuitorul ni Se descoperă ca Iubire care Se oferă, Se dăruiește tuturor și nu
 pretinde, nu cere nimic pentru Sine.
Hristos Domnul trebuie să ne fie, deci, și Modelul, și Izvorul de putere, dar și Învățătorul
nostru, ca să reușim și noi să asumăm și să purtăm cu El și în El, o părticică din suferința
semenilor noștri.99Ca Învățător desăvârșit, Mântuitorul a abordat tema suferinței, privită
98  Ibidem, p.21.
99Mitropolit,Hierotheos,Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, ediția a doua,
traducere de Constantin,Făgețan, Editura Sophia, București, 2007, p. 89.
53

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 54/84
ca binecuvântare, ca bucurie, în Fericiri și, ne-a arătat, totodată, care trebuie să fie
atitudinea noastră față de ea, în două din cele mai emoționante pilde ale Sale: Pilda fiului
risipitor și Pilda Samarineanului milostiv.
În Pilda fiului risipitor ni se descoperă sensul mântuitor al suferinței personale,
 precum și atitudinea curajoasă de asumare și de purtare a ei: îndestulat și în desfătări, fiul
cel mic nu și-ar fi înțeles căderea și n-ar mai fi fost cuprins de dorul casei părintești. Doar 
suferința și umilința amară l-au făcut să-și vină în sine, să se căiască și să se smerească, și
să găsească tăria de a înfrunta greutățile, primejdiile și suferințele lungului drum spre
casă, al întoarcerii sale din îndepărtata țară a păcatului. Și doar suferința și umilința
îndurate i-au dat îndrăzneala să se înfățișeze înaintea tatălui său, nădăjduind în mila sa,
de a-l primi ca pe un argat.
Pilda Samarineanului milostiv ne înfățișează atitudinea concretă pe care trebuie s-
o avem față de cel suferind: aplecarea iubitoare asupra lui, cu timp și fără timp, alinarea
fără zăbavă a suferințelor sale și purtarea de grijă în continuare, până la restabilirea lui.
Samarineanul milostiv n-a precupețit nici timp, nici confort, nici bani, față de cel ce-i
era nu doar necunoscut, ci și potențial dușman. Dimpotrivă, a jertfit din tot ce avea,
 pentru a-l ridica, pentru a-l salva pe cel căzut în mâinile tâlharilor: suferința aceluia a
devenit propria sa suferință.
Și noi suntem chemați să dăruim din timpul, din atenția noastră și să ne arătăm grija și
iubirea față de cei suferinzi, cu atât mai mult cu cât cei din jurul lor nu știu, nu pot sau nu
vor să facă aceasta; Hristos i-a încredințat nouă pentru ca, prin noi, tot El să-și arate grija
și iubirea Sa dumnezeiască față cei cu care, de altfel, Se identifică.100
Așadar, suferințele preotului de spital nu sunt, sau n-ar trebui să fie, numai propriile sale
suferințe, ci ale tuturor acelora pe care Hristos i-a încredințat lui spre îngrijire, spre
alinare și spre vindecare. Nu trebuie să uităm niciodată că motivul principal și scopul
final al prezenței noastre în mijlocul celor aflați în suferință, nu este doar paleativ, ci
curativ. Credința noastră ortodoxă deține meșteșugul tămăduirii sufletului și, de multe ori,
odată cu vindecarea sufletului dispare treptat și boala și suferința trupului. De osteneala
noastră depinde, însă, cunoașterea, însușirea și aplicarea acestui dumnezeiesc meșteșug,
fără de care toată osteneala noastră este zadarnică.
Și nu trebuie să promitem celor suferinzi vindecarea lor trupească imediată, căci nu
avem împuternicirea de a face aceasta, dar trebuie să-i întărim în convingerea că, și dacă
nu află grabnic deplina însănătoșire trupească, aflându-l pe Dumnezeu, au aflat bucuria
100   Ibidem, p.90.
54

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 55/84
netrecătoare și adevărata împlinire. Nouă ne revine greaua misiune, dar și nespusa
 bucurie să-i călăuzim către Hristos Domnul, pentru a primi de la El pace, mângâiere și
tămăduire. Pentru aceasta, însă, este nevoie să nu fim doar propovăduitori ai Crucii Lui,
ci și purtători ai crucii noastre,cruce în care se regăsesc și suferințele păstoriților noștri,
atât cât putem noi să le asumăm.101
Dincolo de boală, suferință și moarte, despre care afirmam la începutul lucrării că
sunt cele mai mari provocări ale vieți, provocarea supremă pentru noi ca slujitori ai
Mântuitorului Hristos este viața însăși în care boala, suferința și moartea pot fi biruite,
transfigurate în lumina Învierii Domnului.
Se poate întâmpla ca persoanele bolnave, familiile lor și uneori un membru al
 personalului de îngrijire să privească pe preot cu desconsiderare, să-i refuze, categoric,
ajutorul sau să-l trateze cu violență, nu neapărat fizică, toate acestea datorită
convingerilor și misiunii sale, greșit interpretate. Cu calm acesta va rămâne sau, în funcție
de circumstanțe, se va retrage fiind încrezător că va veni ziua când dialogul, dătător de
speranță și încredere, va fi posibil, va fi dorit și chiar solicitat. Reținerea, respectiv
retragerea vor fi ghidate de răbdare, încredere, smerenie și rugăciune. „Nimic nu
întraripează așa de mult sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu și către iubirea
de oameni ca smerita cugetare, umilința și rugăciunea curată. Cea dintâi le frânge duhul,
îi face să le izvorască pâraie de lacrimi și aducând puținătatea omenească sub ochi, îi
învață să-și cunoască măsurile lor. A doua curățește mintea de cele materiale și luminează
ochii inimii și face sufletul întreg luminos. Iar cea din urmă unește pe om întreg cu
Dumnezeu și-l face să petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceața bunătăților veșnice
ale lui Dumnezeu și, aprinzându-l de iubire, îl înduplecă să îndrăznească să-și pună viața
 pentru prietenii săi”.
Opțiunea și rămânerea preotului în acest spațiu al regăsirii, îndrumării și
acompanierii bolnavului este reclamată cu adevărat a fi o prioritate în cadrul activității
sale pastoral-duhovnicești.102 Astăzi când societatea deversează pe marea vieții omului
atâtea reziduuri și când contaminarea acestuia este posibilă aproape la tot pasul, Biserica
rămâne consecventă învățăturilor Mântuitorului Hristos, în primul rând și apoi tradiției sale
de a fi mereu în mijlocul oamenilor, de a fi conectată la evenimentele din viața lor și mai
ales de a fi aproape de ei în momentele de cumpănă, de boli și suferințe. Biserica, prin
101  Ibidem, p.91.
102  Ibidem, pp.91-92.
55

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 56/84
definiție, a fost și rămâne instituția unde vindecarea este fie o minune, fie un fapt
cotidian, tămăduirea spre îndreptare și spre mântuire, rămânând scopul său.
 
4.3. OBIECTIVE ȘI ACTIVITĂȚI SPECIFICE.
Încreștinarea copiilor născuți prematuri, cu șanse reduse de supraviețuire;
Identificarea cauzelor spirituale care au determinat îmbolnăvirea și găsirea de soluții
duhovnicești de vindecare, complementare celor medicale;
Redescoperirea caracterului de persoană a bolnavului, ca chip a lui Dumnezeu, ca ființă
creată și iubită de Dumnezeu;
Redobândirea încrederii în Dumnezeu și accentuarea încrederii în sine, în vederea
depășirii perioadelor de criză;
Conștientizarea stării de boală și determinarea acceptării ajutorului din partea medicului
și a preotului;
Dezvoltarea capacității bolnavului de interrelaționare cu factorii angrenați în procesul lui
de vindecare: preot, medic, psiholog, familie, asistent social (în cazul lipsei familiei).
Să execute un program religios săptămânal: Sfintele Taine și ierurgii;
Asistență și consiliere religioasă în cadrul secțiilor spitalicești pentru bolnavii care nu se
 pot deplasa;
Oferirea periodică de alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte și obiecte religioase tuturor 
 bolnavilor, în special copiilor și bolnavilor cronici;
Consilierea spirituală a membrilor familiilor bolnavilor;
Servicii de înhumare a bolnavilor decedați în spital care nu mai au aparținători familiali.
 
5. MIJLOACE ȘI METODE PASTORALE SPECIFICE BOLNAVILOR.
Boala, suferința și moartea reprezintă cele mai mari și mai grele provocări cu care
ne confruntăm fiecare în parte, dar și împreună. Pentru a le putea depăși, pentru a ști cum
să le întâmpinăm și cum să le facem față, avem nevoie să ne raportăm la ele cumva, să le
găsim o explicație, un sens, deoarece mai întotdeauna ne par nedrepte, sau chiar absurde.
Iar atunci aceste realități dramatice pot depăși foarte ușor limita suportabilității.
Atitudinea față de ele, dar și față de viață, în general, este condiționată de viziunea pe
56

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 57/84
care o avem asupra lor: viziune ce trebuie să se întemeieze pe credința noastră103. Iar de
atitudinea ce o avem față de boală, suferință și moarte, depinde în mare măsură puterea
noastră de a le suporta, dar și de a le depăși.
Uneori, profunda și răscolitoarea suferință sufletească de a nu găsi un sens bolii,
durerii sau morții, ce duce la neacceptarea și chiar la revolta împotriva lor, este mai
împovărătoare decât însăși suferința produsă de acestea, sau o amplifică peste puterea
omului de a îndura104.
Ca teologi, să nu uităm că cea mai amară și mai împovărătoare suferință este cea în
care omul se afundă de bună-voie, nevrând să ceară ajutorul lui Dumnezeu și mângâierea
Sa. Și omul ajunge să fie copleșit de propria-i suferință atunci când caută să-i afle cauza,
iar nu sensul, finalitatea, atunci când se întreabă de ce suferă, și nu pentru ce suferă. El își
individualizează suferința, fără să reușească să vadă în ea o părticică a suferinței întregii
lumi.
Suferința nu trebuie privită doar la modul abstract, ca o caracteristică, a lumii în
care trăim, ci și ca o realitate și ca o taină personală și interpersonală. Suferința nu este
ceva de sine-stătător, ci este manifestarea unei boli și, mai important decât orice, este
trăită de cineva. În relația noastră cu cel ce suferă, el trebuie să fie în centru atenției
noastre, și nu suferința lui, chiar dacă aceasta este cea care ne impresionează; apoi trebuie
să ținem cont de faptul că nu noi, prin noi înșine îi aducem alinare sau vindecare, ci
Dumnezeu este Cel Ce trebuie să lucreze prin noi, Dumnezeu trebuie să-l cheme la Sine
 prin noi.
5.1. IMPACTUL BOLII ASUPRA PERSOANEI UMANE. ABORDARE
PASTORALĂ.
  Foarte des, aproape cvasiuniversal, „situațiile dificile, bolile, moartea, handicapul,
crizele de orice fel din viață sunt percepute și interpretate de unii oameni ca fiind efecte
ale dreptății punitive sau răzbunătoare a lui Dumnezeu”. 
103De aceea credința este atât de importantă! Dar nu credința pe care ne putem închipui că o avem, ci
credința cea adevărată, adică cea trăită, asumată, și care ne apropie de Dumnezeu, credința care nu doar dă
sens suferinței, îndemnându-ne să ne-o asumăm, ci ne deschide, ne face receptivi harului Său, ce ne
mângâie și ne întărește pentru a o putea purta.
104În acest ultim caz, suferința poate conduce la răzvrătire, la revoltă nu numai împotriva bolii, suferinței,
sau morții cuiva foarte drag, ci și împotriva lui Dumnezeu, ori poate duce la deznădejde, cu consecințe
imprevizibile ce pot culmina cu boală psihică sau cu sinuciderea.
57

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 58/84
  Cei care se confruntă cu suferința psihică sau fizică se lovesc de cea mai cruntă
ispită, aceea de a-și înțelege suferința din perspectiva nonsensului. Aici, pedagogia
Sfinților Părinți ne deslușește profund adevărul că Dumnezeu se află la originea întregii
vieți omenești și a experienței umane, iar suferința apare ca o dimensiune a propriului
 plan de mântuire al lui Dumnezeu.105Potrivit acestei concepții, „suferința are mereu
 potențial răscumpărător. Și totuși, pentru a afirma aceasta, este necesar să fie clar faptul
că Dumnezeu nu impune suferința ca pe o retribuție sau pedeapsă pentru păcatul nostru.
Deși El acceptă durerea ca parte a unei „pedagogii divine”, nu putem afirma pur și simplu
că Dumnezeu „dorește tragedia în experiența umană”.
105Pr.,Dr.,Ioan,Ciprian,Cândea , " Misiune și slujire în Instituțiile social-medicale", Revista Teologică,
nr.3/2010, p.64.
58

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 59/84
Bolnavul, măcinat de astfel de neliniști trebuie sfătuit de preotul de caritate să
conștientizeze un adevăr eliberator, și anume că Dumnezeu nu este autorul bolilor,
al suferinței și al morții. Acest principiu este expus ferm de Sfântul Vasile cel Mare
în celebra omilie, Dumnezeu nu este autorul relelor: „E o nebunie a spune că
Dumnezeu este autorul relelor”. „Nu se poate spune că boala este necreată, dar nici
că este o creatură a lui Dumnezeu”. „ Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut
sufletul, nu păcatul”. De asemenea, este evident că „Dumnezeu nu a creat moartea,
ci noi, prin voința noastră rea, am atras-o asupra noastră”.
Boala este întotdeauna o manifestare a Providenței divine, în care Dumnezeu își
exprimă voința de a ne ajuta să realizăm mântuirea. „Sfinții Părinți subliniază în
mod frecvent faptul că boala manifestă pedagogia dumnezeiască. Ea este, spun ei în
același duh, o corecție pe care Dumnezeu o aplică omului din pricina păcatelor sale.
Acest termen nu trebuie înțeles aici în sensul său negativ, de pedeapsă sau
sancțiune, ci mai degrabă în sensul pozitiv pe care îl îmbracă verbul latin corrigere,
de la care el derivă etimologic în limba franceză, și care este acela de a redresa, a
reforma, a ameliora, a vindeca.1 0 6  În această perspectivă, boala apare ca voită, sau
cel puțin îngăduită, și în orice caz folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre
a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit, și să îl vindece de bolile
sale spirituale. Astfel, în mod paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia
dumnezeiască, un leac de tămăduire a sufletului”. Preotul de caritate nu poate da
alte sensuri suferinței decât din pespectivă biblică și patristică.
Dorința cvasi întâlnită la pacienți, indiferent de gravitatea sau tipul bolii, este aceea
de vindecare rapidă, căutându-se a se trece peste etapele graduale ale suferinței.
Bolnavul trebuie învățat să nu cârtească în boală și să nu Îi ceară socoteală lui
Dumnezeu pentru ea sau pentru întârzierea tămăduirii. Sfântul Maxim
Mărturisitorul accentuează faptul că „Dumnezeu, creând natura omenească, nu a
introdus în ea … durerea” și că pătimirea, stricăciunea și moartea, pe care omul le-a
cunoscut după aceea, nu vin de la El.
Imaginea dominantă în Ortodoxie este aceea a unui Dumnezeu drept, care „ne iubește atât
de mult, încât nu ne poate refuza nimic”. Un îndemn pentru cei bolnavi poate fi
socotit și cuvântul plin de mângâiere al Sfântului Ioan Gură de Aur care îndeamnă
la a nu cere socoteală lui Dumnezeu pentru căile pe care le folosește, pentru că El
întotdeauna lucrează pentru mântuirea creaturilor Sale.
106  Ibidem, p.65.
59

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 60/84
În lanțul dureros al cauzelor care împiedică vindecarea se evidențiază refuzul
 bolnavului de a se accepta pe sine ca sursă a îmbolnăvirii, datorită unei vieți
dezordonate, guvernate de păcat ca mod de a trăi. Sfântul Nicolae Cabasila
amintește faptul că: „Unor oameni li se întâmplă boli trupești pentru că au la
obârșie ticăloșia sufletului”.1 0 7  Majoritatea bolnavilor vor să cunoască adevărata
cauză a bolii, de aceea „introspecția în trecut aduce informații utile cu privire la
momentul apariției stării de disconfort, la cauza ce a declanșat dezechilibrul”.
Sfântul Nichita Stithatul decelează principalele patimi generatoare de dezechilibre
cauzatoare de boală. În centrul acestora este situată iubirea egoistă de sine, pe care
o consideră ca patimă primordială, care le naște pe toate celelalte și le conține
oarecum principial.
Pe aceeași axă păgubitoare sunt aliniate patimile numite emblematic „trupești”, nu
 pentru că își au sursa în trupul însuși, ci pentru că nu se pot realiza fără el și își
găsesc un punct de sprijin în pornirile lui: lăcomia pântecelui și desfrâul, la care se
 pot adăuga akedia, irascibilitatea, care se însoțesc, în manifestările lor, de tulburări
fiziologice notorii, precum și teama și întristarea.1 0 8 
De multe ori bolnavul se manifestă în boală fără să își implice voința, în mod
 personal, așteptând din partea preotului și medicului să apară schimbarea în bine.
Misiunea preotului este centrată tocmai pe conștientizarea celui bolnav că nu poate
rămâne pasiv în boală, ci, dimpotrivă, trebuie să-și angajeze voința, menținându-se
într-un dinamism treaz în așteptarea ajutorului divin.
107  Ibidem, p.66.
108Sfântul,Nichita,Stithatul,Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință,Suta I , 5,
13, 15, în Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța,
lumina și desăvârși, vol. VI, ediția a II-a, traducere, introducere și note de Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloae,
Editura Humanitas, București, 1997, p. 188-191.
60

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 61/84
Preotul de spital oferă bolnavului și o viziune echilibrată asupra manierei de
receptare a bolii. Cel ipohondru care idolatrizează medicii sau medicamentele este
sfătuit să nu înlocuiască credința în Dumnezeu cu credința exacerbată în medici,
deoarece, ca și în cazul tuturor talentelor, abilităților, științelor și tehnologiilor 
umane, și cele ale medicinei sunt utilizate adecvat cât timp nu ocupă locul central și
nu devin atotconsumatoare. Când căutarea sănătății și a vieții în această lume
devine un proiect atotconsumator, atunci medicina abate de la scopul uman central
care se află dincolo de această lume, în Împărăția lui Dumnezeu, și medicina devine
un idol.1 0 9 
Pe de altă parte, preotul este dator să-i descopere bolnavului faptul că suferința nu
este o stare naturală ontologică, creată de Dumnezeu pentru ființa umană. De aceea
 bolnavul este ghidat spre recunoașterea rolului special al medicului, care prin
medicamentele prescrise își pune în lucrare energiile dumnezeiești răspândite de
Dumnezeu în creația Sa.
Preotul de spital înainte de a începe vizita pe saloane trebuie pregătit psihologic cu
o mare capacitate de ascultare, dar și cu multă căldură sufletească, cu alte cuvinte
să fie posesorul unei „truse spirituale”, indispensabile în legătura cu cei bolnavi.
Deoarece mulți bolnavi suferă pentru că nu sunt ascultați, succesul asistenței
 pastorale sanitare ține în bună parte de faptul că ascultarea cu răbdare a bolnavului
face parte integrantă și esențială din terapeutica preotului de caritate.1 1 0 
Capacitatea empatică a preotului de caritate, de a se pune în locul celor suferinzi,
este un punct extrem de important, de această calitate depinzând în mare măsură
dorința de deschidere a bolnavului. Acesta din urmă vrea, în primul rând, să fie
ascultat, pentru că a-ți exprima problemele și a fi ascultat constituie elemente
esențiale ale terapeuticii și un pas spre vindecare sau cel puțin spre alinarea
suferinței sau spre o mai mare capacitate de a o asuma.
109H.,Tristram,Engelhardt,jr, Fundamentele bioeticii creștine. Perspectivă ortodoxă, traducere
Mihail,Neamțu, Cezar,Login și Diac.,Ioan,I.,Ică,jr, prezentare Sebastian,Moldovan, Editura Deisis, Sibiu,
2005, p. 413.
110IPS.,Prof.,Univ.,Dr.,Laurențiu,Streza, „ Preotul și îndatorirea sa pastorală față de credincioșii bolnavi”,
în Mitropolia Olteniei, nr. 1, 1987, p. 83.
61

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 62/84
Preotul prezent în spital poate oferi bolnavului, din această perspectivă de
interrelaționare, noi posibilități de trăire a vieții, bazată pe valori și repere esențiale,
altele decât cele după care se ghida până la îmbolnăvire. Preotul înțelege că
 bolnavul, care și-a deschis sufletul, descoperind astfel cauzele bolii, prin cuvânt,
are nevoie de cuvintele sale ca duhovnic, pentru a se simți iubit, mângâiat, întărit în
nădejde. În aceeași măsură, preotul poate la fel de bine să folosească tăcerea, care îl
 poate face pe bolnav să simtă înțelegere din partea preotului.
În timpul terapiei duhovnicești, preotul trebuie să dea dovadă de foarte mult
echilibru sau discernământ emoțional atunci când vede suferința manifestându-se în
faza ei cea mai cruntă și repetată în bolnav. Dacă acest echilibru emoțional nu este
 păstrat se poate cădea ușor în două stări sau tendințe nefaste pentru el, dar și pentru
împlinirea actului terapeutic aflat în desfășurare. Astfel, atitudinea preotului se
 poate exprima în reacții defensive concretizate în discuții orale care tind să
minimalizeze suferința bolnavului sau în sfaturi simple ca nu cumva suferința
celuilalt să-l afecteze, iar a doua consumarea excesivă de energie care duce la o
adevărată epuizare psihică.
„Asistența pastorală sanitară depinde extrem de mult de modul în care se cercetează
 până în adâncuri laturile inconștiente ale propriei personalități”.1 1 1 De aceea, preotul
de caritate manifestă în mod profund, dar echilibrat un interes real față de semenul
său, interes pe care îl conjugă cu o credință puternică în valoarea și semnificația
vieții, chiar și în momentele existențiale cele mai obscure. La acestea preotul
suprapune speranța vie în Împărăția lui Dumnezeu, Cel care S-a făcut om, și, astfel,
de atunci omul a dobândit puterea de a-l călăuzi pe semenul său spre libertate și
nemurire. De aceea, poate dezinteresul și detașarea afectivă a preotului față de
 bolnav rănește cel mai tare.1 1 2
 
5.2. MIJLOACE DE SLUJIRE ALE CELOR AFLAȚI ÎN SUFERINȚĂ.
Pentru că boala nu apare aleatoriu în viața omului, preotul de caritate este cel mai în
măsură să întărească convingerea pentru cei suferinzi că Dumnezeu este prezent în mod
tainic lângă patul bolnavilor, deoarece tot El de-a lungul timpului a vindecat prin prezența
111Arhimandrit,Teofil,Tia, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 105.
112Arhimandrit,Teofil,Tia,op. cit ., p. 180-181.
62

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 63/84
Lui și prin intervenția Lui, prin cuvânt, prin atingere, prin punerea mâinilor, prin porunca
dată demonilor, prin rugăciune către Tatăl, prin folosirea materiei acestei lumi, rugat de
cei din jur și nerugat, adică din revărsarea iubirii Lui.Sfinții Părinți au vorbit în
unanimitate despre puterea lui Hristos, Doctorul sufletelor, oferind remediile cele mai
 potrivite: credința, Sfintele Taine, rugăciunea, împlinirea poruncilor lui Hristos și mai
ales pocăința.Tocmai lipsa smereniei, infatuarea de a nu accepta rolul tainic, binefăcător 
al pocăinței, prin Taina Spovedaniei, cea care descoperă omului dimensiunea sa socială,
comunitară și eclesială,113atrage după sine zbaterea omului modern în propriul lanț al
neputințelor. Statistica răspândirii bolilor cu predilecție psihice este dramatică. Preotul de
caritate vine în acest sens cu metode terapeutice spirituale autentice, capabile să aducă
 pace și acceptare a bolii de către bolnav. Fără îndoială, tratamentul medicamentos își are
rolul său, dar este cutremurător bilanțul psihoterapiei clasice, care propune în mai toate
cazurile tratamentul chimic, „cifra consumului anual de tranchilizante ridicându-se la
zece mii de tone”.114Și în cazul psihoterapiei ortodoxe ne întoarcem la înțelepciunea
Părinților, care, comparativ cu psihiatria modernă, divizată în mai multe curente, care
admit fie o origine pur organică sau fiziologică a tulburărilor mintale, fie o origine pur 
 psihologică, are marele merit de a ține seama de cele trei dimensiuni ale ființei umane:
trupească, psihică și spirituală. „Multă vreme s-a crezut că Părinții dau ca singură
explicație pentru bolile mintale lucrarea demonilor. În realitate, ei le-au înțeles de la
început complexitatea. Într-adevăr, ele au uneori o origine demonică, dar sunt produse și
de unele tulburări de natură trupească sau pot proveni din bolile spirituale. Aceste trei
cauze pot, de asemenea, să se și asocieze în diferite proporții”.
Pentru preotul de spital însă, indiferent de forma medicală sau spirituală în care
găsește structurate taxonomiile bolilor, atât fizice, cât și psihice, nu există decât un singur 
demers, acela de a-l lumina pe bolnav în așa măsură încât să conștientizeze că tocmai
 boala lui este, prin excelență, semnul prezenței lui Dumnezeu, semnul că acolo coboară
Hristos pentru a face invitația la ospățul Împărăției.115O cale înțeleaptă de a-l călăuzi spre
o astfel de concepție este aceea de a-i descoperi dimensiunea rugăciunii. Rugăciunea
113Conf.,Univ.,Dr.,Pavel,Chirilă și Pr.,Drd.,Mihai,Valică,Spitalul creștin. Introducere în medicina
 pastorală, Editura Christiana, București, 2004, p. 45.
114Jean-Claude,Larchet,Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții,traducere din limba franceză de
Marilena Bojin, Editura Sophia, București, 2006, p. 117.
115Pr.,Lect.,Dr.,Adrian,Niculcea, „ Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii”, înOrtodoxia, nr. 3-4,
2006, p. 83.
63

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 64/84
ocupă locul central ca eficiență împotriva bolilor, așa cum ilustrează și Sfântul Apostol
Iacov. „Este cineva bolnav între voi? Să se roage” (Iac 5, 13). Pentru ca rugăciunea să-și
găsească dimensiunea potrivită în sufletul celui bolnav, preotul îi descoperă acestuia
sensul răbdării în momentele grele când, mai mult decât suferința, pe om îl macină
gânduri despre durata bolii și necazurile aduse de ea. Acum este momentul oportun ca
 preotul să îl învețe pe cel bolnav să aducă lui Dumnezeu nu numai rugăciuni de cerere, ci
mai ales de mulțumire.Pentru situațiile dramatice, când durerea zdrobește puterile ființei
umane, bolnavul nu mai are decât puterea de a rămâne liniștit în prezența lui Dumnezeu.
În acele momente și preotul de caritate își înmulțește rugăciunea pentru cei grav suferinzi,
împletind rugăciunea sa particulară cu cea comunitară, deoarece aceasta este a întregului
trup care este Hristos „Rugați-vă unii pentru alții, ca să vă vindecați”, Iac 5, 16.116
Această rugăciune va implica și mobilizarea comunității de acasă, a familiei și a parohiei,
 pentru ca cel bolnav să nu trăiască sentimentul singurătății. De aceea „nu este suficient să
 se roage doar preotul de caritate pentru cel bolnav, ci trebuie ca și preotul paroh și
 preoții slujitori din parohia celui bolnav să se roage”.117 Preotul de caritate, slujitor al 
tainelor divine, va fi și traducătorul fidel al acestora ca mijloacele de vindecare prin
excelență. Toate Sfintele Taine, culminând cu Taina Euharistiei nu sunt altceva decât „o
 farmacie duhovnicească” pusă la îndemâna celor bolnavi, deoarece„nu trebuie așteptat
ceasul morții pentru primirea Sfintei Euharistii. Sfânta Împărtășanie este într-adevăr 
„merinde” pentru viața veșnică, dar în primul rând ea se dă pentru viață, sănătate, întărire
și iertare a păcatelor”.  Taina Sfântului Maslu traduce, mai mult poate ca orice, ideea de
rugăciune dedicată bolnavilor, legătura directă dintre suferință și păcat. Taina Sfântului
Maslu se face în primul rând spre însănătoșirea și reintegrarea celui bolnav în sânul
Bisericii pământești. Nu este vorba de o simplă însănătoșire medicală, ci de un semn
copleșitor al apropierii de lumea noastră a Împărăției lui Dumnezeu.118„Întrucât păcatul
este rădăcina suferinței, cel mai important răspuns al Bisericii pentru cei bolnavi este
iertarea păcatelor și împăcarea cu Hristos. Cea mai mare și mai importantă minune e
aceasta: iertarea. Concentrându-se asupra păcatului și a iertării lui, rubricile tipiconale
116Jean-Claude Larchet,Teologia Bolii, traducere din limba franceză de Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc,
Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p. 76.
117Daniel, Patriarhul,Bisericii,Ortodoxe,Române, „Să biruim suferința, din interiorul ei”, în Misiune
 pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p.
489.
118Pr.,Lector,Dr.,Adrian,Niculcea, „ Ecleziologia socială. Temeiuri biblice”, înStudii Teologice, nr. 3-4,
2004, p. 96.
64

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 65/84
leagă Sfântul Maslu de pocăință și spovedanie, ca de altfel și de adunarea Bisericii și de
Sfânta Liturghie. Iată de ce preocupările terapeutice duhovnicești fac parte integrantă din
liturgic”. În același timp, trebuie evidențiat faptul că:„Deși slujirea celor aflați în
suferințe și nevoi face parte din mesajul Evangheliei, vocația Bisericii nu poate fi redusă
la activități de asistență socială, așa cum pretind mai mult sau mai puțin vehement
 partizanii unui creștinism de orientare marxistă, ce idolatrizează „drepturile omului” și
„corectitudinea politică”. Clericilor și monahilor nu li se poate pretinde să devină
„activiști sociali”, așa cum bisericile parohiale și mânăstirile nu pot fi transformate în
aziluri de bătrâni sau ospicii pentru cei căzuți pradă bolilor mintale. Menirea Bisericii în
acest sens este aceea de a orienta și ajuta societatea în eforturile ei pentru organizarea
unui sistem de asistență socială cât mai eficient și, mai ales, cât mai compatibil cu
exigențele Evangheliei. Știm că pe măsură ce societatea occidentală s-a secularizat,
Biserica s-a dedicat unei prodigioase opere de caritate, în detrimentul vocației sale
sacramentale, fapt pentru care a ajuns să fie percepută mai degrabă ca o instituție socială
oarecare decât ca organism al mântuirii și îndumnezeirii oamenilor”.119
PreaFericitul Părinte Patriarh Daniel insistă asupra urgenței recuperării dimensiunii
filantropice a slujirii Bisericii, într-o înțelegere a ei „sacramentală”, nu de simplu
activism etic, și a recentrării „pastorale” a întregii teologii în sensul unei
declericalizări și reactivări intensive a participării și responsabilității laicilor.
Angajamentul social al Bisericii nu trebuie însă să conducă la transformarea ei într-
o simplă instituție socială, ceea ce ar provoca o „criza de identitate” a Bisericii,
evitabilă doar prin evidențierea aspectului eshatologic, mistic-sacramental al
mărturiei ecleziale.
119Ioan,Bizău, „Slujirea creștină între altarul euharistic și altarul fratelui”, vol. III, coord.
Dr.,Mircea,Gelu,Buta, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 183.
65

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 66/84
Înțelegând că omul nu este simplu ființă rațională, nici ființă socială, ci în principal
ființă slujitoare, „Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos și
sălaș al Duhului Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială
divino-umană al cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la
exercitarea unei anumite terapii parțiale, ci să țintească în principal printr-o
orientare hristologică a acestei lucrări, salvarea sufletului.1 2 0Această importantă
misiune o poate dezvolta cu succes psihoterapia ortodoxă, realitate constitutivă a
Bisericii”.
Așadar, preotul de caritate își găsește în societatea secolului al XXI-lea un loc
specific, clar definit. Într-un context social postmodern, ambiguu, omul este
 paralizat de tot felul de boli, a căror cauză unilaterală deslușită de medici și
 psihologi este frica văzută în toată paradigma ei. Nădejdea, credința, dragostea și
mai ales un Dumnezeu personal care vrea să-si împărtășească iubirea creaturii Sale
 pare o imagine care nu se împacă cu stindardele unei lumi populate de oameni care
își idolatrizează trupul. De aceea atitudinea bolnavului față de boală este extrem de
importantă, și aici intervine prezența preotului în saloanele și capelele spitalelor.
Pentru mulți boala a fost puntea de unire cu cerul, iar mărturiile tot mai dese ale
celor care prin suferință au ajuns la fericire sunt strigăte vii că fără Dumnezeu
sănătatea nu înseamnă decât o banală și trecătoare stare de bine. Spitalul devine de
multe ori spațiu identic cu pustiul în care trăiau odinioară părinții, cei care vedeau
în boală taina crucii: asumare, nădejde, răbdare, credință în mântuire.
Poate de aceea Sfinții Părinți spun că boala este mai mare decât nevoința
 pustnicilor, iar asumarea suferinței, adică necârtirea, face ca Hristos să urce pe
cruce alături de noi și să devină purtătorul bolilor noastre.
5.3. PREZENȚA PREOTULUI ÎN SPITALE ÎNTREGEȘTE ACTUL MEDICAL.
120Mitropolit,Hierotheos,Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare și dezbateri, traducere din limba greacă
de prof.,Ion ,Diaconescu și prof.,Nicolae,Ionescu, Editura Sophia, București, 2001, p. 15.
66

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 67/84În spitale, acolo unde de cele mai multe ori suferința nu cunoaște limite, pe lângă
medicii care tratează durerea trupească se află și preoții, cei care veghează la
liniștea sufletului și la redarea speranței de viață. În incinta spitalelor din întreaga
țară se află în jur de 500 de biserici, capele și paraclise, care sunt de mare folos
 bolnavilor, cât și familiilor acestora. De aceea este important să conștientizăm
necesitatea misiunii preoțești alături de actul medical.
Atunci când se află în suferință, toți oamenii simt nevoia de a se mărturisi, de a se
împărtăși cu Sfintele Taine, și-n felul acesta privesc boala cu resemnare. În Biserica
Ortodoxă există numeroase organizații, care au în centrul preocupărilor ocrotirea
socială și misiunea caritativ-filantropică, precum asociațiile umanitare ale
studenților sau femeilor ortodoxe, cărora li se alătură strădania preoților, care oferă
asistență pastorală în spitale, uneori chiar la patul bolnavilor. De asemenea, este
mult mai ușor ca bolnavii să poată participa la Sfântul Maslu acolo, în locul în care
își trăiesc suferința, mai ales când boala nu le îngăduie deplasarea în afara
spitalului. În spitalele care nu au capele sau biserici, asistența religioasă este
sprijinită de preoții de la parohiile la care este arondat spitalul respectiv. Prin
întregul program liturgic din duminici și sărbători sau chiar în timpul săptămânii,
 prin administrarea Sfintelor Taine, prin desfășurarea de ore duhovnicești, prezența
 preoților în spitale și așezămintele de ocrotire socială se dovedește benefică atât
celor suferinzi, cât și aparținătorilor acestora sau cadrelor medicale.Bolnavii și
familiile acestora trebuie să ceară sfatul părintelui asistența religioasă din spitale
trebuie făcută cu mult discernământ: „De mare folos sunt rugăciunea și
administrarea Sfintelor Taine pentru cei aflați în suferință.”
67

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 68/84Prezența preotului în spital trebuie făcută însă cu mult discernământ, pentru că nu
toți pacienții au aceeași credință, unii sunt chiar atei. Gândiți-vă că prezența
 preotului la patul unui astfel de bolnav îi poate face acestuia mai mult rău. Bolnavul
acela, nefiind inițiat din punct de vedere spiritual, ar putea face chiar un șoc,
crezând că este în pragul morții. De aceea, asistența religioasă este obligatoriu să se
facă doar cu consimțământul pacientului sau al familiei acestuia. Acestea sunt
cazuri izolate, dar ele există și nu trebuie să le ignorăm. Din acest motiv recomand
 preoților mai tineri mare grijă, iar pe bolnavi îi asigur că Dumnezeu este singurul
care aduce vindecarea, și ajutorul de la El îl primim prin intermediul preotului”.
Părintele ne-a făcut precizări cu privire la misiunea preotului la patul bolnavului,
mai ales în situații-limită, când viața pacientului atârnă de un fir de ață. Atunci când
acesta este conștient este mai ușor, bolnavul având posibilitatea de a se spovedi,
ceea ce este foarte important, pentru că îl ajută să se elibereze de păcate.
Din nefericire, există lucruri extrem de grave, nemărturisite duhovnicului din rușine
sau din teamă, nu e normal, dar există, și atunci preotul de lângă patul de suferință
îl salvează. De teama morții sau din dorința de vindecare trupească, omul se
descătușează de cele mai cumplite păcate pe care le are pe suflet. Cu toate astea,
Sfânta Împărtășanie se dă numai cum spun Canoanele Bisericii. Astfel, cei opriți de
la Împărtășanie pentru păcate strigătoare la cer sau împotriva Duhului Sfânt vor 
 putea fi împărtășiți doar cu pogorământ (se poate face o excepție), adică: înaintea
morții, în urma unor grave accidente, înaintea unor grele operații sau în cea de-a
noua lună de sarcină. Nu pot fi împărtășiți cei care s-au lepădat de credință, cei
demonizați sau cei aflați în agonie. Din acest motiv, bolnavii și familiile acestora
trebuie să ceară sfatul preotului.
68

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 69/84Pentru toți cei care ajung pe un pat de spital, ajutorul medical este foarte important.
Vindecarea trupească este posibilă prin stăruința medicilor, prin profesionalismul
lor, dar dacă nu i se dă bolnavului și un suport spiritual, acesta va depăși mult mai
greu suferința. Din fericire însă, există și medici care, înainte de toate, sunt foarte
 buni creștini. Și atunci apare acea solidaritate între actul medical și cel pastoral,
care este benefică în primul rând celui aflat în suferință. Când medicul ajunge la
concluzia că fiecare salon de spital este o mică parohie, prezența preotului
amplifică această gândire și o concretizează printr-un proces comun de vindecare,
trupească și sufletească în același timp. Ideal ar fi ca toți medicii să conștientizeze
conceptul de medicină creștină și să pună mare preț pe valoarea terapiei spirituale
în interiorul actului medical. Dialogul dintre medicină și Biserică, dintre medici și
 preoți se dovedește a fi viabil și necesar, deoarece în centrul acestei problematici ne
întâlnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupește și sufletește, cu omul care în
încercările prin care trece se luptă cu suferința, căutând sursele refacerii sănătății nu
numai în știința și practica medicală, ci mai ales la Dumnezeu, de la care așteaptă
ajutorul prin Biserică, prin medic și preot deopotrivă.
Apropierea de Dumnezeu reface în omul bolnav legătura cu harul divin, cu energiile
dumnezeiești necreate, prin care se fortifică atât sufletul, cât și trupul.
Există un moment în viața fiecărui om, când trupul slăbit fiind, lasă loc sufletului și
 puterilor sale a se manifesta, îndrumând omul spre o noua treaptă a existenșei sale,
cea în viața de dincolo. Pentru cei care trăiesc experiența cultivării valorii sufletului
încă din timpul cînd trupul este în putere, trecerea este mai ușoară, pentru ceilalți,
ajutorul venit de la liderul spiritual și semeni este esențial.
Mulți bărbați, femei sau tineri care suferă de cancer sau alte boli incurabile pot trăi
o viață productivă și independentă, atât în perioada în care se afla sub tratament cât
și după aceea. Cu toate acestea, cazul bolnavilor incurabili și în particular al celor 
aflați in stări terminale este cazul persoanelor care trăiesc profunde stări emoționale
și de stres. Frica de moarte, schimbările la nivelul imaginii și a stimei de sine,
întreruperea planurilor vieții, schimbările de rol social și a stilului de viața, sunt
aspecte care pot crea stări puternice de disconfort psihologic iar in lipsa unei atente
supravegheri spirituale.
69

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 70/84Echipa medicala trebuie să fie completată de un preot, aceasta datorită complexității
 problemelor legate de trecut, prezent și viitor sau însăși de trăirea religioasă cu care
 bolnavul se confruntă. ,, Preoția nu este o slujbă oarecare. și slujirea propriuzisă a
Tainelor este integrată îndrumării terapeutice. Preotul nu are numai misiunea de a
sluji, ci si una terapeutică. Aceasta misiune a lui este in esență vegherea sufletelor."
Preotul prin harul său, are puterea de a lega și a dezlega păcatele dar și de a tămădui
trupurile. Dacă puterea de a ierta păcatele și a săvârșirii Sfintelor Taine este data
tuturor preoților prin Harul Duhului Sfânt, puterea tămăduirii este strâns legată de
viața fiecărui preot slujitor în parte.
Lucrarea terapeutica a preoților este destul de anevoioasă și obositoare. De vreme
ce este o lucrare atât de anevoioasă și primejdioasă, înseamnă că trebuie să fie
asumată și pregătirea respectivă. Nu poate cineva, fără să aibă harisma și experiența
corespunzătoare să-și asume această mare lucrare. Trebuie să fie el însuși condus și
astfel să urce în puterea lui să conducă, adică să păstorească turma și să conducă
sufletele.
Puterea credinței și problematica existenței vieții de după moarte sunt trăite de
 bolnav în relație cu prezentul, trecutul și viitorul fiind un factor determinant de
influența în trăirea celor trei realități.
Problemele spirituale și existențiale se comporta deseori ca fiind probleme fizice
sau psihologice. Durerea sau alte simptome care nu răspund tratamentelor adecvate
trebuie să atragă atenția specialistului asupra unei posibile suferințe spirituale sau
existențiale.
Așteptările bolnavilor cu privire la aceste probleme este trăită diferențiat. Unii nu
doresc să le abordeze, nici în prezența preotului, nici a medicului sau a altei
 persoane din familie sau anturaj. Această categorie este cea mai dificil de a fi făcută
cooperantă, manifestându-și dezinteresul, suficiența de sine si asumându-și viitorul,
de obicei în varianta cea mai sumbră. Alții, vor avea nevoia de un confesor, o
 persoană dispusă să îi asculte. Aici rolul preotului este esențial și activitatea sa este
mult înlesnită cauza a deschiderii bolnavului. Îngrijirea spirituală trebuie să fie
individualizată si să aibă la bază cunoașterea sinelui, a interiorului sacru al fiecărei
 persoane care trebuie respectat și prețuit.
70

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 71/84Această cunoaștere este încredințată mai ușor unui preot care știe să respecte prin
taina Sfintei Spovedanii confidențialitatea informațiilor și care poate oferii și un
răspuns frământărilor. Conform observațiilor psihologice, mulți oameni acceptă
mai ușor un adevăr, o realitate dureroasă dacă aceasta este trăită și de alți oameni.
Acest fapt decurge nu atât dintr-un tip de gândire egoistă, cât din nevoia omului de
a nu resimți atât de puternic însingurarea în suferință și este un substitut al trăirii
autentice a credinței, a relației cu Dumnezeu sau în mod pozitiv, poate fi trăirea in
comun de o comunitate a suferinței în descoperirea rugăciunii ca și cale de
comunicare cu Dumnezeu.
Trăirea religioasă este relația între om și Dumnezeu creată prin rugăciune, bazată pe
credința, nădejde, dragoste, respect și dorința de a face voia Sa, respectând valorile
Bisericii și ale Sfintei Tradiții întru mântuirea sufletului și a chemării la
Îndumnezeire a celor ce ți-au făcut trupul vas al umplerii cu Duh Sfânt.
Bolnavii care cred în Dumnezeu și au un trecut religios sunt cei care ți-au pus
întrebări de spre viața și suflet și au o percepție definită asupra suferinței. Există
riscul ca aceștia să fie totusi vulnerabili la aflarea unui diagnostic terminal,
intervenția sufletească rapidă a preotului terapeut fiind determinantă în evoluția
ulterioară psihologică a bolnavului.
5.4. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR TERMINALI.
 
Unii terapeuți consideră drumul spre spiritual al omului în aflarea unor răspunsuri,
cauzator al suferinței psihice, deci bine de evitat în procesul îngrijirilor terminale.
În primul rând, credința în Dumnezeu face despărțirea sufletului de trup mai ușoară
și oferă un scop în sine vieții și morții.
În al doilea rând, credința în Dumnezeu poate oferi răspunsuri la acele întrebări la
care nu poate răspunde altcineva.
În al treilea rând, credința omului și puterea tămăduitoare a acelor preoți cu harul
acesta pot înlătura boala din trup, cu toate că, datorită neputinței și a slăbirii
 puterilor duhovnicești, aceste fapte care erau săvârșite cu ușurință de Sfinții
Apostoli și ucenicii lor din perioada primară a bisericii, astăzi sunt tot mai rare.
71

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 72/84
Este adevărat că unii bolnavi asteaptă răspuns imediat și plin de înțelegere la
rugăciunile lor iar atunci când acesta nu vine pot blama religia sau chiar pe
Dumnezeul lor direcționându-și supărarea și dezamăgirea împotriva personalului de
îngrijire, a preotului în special.
Pentru a putea asigura confortul psihologic necesar și a evita conflicte sufletești
majore, trebuie să se plece de la respectul oferit fată de persoana, religia și
 practicile acesteia, indiferent de convingerile personale ale terapeutului, pornindu-
se de la conștiința ca îngrijirile terminale trebuie să ajute pacientul să se împace cu
sine, cu lumea și cu Dumnezeu, rolul preotului fiind acela de a îndruma persoana în
suferința, în limita voinței și dorinței de participare a acesteia, respectându-i
credința și libertatea de alegere.
Familia și bolnavul trebuie să fie consultați cu privire la aspecte legate de practica
credinței, rugăciune, post, Sfintele Taine, în special Sfântul Maslu și Mirungerea,
tămâiere, și orice alte practici dorite sau neacceptate de bolnav, cu conștiința ca
nevoile și trăirile fiecărei persoane în parte sunt individuale.
Biserica este susținătoare a principiilor vietii, însăși a șasea poruncă a Decalogului
condamnând uciderea, indiferent de motivul acesteia. Eutanasia activă este astfel
considerată tot ucidere chiar dacă se prezintă sub ascunzișul aparent binefăcător al
curmării suferinței din milă.
Pentru aceasta trebuie să fie respectată iar bolnavul trebuie tratat cu demnitate până
în ultimele clipe ale existenței sale pământești. Și pentru ca începutul acestei noi
misiuni a Bisericii este aproape, voi încheia cu o pilda a Sfântului Ioan Scărarul
 pentru toți cei care se vor oferi aproapelui prin această slujire: ,,Fericit este medicul 
care nu se ingrețoșează de mirosurile rănilor celor bolnavi și starețul care rămâne
neclintit și neîmpătimit în fața păcatelor păstoriților săi, căci cel dintâi se va apuca
 fără întârziere să tămăduiască rana puturoasă, lăsând deoparte greața, iar cel de-
al doilea va putea să învie sufletele celor care au murit." 
5.5. ANUL 2012 , AN OMAGIAL AL SF. MASLU SI ÎNGRIJIRII BOLNAVILOR.
 
Proclamarea anului 2012 ca „Anul omagial al Sfântului Maslu și al îngrijirii
 bolnavilor”a fost inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a fost aprobată în
Permanența Consiliului Național Bisericesc din 23 decembrie 2010. Această inițiativă a
72

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 73/84
fost examinată și aprobată de Sfântul Sinod și vizează susținerea și promovarea
învățăturii de credință ortodoxă despre Taina Sfântului Maslu, aprofundarea pastorală și
 practică a Tainei Sfântului Maslu prin cercetarea și îngrijirea bolnavilor, actualitatea
temei în viața Bisericii și a societății, necesitatea pregătirii din timp, prin studii, articole,
cărți de reflecție și manifestări cu caracter liturgic, duhovnicesc, educativ, social-medical
și teologic-științific pe parcursul întregului an 2012, a evidențierii acestor activități prin
mijloacele media și publicistice ale Bisericii noastre, precum și evaluarea, la încheierea
anului, a modului de aducere la îndeplinire în eparhii a programului-cadru de celebrare a
„Anului omagial al Sfântului Maslu și al îngrijirii bolnavilor”.121 
În Taina Maslului credinciosul bolnav primește în chip nevăzut harul vindecării
sau alinarea durerii trupești, întărire sufletească și iertarea păcatelor prin ungerea cu
untdelemn sfințit. Dacă uneori bolnavul nu primește vindecare de boala în care se află, nu
înseamnă că scopul Maslului nu a fost atins. Aceasta taină aduce o ușurare a suferinței
fizice și o întărire a sufletului prin ștergerea păcatelor uitate și nemărturisite. Chiar dacă
vindecarea trupească nu este garantată, Taina Maslului aduce celui bolnav pace
sufletească și putere de a-ți purta fără revolta propria boală.
Dacă boala nu dispare în urma săvârșirii acestei taine, înseamnă ca boala are un
sens. Ea poate fi calea prin care Dumnezeu a ales să I se comunice celui bolnav. Și nu de
 puține ori, mulți bolnavi au ajuns să-L descopere pe Dumnezeu în propria lor suferință. În
aceste situații boala a deschis o altă lume, care mai înainte era nevăzută. Alteori,
Dumnezeu ne cheamă să creștem în asemănarea cu El prin răbdarea bolii.
La Taina Sfântului Maslu sunt chemați și cei care sunt sănătoși trupește, căci ea
dăruiește nu doar vindecare trupească, ci și sufletească. și cum niciun om nu este lipsit de
 păcat, se cuvine să participe cât mai des și cei care nu sunt bolnavi fizic. Aceasta taină
aduce o putere sporită în biruirea patimilor care au pus stăpânire asupra noastră.
Materia centrală a Tainei Maslului este untdelemnul. Însă oamenii sunt obișnuiți să
aducă la această taină pe lângă untdelemn și faină și pâine. Făină binecuvântată este
folosită de creștini pentru prepararea unor turte pentru cel bolnav.
Taina Maslului se săvârsește de regulă în zilele de luni, miercuri și vineri, dar ea
 poate fi făcută și în alte zile, dacă nevoia o impune. De dorit este ca aceasta taină să aibă
loc în biserica, în prezența bolnavului. În cazul în care acesta nu poate fi adus în biserică,
121 http://www.basilica.ro/ro/2012_anul_omagial_al_sfantului_maslu_si_al_ingrij
irii_bolnavilor/
73

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 74/84Maslul poate fi efectuat și la patul bolnavului.În nici o altă taină, Biserica nu
condiționează validitatea ei de participarea a cel puțin doi preoți. De altfel, în unul din
textele din Scriptură în care se menționează Taina Sfântului Maslu, se vorbește de preoții
Bisericii și nu de un preot: „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și
să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea
credinței va mântui pe cel bolnav și-l va ridica pe el Domnul și de va fi făcut păcate, se
vor ierta lui" (Iacob 5, 15).
 
74

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 75/84
6. ASPECTE LEGISLATIVE CU PRIVIRE LA REGLEMENTAREA
ACTIVITĂȚII SOCIAL FILANTROPICE ALE PREOȚILOR DE SPITALE.
  Situația centralizată arată că, în cuprinsul Patriarhiei Române, un număr de 364
 preoți își desfășoară activitatea în spitale și așezăminte de ocrotire socială ale statului
 sau ale Bisericii; dintre aceștia 170 primesc retribuția lunară prin sistemul de asigurări
de sănătate, 54 sunt salarizați din fonduri proprii și cu o contribuție de la SSC, 59
 primesc numai contribuția de la S.S.C., 25 preoți sunt salarizați exclusiv de către
eparhii, în timp ce un număr de 56 preoți sunt salarizați din alte surse122.
Există în funcțiune un număr de 236 biserici, capele și paraclise, altele 28 se află
în diferite stadii de construcție sau amenajare, dar în multe spitale slujbele continuă să fie
oficiate în amfiteatre, săli de ședință, holuri. Capelele au fost amenajate prin grija
ierarhului locului, cu ajutorul conducerii spitalelor și angajaților sau prin strădania
 preoților de spital, sprijiniți de donatori generoși123.
Menționăm că și preoții de la parohii sprijină asistența religioasă din unitățile mai
sus amintite, răspunzând solicitărilor, organizând activități caritativ-filantropice. Unitățile
de ocrotire socială au fost și în atenția asociațiilor umanitare ale studenților sau femeilor 
ortodoxe, care au organizat manifestări spiritual-filantropice, asigurând și asistența
religioasă în aceste așezăminte, prin preoții misionari salarizați din fonduri proprii ale
eparhiilor.
Prin întregul program liturgic din duminici și sărbători sau de peste săptămână, prin
administrarea Sfintelor Taine și ierurgii, prin desfășurarea de ore duhovnicești, prezența
 preoților în spitale și așezămintele de ocrotire socială se dovedește benefică atât celor 
suferinzi, cât și cadrelor medicale.
Încă sunt evidente acțiunile prozelitiste ale sectelor și asociațiilor religioase de tip
sectar care continuă să asalteze pe cei bolnavi, de altfel cei mai vulnerabili spiritual.
În condițiile deficiențelor economice generale care caracterizează țara noastră,
suplimentarea numărului de posturi bugetate prin sistemul asigurărilor sociale este
imposibilă acum.
122 http://www.patriarhia.ro/ro/opera social filantropica/biroul pentru asistenta religioasa 1.html.
123  Ibidem.
75

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 76/84În concluzie, în anul 2007, asistența religioasă a fost asigurată în cadrul unităților 
 bugetare, pe diferite domenii, de către un număr de 507 preoți, din care 313 salarizați de
la bugetul de stat, 138 cu o contribuție de la S.S.C. sau din fondurile proprii ale eparhiilor 
și 56 din alte surse.
La nivelul țării sunt ridicate și amenajate, pentru buna desfășurare a asistenței
religioase, 403 biserici, capele și paraclise, alte 50 fiind în diferite stadii de construcție și
amenajare.
Îmbinarea activității de asistență socială cu cea de asistență religioasă în unitățile de
ocrotire socială și bugetare a dus și la contracararea prozelitismului sectar desfășurat în
aceste medii favorabile. De asemenea, prezența unor ierarhi în spitale, unități de ocrotire
socială și alte unități bugetare, în anumite momente ale anului, au constituit modalități de
consolidare a legăturilor dintre Biserică și credincioși.
Având în vedere faptul că o serie de organizații civice au desfășurat acțiuni ostile față
de prezența Bisericii în mijlocul societății și conștienți fiind de necesitatea extinderii
asistenței religioase în toate domeniile vieții sociale care depășesc cadrul parohial, se
simte nevoia intensificării atente a tuturor contactelor și legăturilor pe care Biserica, prin
segmentele specializate, le are și le va avea cu toate forurile responsabile, atât la nivelul
statului, cât și la nivelul privat.
 
76

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 77/84
Concluzii
Chemarea pe care de veacuri Biserica o face oamenilor de a duce o viață demnă,
cinstită și în credință a fost întotdeauna dublată de diferite sisteme de sprijin moral și
material pentru cei aflați în impas, pentru copiii orfani, pentru bolnavii cu anumite
deficiențe fizice și psihice, pentru alte categorii de oameni, care la un moment dat
necesită ocrotire socială, astfel ca, într-un timp cât se poate de scurt, aceștia să fie redați
societății. Ocrotirea socială, pe care Biserica o îndreaptă spre anumite categorii de
oameni, își găsește împlinirea doar prin perspectiva obiectivului religios pe care îl
urmărește124.
Concluzionând cele prezentate în această lucrare de licență, misiunea preotului de
spital este centrată tocmai pe conștientizarea celui bolnav că nu poate rămâne pasiv în
 boală, ci, dimpotrivă, trebuie să-și angajeze voința, menținându-se într-un dinamism treaz
în așteptarea ajutorului divin.
Totodată, preotul de spital este dator să-i descopere bolnavului faptul că suferința
nu este o stare naturală ontologică, creată de Dumnezeu pentru ființa umană. De aceea
 bolnavul este ghidat spre recunoașterea rolului special al medicului, care prin
medicamentele prescrise își pune în lucrare energiile dumnezeiești răspândite de
Dumnezeu în creația Sa.
Preotul de spital, slujitor al tainelor divine, va fi și traducătorul fidel al acestora ca
mijloacele de vindecare prin excelență. Toate Sfintele Taine, culminând cu Taina
Euharistiei nu sunt altceva decât „o farmacie duhovnicească”125pusă la îndemâna celor 
 bolnavi, deoarece „nu trebuie așteptat ceasul morții pentru primirea Sfintei Euharistii.
Sfânta Împărtășanie este într-adevăr „merinde”pentru viața veșnică, dar în primul rând 
ea se dă pentru viață, sănătate, întărire și iertare a păcatelor ”126.
PreaFericitul Părinte Patriarh Daniel insistă asupra urgenței recuperării dimensiunii
filantropice a slujirii Bisericii, într-o înțelegere a ei „sacramentală”, nu de simplu
activism etic, și a recentrării „pastorale” a întregii teologii în sensul unei declericalizări și
124Dr.,Ruxandra,Rășcanu, Psihologie medicală și asistență socială, Editura Societatea Știință & Tehnică,
București, 1997, p. 181.
125Jean-Claude,Larchet,Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia,
București, 2001, p. 254
126IPS., Prof., Univ.,Dr.,Laurențiu,Streza, „ Preotul și îndatorirea sa pastorală față de credincioșii
bolnavi”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1, 1987, p. 85.
77

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 78/84
reactivări intensive a participării și responsabilității laicilor. Angajamentul social al
Bisericii nu trebuie însă să conducă la transformarea ei într-o simplă instituție socială,
ceea ce ar provoca o „criza de identitate” a Bisericii, evitabilă doar prin evidențierea
aspectului eshatologic, mistic-sacramental al mărturiei ecleziale127.
Înțelegând că omul nu este simplu ființă rațională, nici ființă socială, ci în principal
ființă slujitoare128, „ Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos și sălaș
al Duhului Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială divino-
umană al cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la exercitarea
unei anumite terapii parțiale, ci să țintească în principal printr-o orientare hristologică
a acestei lucrări, salvarea sufletului. Această importantă misiune o poate dezvolta cu
 succes psihoterapia ortodoxă, realitate constitutivă a Bisericii”129.
Așadar, preotul de caritate își găsește în societatea secolului al XXI-lea un loc
specific, clar definit. Într-un context social postmodern, ambiguu, omul este paralizat de
tot felul de boli, a căror cauză unilaterală deslușită de medici și psihologi este frica văzută
în toată paradigma ei. Nădejdea, credința, dragostea și mai ales un Dumnezeu personal
Care vrea să-Și împărtășească iubirea creaturii Sale pare o imagine care nu se împacă cu
stindardele unei lumi populate de oameni care își idolatrizează trupul. De aceea atitudinea
 bolnavului față de boală este extrem de importantă, și aici intervine prezența preotului în
saloanele și capelele spitalelor. Pentru mulți boala a fost puntea de unire cu cerul, iar 
mărturiile tot mai dese ale celor care prin suferință au ajuns la fericire sunt strigăte vii că
fără Dumnezeu sănătatea nu înseamnă decât o banală și trecătoare stare de bine. Spitalul
devine de multe ori spațiu identic cu pustiul în care trăiau odinioară părinții, cei care
vedeau în boală taina crucii: asumare, nădejde, răbdare, credință în mântuire.
Poate de aceea Sfinții Părinți spun că boala este mai mare decât nevoința
 pustnicilor, iar asumarea suferinței, adică necârtirea, face ca Hristos să urce pe cruce
alături de noi și să devină purtătorul bolilor noastre130.
 
127Arhid.,Prof.,Dr.,Ioan I.,Ică jr, „ Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei
 probleme”, în Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective, volum realizat și
 prezentat de Arhid.,Prof.,Dr.,Ioan I.Ică jr și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 547.
128Mitropolit,Hierotheos,Vlachos,op.cit., p. 15.
129Drd.,Nicușor,Deciu, „ Psihoterapia Ortodoxă, calea vindecării sufletului”, în Lumina de Duminică, nr.
28 (245), Anul VI, 18 iulie 2010, p. 6.
130Dr.,Pavel,Chirilă,op.cit., p. 15.
78

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 79/84 
Bibliografie:
79

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 80/84
1.BibliasauSfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea PreaFericitului Teoctist, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.
2.Dr.,Nicolae,C.,Paulescu: „Spitalul ”, în Studii de medicina si filantropie creștină, Ed.
Christiana, București, 2001.
3.P.S.,Vasile,Somesanul, „Credința creștină și medicina.Falsa credință si pseudo-
medicina”, în Medicnăi și Biserică. Pentru o bioetică creștină, aspecte speciale
determinate de relația dintre teologie și medicină, vol. III, coord. Dr.,Mircea,Gelu,Buta,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.
4.Pr.,Dr.,Ioan, Chirvasă, Înălțarea Domnului, ridicarea lui Adam,în Revista
Margăritarul Credinței, Anul III, Nr. 2 (VII), revista Parohiei „Sf. Proroc Daniel”, Iai, ș 
2006.
5.Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloaie,Teologia Dogmatica Ortodoxă,vol. II, Ed. I. B. M al
B.O. R. București, 1997.
6.Arhid.,Prof.,Dr.,Ioan,Zagrean, Dogmatica Ortodoxa, Editura Renașterea ,Cluj-
 Napoca, 2005.
7.Editorial ,Cuvântul Ierarhului: Iisus Dumnezeu-Omul, Păstorul cel bun, publicat în
Ediția de Moldova a Ziarului Lumina-11 aprilie 2011.
8.Episcop,Stoenescu,Daniil, Iisus Hristos-Ieri,azi și in veci, Editura Charisma, Sinaia,
2008.
9.Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloae, Preotul,urmaș al Apostolilor și persoana
harismatica, în http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/preotul-urmas-
apostolilor-persoana-harismatica-68525.html.
10.Pr.,Popovici,Iustin,Credința în Hristos și viata în Hristos,Editura
Bunavestire,Galați, 2002.
11. Ieroschimonah, Daniil, Tudor, „ Imn Acatist la Rugul Aprins al Nascătoarei de
 Dumnezeu” Condacul al V- lea.
12.  Patericul-ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Părinți”, Alba Iulia,
1994.
80

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 81/8413. Maurice,Cocagnac, „Simbolurile biblice-lexic teologic”, Traducere din franceză
de Michaela Slăvescu, Humanitas, București, 1997.
14.Victor,Kernbach, „ Dicționar de mitologie generală”, Editura Albatros, București,
1983.
15.Sf.,Ioan,Gură de Aur, „Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Traducere din limba
franceză de Diacon Gh. Băbuț, Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1997.
16.Sfântul,Maxim,Mărturisitorul, „Tâlcuire pe scurt la rugăciunea «Tatăl nostru»
către un iubitor de Hristos” în vol. „ Filocalia – vol.I ”, Ediție îngrijită de Doina Uricariu,
Studiu introductiv de academician Virgil Cândea, Universalia, 2001.
17.Sf.,Maxim,Mărturisitorul, „ Răspunsuri către Talasie”, citat în vol. „ Lumina din
inimi – Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae”, Trinitas,
Iași, 2003.
18.Elie,Wiesel, ”Celebrare biblică – Portrete și legende”, Traducere de Janina
Ianoși, Editrua Hasefer, București, 1998.
19.Sf.,Grgorie,Sinaitul, „ Învățătură cu de-amănuntul despre liniștire și rugăciune” în
„ Filocalia – vol. VII ”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1977.
20.Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru Stăniloae, „Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și mistica”,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
21.Tomáš,Špidlik, „ Miscellanea I – La originile Europei”, Traducere din limba
italiană: Cristian,Șoimușan, Galaxia Gutenberg, 2006.
22.Sfântul,Maxim,Mărturisitorul, „ Ambigua”, Traducere, introducere și note de
Pr.,Prof.,Dumitru,Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1983.
23.Art. „Souffrance” în „Vocabulaire de théologie biblique – publié sous la direction
de Xavier Léon-Dufour, Septième édition”, Les Éditions du Cerf, Paris, 1991.
24.Sf.,Chiril al Alexandriei, „ Despre întruparea Domnului”, citat de
Père,Justin,Popovitch, „Philosophie orthodoxe de la Vérité – Dogmatique de l’Église
Orthodoxe, Tome Troisème”, Traduit du Serbe par Jean-Louis Palierne, La lumière du
Thabor, L’̉Age d’homme, Lion, 1995.
81

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 82/8425.Sfântul,Vasile cel Mare,Scrieri-Partea a treia, Colectia “ Părinți i Scriitori ș  
 Bisericești”, volumul 12, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1988.
26.Sfântul,Maxim,Mărturisitorul,Scrieri-Partea a doua, Scrieri și Epistole
 Hristologice și Duhovnicești, Colectia “Părinti și Scriitori Bisericești”, volumul 81, Ed.
I.B.M. al B. O.R., București, 1990.27.Sfântul,Macarie,Egipteanul,Scrieri, Omilii duhovnicești, Colectia “Părinți și
Scriitori Bisericești”, volumul 34, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1992.
28.Sfântul,Grigorie de Nyssa,Scrieri, partea întâia, Despre Fericiri, Colectia
“Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 29, Ed. I.B.M. al B.O.R, București, 1982.
29.Pr.,Prof.,Dr.,George,Remete,Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu,Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2005.
30.Mitropolit,Hierotheos,Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția
ortodoxă, ediția a doua, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București,
2007.
31.Pr.,Dr.,Ioan,Ciprian,Cândea , " Misiune și slujire în Instituțiile social-medicale",
Revista Teologica, nr.3/2010.
32.Sfântul,Nichita,Stithatul,Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre
cunoștință,Suta I , 5, 13, 15, în Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți care
arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. VI, ediția a II-a, traducere,
introducere și note de Pr.,Prof.,Dr.,Dumitru,Stăniloae, Editura Humanitas, București,
1997.
33.H.,Tristram,Engelhardt jr, Fundamentele bioeticii creștine. Perspectivă ortodoxă,
traducere Mihail,Neamțu, Cezar,Login și Diac.,Ioan,I.,Ică,jr, prezentare Sebastian
Moldovan, Editura Deisis, Sibiu, 2005.
34.I.P.S.,Prof.,Univ.,Dr.,Laurențiu,Streza, „ Preotul și îndatorirea sa pastorală față
de credincioșii bolnavi”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1, 1987.
35.Arhimandrit,Teofil,Tia, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate
 post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.
36.Conf.,Univ.,Dr.,Pavel,Chirilă și Pr.,Drd.,Mihai,Valică,Spitalul creștin.
 Introducere în medicina pastorală, Editura Christiana, București, 2004.
82

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 83/8437.Jean-Claude,Larchet,Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții,traducere
din limba franceză de Marilena,Bojin, Editura Sophia, București, 2006.
38.Pr.,Lect.,Dr.,Adrian,Niculcea, „ Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii”, în
Ortodoxia, nr. 3-4, 2006.
39.Jean-Claude,Larchet,Teologia Bolii, traducere din limba franceză de
Pr.,Prof.,Dr.,Vasile Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.
40.Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Să biruim suferința, din interiorul 
ei”, în Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2009.
41.Pr.,Lector,Dr.,Adrian,Niculcea, „ Ecleziologia socială. Temeiuri biblice”, înStudii
Teologice, nr. 3-4, 2004.
42.Ioan, Bizău, „Slujirea creștină între altarul euharistic și altarul fratelui”, vol. III,
coord. Dr.,Mircea,Gelu,Buta, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.
43.Mitropolit,Hierotheos,Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare și dezbateri,
traducere din limba greacă de prof.,Ion,Diaconescu și prof.,Nicolae,Ionescu, Editura Sophia,
București, 2001.
44.Dr.,Pavel,Chirilă,Conceptul de medicină creștină-Sfânta Scriptură citită de un
medic ortodox,Editura Christiana, București, 2001.
45.Dr.,Ruxandra,Rășcanu, Psihologie medicală și asistență socială, Editura
Societatea Știință & Tehnică, București, 1997.
46.Jean-Claude,Larchet,Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela,Bojin,
Editura Sophia, București, 2001.
47.Arhid.,Prof.,Dr.,Ioan,I.,Ică jr, „ Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române:
radiografia unei probleme”, în Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-
analize-perspective, volum realizat și prezentat de Arhid. Prof.,Dr.,Ioan,I.,Ică,jr și
Germano,Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
48.Drd.,Nicușor,Deciu, „ Psihoterapia Ortodoxă, calea vindecării sufletului”, în
Lumina de Duminică, nr. 28 (245), Anul VI, 18 iulie 2010.
49.http://www.patriarhia.ro/ro/opera-social-filantropica/biroul-pentru-asistenta-
religioasa-1.html.
83

7/28/2019 Licenta de Final 1
http://slidepdf.com/reader/full/licenta-de-final-1 84/8450.http://www.basilica.ro/ro/2012-anul-omagial-al-sfantului-maslu-si-al-ingrijirii-
 bolnavilor/