PR. CONF. DR. Ilie MELNICIUC PUICĂ [615865]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXǍ „DUMITRU STǍNILOAE”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALǍ

LUCRARE DE LICENȚǍ

IUBIREA LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE LUME ÎN SCRIERILE
SFÂNTULUI EVANGHELIST IOAN

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PR. CONF. DR. Ilie MELNICIUC PUICĂ

ABSOLVENT: [anonimizat], 2019

2
Cuprins

Cuprins ………………………………………………………………………………………………….. ……….2
Argument ………………………………………………………………………………………………………… 4
Introducere – Viața Sfântului Evanghelist Ioan …………………………………………………….. 6
I. Sfânta Evanghelie după Ioan ………………………………………………………………………….. 9
I. 1. Generalități ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 9
I. 2. Prologul Evangheliei după Ioan, imnul vieții și al lumini i ………………………….. 10
II. Tipurile de iubire …………………………………………………………………………………. …….14
Conceptul de iubire în contextul epocii Apostolice …………………………………………….. 14
II. 1. Conceptul de iubire în Sfânta Evanghelie după Ioan ………………………….. ……. 17
II. 2. Terminologia folosită de Sfântul Evanghelist Ioan pentru definirea conceptului
de iubire și de lume ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 18
II. 2. 1. Aγάπαω ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 18
ΙΙ. 2. 2. Φιλεω ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 20
II. 2. 3. ,, Κόσμος ” în Noul Testament ………………………….. ………………………….. …. 24
II. 3. Tipuri de iubire ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 27
II. 3. 1. Iubirea autentică ………………………….. ………………………….. ……………………. 27
II. 3. 2. Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi ………………………….. ……………….. 28
II. 3. 3. Modurile de exprimare a iubirii omului ca răspuns la iubirea lui
Dumnezeu ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 31
II. 3. 3. 1. Iubirea de aproapele ………………………….. ………………………….. ………… 32
II. 3. 3. 2. Iubirea vrăjmașilor (dușmanilor) ………………………….. …………………… 37
II. 3. 4. Cuvântarea de despărțire și Porunca iubirii ………………………….. …………… 39
II. 3. 5. Rugăciunea Arhierească ………………………….. ………………………….. ………… 43
II. 4. Iubirea lui Dumnezeu față de lume manifestată iconomic …………………………. 49
II. 4. 1. Iconomia Fiului ………………………….. ………………………….. …………………….. 51
II. 4. 2. Iconomia Duhului Sfânt ………………………….. ………………………….. …………. 54
III. Viziunea Sfinților Părinți despre iubirea reliefată în Evanghelia după Ioan ………. 60

3
III. 1. Sfântul Ioan Gură de Aur ………………………….. ………………………….. ……………. 61
III. 2. Sfântul Chiril al Alexandriei ………………………….. ………………………….. ……….. 68
IV. Concluzii …………………………………………………………………………………………………. 78
V. Bibliografie ……………………………………………………………………………………………….. 80

4
Argument

Referatul biblic ne reliefează faptul că ceea ce a creat Dumnezeu, la sfârșitul creați ei Sale ,,a
privit toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facere 1, 31) . De aici rezultă faptul că Dumneze u,
Care ,,este Iubire” (I Ioan 4, 8) Le -a făcut pe toate bune, perfecte chiar; căci numai un Dumnezeu
Bun poate crea o lume ,,bună foarte”, iar Sfânta Scriptură, care este scrisoare1 de iubire a lui
Dumnezeu adresată omului și care are ca punct culminant cele patru Sfinte Evanghelii, ne reliefează
cuvintele Mântuitorului care -I răspunde tânărului dornic să moștenească Împărăția cea Cerească
faptul că ,,Nimeni nu este bun , decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17) . Așadar, un Dumnezeu
Bun nu poate crea o lume în care să existe o urmă de imperfcțiune.
Este imperios necesar să abordăm tema iubirii lui Dumnezeu față de lume, într -o lume care
inițial fusese bună foarte, dar a fost pervertită de căderea în păcat a Protopărinților noștri, Adam și
Eva, o lume în care libertatea a ajuns să fie confundată cu libertinajul și Iubirea pervertită și
alungată, eventual transformată în ură; în care sentimentul de iubire și starea de iubire adevărată au
fost distorsionate și transformate în unelte de producere a plăcerii. Nu putem vorbi despre Iubire fără
să facem referire la cele p atru Sfinte Evanghelii. Dintre acestea, însă, cea de -a patra evidențiază
culmea iubirii dumnezeiești; ,,ucenicul pe care -l iubea Iisus” (Ioan 13, 23) s -a aplecat cu precădere
asupra acestui aspect, așternând pe hârtie taina cunoscută și simțită de întreaga sa ființă, taina iubirii
lui Dumneze u.
Pătruns de smerenie și de Iubire, Sfântul Ioan Evanghelistul își deschide aripile asemenea
unui vultur și se avântă, lăsându -se purtat de Duhul Sfânt, spre înălțimile de dincolo de început,
vestind cu glas de tunet că Logosul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu mai înainte de veci
și a primt a se îmbrăca în trupul pe care -l crease și a se da de către Născătorul Său, din iubire, pentru
viața lumii. Iubirea treimii se revarsă asupra firii omenești, aflată sub ju gul morții și al păcatului, în
și prin Iisus Hristos. Tatăl iubește lume a și trimite la ea pe ,,Fiul Său Cel iubit ”. (Matei 3, 17) Iar
Fiul iubește lumea, jertfindu -se pentru ea pentru a o izbăvi de moarte și de robia păcatului și pentru a
o împăca cu Dumn ezeu-Tatăl; iar pe Tatăl iubește, făcându -se ascultător față de El până la moarte.
Iubind pe ai săi, adică pe cei pe care i -a creat și pentru care a venit să se răstignească pentru a le reda
posibilitatea mântuirii și pentru a ocupa un locaș din Casa Tatăl ui, roagă pe Acesta să trimită la ei pe
Duhul Sfânt, urmând ca Acesta să rămână alături de întreg neamul omenesc până la J udecata cea
mai de pe urmă, călăuzind la tot adevărul pe cei ce împlinesc porunc iubirii. Duhul Sfânt

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere în limba română de diacon
Gheorghe Babuț, Editura Pelerinul Român; Oradea, 2002, p. 616.

5
actualizează pentru veșnicie rel ația de iubire dintre Dumnezeu și neamul omenesc, reliefând o
veșnică relație de comuniune a celor ce iubesc pe Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui cu Creatorul
lor.
Omul este ființa ce are cea mai mare nevoie de iubire; atât de la semeni, dar mai cu seamă de
iubirea dumnezeiască, iubire pe care Dumnezeu și -a manifestat -o prin jertfa de pe Cruce și și -o
manifestă prin fiecare Sfântă Liturghie în cadrul căreia se aduce jertfă spre viața veșnică a celor ce
vor gusta din El. Trăim într -un secol al vitezei, al tehnologiei, un secol în care s -a denaturat extrem
de mult conceptul de iu bire, asociindu -se cu relația că rnoasă dintre două trupuri efemere. Oamenii
epocii moderne a u nevoie să li se explice ce înseamnă iubire, sau mai de grabă să li se arate Cine este
Iubirea și modul în care Aceasta își manifestă grija permanentă față de ei.
Aceste aspecte au contribuit la determinarea de a alege spre cercetare și aprofundare aceast ă
temă teologică a iubirii lui Dumnezeu față de lume despre care vorbește Sfântul Evanghelist Ioan,
temă parcursă și cercetată de mulți alții înainte, dar niciodată epuizată și epuizabilă, căci iubirea lui
Dumnezeu față de lume este nemărginită. Astfel, mă voi apleca, atât asupra Sfintei Evanghelii, cât și
asupra Epistolelor Sfântului Ioan, folosindu -mă de analiza exegetică a termenilor și de elementele
ermineutice din scrierile Sfinților Părinți.

6
Introducere – Viața Sfântului Evanghelist Ioan

Din Sfintele Evanghelii știm că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan era fiul lui Zevedeu și
fratele Sfântului Apostol Iacob (Matei 4, 21; Marcu 1, 19 -21). ,,Mama sa, Salomeea, de care
pomenesc Sfinții Evangheliști Marcu (15, 40) și Matei (27, 56), era cea mai mică dintre fiicele
bătrânului Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria, care a avut șapte copii cu femeia sa cea dint âi”2.
Ea este amintită de Sfântul Evanghelist Marcu ca fiind între femeile mironosițe care s -au învrednicit
cele di ntâi să afle de Învierea Domnului.
Înainte de a deveni ucenic al Mântuitorului, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a fost
ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, dimpreună cu Andrei, fratele lui Simon Petru. Împreună cu
fratele său mai mare, cu Petru și cu A ndrei, fiind chemați de Iisus și aleși Apostoli a făcut parte din
grupul Sfinților Apostoli care au fost de față la învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Față a
Domnului și la rugăciunea Domnului în grădina Getsimani.
Sfântul Apostol și Evanghelist Io an, ca și fratele său, era stăpânit de un zel aprins pentru
Iisus. Din cauza aceasta Domnul i -a numit ,,fiii tunetului”. Stăpânit de acest temperament aprins,
numai el și Petru L-au însoțit pe Iisus până în curtea arhiereului Caiafa (Ioan 18, 15 -16); iar d upă ce
Petru s -a lepădat de Iisus în curtea arhiereului, numai Sfântul Ioan a mers după Iisus, însoțit de
sfintele femei, până la locul răstignirii . Văzându -l stând lângă cruce cu Maica Domnului, Iisus i -a
zis: ,,Iată mama ta! Și din ceasul acela el a luat -o în casa sa” (Ioan 19, 27).
În cartea Faptele Apostolilor aflăm că Sfântul Evanghelist Ioan a rămas cu ceilalți Apostoli,
cu Maica Domnului ș i cu sfintele femei în I erusalim, după Înălțarea Domnului (Fapte 1, 13 -14),
fiind de față la alegerea lui Matia, Apostol în locul lui Iuda vânzătorul și la Pogorârea Sfântului Duh.
De asemenea, a fost de față la alegerea celor 7 diaconi și împreună cu ceilalți Sfinți Apostoli ,,după
ce s-au rugat, și -au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 2 -6). Apoi a fost trimis împreun ă cu Sfântul Petru
în Samaria pentru a împărtăși Duhul Sfânt ce lor botezați de diaconul Filip. ,,Întețindu -se prigoana
lui Irod Agripa I, Sfântul Evanghelist Ioan împreună cu ceilalți Apostoli au părăsit Ierusalimul și
Iudeea , el nefiind în Ierusalim când fratele său a fost omorât de Irod, prin tăierea capului, în anul
44”3. Sfântul Apostol Pavel îl întâlnește la Sinodul de la Ierusalim din anul 49 și îl numește ,,stâlp al
Bisericii” alături de Sfântul Apostol Petru și Sfântul Iacob, ruda Domnului (Galateni 2, 9) care era
episcop în Ierusalim.

2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005, p. 2.
3 Ibidem. p. 3.

7
Sfânt Ioa n este autorul Evangheliei care î i poartă numele și al cărții profetice Apocalipsa ,
ultima carte din Noul Testament; Este și autorul a trei Epistole (cuprinse în Noul Testament) ,
originar din Betsaida, oraș în Galileea (Nordul Palestinei). Scapă de cazne și de moarte în chip
miraculos și după moartea lui Domițian va reveni la Efes.
Despre viața ulterioară a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan au scris Sfinții Părinți și
scriitori bisericești: Policarb, episco pul Smirnei și ucenicul său iubit; Irineu, episcopul Lugdunului și
ucenic al Sfântului Policarp; Clement Alexandrinul; istoricul Eusebiu de Cezareea, contemporan cu
Sfinții Împărați Constantin și Elena.
,,El a scris Evanghelia în urma tuturor, rugat fiind de episcopii din Asia, împotriva lui Cerint
și a altor eretici și mai cu seamă împotriva ereziei, ivite atunci, a ebioniților care spuneau că Hristos
nu a existat înainte de nașterea din Maria. De aceea a fost nevoit să vorbească de nașterea
Dumnezeiască a lui Iisus. Se mai aduce și o altă pricină a acestei cărți că, citind cărțile celorlalți
Evangheliști, Matei, Marcu și Luca, a cercetat înălțimea istorisirilor și a adeverit că au spus
adevărul, dar au scris întâmplările numai ale unui an, după întemnițare a lui Ioan, în care a și pătimit
Hristos. Lăsând deci anul ale cărui fapte au fost scrise de cei trei , Sfântul Evanghelist Ioan a scris
faptele de dinainte de a fi aruncat Ioan în temniță, precum se vede bine de cei care citesc cu luare
aminte cele patru Evanghelii”4.
Sfântul Ioan întemeiază, organizează și conduce bisericile din Asia Mică. Acestora le trimite
primele două Epistole, iar a treia, unui credincios, Gaiu, îndemnându -l la păstrarea credinței
adevărate. La adânci bătrânețe își scrie Evanghelia, în Efes (între anii 92 -100). Scopul fundamental
al Evangheliei lui Ioan este de a mărturisi Dumnezeirea lui Hristos (Ioan 20, 31). Spre deosebire de
ceilalți evangheliști , Ioan nu insistă asupra nașterii trupești a lui Iisus, ci numai asupra celei din
veșnicie: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul…” (Ioan
1, 1). Din viața și cuvântările Lui, Ioan le alege pe cele ce privesc dumnezeirea Sa. Simbolul
Sfântului Ioan este Vulturul , spre a arăta înălțimea Evangheliei sale. Porunca de bază a învățăturii
Mântuitorului Hristos, și care se desprinde pregnant din tot ce a scris Sfântul Ioan, este dragostea de
aproapele. Fiind înaintat cu anii, nu mai vorbea la adunări, dar spunea numai aceasta: ,,Fiilor, iubiți –
vă unii pe a lții”. Fiind întrebat de către ucenici și frați de ce repetă mereu numai aceasta, el le -a
răspuns: ,,Pentru că porunca lui Dumnezeu este și de se va împlini numai aceasta, ajunge!”5 ,,I se
zice și Teologul pentru descoperirile sale, dar mai cu seamă pentru începutul Evangheliei sale: <La
început era Cuvântul; și Cuvântul era la Dumnezeu; și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta la început

4 Ibidem.
5 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase , Editura Dicezană, Caransebeș, 2001, p. 219.

8
era la Dumnezeu. Toate print r-Însul s -au făcut și fără de Dâ nsul nimic nu s -a făcut din ce s -a făcut>.
Iar cuprinsul întreg al E vangheliei sale este un izvor nesecat de învățături teologice demonstrate prin
fapte istorice, care dovedesc că Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume și trup
S-a făcut pentru mântuirea lumii”6.
Astfel, Sfântul Evanghelist Ioan s -a mutat la veșnica împărăție în vârstă fiind de 120 de ani 7
și este prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 8 mai.

6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan… p. 4.
7 Sfântul Teofilact, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul Român, Oradea 1998, p. 3.

9
I. Sfânta Evanghelie după Ioan

I. 1. G eneralități

În începutul elaborării lucrării de față este necesar să vorbim despre faptul că ,,Sfinții
Evangheliști având o exactitate minunată în scrisul lor ,,Căci nu vorbesc ei, ci Duhul Tatălui
vorbește în ei”, după cuvântul Mântuitorului, (Matei 10, 20), cel ce p rivește la înțelesurile cele mai
presus de fire și tinde la ascuțimea înțelegerii și la adaosul neîncetat și neîntrerupt de gânduri noi ar
putea spune cu dreptate că scrierea lui Ioan e dincolo de orice minune”8. Potrivit Sfântului Chiril al
Alexandriei, ne putem adânci în convingerea că Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit, cât și
opera sa sunt cu totul dincolo de orice înțelegere și percepție omenească.
,,Fiindcă era de trebuință să se măsoare cerul cu palma și să se îngăduie măsurilor omenești
să cuprindă cele tuturor neajunse și greu de povestit”9 a binevoit Preamilostivul Dumnezeu să
deschidă mintea și inima robului și slujitorului său și să -i dăruiască ,,cuvânt cu putere multă, spre
plinirea Evanghel iei iubitului Său Fiu’’10. ,,Ca să nu abată pe drumul altor îvățături pe cei mai
simpli, ca nici un alt glas al sfinților, care au fost văzători și slujitori ai Cuvântului, respingând relele
învățături”11 Sfântul Apostol Ioan, în scrierile sale, consemnează cele asupra cărora ceilalți Apostoli
nu au stăruit, alcătuind la bătrânețe Evanghelia sa, a patra la număr, după cele alcătuite de Sfinții
Apostoli Matei, Marcu și Luca. Așadar, văzând Sfântul Ioan că ,,ceilalți trei evangheliști au stăruit
în chip deosebi t asupra omenirii Mântuitorului, asupra firii Lui omenești; era deci primejdie să se
treacă sub tăcere dogma dumnezeirii lui Hristos, a firii Sale dumnezeiești”12 scopul tămăduirii
dăruite de Mântuitorul Hristos și participarea la dumnezeirea Sa, prin unire a cu El, rămânând
neclare. ,,Pentru aceasta Hristos l -a mișcat și așa a ajuns să -și scrie Evanghelia, stăruind mai cu
seamă asupra firii dumnezeiești a lui Hristos. Lucrul acesta se vede foarte bine și din cuprinsul
Evangheliei sale și din începutul ei”13.

8 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri , partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan ; traducere, introducere și
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în ,,PSB”, vol 41; Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisricii Ortodoxe
Române; București, 2006, p. 16.
9 Ibidem.
10 Binecuvântarea diaconului pentru a citi Sfânta Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii în Liturhier , Editura Institutul
Biblic și de Misiune Ortodo xă, București, 2012, p. 149.
11 Sfântul Chiril al Alexandriei, op. it., p. 16.
12 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei , traducere, introducere, indici și note de Pr. D umitru
Fecioru, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bi sericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 19.
13 Ibidem.

10
Autenticitatea și paternitatea ioaneică a Sfintei Evanghelii, au fost mărturisite unanim de
Părinți ai Bisericii14.

I. 2. Prologul Evangheliei după Ioan, imnul vieții și al lumini i

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan este cel ce s -a diferențiat într -un fel sau altul de ceilalți
Apostoli, este cel ce avea o îndrăzneală aparte la Mântuitorul Hristos, numit și Apostolul Iubirii,
acesta avea să -și manifeste diferențierea față de ceilalți ucenici ai Domnului prin scrierile pe care
urma să le lase întregii om eniri, inspirat fiind de Duhul Sfânt.
Prima sa scriere se diferențiază de celelalte trei ale Evangheliștilor sinoptici încă din incipit.
Fiind atins în taina sufletului său de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, acesta pătrunde în
profunzimele cele mai ad ânci ale Dumnezeirii Mântuitorului Hristos, ale tainei Sfintei Treimi, pe
parcursul întregii sale scrieri. Evanghelia Sfântului Apostol Ioan se diferențiază de celela lte trei prin
faptul că are în prim -plan Dumnezeirea Mântuitorului Hristos.
Evanghelia Sf ântului Ioan se deosebește de celelalte încă din primele rânduri, aceasta având
în fruntea ei un prolog ce nu poate fi găsit, nici măcar ca idee, la ceilalți evangheliști; un prolog
provund ce -ți face inițierea în taina Cuvântului lui Dumnezeu. Acessta îl conduce pe cititor la
contemplarea venirii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos, a cărui origine se pierde în Dumnezeu,
plecând de la experiența sa personală și de la ambianța religioasă vetero -testamentară pentru a
accede la eternitatea lui Dumnezeu. Versetele Prologului, care sunt un adevărat imn al Dumnezeirii,
insistă asupra preexistenței și divinității Mântuitorului Hristos, dezvoltă tema esențială a întrupării
Cuvântului lui Dumneze u, revelatorul Tatălui.

14 Sec. II: Sf. Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei, Iustin Martirul și Filosoful, Irineu de Lugdunum, Meliton de
Sardes, Tațian, Teofil al Antiohiei și Policarp al Efesului. Clement Alexandrinul și Origen fac trecerea în sec. III, urmați
fiind de Tertulian și Ciprian al Cartaginei. Multe dintre mărturiile celor menționați privitoare la Evanghelia Sfântului
Ioan sunt consemnate de istoricul Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească. În sec. al IV -lea, canonul Noului
Testament se definitivează. Sfântul Chir il al Ierusalimului recunoaște autenticitatea Evangheliei Sf. Ioan, mai puțin
Apocalipsa, repusă alături de Evanghelia Sf. Ioan de către Sf. Grigorie de Nazianz. Întregirea canonului Noutestamentar
devine normativă începând cu sinodul local de la Laodiceea din 360, care, prin canonul 59, stabilește ca în cadrul
slujbelor bisericești să se folosească numai cărțile canonice, iar canonul 60 prezintă lista cu cele 27, lista redată întregi i
Biserici la anul 367 prin Epistola festivă 39 a Sf. Atanasie cel Mare.

11
Imnul vieții

,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul… Întru el
era viață…” (Ioan 1, 1, 4) prin aceste cuvinte Sfântul Evanghelist Ioan face o paralelă cu primul
verset din Facere, o paralelă lămuritoare am putea spune, o paralelă ce te trimite în taina lui
Dumnezeu . Toate, la început, s -au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel dintru început Cuvântul
(Fiul lui Dumnezeu) era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul, aspect ce avea să fi e mărturisit
mai târziu de Însuși Cuvântul, Mântuitorul nostru Iisus Hr istos când zice: ,,Eu și Tatăl U na Suntem”
(Ioan 10, 30), iar în alt loc, răspunzându -i Sfântului Filip zice: ,,Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și
Tatăl este întru mine?… Credeți M ie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru mine” (Ioan 14, 10 -11)
vorbindu -le ucenicilor despre consubstanțialitatea Sa cu Tatăl.
,,Prin întrupare, taina lui Hristos -Dumnezeu -Omul avea să devină taina mântuirii sau
iconomia îndumnezeirii noastre. <<Și celor câți l -au primit, care cred în numele Lui le -a dat (prin
harul Botezului și a celorlalte Taine ale Bisericii) putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu >> adică să
se îndumnezeiască, devenind <<dumnezei după har>> (Ioan 10, 34)”15.
,,Întru El era viața”, Sfântul Evanghelist Ioan relatează faptul că în Cuvântul lui Dumnezeu
era viața, căci nu poate da viață ceva ce nu are viață, Însuși Mântuitorul Hristos afirmă ,,Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”, prin aceasta spunâ nd că nimeni
nu vine la Tatăl de nu va fi viu în Hristos, Care este viața lumii, Pâinea care s -a pogorât din cer
pentru a-i reînvia pe cei morți sufletește: ,,Eu sunt Pâinea cea vie , Care S -a pogorât din cer. Cine
mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în ve ci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este
trupul meu” (Ioan 6, 51). Acest text fiind o prefigurare a Sfintei Euharistii ce avea să fie instituită la
Cina cea de Taină, înainte de Cinstitele Sale Pătimiri.
Tot de spre faptul că El este viaț a lumii și că Trupul Său este spre viață veșnică, Mântuitorul
Hristos ne spune prin Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca
trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupu l
Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este
adevărată mâncare și sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele
Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 53 -56) ară tând prin aceasta că El este centrul și
fundamentul pe care ar trebui să se întemeieze viața creștinului, fără a mânca și a bea din trupul și
sângele Său neavând viață și nici posibilitatea de a cunoaște pe Dumnezeul cel Viu.

15 Pr. Ioan Mircea, Iisus Hristos – Dumnezeu și îndumnezeitor în ,,Ortodoxia” Anul XXXV – Nr. 1 – Ianuarie -Martie,
1983, p. 12.

12
,,Fiul lui Dumnezeu Se coboar ă în mod real, nu numai sentimental, pentru ca să poată deveni
subiect al firii omenești, dar firea umană devenind fire a subiectului divin e ridicată la o nînchipuită
înălțime, se împărtășește de numeroase binefaceri datorită acestei situații în care este pusă. <<Fiul
lui Dumnezeu S -a făcut om ca pe om să -l îndumnezeiască>>, spuneau Părinții răsăriteni. Omul
credincios nu are din coborârea lui Dumnezeu la el numai satisfacția sentimentală că Dumnezeu s -a
coborât la el din iubire, ci e ridicat la modul divi n de existență”16.
Logosul este sălaș și izvor al vieții. ,,În limbajul ioan eic, cuvântul viață (folosit de 36 de ori)
nu înseamnă niciodată mod de existență biologică, ci viața reală, viața adevărată , modalitatea omului
de a exista în Dumnezeu”17.

Imnul luminii

Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu, atât în Prologul
Evangheliei Sale, cât și în prima parte a primei sale Epistole spunând: ,,Întru El era viața și viața era
lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins -o” (Ioan 1, 4 -5) și
,,Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” . Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește
despre Dumnezeu ca despre Lumina care î i călăuzește pe oameni prin întunericul păcatului și al
patimilor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre Dumnezeu Care este Lumină, zice:
,,Dumnezeu, care este cu adevărat lumină după ființă, se face cu adevărat lumină în cei ce umblă în
El prin vi rtuți. Precum lumina prin participare, cu alte cuvinte orice sfânt, ajunge prin iubirea de
Dumnezeu de se află în lumina cea după ființă, tot așa lumina cea după ființă primește iubirea de
oameni să se afle în lumina cea după participare. Dacă așadar ne af lăm prin virtute și conștiință în
Dumnezeu, adică în lumină , și Dumnezeu aflându -se ca lumină în noi, se află î n lumină. Căci
Dumnezeu care e L umina prin fire se află în noi care sunte m lumină prin imitare, precum se află
modelul în chipul care -i făcut dup ă el. Sau mai bine zis Dumnezeu și Tatăl este lumină în lumină,
întrucât se află în Fiul și în Duhul Sfânt, nefiind alta și altă lumină, ci una și aceași după ființă,
luminând întreit după modul subzistenței personale”18, afirmând prin aceasta că, ,,Cuvântu l fiind la

16 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubire în ,,Ortodoxia” Anul XXII – Nr. 3 – Iulie-Septembrie, 1971, pp.
376-377.
17 Tâlcuirea IPS Bartolomeu Valeriu Anania la Prologul Evangheliei de la Ioan în ,,Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată ș i adnotată de Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutul Biblic și
de Misiune Ortodoxă , București, 2018, p. 1556.
18 Sfântul Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie, 8, Filocalia, vol. 3 , trad. introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloe, Editura Apologeticum 2005, p. 60.

13
Dumnezeu și Dumnezeu fiind Cuvântul”, Dumnezeu trimite Lumina în lume pentru a o lumina și a o
curăți de întunericul păcatului.
Sfântul Ioan ține să precizeze faptul că înaintea Luminii ,,fost -a om trimis de la Dumnezeu”
(Ioan 1, 6) care să mărturisească despre Lumină, dar nu era el Lumina cum aveau tendința să creadă
oamenii vremii aceleia , vorbind despre Sfântul Ioan Botezătorul, despre care Însuși Mântuitorul
zice: ,,Nu s -a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât I oan Botezătorul” (Matei 11,
11).
Însuși Mântuitorul Hristos vorbea ucenicilor despr e Sine că este L umină: ,,Eu sunt Lumina
lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12); ,,Atât
cât sunt în lume , Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5); ,,Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede
în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46). Lumina este cea care ne ține în comuniune și bună
rânduială , întunericul fiind vremea furilor și tâlharilor, ăn acest sens Sfântul Apostol și Evanghelist
Ioan spune: ,,Dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtășire unul cu
altul, și sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curățește pe no i de orice păcat” (I Ioan 1, 7).

14
II. Tipurile de iubire
Conceptul de iubire în contextul epocii Apostol ice

Înainte de a Se despărți de ei, înălțându -Se la cer, de -a dreapta Tatălui, Mântuitorul Hristos I –
a trimis pe ucenicii S ăi la propovăduire, zicându -le ,,Datu -Mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ.
Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al
Duhului Sfânt. Învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă”. (Matei 28, 18 -20) ,,Mergeți
în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”. (M arcu 16, 15) Astfel, îmbrăcați cu
putere de sus, Sfinții Apostoli au început activitatea de propovăduire a Evangheliei Mântuitorului
Iisus Hristos, începând cu Ierusalimul, apoi extinzându -se în tot Imperiul Roman, după cum
relatează istoricul Eusebiu de C ezareea19.
Vechii greci exprimau sensurile semnificative ale noțiunii de iubire prin patru termeni, și
anume: στοργη , ἔρως, υιλία și αγάπη.
Στοργη se referă la sentimentul natural de iubire pe care părinții îl manifestă față de copiii
lor; frații între ei și față de părinții lor , legătura care îi unește pe soți, pe prieteni sau pe compatrioți,
având caracter nediscriminator. Opus celui dintâi, ἔρως rezonează cu pasiunea și dorința, deși adesea
este folosit fără conotație negativă20. Φιλία desemnează prietenia, amiciția, afecțiumea, atașamentul
și simpatia, având mereu o pronunțată atitudine prietenoasă și binevoitoare, pe când αγάπη este
considerat a fi de natură divină , definit ca o iubire ex traordinară, venită din paradis21. Vorbitori ai
limbii grecești și propovăduitori ai mesajului iubirii lui Dumnezeu față de oameni, autorii scrierilor
Noului Testament întrebuințează în discursul lor grupul de cuvinte αγάπη/ αγάπαω, de cele mai

19 ,,Sfinții Apostoli ai Mântitorului precum și ucenicii lor s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După Tradiție,
lui Toma i -a căzut sorți să meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia, unde a și petrecut vreme mai
îndelungată, murind în orașul Efes. Petru pare a fi predicat la început între iudeii împrăștiați prin Pont, Galatia, Bitinia,
Capadocia și Asia, iar la urmă a venit și la Roma unde, la dorința lui, a fost răstignit cu capul în jos. Ce să mai zicem de
Pavel, care începând din Ierusalim și până în ținutul Iliricului a plinit Eva nghelia lui Hristos și a murit apoi moarte de
martir pe vremea lui Nero la Roma? Așa ne spune textual Origen în cea de -a treia carte a Comentariului său la Cartea
Facerii ”, Eusebiu de Cezareea Scrieri I în PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura In stitutul Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București 1987, p. 99.
20 B. B. Warfield scrie o lucrare despre terminologia iubirii argumentând faptul că ἔρως nu era folosit numai în sens
erotic, amintind de exemplul lui Erupide adresat copiilo r spre a -și iubi mamele: ,,nu este nimic mai drag copiilor decât
mamele lor: iubiți -vă (ἔρατε) mamele, copii. Nu există o altă iubire ( ἔρως) atât de dulce ca acest fel de a iubi ( ἔραν)” în
The Works of Benjamin B Warfield, vol. 2, Biblical Doctrines, Baker , Grand Rapids, 2002, p. 521.
21 Ceslas Spicq, Theological Lexicon of the New Testament , Translated by James D. Ernest, vol. 1, Peabody,
Hendrickson, 1994, p.9 și p. 144.

15
multe ori , și uneori grupul de cuvinte υιλία/ υιλεω. Dintre celelalte două forme este menționat
numai ἔρως în Septuaginta22.
Analzând diacronic scrierile Noului Testament, observăm că Sfântul Apostol Pavel, cel ce
propovăduiește iubirea lui Dumnezeu neamurilor, o singură Epistolă fiind adresat ă conaționalilor
săi, folosește din abundență forma substantivului αγάπη – 77 de ocurențe, dar și forma verbală
αγάπαω – 36 de ocurențe, comparativ cu φιλεω , utilizat doar de două ori. Scrierile Sfântului Apostol
Pavel sunt urmate de cele ale Sfinților Iacov, Marcu, Matei, Luca, Petru, Iuda. Scrierile Sfântului
Ioan, numit și ,,Evanghelistul iubirii”, datorită teologiei sale atent formulată despre iubirea lui
Dumnezeu, încheie discursul despre iubire. El folosește mai mult forma verbală αγάπαω, și mai
puțin pe cea substantivală αγάπη . Cee a ce trebuie remarcat este faptul că Sfântul Ioan întrebuințează
mai mult de jumătate din totalul ocurențelor formei verbale φιλεω din cadrul Noului Testament.
În cadrul Evangheliilor Sinoptice, Iubirea este descrisă ca fiind cea mai mare poruncă din
Lege , întărită de mărturia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om și extinsă de El inclusiv
asupra vrăjmașilor. Adresându -se neamurilor, Sfântul Apostol Pavel dă mărturie despre jertfa lui
Hristos din iubire pentru neamul omenesc, iar prin smerenia Lui, Dumnezeu dă, prin Duhul Sfânt,
posibilitatea de a deveni fii iubiți și împreună moștenitori cu El, căci dragostea Fiului Său se face
legătură veșnică între Dumnezeu și om. Încheind perioada apostolică, Sfântul Ioan se înalță deasupra
tuturor ca cel ce a f ost cel mai apropiat ucenic al Mântuitorului. El aduce la apogeu discursul iubirii,
completându -i pe sinoptici cu porunca cea nouă a Domnului Hristos și întreg corpusul nou –
testamentar cu învățătura despre relația de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi, pecetluind -o prin
aducerea la cunoștință tuturor faptul că ,,Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8 ) .
Preocupați de analiza textului nou -testamentar, exegeții moderni, au ad us argumente cu
privire la motivul predominării lui αγάπη , respectiv αγάπαω , față de φιλια /φιλεω, atât din punct de
vedere lingvistic, cât și teologic, încercând fiecare să argumenteze teorii cât mai pertinente cu
privire la aceasta.
Mergând pe filieră lingvistică, una dintre explicații ar fi următoarea: grupul de cuvinte ce
aveau la bază rădăcina αγάπ – a început să înlocuiască verbul φιλεω începând cu se colul IV Î. Hr. din
pricina unor ciocniri omonimice ce au avut loc între verbele κ σνειν – a săruta și κσειν – a impregna.
Acestea deveneau identice la aorist: ἔκσσα. Din această cauză, pentru a evita situațiile jenante,
φιλεω, folosit inițial cu înțelesul de a iubi, a început să țină loc lui κσνειν (a săruta), acesta din urmă
preluând forma lui κσειν (a impregna). Astfel, αγάπαω a devenit termenul de bază prin care era

22 ἔρως apare de două ori în Pildele lui Solomom 7, 8 – fiind folosit cu înțeles erotic și 30, 16 – fiind asociat pântecelui
sterp al femeii lipsite de iubire.

16
redată iubirea, înlocuind golul lăsat de υιλεω, iar acesta a rămas în permanență în spatele lui de -a
lungul timpului până la Părinți23.
O altă părere ar fi că termenii αγάπη / αγάπαω erau foarte rar folosiți înainte de epoca Noului
Testament. Urmând demersurilor inițiate de treducătorii Septuagintei, Apostolii i-au preferat pe
aceștia datorită prezenței reduse în scrierile vremii și a numărului mic de asocieri cu ceilalți termeni,
putând astfel să -i învestească cu înțeles creștin, transformându -i în termeni specifici creștinismului24.
Explicațiile teologice ale exegeților cu privire la acest aspect pornesc de la deosebirile dintre
termenii grecești care dau noțiunea de iubire. Conform lor, αγάπη indică iubirea supranaturală pe
care doar creștinii o au25. Această iubire este transmisă de o ființă superioară uneia inferioare,
izvorând în mod necondiționat din însăși natura iubitorului și revărsându -se asupra cuiva fără să o
merite sau fără a fi familiarizat cu dăruitorul26. Prin folosirea în discursul aposto lic a termenilor
αγάπη / αγάπαω , preluați din Septuaginta sau din literatura greacă profană, aceștia sunt încreștinați,
fiind scoși din limbajul profan27 și devenind astfel expresia iubirii creștine autentice28.
Iubirea propovăduită de Sfinții Apostoli a fost împropriată de membrii Bisericii începând cu
secolul I, păstrând -o nealterată și neschimbată până în prezent prin adâncirea lor în izvoare de -a
lungul timpului, aflați sub inspirația dumnezeiescului Duh, au î mpărtășit -o în această formă tuturor

23 Robert Joly, Le vocabul aire chretien de l’ amour est -il original? Φιλειν et Αγαπαν dans le grec antiq ue, Presses
Universitaires de Bruxelles, Brussels, 1968.
24 Gordon Fee susține în ,,Paul’ s letter to the Philippians”, din The New International commentary on the New
Testament , Erdmans, Grand Rapids, 1995, p. 98, că αγάπ η a fost ales de traducătorii Septuagintei pentru a înlocui
rădăcina ebraică a lui אבל ,spre a -l deosebi de ἔρως (iubire pătimașă) și φιλια (simpatia naturală, afecțiunea reciprocă ).
De asemenea, el adăuga faptul că folosirea lui în Noul Testament în exprimarea iubirii lui Dumnezeu față de lume și în
cele două porunci ale iubirii se datorează umplerii golului initial al termenului αγάπ η cu semnificație teologică de către
vechii creș tini spre a descrie firea lui Dumnezeu și comportamentul creștin.
25 Ceslas Spicq, Op. Cit. vol. 3, p. 144.
26 W. E. Vine, Vine’s Complete Expository Dictionare of Old and New Testament Words , Thomas Nelson, Nashville,
1996, p. 21.
27 J. P. Baker, în articolul său despre iubire zice: ,,Agape, ca iubire dumnezeiască,se opune, într -o lume căzută, tuturor
ideilor păgâne despre iubire. În timp ce acestea sunt manipulatoare, fiind bazate pe interesul personal, autosatisfacție și
autoprotecț ie, agape este total dezinteresată… Mai degrabă purcede dintr -o inimă iubitoare orientată spre o altă persoană
spre a o binecuvânta, având ca scop binele suprem al acesteia” în New Dictionary of Theolog y, edited by Sinclair B.
Ferguson, David F. Wright a nd J. I. Packer, Inter Varsity, Downers Grove, 1988, p. 399.
28 W. E. Vine argumentează că αγάπ η ,,este cuvântul caracteristic creștinismului, și întrucât Duhul revelației l -a folosit
pentru a exprima idei necunoscute inițial, cercetarea folosirii lui în li teratura greacă sau în Septuaginta aruncă o lumină
redusă asupra înțelesului caracteristic din Noul Testament” – Vine’s Op. Cit., p. 161.
Punctul de vedre teologic este sintetizat în mod pertinent de D. A. Carson: ,,Mulți au încercat să atribuie iubirea lu i
Dumnezeu, și în mod derivat iubirea creștină, unui grup de cuvinte. Încercarea clasică este cea a lui Andres Nygren.
Substantivul ἔρως se referă la iubirea erotică sexuală; grupul de cuvinte υιλεω se referă la iubirea emoțională, iubirea
prieteniei și a sentimentelor. Prin contrast, grupul de cuvinte αγάπ αω se referă la iubirea voită, fapta de sacrificiu de sine
voit pentru binele celuilalt. Nu are nicio componentă emoționlă, oricât de generoasă ar fi. Mai mult decât atât, s -a
argumentat că motivul pentru care grupul de cuvinte αγάπ αω a devenit extrem de popular în Septuaginta și ulterior în
Noul Testament se datorează faptului că scriitorii tradiției biblice au realizat că aveau nevoie de un cuvânt diferit de cele
existente atunci pentru a exprima minunata esență a iubirii lui Dumnezeu din revelația iudeo -creștină, așa că au lansat
acest extrem de rar grup de cuvinte și l -au umplut cu conținutul mai înainte descris, până când a triumfat în frecvență ,
precum în substanță”. God is Love în ,,Bibliotheca Sacra 156” no. 622, Apr -Jun 1999, p. 131.

17
celor ce au răspuns iubirii lui Dumnezeu, preocupați de trăirea acestei relații de iubire în cadrul
Bisericii .

II. 1. Conceptul de iubire în Sfânta Evanghelie după Ioan

Discursul Sfântului Apostol Ioan despre iubire se deosebește de cel al Sfinților Matei, Marcu
și Luca. Primul se adresează iudeilor, sceptici la un discurs prea familiar cu Dumnezeu, iar ceilalți
doi se adresau păgânilor , pe când Sfântul Ioan avea auditoriu un public creștin destul de bine
cristalizat. Din această cauză, sinopticii abordează iubirea din prisma Legii. Discursul lor pornește
de la ceea ce poruncește Legea și se continuă cu întărirea de către Iisus a iubirii poruncite de ea prin
confirmarea ei, însă adăugând la aceasta iubirea vrăjmașilor.
Efesul sfârșitului secolului I era o comunitate creștină cu tradiție, bucurându -se de predica
Sfântului Apostol Pavel, iar apoi de cea a Sfântului Ioan pentru o lungă perioadă de timp, acesta
fiind părintele duhovnicesc al acestei comunități creștine, aj unsă la o oarecare maturitate, Sfântul
Ioan adâncește învățătura despre iubire, nuanțându -o. El nu mai reia învățătura Legii despre iubire,
ci pornește de la Cel ce desăvârșea Legea. Dacă Sfântul Pavel spune că ,,iubirea este împlinirea
Legii” (Romani 13, 10), Sfântul Ioan descoperă pe Cel ce a venit să împlinească Legea și Prorocii,
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, înlocuind -o cu legea cea nouă a iubirii. El așează în centrul discursului său
despre iubire relația dintre Persoanele Sfintei Treimi, iubirea fiind ,, semnul și puterea unității fără
confundare între cei ce se iubesc”29. Iubirea descrisă de el este cea care susține întreaga iconomie a
mântuirii neamului omenesc.
Luând parte la toate evenimentele din viața Mântuitorului, Ioan dă mărturie despre iubirea
cea nemăsurată a lui Dumnezeu față de neamul omenesc, ară tând prin trimiterea Cuvântului; însă,
mai mult decât aceasta, ucenicul iubit se înalță în vorbirea lui la relația de iubire dintre Tatăl ș i Fiul,
care este arhetipul relației de iubire autentice.
Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu aduce iubirea Tatălui pe pământ și o împărtășește
celor ce păzesc poruncile lui, așezând împlinirea poruncii iubirii ca punte de legătură între om și
Dumnezeu. ,,În Hristos, Dumnezeu învață pe oameni ce este adevărata iubire, despărțind -o de
atașamentul lumesc. Descoperirea relației Sale de iubire cu Tatăl arată că toți cei ce se vor asemăna
lui în împlinirea legii iubirii, se vor face părtași ei. Iubindu -se unul p e altul după cum și Hristos i -a
iubit pe ei, cei ce iubesc pe Iisus, Care iubește pe Tatăl și este iubit de Acesta, vor fi împreună cu El

29 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Săniloae, nota 2009 în Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 737.

18
și prin El cu Tatăl Însuși. Astfel relația veșnică de iubire intratrinitară se extinde primind să ia parte
la dialogul iubirii , firea omenească în și prin Hristos ”30.
Evidențierea contrastului dintre atașamentul perceput ca iubire de către lume și iubirea
autentică ce izvorăște din Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu, deosebite prin terminologia atent
folosită, reprezintă o altă trăsătură specifică Evangheliei după Ioan. Născută din aplecarea spre cele
materiale, spre efemeritatea lumii și a slavei deșarte pe care o preferă, iubirea -atașament, zugrăvită
de el, are drept consecință asupra celor ce se lasă robiți de ea rămân erea în întuneric, în afara Vieții;
pe când iubirea adevărată unește pe om cu Dumnezeu.

II. 2. Terminologia folosită de Sfântul Evanghelist Ioan pentru definire a
conceptului de iubire și de lume

II. 2. 1. Aγάπαω

Adevăratul domeniu al iubirii – agape este acela al Noului Testament. ,,Ca acțiunea cea mai
personală a lui Dumnezeu, agape nu se putea destăinui în toată bogăția ei de cuprins lumii, nu -și
putea exercita asupra omului și a lumii toată puterea ei de înrâurire decât numai dacă i s -ar fi
înfățișat acestora ca Persoană vie, concretă, cu care să poată intra în legătură după modul convenabil
naturii, adică privindu -se față către față, în lume, și vorbindu -și de la suflet la suflet ”31.
Termenul ἀγαπάω se fol osește în Noul testament și în momentul rugăciunii Arhierești,
moment în care Mântuitorul creează un popor nou. Iertarea păcatelor pe care o a duce Jertfa lui
Hristos și participarea la ea, dăruie o iubire înfloritoare care redirecționează toată viața și ac țiunea
umană. Legământul cel nou al lui Hristos cu noi ne pune într -o nouă relație cu El și cu Tatăl .
Evangheliștii sinoptici vorbesc despre Hristos ca despre ,,descoperirea iubirii lui Dumnezeu ”32. Ei îl
înfățișează ca înfăptuirea în lumea de aici, a iubirii, care își are izvorul în Dumnezeu. În acel
Dumnezeu care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, este El Însuși Dumnezeul iubirii (II
Corinteni 13, 11).

30 Cristian Bădiliță, Noul Testament Evanghelia după Ioan , Editura Vremea , București, 2015, p. 123.
31 Pr. Prof. Dr. Dumitru I. Belu, Despre Iubire , Timișoara, 1945, p. 67
32 Ibidem.

19
Nici sinopticii și nici Sfântul Apostol P avel nu identifică pe Dumnezeu cu iubirea. Pasul
acesta îl face Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Cel ce nu iubește n -a cunoscut pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este Iubire” (I Ioan 4, 8, 16).
În ceea ce ne privește pe noi, dragostea lui Dumnezeu este o iubire plină de iertare. Cu
privire la Iisus, totuși, este dragostea preferențială a alegerii și a chemării. Iisus este ,, Fiul iubit”
(Matei 12, 5) a cărui moarte este un exercițiu al judecății și stabilirea unei noi ordini (Matei 12, 8).
Iisus întemeiază noua comunit ate în care intrăm prin relația cu el. De aceea dragostea față de ceilalți
este iubirea pentru el (Matei 25, 31), și El poate cere un angajament radical față de El Însuși (Matei
10, 37). ,,Fiul aduce iertarea, cere o decizie necondiționată pentru Dumnezeu și creează astfel un
popor nou care va urma calea iubirii de sine sacrificatoare pe care El Însuși a luat -o”33.
Sfântul Evanghelist Ioan vorbește în mod constant despre dragostea Tatălui pentru Fiul.
Toată dragostea este concentrată asupra Lui. El este în întregime Mediatorul iubirii lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan subliniază cu mult mai mult, față de ceilalți evangheliști, dragostea Fiului pentru aceia
pentru care Tatăl L -a dat pentru "prietenii" Săi. Prin Fiul, dragostea lui Dumnezeu răscolește lumea
oamenilor . Această iubire este o dată încoronată și elibe rată de moartea Sa. Prin moarte Fiului
Dumnezeu ajunge la scopul Său de mântuire pentru lume.
,,În scrierile ioaneice ἀγαπι este o iubire destul de explicită, condescendentă – 37 de
ocurențe, sau mai degrabă o realitate cerea scă care, într -un anumit sens, coboară din scenă în această
lume. Această realitate cerească, totuși, realizează revelația și victoria în acțiunea morală. Astfel,
Sfântul Ioan vede ceea ce Sfântul Pavel a clarificat în ceea ce privește int erdependența dintre
lucrarea divină și om. Lumina lumii și a vieții este exprimată în acest caracter mondial al lui agapi
atât în viața lui Hristos, cât și în cea a creștinilor ”34.
Este un loc în care Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre iubirea de Du mnezeu sau de
Hristos care poate să fie umbrită de dragostea față de frații care au originea în Dumnezeu și
exemplul ei în Hristos. În iubirea frățească, cercul Tatălui, Fiul și poporul Fiului constituie o părtășie
care nu este din această lume. Dragostea lui Dumnezeu este realitatea finală pentru viața acestei
părtășii și respectarea în iubirea Lui este legea vieții ei. ,,Poziția absolută a lui ἀγαπά ν, despre care
avem un exemplu izolat în Luca 7, 14, este folosită în mod obișnuit în prima epistolă a Sfânt ului

33 Theological Dictionary of the New Testament edited by Gerhard Kittel, Vol. 1 A -Γ, Erdmans Publishing Company,
Grand Rapids, Michigan , p. 44.
34 Ibidem. p. 45

20
Ioan. Această iubire este o mișcare vitală, o existență, o actualizare a lui Dumnezeu în această
lume ”35.
La acest lucru corespunde faptul că legea iubirii a atras în ea toate cerințele detaliate și este
repetată în mod constant și pusă în fața cititorului cu o monotonie magnifică. Doar ocazional este
cererea de dragoste mai exact în Epistolele Ioaneice, exort ațiile sunt întrerupte și subliniate de apelul
urgent ἀγαπητέ și ἀγαπητοί, care nu are nimic de -a face cu gândul alegerii, ci se referă pur și simplu
la relația fratelui cu fratele (ΙΙΙ Ioan 5; I Ioan 4, 7).
ΙΙ. 2. 2. Φιλεω

Untilizarea în Noul Testament.
Utilizarea mult mai puțin frecventă a cuvântului υιλέω este cuvenită Noului Testament, în
locul acestuia preferându -se termenul άκαπάω . În sensul de a iubi υιλέω , apare în Noul Testament,
în afară de Evanghelia lui Ioan, aproape întotdeauna în c eea ce sunt evident expresii stereotipizate, I
(Corinteni 16, 22; Tit 3, 15) sau cu obiect neutru sau infinit; singurele excepții fiind la Matei 10, 37.
Doar Evanghelia lui Ioan, cu 13 din totalul de 25 de cazuri ale Noului Testament, face o utilizare
mai semnificativă a teologiei lui υιλέω , împreună cu sinonimul său în mare parte αγαπάω. Nici nu
este υιλέω pur și simplu mai puțin proeminent cantitativ; însă este supus unei reduceri calitative. În
Noul Testament, υίλεω nu este niciodată folosit pentru drago stea lui Dumnezeu, nu același lucru se
poate spune despre termenul αγαπάω , chiar în Luca 7, 47 care nu poate fi folosit pentru iubirea
erotică.
Φιλέω cu obiect neutru și cu Infinitiv .
Materialele neutre în sensul strict se găsesc cu υιλέω numai în cuvântul împotriva fariseilor
din Matei 23, 6. În ambele forme ale acestui υιλέω este legată o serie de trei obiecte construite
similar.
Sfântul Evanghelist Matei adaugă, de asemenea, infinit: și era chemat poporul lui R abi.
Această construcție a termenului υιλέω cu infinitivul, care în Noul Testament se găsește numai în
Matei, este folosită într -un pasaj similar anti -fariseic la Matei 6, 5 ,,Iar când vă rugați, nu fiți ca
fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să
se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă: Și -au luat plata lor” . Și Sfântul Marcu are o construcție
similară, dar cu υιλω în capitolul 12, versetul 38: ,,Și le zicea învățătura Sa: Luați seama la cărturari

35 Ibidem.

21
cărora le place să se plimbe în haine lungi și să li se plece lumea în piețe”. Sfântul Luca , de
asemenea, folosește această construcție legând infinitul cu υιλω, construcție folosită de către Sfinții
Marcu și Matei. În Luca 11, 43 ,,Vai vouă, fa riseilor! Că iubiți scaunele din față în sinagogi și
închinăciunile în piețe”, termenul άκαπάω este folosit în locul lui υίλεω, dar cu înțelesul acestuia, în
același sens.

În Ioan
În Ioan 15, 19 semnificația originală a termenului υίλεω este ,,a iubi ce aparține sau este
propriu" este destul de clară: ,,Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său…”. Sfântul Ioan ne
relatează faptul că Apostolii erau din lume, dar au fost scoși de El din duhul lumii, dar diferența
rămâne aceea că El nu es te din lume: ,,Eu le -am dat cuvântul Tău, și lumea i -a urât, pentru că nu
sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14); ,,Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din
cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta” (8, 23) și în alt loc: ,,Aceia
sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume și lumea îi ascultă” (I Ioan 4, 5).
Mântuitorul Hristos știind că a sosit vremea să treacă din lumea aceasta la Tatăl iubește pe ai
Săi cei din lume, și -i iubește până la sfârșit. Este de natura acestei iubiri a propriei persoane, pentru
că ceea ce aparține este reciproc, acesta este un fenomen secular conform Luca 6, 32: ,,Și dacă iubiți
pe cei ce iubesc, ce răsplată veți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce iubesc pe ei”. Scrierile
Ioaneice, ca și cele ale sinopticilor ; Matei 10, 37 ,,Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât
pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât p e Mine nu este
vrednic de Mine”. C ere iubirea necondiționată a ucenici lor Săi cu o pregătire pentru un angajament
total conform: Ioan 14, 15 ,,De Mă iubiți, păziți poruncile Mele”; ,,Cel ce are poruncile Mele și le
păzește, acela este care Mă iubește” (vs. 21); ,,Precum M -a iubit pe Mine Tatăl, așa v -am iubit și Eu
pe voi; r ămâneți întru iubirea Mea” (Ioan 15, 9).
În Ioan 12, 25 ,,Cel ce își iubește sufletul îl va pierde, iar cel ce -și urăște sufletul în lumea
aceasta îl va păstra pentru viața veșnică”, totuși, renunțarea la iubire de sine sau lepădarea de sine
este ca renu nțarea la auto -afirmare conform Matei 5, 39 -42 sau auto -îndreptățire, în conformitate cu
Luca 18, 13, o presupoziție de mântuire. Refuzul de sine însă poate însemna pierderea vieții.
Această expresie a Sinopticilor este relatată în Evanghelia Sfântului Ioa n cu expresia bobului de
grâu care trebuie să moară pentru a aduce rod mult, iar dacă nu se va întâmpla aceasta, va râmâne
singur, Ioan 12, 24. Această expresie face ca lepădarea de sine a ucenicului să fie paralelă cu

22
propriul sacrificiu al Mântuitorului Iisus Hristos ce a ales să moară pentru ca toți cei ce vor crede în
El să aibă viață.
Numai în Ioan 11, 3 ,,Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav” și 36 ,,Iată cât de mult
îl iubea” termenul υίλεω este folosit pentru iubirea de prieteni. Apare aici explicația relației dintre
Iisus și Lazăr. Dar aceasta este doar semnificația suprafeței, căci pentru termenul υίλεω există cel
puțin o expresi e ambivalentă în Ioan. Ceea ce E vanghelistul are în minte aici este dragostea lui Iisus
pentru prietenii ale și de El (Ioan 15, 14 -16). Prin urmare, Lazăr este numit în 11, 11 cu expresia:
,,Lazăr, prietenul nostru, a adormit”.
O formă specială de prietenie care îi distinge pe cei iubiți astfel de cercul general al lui Iisus
este iubirea Lui pentru ucenicul iubi t. Numai o dată, de fapt, este acest ucenic numit "ucenicul pe
care îl iubește pe Iisus" (Ioan 20,2), în altă parte, el este întotdeauna cel care "la masă era rezemat pe
pieptul lui Iisus" (Ioan 13, 23); ,,Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe ca re îl iubea stând
alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău” (Ioan 19, 26); ,,Și a zis lui Pet ru ucenicul acela pe
care îl iubea Iisus…” (Ioan 21, 7). Aceasta este cea mai frapantă instanță a folosirii a termenului
υίλεω pentru o iubire care alege și preferă.
Privilegiul de a sta la masă rezemat pe pieptul lui Iisus a exprimat intimitatea unei relații
unice de încredere conform Ioan 13, 24 – 26, moment în care ucenicul cel iubit îndrăznește să -l
întrebe pe Mântuitorul Hristos cine este cel ce Î l va vinde, iar Mântuitorul, fără șovăială, îi răspunde.
Este probabil că Evanghelistul a adus această trăsătură în relație conștientă așa cum zice în 1, 18:
,,Pe Dumnezeu nimeni nu L -a văzut vreodată, Fiul Cel Unul -Născut, Care este în sânul Tatălui,
Acela L -a făcut cunoscut”. Acest prieten apropiat al lui Iisus este discipolul ,,din ordine”, așa cum
Iisus Însuși este Fiul ,,din ordine” și, în această măsură, ambii sunt martori primari, Unul pentru
Dumnezeu și celălalt pentru Iisus. Aceasta este cea mai impor tantă funcție a ucenicului iubit din
Evanghelia a patra, în conformitate cu 19, 35: ,,Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui este
adevărată; și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți” și 21, 24 ,, Acesta este ucenicul care
mărturisește despre acestea și care a scris acestea, și știm că mărturia lui e adevărată”; pentru că
acest discipol îl cunoaște pe I isus cel mai bine 21, 7: ,,Și a zis lui Petru ucenicul acela pe care -l iubea
Iisus: Domnul este!”.
În special el se găsește la poalele C rucii, când Petru, care de obicei îl însoțește, a fugit, astfel
încât el este singurul martor la evenimentele decisive, v ăzând și dând mărturie despre acestea (19,
35). Într -adevăr, în virtutea apropierii sale deosebite față de Iisus, ucenicul iubit poate chiar să
exercite rolul de mediator, conform cu 13, 24 și, de asemenea, 18, 16. În calitate de prieten ce

23
ascultă de poruncile Lui, el este făcut de Iisus, frate din aceleași considerente, căruia îi încredințează
propria Sa mamă .
Potrivit lui Ioan 16, 27, discipolii L -au cunoscut pe Iisus pe deplin și pe deplin ar fi trebuit
să-L iubească, și au făcut -o prin împlinirea cererii Sale de credință. A crede în Iisus ca Cel Care vine
de la Dumnezeu și care acționează și vorbește în Numele Lui, pentru a primi în El dragostea lui
Dumnezeu, este să -L iubești. Pentru această iubire a ucenicilor pentru Iisus corespunde iubirea
reciprocă a lui Dumnezeu pentru ucenici: precum este dragostea tatălui față de fii, care este evident
diferită de iubirea Lui față de lume.
Cu toate acestea, nu se poate spune că termenul υίλεω este folosit pentru dragostea deosebită
a lui Dumnezeu față de ucenici și αγάπαω pentru dragostea Sa generală față de lume, căci în textul
de la 14, 21 și în ideea de 16, 27 este exprimată de αγάπαω .
Ioan 16, 27 este singurul verset din Noul Testament în caretermenul υίλεω este folosit pentru
dragostea lui Dumnezeu pentru om. Dar există o parte deplină în 5, 20, o altă utilizare unică a lui
υίλεω, deoarece în altă parte, αγάπαω este folosit pentru a dese mna dragostea Tatălui pentru Fiul,
conform lui Ioan 3, 35; 10, 17; 15, 9; 17, 23. Astfel, în relațiile reciproce ale iubirii care în Ioan
susțin cercul iubirii dintre Dumnezeu. Hristos și ucenicii este doar ocazional ca acel termen, υίλεω,
să fie folosit pentru a desemna dragostea lui Dumnezeu pentru Fiul (5, 20), dragostea lui Dumnezeu
pentru ucenici (16, 27) și dragostea ucenicilor pentru Iisus, în timp ce αγάπαω este folosit pentru a
desemna dragostea lui I isus pentru ucenici, dragostea ucenicilor unul pentru celălalt. Nici υίλεω
nici αγάπαω nu descrie dragostea ucenicilor pentru Dumnezeu, pentru că Ioan nu vorbește decât
despre iubirea lor față de Iisus.

24
II. 2. 3. ,,Κόσμος ” în Noul Testament

1. Κόσμος general în are sensul de înfrumusețare sau împodobire. În Noul Testament
cosmosul nu este niciodată folosit în sensul de "ordin" și apare pentru "împodobire" doar o dată la I
Petru 3, 3. ,,Acest sens este prezentat în altă parte în Noul Testament numai prin derivatele –
kόσμεο și kόσμιοσς . În toate celelalte pasaje termenul ,, κόσμος ” înseamnă ,,lume" într-un anumit
sens”36. Referințele sunt distribuite foarte inegal. Peste jumătate se găsesc în scrierile ioaneice, de 78
de ori în Evanghelia Sfântului Ioan, de 23 în Epistolele acestuia și 3 ori în Apocalipsa. Sfântul
Pavel folosește acest termen de 46 de ori. Ceilalți sunt cu mult în urmă, de 15 ori îl folosesc
Evangheliștii sinoptici și de 7 ori în Epistolele Sfântului Petru. Aceste statistici sunt proporționale cu
semnificația termenului în teo logia operelor în cauză.
2. Κόσμος – Lumea, ca univers, suma tuturor ființelor create.
A. În sensul "lumii", "universului", termenul ,, κόσμος ” este sinonim cu ,, cerul și pământul
din Vechiul Testament. Semnează aici universul care constă din cer și pămâ nt și în care se găsește
totalitatea tuturor creaturilor individuale (mereu în ea). Are sensul spațial, la fel ca și ,, κόσμος ”
folosit de lume, îl poartă pe cel temporal. El sugerează spațiul în sensul celui mai mare spațiu care
poate fi conceput în propoz iție ,,cred că lumea aceasta n -ar cuprinde cărțile ce s -ar fi scris” (Ioan 21,
25).
Utilizarea hiperbolică a termenlui ,, κόσμος ” pentru a indica un spațiu nemaiîntâlnit de mare
arată că ideea de spațiu cosmic poate fi separată într -o oarecare măsură de cea a lucrurilor care
umple acest spațiu. Distincția dintre ,, κόσμος ” și ,, πάντα ταν εν αστό” (mereu în ea) se întoarce la
viziunea Vechiului Testament asupra lumii, care încă persistă în Noul Testament. ,,Indicația lumii
prin enumerarea părților componente ale acesteia, ca și distincția dintre cosmos și conținutul său,
poate fi atribuită influenței Noului Testament asupra conceptului vechi al Vechiului Testament care
nu a prevăzut încă lumea ca o unitate”37. Conceptul cosmosului ca fiind totalitatea tuturor l ucrurilor
create, a spațiului universal și a conținutului conținut în el, se manifestă în declarații referitoare la
creație și la partea Logosului din ea: ,,În lume era și lumea prin El s -a făcut, dar lumea nu L -a
cunoscut” (Ioan 1, 10); ,,Toate prin El s -au făcut; și fără El nimic nu s -a făcut din ce s -a făcut”.
(Ioan 1, 3). În astfel de afirmații termenul ,, κόσμος ” este folosit sinonim și interschimbabil cu (τα
πάντα) și acest lucru corespunde folosirii Noului Testament în altă parte: ,,Totuși, pentru noi , este un
singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin

36 Ibidem, vol. 3; p. 883.
37 Ibidem.

25
Care sunt toate și noi prin El” (I Corinteni 8, 6); ,,Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din
ceruri și cele de pe pământ, cele văzute ș i cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie
stăpânii. Toate s -au făcut prin El și pentru El” (Coloseni 1, 16); ,,Iar sfârșitul tuturor s -a apropiat; fiți
dar cu mintea întreagă și privegheați în rugăciuni” (1 Petru 4, 7).
B. Viziunea biblică despre lume vine în plinătate în scrierile ioaneice. Acestea conțin un
gând greu despre ,,k όσμος ” care nu este cel puțin implicit în doctrina despre lume a Sfântului Pavel,
dar gândurile și terminologia folosite de Sfântul Pavel sunt mai fixe și ma i clare. În plus, conceptul
se află în centrul gândirii teologice într -un mod care nu este valabil pentru nici un alt scriitor al
Noului Testament sau un grup de scrieri. ,,Lumea este setarea dramei răscumpărării care este relatată
în scrierile din Evanghe lii. Toate semnificațiile cosmosului se reunesc în folosirea celei de -a patra
Evanghelii. Nu doar Prologul folosește ,,kόσμος ” pentru lume în sensul universului ”38. Când Hristos
este numit ,,Lumina lumii” în 8, 12 ,,Eu sunt Lumina lumii”; ,,Deci iarăși îl î ntrebau și fariseii cum a
văzut. Iar el le -a zis: Tină a pus pe ochii mei și m -am spălat și văd” (9,15); ,,Iar aceasta este
judecata, că Lumina a venit în lume, și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (3, 19);
,,Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (12, 46);
,,Cuvântul era Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (1,9); și când El
sau Evanghelistul vorbește despre v enirea Sa sau despre faptul că E l este trimis: ,,Căci n -a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (3, 17);
,,Despre Cel pe care Tatăl L -a sfințit și L -a trimis în lume” (10, 36); ,,Da, Doamne. Eu am crezut că
Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a veni t în lume” (11, 27); ,,Întru aceasta s -a arătat
dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L -a trimis Dumnezeu în lume, ca
prin El viață să avem ” (I Ioan 4, 9); toate acestea fac referire la întregul cosmos și nu numai la
lumea oameni lor, lume care nu este împărăția Sa ,,Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă
împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s -ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar
acum împărăția Mea nu este de aici” (Ioan 18, 36). Din iubirea pentru lume, Tatăl îi trimite pe Fiul
să nu judece lumea, ci să o salveze: ,,Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul –
Născut L -a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (3, 16); ,,Și dacă aude
cineva cuvintele Mele ș i nu le păzește, nu Eu îl judec, căci n -am venit ca să judec lumea, ci ca să
mântuiesc lumea” (12, 47). Hristos vine ca Miel al lui Dumnezeu: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel
ce ridică păcatul lumii” (1, 29); El vine ca ,,Mântuitorul lumii” (4, 42) ca ,,Pâi nea lui Dumnezeu
care Se pogoară din cer și dă viață lumii” (6, 33) ca ,,Lumină a lumii” (8, 12; 9,5). Dar lumea nu -L

38 Ibidem , p. 894.

26
cunoaște pe ,,Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (1, 10). În afară de asta ar putea
părea ca o mulțime, "toată lumea" merge după El ,,Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s -a dus
după El” (12, 19). ,,Într -adevăr, însă, lumea nu crede în El și -L întâmpină cu ură: ,,Pe voi lumea nu
poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăște pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei su nt
rele” (7, 7); ,,Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M -a urât” (15,
18). Prin urmare, misiunea Lui este să transmită mai degrabă judecata decât eliberarea Sa”39.
Această judecată începe cu moartea lui Hristos ca judec ată: ,,Acum este judecata acestei
lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (12, 31); ,,Și de judecată, pentru că
stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (16, 11). Menționarea acestui ,,αρτών” care nu aparține rasei
umane arată clar că nu putem restrânge semnificația cosmosului la "umanitate" în aceste pasaje.
,,Când Sfântul Ioan spune despre cosmos că nu cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu, că nu -L cunoaște pe
Dumnezeu, că nu crede, că urăște, cosmosul este, într -un fel, personificat ca marel e adversar al
Răscumpărătorului în istoria mântuirii”40. Este ca și cum ar fi o persoană colectivă puternică, pe care
autoritatea cosmosului o reprezintă. Hristos și lumea sunt oponenți în cuvântul ,,Pace vă las vouă
pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (14, 27) sau în mărturia ,,Voi, copii, sunteți
din Dumnezeu și i -ați biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce este în voi decât cel ce este
în lume” (I Ioan 4, 4).

39 Ibidem.
40 Ibidem.

27
II. 3. Tipuri de iubire

Iubirea despre care Sfântul Evanghelist Ioan dă mărturie pe întreg parcursul Evangheliei, dar
și în Epistolele sale poate fi împărțită în două categorii în funcție de perspectiva pe care aceasta o
are. El descrie , relatează manifestarea iubirii în ambele planuri, atât cel dumnezeies c, cât și cel
omenesc. Avându -L ca subiect pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, și raportarea Lui la
Tatăl și la Duhul ca la cei deoființă cu El, uniți în iubire reciprocă , cuminecând această relație
veșnică omenirii, planul dumnezeiesc reliefând iubirea autentică, din veci. Planul omenesc pe de altă
parte, exprimă iubirea ca pe o simpatie, un simțământ creat ce se sfârșește în cele din urmă prin
moarte, exprimată printr -un atașament.
Aγαπάω și ἀγαπη sunt formele prin intermediul cărora Sfântul Io an exprimă manifestarea
iubirii dumnezeiești dintre ipostasurile treimice, îndreptată spre lume prin Fiul și, de asemenea,
așezarea ei în mijlocul lumii prin porunca fundamentală lăsată de Mântuitorul înainte de Pătimirea
Sa, aceea a iubirii, arătând și mo durile de exprimare ale iubirii omenești ca răspuns la iubirea lui
Dumnezeu Tatăl, Însăși Iubirea și Izvorul acesteia; iar φιλέω este forma folosită pentru a delimita
iubirea ce își are început și continuitate veșnică în Dumnezeu , de iubirea – atașament, specifică firii
omenești, robită de la căderea Protopărințilo r de păcat și patimă, iubire ce î și are finalitatea în
moartea biologică.

II. 3. 1. Iubirea autentică

Tema centrală din discursul iubirii este reprezentată de iubirea autentică – adevărata iubire
care își are obârșia în Firea dumnezeiască, iar în funcție de subiectul și obiectul iubirii și de
modurile în care aceasta se manifestă, din vasta temă teologică dezvoltată de către Sfântul Ioan se
desprind mai multe subteme în funcție de raportarea acesteia, subteme care o nuanțează, dându -i o
expresivitate aparte; astfel, putem vorbi despre iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi, modurile de
exprimare ale iubirii omului, ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu ; iubirea înțeleasă ca atașament;
iubirea lumească; actele iconomice, atât cel al Mântuitorului, cât și cel al Duhului Sfânt, reliefând
iubirea lui Dumnezeu față de lume.
Arhetipul iubirii autentice este iubirea reciprocă ce are ca subiecți Ipostasurile Treimice. Prin
trimit erea între oameni a Fiului, Tatăl include în această reciprocitate firea omenească, chemând -o la
relația de iubire dumnezeiască.

28
Iubirea – ca răspuns al omenirii la invitația făcută de Dumnezeu de a participa la Iubirea Lui
se exprimă prin manifestarea iu birii între oameni, urmând exemplul lui Hristos. Cei ce împlinesc
poruncile Lui se unesc cu El și prin El cu Părintele Său. Acesta este semnul vizibil care alungă
întristarea de la cei ce sunt pătrunși, în taina inimii lor, de iubirea dumnezeiască; aducând în locul
întristării, bucuria duhovnicească.

II. 3. 2. Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi

Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este reliefată printr -un act perihoretic, act ce -și are
obârșia în veci, înainte de a fi făcute veacurile. Nici o ființă conștientă nu există decât în ipostasuri
sau persoane ,,Ființa dumnezeiască în Trei persoane, cea omenească în mai multe persoane”41.
,,Sfânta Treime este de la început experiența centrală a Bisericii lui Hristos, a Împărăției,
trăită apofatic și ex primată printr -un limbaj al evlaviei, fără delimitări doctrinare sau sistematizări
precise”42. Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este una desăvârșită, iubire ce reflectă, prin
sobornicitatea sa viața Bisericii care participă la comuniunea Sfintei Treimi. Dacă ființa
dumnezeiască ar fi într -o singură Persoană, n -ar mai fi bună sau iubitoare d in eternitate, deci n -ar fi
dumnezeiască; dar și dacă ar fi într -o mulțime de persoane, valoarea lor, demnă de iubire și,
totodată, capabilă de iubirea infinită, s -ar relativiza, anulând caracterul dumnezeiesc al acesteia. În
acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae explică faptul că ,,numai existând în Trei Persoane ,
aceste trei Persoane sunt dumnezeiești, pentru că au o valoare și o relație între ele care le face demne
și capabile de iubirea absolută. Și sunt așa, pentru că sunt așa de prezente un a în alta, încât în fiecare
e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei”43. Esența divină care este întreit subzistentă
este, de asemenea, întreit subiectivă. ,,Nici unul dintre cele trei subiecte nu vede nimic ca obiect în
Persoana celorlalte și ni ci în Sine și de aceea Le trăiește pe Acelea ca subiecte pure și pe Sine însuși
ca subiect pur . Astfe, particularitatea fiecărui Eu din cele trei este puternic evidențiată”44.
,,Caracterul pur al Subiectelor divine implică oricum și deplina lor intersubie ctivitate. Prin
aceasta, comuniunea între Cei Trei este perfectă. Aceasta este perfecțiunea care ne permite să
vorbim despre un Dumnezeu și trei Eu -uri în El. Cele trei Subiecte nu se desprind Unul de Altul,
Unul din conștiința celorlalte, ca să arate Dumn ezeirea subzistând separat. Prin aceasta

41 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea , Editua Institutul Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2012, p. 27.
42 Dumitru Popescu, Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă , Editura Libra, București, 1997, p. 65.
43 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea… p. 27.
44 Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a Iubirii, Editura Polir om, 2001, p. 173.

29
subiectivitatea nici unui Eu divin nu se îngustează , ci se lărgește, cuprinzând într -un anumit fel și pe
Celelalte. Fiecare trăiește și modurile Lor de trăire a ființei divine, dar nu ca ale Sale, ci ca ale
Lor”45.
Dumnezeu n -ar fi bun și puternic, dacă n -ar fi în El o Persoană care să -și arate bunătatea față
de altă Persoană și n -ar avea putere să facă aceasta. ,,În acest caz n -ar mai fi mai presus de toate,
prin libertatea de a -și arăta bunătatea din veci și neînce tat. Căci, în acest caz, ar fi supus unor legi.
Cel mai mult și cel mai permanent își arată o persoană bunătatea față de alta când una e Tată și alta
Fiu din veci și până în veci”.46 Este un singur Dumnezeu nu numai pentru că cele trei Persoane sunt
într-o relație în care fiecare le cuprinde pe celelalte două prin locul deosebit ce -l are în relație cu
acelea. Între oameni toți sunt sau pot fi și tați, și fii: ,,Un om este tată al unui fiu sau al mai multora,
dar e și fiu al unui tată. Iubirea unui fiu omenesc nu -l unește în mod total și exclusiv cu cel ce -i este
tată, sau cel ce -i este fiu , ci e unit cu fiecare din cei doi, sau cu mai mulți fii pe care -i are”47.
În cadrul Sfintei Treim i paternitatea și filiația sunt desăvârșite și nemărginite, astfel Tatăl nu
este la rândul Său Fiu și nici F iul nu devinde la rândul Său Tată , în acest sens Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae explică cum ,,În Dumnezeu, Unul singur este Tatăl, deci reprez intă to ată
părințimea și numai părințimea în relație cu un unic Fiu și Unul singur reprezintă toată fiimea și
numai fiimea în raport cu Tatăl și Duhul Sfânt reprezintă o relație specială cu amândoi”48.
,,De aceea, când se cugetă și se numește Tatăl, El est e înțeles ca Tată exclusiv și având în
relație cu El în mod Total și pe Fiul; și când e cugetat și numit Fiul, e înțeles în relație exclusivă cu
El și Tatăl. Și relația aceasta, deși este atât de intimă prin desăvârșirea iubirii datorită nemărginirii
fiecăruia și iubirii nemărginite a fiecăruia față de ceilalți, ca o unire deplină, nu înseamnă o
confundare între ei”49.
În Noul Testament se pot desluși mai mul te ,,mișcări” de revelație treimică, mișcări ce se
completează și par a avea fiecare necesitatea sa. Una dintre acestea este ,,schema” Tată-Duh-
Hristos , schema mesianică ce avea să determine mai târziu întreaga teologie treimică a iudeo –
creștinismului. În această schemă, ,,Tatăl se află la origine, Duhul este mijlocitorul care se pogoară
și odihnește peste Fiul. Hristos apare astfel drept Cel în care odihnește plinătatea Dumnezeirii,
Duhul harului și al sfințeniei”50.

45 Ibidem.
46 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea… p. 29.
47 Ibidem. p. 33.
48 Ibidem. p. 32.
49 Ibidem.
50 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Sfintei Treimi , Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2005, pp. 80 -81.

30
În această ,,schemă” Duhul purcede de la Tatăl și odihnește peste Hristos, ,,este o mișcare de
prezență plenară, în transparența lui Hristos, a Duhului Tatălui, Duh al paternitații și al înfierii”51.
Hristos este Cel în Care sălășluiește plinătatea harului, a înțelepciunii, a puterii, a autorității și a
sfințeniei, adică plinătatea Duhului. ,,Atunci când Evangheliile și Sfinții Părinți spun că Duhul
odihnește în Hristos, aceasta arată totodată și prezența ipostatică (personală) a Sfântului Duh și
plinătatea Dumnezeirii”52.
Relația dintre Tatăl și Fiul este una de generare eternă. Tatăl, născând pe Fiul, nu -L face
obiect al Său; acestea se reflectă din gândirea ortodoxă în expresii ca ,,Fiul se naște din Tatăl”, nu
numai ,, Tatăl Îl naște pe Fiul”, aceasta indică și asigură caracterul de subiect pur, atât al Fiului, cât și
al Tatălui. ,,Actul nașterii este un act etern. Aceasta exprimă nu numai poziția neschimbată a Tatălui
ca dătător și a Fiului ca primitor, dar și legătura dintre ei prin acest act al gener ării. Fiul nu este
pasiv în actul nașterii Sale din Tatăl, deși nu El este Cel care naște, ci Cel care Se naște din Tatăl.
Amândoi trăiesc acest act etern ca subiecte, dar îl trăiesc în comun, sau într -o intersubiectivitate care
nu-i confundă, căci Fiecare îl trăiește din poziția Sa proprie”53.
Așa cum relație dintre Tatăl și Fiul este una de naștere din eternitate, relația dintre Tatăl și
Duhul este una de purcedere din eternitate. ,,Termenul purcedere cu referire la Duhul Sfânt , nu
implică o pasivitate a Duhului Sfânt, care l -ar putea face în oarecare privință obiect al Tatălui.
Sfânta Scriptură spune că Duhul de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26); aceasta implică faptul că Duhul
este etern activ în acest proces. În actul purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl, atât Tatăl, cât și Duhul
sunt activi, și acesta este un act de intersubiectivitate pură între cei doi, act prin care nici unul nu -și
pierde identitatea în celălalt. Duhul este într -o mișcare ete rnă de purcedere din Tatăl, după cum și
Fiul este într -o mișc are eternă de naștere din Tatăl; pe când Tatăl este Acela care Îl naște etern pe
Fiul și Îl purcede etern pe Duhul”54.
Relația dintre Fiul și Duhul rezultă din faptul că Tatăl este Izvorul Amândurora. ,,Deoarece
intersubiectivitatea dintr e Cei Trei este perfectă, atât F iul cât și Duhul trăiesc simultan atât în actul
provenirii de la Tatăl, cât și în iubire, actul provenirii Celuilalt de la Tatăl; prima este o reflecție a
dimensiunii lor comunitare, pe când ultima reflectă caracterul Lor de centre de acțiu ne”55.
Totul în Treime are caracter comunitar și perihoretic și totuși această mișcare comună a
subiectivității F iecăruia întru Celălalt nu duce la confundarea modurilor distincte de a viețui

51 Ibidem. p. 81.
52 Ibidem.
53 Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a Iubirii… p. 174.
54 Ibidem.
55 Ibidem.

31
împreună în această intersubiectivitate. Motivul este dialogul i ubitor interpersonal care se află la
temelia întregii Ființe.

II. 3. 3. Modurile de exprimare a iubirii omului ca răspuns la iubirea lui
Dumnezeu

Omul care a receptat iubirea lui Dumnezeu, care a fost atins și pătruns de ea nu poate rămâne
pasiv în relație cu Creatorul său și , implicit cu semenul său care î i este și aproapele prin care acesta
poate atinge măsuri înalte ale sfințeniei. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a rămas pasiv și
indiferent la suferința celorlalți și nici la batjocura și hula venite din partea acelora pentru care S -a
întrupat și pentru care, la momentul potrivit, avea să -și dea viața pentru izbăvirea lor și a întregului
neam omenesc din robia păcatelor.
Înainte de Pătimirea Sa, Mântuitorul Hristos adresează o poruncă nouă Sfi nților Apostoli și,
implicit, întregului neam omenesc, porunca iubirii: ,,Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe
altul. Precum Eu v -am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34), iar în alt loc
zice: ,,Mai mare dragoste decâ t aceasta nimeni nu are: ca sufletul să și -l pună pentru prietenii săi”
(Ioan 15, 13). ,,N-a dat oamenilor până la Hristos nimeni vreo astfel de poruncă, pentru că nimeni nu
a împlinit -o și deci nu avea siguranța că o poate împlini altcineva. În Vechiul Te stament se ceruse
prin Moise omului să iubească pe aproapele lui; era ușor omului să iubească pe cel de la care se
poate aștepta să -l iubească și el. Dar Iisus cerea în general omului să iubească pe altul, fără să
aștepte ca și acela să -l iubească. Această poruncă nu o poate împlini cineva fără puterea lui
Dumnezeu, care s -a dat oamenilor prin Fiul lui Dumnezeu, ca om”56. Acestea sunt modurile de
exprimare prin care omul răspunde iubirii lui Dumnezeu, Care, din dragoste pentru creația Sa, L -a
trimis jertfă p e Unicul Său Fiu pentru a o răscumpăra din blestemul legii și al păcatului; iar acestea
sunt iubirea de aproapele și iubirea vrăjmașilor.

56 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului metro politan Sibiu, Sibiu,
1991, p. 202.

32
II. 3. 3. 1. Iubirea de aproapele

Iubirea aproapelui este un aspect tot mai greu de împlinit astăzi, în vrenuri în care ura,
dezbinarea și înclinarea spre păcat sunt tot mai mari, tot mai intense și tot mai greu de stăvilit și
sădit în locul acestora dragostea, iubirea. Ca încununări ai creației și ca fii ai Dumnezeului Celui Viu
avem datoria de a -I respecta poruncile, iar aceasta presupune iubirea, atât a Lui, cât și a aproapelui
nostru, căci ,,noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne -a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19).
De la căderea protopărinților Adam și Eva ura a pătruns în lume, iubirea a început să scadă ș i
chiar să dipară, însăși familia protopărinților fiind afectată inițial de aceste consecințe imediate ale
păcatului, Cain omorându -și fratele, pe Abel, din invidie și din lipsa dragostei față de acesta. Însă
toate aceste aspecte trebuiau să -și atingă un a pogeu pentru ca poporul lui Dumnezeu să simtă nevoia
unui Răscumpărător din robia păcatului, a urii și a morții; un Răscumpărător ce n -ar fi avut niciun
succes dacă n -ar fi fost Iubire și dacă n -ar fi lăsat iubirea pe pământ.
Astfel, la plinirea vremii, Pr eamilostivul Dumnezeu Își arată dragostea față de Poporul Său
și-L trimite pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, în lume pentru a -i reda viața, pentru a o
vivifica. Moment în care Legea Veche se împlinește și se desăvârșește în Persoana Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. În Noul Testament omul este ridicat la demnitatea sa originară, iar iubirea față
de aproapele primește desăvârșirea corespunzătoare demnității sale, prin asta viața de obș te și
comuniunea oamenilor între ei și cu Dumnezeu să fie îndrum ate spre culimele firescului firii umane.
,,Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este
născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 7), astfel iubirea față de aproapele devine
direct leg ată de iubirea față de Dumnezeu, Însuși Mântuitorul Hristos spunând: ,,Să vă iubiți unul pe
altul precum Eu V -am iubit pe voi” (Ioan 13, 34).
,,Iubirea lui Dumnezeu nu poate fi redusă la un siplu sentiment. Cu toate că ea pune în
mișcare, în primul rând, facultățile afective ale omului, puterea lui de a iubi și a dori, nu se limitează
la acestea, ci îi mișcă întreaga ființă și îi pune în mișcare toate puterile”57.
În acest sens, dacă iubirea noastră față de Dumnezeu „trebuie să fie după chipul iubirii Lui
față de noi, înseamnă că ea trebuie să fie numaidecât o iubire față de semeni. Căci Iisus nu L -a iubit
numai pe Dumnezeu, ci și pe om. El nu a fost cu fața numai către Dumnezeu, ci și către oameni. Nu
a fost în comuniune numai cu Tatăl, ci și cu omul. Iubir ea lui Iisus a fost, în același timp, iubirea
fiului față de tatăl și iubirea fratelui față de frații săi. Iubirea noastră creștinească trebuie să fie și ea

57 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2006, p. 615.

33
iubirea filială față de Părintele Ceresc, dar, în același timp, și iubirea frățească față de ceilal ți
oameni, care toți sunt frații noștri”58.
Iubirea față de aproap ele poate fi definită ca iubire a tuturor oamenilor, unici și irepetabili,
indiferent de naționalitate, etnie si convingeri religioase, deopotrivă și fără nici o deosebire.
Caracterul univers al al iubirii este dat de porunca de a ne iubi vrăjmașii, care nu trebuie să facă
deosebire între om și om; aceasta este o trăsătură specifică a iubirii creștine; ,,în timp ce păcătoșii
aleg pe cine să iubească și pe cine nu (Luca 6, 32 -35) și <iubesc pe c ei ce iubesc> (Luca 6, 32)”59,
însă prietenii lui Hristos, așa după cum foarte frumos afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul ,,iubesc
din inimă pe toți”60 după cum afirmă și Sfântul Ioan de Gaza ,,Căci nu ni s -a spus numai pentru un
om, ci tot omul înfățișat pr in el ca aproapele nostru”61.
Mântuitorul Hristos fiind într ebat de un învățător de lege: „ Învățătorule, care poruncă este
mai mare în Lege? El i -a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este m area și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta:
Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată legea și
proorocii” (Matei 22, 36 -40; Marcu 12, 28 -31). Prin aceste două porunci relatate de Sfinții
Evangheliști Matei și Marcu, Mântuitorul Hristos reliefează superioritatea Noului Legământ față de
Vechiul Legământ. Sfântul Teofilact al Bulgariei, interpretând aceste cuvinte ale Mântuitorului
spune: „Domnul, arătându -i lui că dintru a nu avea dragoste și dintru a se topi de zavist ie, îl asupresc
pe el întrebări ca acestea, zice că cea dintâi și cea mai mare poruncă este a iubi pe Dumnezeu și a
doua, asemenea, a iubi pe aproapele. Dar cum sunt ele asemenea? Fiindcă una pe alta se țin. Căci cel
care-l iubește pe Dumnezeu, iubește și făpturile Lui; iar dintre făpturi, omul este cel mai de aproape.
Deci, cel ce iubește pe Dumnezeu, va iubi și pe toți oamenii, iar cel care -l iubește pe aproapele său,
cu mult mai vârtos Îl va iubi pe Dumneze u. Căci dacă îi iubește pe oameni, care adesea sunt prilej de
sminteală și de urâciuni, cu mult mai vârtos Îl va iubi pe Dumnezeu, Care este pururi Făcător de
bine”62.
Iubirea desăvârșită îl face pe om să aibă o atitudine egală față de toți ceilalți oameni, fără să
se schi mbe de la o clipă la alta, în acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: ,, Încă nu are
dragoste desăvârșită cel ce se mai ia după părerile oamenilor, de pildă pe unul iubindu -l, iar pe altul

58 Pr. Prof. Dr. Dumitru I. Belu, Despre iubire …, p. 110 -111
59 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 607.
60 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste , IV, 98 în Filocalia, Vol. II, trad. introducere și note de Pr. Prof
Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum, 2005, p. 157.
61 Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnice ști, 339 în Filocalia, Vol. XI, trad., introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum 2005, p. 415.
62 Sfântul Teof ilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu , Editura Sophia, București, 2002,
p. 134 .

34
urându -l pentru pricina aceasta sau aceea, s au pe același o dată iubindu -l, altădată urându -l, pentru
aceleași pricini”63. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae vorbind despre dragostea de semeni și față
de Dumnezeu afirmă: ,,dragostea de semeni crește din obișnuința dragostei față de Dumnezeu și mai
ales din trăirea ei ca extaz…, iar dragostea față de Dumnezeu ni se ușurează prin obișnuința cu
dragostea față de semeni. El se simte parte din universul „noi”, partener de fiecare clipă al lui
Dumnezeu și gata de a deveni partener în fiecare clipă cu un s eamăn sau altul în legătura
dragostei”64.
Iubirea de aproapele, în natura sa este una și aceeași față de toți, dar are multe feluri și
chipuri și cuprinde în ea lucrarea tuturor virtuților. Astfel, Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Dragostea
îndelung rabdă; d ragostea este binevoitoare; dragostea nu se pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu
se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toa te le crede, toate le nădăjduiește,
toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4 -7). Astfel, ,,iubirea (dragostea) se manifestă îndeosebi prin
bunăvoință, bunătate, blândețe, îndelungă -răbdare, împreună -pătimire, facere de bine”65. Potrivit
poruncii Mântuitorului, se cuvine să -l iubim pe aproapele ca pe noi înșine, în acest sens redau un
raspuns integral al Sfântului Ioan de Gaza care zice: ,, Dragostea față de aproapele se arată în multe
feluri, nu numai în a -i da. De pildă : când mergi vreodată cu aproape le tău undeva și afli în tine
gândul de a te bucura de mai multă cinste decâ t el, și nu vrei mai degrabă să se bucure și el de
aceeași cinste cu tine, nu -l socotești ca pe tine însuți. Căci Apostolul a zis: ,,în cinste unii altora
dându-vă întâ etate" (Romani 12, 10). De ai ceva de mâ ncare și vezi gândul tău îndemnâ ndu-te să
mănâ nci singur și după pofta ta, contrar trebuinței, nu -l socotești ca pe tine însuți. Sau dacă av ând
numai câ t îți este pentru tine, nu dai și altuia, nu -l iubești ca pe tine însuți. Dar dacă voim s ă
împlinim numai în acest fel cuvâ ntul Scripturii, el nu ne susține în aceasta. Dar cum poți să
împlineșt i cu toți oamenii aceasta, neavâ nd ce să le dai tuturor? Dar a iubi pe aproapele ca pe tine
însuți mai îns eamnă și aceasta: Dacă vine vreo nenorocire d e obște și vezi gâdul tău bucurâ ndu-se că
celălalt s -a păgubit mai mult, arăți și în aceasta că nu -l socotești ca pe tine însuți. Și iarăși, dacă vezi
pe altul lăudat și nu te bucuri împreună cu el, din motivul că nu ești lăudat și tu împreună cu el, și nu
spui „lauda fratelui se întinde și la mine, căci e mădularul meu", nici în acest caz nu -l iubești pe el ca
pe tine însuți. Și așa în toate cazurile asemănătoare. A iubi pe fratele ca pe tine însuți mai înseamnă
și aceasta: Dacă ai aflat de la Părinți cale a lui Dumnezeu și te întreabă fratele, să nu -l lipsești cu

63 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste , I, 70…, p. 81.
64 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica și mistica , Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Biserici Ortodoxe Române, București, 1992, p. 274.
65 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 608.

35
pismă de folosul ei, ci ca unul ce știi că este fratele tău, spune -i și lui ceea ce ai aflat cu frica lui
Dumnezeu; dar să nu te socotești pe tine ca învățător. Căci aceasta nu -ți este de folos”66. Mulțimea
lucrurilor iubirii se cuprinde în aceste două sfaturi: să nu faci semenului tău nimic din ceea ce n -ai
voi să ți se facă ție; și să -i faci tot ceea ce voiești să ți se facă ție.
Primul dintre ele, format într -o formă negativă, îl descoperim în Ve chiul Testament, formulat
de dreptul Tobit care zice: ,,Ceea ce urăști tu însuți, aceea nimănui să nu faci” (Tobit 4, 15), dar îl
găsim și la Sfântul Apostol Pavel, însă sub o altă formă, acesta zice: ,,Iubirea nu face rău
aproapelui” (Romani 13, 10). De a semenea, Sfinții Părinți, fundamentându -se pe aceste texte
Scripturistice vorbesc, de asemenea, despre acest aspect. Astfel, Avva Dorotei zice: ,,Față de
aproapele să nu facă cineva nimic de care știe că necăjește sau rănește pe aproapele, fie cu lucrul, f ie
cu cuvântul, fie cu înfățișarea, fie cu privirea”67. ,,Iubirea vine ca rod al nepătimirii, căci numai
nepătimirea nimicește toate patimile care, sub o formă sau alta și într -o măsură mai mare sau mai
mică, îl împing pe cel înrobit de ele să se poarte rău sau să -l privească cu răutate pe semenul lor”68.
Al doilea sfat relatat mai sus este dat de Mântuitorul Însuși în Noul Testament: ,,Toate câte
voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor” (Matei 12, 7; Luca 6, 31). Aceasta
înseamnă să compăt imești pe toți oamenii, să devii solidar cu ei și să -i ajuți, după cum îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel: ,,Purtați -vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni
6, 2); acest ajutor dat din iubire trebuie să împlinească toate trebu ințele aproapelui: cele trupești prin
milostenie ,,dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin
împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea trupească”69, iar cele sufletești prin aducerea la
Dumnezeu, dacă s -au depărtat, după cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: ,,Fiindcă omul este alcătuit
din trup și suflet, în ce privește sufletul, să -i iubim… mustrându -i și sfătuindu -i și îndemnându -i în
orice chip spre întoarcere; iar în ce privește trupul, să le facem bine, când au trebuință de cele
necesare spre mântuire”70. ,,Iubirea aproapelui nu e opțională, ci e o poruncă. Și dacă nu o
îndeplinim, ni se poate întâmpla asemenea bogatului nemilostiv. Despre acesta nu ni se spune nici că
și-a agonisit averea prin furt sau exploatare, nu ni se spune nici că era rău, nici că nedreptățise pe
cineva. Nimic din toate acestea. Atâta doar, că nu era bun, că nu îndeplinea porunca iubirii
aproapelui”71.

66 Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești…, p. 415.
67 Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Buna Vestire, Bacău 1997, p. 35.
68 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 609.
69 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste , I. 26…, p. 73.
70 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 168.
71 Mitropolit Antonie Plămă deală, Tâlcuiri noi la texte vechi , Sibiu, 1989, p. 387.

36
Un prim temei al iubirii este imitarea lui Dumnezeu pe cât este cu putinț ă pentru om: ,,Întru
aceasta a fost desăvârșită iubirea Lui față de noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecății, fiindcă
precum este Acela, așa suntem și noi în lumea aceasta” (I Ioan 4, 17). ,,Aceasta înseamnă că omul
trebuie să -și conformeze atitudinea față de cei de -o fire cu el după modelul relațiilor existente între
Cele Trei Persoane ale Preasfintei Treimi”72. Însuși Mântuitorul Hristos S -a dat pe Sine drept pildă
de iubire: ,,Precum M -a iubit pe Mine Tatăl, așa v -am iubit și Eu pe voi” (Ioan 15, 9).
Faptul că iubirea desăvârșită dăruită drept poruncă de Dumnezeu este iubirea tuturor
oamenilor deopotrivă își are temeiul în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care -i cuprinde pe toți,
până la ultimul, fără nici o deosebire. În Evanghelia Sfântului Ioan, apostolul iubirii, această
poruncă de a iubi primește o conotație aparte. În acest loc, Mântuitorul le dă ucenicilor Săi un
testament fundamental pentru viețuirea lor, cu rolul de a -i ține apropiați, aceasta fiind porunca cea
mare a iubirii. Această porunc ă nouă este cea ce -i face pe Apostoli și pe toți ceilalți ce cred în
Cuvântul Lui și ascultă poruncile Lui. ,,Iubim cu adevărat și în sens duhovnicesc lumea și semenii,
atunci când îi privim și înțelegem cum îi privește, înțelege, iartă și poartă de grijă Dumnezeu, când
vom avea față de ei aceeași înțelegere și milă, din dorința de a -i mântui”73. Din iubirea
Mântuitorului Hristos față de ucenici și, implicit, pe toți urmașii lor avem de învățat cu toții,
deoarece această poruncă trebuie să atingă și să -și facă lăcaș în taina fiecărui suflet.

72 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 610.
73 Pr. Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor , Editura Christiana, București, 1998, p. 188.

37
II. 3. 3. 2. Iubirea vrăjmașilor (dușmanilor)

Iubirea pe care ne -a lăsat -o Mântuitorul Hristos nu se rezumă și nu -și are limita în a -i iubi pe
cei ce ne iubesc. Mântuitorul Hristos ne zice să iubim pe vrăjmașii noștri, și nu doar pe cei ce ne
iubesc, aceasta fiind „piatra cea mai de preț în diadema moralei creștine”74. Acestea ne îndeamnă
Mântuitorul Hristos pentru a fi ,,fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste
cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45); ,,că El
este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 35); ,,fiți, dar, voi, desăvârșiți, precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48); ,,fiți milost ivi precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca
6, 36).
Toate aceste îndemnuri lăsate de Mântuitorul sunt formulate de către Sfântul Maxim
Mărturisitorul astfel: ,, «Iar Eu zic vouă, spune Domnul, iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor
ce vă urăsc pe voi, rugați -vă pentru cei ce vă blestemă» (Matei 5, 44). De ce a poruncit atunci
acestea? Ca să te slobozească pe tine: de ură, de întristare, de mânie și de ținerea minte a răului, și să
te învrednicească de cea mai mare avuție, care este dragostea des ăvârșită. Căci e cu neputință să o
aibă pe aceasta cel ce nu iubește pe toți oamenii la fel asemenea lui Dumnezeu, care iubește pe toți
oamenii la fel și «vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie» (I Timotei 2, 3)”75.
Tot Sfântul Ma xim Mărturisitorul spune în alt loc: ,,Dragostea desăvârșită nu sfâșie firea cea
unică a oamenilor, luându -se după părerile și înclinările diferite ale voii lor. Ci privind pururea la ea,
iubește pe toți oamenii la fel: pe cei buni și strădalnici, ca pe pr ieteni, iar pe cei leneși, ca pe
dușmani, făcându -le bine, răbdând îndelung și suferind cele ce -i vin de la ei. Ea nu ia în seamă
câtuși de puțin răul de la aceștia, ci chiar suferă pentru ei dacă vremea o cere, ca să și -i facă și pe ei
prieteni de este cu putință; iar de nu se poate, cel puțin să nu cadă din dragostea proprie față de ei,
arătând pururea, la fel, roadele iubirii față de toți oamenii. De aceea și Domnul și Dumnezeul nostru
Iisus Hristos, arătându -și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le -a
dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de
slavă, fie de chinuri”76. Din acest text mai reiese faptul că dragostea desăvârșită îi cuprinde
deopotrivă pe toți oameni i aceștia fiind, în esență, cu toții egali și de aceeași fire.
Porunca pe care ne -a dat -o Mântuitorul Hristos de a avea dragoste față de vrăjmași este
interpretată într -un mod sublim de către Sfântul Ioan cel cu Gura și cu cuvintele de Aur, astfel:

74 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucovschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan
Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă , vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003 , p 202.
75 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste , I, 61, p. 79.
76 Ibidem, I, 71, pp. 81 -82.

38
,,Porun ca aceasta are ceva mai mult decât celelalte, că Hristos n -a spus: «Nu -l urî pe dușman!», ci
«Iubește -l!», n -a spus: «Nu -i face rău!», ci «Fă -i bine!». Iată, dacă ai cerceta cu de -amănuntul
porunca aceasta, vei vedea că are un adaos care o ridică cu mult d easupra celorlalte: că Hristos n -a
poruncit numai să iubești pe dușmani, ci să te și rogi pentru ei. Ai văzut câte trepte ne -a urcat…?
Prima treaptă: să nu începi să faci rău; a doua: după ce răul a fost săvârșit, să nu răsplătești răul cu
rău; a treia: să nu faci celui ce te -a supărat ceea ce ai suferit tu; a patra: lasă să ți se facă rău; a
cince a: lasă să ți se facă rău mai mult decât vrea cel ce -ți face rău; a șasea: nu urî pe cel ce ți -a făcut
asta; a șaptea: iubește -l; a opta: fă -i chiar bine; a noua: roagă -te lui Dumnezeu pentru el”77.
,,Această natură duhovnicească, pe care se întemeiază unitatea neamului omenesc, este
chipul lui Dumnezeu în om care constituie și definește în chip fundamental natura omenească,
regăsindu -se în fiecare dintre noi”78; de aceea a -l iubi pe aproapele înseamnă a -l iubi pe Dumnezeu
prezent în el prin chipul Său imprimat în mod tainic în acela.
Așadar, iubirea de aproapele capătă importanță numai dacă stă în strânsă legătură cu iubirea
lui Dumnezeu. ,,Întru aceasta cunoaștem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu și
împlinim poruncile Lui” (I Ioan 5, 2); aceasta înseamnă, totodată, că aceasta, pentru a -și atinge
scopul și finalitatea, trebuie să fie întotdeauna subordonată dragostei de Dumnezeu. Astfel, ,,iubirea
stă în a -l iubi pe aproapele în Dumnezeu și pe Dumnezeu în aproapele”79.

77 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei , colecția P. S. B., nr. 23, traducere Pr. Dr. Fecioru, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p 237.
78 Jean-Claude Lar chet, Terapeutica bolilor spirituale…, p. 613.
79 Ibidem.

39
II. 3. 4. Cuvântarea de despărțire și Porunca iubirii

Înainte de Cinstitele Sale Pătimiri, Mântuitorul Hristos are două momente esențiale și
fundamentale în același timp. După ce în prealabil instituie Sfânta Taină a Euharistiei la Cina cea de
Taină apoi, Împăratul tuturor, se smerește într -atât de tare încât spală picioarele ucenicilor, dându -le
poruncă ca ceea ce El le -a făcut, să facă și ei unii altora. Acestor momente urmează ultimele două
înainte de Pătimiri; Cuvântarea de Despărțire , care nu este altceva decât discursul de bun -rămas pe
care-L lasă un P rieten foarte bun altor prieteni, cuvântare ce este plină de sfaturi părintești,
recomandări și consolări. Apoi, un al doilea moment esențial îl reprezintă Rugăciunea Arhierească a
Mântuitorului Hristos, Rucăciune care este adresată Tatălui ceresc pentru sin e, pentru ucenici și
pentru toți cei ce cred în Hristos.
La începutul Cuvântării de despărțire Mântuitorul Hristos anunță ucenicilor plecarea Sa la
Tatăl și -i încredințează pe aceștia și prin ei pe tot neamul omenesc de faptul că ,,în casa Tatălui Meu
multe locașuri sunt. Iar de nu, v -aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă mă voi duce să vă gătesc
loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine” (Ioan 14, 2 -3); prin aceste cuvinte Mântuitorul Hristos îi
încredințează pe ucenici de faptul că nu -i lasă de i zbeliște, că ,,nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi”
(Ioan 14, 18). Ca un Părinte Iubitor, Hristos Domnul Se duce în Împărăția Sa și a Tatălui S ău pentru
a găti loc, făcând promisiunea ucenicilor că nu -i va lăsa orfani, ci se va întoare și -i va așeza în
locurile special gătite pentru ei. Totodată, Mântuitorul Hristos nu dorește să lase neamul omenesc
singur până la cea de -a doua venire a Sa ci le zice ucenicilor: ,,De Mă iubiți, păziți poruncile mele.
Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vou ă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului”
(Ioan 14, 15 -16). Ce lucruri vrednice a făcut neamul acesta să merite pe Duhul Adevărului? Hristos
Domnul nu -și încheie opera de mântuire în momentul Înălțării Sale de -a dreapta Tatălui, ci poa rtă de
crijă celo r pentru care S -a dus să găteasc ă loc în Împărăția Tatălui Său.
,,În cuvântarea amintită, Domnul Hristos expune în scur t esența doctrinei Sale, le prezice
greutățile și necazurile ce vor surveni în viața lor, după plecarea Lui din mijlocul lor, ispitele și
păcatele cu care se vor confrunta, dar pe toate le vor birui dacă vor rămâne strânși uniți cu
Învățătorul lor”80; pentru a deveni ucenic , nu este suficient să aderi doar la anumite principii

80 Pr. Prof. I. Constantinescu, Parabola viței celei adevărate în ,,Glasul Bisericii”, Anul XLIII, Nr. 3 -4 Martie – Aprilie,
1984, p. 214.

40
teoretice. ,,Trebuie să intri în comuniune cu Hristos și prin E l cu întreaga Sfântă Treime. Cele trei
atribute prin care El Se prezintă, descoperă rolul Lui în realizarea acestei comuniuni”81.
În Cuvântarea de Despărțire din Sfânta Evanghelie după Ioan se disting două aspecte
importante; trimiterea Duhului Sfânt, dar și parabola viței celei adevărate.
Iubirea ca expresie a comuniunii cu Hristos se manifestă prin credință și împlinirea poruncilor, iar
răspunsul Său la această dragoste va prinde formă prin trimiterea Mângâietorului, cea de -a treia
Persoană a Sfintei Trei mi, Persoană prin Care comuniunea ucenicilor cu Dumnezeu va primi o nouă
expresie.
Venirea Duhului Sfânt în lume este strâns legată de preamărirea Fiului prin Pătimiri și
Înviere: ,,căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Io an 7, 39). ,,Venirea
Mângâietorului este momentul culminant al nașterii Bisericii, ca mediu în care să se simtă prezența
harică; se inaugurează nu o manifestare sporadică a Duhului, ca în Vechiul Testament, ci una
permanentă și personală: ,,alt Mângâietor Care să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 16). Este o referire
clară la Biserică. Ea este cea care se va bucura veșnic de p rezența Duhului în lume și nu a postolii
care sunt muritori”82. Însă acest aspect nu este posibil fără acceptare și primirea lui Hristos:
,,Primirea Duhului de către fiecare este condiționată de primirea lui Hristos. Lumea care -L refuză pe
Hristos și nu -L recunoaște ca Om adevărat și Dumnezeu adevărat nu primește și nici nu poate să -L
cunoască nici pe Mângâietorul trimis de Hristos. În acest sens este accentuată legătura și relația de
reciprocitate dintre Cele Două Persoane ale Sfintei Treimi: pe deoparte, Hristos pregătește nucleul
Bisericii în care va veni Duhul Sfânt și dă mărturie despre El; iar pe de altă parte, Duhul Adevărului
va face cunoscut cvântul lui Hristos oamenilor și pe Hristos Însuși ca Dumnezeu”83.
,,Iubirii ucenicilor, Tatăl și Fiul îi vor răspunde cu iubire, care devine un mod de revelare a
lui Hristos și prin El a Tatălui. În versetul 16 răspunsul Mântuitorului față de această iubire constă în
trimiterea Duhului. Deci împlinirea poruncilor duce la comuniunea noastră cu întreaga Sfântă
Treime”84.
După ce -i încredințează pe Ucenici de trimiterea Duhului Sfânt și de purtarea Sa de grijă
până la sfârșitul veacurilor, Mântui torul Hristos le relatează o pildă de o frumusețe rară, și anume
pilda despre ,,vița cea adevărată” (Ioan 15, 1) reliefând unire a dintre Sine și Apostoli. ,,Așa precum
mlădițele viței spre a aduce rod îmbelșugat trebuie să stea tot timpul în strânsă legătu ră, unite vița cu

81 Pr. Dr. Gheorghe Hursaciuc, Unitatea Bisericii în adevărul lui Hristos și în Duhul Sfân t după Evanghelia de la Ioan
în ,,Teologie și Viață” Anul XVI (XC), Nr. 1 -6 Ianuarie – Iunie, 2006, p. 321.
82 Ibidem, p. 322
83 Ibidem.
84 Ibidem, p. 323.

41
butucul , iar sucul să hrănească din abundență curpenii sau mlădițel, tot astfel ucenicii trebuie să se
hrănească veșnic din învățăturile lui Iisus, să le asculte și să le împlinească prin fapte de înaltă
spiritualitate și acte de milosten ie. Să ducă o viață în Hristos, stând într -o strânsă comuniune cu
El”85.
Mântuitorul Hristos dorește, prin această pildă, să înfățișeze Apostolilor noua lor poziție pe
care ar trebui să o adopte ca urmași ai Săi, după Înălțarea Sa la Cer și după Pogorârea Sfântului Duh,
precum și datoriile lor în această nouă situație.
Vița de vie este o plantă nobilă, cunoscută evreilor prin excelența fructelor sale, dar și prin
licoarea ce se preface din fruct și anume vinul. ,,Noblețea viei și prețuirea ei se arată la e vrei prin
aceea că însuși poporul lui Israel era simbolizat printr -o vie de aur zugrăvită pe ușile templului din
Ierusalim”86. Mântuitorul Hristos arată prețul deosebit al acestei plante, căci El Însuși se îngrijește
personal de ea. El face ca ea să crească și să rodească, căci el trimite ploaia cu care via se nutrește .
Însă, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Acțiunea de îngrijire a Tatălui nu se răsfrânge
asupra butucului, asupra viței, ci asupra ramurilor. Deși rădăcina cu tulpina au nevoie de oarec are
îngrijire. Aceasta pentru a arăta ucenicilor că El nu are nevoie de nimic, ci numai ucenicii, care cu
oricâte virtuți vor fi înzestrați, au nevoie de îngrijire, de cultivare din partea lui Dumnezeu”87.
În versetul 5 al acestei pilde Mântuitorul Hristos spune: ,, Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.
Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”
(Ioan 15, 5). Astfel, Hristos spune ucenicilor Săi și, implicit, întregii omeniri că fără El nimic nu se
poate, fără Dumnezeu totul este în zadar, după cum spune și Psalmistul: ,,De n -ar zidi Domnul casa,
în zadar s -ar osteni cei ce o zidesc” (Psalmul 126, 1). Mântuitorul Hristos prin acest verset
recunoaște dependența Ucenicilor Săi față de El, Acesta pare a spune: ,,ce sunt E u pentru voi și voi
pentru mine? Eu butucul viței, voi mlădițele, ramurile. Nu vă lăsați ispitiți de a vă face viță,
pretinzând să faceți prin voi înșivă ceva”88. Cuvintele ,,fără Mine nu puteți face nimic” sunt
interpretate de teologi ca fiind formula cea mai clară a necesității absolute a H arului Divin pentru
îndeplinirea faptelor mântuitoare, dar și pentru buna organizare a vieții în duhul Bisericii lui Hristos.
Versetul al șaselea poate fi scandalos pentru cei ce -l citesc fără o bază solidă a credinței; în
acest verset Mântuitorul nostru Iisus Hristos afirmă: ,,Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă
afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard” (Ioan 15, 16). Prin aceste cuvinte

85Pr. Prof. I. Constantinescu, Parabola viței celei adevărate… p. 214.
86 Ibidem, p. 216.
87 Conform Saint Jean Chrysostome, Oeuvres completes, traduites sous la direction de M. Jeannin, Tome Huitieme,
Comment… Paris 1865, Homelie LXXVI, p. 481 apud Pr. Prof. I. Constantinescu, Parabola viței celei adevărate… p.
217.
88 Pr. Prof. I. Constantinescu, Parabola viței celei adevărate… p. 219.

42
Domnul Hristos nu se referea la poporu l Evreu care avea să fie nimicit de Romani, ci la ucenicii Săi
și urmașii acestora direcți, ca și la creștini. ,,Cine dintre aceștia nu va rămâne în strânsă comuniune
cu El, nu va aduce roadă și va fi lipsit de harul Său, va cădea în păcate, în erezii și s e va separa de
Biserică, va fi aruncat din sânul ei și , în final, va fi aruncat în gheenă”89. Așadar, cei ce primesc
Sfânta Taină a Botezului și până la un punct al vieții lor mărturisesc pe Hristos și fac parte din trupul
tainic al Bisericii, iar la un mom ent dat, printr -o hotărâre liberă, se separă de Domnul Hristos, ajung
la munca veșnică.
Următoarele două versete vorbesc despre antipodul versetului 6; dacă cei ce nu aduc roadă
sunt ,,tăiați” și aruncați în foc, în versetele 7 și 8 vedem descrierea rezultatelor bune și ale
străduințelor credincioșilor în comuniune cu Hristos. Astfel, Mântuitorul afirmă că dacă ucenicii și
creștnii vor rămâne strâns uniți cu El și vor da roate, prin dragoste vor avea chiar aici, în viața de
acum, anumite rezultate bun e și anume: împlinirea rugăciunilor ce -I vor fi adresate , conform Ioan
14, 13 -14. Așadar, numai în unire strânsă cu Domnul Hristos rugăciunile noastre pot fi îndeplinite.
Parabola viței celei adevărate ne arată necesitatea creștinului de a păstra vertical a, de a
rămâne întotdeauna în strânsă legătură cu Mântuitorul Hristos, de a -L urma, de a privi veșnic la
pilda viețuirii Sale și de a -L urma într -o strânsă dragoste personală și ființială, de a trăi în El, cu El și
pentru El, iar toate acestea nu se pot co ncretiza decât prin îndeplinirea poruncilor Sale. Importanța
majoră a acestei parabole constă în aceea că ne arată că prin unirea cu H ristos, cu învățătura Sa ne
vine harul Duhului Sfânt, fundamental în opera de mântuire, Sfințitorul și ajutorul vieții noa stre.
Prin comuniunea cu Hristos ne vine seva vitală viețuirii noastre ce ne ajută la săvârșirea faptelor
vrednice de mântuire.
,,Parabola ne învață că harul este absolut necesar pentru mântuirea noastră și influența sa
asupra oamenilor este salutară, din unirea organică dintre El și creștini, cu ajutorul Duhului Sfânt,
rezultă Biserica creștină. Și cine nu poate face parte din această comuniune – cine nu rămâne în
Mine – se aruncă afară, se separă de Biserică , în afara căreia nu este mântuire”90.
Mântuito rul Hristos poruncește ucenicilor Săi, zicându -le: ,,Aceasta este porunca Mea: Să vă
iubiți unul pe altul, precum v -am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca
sufletul să și -l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12 -13). Mântuitorul Hri stos nu le poruncește ca
un tiran care nu cunoaște aceste aspecte și nu știe despre ce -i vorba, căci un verset mai jos le zice:
,,voi sunteți prietenii mei” (vs 14), iar iubirea Lui față de prietenii Săi nu este una pătimașă, bazată
pe interese lumești, ci este o iubire jerfelnică, o iubire pe care numai un Părite și prieten adevărat o

89 Ibidem.
90 Ibidem, p. 223.

43
poate avea. ,,Iubirea presupune acceptarea jertfei de către apostoli. Ei vor trebui să suporte ura lumii,
iar ura îndreptată asupra lor și, implicit, asupra urmașilor săi dir ecți se răsfrânge asupra întregii
Sfinte Treimi. Ura va fi reacția lor față de mărturisirea lor despre Fiul, prin Duhul Sfânt”91. Astfel,
atât ucenicii lui Hristos, cât și urmașii lor direcți, au datoria de a iubi cu iubire jertfelnică până la
sfârșitul vea curilor, așa cum și Hristos Domnul a iubit, a pătimit și S -a jertfit pentru prietenii Săi, iar
prietenii Săi sunt toți cei ce fac voia Sa până la sfârșitul veacurilor.

II. 3. 5. Rugăciunea Arhierească

,,Rugăciunea este sufletul oricărei religii. Dacă prin credință luăm cunoștință despre
Dumnezeu și lucrurile Sale, prin rugăciune intrăm în legătură cu Tatăl ceresc. Rugăciunea face vie
credința noastră , ne facilitează comuniunea cu Dumnezeu, de aceea în Vechiul Testament, în
activitatea profeților și în cultul de la Templu, rugăciunea ocupa un loc important”92.
Sfântul Ioan Scărarul spune despre rugăciune că ,,după însușirea ei este legătura și unirea
omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei este starea de pace, împăcarea cu Dumnezeu, maica și
fiica lacri milor, mila pentru păcătoși, podul peste ispite, zidul despărțitor față de necazuri, curmarea
luptelor, lucrarea Îngerilor, hrana tuturor celor fără de trup, bucuria viitoare, lucrarea fără de sfârșit,
izvorul virtuților, mijlocitoarea și pricinuitoarea da rurilor, izbânda nevăzută, hrana sufletului,
luminarea minții, securea deznădejdii, dovada nădejdii, nimicirea lanțurilor tristeții, bogăția
monahilor , comoara isihaștilor, împuținarea mâniei, oglinda izbândirii, arătarea măsurii”93. Toate
acestea sunt crit erii ale rugăciunii așezate de Sfântul Ioan Scărarul în raport cu oamenii, însă
Mântuitorul Hristos n -a avut nevoie de iertare sau putere de rabdare și trecere a ispitelor, de aceea
rugăciunea și rugăciunile Mântuitorului Hristos sunt diferite, sunt de ară tare a Slavei Dumnezeiești
înaintea oamenilor, de mulțumire, dar și cu caracter didactic; El, Hristos Domnul, i -a învățat pe
ucenici, în predica de pe munte, cum să se roage.
,,Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și fără reprezent ări, chiar dacă
acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este
primejdios, mai ales pentru cei ce au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare

91 Pr. Dr. Gheorghe Hursaciuc, Unitatea Bisericii în adevărul lui Hristos și în Duhul Sfân t după Evanghelia de la Ioan…
p. 324.
92 Pr. Prof. I. Constantinescu , Rugăciunea Arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos în ,,Ortodoxia”, Anul XXXV,
Nr. 3, Iulie – Septembrie 1983, București, p. 370.
93 Sf. Ioan Scărarul, Cuvânt despre rugăciune cu lămuririle ei în ,,Despre rugăciune și trezvie în învățăturile Sfinților
Părinți” trad. de Cristina Florentina, Editura Egumenița, București, p. 167.

44
și de hulă putem să ne aducem aminte în min te reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună
reprezentare este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre”94
Sfintele Evanghelii Îl înfățișează adesea pe Mântuitorul Hristos rugându -se Tatălui.
,,Împropriindu -și persoana noastră și formând în El însuși firea noastră, ni s -a făcut nouă pildă, ne -a
învățat să cerem de la Dumnezeu, să ne ridicăm mintea spre El, deschizându -ne nouă, prin sfânta
Lui minte, urcarea spre Dumnezeu. Căci după cum a suferit afectele, pentru ca să ne dea b iruin ță
asupra lor, tot astfel S -a și rugat, ca să ne deschidă urcarea spre Dumnezeu și să plinească în locul
nostru toată dreptatea”95. Rugăciunea însoțește întreaga viață a Mântuitorului Hristos, în chip
deosebit, înainte de Jertfa de pe cruce Acesta are două momente importante de rugăciune profundă.
O primă rugăciune este rostită imediat după cuvântarea de despărțire și este numită de Sfântul
Evanghelist Ioan ,,Rugăciunea Arhierească”. O ultimă rugăciune cutremurătoare înainte de jertfa Sa
are loc în Grădina G hetsimani, acolo unde avea să fie prins și trimis spre judecată. În lucrarea de
față mă voi opri cu precădere la ,,Rugăciunea Arhierească”, scoțând în evidență doar o parte a
acesteia, parte ce reliefează iubirea Mântuitorului Hristos, Dumnezeu – Omul față de ucenicii Săi și
față de toți cei ce vor crede și vor asculta de El.
Rugăciunea Arhierească încheie, în chip minunat, cuvântul de despărțire adresat de
Mântuitorul ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină, după instituirea Sfintei Euharistii, cu puțin înai nte
de Cinstitele Sale Pătimiri. Acest moment ne este relatat doar de către Sfântul Evanghelist Ioan în
capitolul al XVII – lea din Evanghelia Sa. Rugăciunea Arhierească constituie o convorbire a Fiului
cu Tatăl; în același timp reprezintă ,,actul supremul ui Arhiereu, Care își începe sacrificiul suprem,
oferindu -Se pe Altarul Crucii . Învățătorul S -a schimbat în Mijlocitor, pe lângă Tatăl, pentru ucenicii
Săi și pentru toți cei ce vor crede într -Însul”96. Pentru aceasta a fost numită ,,rugăciune arhierească”
,,ea adăugându -se ca o încoronare , ca un amin pus activității publice a Domnului pus înaintea jertfei
supreme”97.
Rugăciunea cuprinde 26 de versete și se împarte în 3 părți după cum urmează: Partea I,
versetele 1 -5 și cuprinde rugăciunea Mântuitorului pentru Sine. ,,Aici El cere să fie preaslăvit, adică
să fie recunoscut de lume ca Mesia, ca adevăratul Dumnezeu, ca el iberator al lumii de păcat, dar să
fie preaslăvit și prin firea Sa omenească, după moarte și înviere, prin reașezarea Sa întru slava Sa,

94 Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre Rugăciune , Editura Evanghelismos, București, 2013, p. 62.
95 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , traducere de Pr. D. Fecioru, Ediția a III -a, Editura Scripta , București , 1993 , p.
123.
96 Pr. Drd. Dionisie Stamatoiu, Rugăciunea Arhierească, Comentariul. Locul și timpul rostirii. Denumirea în
,,Mitropolia Olteniei” Anul XXX, Nr. 7 -9, Iulie – Septembrie 1978, Craiova, p. 555.
97 Ibidem.

45
de-a dreapta Tatălui”98. În partea a II -a, care -i cuprinsă între versetele 6 – 19, Mântuitorul Hristos se
roagă pentru u enicii Săi, încredințați Lui de la început de Tatăl Ceresc, să -i sfințească pentru
misiunea ce va urma. Partea a III -a este cuprinsă între versetele 20 – 26, parte în care Mântuitorul
Hristos Se roagă pentru Biserica Sa, pentru toți cei ce vor crede în El, fiind un act de dragoste înaltă,
jertfitoare, rugându -Se pentru lu minarea și sfințirea tuturor acelora care vor crede în El până la
sfârșitul veacurilor, ,,să fie uniți într -o strânsă solidaritate și iubire, învrednicindu -i împreună cu El
de slava și feri cirea veșnică”99.
,,Unitatea creștinilor se realizează prin Hristos și prin Duhul Sfânt (v. 21). Împărtășindu -ne
de Hristos ne unim cu El fiecare dintre noi și, prin aceasta, întreolaltă. La fel, același Duh Sfânt
neîmpărțit lucrează în fiecare dintre noi, adunându -ne în această unitate duhovnicească. Nu se poate
concepe unitate între noi fără unirea cu Dumnezeu în Treime. Unitatea dintre apostoli îi desemnează
ca ucenici ai lui Hristos și fii ai Tatălui și aceasta devine un mijloc de convertire a necredinc ioșilor
la Hristos: ,,în a ceasta vor cunoaște toți că sunt eți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru
alții” (Ioan 13, 55)100.
Comuniunea oamenilor cu Dumnezeu și între ei înșiși este fundamentul vieții Bisericii lui
Hristos, întemeiată în chip vă zut în momentul Pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime. De aceea
Mântuitorul Hristos se roagă în ultima parte a Rugăciunii Arhierești pentru toți cei ce vor crede în
El, ,,ca toți să fie una” în taina Bisericii. Cunoscând ispitele și încercările prin care vor trece creștinii
de-a lungul veacurilor, Iubirea se roagă Iubirii pentru ei.
,,Iubirea este cea care dă sens și tărie mărturisirii noastre. Iubirea întărește și co nsfințește
mărturisirea noastră cu E l. Dacă prin primirea și mărturisirea adevărului ne înălțăm noi la Hristos,
atât cât ne ajută puterea noastră de pătrundere și înțelegere, prin iubire îl aducem pe Hristos în viața
noastră. Ni -L apropiem atât de mult pe cât de aproape pot fi semenii noștri, că ea ne deschide ochii
sufletești și ne ajută să vede m în el chiar pe Hristos, Care S -a întrupat și a suferit pentru toți oamenii,
dându -le tuturor suprema dovadă de iubire”101
,,Așezată la temelia relațiilor între cei ce se socotesc ai lui Hristos, iubirea devine o legătură
care nu rănește deloc mâinile care o poartă și nu oprește mișcarea lor, ci le face mai libere, le extinde
sfera de acțiune, face ca toți oamenii legați întreolaltă să fie animați de un curaj mai mar e pentru
ceilalți. Cel tare, purtând aceeași legătură ca și cel slab, îl susține pe acesta , ajutându -l să evite ispita,

98 Ibidem.
99 Ibidem.
100 Pr. Dr. Gheorghe Hursaciuc, Unitatea Bisericii în adevărul lui Hristos și în Duhul Sfân t după Evanghelia de la
Ioan…, p. 325.
101 Drd. Simion Tudoran, Idei dogmatice și moral – sociale în Rugăciunea Arhierească în ,,Glasul Bisericii” Anul XLI,
Nr. 9 – 10, Septembrie – Octombrie, 1982, p. 689.

46
să urască răul și să se lipească de bine. Nimic nu va putea desființa o astfel de legătură. Ea rămâne
mai tare decât toate și domină toa te”102.
Odată cu căderea în păcat a Strămoșilor Adam și Eva, lumea a devenit foarte dezunită și
separată din cauza egoismului și a păcatelor ce domnesc în ea, de aceea Domnul Hristos cere de la
Tatăl să o ajute prin harul Său să -și refacă unitatea prin cred ință și dragoste față de Dumnezeu. Iar
pentru ca rugăciunea Lui să aibă un fundament de neclintit în fața ereticilor ce aveau să se abată
asupra Bisericii , Mântuitorul Hristos oferă comuniunea și unitatea strânsă dintre El și Tatăl: ,,După
cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu în tru Tine”. Adică ,,să fie între creștini unitatea cea mai intimă,
cea mai perfectă și cea mai mare pe care omul este capabil să o aibă. După cum, în alt loc (Matei 5,
48) El recomanda perfecțiunea în asemănarea cu Tatăl cere sc, care est e desăvârșită”103. Altfel spus,
creștinii trebuie să fie una așa cum Mântuitorul Iisus Hristos este una cu Tatăl, după cum Însuși
Mântuitorul Hristos spune: ,,Iar Eu și Tatăl una Suntem” (Ioan 10, 30), iar această unitate presupune
și o cunoaștere profundă interpersonală, n efiind numai un act de inteligență, ci și unul de tainică
iubire: ,,Precum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl” (Ioan 10, 15).
,,Dar când spune <ca ei să fie una ca și Noi>, se înțelege că această asemănare între unirea
creștinilor și a Persoa nelor divine, Tatăl și Fiul, trebuie să înțelegem, păstrând proporțiile dintre
originalul totdeauna perfect și chipurile imperfecte. Iar când se spune <ca ei să fie una în noi> ,
Mântuitorul lasă să se înțeleagă clar că unitatea creștină spre a fi durabilă trebie să fie sprijinită pe
credința în Dumnezeu și cimentată pe Harul Lui, pe care, de altfel, Mântuitorul îl cere pentru ei”104.
Dragostea lui Dumnezeu față de cei ce se încred în El nu se oprește doar la mijlocirea petru
ei și la jertfa de răscumpărare di n păcatul strămoșesc; Acesta dorește ca toți cei ce se încred în El și
fac voia lui să devină dumnezei, să devină asemenea Lui. De aceea Mântuitorul Hristos în ultima
parte a Rugăciunii Arhierești spune: ,,Și slava pe care Tu Mi -ai dat -o, le -am dat -o lor”, El o
socotește dată înainte de Pătimire și Înviere. Interpretările teologilor au fost diverse în direcția asta ;
unii înțeleg prin aceasta harul de a face minuni pe care -l avea Mântuitorul, acest dar fiind oferit unor
creștini printr -o prisosire a harului Sfântului Duh. Alții înțeleg harul ființei divine. Mântuitorul
Hristos fiind Fiul natural al Tatălui, El a oferit și oferă creștinilor din toate veacurilor posibilitatea de
a deveni fii adoptivi ai Tatălui ceresc: ,,Și celor câți L -au primit, care cred în Numele Lui, le -a dat
putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). ,,Este vorba de slava ce va fi dată
credincioșilor pentru că ei vor avea parte de slava Învierii Sale . De altfel, El spune în Apocalipsă:

102 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XXIV , la Epistola I Corinteni, PG., LXI, col. 200 apud Drd. Simion Tudoran, Idei
dogmatice și moral – sociale în Rugăciunea Arhierească…, p. 689.
103 Pr. Prof. I. Constantinescu , Rugăciunea Arhierească a Domnului nostrum Iisus Hristos…, p. 382.
104 Ibidem.

47
<Celui ce biruiește, îi voi da să șadă c u Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu
Tatăl pe scaunul Lui> (Apocalipsa 3, 21)”105.
Așa cum unitatea ființei Sfintei Treimi este indisolubilă, Mântuitorul Hristos ține foarte mult
la unitatea creștinilor, revenind asupra ei și adâncind -o, spunând: ,,Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei
să fie desăvârșiți întru unime , și să cunoască lumea că Tu m -ai trimis și că i -ai iubit pe ei precum M –
ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 23), arătând prin aceasta că temelia unității a celor ce cred și -I urmează
învățăturile Lui este în ei, precum Tatăl este în El, unitatea creștinilor fiind profundă și de neclintit
atâta timp cât Hristos este Cel care împărățește peste taina sufletelor lor.
,,Pe de altă parte și Hristos îi iubește și -i poartă în sufletul Său și al Tatălui Său prin unirea
cu El în ei. Sălășluirea în ei, în credincioși, unii Sfinți părinți înțeleg că se realizează îndeosebi prin
Tainele oferite de Biserică și mai ales prin Sfânta Euharistie, unde Domnul Hristos Își oferă
umanitatea Sa și divinitat ea strâns unite, din care cauză, împărtășindu -se credincioșii se pot bucura ,
se desăvârșesc în credință și devin fericiți . Prin unitatea strânsă a credincioșilor lumea va înțelege,
va crede în divinitatea învățăturii pe care o practică și în divinitatea Î nvățătorului, a Domnului
Hristos”106.
În ultima parte a Rugăciunii Arhierești Mântuitorul Hristos se roagă cu mai multă insistență
către Tatăl marcată prin cuvântul ,,voiesc”, dar cu același respect, să acorde credincioșilor Bisericii
Sale o ultimă dorință, ca scop spre care aveau să tindă, fericirea veșnică. În acest sens zice: ,,Părinte,
voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i -ai dat, ca să vadă slava Mea pe
care Mi -ai dat -o, pentru că Tu M -ai iubit pe Mine m ai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24).
,,Vor fi fericiți, mai întâi, de fericirea slavei lui Hristos pe care le -o transmite și lor, fericiți în ei
înșiși pentru că această vedere fericită a lui Hristos îi va transforma în ea însăși; și cine -L vede pe
Hristos este asemenea Lui, după cuvintele aceluiași Apostol: < Noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl
vom vedea cum este > (I Ioan 3, 2)”107.
Putem spune că Rugăciunea Arhiereacă din Evanghelia Sfântului Ioan ,,rezumă întreaga
cuvântare a Mâ ntuitorului Hrist os”108 de după Cina cea de Taină și înainte de Cinstitele Sale
Pătimiri. Reamintim faptul că aceasta începe cu preaslăvirea lui Hristos, adică cu reintrarea întru
slava Sa, ,,în iubirea și unitatea Sa intratreimică și cu firea Sa pământească”109. Aceasta se în cheie
cu cererile de a intra în aceeași slavă sfântă, cu mântuirea, preaslăvirea și desăvârșirea ucenicilor și

105 Ibidem, p. 383
106 Ibidem, p. 384.
107 Ibidem , p. 385.
108 Ibidem.
109 Ibidem.

48
credincioșilor Săi, după ce vor crede în El, iubindu -se unii pe alții, rugându -se și jertfindu -se unii
pentru alții, devenind una cu El.
A iubi pe Dumnezeu și pe semenii noștri înseamnă a cunoaște și a ne închina lui Dumnezeu,
,,acte prin care devenim una cu Hristos, una cu semenii noștri, una întru slava pe care cu atâta
căldură a cerut -o Mântuitorul a cerut -o Părintelui ceresc”110, acesta fiind scopul final al rugăciunii
Sale, preaslăvirea întru unitate a tuturor celor ce cred în El.
Rugăciunea Arhierească a Domnului Hristos prin mesajul său către unitate prin iubire și
sfințire (slujire) este mai actuală astăzi ca oricând, căci meditând asupra ei vom învăța că prin
rugăciune și iubire trebuie să purcedem la refacerea unității lumii, atât de dezbinată de ură, lipsă a
dragostei, neîncredere și neînțelegere111.
Astfel, Mântuitorul Hristos ,,se roagă, dar ascultă rugăciunile altora; lăcrimează, dar
potolește lacrimile altora; întreabă unde este Lazăr, căci era Om, dar înviază pe Lazăr, căci era
Dumnezeu. A fost vândut cu preț de nimic, prin 30 de arginți, dar a răscumpărat lumea cu preț
scump, prin sângele Său. Ca un miel spre junghiere se aduce, dar El este Cuvântul Celui ce strigă în
pustie. Este răstignit și ținut pe lemnul Crucii, dar prin lemn (Crucea) ne împacă cu Dumnezeu,
aducând restabilirea vieții; mântuiește pe tâlharul răstignit împreună cu El și întunecă tot ce se vede .
Este adăpat cu oțet și hrănit cu fiere, El care preface apa în vin (…) și îndulcește gustul amar. Își dă
sufletul, dar are putere să -L ia iarăși; catapeteasma se rupe (arătând cele de sus) și pietrele se
despică, dar El înviază morții. Moare, dar înviază. Coboară la iad, d ar slobozește sufletele de acolo
și le urcă la ceruri; și iarăși va să vină să judece viii și morții”112.

110 Ibidem, p. 387.
111 Ibidem.
112 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea XXIX (teologică) , P. G., XXXI, C – 101 A apud Pr. Ioan Mircea, Iisus Hristos
– Dumnezeu și îndumnezeitor… , p. 20.

49
II. 4. Iubirea lui Dumnezeu față de lume manifestată iconomic

Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învățătura creștină, datorită faptului că are
implicații asupra întregului sistem creștin, ca modalitate de gândire și de trăire113. Cuprinsul dogmei
Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a cre dinței, anume că Dumnezeu este U nul în Ființă și
întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt114. Această dogmă, care este întâlnită numai în
Biserica creștină și care este străină celorlalte religii și sisteme religioase și filosofice, este o taină
care nu poate fi înțeleasă deplin de mintea omenească. De aceea ea nu s -a descoperit deodată în
istoria mântuirii, ci treptat, etapizat, în mod neclar, aluziv și incomplet. S -a făcut așa în funcție de
creșterea spirituală și morală a oamenilor, care numai printr -o relație de iubire, de comuniune cu
Dumnezeu, ce presupune o viață curată din punct de vedere spiritual și moral devin deschiși și
sensibili la prezența lui Dumnezeu.
Așadar, în perioada Vechiului Testament, după căderea oamenilor în păcat ce a avut ca efect
întunecarea rațiunii și rătăcire a de la adevărul credinței, Sfânta Treime S -a descoperit în chip voalat,
adumbrit. Se accentuează mai mult Persoana Tatălui, ca Unicul Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul
întregului univers. Asta nu înseamnă că celelalte două Persoane nu existau, căci Ele s unt amintite în
cărțile revelate ale Vechiului Testament ca fiind prezente la lucrarea de creare, de proniere, de
mântuire a lumii, iar din multe texte vetero -testamentare reiese clar caracterul de Persoane distincte,
dar din motive pedagogice, pentru a se evita căderea în politeism a poporului ales, către care s -a
făcut Revelația, Acestea din urmă au stat „ascunse”. În sensul acesta, Sfântul Grigorie de Nazianz,
în Cuvântarea a V -a teologică , justifică revelația treptată a învățăturii despre Sfânta Treime:
„Vechiul Testament Îl predica deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai puțin clar. Noul Testament ni L -a
arătat pe Fiul și ne -a făcut să străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate,
făcându -ne mai evidentă arătarea Lui. Căci nu era sigură o pr opovăduire clară a Fiului până ce nu
era mărturisită deschis dumnezeirea Tatălui. Și câtă vreme dumnezeirea Fiului încă nu era admisă,
nu se putea primi în mod mai îndrăzneț – ca să spun așa – povara Duhului Sfânt ”115. Așadar, pentru

113 Credința Ortodoxă , Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 53.
114 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă , manual pentru seminariile
teologice, Ed itura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1991, p. 114.

115 Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m -a uns, Cuvântări , trad . din limba greacă, note introductive și comentarii de Pr.
Dr. Gheorghe Tile a, Ed itura Herald, București, 2004, p. 148.

50
Ortodoxie Sfânta Treime este taina primă și ultimă a unității în diversitate și a comuniunii în
libertate116.
Revelarea Sfintei Treimi s -a făcut în mod deplin, clar și nuanțat, în Noul Testament. Dacă în
perioada Vechiului Testament Dumnezeu se descoperea poporului ales prin gura profeților, în Noul
Testament El Însuși vine la noi, în Persoana Fiului Său, Care devine om pentru a noastră mântuire,
își împropriază firea noastră și devine asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, care eram
neputincioși să ne ridice la Tatăl Să u. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne descoperă adevărul
despre Sfânta Treime. Acest lucru, și anume venirea lui Mesia pe pământ, a fost anunțat de profeții
Vechiului Testament, prin care s -a făcut pregătirea aperceptivă pentru primirea Mântuitorului la
„plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Prin întrupare, Dumnezeu vine în „maximă apropiere față de noi pentru
vecii vecilor ”117, iar profetul Baruh s -a spăimântat cu duhul când i s -a descoperit că Dumnezeu „pe
pământ S -a arătat și cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38).
Toată această pregătire a umanității în vederea primirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost
o lucrare a întregii Treimi, o lucrare a Tatălui, prin Fiul și Cuvântul Său, în Duhul Sfânt. Părintele
Stăniloae a spus că „subiectul Revelației dumnezeiești est e Fiul”118, căci Lui îi revine rolul revelării
lui Dumnezeu în Treime oamenilor. Fiul și Logosul Tatălui, Care este pururi în „sânul” Sfintei
Treimi descoperă continuu comuniunea iubitoare și unificatoare dintre Persoanele divine, prin
Duhul Sfânt. Astfel sp us, Iisus Hristos, Cuvântul veșnic al Tatălui se descoperă pe Sine descoperind
totdeauna Preas fânta Treime119. De aceea „întruparea lui Hristos este în același timp revelarea
Treimii, întrucât Logosul nu se revelează ca o Persoană singură, ci ca o Persoană divină în relație cu
celelalte două Persoane divine: în relație cu Tatăl și cu Duhul”120.

116 † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumusețea iubirii față de Sfânta Treime , în vol. Comori ale
Ortodoxiei , Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 24.
117 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediția a II -a, Ed itura Omniscop, Craiova,
1993, p. 97.
118 Ibidem, p. 82.
119 Hr. Andruțos, Simbolica , trad . de profesor Iustin Moisescu, Ed itura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 126.
120 Dr. Dan -Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii treimice, în
,,Ortodoxia ”, Anul XXXIV (1982), Nr. 4, p. 591.

51
II. 4. 1. Iconomia Fiului

Potrivit învățăturii Bisericii noastre, după căderea în păcat a Protopărinților noștri Adam și
Eva, chipul Lui Dumnezeu din firea umană s-a alterat, având consecințe grave asupra tuturor
urmașilor lui Adam; ,,voința a slăbit, sentimentul s -a pervertit, mintea s -a întunecat; putința
desăvârșirii a ceea ce era bun și plăcut lui Dumnezu nu se stinsese cu desăvârșire, totuși, înclina mai
mult spre rău decât spre bine”121. Practicarea îndelungată a păcatului a adus după sine împietrirea și
înrădăcinarea în el, devenind astfel a doua natură a omului. Afundarea tot mai adâncă în mocirla
păcatului a făcut ca omul să se înstrăineze de Dumnezeu, astfel întoarcerea omului la star ea inițială
prin probriile sale puteri a devenit imposibilă. Viețuirea fără har și fără ajutorul lui Dumnezeu era o
stare anormală, pricinuită numai de păcat, e însemna moartea spirituală a creaturii raționale, și nu
acesta era scopul pentru care Dumnezeu o făcuse.
,,Pentru înlăturarea acestei stări anormale trebuia una din două: sau ca omul să se ridice la
Dumnezeu, sau ca Dumnezeu să se pogoare la om. Prima alternativă era cu neputință, dată fiind
starea omului. Nu rămnea decât cea de a doua și pe aceast a a ales -o Dumnezeu, ca să readucă în
staulul ceresc pe oaia duhovnicească, rătăcită pe pământ prin amăgirea Satanei”122. Pogorârea lui
Dumnezeu pe pământ avea să se înfăptuiască în chip real și fusese hotărâtă de El din eternitate,
cunoscând parcurusul făpt urii pe care o va crea după Chipul și asemănarea Sa, total liberă și
independentă, întruparea Fiului se hotărăște din veci.
,,Dumnezeu a pus pe om în curent cu hotărârea Sa chiar îndată după cădere, căci asprimea
pedepsei dată lui pentru nerespectarea por uncii dumnezeiești a fost îndulcită prin făgăduiala
trimiterii unui Mântuitor sau Răscumpărător, anunțat în următoarele cuvinte adresate șarpelui
amăgitor imediat după cădere: <Vrăjmășie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și
între sămân ța ei; Acela îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul> (Facere 3, 15)”123.
Răscumpărătorul neamului omenesc, Cel ce avea să -și asume firea umană căzută în Firea
Dumnezeiască și s -o elibereze din robia păcatului, făgăduit lumii în cuvintele de mai sus, a fost
așteptat cu ardoare de cei mai buni dintre oamenii căzuți în mreaja păcatul ui, nădejdea venirii Lui a
fost steaua care a condus omenirea către limanul mântuirii timp de mii de ani, cât ea a rătăcit în
întunericul păcatului și -n umbra morții. Lu crarea iconomică a lui Hristos este descrisă generic cu un
accent deosebit pe mântuire ca fiind una din realitățile esențiale ale iconomiei dumnezeiești; în

121 Preot Ioan Mihălcescu, Dogmatica Iubirii , Editura România Creștină, București, 1998, p. 7.
122 Idem, Dogma Soteriologi ca, Fascicula I, actul răscumpărării și persoana Răscumpărătorului , Editura Tipografia
Cărților Bisericești, București, 1926, p. 4.
123 Ibidem.

52
realitate iconomia cuprinde mai multe aspecte , toate foarte importante constituind realitatea plenar ă
a operei iconomice a lui Hristos: împăcare, îndreptare, reîmpăcare, sfințire, răscumpărare, eliberare,
înfiere, moștenire, naștere din nou, reînnoire, transfigurare, toate acestea readucând viața în Hristos.
Dintre momentele și evenimentele mai de seamă d in viața pământească a Mântuitorului, sunt
cele care au o importanță deosebită în privința iconomiei de răscumpărare și anume: Nașterea,
Botezul, Patimile și Învierea, fiecare dintre ele reprezentând unul din momentele esențiale ale acstei
opere înfăptuite de Mântuitorul Hristos, prin actul de bunăvoință a Divinității creatoare: ,,Nașterea –
începătura acestei opere; Botezul – pășirea publică, pentru vestirea și înfăptuirea acestei opere;
Crucificarea – prețul de sânge, plătit de natura umană, din unitatea teandrică a Logosului întrupat,
pentru anularea urmărilor nefaste ale vechii transgresiuni adamice; Învierea – triumful final al
întregii opere de grație și bunăvoință, întreprinsă de Divinitate, față de om, readus la starea -i genuină
de la creație”124.
,,Dumnezeu e ste dragoste și ca ființă și ca ipostas, ca persoană. Când avem o înțelegere tot
mai profundă a raportului persoanei față de ființă, atunci avem o cnoaștere mai adecvată, mai vie a
dragostei pentru că persoana revelează ființa, revelază dragostea”125. Asumarea firii omenești de
către Dumnezeu – Cuvântul nu trebuie luată în sensul unui act exclusiv al atotputerniciei divine și
nici răscumpărarea acesteia nu poate fi redusă la axa cădere -răscumpărare, ci ea se întemeiază pe
axa creație -îndumnezeire, hr istificare. Această perspectivă presupune căderea și răscumpărarea nu
ca realități și condiții necesare pentru întrupare, ci ca realități pe care Hristos le asumă liber și le
depășește pentru împlinirea planului din veci cu privire la îndumnezeirea omului. ,,Desigur că
inițiativa aparține lui Dumnezeu, dar aparține și credinciosului creștin o oferire de bunăvoie pornind
de la acel <Fie> al Fecioarei”126. Sfinții părinți au apărat cu jertfe adevărul integrității firii omenești
și au înțeles voința ca un eleme nt al firii. ,,În Domnul Hristos voința umană a fost de față. Numai așa
se poate restaura o relație autentică între om și Dumnezeu; dar voia egocentrică care ține de eu nu a
fost asumată”127.
,,Dându -Se pe Sine jertfă pentru păcatele noastre” (Romani 4, 25), Hristos ,,a șters zapisul ce
era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile Lui, și l -a luat din mijloc, pironindu -le pe
cruce” (Coloseni 2, 14), prin ascultarea Sa a îndreptat neascultarea lui Adam. Hristos ne -a eliberat
de păcat, în sângel e Lui rânduit de Dumnezeu ca ,,jertfă de ispășire prin credință” (Romani 3, 25),
,,ne-a răscumpărat din blestemul legii” (Galateni 3, 13) întrucât ,,S -a dat pe Sine Însuși preț de

124 Ioan Savin, Iconomia și roadele Învierii Domnului în ,,Studii Teologice”, An XIX (1962), Nr. 5 -6 Mai -Iunie, p. 267.
125 Preot Constantin N. Galeriu, Jertfă și răscumpărare , București, 1973, p. 80.
126Ibidem, p. 81.
127 Ibidem.

53
răscumpărare pentru toți” (I Timotei 2, 6), astfel a zdrobit puterea diavolu lui ,,dezbrăcând puterile și
stăpânirile” și ,,triumfând asupra lor în Sine Însuși, le -a dat pe față” (Coloseni 2, 15); a surpat
,,peretele din mijloc” al zidul ui, ucigând dușmănia în trupul L ui, l-a împăcat pe om cu Dumnezeu
,,făcând din cele două una” ( Efeseni 2, 14 -16).
Prin moarte Hristos a luat toată puterea de la moarte, a distrus ”acul” ei – tiranul omului a
fost legat, jertfa pe cruce nu este oferirea unei satisfacții aduse lui Dumnezeu, ci o luptă și un triumf
asupra diavolului. Răscumpărarea n u trebuie să aibă accentul pe ”preț”, ci pe ținta ei și anume
eliberarea; dar nu se poate să stabilești ținta fără să înțelegi modul cum se realizează sau ”prețul”
acestei răscumpărări.

54
II. 4. 2. Iconomia Duhului Sfânt

Duhul Sfânt este Persoană dumnezei ască ce purcede din Persoana Tatălui, Ortodoxia
accentuează în mod special personalitatea Ipostasurilor și enununțurile pentru a sublinia caracterul
personal al relației omului cu Dumnezeu; Duhul Sfânt ca Persoană este duhul ce dă și susți ne viața.
Iconomia Duhului Sfânt este lucrarea Sa în lume spre împlinirea iconomiei veșnice
dumnezeiești cu privire la om. Cincizecimea și iconomia Sf. Duh nu este o „continuare” a Întrupării,
ea este u rmare și o consecință a acestei, creația a devenit ap tă să primească Sfântul Duh spre unirea
cu Dumnezeu prin răscumpărarea și eliberarea sa de sub stăpânirea celui rău realizată de Hristos.
Duhul Sfânt este trimis să dea mărturie despre Fiul și să descopere oamenilor prin puterea Sa
dumnezeirea lui Hrist os și lucrarea Sa îndumnezeitoare: ”Nimeni nu poate să spună: Domn este
Iisus, decât în Duhul Sfânt” (I Corinteni 12, 3) aceasta este numai una din lucrările iconomice
specifice ale Duhului . Iconomia Duhului Sfânt este aceea de a face din fiecare om „hristos ” sau
”uns” cu dumnezeirea lui Hristos devenită transparentă prin Trupul Lui și împărtășită nouă în Duhul
Sfânt iar acesta se face prin Botez – Mirungere , în general și în special prin Hirotonie .
Sfântul Apostol Pavel definește iconomia divină ca lucrare a iubirii lui Dumnezeu, „Care
voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului”(I Tim. 2,4). Etimologic,
termenul de iconomie , înseamnă restaurarea ordinei în creație . Există o deosebire pe care o fac
Sfinții p ărinți între teologie și iconomie . Teologia include doctrina despre ființa, relația și viața
Persoanelor Treimice, iar iconomia reprezintă doctrina despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu în
lume128. Însă, există și o coincidență esențială între teologie și iconomie, pentru că Dumnezeu a
orânduit planul de mântuire potrivit sfatului Său veșnic, în acest sens Sf. Maxim Mărturisitorul
zicând: „Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. De Tatăl, ca cel ca re a binevoit -o, de Fiul, ca cel care a îndeplinit -o, iar de Sfântul Duh, ca cel
care a conlucrat”129.
În Sfânta Scriptură imaginile Persoanei Duhului Sfânt nu sunt atât de clare. Uneori apare ca
suflu, flac ără, mireasmă, ungere sau porumbel. Sfântul Sime on Noul Teolog spune referitor la
aceasta: „Numele Tău atât de dorit și mereu chemat, nimeni nu ar putea să spună ce este”130. „Dacă
Fiul este icoană a Tatălui și Duhul icoană a Fiului, Duhul, spun Sfinții Părinți, este singurul care nu –

128 Pr. Prof. Dr. Io n Bria , Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române , București, 1994, p . 199.
129 Sf. Maxi m Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie, 60, Filocalia, vol. 3, p.330, apud: Pr. Prof. Dr. Ion BRIA,
Dicționar de Teologie Ortodoxă …, p. 199.
130 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în Teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Editura Teologia
pentru azi, București 2009, p. 87.

55
și are chipul într -o altă Persoană și Care este prin firea Sa tainic”131. Sensul primar al termenului de
„duh” este cel de „suflu”, așa cum se observă în limba greacă, de aceea trebuie înțeles anume astfel.
Putem să ne referim aici la felul în care Dumnezeu Se manifestă ca „ins uflare”, mai ales în profeți.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea admirabil:
„Se poate vorbi de o insuflare a Duhului Sfânt. El suflă în mine. El mă insuflă. El… eu… eu trăiesc în
El. El trăiește în mine. E o foarte intimă unire între Duhul și interiori tatea mea; totuși nu există
contopire. Poate că aceasta e caracteristica Duhului. Fără Duhul, sunt amenințat să devin un teolog
„logic”, un credincios „logic”. Vorbind despre Dumnezeu în afara lui Dumnezeu, obiectivăm. Fără
Duhul, nu mă simt încălzit, nu m ă simt emoționat, entuziasmat, nu mă simt trăind în Dumnezeu”132.
În Sfânta Evanghelia după Ioan, unde un capitol întreg vorbește despre El, Duhul Sfânt este
numit „Paraclet”, nume dat de Hristos și care semnifică cel care stă aproape de cineva; cel care est e
alături de cineva și care cheamă sau mijlocește pentru el . Duhul este Mângâietorul Care vine de la
Tatăl în inima Celui care suferă pentru lume. Prin numele de Mângâietorul se înțelege că nimeni nu
este niciodată lipsit de Duhul Sfânt, nu este nicicând s ingur. „Duhul îl mângâie pe Fiul atunci când
Acesta moare pe Cruce… Această taină se leagă de cea potrivit căreia Duhul se odihnește în Fiul de
la începutul lucrării Sale în lume, din clipa Botezului Său”133.
Biserica mereu a învățat că Duhul Sfânt este c ea de -a treia Persoană a Sfintei Treimi,
Dumnezeu adevărat, și care este prezent în toate acțiunile externe ale celorlalte două ipostasuri, fiind
nedesparțit de ele. Divinitatea Duhului a fost formulată în articolul opt al Crezului. În sânul Sfintei
Treimi puterea sfințitoare și unificatoare se atribuie anume Duhului, aceasta în baza capacității de
apropiere. Prin El este prezent permanent Iisus Hristos în Biserică și în lume. Unii teologi numesc
această prezență continuă a lui Hristos, prin Duhul Sfânt, o „Cincizecime permanentă”134.
Duhul Sfânt este activ încă de la creație, de la facere fiind asemenea unei mame care dă
naștere copilului. Tot El a vorbit cândva prin prooroci, a uns regii, i -a inspirat pe scriitorii sfintelor
scripturi; și tot prin Duhul, Fiul împlinește lucrarea Sa când se pogoară pe pământ. Persoana
Sfântului Duh vine în lume fiind trimisă de Fiul: "Mângâietorul, pe Care Eu il voi trimite vouă de la
Tatăl, Duhul Adevarului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26)135.

131 Paul Evdokimov , Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă , trad. de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia,
București, 1995, p. 108 .
132 Pr. Prof. Dumitr u Stăniloae , Marc -Antonie Costa de Beauregard , Mica Dogmatică vorbită, trad. de Maria -Cornelia
Ică Jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 105 .
133 Cf. Pr. Dumitr u Stăniloae , Marc -Antonie COSTA DE BEAUREGARD , op. cit. , p. 118 .
134 Pr. Prof. Dr. Geo rge Remete , Dogmatica Ortodoxă , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 259 .
135 Cf. Pr. Prof. Dr. Io n Bria , Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică , Editura România Creștină, București, 1999,
p.146 .

56
Între iconomia Fiului și cea a Duhulu i Sfânt există o legătură de nedespărțit. De exemplu,
Unul e Unsul, Celălalt este ungerea: „Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M -a uns”
(Luca 4, 18 -19). Iisus este sfințit ca Mesia, în întreita lui slujire: Profet, Arhiereu și Domn, prin
ungerea D uhului la Întrupare (Luca 4,1). În momentul Botezului, Duhul vine din cer în chip de
porumbel peste El (Ioan 1, 32)136.
După cum se exprimă Sf. Irineu, Logosul și Duhul sunt „cele două mâini ale Tatălui”. Fiul și
Sfântul Duh, deși strâns legați în lucrarea L or comună pe pământ, rămân totuși doua Persoane
independente una de alta referitor la ființa lor ipostatică. Duhul nu este o funcție a Logosului, nu i se
subordonează, El este al doilea Mângâietor după cuvintele Sfântului Grigorie de Nazianz: „El este
un alt Mângâietor; ca și cum ar fi un alt Dumnezeu”137. Între cele două iconomii se va observa
mereu împreună -lucrarea și strânsa reciprocitate .
Lucrarea universală a Duhului o descrie în mod deosebit Sfântul Vasile cel Mare: „La
venirea lui Hristos Duhul o ia î nainte. La întrupare Duhul este prezent. Lucrări minunate, haruri și
vindecări, prin Duhul Sfânt. Dracii alungați, diavolul înlănțuit prin Duhul lui Dumnezeu. Iertarea
păcatelor în harul Duhului Sfânt … unirea cu Dumnezeu, prin Duhul. Învierea morților, prin puterea
Duhului… Într -adevăr, creația nu posedă nici un dar care să nu vină de la Duhul”138.
Legătura între Fiul și Duhul Sfânt în lucrarea de mântuire a oamenilor are începutul istoric la
evenimentul Cincizecimii, când a fost întemeiat ă Biserica. Lum ea a devenit aptă să primească
Sfântul Duh și El se pogoară asupra ei. Cincizecimea este o urmare a Întrupării, și nu o „continuare”
a acesteia139. Sfântul Apostol Pavel dă două definiții Bisericii: dacă Hristos este „cap al Bisericii,
care este trupul Lui”, atunci Sfântul Duh este „Cel ce plinește toate în toți” (Efes. 1,23). „Biserica
este trup, întrucât Hristos este Capul său; ea este plinătate, întrucât Sfântul Duh o însuflețește, o
umple de dumnezeire”. Sfântul Irineu spune în acest sens: "Unde este Bise rica, acolo este Duhul lui
Dumnezeu, unde este Duhul, acolo este Biserica"140.
După Înălțarea Sa la cer, Hristos și -a încetat prezența istorică în lume, de aceea lucrarea și
prezența Duhului s -a făcut necesară umanității. Astfel, legătura oamenilor cu Hristo s după
Cincizecime nu se poate face decât prin „Duhul Fiului”, prezent în Biserică, în trupul tainic al
Mântuitorului. Trebuie să menționăm, însă, că Duhul Sfânt nu -L înlocuiește pe Hristos în lume.

136 Cf. Ibidem , pp. 145 -146.
137 Cf. Pau l Evdokimov , op. cit., p. 108 .
138 Despre Duhul Sfânt , XI, 49, apud: Paul Evdokimov , op. cit ., p. 113 .
139 Vladimir Losski , Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , trad . din limba franceză de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura
Bonifaciu, București, 1998 , p. 143.
140 Vladimi r Losski , op. cit ., pp. 141 -142.

57
„Dacă Hristos l -a trimis pe Duhul Sfânt la Cincizecime, d upă aceea, în Biserică Duhul Sfânt este cel
care Îl aduce pe Hristos, îl face prezent pe Hristos în sufletul și în viața credincioșilor, prin harul
Sfintelor Taine”141.
Duhul Sfânt este puterea prin care trăiește și se extinde Biserica, este o forță puternic ă de
legătură: „Pentru că într -un Duh ne -am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini,
fie robi, fie liberi, și toti la un Duh n e-am adăpat” (I Cor. 12,13). Sfântul Apostol Pavel mai spune
despre creștini că ei trăiesc în Duh și umb lă după Duh: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și
umblăm” (Gal 5,25). Prin urmare, „fără Duhul Sfânt, Biserica este menită eșecului”142.
Cincizecimea poate fi numită scopul final al iconomiei dumnezeiești pe pământ. Fiul se
înalță la Tatăl pentru ca Duhul să se pogoare: „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă
duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi
trimite la voi” (Ioan 16, 7). Darul Mângâietorului la Cincizecime este un dar universal, pentru tot
poporul: „Și s -au umplut toți de Duhul Sfânt” (Fapte 2, 4). Darul Duhului este acordat tuturor celor
ce se botează și nu doar episcopilor și preoților. „Toți sunt purtători ai Duhului Sfânt, toți sunt
«harismatici» în adevăratul sens al cuvântului”143. Tot acest dar al Duhului este un dar al unirii:
„erau toți împreună în același loc” (Fapte 2, 1). Prin Duhul Sfânt întreaga omenire se face un Trup în
Hristos. Aici este de menționat faptul că în scrierile patristice Cincizecimea este văzută ca un efect
invers al evenimentului de la turnul Babel. După cum auzim în cântările de la sărbătoarea Rusaliilor:
Când Cel Preaînalt co borându -Se a amestecat limbile, A despărțit neamurile; Iar când a împărțit
limbile cele de foc, A chemat pe toți la o unire. Pentr u acesta cu toți, într -un glas, Slăvim pe Duhul
cel Preasfânt144.
,,În vechiul Babel diversitatea limbilor a fost cea care a distrus unitatea, pe când în noul Babel,
diversitatea a devenit un dar al Duhului, care a adus înțelegere reciprocă și a conturat uni tatea
Trupului lui Hristos”145.
Duhul ține de Biserică, de aceea nu se poate spune despre har că e ceva în afară de Biserică,
nu se poate vorbi despre Biserică fără har, sau fără Duhul Sfânt. Harul este începutul mânturii
omului și fiecare are nevoie de El pentru a se mântui. „Harul ni se dă gratuit, căci pe Dumnezeu ca
persoană nu -L putem forța sau obliga prin nimic, ca să intre în relație cu noi”. Prin Duhul Sfânt,
omul intră într -un dialog cu Hristos, prin care dobândește lumina cunoașterii Lui, a puterii și

141 Pr. Prof. Dr. Georg e Remete , op. cit. , p. 260.
142 Pr. Prof. Dr. Io n Bria , Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică …, p.147.
143 Episcop Kallisto s Ware , Ortodoxia Calea Dreptei Credințe , trad . de E. Chiosa, Editura Trinitas, Iași, 1999, p. 120 .
144 Ibidem.
145 Pr. Prof. Dr. Io n Bria , Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică …, p. 146 .

58
infinității dumnezeiești146. Dar trebuie să mai amintim că lucrarea Duhului în Biserică nu forțează
libertatea omului, adică nu obligă să fie primit și să mântuiască cu sila. Faptul că nu toți oamenii se
mântuiesc este o urmare a lipsei de cooperare a un ora cu harul divin, și nu cauza unei predestinări
din partea lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „lucrarea Duhului ca Persoană în
noi cere colaborarea noastră liberă, arătându -se și în aceasta importanța ce ne -o acordă Dumnezeu ca
persoane. Duhul nu forțează, adică nu anulează voința, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne -a dat -o prin
creație. El nu o anulează, pentru că El însuși e liber de toate pasiunile, deci și de pasiunea de a
stăpâni. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului, a Spiritului autentic suprem. «Unde
este Duhul Domnului, acolo este libertatea»” (II Corinteni 3, 17)147.
Insuflarea Duhului Sfânt este strâns legată de credință. Oamenii necredincioși n -au
experiența deplină a Duhului Sfânt. Hristos nu po ate fi cunoscut decâ t în Duhul: „Este cu neputință
să credem în Hristos fără ajutorul Duhului. Mulți oameni au îndoieli cu privire la Hristos: ceea ce
înseamnă că n -au pe Duhul Sfânt. Nu se pot găsi argumente suficiente pentru Dumnezeirea lui
Hristos. Se pot însă găsi argumen te împotriva Învierii: a fost o halucinație, o iluzie… Întotdeuna se
găsesc explicații pentru a nu crede. Dar numai în Duhul Sfânt, într -o credință întărită de Duhul,
putem crede cu adevărat în Hristos. Hristos și Duhul sunt inseparabili. «Nimeni nu poat e să spună:
Iisus este Domnul, decât numai în Duhul Sfânt»” (I Cor. 12,3)148.
Trupul omului, numit templul Duhului Sfânt, devine astfel și locul de întâlnire a l Persoanelor
Sfintei Treimi. Duhul este Cel Care construiește relații de comuniune după modelul tr eimic, pune o
persoană în fața celeilalte, una definindu -se în fața alteia149. Datoria fiecărui creștin este să nu stingă
Duhul în viața sa, dar nici în viața Bise ricii și a lumii în general. Sfântul Apostol Pavel zice în
epistola către Tesaloniceni: „Nu stingeți Duhul” (I Tesaloniceni 5,19); însă acesta trebuie înțeles
mai mult ca un avertisment, pentru că Duhul nu se poate stinge150.
Așadar , cele două lucrări care stau la temelia Bisericii aparțin la două di ntre persoanele
Treimice care au fost trimise în lume, Hristos și Mângâietorul. Astfel, Biser ica este întemeiată pe o
îndoită iconomie dumnezeiască. Ambele lucrări sunt absolut necesare în desăvârșirea omului și
unirea cu Dumnezeu. Fiecare persoană umană p oate purta în sine întreg Duhul, dar numai cu
condiția de a se menține ca membru al Bisericii, pentru că doar în Biserică pot fi acti vate toate
darurile Duhului. Sfântul Serafim de Sarov spunea că harul Cincizecimii, harul de la Botez, prezența

146 Pr. Prof. Dr. Dumitr u Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutul Biblic și de Misiune al Biseri cii
Ortodoxe Române , Vol. 2, București, 1997 , pp. 202 -206.
147 Ibidem, pp. 207 -208.
148 Pr. Dumitru Stăniloae , Marc -Antonie COSTA DE BEAUREGARD , op. cit. , pp. 107 -108.
149 Pr. Prof. Dr. Io n Bria , Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică …, p. 147.
150 Ibidem , p. 146.

59
Sf. Duh în noi este „temelia întregii vieți creștine, este Împărăția lui Dumnezeu pe care Sf. Duh o
pregătește înăuntrul nostru”. „Acest har de la botez este atât de mare, acest izvor de viață este atât de
necesar omului, încât el nu este retras nici măcar unui ereti c până în ceasul morții sale, până la
sorocul pe care Pronia i l -a pus omului pentru a -l încerca în timpul vieții sale pe pământ”151.

151 Vladimi r Losski , op. cit. , p. 153.

60
III. Viziunea Sfinților Părinți despre iubirea reliefată în
Evanghelia după Ioan

Discursul iubirii cuprins în Evanghelia Iubirii, scrisă de către Sfântul Apostol Ioan spre
sfârșitul vieții, a fost păstrat viu și lucrător în cadrul Bisericii drept -măritoare a lui Hristos, aceasta
fiind singura în care Mântuitorul este prezent în mod neî ntrerupt prin dumnezeiescul Duh. De la
înființare, în mod concret la momentul Pogorârii Duhului Sfânt, ea cheamă la participare la relația
de iubire dumnezeiască pe toți cei ce aleg a viețui în lumina Sfintei Treimi, pe toți cei ,,osteniți și
împovărați” ( Matei 11, 28 ), pe toți cei ce doresc a ieși din egoismul firesc al lumii robite de păcat.
Mărturia Sfântului Ioan, ca și a celorlați Apostoli și ucenici ai Domnului Hristos, a fost
preluată de marii părinți duhovnicești ai Bisericii, care s -au arătat ,,păr tași obiceiurilor și următori
scaunelor apostolilor” 152 în râvna și jertfa lor probată prin cuvânt și faptă. Aceștia au adunat
scrierile sfinte și le -au așezat la loc de mare cinste, socotindu -le tezaurul învățăturii ce duce spre
îndumnezeire, paradisul cel cu bun miros, cel preadulce, preafrumos, din al cărui izvor curge ,,apă
veșnic curgătoare și preacurată, care saltă spre viața veșnică”.153 Unii dintre ei le -au tâlcuit, alții au
așezat pe hârtie modul în care le -au experiat, însă și unii, și alții s -au lăsat călăuziți de Duhul Sfânt
în aplecarea lor asupra în vățăturilor mântuitoare cuprinse în Sfintele Scripturi.
Din rândul celor care au analizat relatarea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu întrupat, de către
,,ucenicul pe care îl iubea Iisus ” (Ioan 21, 20) sau ,,Teologul iubirii divine” 154, se remarcă neegalați,
prin comentariile alcătuite, părinții exegezei bilice, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Chiril al
Alexandriei, toți ceilalți interpreți inspirându -se din teologhisirea lor în demersul exegetic asupra
acesteia.
Celor doi li s -au alăturat prin viețuirea l or neîncetată în smerenie și nevoință, părinții cuvioși,
trăitori ai Iubirii în raportarea lor la semeni și la Dumnezeu, ale căror experiențe izvorâte din
împroprierea mesajului evanghelic al i ubirii au fost consemnate spre olosul duhovnicesc al tuturor
oamenilor, între paginile filocalice. Între aceștia se numără Sfinții Părinți Isaia Pustnicul, Ioan
Casian, Marcu Ascetul, Ioan Scărarul, Varsanufie și Ioan, Isaac Sirul, Maxim Mărturisitorul, Talasie
Libianul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Grigorie Palama, Calist Patriarhul, Siluan
Athonitul și alții asemenea lor.

152 Tropar la prăznuirea unui Sfânt Mucenic în ,,Mineiul lunei Septemvrie”, tipărit sub păstorirea IPS Patriarh Miron,
Editura Tipografia Cărților Bisericești, București 1929, p. 368.
153 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica …, p. 157.
154 Pr. Gheorghe Petraru, Misiologia Ortodoxă; revelația divină și misiunea Bisericii , Editura Panfilius, Iași, 2002, p. 85.

61
III. 1. Sfântul Ioan Gură de Aur

Viața: Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Constantinopolului, a rămas cunoscut în istorie, pentru
nespusa sa iscusință oratorică, cu prenumele ,,Gură de Aur”, este neîndoielnic ,,cel mai minunat chip
bisericesc din întreaga lume de după perioada post -apostolică și până astăzi”155.
S-a născut în Antiohia Siriei între anii 349 – 354. Buna sa educație se datorează mamei sale,
Antuza, iar ,,desăvârșita lui pregătire filosofică și juridico -oratoricească se datorează distinșilor săi
dascăli Andragatie și , cu toate acestea, a avut un succes remarcabil. Dar îndemnurile mamei sale,
setea de Libaniu”156. După încheierea studiilor a exercitat profesia de avocat, însă pentru puțină
vreme, dar adevăr ul și lecțiile cunoscuților teologi Diodor, mai târziu episcop al Tarsului (378 –
392) și Karterie, pe care -i admira și urmărea la Școala de Teologie din Antioh ia, l-au condus la
hotărârea de a -și părăsi cariera, bogățiile, slava, pe toate cele de pe pământ, pentru a căuta pe ,,cele
de sus, acolo unde este Hristos ” (Coloseni 3; 2, 1). ,,Părăsește avocatura, primește botezul și, după
moartea mamei sale, se retrage vreme de opt ani în asceză ”157. În felul acesta se pregătește de
diaconia sa preoțească de mai târziu.
În anul 381 este hirotonit diacon de către arhiepiscopul A ntiohiei, Sfântul Meletie
Mărtur isitorul (361 -381), și cinci ani mai târziu este hirotonit preo t de către arhiepiscopul următor,
Sfântul Flavian (381 -404). Până în 397 desfășoară în orașul său natal o deosebită activitate
bisericească, atât în domeniul predicii cât și în cel social, astfel, faima lui ajungând până în capitala
țării. În acest sens, î n anul 398, după trecerea l a Domnul a Sfântului Nectarie, A rhiepiscop al
Constantinopolului (381 -397), urcă fără voia sa pe scaunul arhiepiscopal al Imperiului.
Se dedică îndată ,,cuprins de râvnă arzătoare”158 unei lucrări complexe bisericești și
filantrop ice: predici, învățături, dezvoltarea activității misionare, refacerea vieții de cult, înălțarea
morală a clerului, organizarea asistenței sociale. Reducând cheltuielile arhiepiscopiei, iconomisește
bani, care, împeună cu donațiile creștinilor din enorie sunt folosiți la crearea și întreținerea
fundațiilor, la spitalizarea bolnavilor, la ușurarea celor întemnițați, la adăpostirea celor lipsiți de
case, la îngrijirea celor întristați și amărâți. Poporul l -a adorat pentru toate aceste lucruri și au
umplut bi sericile pentru a asculta încântătoarele sale predici.

155 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții , trad. de Cristina Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumeni ța,
Galați, 2007, p. 5.
156 Ibidem.
157 Ibidem.
158 Ibidem, p. 6.

62
Însă, activitatea renovatoare, personalitatea necompromițătoare și limba lui cercetătoare, care
nu tăcea nici la palat, îi vor face mulți dușmani. Aceștia complotează împotriva sa și, ,,folosind -o ca
pârghie pe mândra împărăteasă Eudoxia”159 reușesc exilarea lui în anul 404, în localitatea Cucuso
din Armenia. Cu toate acestea, inclusiv din locul de exil, Sfântul Ioan continuă să exercite o uriașă
înrâurire, în acest sens, se ordonă mutare lui în Pitiuda, loc în care nu va apuca să ajungă.
După o călătorie istovitoare de trei luni, moare în localitatea Komana din Pont, la 14
septembrie 407. Ultimele lui cuvinte sunt: ,,Slavă lui Dumnezeu Atotțiitorul. Amin”160.

Cercetător neobosit al Sfintelor Scripturi, Sfântul Ioan Hrisostom purcede în a coborî, din
înălțimea greu de atins cu mintea, mesajul evanghelic al Sfântului Ioan Teologul, spre a -i hrăni
duhovnicește pe cei ce nu au puterea de a se hrăni direct din teologia ce izvorăște din scrierile celor
ce au f ost martori ai Cuvântului Întrupat și au auzit de la El tainele lui Dumnezeu. După ridicarea la
cinstita treaptă a preoției, din amvon, el redă prin omiliile sale161, atent alcătuite pe înțelesul
păstoriților săi, vestea cea bună din Evanghelia după Ioan, evidențiind printre alte teme dezvoltate
de Sfântul Apostol și teologia ioaneică despre iubire pe care o accentuează prin măestria sa
oratorică.
Pornind de la textul Evangheliei, păstorul turmei lui Hristos, marele Ioan, fiind unul dintre
cei mai mari reprezentanți ai școlii antiohiene, consolidează zidirea sufletească a ascultătorilor săi
prin adâncirea teologiei iubirii conturate de ucenicul Domnului. Pe de o parte, el explică iubirea
dumnezeiască și manifestarea ei prin Hristos în lume, iar pe de altă parte, modul raportării iudeilor
la iubirea dăruită de Dumnezeu, accentuând gratuitatea acesteia162, fiind dăruită de Treimea
Ipostasurilor Firii Dumnezeiești celor zidi ți spre neîncetata comuniune a dragostei.
Cauza întrupări i Cuvântului preexistent în sân ul Tatălui din veci este iubire incomensurabilă
a Părintelui Ceresc față de Fiul și prin El față de firea omenească chemată la starea fiască
împropriată în urma asemăn ării cu El. ,,Bunătatea de necuprins a Tatălui este vizibilă în trimiterea
spre jertfă a Unicului Său Fiu, și încă pentru a izbăvi din robie niște persoane răzvrătite”163. ,,Și ceea
ce zice este de felul acesta: Nu te mira că Eu am să Mă înalț ca să vă mântu iți voi, fiindcă și Tatăl
aceasta socotește și El Însuși așa v -a iubit, încât pentru niște robi să -L dea pe Fiul, și [încă] pentru

159 Ibidem.
160 Ibidem.
161 Atât cele 88 de Omilii în care tâlcuiește Evanghelia după Ioan, cât și altele cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Opere XIII,
Omilii la Ioa n (I), p. 5.
162 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , trad. din lb. franceză de Diac. Gheorghe Babuț,
Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 397.
163 Idem, Opere XIV, Omilii la Ioan (II) , introducere, trad. și note de Sabin Preda, Cristina -Costena Rogobete, Cornel
Coman, Cristian Chivu, Adrian Tănăsescu, Caliopie Papacioc, Editura Gândul Aprins, 2016, p. 129.

63
niște robi nerecunoscători”164. ,,Nimeni nu ne -a iubit pe noi ca Cel ce ne -a făcut pe noi, Dumnezeu,
nici tată, nici mamă, nici prieteni, nici altul, nimeni, că pentru noi a dat pe Fiul Său la moarte, ca să
ne mântuiască pe noi”165. ,,Să ne rușinăm de covârșirea iubirii Sale de oameni. Că Acesta, pentru
noi, nici pe Unul -Născut nu L -a cruțat; noi însă, păgubindu -ne pe noi înșine, cr uțăm chiar și
averi”166. Tatăl arată ,,multa tărie a dragostei Sale”167 față de firea căzută a oamenilor, pentru că
,,Cel fără de moarte, Cel fără de început, Măreția fără de capăt, pe cei din pământ și cenușă, pe cei
plini de mii de păcate, pe cei care în toată vremea se învrăjbeau cu El, pe cei nerecunoscători,
[tocmai] pe aceștia i -a iubit”168 și pentru care pricină așa a iubit Dumnezeu lumea? ,,Pentru nimic
altceva, fără numai din bunătate”169.
Iubirea Fiului se manifestă față de Tatăl prin ascultarea Sa, i ar față de neamul omenesc, în
Hristos, ea se arată prin primirea întrupării, conform voii Tatălui, și a întregii activități iconomice de
răscumpărare și mânduire prin jertfa de pe Cruce, iconomia și grija față de lume continuând și după
răstignirea, moarte a, învierea și înălțarea la Cer, prin Duhul Sfânt pogorât peste Sfinții Apostoli în
moment ul Cincizecimii. Nu moartea pe C ruce a constituit însă începutul iubirii de către Tatăl, ci
acesta a reprezentat un motiv în plus de a fi iubit. Ce, oare ,,mai înaint e nu era Iisus Hristos Iubit?
Oare numai de azi începe să -L iubească Tatăl? Oare noi am fost începutul și legătura acestei
iubiri?”170 se întreabă retoric Sfântul Ioan Gură de Aur. Nicidecum nu se poate cugeta așa ceva!
Moartea Lui nu este altceva decât răsp unsul la iubirea Tatălui prin ascultarea inclusiv trupească. El
suferă moartea ,,nu fiindcă este supus ei sau fiindcă datorează vreun lucru stăpânitorului acestei
lumi, ci din cauza iubirii pe care o are față de Tatăl. El nu suferă moartea din nevoie, ci d in iubire
pentru Tatăl și întreg neamul omenesc”171. Astfel, reproșurile iudeilor cum că ar fi potrivnic
poporului și Legii sunt desființate prin fapta Sa care reliefează iubirea Tatălui față de lume, deoarece
,,nu merge la moarte împotriva voinței Sale: căc i dacă nu murea în mod voluntar și fiindcă El voia
aceasta, cum va fi fost moartea Sa o legătură a dragostei?”172.
Alegându -i pe ucenici din mijlocul oamenilor, Hristos sădește în ei dragostea pe care a
primit -o de la Tatăl din veci, făcând -o să crească în ființa lor prin încredințarea din faptele și

164 Ibidem, p. 125.
165 Idem, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur , trad. de Diac. Gheorghe Babuț, Editura Pelerinul Român, Oradea,
1994, p. 52.
166 Idem, Opere XIV, Omilii la Ioan (II)… p. 129.
167 Ibidem , p. 127.
168 Ibidem.
169 Ibidem, p. 129.
170 Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan … p. 298.
171 Ibidem, p. 389.
172 Ibidem, p. 298.

64
minunile săvârșite în fața lor. ,,El n -a omis nimic din ceea ce trebuia să facă Cel ce iubește cu
înfocare”173, ,,făcându -le cunoscut ucenicilor Săi că are pentru ei o iubire nespusă”174 și de aceea ,,le
dă cea mai mare dovadă la sfârșitul vieții Sale, pentru a le adăuga iubirea lor și pentru a le insufla
mai multă tărie și curaj să sufere relele care li se vor întâmpla”175. Toate acestea a unit inimile lor,
făcându -i virtuoși. ,,Dacă minunile au convertit lumea, aceasta s -a întâmplat fiindcă preexista
iubirea; fără iubire nu ar fi avut loc minuni”176.
Înainte de Pă timirea cea mântuitoare, Mântuitorul Hristos arată dragostea Sa față de ucenici
în mai multe feluri, ,,descoperindu -le tainele și secretele Sale, …întâmpinându -i cu iubirea Sa și cu
afecțiunea Sa, alegându -i primul; El o arată prin binefacerile cu care i -a umplut și prin tot ce a
suferit pentru ei. Prin aceea El îi face să cunoască că va rănâne pururea cu ei”177.
Iubirea ucenicilor de către Iisus e ste evidențiată în mod sublim prin porunca iubirii lăsată lor
ca element de legătură cu Sine. Prin iubirea tuturor oamenilor după cum El a făcut -o, murind de
bunăvoie pentru mântuirea neamului omenesc, ,, Hristos a așezat iubirea de aproapele ca dovadă de
iubire desăvârșită pentru El. „Dacă M ă iubești”, i -a spus apostolului Petru, „păstorește oile mele”
(Parafrază la Ioan 21, 16). Mare taină este și aceasta, faptul că iubirea are mai mare valoare decât
mucenicia”178. Dragostea despre care le vorbește este semnul Său vizibil în adevărații ucenici,
manifestându -se ca liant al lor ce -i deosebește pe cei potrivnici prin faptul că este ,,început și temelie
a virtuților, element caracteristic al sfinților”179. Acea sta este modalitatea prin care Domnul îi
mângâie pe prietenii Săi întristați de plecarea, greu de înțeles, la Tatăl a Celui de care se simțeau
legați într -un fel neexperiat până atunci de niciunul dintre ei și de aceea , ,,pentru a -i face mai siguri
și pentru a -i întări, El plantează în inimile lor rădăcina tuturor felurilor de virtuți, adică iubirea; ca și
cum ar zice: fiindcă Eu plec, voi sunteți triști și abătuți; dar dacă vă iubiți unii pe alții veți fi mai tari
și mai curajoși”180. Mai mult decât aceasta, le arată că ,,întărindu -i în iubire și însemnți cu acest
semn, nimic nu -i va risipi pe cei ce s -au unit în acest fel”181, ,,semnul și mărturia iubirii Sale fiind
acela că S-a dat pe Sine pentru noi”182.

173 Ibidem. p. 356.
174 Ibidem. p. 357.
175 Ibidem. p. 356.
176 Ibidem. p. 371.
177 Ibidem. p. 398.
178 Idem, Problemele vieții… pp. 143 -144.
179 Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan … p. 371.
180 Ibidem. p. 370.
181 Ibidem. p. 371.
182 Ibidem. p. 428.

65
Noutatea poruncii are la bază felul în care o răspândește, cei ce aleg să o împlinească
asemănându -se cu C el ce o poruncește. Precum El a luat asupra Sa înjosiri, loviri, batjocură, iar mai
apoi răstignire pe cruce și moarte, nu pentru Sine sau pentru că ar fi avut nevoie de așa ceva, ci
pentru că neamul omenesc, lumea întreagă avea nevoie de aceasta spre a re dobândi Raiul cel mult
dorit prin împroprierea jertfei Sale, tot așa și cei ce voiesc a fi cu El trebuie să se însemneze cu
nespusa Lui iubire față de semeni, căci El i -a iubit Cel dintâi, făcându -le bine fără a fi împins de
către ceva sau cineva spre acea sta decât numai de iubirea dezinteresată, deosebindu -i prin ea de cei
rămași în indiferența specifică lumii egocentrice, deoarece iubirea fiind cea care caracterizează pe
sfinți, fiind temelia tuturor virtuților183.
Iubirea dumnezeiască cuprinde iubirea poruncilor. ,,Stăpânul tuturor nu ne -a dat alt semn
îndestulător și vrednic de credință pentru a fi recunoscuți ca ucenici ai Lui, decât semnul dragostei,
spunându -ne: Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenici i Mei, dacă veți avea dragoste unii față
de alții (Ioan 13, 35)”184. Porunca ,,să vă iubiți unul pe altul precum Eu v -am iubit pe voi” arată că
prin iubirea reciprocă rămânem în Dumnezeu, prin ,,precum” înțelegându -se ,,pe cât pot oamenii să
iubească”185. Iubirea aproapelui și iubirea lui Dumnezeu se întrepătrund în porunca cea nouă, fiind
,,legate împreună, ca și o funie. Iată de ce Mântuitorul dă deodată două porunci și câteodată nu dă
decât una singură; căci aceste două iubiri sunt de nedespărțit. Nu se poat e avea una fără cealaltă”186.
Ambele se probează prin fapte, nu prin vorbe fără fundament, deoarece ,,auzim spunându -se de
mulți oameni, că ei se tem de Domnul și -L iubesc și vedem că dezmint cuvintele prin faptele lor.
Ori, Dumnezeu vrea să fie iubit prin f apte”187 iar aceasta nu pentru că El ar avea nevoie de iubire
venită din partea noastră, ci pentru că noi avem nevoie să nu pierdem legătura cu Izvorul iubirii,
Care este Înăși Iubirea; iar aceste ,,fapte” se realizează prin raportarea la poruncile dumnezeie ști și
împlinirea lor, porunca fiind ,,iubirea reciprocă”188 următoare a exemplului relației de iubire dintre
Persoanele Sfintei Treimi. Neîmplinirea poruncilor denotă o lipsă de iubire atât față de Fiul, cât și
față de Tatăl Care L -a trimis, iar ,,dacă păzi rea poruncilor este mărturia și dovada iubirii, și dacă
aceste porunci sunt ale Tatălui, cel ce le păzește nu iubește numai pe Fiul, ci și pe Tatăl ”189. Hristos
îi cere doar Sfântului Apostol Petru mărturisirea iubirii față de El, deoarece el era primul dint re
Apostoli sau primul dintre egali, fapt evidențiat în cele patru Evanghelii și în Faptele Apostolilor,

183 Ibidem. p. 371.
184Idem , Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți , trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 221.
185 Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan … p. 428.
186 Ibidem. p. 397.
187 Ibidem. p. 383.
188 Ibidem. p. 398.
189 Ibidem. p. 387.

66
dar și pentru a fi iertat și repus în treapta apostoliei din care căzuse odată cu lepădarea de Domnul
Hristos din curtea arhiereului. Grija de turmă și de cei pe care I -a primit fiind cea mai mare dovadă a
iubirii lui Hristos190.
Apropiindu -se clipa despărțirii de ei, Iisus îi pregătește pe cei ce s -au arătat prieteni ai Săi
îndemnându -i să rămână statornici în iubirea Sa, ca bucuria ce rezultă din ea să nu-i părăsească în
vremurile de restriște, pentru că așa vor fi împreună: ,,Dacă veți rămâne în iubirea Mea, toate relele
vieții prezente nu vă vor putea face niciun rău, în aceasta constă iubirea”191. Îi leagă și mai mult de
Sine, cerându -le: ,,rămâneți în iubirea mea, aceea este în puterea voastră. Dar cum veți rămâne voi în
iubirea Mea? Așa: Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea după cum și Eu am
păzit poruncile Tatălui și rămân întru iubirea Lui”192. Nu le zice: ,,rămâneți întru iubirea Tatălui
Meu, ci întru iubirea Mea. Apoi, de t eamă ca ei să nu zică: acum când Tu ne -ai atras în ura întregii
lumi, Tu Te duci și ne lași; El le arată că nu -i lasă deloc, și că, dimpotrivă, El se va lega așa de strâns
cu ei dacă doresc cu adevărat aceasta, precum este mlădița legată de butucul viei”193. ,,Cei care -L
iubesc păzesc poruncile Lui și se bucură, fiindu -I supuși prin ascultare de voința S a, iar nu
tulburându -se. El le -a dat poruncă să se iubească unii pe alții; să facă unii altora ceea ce le face El
lor: iubirea lor constă în a face toate locrurile acestea, și în a fi supuși Celui pe Care -L iubesc”194. Le
atrage atenția că tristețea lor nu se naște din iubirea față de El: ,,Aceasta nu este iubirea, ci teama vă
face triști. Voi vă întristați și vă lăsaț i abătuți așa, oare aceasta arată că voi vă amintiți de poruncile
Mele?”195.
De asemenea, le promite venirea Mângâietorului, trimis de El de la Tatăl spre a le alina
durerea până vor crește suficient duhovnicește pentru a simți prezența Sa neîntreruptă în ei196. ,,Atât
cât a rămas cu ei, n -au simțit nici greutate, nici necaz, dar imediat ce se retrage El, această despărțire
îi aruncă într -o frică și într -o groază destul de mare , aprinzând în ei iubirea lor și trezind dorința
azătoare de primire a Duhului Mângâietor”197.
O altă modalitate prin care tristețea ce se așternuse peste sufletele ucenicilor este înlăturată, o
constituie amintirea iubirii Tatălui față de cei ce au iubit p e Fiul: ,,El îi face să cunoască și iubirea Sa
pentru ei, dar și a Tatălui”198. Această făgăduință principală de iubire și de afecțiune a Tatălui le -a

190 Ibidem. p. 470.
191 Ibidem. p. 394.
192 Ibidem. p. 393.
193 Ibidem. p. 394.
194 Ibidem. p. 383.
195 Ibidem. p. 386.
196 Ibidem. p. 388.
197 Ibidem. p. 384.
198 Ibidem. p. 394.

67
dat o nădejde bună și i -a întărit pe ucenici, chiar dacă nu în mod deplin . ,, Ce exces de iubire nu a
arăta t El, făcând toate lucrurile acestea? Apoi deci, fiindcă Eu vă iubesc așa de mult, să aveți o
încredere deplină; apoi fiindcă spre slava Tatălui Meu aduceți voi roadă, nu vă mai temeți de niciun
rău”199.
Extinderea iubirii dumnezeiești prin întruparea Cuvân tului și activitatea Sa soteriologică în
lume, includerea ucenicilor în relația de iubire treimică și trimiterea lor apoi să o propovăduiască
celor din lume, evidențiază atât definiția a ceea ce este Dumnezeu (definiție pe care Evanghelistul o
va formula î n prima Epistolă sobornicească) cât și scopul pentru care a fost zidită firea omenească,
anume participarea la Dumnezeire prin asemănarea cu Fiul, raportul de iubire cu Tatăl, în Duhul
Sfânt, accentuând prezența ipostasurilor omenești în această relație pr in păzirea poruncilor.
Iubirea dată în dar de Mântuitorul ,,este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului,
pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care su nt recunoscuți Apostolii200, fiind de sorginte
dumnezeiască, însă prin împroprierea ei dată de păzirea poruncilor, aceasta devine ,,izbânda
străduinței omenești”201. Darul dragostei ,,este cu mult mai însemnat și mai strălucit decât acela de a
învia morții și cu drept cuvânt, căci a î nvia morții este darul lui Dumnezeu, în timp ce a avea
dragoste este și al nostru, adică depinde și de sârguința noastră”202 mai ales că ,,noblețea cuiva nu
iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obținute cu propriile sal e
eforturi. Pentru aceasta a spus Hristos că ucenicii Săi nu sunt recunoscuți după minunile înfăptuite,
ci după dragostea lor”203. Exprimată prin păzirea poruncilor dumnezeiești, iubirea ,,are două
avantaje; evitarea răului și săvârșirea binelui. Și este num ită plinire a tuturor poruncilor lui
Dumnezeu, nu numai pentru că ea constituie suma tuturor îndatoririlor noastre creștine, ci și pentru
că înlesnește plinirea lor”204.
Dăruindu -se pe sine păstoririi turmei lui Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur se alătură
Apostolilor prin iubirea față de Acesta. El cuprinde prin jertfelnicia sa pastorală sensul iubirii
mărturisite de Sfântul Evanghelist Ioan, îndemnând la trezvie pe creștinii primiți spre călăuzire prin
punerea mâinilor mai -marilor preoților, zicând: ,,trez iți-vă odată și sculați -vă și, înțelegând a cui
casnici suntem, numai Împărăția Acestuia să o iubim. Să plângem, să ne tânguim pentru vremurile

199 Ibidem. p. 393.
200 Idem, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, trad. De Walter Alexander Prager, Editura Herald, București, 2004, p.
16.
201 Ibidem. p. 17.
202 Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Teodosie Atanasiu, Editura Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1923, p. 84.
203 Idem, Desp re necunoașterea lui Dumnezeu… p. 17.
204 Idem, Problemele vieții… p. 135.

68
dinainte în care am robit lui mamona!”205 și degrabă să ne alăturăm în slujire lui Hristos, Cel ce ne
poruncește c a ,,pe toți să -i îmbrățișăm și să -i iubim”206.

III. 2. Sfântul Chiril al Alexandriei

Viața: Sfântul Chiril, Patriarh al Alexandriei între 412 -444, este unul dintre cei mai fecunzi
și mai profunzi învățători ai Bisericii în secolele în care s -a formulat învățătura ei fundamentală. El a
formulat cu deosebire învățătura Bisericii despre Persoana Mân tuitorului Iisus Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, ,,Care Și -a făcut proprie și firea omenească, rămânând U nul din Treime, dar făcându -Se
Același și unul dintre oameni, introducând astfel pe Dumnezeu între oameni și pe om în Sfânta
Treime, pentru ca prin El să se realizeze cea mai deplină comuniune între Dumnezeu Cel în Treime
și oameni ”207.
Învățătura aceasta, fidelă în mod deplin Sfintei Evanghelii și Noului Testament, a precizat -o
Sfântul Chiril în special în lupta împotriva lui Nestorie, începând de la anul 429, când acesta, în
calitate de Patriarh al Constantinopolului, începuse să răspândească teoria că Iisus Hristos sunt două
persoane unite printr -o relație, într -un mod asemănător unirii altor persoane umane cu Dumnezeu.
Sfântul Chiril a prezidat Sinodul al III -lea Ecumenic de la Efes, care a condamnat această
teorie a lui Nestorie. Acolo s -a aprobat și termenul de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) pentru
Sfânta Fecioară, precizându -se prin aceasta că Cel ce S -a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu ca
om, nu un om deosebit de Fiul lui Dumnezeu. Această învățătură dogmatică fundamentală a expus -o
Sfântul Chiril într -o mare bogăție de opere, dintre care unele sunt comentarii la Sfintele Scripturi, iar
altele, expuneri directe ale învățăturii dogmatice a Bise ricii. El apare în strălucirea unui mare spirit
și caracter, unealta aleasă a providenței și principal luptător al Bisericii împotriva ereziei lui
Nestorie.
Una dintre cele mai importante scrieri ale Sfântului Chiril este Comentariu la Evanghelia
Sfântului Ioan. Ea pare să fie scrisă înainte de Sinodul al III – lea Ecumenic, căci, deși afirma
Unitatea lui Hristos în cele două firi, nu folosea expresiile ,,unire după ipostas”, nici pe cea de
,,Născătoare de Dumnezeu”, afirmate la Sinodul de la Efes, în 431.
Deși scrierile Sfântului Chiril sunt nu numai dogmatice, ci și exegetice, cele din urmă au un
caracter profund dogmatic, iar cele dogmatice sunt întemeiate pe bogate texte biblice. Un caracter

205 Idem, Opere XIII, Omilii la Ioa n (I)…, p. 165.
206 Ibidem.
207 Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 5.

69
eminamente dogmatic are și Comentariu la Evanghelia Sfântului Io an. Gândirea dogmatică a
Sfântului Chiril din acest comentariu urmărește în mod esențial apărarea Dumnezeirii lui Hristos
întrupat ca om, împotriva nestorianismului și a arianismului.
Dumnezeirea lui Hristos este pusă în relief în mod deosebit prin caracte rizarea ei ca viață, ca
lumină, ca putere prin Sine. Cele create au ceea ce au prin primire de la un izvor , care le are prin
Sine. El este în acest sens Absolutul, și trebuie să existe astfel de existențe prin Sine, deci fără
început, fără sfârșit și nemăr ginită sau desăvârșită și de supremă înălțime în ceea ce este.
Cele create depind în toate de altele și, în ultima analiză, de acel izvor independent, de la
care primesc toate prin împărtășire . Dumnezeirea le are toate prin sine sau prin fire. Dar firea, c are
are sau este toată prin Sine, trebuie să aibă bucuria iubirii desăvârșite, care înseamnă o comuniune
de Persoane unite în grad suprem în unitatea firii. Sfântul Chiril întemeiază astfel, în mod genial,
hristologia și învățătura despre Sfânta Treime208.
Sfântul Chiril al Alexandriei s -a mutat la Domnul în ziua de 9 iunie 444.

Oratoria și stilul istoric -literal al Sfântului Ioan Hrisostom din Omiliile la Ioan sunt dublate
de stitlul alegoric -sistematic, specific școlii alexandrine, reliefat în cadrul Come ntariului la
Evanghelia după Ioan al Sfântului Chiril al Alexandriei.
La o distanță de câțiva ani după ce ,,slăvitul cel cu limba și cu cuvintele de aur”209 semnase
în inimile credincioșilor din Antiohia Siriei sămânța tâlcuirii cuvintelor evanghelice ale ucenicului
pe care îl iubea Iisus , în Alexandria Egiptului, Sfântul Chiril, urmaș al teologilor alexandrini în
sistematizarea și aprofundarea învățăturii de credință, alcătuiește comentariul său, eminamente
dogmatic, la Evanghelia a patra; tulburările provo cate în Biserică de disputele hristologice mânându –
l pe păstorul turmei lui Hristos la lămurirea adevărului de credință, lăsat de Hristos și consemnat de
Sfinții Apostoli în scrierile lor, în mod special de Sfântul Ioan Teologul. Necesitatea înlăturării
întunericului născător de eresuri a aflat, în opera marelui apologet al dreptei credințe, luminarea ce
izvorăște din Cuvântul Cuvântului prin excelență, iar mădularele trupului Domnului Hristos și -au
aflat în personalitatea teologică a Sfântului Chiril care, iubin d pe Iisu s, iubește turma L ui, păzind -o
de lupul cel neînțelegător.
Traducând capodopera exegetică a ierarhului alexandrin, marele dogmatist român Dumitru
Stăniloae deslușește limbajul filosofic al acestuia, îmbogățindu -l prin gândirea sa dogmatică și în
același timp făcându -l sensibil înțelegerii tuturor prin mulțimea not elor de subsol în care evidențiază

208 Ibidem.
209 Troparul Sfinților Trei Ierarhi în Liturghier, Editura Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 403.

70
sensul exprimării autorului în anumite locuri diferite. El se alătură prin modul ortodox de a gândi și
a se exprima, ierarhului teolog din secolul al V -lea, al cărui ,,ucenic” se face prin demersul său,
teologhisind taine le lui Dumnezeu redate de Sfântul Evanghelist Ioan.
În ceea ce privește teologia iubirii descrisă de evanghelist, cheia de interpretare a Sfântului
Chiril o reprezintă dogma dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat; Deoființimea și
egalit atea cu Tatăl a Fiului sunt fundamentul operei sale exegetice, explicând firescul manifestării
iubirii dumnezeiești în cadrul relației dintre ipostasurile Treimii și a extinderii ei, prin întrupare,
asupra firii omenești pentru a o ridica din iubirea de si ne, aducând -o la starea fiască spre care a fost
creată.
Dialogul iubirii este deschis de Sfântul Ioan prin arătarea măririi dragostei lui Dumnezeu
pentru neamul omenesc, dând pe Fiul Său jertfă pe ntru viața lumii. ,,În ce constă mărimea dragostei
lui Dumn ezeu Tatăl? Mărimea minunată a dragostei Lui se vede în aceea că dă pentru noi pe Fiul
Său, Care este Unul -Născut. Deci ca să rămână și să se păstreze marea iubire a lui Dumnezeu -Tatăl,
trebuie să se înțeleagă că El e Fiu, și nu făptură”210 altfel dacă ,,nu e din ființa lui Dumnezeu -Tatăl și
nu e Fiu după fire și Dumnezeu, ne va lipsi și minunea iubirii Tatălui”211 iar iubirea Tatălui și a
Fiului sunt mântuitoare și dăruiesc nemurirea: ,,Iubirea stă la baza morții Lui pentru noi; iubirea Lui
și a Tatălui Său. Iisus nu uită să unească totdeauna iubirea Lui mântuitoare pentru noi cu iubirea
Tatălui. Numai iubirea lui Dumnezeu cel nemuritor poate să ne dăruiască și nouă nemurirea”212.
Voia Tatălui de a mântui lumea dezvăluie adevăratul motiv pentru care toți oamenii vor învia.
,,Dumnezeu care a creat pe oameni ca parteneri de iubire pentru veșnicie. Numai în calitate de ființă
creată de un Dumnezeu personal, fiecare persoană se poate bucura de o existență veșnică”213 din
această pricină voia Sa este întotdeauna ,,bună și de oameni iubitoare”214.
Iubirea părintească a Tatălui față de lume izvorăște din iubirea pe care o are față de Fiul Său
Unul – Născut. Egalitatea puterii și a stăpânirii dintre cei Doi evidențiază Deoființimea Lor, ca
dovadă supremă a iubirii Tatălui îndreptată către Fiul. Toți trebuie să -L cinstească pe Fiul pentru că
Tatăl Însuși Îl iubește: ,, Să nu îndrăznească cel necredincios să vadă în El ca om pe Stăpânul
tuturor, nici să nu cugete că, refuzând să creadă în El ca în Fiul, nu nesocotește adevăru l. Să
primească mărturia Lui și să pecetluiască cu toată inima că e Dumnezeu adevărat, ca să nu supere pe

210 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 124.
211 Ibidem.
212 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 302 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 124.
213 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 495 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 192.
214 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 267.

71
Tatăl cel din ceruri, căci Îl iubește pe Fiul Său ”215. Cel ce nu crede că Hristos este Fiul Tatălui,
deoființă cu el, și nu cinstește pe Fiul ca pe Tată l, supără pe Tatăl Care iubește pe Hristos în două
firi; arătând că are un Fiu iubit și că L -a trimis să Se facă om, ca să ia toate în stăpânire reală.
Precum părintele se simte iubit prin iubirea celorlalți față de fiul său, așa și Tatăl se vede iubit
iubirea Fiului de către ceilalți216 și de aceea se cuv ine ,, Să primească mărturia Lui și să pecetluiască
cu toată inima că e Dumnezeu adevărat, ca să nu supere pe Tatăl cel din ceruri, căci Îl iubește pe
Fiul Său. Iar dovadă a iubirii față de El este că toate le-a dat sub stăpânirea Lui217. Aceasta a spus -o
Însuși Mântuitorul: „Toate Mi S-au dat de către Tatăl Meu” (M atei 11, 27). Și iarăși: „Datu -Mi-S-a
toată puterea în cer și pe pământ” (M atei 28, 18) . Înverșunarea iudeilor de a nu accepta este
reflectată în aceea că ,,Îl prigoneau prostește și fără credința că a făcut bine sâmbăta, socotind că
Legea împiedica aceasta, că n -ar îngădui să se mântuiască și să se ajute cei bolnavi, ci că cerea să se
renunțe la legea iubirii, la lauda iubirii de frați, la harul bu nătății”218 crezând că Hristos este
potrivnic al Legii și, totodată, al lui Dumnezeu, al Cărui fiu nu poate fi, deoarece cugetau pe
Dumnezeu ,,lipsit de o iubire din veci, deci de o iubire față de altă Persoană veșnică, cel mai deplin
unită cu El, de iubirea de Tată față de Fiu și de iubirea de Fiu față de Tată, care constituie cea mai
curată și mai desăvârșită iubire”219 ei neputând accepta că Dumnezeu are un Fiu deoființă cu El și că
sunt uniți pri ntr-o iubire veșnică. Sfântul Chiril nu admite nici o inferior itate a Fiului față de Tatăl,
când Fiul se compară cu Tatăl, după ființa dumnezeiască. El înțelege declarația Fiului că Tatăl este
mai mare decât El, numai legată de faptul că S -a făcut și om. E mai mic decât Tatăl ca om, dar a
primit de bunăvoie, sau din iubire, să fie mai mic în această calitate, ceea ce, pe de alta parte, Îl arată
iarăși mare, traducând iubirea Tatălui în forma smeririi Sale.
Persoanele dumnezeiești sunt deosebite, dar nu mai mici una ca alta, nici chiar prin
accidente, sau prin adaosur ile cu voia, cum le vede Sfântul Chiril apărând în persoanele umane. Am
menționat însă că varietatea persoanelor umane nu vine numai din niște accidente exterioare, voite,
sau datorate unor diferite împrejurări, ci pentru că Dumnezeu, Creatorul însuși, a f ăcut ființa umană
și lucrează mereu cu ea, ca să -și arate bogăția ei în varietatea persoanelor, niciodată uniforme. De
aceea putem cugeta că însăși ființa divină își arată bogăția ei în varietatea celor trei Persoane, făcând
ca și persoanele umane să -și aibă varietatea, sau unicitatea lor, și să se întregească prin comuniunea

215 Ibidem. p. 140.
216 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 349 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 140.
217 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 140.
218 Ibidem. p. 171.
219 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 435 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 173.

72
lor”220. Astfel, iudeii se exclud singuri de la paternitatea avraamică și de la cea dumnezeiască;
fiindcă nu iubesc pe Cel mai mare decât Avraam și ființial familial cu Dumnezeu Tatăl, C are le zice:
,,M-am întrupat ca voi, M -am făcut om, am venit din bunăvoirea lui Dumnezeu -Tatăl în lumea
aceasta, spunându -vă vouă cele de la Dumnezeu și făcând cunoscute celor ce nu le cunosc cele pe
care le voiește El”221. Cum puteți iubi Po mul, dacă nu iub iți Fructul? ,, n-ați iubit, zice, pe Cel ce S -a
arătat vouă, din voia Tatălui, Mântuitor și Călăuzitor. Cum deci v -ați mai putea numi fii ai lui
Dumnezeu, sau cum veți câștiga în vreun fel harul familiarității cu El, dacă nu -L iubiți pe Cel din
El? Dar socotim că prin aceste cuvinte Domnul și îndeamnă pe iudeii care ațâțau poporul împotriva
Lui să se rețină de la acestea ”222.
Hristos dovedește, însă, că este Fiul coetern al Tatălui. El ,,mustră pe cei sălbăticiți în chip
neînțelegător de o mânie deșartă, fiindcă respingeau fără socoteală credința în El, din pricina
sâmbetei, aducând drept cea mai clară dovadă despre Sine afirmația că este iubit de Cel ce L -a
născut”223, făcând, așadar, voia Născătorului Său (cele plăcute Lui) – Îl bucură, drept urmare este
iubit de El, Tatăl fiind de acord cu încălcarea sâmbetei: ,,Căci dacă Tatăl Îl iubește pe Fiul, e vădit
că nu -L iubește pentru că Îl întristează, ci mai degrabă pentru că Îl bucură prin cele pe care le face și
le lucrează. Deci în zadar Îl prigonesc pe Cel ce din milă nu refuză să lucreze sâmbăta, arătându -L
prin aceasta ca împotrivindu -se Tatălui ”224. Fiind singurul Fiu, Acesta ,, nu face decât binele ca și El ,
deoarece Hristos Se prezintă în mod singular ca Fiu al Tatălui”.225 Astfel, ,,deoarece Îl iubește cu
adevărat, e vădit că consimte și e de acord cu călcarea sâmbetei, și în aceasta nu e nimic care L -ar
supăra pe Dumnezeu, Domnul Legii”226 pentru că ,,iubirea dintre ei este desăvârșită”.227 Având
aceeași fire cu Tatăl, Fiul ,,cinstește și iubește pe Cel ce L -a născut”,228 relația de iubire existentă în
cadrul Sfintei Treimi reflectându -se în familie prin Hristos Care ,,a adus iubirea desăvârșită în
relațiile dintre oameni”229.
Nefăcând nimic de la Sine, ci conform voii Născătorului, ,, Se arată în mod clar iubitor al
Tatălui și împreună -voitor în toate cu Cel ce L -a născut”230 ,,prin acordul voit, din iubire, al Tatălui
cu Fiul . Ei nu au numai o unitate de ființă, ci și o unitate de voință, sau un acord voit. Chiar la

220 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 1742, în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… pp. 635 -636.
221 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 431.
222 Ibidem.
223 Ibidem. p. 180.
224 Ibidem.
225 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 435 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 180.
226 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 180.
227 Ibidem.
228 Ibidem . p. 264.
229 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 680 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 265.
230 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 194.

73
oameni, copilul nu e de acord cu mama numai pentru că e născut de ea, având aceeași fire, ci și
pentru că voiește să fie de acord cu ea din iubire. Voința nu e făcută de prisos prin unitatea ființei231.
Un alt motiv pentru care Tatăl Îl iubește pe Fiul , din iubire pentru oile Sale, primește a Se
jertfi pen tru ele ,,și afirmă că este iubit de Dumnezeu -Tatăl nu numai pentru că Își pune viața, ci o și
ia. Căci mai ales în aceasta strălucește mărimea faptelor Lui bune pentru noi. Fiindcă dacă ar fi
murit numai, dar nu s -ar fi sculat, ce ar fi fost atât de neobi șnuit? Cu ce s -ar fi arătat folosită firea
noastră, El rămânând mort împreună cu noi, adică în legăturile morții și stăpânit împreună cu ceilalți
de stricăciunea introdusă de moarte? Dar deoarece Și -a dat viața ca să o și ia, a mântuit prin aceasta
întreag a fire, desființând stăpânirea morții peste creație ca să o arate nouă”232. El primește moartea,
fără de păcat fiind, pentru noi fiindcă iubește pe Tatăl Care ,,însetează de mântuirea lumii”233.
Întreaga iconomie a mântuirii are loc deoarece Fiul iubește pe Ta tăl, iar Tatăl iubește pe om pentru
că iubește pe Fiul și de aceea îl vrea mântuit. Însă, chiar dacă nu ar fi murit, Fiul tot ar fi fost iubit de
Tatăl, căci Îl iubește din veci, dar pentru că a împlinit voia Tatălui dându -Și viața pentru oi,
lipsindu -Se d e slavă, moartea Lui devine pricină a Învierii, a reînnoirii omului , ceea ce face ca
bucuria Tatălui să fie și mai mare, de unde și răsplătirea prin iubirea Fiului de către Tatăl pentru
fapta Lui: ,, Dar Fiul este iubit de Dumnezeu -Tatăl nu în sensul că ar fi rămas în afara iubirii dacă n –
ar fi murit pentru noi. Căci a fost pururea iubit”234. Manifestându -se faptic conform firii
dumnezeiești, ,,Dumnezeu, fiind I ubire , după cuvântul lui Ioan (I Ioan 4, 8) – și nu doar bun – sau
mai degrabă Binele Însuși”235 Cel Unul – Născut, Fiul, adaugă la iubirea firească pe care o primește
de la Tatăl și pe cea produsă de faptele firii Sale omenești. ,,Deoarece a cunoscut că Fiul Său își
pune viața pentru noi din iubire față de noi și îș i păstrează trăsăturile exacte ale bună tății
incomparabile ale firii Sale, L -a iubit pe drept cuvânt, nu dăruindu -I iubirea ca pe o răsplată oarecare
față de cele făcute pentru noi”236 ci pentru că vede în El ,,adevărul firii Sale, El fiind chemat la
aceasta de atracțiile necesare și inevitabile ale firii”237. Aceasta îl face pe Tatăl să -și arate iubirea
față de Fiul Său într -o formă nouă. Cât despre acesta din urmă, ,,este o faptă a iubirii nu numai a
primi să pătimească, și încă făr ă slavă, ci și a -Și da viața, ca să omoare moartea și ca să înlătu re
tristețea stricăciunii. Fiind deci pururea iubit pentru fire, va fi iubit și pentru că procură Tatălui Său

231 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 504 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 194.
232 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 500.
233 Ibidem. p. 638.
234 Ibidem. p. 500.
235 Ibidem. p. 500 – 501.
236 Ibidem.
237 Ibidem.

74
bucurie prin iubirea Lui față de noi. Se poate vedea și din aceasta strălucind firea neschimbată a
Cuvântului”238.
Iisus Hristos arată iubire desăv ârșită, iubind pe omul aflat în cursa morții sale ființiale. ,, Căci
n-a luat chipul îngerilor, după cuvântul lui Pavel, nici firea îngerilor, ci, fiind chipul lui Dumnezeu –
Tatăl, n -a socotit știrbire să fie deopotrivă cu Dumnezeu, și, pentru noi, care sunt em în această lume,
S-a deșertat pe Sine, și Domnul tuturor a primit chip de rob, fiind mânat la aceasta de iubirea Sa. Și
iubind pe cei din lumea aceasta, i -a iubit pe ei până la sfârșit, deși îi iubise și înainte de praznic, și
înainte de Paști, „știind ca a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl.” Căci n -ar fi
fost propriu unuia care nu i -ar fi iubit până la sfârșit să se facă om și să nu voiască să -și
prelungească viața pentru toți. De aceea, i -a iubit până la sfârșit și nu S -a ferit să pătimească aceasta,
deși știa de mai înainte că va pătimi, căci nu era neprevăzută de Mântuitorul patima Lui. Având
deci, zice, posibilitatea să scape de dușmănia nebunească a iudeilor și de necredința celor ce -L vor
răstigni, a arătat cea mai desăvârși tă iubire față de cei ai Săi aflați în lume. Căci nu S -a ferit
nicidecum să -Și pună viața pentru toți. Că în aceasta se poate vedea măsura cea mai desăvârșită a
iubirii”239. Aceasta înseamnă că l -a iubit pe om înainte de Paști, în timpul Paștilor și după Paș ti.
Apropiindu -se vremea pătimirilor, Mântuitorul întărește lucrarea Sa de propovăduire a
Împărăției lui Dumnezeu, desăvârșind legea prin porunca cea nouă a iubirii pe care o arată temelie a
tot binele: ,,Domnul nostru Iisus Hristos, arătând aici că porunca Lui este superi oară celei vechi și că
celor ce viețuiau după Lege le era încă neînțeleasă propovăduirea mântuitoare, având să Se suie la
cer, le rânduiește de mai înainte ca pe o temelie a tot binele legea iubirii, nu a iubirii conforme Legii,
ci a celei mai presus de Le ge. De aceea zice: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul.”
Dar spune -mi, va zice poate cineva, cum a zis că aceasta este o poruncă nouă, o dată ce, prin Moise,
Cel care a vorbit celor mai vechi a spus: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din t oată inima ta și
din tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Deuteronom 6, 5; Matei 22, 37)? Căci iată
că a pus înaintea celorlalte, cum se cuvine, iubirea față de Dumnezeu, iar după ea a pus pe cea
întreolaltă, unind cu cea față de Dumnez eu pe cea dintre noi, nefiind drept altfel, nici existând iubire
reală față de Dumnezeu dacă acesteia nu -i urmează cea datorată aproapelui. Căci toți ne suntem unii
altora frați”240. În acest sens, poruncind ucenicilor să se iubeascp unul pe altul precum El i-a iubit ,
Mântuitorul Hristos evidențiază caracterul nelimitat al iubirii. Legea cea Veche având rolul de a
păstra poporul evreu în dragostea de Dumnezeu și de aproapele, limita manifestarea iubirii la aceste

238 Ibidem.
239 Ibidem. p. 549 – 550.
240 Ibidem. p. 570.

75
două timpuri de raportări, însă, întrupându -Se Cuvântul, barierele Legii sunt înlăturate prin actul
suprem al iubirii lui Dumnezeu față de oameni, și anume jertfa de pe Cruce a Dumnezeu -Omului,
Mântuitorul Hristos; iubirea Sa fiind mai presus de Lege.
Mântuitorul Hristos ,,stabilește foarte clar cine este cel ce Îl iubește” și ,,nu le îngăduie
tuturor să primească puterea acestei harisme – a arătării Lui – ci numai celor în care vede existând
podoaba iubirii față de El prin păzirea poruncilor Lui”241. El semnalează iubirea ca fiind ușa prin
care, cei ce cinstesc ,,prin bună ascultare față de Fiul pe Născătorul din Care este, va avea ca rod al
faptei sale iubirea Aceluia. …căci, sălășluindu -Se în noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Sfântul
Duh, va fi împreună cu El numaidecât și Cel ce La născ ut pe El. Căci Duhul lui Hristos este și
Duhul Tatălui”242. Prezența lui Hristos în om prin Duhul Sfânt, Îl face prezent și pe Tatăl, deoarece
Duhul Fiului este și Duhul Tatălui, astfel, prin iubire, adică prin ascultarea și împlinirea poruncilor
se produce unirea omului cu Dumnezeu Treimea. ,,Unde e Duhul este atât Fiul, cât și Tatăl. Căci
sunt uniți în unda iubirii care se mișcă între Amândoi, pornind din Tatăl spre Fiul și întorcându -se
din Fiul spre Tatăl. De aceea și noi trăim în Duhul iubirea Fiului faț ă de Tatăl, iubirea noastră față de
Fiul ca Frate al nostru, iubirea Tatălui față de Fiul și iubirea noastră față de Tatăl prin iubirea față de
Fiul”243.
Neîmplinirea poruncilor dovedește lipsa iubirii omului față de Hristos și de aceea Dumnezeu
nu Se va să lășlui în el, căci zice: ,,Dacă o dovadă clară a iubirii față de El este păzirea poruncilor
Sale, sau a cuvântului Său, și contrariul va fi numaidecât adevărat. Căci a nu da nici un preț poruncii
Sale și a refuza ceea ce poruncește va fi un semn sigur al hotărârii de a nu -L iubi, ceea ce e propriu
celor ce obișnuiesc să a leagă cele nedrepte. Dar dacă păzitorilor legii le făgăduiește să Se
sălășluiască El însuși în ei, împreună cu Dumnezeu -Tatăl, în același mod spune că va sta departe și
cu totul despărțit de cei ce nu sunt astfel”244. Astfel, păzirea poruncilor este modul vi rtuții, iar
nepăzirea poruncilor este izvorul răutăților, și împărtășirea de Dumnezeu se face prin ascultare,
neascultarea îndepărtând.
Teama și întristarea ucenicilor Îl determină pe Iisus să -i mustre, atrăgându -le atenția asupra
faptului că iubirea lor nu este lucrătoare, tulburându -se ca cei ce nu au nădejde. ,, Prin aceasta
încearcă să -i învețe că cei ce cultivă dragostea sinceră și adevărată față de alții trebuie să nu caute
numai ceea ce e dulce și plăcut lor, ci și ceea ce e de folos celor iubiți, când vremea o cere ”245.

241 Ibidem. p. 623.
242 Ibidem.
243 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 1710 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 623.
244 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 625.
245 Ibidem. p. 630.

76
,,Chipul smereniei, primit cu folos pentru iubirea față de noi”246 trebuie să fie ridicat la Tatăl, la
egalitatea Fiului cu Tatăl, pentru ca astfel să se facă de folos nouă împlinindu -se iconomia lui
Dumnezeu cu neamul omenesc în Fiul. Plecat de la Tatăl, din iubirea față de El și față de oameni,
Dumnezeu fiind, Cuvântul, ,,odată trecut fiind timpul smereniei și vremea deșertării de bunăvoie”247
Se întoarce ca Dumnezeu și Om la Tatăl, îndumnezeind firea omenească prin Învierea și așezarea Sa
la dreapta Tatălui până ce se va sfârși timpul și de aceea ,,era o dovadă a iubirii față de El ca ei să nu
se întristeze atât de mult pentru păruta Lui lipsă și necesara Lui plecare, ci să se gândească mai
degrabă că Se suie la cuvenita și datorata Lui slavă și la vechea demnitate, adică la cea vizibil
dumnezeiască”248. În Hristos, Tatăl iubește pe Fiul ca pe rodul ființei Sale, iar cei ce -L iubesc
trebuie să se bucure că Hristos merge la Tatăl cu trupul, deoarece prin slava și puterea Lui, ipostasul
divin o-uman se face izvor de viață tuturor oamenilor, iar smerirea Lui pentru neamul omenesc de la
zămislire până la întoarcerea în slava firească este cea mai mare mărturie a iubirii Sale. Drept
urmare, împlinindu -se timpul întoarcerii la Tatăl, se cuvenea ca ucenicii să se bucure, mărturisindu –
și iubirea lor.
,,Înfățișându -ne tot rostul mântuitor al întrupării, Domnul Hristos spune că a fost iubit de
Dumnezeu -Tatăl și la rândul Său ne -a iubit și El pe noi, adică în același mod în care se înțelege că a
fost și El iubit de Cel ce L -a născut”249. El ,,ne iubește pe noi tot atât de mult cât Îl iubește Tatăl pe
El. Ne ridică la valoarea Lui prin iubirea Sa. Dar prin aceasta răspunde într -un fel nou iubirii Tatălui
cu iubirea Sa. Și de aici se vede că și Tatăl ne iu bește pe noi cu iubirea cu care iubește pe Fiul Său
Unul -Născut și de aceea vrea ca Fiul să Se facă om, și să iubească pe oameni, cum Îl iubește pe El în
calitatea de Unul -Născut. Tatăl însuși, prin Fiul, i -a făcut pe oameni atât de valoroși pentru El, atâ t
de vrednici de iubirea Lor și în stare să răspundă și ei cu iubirea lor ”250.
Iisus Hristos, fiind Fiul Unul – Născut al Tatălui, Îl descoperă pe Acesta oamenilor prin
Duhul pentru o mai mare înțelegere și unire cu dumnezeirea, descoperire ce nu se va înch eia, ci se
continuă în veșnicie. ,,Taina iubirii Tatălui față de Fiul și a Fiului față de Tatăl, deci și a cunoașterii
de către noi a Tatălui și a Fiului, nu se epuizează niciodată. Așa -zisa „modernizare” a credinței
creștine nu constă în părăsirea învățăt urii despre deoființimea Tatălui și a Fiului, ci în adâncirea ei.
O părăsire a acestei învățături, cum fac sectele neoprotestante, nu e o înaintare continuă în

246 Ibidem. p. 631.
247 Ibidem.
248 Ibidem. p. 632.
249 Ibidem. p. 655.
250 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 1788 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 655.

77
înțelegerea ei, ci o părăsire a misterului care face posibilă o înaintare veșnică în cunoaștere”251 și
,,numai cei ce iubesc pe Fiul și pe Tatăl, ca pe Cei ce -i iubesc pe ei, Îi pot cunoaște în calitatea Lor
adevărată, ca Tată și Fiu: pe Tatăl, iubind pe Fiul și, în El, pe oameni, și pe Fiul, ca Cel ce Îl iubește
pe Tatăl, fiind și El iubit de Tatăl, p entru ca să se întâmple aceasta prin El și cu oamenii”252.
Așadar, cei ce au cunoscut pe Tatăl prin Fiul, vor avea și iubirea Tatălui după asemănarea
Fiului Său: ,,În Hristos are loc o unire a trupului cu Sfânta Treime, care pornește de la lucrarea
Tatălui și se înfăptuiește prin El, ca Fiul, în Duhul Sfânt, ca și în cei ce cred în Hristos. Dar în
ceilalți oameni unirea are în lucrare și subiectul uman. Omul primește să treacă lucrarea
dumnezeiască sfințitoare a Treimii asupra sa, fără ca firea sa să aibă pe Fiul ca Subiect al lucrării
dumnezeiești. Lucrarea pornește din Tatăl, trece prin Fiul și se desăvârșește în Duhul. De fapt,
subiectul uman primește lucrarea sfințitoare de la Dumnezeu. Pe de altă parte, nici în Hristos firea
omenească, unită cu cea dumne zeiască, nu devine fire dumnezeiască, ci cele două rămân într -o
relație. Dar această relație e realizată și trăită de un Subiect unic, Care este și Dumnezeu, și om.
Omul nu se sfințește el însuși pe sine, cum Se sfințește Hristos, ca Dumnezeu, pe Sine ca o m, ci se
sfințește prin Hristos. De aceea sfințirea umanității lui Hristos se ridică până la nivelul sfințeniei Lui
dumnezeiești, cum nu se ridică cea a omului. Hristos zice că a dat celor ce cred în El harul și slava
de a fi una cu El, ca Dumnezeu întrupa t.Numai dacă este una în ființă cu Tatăl, dar are și firea
noastră, Hristos ne poate uni cu DumnezeuTatăl. Cei ce nu -L socotesc de -o-ființă cu Tatăl, ci doar o
creatură, se păgubesc pe ei înșiși, în unirea cu El rămânând închiși în granițele creatului, car e este
supus coruperii și morții. Dacă numai veșnicia personală dă un sens vieții, iar aceasta n -o putem
primi decât prin unirea cu Dumnezeu, și numai Hristos, Dumnezeu făcut om, ne asigură această
veșnicie, înseamnă că numai Hristos dă un sens existenței omenești și deci lumii în general”253.
Tatăl, pentru că iubește lumea ca pe Fiul, vrea ca lumea să -L iubească precum Fiul. De
aceea, în Hristos, cei ce -L iubesc, se unesc cu Fiul și prin Fiul cu Tatăl, iar prin această unire ei vor
cunoaște că Tatăl i -a iub it precum pe Fiul. Nu vom fi iubiți precum Fiul, în mod ființial, ci prin har,
prin participare, prin înfiere. Prin participarea la Hristos primim iubirea Tatălui; o primim în și prin
Hristos, deoarece Hristos a primit la întrupare iubirea Tatălui pentru n oi, nu pentru El. Pe
Dumnezeu, ca Dumnezeu al iubirii , Îl cunoaștem în Hristos.

251 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 2022 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 741.
252 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 2023 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 741
253 Tâlcuirea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, notele 2004 -2006 în Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri… p. 736.

78
IV. Concluzii

Așadar , tema iubirii folosită de Sfântul Evanghelist Ioan în cadrul Evangheliei a patra, dar și
în cele trei Epistole ale sale, este redată printr -o terminologie miticulos folosită, îngrijindu -se să
reproducă fidel modul în care Mântuitorul Hristos S -a exprimat în discursul iubirii. El reliefează în
cadrul contextului sta rea de spirit a participanților la acțiune, în mod activ sau pasiv, și felul în care
aceștia percep iubirea în general și pe cea arătată de Iisus în mod special. Prin termenii αγάπη și
αγάπαω , autorul evidențiază iubirea autentică, iar prin υίλεω pe cea lu mească, însă atent la starea
sufletească a celor asupra cărora se răsfrânge iubirea, termenii fluctuează, dând impresia că sunt
sinonimici în sens.
Spațiul în care se desfășoară iubirea este relația interpersonală, fapt pentru care Sfânta
Evanghelie după Ioan aduce în prim plan întreita relație de iubire, având obârșia și începutul în
veșnicie și intersectându -se cu lumea prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Iubirea intratrinitară
se coboară în lume comunicându -se firii omenești și invitând -o la veșnic a viețuire adevărată prin
împroprierea liberă și asumată a iubirii dăruite în Hristos prin Duhul Sfânt de către Tatăl. Aceasta se
face element de unire în interiorul firii omenești prin puterea dumnezeiască primită în Hristos de la
Tatăl, probată prin împl inirea poruncilor din care izvorăște bucuria duhovnicească.
Sădită în ucenici de Hristos prin Duhul Sfânt, iubirea dumnezeiască se răspândește prin
propovăduirea lor până la marginile lumii, păstrând uniți pe cei ce au ales a răspunde Celui ce i -a
iubit atât de mult și dând pildă de viețuire de iubire interpersonal ă, nu doar cu cei ce iubesc la rândul
lor, ci și cu vrăjmași. Această mare iubire a Preasfintei Treimi coborând in chip iconomic prin
Mântuitorul Hristos și Duhul Sfânt asupra lumii, dă posibilitatea fiecărei făpturi raționale de a
ajunge ,,prieten și casn ic al lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Printre acești prieteni și casnici ai lui
Dumnezeu se numără și Sfinții Ioan Hrisostom și Chiril al Alexandriei, părinții exegezei biblice care
au comunicat credincioșilor taina iubirii; primul accentuând gratuitatea iu birii care presupune
urmarea lui Hristos prin asumarea ei, iar al doilea stabilind dogmatic deoființimea și egalitatea dintre
Ipostasurile Treimii în interiorul Firii Dumnezeiești, luminând astfel calea sigură de parcurs între
împărăția iubirii Tatălui în și prin iubirea lui Hristos la starea de fii ai lui Dumnezeu după har.
Teologhisirea iubirii este dublată de expresia ei neîncetată în sânul Bisericii prin împlinirea
poruncilor în Hristos. Vâslași pe marea acestei vieți trecătoare spre limanul veșniciei, părinții isihaști
s-au făcut prin silirea de sine a lor, lumini ce luminează tuturor, aprinzându -se cu flacăra iubirii lui

79
Hristos. Faptele și scrierile lor stau mărturie peste veacuri, reflectând modul aplicării iubirii primite
în dar de la Hristos, iubi re despre care vorbește Sfântul Ioan în Evanghelia sa.
Iubirea este o temă amplă și inepuizabilă, în lucrarea de față am reliefat câteva aspecte
esențiale în privința acestei teme; de la terminologia folosită, la modurile de exprimare are acesteia,
ca ven ind din partea lui Dumnezeu față de lume, dar și modul în care oamenii îndeplinesc sau ar
trebui să îndeplinească porunca primită de la Mântuitorul Hristos, aceea de a iubi. Iubirea, înepând
cu Sfântul Evanghelist Ioan devine o temă prodominantă și de mare interes până la momentul în
care Însăși Iubirea va coborî în lavă, pe norii cerului, pentru a judeca viii și morții.

80
V. Bibliografie

I. Izvoare biblice, patristice și liturgice .
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982.
2. Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2016.
3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și a dnotată de
Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2018.
4. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Scrieri , partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan; traducere, introducere și note de Pr. Pr of. Dumitru Stăniloae în ,,PSB”, vol 41; Editura
Institutul Biblic și de Misiune al Bisricii Ortodoxe Române; București, 2006.
5. Dorotei, Avva, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Buna Vestire, Bacău 1997.
6. Grigorie de Nazianz, Sfântul, Taina m-a uns, Cuvântări , trad. din limba greacă, note
introductive și comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Editura Herald, București, 2004.
7. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica , trad., de Pr. D. Fecioru, Ediția a III -a, Editura Scripta,
București, 1993.
8. Ioan G ură de Aur, Sfântul, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere în
limba română de diacon Gheorghe Babuț, Editura Pelerinul Român; Oradea, 2002.
9. Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan , Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005.
10. Idem , Coment ariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Teodosie Atanasiu, Editura
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923.
11. Idem , Despre necunoașterea lui Dumnezeu, trad. De Walter Alexander Prager, Editura
Herald, București, 2004.
12. Idem , Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur , trad. de Diac. Gheorghe Babuț, Editura
Pelerinul Român, Oradea, 1994.
13. Idem , Omilii la Matei , colecția P. S. B., nr. 23, trad., Pr. Dr. Fecioru, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1994.
14. Idem , Opere XIV, Omilii la Ioan (II) , introducere, trad. și note de Sabin Preda, Cristina –
Costena Rogobete, Cornel Coman, Cristian Chivu, Adrian Tănăsescu, Caliopie Papacioc,
Editura Gândul Aprins, 2016.

81
15. Idem, Problemele vieții , trad. de Cristina Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița,
Galați, 2007.
16. Idem , Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei , traducere, introducere, indici și note de Pr.
Dumitru Fecioru, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1994.
17. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Capete despre dragoste , în Filocalia, Vol. II, trad.
introducere și note de Pr. Prof Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum, 2005.
18. Idem, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3, trad. introducere și not e de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloe, Editura Apologeticum 2005.
19. Paisie Aghioritul, Cuviosul, Despre Rugăciune , Editura Evanghelismos, București, 2013.
20. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu ,
Editura Sophia, Bucure ști, 2002.
21. Idem, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți , trad. de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2002.
22. Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura P elerinul Român, Oradea 1998.
23. Ioan Scărarul, Sfântul, Cuvânt despre rugăciune cu lămuririle ei în ,,Despre rugăciune și
trezvie în învățăturile Sfinților Părinți” trad. de Cristina Florentina, Editura Egumenița,
București.
24. Varsanufie și Ioan, Sfinții, Scrisori duhovnicești, în Filocalia, Vol. XI, trad., introducere și
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum 2005.
25. Vasile cel Mare, Sfântul, Regulile mici, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2010.
26. Liturghier, Editura Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
27. ,,Mineiul lunei Septemvrie”, tipărit sub păstorirea IPS Patriarh Miron, Editura Tipografia
Cărților Bisericești, București 1929.

II. Dicționare și lexicoane
28. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase , Editura
Dicezană, Caransebeș, 2001.
29. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

82
30. Fee, Gordon, The New Interna tional commentary on the New Testament , Erdmans, Grand
Rapids, 1995.
31. Joly, Robert, Le vocabulaire chretien de l’ amour est -il original? Φιλειν et Αγαπαν dans le
grec antique, Presses Universitaires de Bruxelles, Brussels, 1968.
32. New Dictionary of Theology , edited by Sinclair B. Ferguson, David F. Wright and J. I.
Packer, Inter Varsity, Downers Grove, 1988.
33. Spicq, Ceslas, Theological Lexicon of the New Testament , Translated by James D. Ernest,
vol. 1, Peabody, Hendrickson, 1994.
34. Theological Dictionary of the New Testament edited by Gerhard Kittel, Vol. 1 – 10,
Erdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan.
35. Vine, W. E., God is Love în ,,Bibliotheca Sacra 156” no. 622, Apr -Jun 1999.
36. Idem, Vine’s Complete Expository Dictionar e of Old and New Testament Words , Thomas
Nelson, Nashville, 1996.
37. Warfield, B. B., The Works of Benjamin B Warfield, vol. 2, Biblical Doctrines, Baker,
Grand Rapids, 2002.

III. Cărți
38. Andruțos, Hr., Simbolica , trad. de profesor Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan
al Olteniei, 1955.
39. Belu, Pr. Prof. Dr. Dumitru I., Despre Iubire , Timișoara, 1945.
40. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Sfintei Treimi , Editura Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
41. Bădiliță , Cristian, Noul Testament Evanghelia după Ioan , Editura Vremea, București, 2015 .
42. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică , Editura România
Creștină, București, 1999.
43. Credința Ortodoxă , Editura Trinitas, Iași, 2005.
44. Evdokimov, Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă , trad. de Pr. Dr. Vasile
Răducă, Editura Anastasia, București, 1995.
45. Galeriu, Preot Constantin N., Jertfă și răscumpărare , București, 1973.
46. Larchet, Jean -Claude, Terapeut ica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sofia,
București, 2006.
47. Losski, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , trad. din limba franceză de Pr. Dr.
Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, București, 1998.

83
48. Mihălcescu, Preot Ioan, Dogma Soteriologica, Fascicula I, actul răscumpărării și persoana
Răscumpărătorului , Editura Tipografia Cărților Bisericești, București, 1926.
49. Idem, Dogmatica Iubirii , Editura România Creștină, București, 1998.
50. Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Bucovschi, Pro f. Diac. Dr. Orest, Pavel, Prof. Dr.
Constantin, Zăgrean, Pr. Diac. Dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă , vol. II, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
51. Petraru, Pr. Gheorghe, Misiologia Ortodoxă; revelația divină și misiunea Biserici i, Editura
Panfilius, Iași, 2002.
52. Picioruș, Pr. Dr. Dorin Octavian, Vederea lui Dumnezeu în Teologia Sfântului Simeon Noul
Teolog, Editura Teologia pentru azi, București, 2009.
53. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi , Sibiu, 1989.
54. Popescu, Dumitru, Costac he, Doru, Introducere în Dogmatica Ortodoxă , Editura Libra,
București, 1997.
55. Remete, Pr. Prof. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016.
56. Rogobete, Silviu Eugen, O ontologie a Iubirii, Editura Polirom, 2001.
57. Stăniloae, Pr. P rof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediția a II -a, Editura
Omniscop, Craiova, 1993.
58. Idem, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului metropolitan Sibiu, Sibiu,
1991 .
59. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Vol. 1 – 3, București, 1997.
60. Idem , Marc -Antonie COSTA DE BEAUREGARD , Mica Dogmatică vorbită, trad. de Maria –
Cornelia Ică Jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
61. Idem , Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea , Editua Institutul Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2012.
62. Idem , Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica și mistica , Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Biserici Ortodoxe Române, București, 1992.
63. Teșu, Pr. Ioan C., Teologia necazurilor , Edit ura Christiana, București, 1998.
64. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă , manual
pentru seminariile teologice, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1991.
65. Ware, Episcop Kallistos, Ortodoxia Calea Dreptei Credințe , trad. de E. Chiosa, Editura
Trinitas, Iași, 1999.

84

IV. Studii și articole
66. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumusețea iubirii față de Sfânta Treime ,
în vol. Comori ale Ortodoxiei , Editura Trinita s, Iași, 2007.
67. Ciobotea, Dr. Dan -Ilie, Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al
iubirii treimice, în ,,Ortodoxia” , Anul XXXIV (1982), Nr. 4.
68. Constantinescu, Pr. Prof. I., Parabola viței celei adevărate în ,,Glasul Bisericii”, Anul
XLIII, Nr. 3 -4 Martie – Aprilie, 1984.
69. Idem, Rugăciunea Arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos în ,,Ortodoxia”, Anul
XXXV, Nr. 3, Iulie – Septembrie 1983, București.
70. Hursaciuc, Pr. Dr. Gheorghe, Unitatea Bisericii în ad evărul lui Hristos și în Duhul Sfânt
după Evanghelia de la Ioan în ,,Teologie și Viață” Anul XVI (XC), Nr. 1 -6 Ianuarie – Iunie,
2006.
71. Mircea, Pr. Ioan, Iisus Hristos – Dumnezeu și îndumnezeitor în ,,Ortodoxia” Anul XXXV,
Nr. 1 – Ianuarie -Martie, 1983.
72. Savin, Ioan, Iconomia și roadele Învierii Domnului în ,,Studii Teologice”, An XIX (1962),
Nr. 5 -6 Mai -Iunie.
73. Stamatoiu, Pr. Drd. Dionisie, Rugăciunea Arhierească, Comentariul. Locul și timpul
rostirii. Denumirea în ,,Mitropolia Olteniei” Anul XXX, Nr. 7 -9, Iulie – Septembrie 1978,
Craiova.
74. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Dumnezeu este iubire în ,,Ortodoxia” Anul XXII, Nr. 3 – Iulie-
Septembrie, 1971.
75. Tudoran, Drd. Simion, Idei dogmatice și moral – sociale în Rugăciunea Arhierească în
,,Glasul Bisericii” Anul XLI, Nr. 9 – 10, Septembrie – Octombrie, 1982.

85

86

87
Avizat,
PR. CONF . UNIV. DR. Ilie MELNICIUC -PUICĂ

DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licență

Subsemnatul Ovidiu Gabriel Însurățelu , având domiciliul în Sat Ionășeni, Comuna
Vârfu Câmpului, Județul Botoșani , născut la data de 05.05.1996 , identificat prin CNP
1960505070036 absolvent al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de
TEOLOGIE ORTODOXĂ , specializare a TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ , promoția
2015 -2019 , declar pe propria răspundere, cunoscând consecințele fa lsului în declarații în sensul art.
326 din Noul Cod Penal și dispozițiile Legii Educației Naționale, nr. 1/2011, art. 143, alin (4) și (5),
referitoa re la plagiat, că lucrarea de licență cu titlul „ IUBIREA LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE
LUME ÎN SCRIERILE SFÂNTULUI EVANGHELIST IOAN ”, elaborată sub îndrumarea PR.
CONF. UNIV. DR. Ilie MELNICIUC -PUICĂ , pe care urmează să o susțin în fața comisiei este
originală, îmi aparține și îmi asum conținutul ei în întregime.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice
modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea con ținutului
său într -o bază de date în acest scop.
Am luat la cunoștință despre faptul că este interzisă comercializarea de lucrări științifice în
vedere facilitării falsificării de către cumpărător a calității de autor al unei lucrări de licență, de
diplomă sau de disertație în acest sens, declar pe proprie răspundere că lucrarea de față nu a fost
copiată, ci reprezintă rodul cercetării pe care am întreprins -o.

DATA SEMNĂTURA

…………………… ………….. ………………..