Pozitivismul Italian. Mijloace Si Procedee Folosite In Criminologie

Capitolul I

Demers introductiv

Secțiunea I

Criminologia că știința penală

Examinarea obiectului cercetării criminologice presupune a stabili că anume interesează cercetarea criminologică.

Un prim indiciu în acest sens îl reprezintă însăși denumirea criminologiei, originea acestui cuvânt.Observăm astfel că,din punct de vedere etimologic,noțiunea criminologie este alcătuită din două cuvinte de origine greacă respectiv: crimen(cu sensul inițial de acuzație și apoi de infracțiune1) și logos(la origine discurs,rațiune,iar ulterior,știința).

Pornind de la sensul etimologic se poate formula chiar o definiție prealabilă,pur nominală,în care criminologia ar reprezenta:discursul cu privire la crimă,știința crimei.Deși evident incompletă, o asemenea definiție apare destul de frecvent în literatură de specialitate,la autori de prestigiu,fie efectiv în formula ,,știința crimei”2,fie în varianta ,,studiul științific al fenomenului criminal”3.

1 Reținem doar cele două sensuri mentionmate, pentru facilitatea expunerii.În relitate etimologia cuvântului crimă este mai compelxa și a constituit subiectul multor dezbateri în literature de specialitate.

Astfel,s-a arătat că termenul crimă provine din grecescul krimein, care avea înțelesul a judeca,a allege,a separa.Cuvântul a fost preluat în latină sub forma crimen(-inis) care înseamnă la origine: “decizie juridiciara”.În latină clasică termenul crimen căpăta de asemenea sensul de <<acuzație>> sau <<capăt de acuzare>>.În aceste condiții “în sensul său etimologic, cuvântul crima nu desemnează în mod direct o acțiune, un act sau un comportament particular, ci mai degrabă actul de a judeca un comportament în cadrul unui process instituțional de tip judiciar”.A.P.Pires, La criminologie d’hier et d’aujourd’hui,în Histoire des saviors sur le crime et la peine, lucrare colectivă de C.Debuyst s.a, Ed.Leș Presses de l’Universite de Montreal,1995,p.17. În același timp este de remarcat faptul că la Roma, până la sfârșitul sec.al II-lea i.Hr., termenul crimen nu se referea decât la “atingerile aduse suveranității Cetății”. Uciderea unei personae a rămas multă vreme în afară urmăririi publice, iar “în toată perioada republicană dreptul penal a ignorat violul, răpirea și adulterul”. N.Rouland, L’Anthropologie juridique, Ed.P.U.F., 1990, p.28.

2E. Seelig, Trăite de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1990, p.3.

3R. Vouin și J. Leaute, Droit Penal et Criminologie,Ed.P.U.F., 1956,p.34.

Acest tip de definiție, deși criticabil sub aspectul rigorii, prezintă avantajul simplității, oferind un reper clar, deși minim, cu privire la “zona” în care se situează cercatarea criminological.

Pe baza acestui reper, putem presupune că fenomenul criminal intra în sfera de interes a cercetării criminologic, face parte din obiectul acesteia.

Un al doilea indiciu este dat de existența evidentă a unor preocupări practice legate de fenomenul criminal, de combaterea ori limitarea acestuia. Putem presupune că interesul cercetării criminologice este atras și de aceste preocupări de oridin practice, pe care le vom numi practică anticriminala.

Secțiunea a II-a

Fenomenul criminal ca obiect de studio al criminologiei

Expresia ”fenomen criminal” este foarte de utilizată, dar sensul ei diferă, uneori foarte mult, în raport de conținutul mai restrâns sau mai larg ce i se atribuie. Uneori fenomelul criminal este privit doar că o “abstracție juridical”, situație în care conținutul acestuia este redus la cel al noțiunii de infracțiune4.

Alteori, în doctrină, prin utilizarea expresiei “fenomen criminal” se are în vedere doar aspectul macro-criminologic(asamblul infracțiunilor).În sfârșit unii criminology dau un sens foarte larg expresiei “fenomen criminal”, considerând că în conținutul acesteia trebuie să se regăsească: normele penale edictate, violarea acestora, precum și reacția socială represiva, consecutivă5.

În mod evident, este o greșeală să privim fenomenul criminal că pe o simplă abstracție juridical, deoarece el reprezintă o realitate umană și socială6.

În același timp, o viziune exclusive macro-criminologica (macro- socială) asupra fenomenului criminal este doar parțială, deoarece ignora latura individuală a realității criminale (crimă ca fenomen individual și criminalul că factor sine qua non).

5 “Crimă este în inima criminologiei, dar, oricât ar fi de importantă, inima nu este niciodată decât un organ printre altele.Rolul ei nu poate fi înțeles decât dacă este plasată în organismul din care face parte.Fenomenul criminal este acest asamblu al cărui centru este crimă.Leaute(1972: 7-10) concepe fenomenul criminal ca un proces în trei etape: 1- normele penale sunt edictate, 2- ele sunt violente, 3- aceasta provoacă o reacție socială represiva.Putem la fel de bine să ni-l reprezentăm că pe o dramă în trei personaje: delicventul, victima și agentul de control social, și în trei acte: prevenirea, trecerea la act și ripostă penală”. M. Cussson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998, p. 16.

6 “Fără îndoială, fenomenul criminal nu apare și nu există decât dacă există o societate și pentru că există o societate.Dar nu societatea este cea care îl produce.La originea lui există totdeauna acțiunea unei persoane, ființă umană și socială, revoltată împotriva societății al cărei membru este.Din acest punct de vedere el(fenomenul criminal- n.n.) reprezintă o realitate umană și socială.” G. Ștefăni, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cât., p. 9.

În sfârșit, o viziune prea largă asupra fenomenului criminal este la rândul ei inexactă.

A introduce represiunea în conținutul fenomenului criminal echivalează, după opinia noastră, cu o confuzie ce s-ar face în medicină, între maladie și tratamentul acesteia.

Pentru a stabili ce anume intra în conținutul fenomenului criminal (și pe cale de consecință în conținutul obiectului cercetării criminologice) trebuie să pornim de la aspectul individual al fenomenului (noțiunea de crimă) unde nu trebuie ignorat nici factorul uman care este inerent (criminalul) și trebuie să avem în vedere și aspectul “colectiv” sau “de masă” al fenomenului (criminalitatea)7.

§1. Crimă.

Noțiunea de crima are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o totală confuzie, atât în privința noțiunii în sine, cât și în legătură cu unii “compuși” ai acesteia, cum ar fi criminologia și criminologul.

Această confuzie derivă din înțelesul curent ce se dă noțiunii de crimă, ea fiind explicabilă pentru nespecialiști. Mai puțin explicabilă este însă o asemenea confuzie printre juriști. Din aceste considerente, o prezentare în detaliu a tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă este utilă nu numai pentru conturarea obiectului cercetării criminologice, dar și pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe acesta tema.

Distingem trei înțelesuri posibile ale noțiunii de crimă:

sensul comun;

sensul penal;

sensul criminologie;

a) În sens comun, prin crimă se desemnează, de regulă, o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art.174 C.pen.), de omor calificat (art.175 C.pen.) de omor deosebit de grav (art.176 C.pen.) sau pruncucidere (art.177 C.pen.).

Prin extensie, regăsim aceasi denumire utilizată de multeori în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei personae: tâlhărie urmată de moartea victimei [art.197 alin.(3)C.pen.] s.a.

Întâlnim aceasta utilizare în limbajul current, în presă în opere literare etc.

La baza folosirii crimei cu acest înțeles se afla, probabil, denumirea dată categoriei celei mai grave de infracțiuni, în împărțirea tripartite de care vom vorbi mai departe. Precizăm însă de pea cum că nu există identitate între cele două înțelesuri.

7 În legătură cu utilizarea expresiilor “crimă, fenomen individual” și “criminalitate, fenomen colectiv”, R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990, p. 64, 65.

b) În sens pena, crimă desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celalalte infracriuni.

Acest sens este dat de împărțirea tripartite a infracțiunii în :crime, delicate și contravenții.

Pentru primadata, de o manieră clară, această împărțire a fost reținută de Codul penal al Revoluție Franceze (cunoscut sub denuumirea de Codul lui brumar anul IV), a fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon), apoi, de majoritatea legislațiilor penale europene elaborate la începutul secolului al XIX-lea.

Ulterior, către sfârșitul secolului trecut, ideea împărțirii trinitare începe să piardă teren. Mai întâi Olanda, în 1886, prin elaborarea unui nou cod penal și apoi Italia, odată cu primul ei cod penal din 1889 (Codul Zanardelli), trec la o clasificare bipartite, respective : delicate și contravenții. În timp, alte legislații penale europene au urmat aceeași cale, astfel încât, în present, sistemul tripartite nu mai este mantinut decât în Franța, Belgia, Luxemburg, San-Marino și Grecia8.

Consecventa propriei tradiții, Frântă a păstrat vechea împărțire și în noul cod penal intrat în vigoare în anul 1994. Potrivit art.111-1 al acestui cod: “Infractiuniile sunt clasificate, după gravitatea lor, în crime, delicate și contravenții”. Deși legiuitorul nu o indică în textul citat (și nici în altă parte în mod expres), având în vedere natura pedepselor, crimele corespund celor mai grave infracțiuni, delicate, infracțiunilor de gravitate medie, iar contravențiile, infracțiunilor de minimă gravitate. Pentru justiția franceză, această împărțire constituie, în planul tehnici juridice, baza întregului system de drept penal9, având în consecințe multiple, începând cu natura și cuantumul pedepselor și încheind cu procedura de anchetare și judecare, ce sunt diferite pentru fiecare categorie de fapte din cele menționate.

În legislația penală romană a existat aceasi împărțire a infracțiunilor, în crime,delicte, și contravenții, atât în codul de la 1865, cât și în cel de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea).

Codul Penal socialist de la 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale. În rest, orice faptă prevăzută de laegea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiune, fără nici o altă distincție. Rezultă că, în contextul legislației românești actuale, noțiunea de crimă nu mai are o semnificație penală determinată10.

Mai trebuie remarcat că noțiunea de crimă folosită în limbajul comun nu acoperă integral categoria crimelor din împărțirea tripartite, la care ne-am referit anterior.

8 J. Pradel, Droit Penal Compare, fcd. Dalloz, 1995, p. 228.

9 F. Desportes și F. Gunehec, Le nouveau Droit Penal- Tome I- Droit penal general, Ed. Economică, 1995. p. 67.

10 Există în prezent un proiect de nou cod penal care vizează revenirea la împărțirea infracțiunilor în crime și delicte, în acest sens, Revistă de drept penal nr. 3/2002, p. 127.

Atât în vechiul nostru sistem penal , cât și în celelalte legislații care au prevăzut ori mai prevăd încă împărțirea trinitară, în categoria crimelor intră, pe lângă infracțiunile contra vieții ori care au avut ca urmare moartea victimei (vezi limbajul comun), și alte fapte penale grave , cum ar fi spre exemplificare: infracțiunile contra siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhăriile, violurile, mai nou actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. (Adăugăm pentru comparative că în categoria delictelor intra infracțiunile “obișnuite” cum ar fi : furt, înșelăciune, vătămare corporală, fals etc, iar în categoria contravențiilor intră, de regulă : încălcări ale normelor de conviețuire socială, ale reglementărilor privind circulația rutieră, ale unor dispoziții fiscale etc). Putem conchide că noțiunea de crimă, în limbaj penal, o include pe cea utilizată în limbajul current, dar presupune, în plus, și alte fapte penale.

Înainte de a puteă de drept penal nr. 3/2002, p. 127.

Atât în vechiul nostru sistem penal , cât și în celelalte legislații care au prevăzut ori mai prevăd încă împărțirea trinitară, în categoria crimelor intră, pe lângă infracțiunile contra vieții ori care au avut ca urmare moartea victimei (vezi limbajul comun), și alte fapte penale grave , cum ar fi spre exemplificare: infracțiunile contra siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhăriile, violurile, mai nou actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. (Adăugăm pentru comparative că în categoria delictelor intra infracțiunile “obișnuite” cum ar fi : furt, înșelăciune, vătămare corporală, fals etc, iar în categoria contravențiilor intră, de regulă : încălcări ale normelor de conviețuire socială, ale reglementărilor privind circulația rutieră, ale unor dispoziții fiscale etc). Putem conchide că noțiunea de crimă, în limbaj penal, o include pe cea utilizată în limbajul current, dar presupune, în plus, și alte fapte penale.

Înainte de a putea trece la examinarea sensului criminologie a noțiunii de crimă, se impune precizarea că, în doctrina penală, noțiunea de crimă a fost și este utilizată și în sensul general de infracțiune, de fapta penală. Acest lucru este valabil atât pentru doctrina de limba franceză (contrar sensului strict stabilit de lege prin împărțirea tripartite), cât și pentru cea de limba engleză.11

C) În sens criminologic noțiunea de crima are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminoligie.

Încă de la primele cercetări au caracter științific efectuate în domeniul criminologiei, s-a încercat și parțial s-a reușit o distanțare de viziunea abstractă cu privire la infracțiune, pe care o practicau penaliștii. Crima a fost privită ca fapt uman și social, ca fenomen(în sensul de reralitate observabila și repetabila). Nu întâmplător, cercetarea criminologică a debutat sub denumirea de antropologie. Pozitiviștii italieni(a se vedea infracțiune nr.143) au coborât pe firul istoriei umanității, au deposit granițele statale și continentale, pentru a studia crimă și omul criminal. În aceste condiții, una din primele observații care sau impus a fost legată de oscilația în timp și spațiu a legii penale. Cu puține excepții, ceea ce “ieri” era considerat drept crimă, “astăzi” nu mai este și invers, ceea ce un stat sancționează că infracțiune, altul nu face și invers.

Primul care a încercat o rezolvare coerentă a acestei probleme a fost R. Garofalo.El a propus o abordare sociologică a noțiunii de crimă,dându-i acesteia semnificația de delict natural (în opoziție cu delictul convențional).Astfel, în opinia lui Garofalo, pentru că un act să fie considerat crimă, el trebuie să producă ,,vătămarea acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale,milă și probitatea”12.

11Astfel, în dreptul americam de exemplu, noțiunea de crimă corespunde acelei de infracțiune, incluzând în același timp: violation(echivalent contravenției), misdemeanour(ce ar corespunde cu delictul) și felony(echivalentul crimei din împărțirea tripartită).

12 R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entierement refondue et augmentee, Felix Alean, editeur, Paris, 1905, p. 35.

Ulterior au existat și alte tentative de definire a crimei,însă criteriile propuse de Garofalo au revenit cel mai des, sub o formă ori alta, în concepțiile exprimate.Astfel, B. di Tullio definește crimă în aproape aceiași termini ca și

Garofalo,arătând că:

“…Putem deci considera drept crimă acel fenomen care, aducând atingerea sentimentelor altruieste fundamentale, tulbura condițiile de viață ale ansamblului social și contravene moralității medii dintr-o epocă și dintr-o societate determinate”13.

Dintre încercările recente, merită a fi amintită soluția propusă de R.Gassin care pornește de la distincția ce se poate face între “valorile – scop” și “valorile – mijloc”, primele reprezantand “bunurile” protejate de legea penală, iar celelalte “mijloacele” (procedeele), prin care s-ar adduce atingerea respectivelor bunuri și care sunt, la rândul lor, prohibite.În timp ce “bunurile” protejate variază mai mult sau mai puțin, în timp și spațiu, “mijloacele” (procedeele) prohibite prezintă un element de constantă: violenta și viclenia au fost întotdeauna incriminate14.O definiție a noțiunii de crimă ar trebui să pornească, deci, de la aceste elemente.Problema gradului de la care violența și viclenia ar trebui să fie sancționate (ori ar trebui să fie considerate crime) rămâne însă nerezolvată…

Prin urmare, nu se poate vorbi în present despre o definiție a crimei unanim acceptată în doctrina criminological.Toate dezbaterile care au avut loc în jurul acestui subiect au scos însă la iveală caracterul pozitiv al crimei(în sensul de realitate observabilă) și faptul că, pentru înțelegerea ei, se impune a merge dincolo de teoria clasică a doctrinei penale, în care infracțiunea(crimă) este considerate o abstracție, ia neexistând decât sub forma unui concept juridic.

Rezultă din cele expuse anterior că, în sens criminologie, noțiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta, așa cum se întâmplă în realitate, în cercetarea crimonologica.

Penteru a stabili limitele în care operează noțiunea de crimă, vom pleca și noi așadar de la definiția dată infracțiunii în legea penală.Conform dispozițiilor din codul penal[art.17 alin.(1)], pentru care o faptă să fie considerate infracțiune trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții(trăsături) esențiale: 1) să fie prevăzută de legea penală,2) să fie comisă cu vinovăție și 3) să prezinte pericol social.După cum se precizează în docrina penală, “lipsa vreuneia dintre tresaturile esențiale duce la inexistenta infracțiunii, cu toate consecințele ce decurg din această situație”.

Mai trebuie precizat că în preocupările criminologiei intra și studierea altor categorii de fapte, de comportament, ce ies din sfera noțiunii de crimă, chiar în înțelesul larg pe care i l-am atribuit.

13 B. di Tullio, Manuel d’anthropologie criminelle, Ed. Payot, Paris, 1951, p. 16.

14 R. Gassin, op. cât., p. 53, 54.

Este vorba, în esență, de acele comportament appreciate că deviante, care se depărtează deci de normele socio-morale, fără însă a intra în conflict cu legea penală.Un exemplu tipic în acest sens îl prezintă alcoolismul, comportament deviant ce a constituit obiect de studio încă de la începuturile cercetărilor criminologice, Lombroso de pildă acordându-I un interes particular.Mai pot fi date ca exemple: consumul de substanțe stupefiante(în măsura în care acest consum nu este incriminat de legea penală), abandonul școlar, tendințele spre vagabondaj ori vagabondajul(când acesta nu constituie infracțiune), prostituția(la fel, în măsura în care nu este considerată drept infracțiune) etc.

În literature de specialitate s-a pus prblema dacă aceste comportamente intra ori nu în sfera obiectului cercetării criminologice, iar părerile au fost atât pro, cât și contra.

O soluție mediană ar fi aceea de a considera că aceste comportamente fac parte din “sfera de interes” a criminologiei15.

Așa cum arătăm mai sus, realitatea ne oblige să constatăm că cercetarea criminological este interesată și de asemenea comportanente.

În finalul acestei secțiuni să concluzionăm deci că noțiunea de crimă, în sensul de fapta penală sau cu justificată aparenta penală, reprezintă un prim element al fenomenului criminal.

Dar crima, așa cum am văzut, este înainte de toate un fapt uman și, de aceea, orice crimă presupune existența unui criminal.

§2. Criminalul.

Noțiunea de criminal va necesita mai puține explicații, deoarece sunt valabile și în acest caz o mare parte din constatările făcute în legătură cu noțiunea de crimă.

Mai întâi trebuie arătat că, în general, termenul de criminal este folosit în același timp și de cele mai multe ori în același înțeles cu termenii de infractor și delicvent, fără a face vreo distincție între acestea.

Indiferent însă de noțiunea utilizată, care de altfel poate fi și alta în afara celor menționate16,respective noțiune capăta în criminologie o semnificație aparte și, de aceea, unele precizări se impugn.

În sens general, infractorul sau delicventul este persoana care a comis o infracțiune.În sens penal, mai riguros, se adăugă și condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare.Acest sens este exact și util: exact, pentru că permite raportarea la criteriile clare prevăzute de lege privind infracțiunea și util,

15 Rodica M. Stanoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, seria Criminologie, 1995, p. 24.

16 Ne referim aici la teroriile aboliționiste care reclama înlocuirea termenilor de infractor și delicvent cu expresii de genul:”persoană implicată”,”aflată într-o situație problema” etc., în acest sens, L. Hulsman și J. Bernat de Celis, Peines perdues- le systeme penal en question, Ed. Centurion, Paris, 1982.

pentru că permite raportarea la statisticile criminale oficiale care pot da o imagine aproximativă, dacă nu despre “calitatea” infractorilor, cel puțin despre numărul lor.

Sigur că și criminologia va porni tot de la această semnificație penală care se dă infractorului.Mai mult “materialul uman” furnizat cercetării criminologice a provenit și provine, în marea sa majoritate, din rândul populației penitenciare, deci, personae care nu numai că au comis infracțiuni, dar au și fost condamnate, suportând rigorile pedepsei.

Cred că cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că noțiunea de criminal trebuie să aibă în criminologie o semnificație aparte.

Intră în categoria criminological de “criminal” persoană care comite o “crimă” în sensul de fapta penală sau cu justificată aparenta penală.

Criminalul, în această accepțiune extreme de largă, intra în mod implicit alături de crimă în conținutul fenomenului criminal și prin urmare în sfera de preocupări a cercetării criminologice, face parte din obiectul acesteia.

Dar crima, fiind un fapt uman, este implicit și un fapt social, o realitate care din păcate nu este singulară.Privite în ansamblul lor, crimele înseamnă criminalitate, noțiune de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

§3. Criminalitatea.

Ideea de criminalitate și noțiunea în sine au apărut relativ recent, respective către sfârșitul sacolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.Această apariție corespunde cu începuturile presei și cu primele statistici criminale care “au obișnuit spiritele să concepa existența unui fenomen social global care merită a fi explicat”17.

Noțiunea de criminalitate desemnează la modul general, ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate.

Ea poate fi utilizată fie în acest sens general, fie într-un sens mai precis, pentru a desemna anumite categorii de fapte penale.

Regruparea faptelor penale după diverse criterii conduce la obținerea unor categorii de criminalitate diferite. Aceste diferite categorii de criminalitate pot fi clasificate în două moduri: după criterii subiective, variabile(clasificarea subiectivă) și după un criteriu obiectiv, invariabil(clasificare obiectivă).

Clasificarea subiectivă a criminalități; se referă la categorii de criminalitate obținute prin raportarea la diferite elemente de referințe alese în mod arbitrar, în funcție de interesul cercetării criminologice.

O primă serie de diferențieri rezultă din chiar definiția pe care am dat-o criminalității, respective din raportarea acesteia la unități de spațiu și timp.

17 Idem, p.66.

Astfel, în funcție de spațiul de referință, cel mai adesea se operează cu categoria de criminalitate națională, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui anumit stat (noțiunea de teritoriu fiind înțeleasă în sensul atribuit de legea penală).Dar mai pot fi avute în vedere fie categorii mai restrânse (regiune, oraș, cartier etc.), fie categorii mai largi(criminalitatea zonală,de ex.Europa occidentală sau Europa de Est; criminalitatea continentală și mondială).În funcție de perioada de timp avută în vedere, se operează de regulă cu noțiunea de criminalitatea anuală.Pot fi avute însă în vedere și unități mai reduse de timp (semestru, luna , zi inclusiv secunde: ex. “la fiecare x secunde în statul y se comit z omoruri) ori unități mai mari de timp(cincinal, deceniu, secol etc).

O altă diferențiere se poate face în funcție de natura faptelor penale care sunt avute în vedere de cercetarea criminologică.În acest sens, se poate face distincția, spre exmplu,între faptele de violență și faptele comise cu viclenie, rezultând două categorii corespunzătoare: criminalitatea violenta și respective criminalitate vicleană.

În sfârșit, dacă faptele penale sunt raportate la diferite categorii de personae care le comit pot rezulta o serie de alte categorii cum ar fi: criminalitatea adultă și criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină ci criminalitatea feminină etc.

În finalul acestei secțiuni, prin reunirea tuturor elementelor analizate, putem stabili conținutul fenomenului criminal.

Fenomenul criminal, perceput din punct de vedere uman și social, iar nu că simplă abstracție juridical, reunește în conținutul său o realitate individuala-crima cu vectorul ei inerent criminalul –si o realitate colectiva- criminalitatea.

Fenomenul criminal, având conținutul indicat anterior, reprezintă un prim obiect al cerecetarii criminologice.

Secțiunea a III-a

Mijloace și procedee folosite în criminologie

§1. Modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică.

Preocupările cercetării criminologice variază în funcție de epocă, de categoriile de specialiști impicati în studierea fenomenului(medici, sociologi, juriști etc), de fragmentarea obiectului de studio(crimă, criminal, criminalitate), și inclusive de conjuncture socio-politica.

În acest context, inventarul modalităților de cunoaștere se poate întocmi după criterii diverse.Vom folosi în continuare un criteriu chronologic, pe care îl considerăm util pentru înțelegerea evoluție ulterioare a teoriilor criminolgice.

1.1.Cunoașterea descriptivă.

Primele preocupări au caracter științific în domeniul criminolgiei18 au fost de natură descriptive și au avut ca obiect criminalitatea, valoarea acesteia. Este vorba în principal de aprecieri cantitative și, în aceste circumstanțe, nu este de mirare că “primii savanți care s-au aplecat asupra fenomenului delicventei au fost matematicienii care au utilizat statisticile criminale. Condorcet a lansat ideea unei “matematici sociale”;Quetelet, mathematician și astronom, s-a ambiționat să formuleze o “mecanică socială”, care a reprezentat corespondentul “mecanicii celeste” a lui Laplace19.

Cunoașterea despciptiva utilizează categorii precum: volumul, structura și dinamica fenomenului criminal colectiv.

Volumul criminalității reprezintă o evaluare strict cantitativă, referindu-se la numărul total de fapte penale comise.Este vorba, desigur, de criminalitate aparenta sau de cea legală, singurele în măsură a fi cuantificate cu oarecare precizie; volumul criminalității reale poate fi cel mai aproximat, pe baza unor indicii asupra cifrei negre.

Structura criminalității presupune o delimitare a acesteia în funcție de diversele categorii de fapte penale ori alte criterii. Este vorba și aici de o evaluare cantitativă, deoarece are la baza comparații numerice.Având în vedere însă intervenția unei obtiuni în ceea ce privește stabilirea diverselor categorii, putem considera că în cazul structurii apare o formă incipientă de cunoaștere calitativă.

Dinamica privitoare la criminalitate se referă la evoluția și variația acesteia în timp și spațiu.

Evoluția în timp a criminalității comportă la rândul ei trei tipuri de descriere:

tendințele pe termen lung(ceea ce corespunde noțiunii de “trend” utilizată în literatură de limba engleză);

variațiile sezoniere(respectiv oscilațiile criminalității în funcție de succesiunea anotimpurilor);

mișcările accidentale(datorate unor evenimente excepționale, cum ar fi starea de război, catastrofele naturale etc).

Variația în spațiu a criminalității pot fi estimată în funcție de diferitele “teritorii” luate că termeni de comparație, fie în sens pur geografic, fie în sens statal, administrativ(diferențe nord-sud, est-vest, diferențe între state, între continent etc).

Descrierea dinamicii prezintă un grad mai mare de complexitate în raport cu volumul și structură, implicând deja, uneori o cunoaștere calitativă a fenomenului.Este cazul descrierii ”trendului”, unde simplele aprecieri numerice nu mai sunt suficiente, ci trebuie în fapt corijate aceste date “naïve”, ținând cânt de două feluri de factori perturbare: factori intrinseci statisticii,

18 Facem abstracție aici la unele constatări din domeniul tehnologiei și al psihiatriei care au atins în mod adiacent fenomenul crimininal(infra 147 și 148)

19 G. Ștefăni, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cât., p. 36.

care consista în schinbari sau variații ale sistemului de înregistrare a criminalității; factorii extriseci statisticii, care rezultă din diverse fenomene inerente funcționarii sistermului de justiție penală: schimbări ale legislației penale, modificări în nivelul de activitate al serviciilor de poliție ca și în atitudinile victimelor față de reclamație, variațiile în sistemul de urmărire al parchetelor, se veritatea condamnărilor și aplicarea sancțiunilor penale20.

Cunoașterea descriptivă este nu numai din punct de vedere cronologic o primă etapă în cercetarea criminologică.Ea este o primă etapă necesară și celorlalte modalități de cunoaștere, fiind astfel o permanentă în cercetarea criminologică.

Perfecționarea tehnicilor de calcul și de înregistrare a datelor, utilizarea din ce în ce mai eficientă a ordinatorului, permit o evoluție continuă a cunoașterii descriptive și, indirecte, a celorlalte modalități de cunoaștere, printre care cea cauzală.

1.2.Cunoașterea cauzală.

Cunoașterea cauzală sau etiologia criminală vizează, după cum și denumirea o indică, aflarea cauzelor, a condițiilor și a factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal.

Apariția preocupărilor etiologice pot fi pusă în relație cu apariția școlii: pozitiviste italiene.Acest moment conicide la rândul său cu “acordarea” de către specialiști a statului științific criminologiei (se consideră, în general, că cercetările anterioare au avut cel mult un caracter semi-stiintific și, până la apariția pozitivismului, nu se poate vorbi, despre o știință a criminologiei).

Pe bună dreptate, aflarea cauzelor fenomenului criminal a reprezentat un pas înainte în studierea acestuia; de această dată este vorba despre o cunoastre calitativa, iar metodele utilizate sunt pe măsură scopului urmărit.Explicațiile de natură cauzală utilizeza concepte, precum: cauză, condiții, factori etc.

Cunoașterea cauzală poate fi divizată: pe de-o parte, în funcție de fragmentul obiectului de cercetare care se dorește a fi cunoscut(etiologia crimei ca fenomen individual și etiologia crimei ca fenomen colectiv); pe de altă parte, în funcție de direcția preponderență a cercetărilor(bilogica, psihologică, sociologică).

Abordările etiologice diverse au antrenat încă de la început caracterul multidisciplinar al criminologiei, care s-a constituit prin contribuția cercetărilor efectuate în alte domenii științifice: biologie criminală, sociologie criminală, psihologie criminală.

În aceste condiții, cercetarea cauzală a scos în evidență existența unor factori de natură extrem de diversă care acționează asupra fenomenului criminal, așa cum se va putea constata cu prilejul analizei teoriilor etiologice.

Este de remarcat însă că analiza factorilor cauzali și, în general,

20 R. Gassin, op. cât., p. 134.

cunoașterea etilogica nu este posibilă decât dacă pleacă de la o imagine cât mai clară a fenomenului criminal.În acest sens, ea se afla în contact permanent cu cunoașterea descriptivă.

În același timp, se impune precizarea că, și în cazul unor abordări aparent diferite ale fenomenului criminal, cunoașterea cauzală are un anumit rol, ce nu este neglijabil.Ne referim la așa-numita “criminologie a reacției sociale”, care, în principiu, refuza a lua în discuție aspectele etiologice.Principalul curent al acestei orientări, interacționismul, considera că ceea ce tebuie să intereseze în legătură cu fenomenul criminal (se folosește de fapt noțiunea mai largă de devianta) nu este actul în sine, ci procesele prin care societatea “lipește eticheta de deviant” anumitor indivizi și maniera în care acestea reacționează la respectiva “stigmatizare”.Pornind de la această idee, se ajunge la concluzia că “grupurile sociale creează devianta instituind norme a căror transgresiune constituie devinanta, aplicând aceste norme anumitor indivizi și etichetandu-I că devianți”21.

După cum se poate însă constata chiar și din textul citat, teoriile interactioneste se fundamentează în ultimă instanță tot pe o cunoaștere cauzală, chiar dacă este vorba de această dată de o etiologie diferită de cea obișnuită, în sensul că factorii generatori se afla în interiorul mecanismelor grupurilor sociale.

Revenind la cunoașterea cauzală “tradițională”, mai precizăm că aceasta a dominat în cercetare criminologică până în jurul anilor ‘50(ai sec.al XX-lea), când o nouă modalitate de cunoaștere prinde contur: cunoașterea dinamică.

1.3.Cunoasterera dinamica

Cunoașterea dinamică.Prin cunoașterea dinamică se urmărește înțelegerea proceselor ce însoțesc “trecerea la actul criminal”, mecanismele interne ale acestuia.Este o cunoaștere calitativă, ce tinde la explicarea conduitei criminale printr-o succesiune de etape, având o logică proprie.

Inițial, cunoașterea dinamică a apărut ca o completare a cunoașterii etiologice, “trecerea la act” fiind o conseciinta a acumulării și a combinării anumitor factori cauzali.Este, spre exemplu, cazul modelului de comportament criminal conceput de J.Pinatel, pentru care, fiecare etapă a conduitei criminale este pusă în relație cu una din componentele personalității infractorului, aceasta din urmă explicabilă prin intervenția unor factori cauzali (a se vedea infra 209).

Ulterior, explicațiile dinamice s-au constituit într-un front antideterminist, antietiologic, rezultând ceea ce se denumește în literatură de specialitate criminologia dinamicaq ori criminologia trecerii la act.

Această nouă modalitate de cunoaștere este interesată de conduită criminală ca acțiune izolată,

21 H. S. Becker, Outsiders, Ed. A. M. Metailie, Paris, 1985,(traduit de l’americain par J. P. Briand et G. M. Champoulie), p. 32.

pe care o consideră o realitate bine individualizabila în viața autirului, distinctă de celelalte acte realizate de acesta.Abordată din această perspectivă, conduita criminală este susceptibilă de o explicație în sine, independentă de trecutul infractorului, de factorii endogeni ori exogeni care ar fi puput acționa asupra acestuia, înainte de momentul trecerii la act22.

Explicațiile bazate pe cunoașterea dinamică folosesc categorii economice precum: eficienta, raționalitate, oportunitate, utilitate, finalitate etc.Se repune în discuție ideea de liberi arbitru și se adopta o poziție programatică în raport cu activitatea represivă.

În acest fel se pătrunde deja în domeniul cunoașterii axiologice, ultima din modalitățile analizate.

1.4.Cunoașterea axiologică.

Aceasta modalitate de cunoaștere se referă la cel de-al doilea obiect al cerecetarii criminologice.Ea presupune stabilirea, după criterii stiintifiice, a valorii mijloacelor aplicate în luptă în potriva fenomenului criminal, astfel spus, evaluarea științifică a practicii anticriminale.

Așa cum am stabilit anterior, în zona practicii anticriminale acționează o serie de mijloace juridice și empirice.Crearea și punerea în mișcare a acestor mijloace reprezintă un act de voința politică.În aceste condiții atât legea penală, cât și în instituțiile chemate să o aplice, răspund unor criterii de politica anticriminala, care nu întotdeauna țin cont de rezultatele cercetărilor științifice relative la fenomenul criminal(constatarea este valabilă și pentru celelalte domenii ale practicii anticriminale: tratamentul delicvenților și prevenirea extrapenala).

Astfel dacă urmărim, spre exemplu, dezbaterile parlamentare privind unele reforme legislative în domeniul dreptului penal (fie modificarea ori abrogarea unor incriminări, fie incriminarea unor fapte noi) vom constata că sunt luate în discuție diferite considerente, nu numai extracriminologice, dar și extrapenale precum: conjunctura economico-socială internă, aspecte de ordin financiar-bugetar(ex.costurile implicate de o anumită incriminare), aspecte tehnico-materiale(ex. capacitățile necesare anumitor instituții), aspecte legate de conjunctura internațională(poziția unor organisme interstatale ori organizații nonguvernamentale cu privire la respectivele probleme) și, nu în ultimul rând, aspecte politice, uneori de ordin pur electoral.

Legislația penală romana în tranziție oferă un exemplu grăitor în sensul celor de mai sus, însă, în general, lucrurile se petrec în mod asemănător în toate legislațiile penale.

Având în vedere această realitate se impune stabilirea unei ierarhii valorice a mijloacelor anticriminale, pe criterii exclusiv științifice, pentru a se putea aplica necesarele corecții.

22 R. Gassin, op. cât., p. 12 și 202.

Criteriile științifice sunt legate de noțiunea de eficacitate respectiv de efectele mijloacelor utilizate asupra fenomenului criminal.După cum s-a remarcat însă, pe bună dreptate, în doctrina criminologică, o anumită eficacitate “poate fi obținută, cel puțin pentru o perioadă scurtă, prin aplicarea unor constrângeri ilegitime(tortură, spălarea creierelor…)23.Acest gen de mijloace poate reprezenta obiectul cercetări criminologice ca formă de manifestare a fenomenului criminal, dar nu interesează din punct de vedere al cunoașterii axiologice.Rezultă că la criteriul eficacității trebuie adăugată cnditia legalității mijloacelor anticriminale.

În sinteza la cele arătate, se poate reține că prin cunoașterea axiologică se urmărește stabilirea gradului de eficacitate al mijloacelor legale utilizate în practică anticriminala.

1.Procedee în cercetarea criminologică.

Procedeele sau mijloacele utilizate pentru a ajunge la rezultatele urmărite în cercetarea criminologică, sunt la rândul lor extrem de diverse, adecvate uneia ori unora dintre modalitățile de cunoaștere analizate anterior.Puntem clasifica procedeele în două categorii, metode și tehnici și ne vom opri doar asupra aspectelor esențiale legate de fiecare din acestea.

2.1.Metode.

Cuvântul metoda are origine greacă(meta-spre și odos-cale), însemnând, într-o traducere aproximativă”calea ce trebuie urmată”.

Pornind de la sensul etimologic, noțiunea de metoda științifică poate fi definită, în termen general, drept ansamblul procedeelor care conduc gândirea spre cunoaștere.

Pentru a accede la un caracter cu adevărat științific, cercetarea criminologică a fost nevoită să se auto-organizeze și “auto-disciplineze’’,să descopere propriile căi spre cunoaștere.Acest traseu propriu nu exclude însă folosirea unor metode generale, comune și altor științe, cu care criminologia are puncte comune.

Metode generale.Începând cu Aristotel, logică, în sensul ei calsic de știință a legilor, admite existența a doua procedee ale spiritului, cu un grad mare de generalitate: inducția și deducția.

Metoda inductivă constă în ansamblul procedeelor prin care gândirea trece de la particular la general(say face legătura între …).Inducția este considerată drept o metodă mai puțin riguroasă în comparație cu deducția, însă nu mai puțin adevărat că ea stă la baza celor mai importante descoperiri ale spiritului uman.

Metoda deductivă reprezintă un ansamblu de procedee reputat mai riguros și constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular24.

23 R. Gassin, op. cât., p. 70.

24 D. Julia, Dictionnaire de la philosophie Ed. Club France Loisirs, Paris, avec l’autorisation de la Librairie Larousse, 1984, p. 62, 138, 158 și 175.

Începuturile cercetărilor științifice în criminologie, care așa cum am văzut coincid cu apariția pozitivismului italian, au fost dominate de utilizarea metodei inductive.În afara faptului că această metodă reprezenta realmente instrumentul principal de lucru pentru școala pozitivistă, născută din confruntarea cu gândirea calsica, ea servea și unei demarcări metodologice față de clasicism.Chiar și așa, pozitiviștii nu excludeau posibilitatea unei cunoașteri deductive și utilizarea metodei corespondente.

Astfel, argumentând abordarea fenomenului criminal ca fapt uman și social, în opoziție cu tradiția clasică de a privi crimă ca entitate juridică, Ferri afirma:”În gândirea și în munca științifică nu există decât două mari cai: sau deducția apriorică, sau inducția pozitivă, fără ca, bineintels, metoda deductivă să excludă absolut orice inducție în aprioric, și viceversa, pentru că este doar o problemă de predominanta”25.

În realitate, așa cum Ferri anticipa, cercetarea criminologică folosește ambele metode, fie individual, fie, cel mai frecvent, combinate în cadrul unei metode mai vaste.Această metodă, proprie științelor empirice(sau experimentale) bazate pe observarea realități și pe experiență, poartă numele de empirică.

Metoda empirică se regăsește în cadrul teoriei generale a cunoașterii fizice elaborată de J. Stuart Mill, considerat a fi cel dintâi care a abordat în mod sistematic problematica epistemologiei(studiul metodelor cercetări și al cunoștințelor științifice)26.

În schema clasică a metodei empirice se disting trei etape: observarea faptelor, inducția ipotezei și verificarea experimentală.

Așa cum aminteam anterior, metoda empirică include celelalte două metode generale:

inducția, care corespunde etapei a doua și care având la baza observația permite enunțarea unei ipoteze

deducția, care corespunde celei de a treia etape, constând în verificarea ipoteze pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de observații particulatre27.

Caracterul specific al cercetări criminologice, rezultat în principal din obiectul ei de studiu, face că metoda empirică să prezinte, în acest caz, anumite trăsături particulare.

Particularitățile metodei empirice în cercetarea criminologică se manifeste în principal în legătură cu prima și cu cea de a treia etapă.

25 E. Ferri, La sociologie criminelle, traduit de l’italien păr. I. Terrier, Ed. Felix Alean, Paris, 1905, p. 27.

26 J.Stuart Mill(Londra 1806- Avignon 1873), filozof și economist englez, aparține de școală experimentală. Filozofia sa se aproprie de cea a lui Hume și de empirismul secolului al XVII-lea.Originalitatea să se afirmă în domeniul logicii: teoria sa cu privire la inducție și procedeele experimentale au rămas celebre. D. Julia, op.cât., p. 176.

27 D. Julia, op.cât., p.60, 138 și 175.

Observarea faptelor prezintă o primă particularitate că constă în aceea că percepția directă(a fenomenului criminal) este foarte rară și cu totul întâmplătoare28.

În același timp, tot din punctul de vedere al obiectului observat, în cercetarea criminologică nu avem de aface, că în domeniul științelor naturii, cu fapte obiective, simple, reproductibile la infinit; delicventa, ca și celelalte fapte umane, se caracterizează prin subiectivitate, complexitate, istoricitate.

Metoda empirică prezintă particularități și din punctul de vedere al “observatorului”, care în criminologie, “departe de a fi neutru, tinde să se asocieze cu realitatea pe care o observă(orice criminlog este un delicvent potențial…dacă nu a comis deja o infracțiune)”29.

Verificarea experimentală(sau verificarea ipotezei) prezintă de asemenea unle particularități în cercetarea criminologică.

După cum remarca E. Ferri, pentru fenomenele sociale în general, deci și pentru fenomenul criminal, “experimentul este foarte dificil și adesea imposibil”30.

Într-adevăr, spre deosebire de științele naturii, unde fenomenele observate se pot, de obicei, reproduce în interesul cercetării, în criminologie “nu se pot produce crime în laborator”31.

Există totuși și în cercetarea criminologică posibilitatea efectuări unor experimente indirecte prin simularea unor situații reale că, spre exemplu, în cazul testelor efectuate legătură cu evaluarea agresivității.

De asemenea, în cazul tratamentului penal, suntem în prezența unui experiment vis-à-vis de condamnat.Experimentul este însă incomplet în acest caz, deoarece nu se poate determina care ar fi fost rezultatele în cazul aplicării unui alt tip de tratament penal aceluiași condamnat32.

Mai trebuie făcută precizarea că nici succesiunea și nici integralitatea celor trei etape nu trebuie să fie abosolutizate.În practică cercetării, deseori se poate întâmpla, spre exemplu, că formularea ipotezei să preceadă unei observați sistematice sau să apară concomitent cu aceasta(în cursul ei), după cum la fel de bine se poate întâmpla că prima etapă, observarea faptelor, se fie și ultima, în acest caz urmărindu-se doar simplă descriere a fenomenului fără a se tinde la explicarea lui.

Metoda empirică, cu particularitățile arătate mai sus, poate fi considerată derept principală metodă în cercetarea criminologică, metoda generală.

Alături de aceeasta coexista, independent sau în combinație, o serie de alte metode, mai puțin generale, și care pot fi sistematizate în diferite modalități.

Alte metode; clasificări divesre.O posibilă clasificare este cea bazată pe diferențierea între cercetarea criminalității și cercetarea crimei: în primul caz vom predomina metodele științelor sociale în general(istorie, etnogarafie, sociologie);

28 J. Larguier, criminologie et science penitentiaire, sixieme edition, Dalloz, 1989, p.12(se dă exemplul unei infracțiuni filmate întâmplător de o cameră video instalată într-o bancă).

29 R. Gassin, op.cât., p.73.

30 E. Ferri, op. cât., p. 184.

31 R. Gassin, op. cât., p. 76.

32 J. Larguier, op. cât., p. 12.

în cel de-al doilea caz vor fi aplicate “în mod esențial metodele medicinii, biologiei, psihatriei, psihologiei”33.O asemenea clasificare, deși are avantajul că este accesibilă, nu rezolvă practict problema metodelor de cât indirect.În fapt, după cum se observă, sunt precizate doar anumite științe care pot interveni în cercetarea fenomenului criminal, iar nu metodele în sine.Unii autori pornesc în stabilirea metodelor de la enumerarea activităților concrete de cercetare.Este și cazul lui Edwin Sutherland care reține următoarele metode de studiu: 1) statisticile criminale; 2) studiul statistic al particularităților psihologice și stuationale ale criminalilor; 3) studiul cazurilor individuale; 4) studiul anumitor comportamente particulare; 5) studiul criminalului în “aer liber” și 6) metoda experimentală34.Aceasta clasificare, deși foarte clară și utilă, este discutabilă din punct de vedere metodologic, deoarece nu face distincția între metode și tehnici,iar procedeele care sunt mentionatepot fi în unele cazuri considerate dretp tehnici, și nu metode(ex. statisticile criminale).

În sfersit, o ultimă clasificare asupra căreia ne oprim este cea care distinge inre metoda cantitativă și metoda calitativă.

Metoda cantitativă este cea care utilizează masra ca mijloc de cunoaștere; folosirea datelor statistice și prelucrarea matematică a acestora(prelucrarea din ce în ce mai sofisticată) reprezintă principalele tehnici care pe se bazează metoda cantitativă.

Metoda calitativă folosește ca procedeu de cunoaștere cercetarea caracteristicilor obiectelor de studiu; ea este susceptibilă de a releva aspecte nebănuite și de a descoperi corelații și proce noi în legătură cu realitatea cercetată35.

Există desigur și alte modalități de clasificare; cercetarea criminologică a folosit ori folosește și alte metode în afaracelor amintite anterior, precum există și posibilitatea apariției în viitor a unor noi metode.

33 L. Ștefăni, G. Levasseur, R. Jambu-Meriin,op. cât., p. 35.

34 E. H. Sutherlland, D. R. Cressey, Principes de criminologie, version frangaise etablie sur le texte de la sixieme edition de “Principles of Criminology”, Ed. Cujas, Paris, 1966, prima parte, capitolul al treilea.

35 R. Gassin, op. cât., p. 100-103.

Secțiune a IV-a

Problematica pozitivismului italian

Pozitivismul italian sau scoala pozitivistă, cum este adeseori denumită în literatură de specialitate, reprezintă o etapă esențială în istoria criminologiei, nucleul gândiri criminologice.

Această afirmație nu se bazează doar pe faptul că, în mod tradițional și oarecum formal, se recunoaște criminologiei statutul de știință abia începând cu cercetările pozitiviste.Avem în vedere, pe de-o parte, faptul că școala italiană a reușit să concentreze și să exprime în mod sintetic, pe baze științifice, toate “căutările” anterioare și contemporane ei, în legătură cu fenomenul criminal.Pe de altă parte gândirea pozitivă reprezintă punctul de plecare al teoriilor etiologice moderne, care nu pot face abstracție de realizările ei.

Forța gândiri pozitiviste, privită în ansamblu, rezidă însă în faptul că principalii ei exponeti: Lombroso, Garofalo și Ferri au oferit,fiecare în parte, un adevărat univers de explicații în legătură cu fenomenul criminal.

Rezultă că abordarea pozitivismului italian presupune a marca rădăcinile acestuia, a trece în revistă ideeile principalilor exponenți și, în final, a fixa unle puncte comune care au constituit ulterior rampa de lansare a teoriilor moderne36.

Secțiunea a V-a

Premisele pozitivismului italian

O primă împrejurare ce a favorizat apariția pozitivismului o reprezintă semi esceul școlii clasice a dreptului penal, respectiv neputința acesteia de a propune soluții valabile, pentru limitarea fenomenului criminal.

În acest context, gândirea pozitivisata apare ca o continuare, dar și că o replică la școală clasică.Raporturile dintre cele două orientări sunt foarte exact sintetizate de E. Ferri în parte introductivă a Sociologiei criminale.

Potrivit opiniei lui Ferri, scoala clasică și-a propus și a obținut, în planul practic, o diminuare a pedepselor, iar în plnul teoretic, studiul abstract al crimei, considerată ca o entitate juridică.

36 Valerian Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Peck București,2002, p.92.

La rândul ei, scoala pozitivista și-a propus, în plan practic, diminuarea delictelor (aflate în continuă creștere), iar, în plan teoretic, tocmai pentru a putea atinge obiectivul practic, și-a propus “studierea completă a delictului,nu că abstracție juridică, ci ca acțiune umană, ca fapt natural și social; în consecință, ea întreprinde studierea nu numai a delictului în sine, care raport juridic, dar, de asemenea și înainte de toate, a aceluia care comite acest delict, adică delicventul”37.

A doua premisă importanata a reprezentat-o dezvoltarea cercetării științifice în general și , în particular, aplicarea metodei inducției pozitive, o caracteristică pentru secolul al XIX-lea.Ferri remarcă, de altfel,că scolala pozitivista reprezintă, după cum și numele o arata, “una din aplicațiile ața de numeroase și fecunde ale metodei pozitive în studiul faptelor sociale”38.

În aceeași orsine de ideei se cuvine a aminti și influența considerabilă pe care doctrina evoluționistă a exercitat-o asupra iedeilor pozitiviștilor italieni.Rezultatele cercetărilor științifice întreprinse de Charles Darwin(1809-1882) și opera fundamentală a acestuia: “despre originea speciilor pe calea selecției naturale”(1859) au fost cunoscute și valorificate de Lombroso, Garofalo și Ferri.

O mențiune particulară trebuie făcută în legătură cu unele cercetări în domeniul frenologiei și pshiatriei, realizate în prima jumătate a secolului al XIX-lea.Ne referim în primul rând la studiile realizate de Gali și respectiv Morel care au influențat în mod direct și decisiv cercetările lui Lombroso, dar și pe cele ale celorlalți reprezentanți ai pozitivismului.

Franz Josph Gali(1758-1828)a studiat medicina la Strasbourg și Viena, fiind preocupat în principal de problemele legate de anatomia creierului.

Intere anii 1810-1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările sale:”Anatomia și fiziologia sistemului nervos în general și a creierului în particular”.

Gali formulează o teorie a tendințelor umane potrivit căreia comportamentul uman este reglat prin “jocul” unor tendințe(sau facultăți) care își găsesc fiecare”condiția materială de posibilitate” într-o porțiune a contextului.Porțiunea este proenimenta dacă tendința este dezvoltată și respectiv, atrofica dacă tendința este redusă, rezultând o adevărată “cartografie corticală”.

Admițând că oasele boitei craniene se mulează deasupra cortexului în așa fel în cât, acolo unde cortexul este dezvoltat se constituie o proeminență osoasă, iar acolo unde cortexul este atrofie se formează o adâncitură, rezultă că printr-o simplă palpare exterioară a craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecărei tendințe; această tehnică a fost denumită de Gal!:”cranioscopie”39.

Potrivit afirmaților lui Gali are există, în principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal și care ar putea fi sondate printr-o “cranioscopie abilă”.

37 E. Ferri, op.cât., p. 20.

38 Idem.

39 G. Lanteri, Laura, Phrenologie et criminologie au debut du XIX-eme siecle. Leș idees de f.j. Gali, în Histoire de la criminologie francaise, op. cât., p.23.

Prima se situează în spatele canalului auditiv extern și corespunde instinctului de apărare, cea de-a doua se plasează deasupra craniului auditiv și ar corespunde unor tehnici despre omor; a trei se situează în partea mijlocia a arcului frontal, la nivelu arcadei sprâncenoase și corespunde instinctului de proprietate și tendinței spre furt.Potrivit acestor constatări, Gali credea că prin cranioscopie s-ar putea aduce un ajutor substanțial bunului mers al justiției penale, fără însă a i se substitui40.

Gali are meritul de a fi fost primul susținător al ideii de “localizare”, idee care a fost rezultată ulterior de numeroși savanți, dând naștere unor polemici aprinse.În detaliu însă teoria sa este erorata:

“Astăzi, datorită în principal unor studii detaliate a cortexului maimuței macac și unor date asupra creierului uman, știm că localizarea exista până la un anumit punct.În același timp,deoarece marea majoritate a activităților mentale cer că numeroase zone corticale să lucreze în colaborare, ideea de localizare nu poate fi sistematizată și împinsă până la ultmele ei consecințe”41.

Benedict August Morei(1809-1837), de formație medic pshiatru, și-a desfășurat activitatea într-un azil public, unde a efectuat numeroase cercetări, concreticate într-o vastă lucrare:”tratat privind degenerescentele fizice, intelectuale și morale ale speciei umane”(1857).

Morel concepe degenerescenta că pe o maladie ereditară, maladie ce are drept efect o deviere a individului de la tipul normal.El tratează, de asemenea, pe larg, problema nebuniei morale (“folie morală”),termen pe care îl preia de la un autor englez, James Cowles Prichard (1786-1848), care publicase în 1842 o lucrare intitulată:”despre diferitele forme ale bolii în relație cu jurisprudență”(On the Different Forms of Insanity în relation to Jurisprudence) unde folosea termenul “moral insanity”42.Morel abordează problema nebuniei morale prin prisma intersului sau particular pentru medicină legală.El propune asocierera”nebunilor morali” la marea categorie a”nebuniilor” ereditare, pe care el o stabilise.

În sfârșit, Morel face o clasificare a maladiilor mentale, arătând care sunt cele predispuse la crimă43.

3)Cea de-a treia premisă generală a pozitivismului este reprezentată de explicațiile anterioare ori contemporane cu privire la fenomenul criminal, grupate în Școlile criminologice: cartografica, lyoneza etc.

Explicațiile formulate în cuprinsul școlilor amintite au constituit puncte de reper importante pentru cercetătorii italieni.Aceștia au cunoscut și valorificat toate celelalte constatări referitoare la fenomenul criminal, fie preluând unele aspecte, fie criticându-le pe altele.

40Idem, p. 25.

41 Fr. Crick L’Hypotase Stupefiante – A la recherche scientifique de l’ame, Ed. Pion, 1994, p. 125.

42 J. – C. Cofin, La Folie Morale – figure pathologique et entite miracle des hypothescs psyichiatriques au XIX-eme siecle, în “Histoire…”, op. cât., p. 21.

43 Idem, p. 95.

Polemica dintre Lacassagne ori Tarde, pe de-o parte și Lombroso ori Ferri, de cealaltă parte, spre exemplu, nu a putut avea decât un rol constructiv în evoluția ideilor despre fenomenul criminal44.

Capitolul II

Teoriile lui Cesare Lombroso.

Secțiunea I

Generalități

Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Viena,, într-o familie israelită relativ numeroasă, el fiind cel de-al șaselea copil.Și-a efectuat studiile la facultățile din Padova, Viena și Pavia, iar din anul 1859 a început să lucreze ca medic militar.

În anul 1864 I se încredințează cursul de pshiatrie la Universitatea din Pavia și devine, în același timp, director al unui azil de alienați.

În anul 1876 ocupa postul de profesor de medicină legală la Torino.În același an publică o mică lucrare,”L’Uomo delinquente”(“omul criminal”), care în scurt timp îl face celebru45.

În decursul anilor, Lombroso a adus importante completări studiului inițial, care se transformă în cele din urmă într-o lucrare de proporții.Aceasta a fost republicată în numeroase ediții și traduse în toate limbile de circulație mondială.

Pe lângă”Omul criminal”, opera care la consacrat, Lombroso a mai publicat numeroase alte studii și lucrări importante, cum ar fi: “Antropologia criminală și recentele ei progrese” sau “Omul de geniu”.C.Lombroso a avut o contribuție substanțială la extinderea cercetărilor criminologice și la formarea criminologiei că știința.Sub influența ideilor sale are loc, în anul 1885 la Roma, primul Congres Internațional de Antropologie criminale, ce a fost considerat drept actul de identitate al științei criminologice.Lombroso a murit la 18 octombrie 1909, după ce cunoscuse, atât triunful , cât și gloria, opera sa fiind pe rând admirată și contestată, încă din timpul vieții sale.

Premisele apariție operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general.Ca surse directe de inspirație se citează de obicei:”Tratatul de fizionomie” al lui Della Porta, publicat în anul 1640, unde se subliniază existența unor raporturi între caracterul individual și fizionomia acestuia; studiile de frenologie a lui Gali și cele de pshiatrie ale lui Morel.

44 Valerian Cioclei, op. cât., p.95.

45 J. Pinatel, Tratat, op. cât., p. 173.

Secțiunea a II-a

Teoria anormalității biologice

Opera lui Lombroso a fost prezentată de multe ori superficial, uneori chiar tendențios, caricatural.Aceste prezentări deformate say datorat atât relei-credinte, cât și ignoranței unor autori care “s-au pretins calificați să-l judece pe Lombroso fără a-i citi opera”46.

Dincolo de interpretările tendențioase ori superficiale, au existat și opinii avizate care, însă, au prezentat incomplet gândirea lombrosiana, reducând-o la formule de genul: “Teoria omului criminal”, “Teoria criminalului născut”, “Teoria atavismului criminal”, etc, ceea ce corespunde doar fazei de debut a cercetărilor savantului italian.

În realitate, concepțiile lui Lombroso au evoluat o dată cu rezultatele cercetărilor sale.

Vom încerca să retrasăm, în linii generale această evoluție, în speranța redării unei imagini cât mai corecte asupra gândirii lombrosiene, deși este evident că opera lui Lombroso este atât de vastă și complexă în cât orice încercare de sistematizare este inevitabil incompletă.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri(foseta) accentuate, trăsătura ce se regăsea la unele cranii primitive.Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului(adică oprirea în dezvoltarea pe lanțul filogebetic).

Pentru verificarea acestei ipoteze, Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând la studierea a 393 de cranii, după cum afirma în primul volum al “Omul criminal”47.

Recurgând de la un sistem complex și riguros de măsurători, Lombroso a reușit să distingă unele trăsături craniene ce se regăseau într-o proporție sporită la infractori așa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunțate, pomeții și fălcile voluminoase, orbitele mari și depărtate asimetria fetei și a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor48.

46 N.L. Lavastine și V.V. Stanciu, op. cât., p. 120.

47 C. Lombroso, L’homme criminel (deu xieme edition francaise, traduite sur la cinquieme edition italienne), Ed. Felix Alean, Paris, 1895, vol.I, partea a II-a, capitolul I, “Examenul a 383 de cranii de criminali”.După cum rezultă din explicațiile la titlul capitolului, C. Lombroso se referă atât la cranii studiate de el personal, cât și la rezultatele obținute de alții cercetători în studiul unor cranii.

48 C. Lombroso, L’anthropologie criminelle et ces recents progres(deuxieme edition, revue et augmentee avec 13 figures dans le texte), Ed. Felix Alean, Paris,1891, p.10.

Concluziile cu privire la stigmatele craniene și în special la foseta occipitală, au fost confirmate în epoca de cercetările altor antropologi, pe cranii de nebun și antropormofe49.

Urmărind ideea atavismului, Lombroso a stuiat orgasnismele inferioare, omul sălbatic și copilul(în care vedea un mic primitiv).El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale creierului, ale scheletului și ale unor organe interne(inima, ficat).

Extizand cercetările la criminalii în viață, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic, cât și fiziologic.O constatare interesantă pe ccare o face este în legătură cu lipsa durerii(analgezia), care îl apripie și ea pe criminal de omul sălbatic.Un lucru mai puțin amintit în doctrina este faptul că Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat și de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credința și practică religioasă50,literatura criminalilor etc.

Din toate aceste cercetări întreprinse, Lombroso a reținut în mod obiectiv, aspectele care îi confirmau caracterul atavic al criminalului.

O a doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații morfo-functionale de natură degenerativă; cercetările s-au axat inspecial asupra componentei pshice.Lombroso se ocupă de “nebunia morală” care fusese tratată de Morel drept o maladie ereditară de generativa.

Bazându-se pe propriile studii, dar și pe cercetările unor pshiatrii renumiți în epoca, Lombroso stabilește existența unor analogii între “nebunul moral” și “criminalul născut”, mai cu seamă sub aspectul simțului moral51.

Examinarea”criminalului nebun” scoate și ea la iveală existența acelorași stigmate că în cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescentei52.

În sfârșit, într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei, pe care o consideră, alături de atavism, un factor-cheie în etiologia criminală53.Mai mult, el vede în epilipsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral, considerând epilepsia atât drept”una din pshihozele cele mai atavice54,cât și nucleul tuturor degenerescentelor55.

După cum rezultă din cele de mai sus și așa cum preciza B. di Tullio într-una din puținele sistematizări convenabile,

50 “… Mulți criminali își construiesc o religie senzuală și adaptabila, totdeauna în avantajul lor, care face din Dumnezeu al păcii și al justiției o specie de tutore binevoitor, un complice al acțiunilor lor criminale”.C. Lombroso, L’homme criminell, vol. I, op. cât., p. 439.

51 C. Lombroso, L’homme, op. cât., vol II, p.28.

52 Idem, p.256.

53 “ Criminalitatea este deci un fenomen atavistic care este provocat de cauze morbide, a căror manifestare fundamentală este epilepsia.Este foarte adevărat, criminalitatea poate fi provocată și de alte maladi(pisterie, alcoolism, paralizie, vesanie, frenasterie etc), dar epilepsia este aceea care îi da, prin frecventa raului, prin gravitatea sa, baza cea mai întinsă.Ubi major adest minor cssat”.C. Lombroso L’homme criminell,op. vol II, p. 120.

54 Idem, p. 117.

55 Idem, p.256.

teoria lombrosiana parcurge trei faze:

natura atavică a criminalului; concluzia se bazează pe ezistenta fosetei occipitale și a altor stigmate(ceea ce a creat doctrina criminalului născut);

raportul între degenerescenta și criminalitate; constatarea ia în calcul numeroasele anomalii morfologice și funcționale de natură degenerativă, ce au fost sesizate în cursul cercetărilor efectuate pe criminali;

criminalitatea ca formă a epilepsiei; ipoteza ce întemeiază pe supoziția că, în cazul anumitor persoane, convulsiile sunt înlocuite prin impulsuri violente și irezistibile spre crimă(aspect rezultat din ultimile cercetări efectuate de Lombroso asupra criminalilor)56.

Cum însă pentru Lombroso caracterele degenerative se regăsesc, fie în trăsăturile atavice, fie în cele epileptice, etiologia criminală se poate rezuma la aceste din urmă două trăsături.

Astfel, se poate conchide că în teoria lombrosiana fenomenul criminal este determinat de o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și pshic și pe o patologie eptileptica.

Secțiunea a III-a

Fractorii antropologici

Pentru Lombroso, problemele eredității, din punctul de vedere al influenței lor asupra criminalității, a prezentat importanță mai mare decât pentru altul. Aceasta din cauză că la început a considerat criminalitatea că o fatalitate ereditară.Și după admiterea factorilor sociali și fizici, Lombroso în operă sa “Cauzele și remediile crirninalitatii susține marea influență, a eredității morbide asupra criminalității, încercând să arate aceasta cu date statistice.

Din 104 criminali, pe care i-a examinat Lombroso, 71 au prezentat fenomene ereditare. Menționează însă că aceste cercetări le-a făcut în condiții dezavantajoase, fiindcă nu a dispus de mijloace oficiale de cercetare. Doctorul Virgillio, care a fost mai favorizat în această privință, a găsit crimă la părinții criminalilor în raportul de 26,80%, provenind în cele mai multe cazuri din alcoolism.

56 B. di Tullio, op. cât., p.31-32.

Din statistică Iui Henry Marro -(istoric francez – 1904 – 1977) rezultă că în ce privește cauzele morții a 230 părinții de delicvenți, ele au fost alcoolismul, sinuciderea, alienare mintală și boli cerebrale, în proporție de 32,1 % pe când la părinții oamenilor normali, găsim aceste cauze în proporție de 16%.

Marro a găsit printre părinții a 500 criminali – 40%, tati alcoolici și

5% mame alcoolice, printre părinții a 500 de indivizi normali însă numal

16% tati alcoolici. Nebunia a găsit-o la 42% din părinții criminalilor și la

13% din cei ai oamenilor normali, epilepsia la 5% din pa nntii celor dintâi

și la 2% din al celor din urmă. După statistica lui Sichart, 20,9% dintre

hoți au avut părinți vicioși, iar după a lui Marro 45%; dintre incendiatori

11 % (Sichart) și 14,2% (Marro); dintre criminalii împotriva bunelor

moravuri 9,4% și 28,2%. Dintre 3580 de criminali minori cercetați de către

Mayhew, 707 aveau părinți cri minali (condarnnati), iar 308 părinți care

trăiau în concubinaj.

În aceeași familie, se găsesc adeseori mai mulți criminali. Thomson a găsit, printre 109 condamnați; 50 rude; 2 surori și 3 frați hoți, ai căror tată, unchi, mătușe și verișoare erau asasini. Mayhew a găsit că dintre 175 deținuți, 10 aveau tati, 6 mame, iar 53 frați condamnați. Același fapt îl constata și Tamowski, Marro și Parent-Duchatelet. Printre 5583 criminali, Parent Duchatelet a ga sit 252 surori, 13 mame și fiice, 32 verișoare, 4 mătuși și nepoate. Lombroso a găsit probe, clinice elocvente despre influența eredității asupra criminalității. În închisoarea din Pavia, a găsit un copil având un prognatism enorm, păr stufos, fizionomie feminină și strabism; acesta a comis un asasinat la vârsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; 2 frați ai lui erau hoți, mama lui gazde de hoți, iar 2 surori prostituate. Harvis, observând în Hudson marele număr al crimelor comise de indivizi cu același nume (omonimi), a constatat, că ei erau descendenții unei femei desfrânate, cu numele Motgare, care trăise mai înainte cu două secole; dintre cei 900 de descendenți ai acesteia, 200 erau criminali, iar 200 alienați mintal și vagabonzi. Lombroso invoca mai multe cazuri similare. Remarcă ereditatea atavică a familiel Juke afirmând, că cea mai frapantă proba a eredității crimei și a raporturilor sale cu bolile mintale și cu prostituția, o găsim în studiul pe care s-a făcut Dugdale asupra familiei Juke, al cărei nume în America a devenit sinonim cu criminalul. ‘Aceasta familie (1750) a dat câteva generații de criminali, prostituate, alienați și indivizi atinși de alte boli și infirmități. Lombroso prezintă într-un tablou tragedia acestei familii.

Membrii acestei familii au petrecut în total 116 ani în închisori. În a 5-a generație, toate femeile erau prostituate și toți barbatiii criminali. Duglade în studiul său asupra familiei Juke, a constatat că în familiile în care frații erau criminali, surorile deveneau prostituate și criminalitatea acestora constă exclusiv din atentate la pudoare; ceea ce rezultă că prostituția este în sexul feminin echivalentul criminalității, având ambele origine comună.

S-a constatat că printre părinții criminalilor, sunt mai mulți alienați epileptici, alcoolici, decât printre acei ai oamenilor normali; ereditatea paternală este mult superioară celei materiale. După statisticile lui Marro și Sichart, epilepsia părinților predomina la hoți; sinuciderea la incendiatori și mal puțin la hoți; alcoolismul la violatori și hoți și mai puțin la escroci și incendiatori.

Lombroso rezuma legile ereditare expuse de Orchanski. Fiecare dintre părinți manifesta tendința de a transmite sexul său propriu; reușita va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturității sale. Din acest motiv și din motivul predominantei energiei specifice a unuia dintre părinți, în fiecare familie copiii sunt în majoritate de sexul primulul născut. În ce privește transmiterea structurii; prevalează influenta tatălui, fiindcă toți bărbații prezintă mai multă variabilitate în structura lor decât femeile, care, contrar, prezintă în alcătuirea lor o mai mare stabilitate. În ce privese ereditatea morbidă, Orchanski găsește că ea la tata este progresivă, iar la mama este regresiva. Ereditatea morbidă depinde de dot factori: sexul părintelui bolnav și intensitatea stării sale morbide. Băieții moștenesc de la părinți o foarte mare doză de ereditate morbidă: aceștia au tendința de a transforma ereditatea funcțională în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendința opusă. Antagonismul între influenta tatălui, care favonzeaza variabilitatea și individualitatea între cea a mamei, care tinde a conserva tipul mijlociu se remarcă deja în originea sexului, sub formă de periodicitate, ținând să egaleze distribuția sexelor. Aceeași regulă o găsim și la ereditatea morbidă, pe care mama o atenuează totdeauna, reducând gradul eredității sale morbide și combătând energic pe aceea a tatălui.

Secțiunea a IV-a

Importanta teoriei lui Lombroso

Firește că “omul criminal”, în sensul de tip universal valabi, nu există, însuși Lombroso excludea această idee57.Este adevărat, de asemenea, că teoria lombrosiana cu privire la etiologia crimei nu poate constituii o explicație cu caracter general valabil.

Importanta operei lombrosiene depășește însă problema unui tip ori a unei teori.

După cum s-a remarcat pe bună dreptate în doctrină, ,,el a fost primul care a făcut că studiul criminalului să treacă de la faza metafizică la studiul științific. El s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realității”58.

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații stintifice cu privire Ia fenomenul criminal. Atât explicațiile de natură biologică, venite că o “reacție prin simpatie”, cât și explicatlile de natură socio-morala, apărute că o ,,reacție contrară”, datorează foarte mult ,,provocări lombrosiene”.

Analiza minuțioasă a trasatunlor criminalulul face din Lombroso un precursor al biotipologiel59.

Pe de altă parte, dincolo de imaginea emblematică, dar incompletă a ,,omului criminal”, opera lombosiana conține constatări deosebit de utile și încă actuale, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la infractoriii bolnavi mintali60.

În sfârșit, contribuția fundamentală a lui C. Lombroso Ia dezvoltarea gândirii criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru și, implicit, a celei de răspundere morală, că temei al represiunii.

Paradoxal, creatorul ,,omului criminal” a fost în realitate creatoml ,,criminalului OM” o ființă neputincioasă în fața unui ,,destin biologic” ostil.

În cuvântul rostit de cel de-al VI-lea Congres de Antropologie criminală (1906), Lombroso cuprinde în câteva teva propoziții, formulate cu modestie și simplitate, ideea esențială a întregii sale opere, respectiv existența unul determinism biologic la originea crimei: ,,Vechiul proverb:

,,Nu este nimic nou sub soare" se potrivește foarte bine antropologiei criminale, că concluziile ei cele mai importante, chiar acelea care par cele mai paradoxale, au fost ghicite cu multe secole în urmă de către savanți; ele se aflau pe buzele oamenilor. Noi știm că încă din timpurile vechi se remarcase că oamenii vicioși sau criminalii au riduri anormale, asimetria chipului și corpuiui, stângăcie, strabism. Și nu fără emoție, putem citi în Hamlet: ,,Există unii oameni care poartă încă de la naștere câteva triste stigmate de care nu sunt responsabili, deoarece nu au avut alegerea propriei origini”61.

În pofida criticilor numeroase ce i-au fost aduse, C. Lombroso reprezintă o figură marcantă a gândirii criminologice. Opera lui a influențat în așa măsură criminologia, încât se poate afirma pe bună dreptate că: până și erorile sale au fost fecunde prin reacțiile, discursurile și investigațiile noi pe care le-au antrena62.

Capftolul III

Teoria lui Raffaele Garofalo

Secțiunea I

Noțiuni generale

Baronul R. Garofalo a fost magistrat de carieră, îndeplinind funcția de Președinte de Cameră la Curtea de Apel din Neapole.

Principala lucrare a lui Garofalo, ,,Criminologia”, a fost publicată pentru prima dată în anul 1885. Ulterior, lucrarea a fost revizuita și completată, fiind publicată, succesiv, în mai multe ediții, și tradusă în diferite limbi: franceza, engleza, spaniolă, turca etc.

Istoria criminologiei reține numele lui Garofalo în special datorită titlului pe care acesta l-a ales pentru lucrarea sa și care ulterior a înlocuit denumirea, de antropologie criminalta63. Dar Criminologia datorează lui Garofalo mai mult decât propria denumire.

În lucrarea sa fundamentală, Garofalo face o evaluare competentă a numeroaselor cercetări efectuate în epoca și reușește să formuleze o teorie proprie, coerentă, cu privire la fenomenul criminal.

Sectinnea a II-a

Teoria anormalității morale

Întreaga construcție teoretică elaborată de Garofalo se întemeiază pe noțiunea de delict natural.

Deși magistrat, Garofalo pornește de la premisa că noțiunea de crimă trebuie privită din punct de vedere sociologic, și nu juridic. Pentru a stabili noțiunea de crimă în sens sociologic este necesară realizarea distincției între delictele naturale și delictele convenționale. Delictele convenționale sunt creații ale legiuitorului, au un caracter conjunctural și, deci, sunt variabile în timp și spațiu, ceea ce generează, de altfel, relativitatea legii penale, în opoziție, delictele naturale se caracterizează prin constantă, prin invariabilitate în timp și spațiu. Noțiunea de crimă, în sens sociologic, ar trebui să includă, potrivit opiniei lui Garofalo, doar categoria delictelor naturale. Pentru identificarea delictulul natural, “…trebuie abandonată analiza acțiunilor și întreprinsă aceea a sentimentelor.Crimă este în fapt, întotdeauna, o acțiune dăunătoare care, în același timp, rănește acele sentimente pe care le numim simțul moral al unei colectivități umane”64.

Garofalo considera că singurele sentimente care au importanță pentru morală socială și, în același timp, sunt utile analizei pe care o întreprinde, sunt sentimentele altruiste, “adică cele care au ca obiect direct interesul altora, cu toate că, indirect, aceasta se poate întoarce în avantajul nostru”65.

În categoria sentimentelor altruiste există două constante, pe care le regăsim sub diferite grade de dezvoltare la toate popoarele și la toate clasele aceluiași popor: milă și probitatea (cinstea).

Pe baza celor două sentimente considerate de Garofalo drept fundamentale: milă și probitatea, se poate realiza identificarea delictelor naturale.

Astfel, Garofalo concluzionează că ,,elementul de imoralitate necesar pentru că un act dăunător să fie considerat drept criminal de către opinia publică, este vătămarea acelei părți a simțului moral care constă în sentimente altruiste fundamentale, milă și probitatea. Trebuie însă, în plus, că vătămarea să nu atingă partea superioară și cea mai delicată a acestor sentimente, ci măsura medie în care acestea sunt posedate de către o comunitate, și care este indispensabilă pentru adaptarea individului la societate. Aceasta este ceea ce vom denumi crimă sau delict natural”66.

Ideea potrivit Căreia crimă este un act în același timp dăunător și imoral nu era nouă. Garofalo demonstrează însă, după cum s-a putut observa, că nuu poate fi socotită crimă decât “o specie determinată de imoralitate".

Plecând de la înțelegerea crimei ca delict natural, în sensul mai sus precizat, Garofalo își propune identificarea tipului criminal, respectiv a individului ,,capabil” să comită un astfel de delict.Pentru aceasta el recurge la o evaluare obiectivă a rezultatelor cercetărilor întreprinse de Lombroso și discipolii săi, luând în același timp în considerație și criticile formulate la adresa acestora.

Pe baza acestei evaluări, Garofalo admite ideea că ,,delincvenți sunt ființe aparte". El constata totodată că ,,din punct de vedere antropologic tipul criminal este foarte departe de a fi conturat” și își exprimă scepticismul în legătură cu posibilitatea ca cercetări viitoare să poată clarifica acest lucru.

Pe de altă parte, Garofalo considera că toate cercetările efectuate duc la concluzia că diferența, anormalitatea criminalulul, trebuie căutată în zona simțului moral, ceea ce se înscrie în logica delictului natural pe care el a propus-o: ,,Criminalul este un anormal pentru că diferă de majoritatea contemporanilor și concetățenilor săi prin lipsa anumitor sentimente și a anumitor dezgusturi, această lipsă fiind asociată unui temperament special sau unei absențe a energiei morale”.

Problema care se pune este de a ști dacă această anomalie de ordin moral are sau nuu, întotdeauna, un substrat organic, fiziologic. Garofalo aprecia că, ia epoca respectivă, știința nu era capabilă să ofere un răspuns cert la problema enunțată.

Nepuinta de a oferi o explicație nu înlătură însă caractrul obiectiv al constatării și, pentru Garofalo, ,,criminalul tipic este un monstru în plan moral, având unele caracteristici comune cu sălbaticii, iar alte caracteristici îl decad chiar dedesubtul umanității"; este acela căruia”îi lipsete total altruismul”67.

Formulându-și în acest fel propria teorie cu privire la tipul criminal, Garofalo evita să-i dea acestuia un caracter absolut: ,,Nu este mai puțin adevărat că este imposibil să tragem o linie care să separe în mod distinct lumea criminală de cea a oamenilor onești, pentru că există ca peste tot în natură grade și nuanțe.

Admitem deci o zonă intermediară între delincvenți și oamenii normali și introducem sici ofensele mai puțin grave aduse sentimentului de milă, toate acelea care nu pot fi atribuite unei cruzimi instinctice, ci curând mai curând duritaii, care derivă în principal din lipsă de educație sau de reținere convențională"68.

În același fel, în cazul delictelor rezultate din lipsa sentimentului de probitate, un rol preponderent îl pot avea lipsa de educație ori alte influențe ale mediului (iar nu ereditatea) ceea ce duce la existența aceleași zone intermediare între delincvenți și oameni normali.

În cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabilește următoarele categorii: 1) asasini; 2) violenți; 3) necinstiți și 4) cinici. Explicațiile care însoțesc fiecare din aceste categorii, precum și cele privind delimitările între ele sunt insuficiente. Din această cauză, valoarea științifică a clasificării este minimă. Astfel, din construcția elaborată de Garofalo se conturează doar tipul general al infractorului, anormalul moral, lipsit de altruism, carecterizat în primul rând prin indiferenta afectivă.

Putem să tragem concluzia că, în concepția lui Garofalo, fenomenul criminal este expresia unei anormalități morale.

Secțiunea a III-a

Importanta operei lui Garofaldo

Teoria anormalității morale nu poate constitui nici ea, firește, o explicație general valabilă. O serie de teorii moderne cu privire la fenomenul criminal au reluat însă ideea, integrând-o într-un cadru explicativ mai larg; în tipologizarile contemporane, indiferenta afectivă este o trăsătură a personalității criminale reținută frecvent.

Dincolo de încercarea de tipologizare a infractorulul, în operă lui Garofalo găsim aspecte interesante în legătură cu influențele socioeconomice asupra criminalității.

Pe baza datelor statistice existente în epoca, Garofalo constata că instrucția școlară nu are un efect direct benefic asupra fenomenului criminal. Scăderea numărului de analfabeți nu duce, așa cum se credea la vremea respectivă, la scăderea numărului de infracțiuni, ci la creșterea numărului de infractori alfabetizați69.

În ce privește religia, Garofalo susține că aceasta ar putea avea efecte benefice, dar numai în cazul în care perceptele morale sunt receptate în copilărie.

Referitor la factorii economici, se demonstrează că aceștia nu reprezintă nici ei adevărata cauză a criminalității, iar Garofalo ,,reduce la absurd" teoriile socialiste contemporane (a se vedea supra 136).

Contribuția cea mai importantă a lui Garofalo la dezvoltarea gândirii criminologice constă în introducerea noțiunii de tembilitate sau periculozitate a infractorului. După cum s-a reținut în doctrina: ,,… primul om de știință care a sugerat formula ce trebuie să servească unificării sistematice a cercetărilor antropologice,psihologice și sociologice efectuate relativ la delincvenți este R. Garofalo. Acesta, în fapt, încă din 1877, a enunțat principiul după care,”bază și criteriul de proportionalizare a pedepsei, trebuie să fie cel al periculozității criminale”70.

Pe lângă crearea noțiunii de periculozitate, Garofalo deține prioritatea și în sublinierea necesității efectuării de anchete sociale cu privire la infractor.

Datorită acestor contribuții Garofalo, este considerat un”pionier al criminologiei clinice"71.

Capitolul IV

Teoria Iui Enrico Ferri

Secțiunea I

Generalității

Fondatorul criminologiei sociologice este Enrico Ferri (1856 – 1929). Jurist și sociolog, profesor de drept penal Ia Universitatea din Pisa și apoi la cea din Roma. avocat celebru, redactor șef al ziarului socialist “Avanti” și fondator al revistei juridice ,”La scuola positiva”, autor de cursuri și lucrări științifice renumite. Enrico Ferri este campionul pozitivismulul în dreptul penal. A expus doctrina pozitivistă72 în celebra sa opera: “Sociologia criminală” – cea dintâi lucrare de sociologie criminală de fapt o republicare a lucrări “Noile orizonturi ale dreptului penal” – 1881. Discipol al lui Lambroso, Enrico Ferri accepta determinismul endogen al maestrului său, dar propriile sale cercetări s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenelor infracționale. El își pune întrebarea de ce în condiții exogene similare numai anumiți indivizi comit infracțiuni?

În cuprinsul acestei lucrări, Ferri evaluează în mod critic toate rezultatele cercetărilor criminologice antenoare și formulează o teorie proprie a delictului, o teorie multifactorială.

Reluând într-un tablou sintetic explicaiile contemporane cu privire la originea delictului, Ferri constata că acesta a fost considerat un fenomen de:

– normailtate (fie biologică, fie socială);

– anormailtate biologică, prin: atavism; patologie; degenerescenta; deficiența de nutriție a sistemului nervos central; deficiența de dezvoltare a centrilor inhibitori; anomalie morală73;

– anormailtate socială prin: influențe economice; inadaptare jundica; în fluente sociale complexe.

În opinia lul Ferri, explicațiile ce privesc delictut ca fenomen normal sunt total inexacte, iar celelalte reprezintă doar “adevăruri parțiale”, deoarece, în realitate, delictul reprezintă un fenomen de anormailtate biologico-sociala.

Deși, în rubrica pe care și-o rezervă în tabloul sus-amintit, Ferrri utilizează formula anormailtate biologico-sociala, el ia în considerare și factorul psihic (pe care îi include în sfera biologică).

Astel, după evaluarea critică a celorlalte explicații, Ferri conchide

că delictul este întotdeauna o rezultantă ce include: ”atât anormalitatea

specială, permanenta sau tranzitorie, congenitala sau dobândită, a

constituției organice sau psihice, cât și circumstanțe exterioare, fizice și

sociale, care concura într-un anumit timp și loc date, la determinarea

acțiunii unui anumit om”74.

Luarea în considerare și a componenței psihice rezultă, după cum se va observa, și din clasificarea pe care Ferri o reține în legătură cu factori criminogeni. În aceste imprjurari explicațiile formulate de E. Ferri în legătură cu etiologia fenomenului criminal, pot fi sintetizate în formula:

”Teoria anormailtatii bio-psiho-sociale”.

Secțiunea a II-a

Teoria anormalității bio-psiho-sociale

Conform opinlilor sale, răspunsul este acela că delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-sociala, cât și biologică, în modalități și grade diferite în funcție de caracterul persoanei implicate, ale loculul și timpului comiterii faptei penale. El concepe sociologia criminală că observație științifică, că metoda experimentală a crimei, ca fapt natural, social, juridic și a mijloacelor de apărare preventive și represive. Sociologia criminală face studiul complex al crimei: natural (antropologic) social și juridic.

Sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici statisticianul, dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al infracțiunii -afirma Ferri – ci, el va trebui să cunoască și să sistematizeze datele științifice ale antropologiei criminale și statisticii criminale, precum și cele ale științei de prevenire, represiune și de procedura. Teza fundamentală a școlii pozitiviste este studiul genezei naturale a crimei în criminal și în mediul fizic și social, în care trăiește acesta, pentru a opune diferitelor cauze cele mai eficace remedii. Ferri afirma: “După mine, sociologia generală nu face decât să dea indicile mai comune și universale ale vechii sociologii particulare”. Se poate face și sociologie criminală așadar studiind în acest scop și cu această metodă activitatea umană anormală sau antisocială.

Ferri considera că opera sa poate servi că “trăsătura de unire” între ,,omul delicvent" a lui Lombroso care a fost punctul de plecare a științei noi, și ”Criminologia” lui Garofalo, care a indicat locul de sosire de ordin pur juridic.

Cu ocazia celui de – al VI-lea Congres lnternational de Antropologie Criminală de la Geneva (1896), Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni:

A. Factori antropolopici (endogeni), reprezentați în trei grupe:

· cei care țin de construcția organică a infractorului;

· cei care corespund constituției sale psihice,

· caracteristicile personale (vârsta, sex, etc).

B. Factori fizici (cosmo-telurici): (climatul, natural solul, anotimpurile), care constituie o primă varietate de factori exogeni.

C. Factorii mediului social:

· densitatea populației;

· familia;

· educația;

· opinia publică;

· alcoolismul;

· organizarea economică și poliția: etc.

“Criminalitatea – afirma Ferri – este o formă specifică de anomalie biologică care se distinge de oricare alta și fără de care nici mediul fizic, nici mediul social nu pot explica crimă”.

El a acceptat și urmat studiile Iui Lombroso în ce privește antropologia criminală. Caracterele fizice anormale (urechi cu toarta, frunte joasă, plagiocefale, maxilare puternice, asimetrie facială, etc.) se asociază cel mai frecvent la indivizi cu caracter imoral, deși uneori pot să se găsească la cei morali și să lipsească la cei imorali.

Aceste anomalii în caracterul moral, care ar constitui la adult delicventa, se manifestă la copii în proporții mult mai mari și cu aceiași indici, grație mai ales unor cauze ereditare.

Ereditatea morbidă la copii imorali s-a manifestat la 52% (într-un studiu realizat de Lombroso), în timp ce la copiii cu caracter integru la 15%. Diferența iese și mai mult în evidentă dacă se considera în special copiii numiți semidelicventi, la care anomaliile fizice ating 72% sii respectiv 83%, iar ereditatea morbidă se ridică la 70% și 66%.

Această anomalie biologică, Ferri a numit-o nevroză criminală, prin aceasta înțelegându-se o predispoziție criminală rezidând în constituția biologică antisocială (organică și psihică). Aceasta nevroză criminală este însoțită aproape întotdeauna în proporții care variază de la criminal la criminal, de anomaiile atavismului, piedici în dezvoltare, anomaliile neurasteniei, epilepsiei, degenerării.

Dar, nevroză criminală este factorul specific al criminalității, așa că fără ea nici mediul social nici mediul fizic, nu pot produce crimă.

Acordând prioritate factorilor sociali. Ferri reliefează faptul că aceștia se regăsesc mai ales în plan general al fenomenului infracțional. De altfel, autorul a reformulat “legea saturației mediului” aparținând lui Quetelet, elaborând “legea suprasaturației”, confrom căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi războiul, revoluția, foametea produce o creștere bruscă a criminalității. O dată cu epuizarea evenimentelor în cauză, criminalitatea revine la limitele sale “normale”.

Mediul social (și fizic) da forma criminalității, dar aceasta (crimă) își are izvorul sau într-o constituție biologică antisocială (organică și psihică).

“Concluzia mea – afirma Ferri – este că, crimă este un fenomen de origine complexă, adică biologic, fizic și social. Predominarea diferită a unui sau altui factor determina varietăți bio-sociologice de criminalitate (pe care se întemeiază clasificarea criminologică); dar, fără îndoială, orice criminal este întotdeauna produsul acțiunii simultane a condiiilor biologice, fizice, sociale”.

Ferri combate opinille unilaterale, după care crimă ar fi efectul exclusiv al factorilor biologici sau produsul unic al mediului social, precum sii teza socialistă, după care crimă ar fi produsul exclusiv al condițiilor economice.

Originea crimei nu poate fi redusă la condițiuni economice, cum susține scoaIa socialistă. Ferri a tratat chestiunea raportulul între criminalitate și factorii economici într-o lucrare specială “Socialisme et criminalite”. În care atribuie factorulul economic o influență așa de mare asupra criminalității. încât unii l-au crezut partizan al școlii sociale penale. Acest fapt l-a negat în operă sa “Sociologie criminale”, dând explicație asupra raportului dintre factorii economici și ceilalți factori ai crimei.

Afirma că factorul economic are o mare influență, mai mult sau mai puțin directă, îndeosebi pentru anumite delicte ocazionale, contra proprietății și contra fizice (căci din cei care suferă de mizerie, din același mediu, numai o mică parte se va deda la crimă); el nu este o cauză prima, absolută.

Conditule economice nu constituie decât unul dintre factori, care împreună cu condiile biologice, fizice și sociale cooperează cu mai mulți sau mai puțină forță, la determinarea naturală a crimei, conform circumstanțelor personale și reale ale criminaluiui – conchide Ferri.

Tot așa de greșite considera și cele două forme ale teoriei sociale, după care crimă ar fi un produs al mediului social75. Teza lui Caccaro (crimă este un produs social, în sensul că este efectul unei lipse de adaptabilitate a autorului în consututia legală a fiecărei societăți) are temei numai pentru infracțiunile politice sau sociale dar nu și pentru celelalte. A doua formă a teoriei sociale – teoria Iui Lacassagne – după care este un produs al factorilor sociali, este considerată unilaterală și insufiaienta.

Factorul biologic nu este impusul condițiilor sociale, dar îndestulătoare ca să facă din tot mizerabilul și ignorantul un hoț sau un asasin76.

“Mamiferul nu poate trăi fără atmosferă, dar nici în atmosfera nu poate tra, dacă n-are plămânii” afirmă Ferri. Aplicând aceasta comparație la raportul dintre factorul biologic și cel social, atmosfera ar fi societate, iar plamaii, factorul biologic.

Ferri, în toate acestea vede o justificare a tezei sale – crimă este o însumare de factori biologici, sociali și fizici, de grad și moduri diferite, care întotdeauna se produce cu concursul simultan al acestor trei condiții naturale, al căror rezultat este.

În rezumat77 – doctrina lui Enrico Ferri – crimă este un fenomen complex, produs simultan al condițiilor biologice (factori antropologici), fizici (factori fizici) și sociali. Factorii antropologici reprezintă, așadar o predispoziție organică (nevroză criminală), condiția inițială, fără de care caracterul social s1 fizic nu pot produce crimă. Raportul dintre acești factori variază; variația predomina determinând varietățile bio-sociale ale criminalului.

În funcție de acești factori, Enrico Ferri a stabilit categoriile antropologice ale delicvenților.”Delicventul este întotdeauna un anormal. Omul nedelicvent (chiar dacă nu-i imoral și nici moral) prezintă adeseori o anomalie organică sau psihică, e incontestabil, pentru ca “om normal nu înseamnă om perfect”, însă înseamnă ,,omul care știe să se adapteze mediului în care traiest”. însă în delicventa, anomaliile nu numai că sunt mai grave, însă mai numeroase în același individ.

Categoriile de delicvenți – după Ferri sunt:

· criminali născuți – se regăsesc la aceștia caracteristicile speciale, stigmatele anatomice relevate de teoria ereditară a lui Cesare Lombroso;

· criminali nebuni – în această categorie, se regăsesc cazurile patologice, diversele maladii mentale(idealismul, degenerescentele epileptice, diferitele mânii sau “Nebunul moral" persoană lipsită de simțul moral deși este greu de a fi delimitată de categoria ,,criminalilor născuții", Enrico Ferri o include în categoria criminalilor nebuni că o varietate78;

· criminalii obișnuiți sau din obișnuință dobândită – se caracterizează prin slăbiciune morală la care se adăugă factori stimulatori ai mediului corupt Cariera criminală este începută la vârstă fragedă, cu infracțiuni contra proprietății, iar mediul penitenciar îi degradează personalitatea având cele mai multe șanse de a deveni recidivist;

· criminalii de ocazie – sunt criminali care deși nu au “textura ereditari” înclinată spre delict, ei sunt împinși să comită fapte penale de unele condiții legate de mediui fizic și social. În final, Enrico Ferri admite la acest tip unele “predispoziții ereditare” arătând că fără acestea stimuli exteriori ar rămâne fără efect;

· criminali din pasiune – sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Sunt indivizi care au respectat legile și normele de conduită dar în anumite împrejurări, urmare a unui eveniment, comit atentate contra persoanei.

Ei sunt caracterizați prin temperament coleric sau sanguin și prezintă o sensibilitate exagerată care se transformă în irascibilitate.

Enrico Ferri este primul care elaborează o viziune complexă asupra etiologiei crimei.

De la studierea crimei ca act individual, trece la o analiză a criminalității utilizând datele statistice din ”legea saturației” lui Quetelet și pe baza observației ca într-un mediu social dat, în condiții individuale și fizice date se comite un număr determinant de infracțiuni – elaborează “legea suprasaturației criminale” în condițiile de ”anomie socială” provocată de starea de război, revoluții sau schimbări foarte rapide – în aceste perioade criminalitatea atingând un procentaj maxim.

Ferri concluzionează că nu asprimea pedepselor duce la scăderea criminalității ci, trebuie să se recurgă la alte metode și alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea societății – respectiv la mijloace substituite pedepselor astfel spus la echivalenți, ai pedepselor; Ferri considera că fenomenul criminal este influențat de schimbăriile politice, economice, administrative, culturale s.a. prin care “individul trebuie să fie ghidat neîncetat și de o manieră indirectă pe cai noncriminale”.

Că echivalenți, ai pedepselor Enrico Ferri se referă la:

În plan politic – se subliniază respectarea de către guvern a drepturilor și libertitilor omului, la respectarea libertăților publice s.a.

În plan economic – propune o economie de piața liberă fără măsuri de protecție a unui sector economic, impune totuși restricții la fabricarea și comercializarea alcoolului; în același timp propune salarii decente funcționarilor publici și subliniază rolul preventiv al iluminatului public.

În plan civil și administrativ – Ferri propune facilititi privind accesul la justiție, simplificarea legislației civile și comerciale, măsuri de recuperarea prejudiciilor și de judecare rapidă a cauzelor civile și comerciale79.

În planul educației, se pune accentul pe salarizarea învățătorilor educarea copillor abandonați și suprimarea spectacolelor violente care incita la violență.

Și în domeniul științific Enrico Ferri propune măsuri viabile și anume folosirea unor tehnici modeme de investigare a criminalității și de protecție a victimelor.

În concluzie, în viziunea sa asupra sociologiei criminalității, Ferri reunește două elemente care constituie baza teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei; elementul de sinteză obținut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preoctipari criminologice și studiul analitc al fenomenului infracțional considerat ca fiind determinat de viață sociabilă80.

Secțiunea a III-a

Contribuția lui Ferri la dezvoltarea gândirii

criminologice

Ferri este, așadar, primul om de știință care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexao asupra etiologiei crimei, elaborând o teorie multifactorială. Contribuția sa oa dezvoltarea gândirii criminologice trece însă dincolo de formularea teoriei amintite.

De la studierea crimei ca fenomen individual, Ferri trece la analiza criminalității. Utilizând datele statistice, el observă că într-un mediu social dat, în condiții individuale și fizice date, se produce un număr determinat de infracțiuni (legea saturației criminale). În condiții deosebite, legate de fenomene economice, politice, etc, numărul infracțiunilor poate atinge un prag maxim (suprasaturafia criminală).

În aceste condiții, se impun două constatări importante:

– nu există o regularitate mecanică a fenomenului criminal (și aici, Ferri combate opinia lui Quetelet);

– pedepsele nu au eficienta care le este atribuită în general, deoarece “delictele cresc și descresc în virtutea unui ansamblu de cauze diferite de aceste pedepse”.

Concluzia pe care Ferr o degaja este că “trebuie să se recurgă la alte metode și alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea societății”81, respectiv la echivalenți al pedepselor (substitutivi penali -sau mijloace substituite pedepselor).

Echivalenții pedepselor reprezintă, în opinia lul Ferri, unele modificări în structurile politice, economice, administrative etc, prin care individul să fie”ghidat neîncetat și de o manieră indirectă pe cai noncriminale” și îndepărtat de tendințele naturale ori de ocaziile delictuale.

Trecând în revistă principalele modiflcari ce s-ar impune, Ferri elaborează un adevărat program de reformă socială:

În plan economic, el preconizează liberul schimb, impozite și restricții indirecte în legătură cu fabricarea și vinderea alcoolului83, salarizarea corespunzătoare a funcționarilor publici, iluminatul nocturn etc.

Din punct de vedere politic se pune accentul pe respectarea de către guvern a libertăților publice, (libertatea de opinie), a drepturilor individuale și sociale, descentralizarea politico-administrativă etc.

În domeniul științific, Ferri preconizează folosirea unor tehnici moderne pentru investigare și pentru protecția cetățeanului (sisteme de alarmă, antifurt, etc).

În plan civil și administrativ, se urmaresca: facilitarea accesului la justiția civilă; simplificarea legislației comerciale; un sistem riguros și expeditiv de reparare a daunelor suferite de victimele delictelor; perfecționarea funcționarii notariatelor și birourilor de stare civilă (s-ar evita fraudele și falsurile cu privire la identitate, bigamia etc); efectuarea de verificări medicale mai riguroase în cazul bolnavilor psihic; crearea unor societăți de patronaj pentru condamnații eliberați ți pentru infractori minori etc.

În privința educației, Ferri crede că sunt necesare: suprimarea unor speclacole ce instiga la cruzime; direcționarea experimentală a pedagogiei; salarizarea decenta a învățătorilor; îngrijirea și educarea copiilor abandonați.

Punerea în practică a măsurilor preconizate, ce constituie un “cod preventiv”, ar avea o eficiență mult mai mare, în opinia lui Ferri, decaat codul penal.

În sfârșit, una din contribuțiile cele mai importante în dezvoltarea gândirii criminologice este adusă de Ferri prin formularea teoriei pozitiviste a răspunderii penale.

Ferri neagă ideea de “liber arbitru” pe care o considerao o “pură iluzie”. El critică atât concepția clasică a “liberului arbitru absolut”, cât și teoriile neoclasice prin care se susținea existența unui “liber arbitru limitat”, relativ. Pentru combaterea ideii de “liber arbitru”, Ferri recurge la o demonstrație în cel mai pur stil pozitivist apelând la argumente psihofiziologice, la rezultatele unor cercetări din domeniul biologiei, al antropologiei și al psihiatriei. Toate argumentele utilizate converg, în opinia lui Ferri, spre constatarea că: “omul acționează cum simte și nu cum gândește”. Pentru a fi mai convingător, Ferri citează o frază celebră a unui psihiatru francez: “eu vreau constata o situație, dar nu o creează”84.

Negând “liberul arbitru”, se neagă implicit răspunderea morală, punându-se în discuție temeiul răspunderii penale: “Dar atunci, dacă omul comite fapte rele nu prin libera alegere a voinței sale, ci prin tirania fatală a organismului sau anormal și a mediului exterior, cum am putea să-l pedepsim, să-l facem răspunzător de greșeli ce nu sunt ale lui?”85

Pentru rezolvarea acestei dileme, Ferri înlocuiește răspunderea morală cu răspunderea socială prin care inteIege o “obigatie” a individului față de societatea în care trăiește: “Actele omulul pot să-i fie imputate și el este în consecință răspunzător, pentru că trăiește în societate”86

Opiniile lui Ferri cu privire la răspunderea socială și la echivalenții pedepselor au readus în discuție problema prevenirii delincventei și au antrenat o serie de modificări legislative în domeniul penal.

În același timp, teoria etiologică multifactoriala elaborată de Ferri a dat o nouă orientare cercetării criminologice și, dupas cum vom vedea, teoriile etiologice moderne nu pot face abstracție de explicațiile savantului italian.

Opera lui E. Ferri iincheie cu succes ciclul strădaniilor pozitiviste și reprezintă punctul de plecare al criminologiei moderne.

Sefliunea a IV-a

Caracterele școlii pozitiviste

Încercarea de a rezuma, în câteva trăsături, vastă creație pozitivistă este desigur dificilă și prezintă, inevitabil, o mare doză de arbitrar. Credem totuși că o astfel de sintetizare este utilă, pentru mai bună înțelegere a loculul și rolului școlii pozitiviste în gândirea criminologică.

Foarte pe scurt, pot fi reținute cinci principale caracteristici:

a) studiul complet al fenomenului criminal ca realitate umană ci socială și, în mod corelativ, contestarea viziunii abstracte asupra crimei;

b) formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal, pe metoda inducției pozitive, și renunțarea la deducția apriorică, speculativă;

c) negarea “liberului arbitru” și înlocuirea acestei idei cu cea a determinismului bio-psiho-social;

d) înlocuirea ideii de răspundere morală cu cea de răspundere socială;

e) justificarea activității juridico-penale prin rațiuni de apărare socială, ceea ce presupune măsuri de protecție (reparatoni, eliminatori) și măsuri de prevenire (educative, curative etc).

Secțiunea a IV- a

Importantă și caracteristicile școlii pozitiviste italiene

Scoala pozitivista italiană are o importanță deosebită prin vasta sa opera, care a condus la dezvoltarea gândiri criminologice fiind reprezentată de C. Lombroso, R. Garofalo și E. Ferri care fiecare în parte, eu oferit un adevărat univers de explicații în legătură cu fenomenul criminal și care au contribuit la lansarea teoriilor criminologice moderne.

C. Lombroso, în lucrările sale, susține următoarele:

criminalitatea reprezintă o regresiune în evoluția omului, un rebut umăr;

crimă este un fenomen natural și universal ale cărui cauze profunde, esențiale, sunt în om;

criminalii poseda stigmate anatomice și psihologice(cum ar fi impulsivitatea și lipasa sentimentelor de culpă), care atestă că ele sunt înnăscute, așadar și criminalul este înnăscut; date fiind aceste stigmate anatomice și psihologice, el se aseamănă cu un epiloptic, de unde și determinarea criminalului înnăscut – un tip epileptoid;

că între omul normal și criminal este doar o diferență de natură biologică, motiv pentru care cea mai adecvată măsură este excluderea lor din societate, așadar aplicarea unor măsuri de siguranță;

crimă este o realitate observabilă ce poate fi studiată științific, obiectiv.

Teoria și studiile lui Lombroso, pentru epoca respectivă, a reprezentat un factor de progres prin introducerea studiului științific al crimei, demostrandu-se astfel că aceasta are o etiologie, o patologie și o profilaxie susceptibilă de cunoaștere științifică.De aceea el a devenit părintele criminologiei antropologice, al criminologiei pozitiviste.Prin cercetările sale pune bazele etiologiei, deoarece a urmărit evoluția comportamentului uman, mai ales inadoptat, pe scara filogenica, de la organismele inferioare la om.Situația ce se va elucida în zilele noastre pe care Lombroso o intuiește printr-un determinism genetic(ereditor) al anumitor boli psihice și inclusiv al unor fapte antisociale.

Momentul Lombroso, pozitiv în evoluția criminlogiei, a constat în afirmarea determinismului științific al crimei, în stabilirea unei tipologii a criminalilor și în introducerea noțiunii de “apărare socială” în funcție de starea de periculozitate a crimei, moment în care nu cerea pentru infractori nici blândețe, nici rigoare, deoarece, fiind vorba despre criminali inascuti, aceștia esrau bolnavi ce trebuie îngrijiți și tratați sau eliminați social; nu sunt vinovați ce trebuie pedepsiți.

Rafaele Garofalo consolodeaza teoriile predecesorilor săi, Lombroso și Ferri și plealeaza pentru o psihologie criminologică, unde abordează teoria liberului albitru și a responsabilității morale, militând pentru determinismul infracțiunilor, pentru uniformizarea sancțiunilor și a apărării sociale și pentru cauzele sociale ale crimei.

Rafele Garofalo duce mai departe studiul crimei deoarece:

înlocuiește liberul albitru cu determinismul pluricauzal al crimei, înglobând, într-o viziune unică, factorii interni biopsihologici cu cei extoni, sociali, în geneză crimei;

accentuează necesitatea studiului psihologia crimei prin aprofundarea anomaliilor de personalitate;

considera crimă drept un factor social și nu juridică care poate fi astfel studiată cu acuratețe științifică;

calsifica delictele în delicte naturale(ce constă în încălcarea sentimentelor umane) și delicte juridice astfel preocupările științifice ale criminologiei la devianta, în general.

Enrico Ferri prin cercetările lui a pus la originea infractorului atât factori antropologici, cât și factorii fizici și sociali, care, în opinia lui, se regăsesc în orice infracțiune, astfel, teoria sa este cunoscută ca o teorie sociologică multifactoriala care poate explica de ce, în condiții similare, doar unii oamenii săvârșesc infracțiuni.

Așadar Enrico Ferri postulează următoarele principii:

-crima, consecință a liberului albitru, este o iluzie metafizică deoarece săvârșirea are un determinism complex.Mediul exterior determina săvârșirea crimei, și nu liberul albitru;

– în dinamica criminalității se constată legea saturației, adică după o creștere eponentiala a crimei, urmează o scădere inevitabilă a acesteia;

– din cauzalitatea multiplă a infracțiunii decurge posibilitatea clasificării infractoriilor în infractori mânați la infracțiune de cauze endogene(din naștere say pasionale) și infractori mânați de cauze exogene(infractori de ocazie să din obișnuință)

-cu cât gradul de civilizație al unei societăți crește cu atât apar noi forme de crimă, de la furtul bandiților la drumul mare trecându-se la crimă rațională, de la furtul cvasilegal la corupție și la furtul cu acte legale;

– înlocuirea responsabilității penale bazate pe gresala cu responsabilitatea socială și pericolul social al delicventului, pedeapsa impunându-se că o măsură de apărare socială de tip economic, familial și educativ;

-deducerea, în final, a nevoii de recuperare a delicventului prin mijloace predominante sociale.

Enrico Ferri încorporează astfel în sociologia criminală discipline că antropologia, psihologia, sociologia și psihiatria, care se ocupă de delicventa, ca și dreptul penal și medicină legală, care, împreună, formează printre el o știință unică numită sociologia criminală.

Cu Lombroso, Ferri și Garofalo se înființează Scoala pozitivista criminologica italiană, care are meritul de a aborda fenomenul criminal sub aspect științific determinat, are meritul de a afirma și susține măsurile de siguranță pentru anumite categorii de infractori say bolnavi psihic; de asemenea are meritul de a susține apărării sociale plecând de la periculozitatea infractorilor și determinismului delicvenților; și de argumenta condamnarea condiționată.

În încercarea de a rezuma vastă opera pozitivista la câteva trăsături care au condus la dezvoltarea gândiri criminologice vom reține, foarte pe scurt, cinci caracteristici principale:

Studierea completă a delictului ca acțiune umană, ca fapt natural și social și , în mod corelativ, se contestă viziunea abstractă a crimei;

Formularea unor concluzii bazate pe observarea și studierea fenomenului criminal prin metoda inducției pozitiviste;

Negarea liberului albitru și înlocuirea acestuia cu determinismul bio-psiho-social;

Înlocuirea răspunderii morale cu răspunderea socială

Justificarea activității juridico-penale prin rațiuni de apărare socială, care presupune măsuri de protecție și măsuri preventive.

CAP V

CONCLUZIA

Realizarea unei justiții penale înțelepte, optimizarea și umanizarea reacției sociale față de fenomenul criminal, necesită o raportare permanență la rezultatele cercetărilor criminologice, mai vechi sau mai noi, mai mult say mai puțin convingătoare.

Teoriile criminologice în ansamblul lor sunt teorii probiliste ce indică o tendință a fenomenului și nicidecum o certitudine.Nici una dintre teoriile expuse nu oferă un răspuns complet, continua să fie o problemă “deschisă” pentru oameni de știință.

“Cercetarea criminologică reprezintă, înainte de toate, o căutare de luciditate, presupune a lăsa loc pentru îndoială. Cei care vor căuta în criminologie certitudine vor fi inevitabil dezamăgiți.Dimpotrivă, cei care pot savura îndoială, vor fi atrași de această disciplină în care întrebările vor fi întotdeauna mai numeroase decât răspunsurile” afirmă pe bună deptate profesorul Valerian Cioclei de la Universitatea din București.80

80V. Cioclei, Manual de Criminologie, ed. ALL BECK, 1998.

Bibliografie

1. A.P. Pires, La criminologie d'hier et d'aujourd'hui, in Histoire des savoirs sur le crime et la peine, lucrare colectiva de C. Debuyst s.a., Ed. Les Presses de L’Universite de Montreal, 1995

2. N. Rouland, L’Anthropologie juridique, Ed. P.U.F., 1990

3. E. Seelig, Traite de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1990

4. R. Voum si J. Leaute, Droit Penal a Criminologie, Ed. P.U.F., 1956

5. G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 169ed. Dalloz, 1997

6. M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998

7. R. Gassin, Criniinologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990

8. J. Pradel, Droil Penal Compare, fcd. Dalloz, 1995,

9. F. Desportes si F. Le Gunehec, Le nouveau Droll Penal – Tome I –Droit penal general, Ed. Economica, 1995

10.R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entierement refondue et augmentee, Felix Alean, editeur, Paris, 1905

11 Rodica M. Stanoiu, Criaminologie, VOl. I, Ed. Oscar Print, seria Criminologie, 1995

12.L. Hulsman si J. Bernat de Celis, Peina perdues – le systeme penal en queslion, Ed. Centurion, Paris, 1982

13.H.S. Becker, Outsiders, Ed. A. M. Metailie, Paris, 1985, (traduit de l'americain par J.P. Briand et G.M. Champoulie),

14 D. Julia, Dictionnaire de la philosophie Ed. Club France Loisirs, Paris, avec l'autorisation de la Librairie Larousse, 1984

15 J Larguier, Criminologie a science penitentiaire, sixieme edition, Dalloz, 1989

16.E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Principes de Criminologie, version frangaise etabile sur le texte de la sixieme edition de “Principles of Criminology”, Ed. Cujas, Paris, 1996

17.Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucuresti,

2002.

18.Fr. Crick, L'Hypotase Stupefiante – A la recherche scientifique de l’ame, Ed. Pion, 1994

19.G. Lombroso, L'homme criminel (deuxieme edition francaise, traduite sur la cinquieme edition italienne), Ed. Felix Alean, Paris, 1895

20 G. Canepa Perspectives tie contradiction et d'innovation dans la pensee de Cesare Lombroso. inR.S.C/D.P.C. nr. 2/1977

21.M. Ancei, Le centenaire de l’uomo diliquente( Expozeu introductiv), in R.S.C./D.P.C. nr. 1/1977

22.F. Grispigni, Introduction de politique criminelle au problemed l’etat dangereux, in Le probleme de l’etat dangereux, deuxieme Cours International de Crimio1ogie, Ed. Maison de L’UNESCO, Paris, sept.1954

23.Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928

24.Ronnald L. Akers. Deviant BeHavior; A. Social Leanrning Approach second., Wadsworth. Belmont, Calif, 1977.

25.Th. Ribot, Les maladies de la volonte, Ed. Felix Alean, Paris, 1883