.pozitivismul Italian. Mijloace Si Procedee Folosite In Criminologie

Capitolul I

Demers introductiv

Sectiunea I

Criminologia ca stiinta penala

Examinarea obiectului cercetarii criminologice presupune a stabili ca anume intereseaza cercetarea criminologica.

Un prim indiciu in acest sens il reprezinta insasi denumirea criminologiei, originea acestui cuvant.Observam astfel ca,din punct de vedere etimologic,notiunea criminologie este alcatuita din doua cuvinte de origine greaca respectiv: crimen(cu sensul initial de acuzatie si apoi de infractiune1) si logos(la origine discurs,ratiune,iar ulterior,stiinta).

Pornind de la sensul etimologic se poate formula chiar o definitie prealabila,pur nominala,in care criminologia ar reprezenta:discursul cu privire la crima,stiinta crimei.Desi evident incompleta, o asemenea definitie apare destul de frecvent in literatura de specialitate,la autori de prestigiu,fie efectiv in formula ,,stiinta crimei”2,fie in varianta ,,studiul stiintific al fenomenului criminal”3.

1 Retinem doar cele doua sensuri mentionmate, pentru facilitatea expunerii.In relitate etimologia cuvantului crima este mai compelxa si a constituit subiectul multor dezbateri in literature de specialitate.

Astfel,s-a aratat ca termenul crima provine din grecescul krimein, care avea intelesul a judeca,a allege,a separa.Cuvantul a fost preluat in latina sub forma crimen(-inis) care inseamna la origine: “decizie juridiciara”.In latina clasica termenul crimen capata de asemenea sensul de <<acuzatie>> sau <<capat de acuzare>>.In aceste conditii “in sensul sau etimologic, cuvantul crima nu desemneaza in mod direct o actiune, un act sau un comportament particular, ci mai degraba actul de a judeca un comportament in cadrul unui process institutional de tip judiciar”.A.P.Pires, La criminologie d’hier et d’aujourd’hui,in Histoire des saviors sur le crime et la peine, lucrare colectiva de C.Debuyst s.a, Ed.Les Presses de l’Universite de Montreal,1995,p.17. In acelasi timp este de remarcat faptul ca la Roma, pana la sfarsitul sec.al II-lea i.Hr., termenul crimen nu se referea decat la “atingerile aduse suveranitatii Cetatii”. Uciderea unei personae a ramas multa vreme in afara urmaririi publice, iar “in toata perioada republicana dreptul penal a ignorat violul, rapirea si adulterul”. N.Rouland, L’Anthropologie juridique, Ed.P.U.F., 1990, p.28.

2E. Seelig, Traite de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1990, p.3.

3R. Vouin si J. Leaute, Droit Penal et Criminologie,Ed.P.U.F., 1956,p.34.

Acest tip de definitie, desi criticabil sub aspectul rigorii, prezinta avantajul simplitatii, oferind un reper clar, desi minim, cu privire la “zona” in care se situeaza cercatarea criminological.

Pe baza acestui reper, putem presupune ca fenomenul criminal intra in sfera de interes a cercetarii criminologic, face parte din obiectul acesteia.

Un al doilea indiciu este dat de existenta evidenta a unor preocupari practice legate de fenomenul criminal, de combaterea ori limitarea acestuia. Putem presupune ca interesul cercetarii criminologice este atras si de aceste preocupari de oridin practice, pe care le vom numi practica anticriminala.

Sectiunea a II-a

Fenomenul criminal ca obiect de studio al criminologiei

Expresia ”fenomen criminal” este foarte de utilizata, dar sensul ei difera, uneori foarte mult, in raport de continutul mai restrans sau mai larg ce i se atribuie. Uneori fenomelul criminal este privit doar ca o “abstractie juridical”, situatie in care continutul acestuia este redus la cel al notiunii de infractiune4.

Alteori, in doctrina, prin utilizarea expresiei “fenomen criminal” se are in vedere doar aspectul macro-criminologic(asamblul infractiunilor).In sfarsit unii criminology dau un sens foarte larg expresiei “fenomen criminal”, considerand ca in continutul acesteia trebuie sa se regaseasca: normele penale edictate, violarea acestora, precum si reactia sociala represiva, consecutiva5.

In mod evident, este o greseala sa privim fenomenul criminal ca pe o simpla abstractie juridical, deoarece el reprezinta o realitate umana si sociala6.

In acelasi timp, o viziune exclusive macro-criminologica (macro- sociala) asupra fenomenului criminal este doar partiala, deoarece ignora latura individuala a realitatii criminale (crima ca fenomen individual si criminalul ca factor sine qua non).

5 “Crima este in inima criminologiei, dar, oricat ar fi de importanta, inima nu este niciodata decat un organ printre altele.Rolul ei nu poate fi inteles decat daca este plasata in organismul din care face parte.Fenomenul criminal este acest asamblu al carui centru este crima.Leaute(1972: 7-10) concepe fenomenul criminal ca un proces in trei etape: 1- normele penale sunt edictate, 2- ele sunt violente, 3- aceasta provoaca o reactie sociala represiva.Putem la fel de bine sa ni-l reprezentam ca pe o drama in trei personaje: delicventul, victima si agentul de control social, si in trei acte: prevenirea, trecerea la act si riposta penala”. M. Cussson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998, p. 16.

6 “Fara indoiala, fenomenul criminal nu apare si nu exista decat daca exista o societate si pentru ca exista o societate.Dar nu societatea este cea care il produce.La originea lui exista totdeauna actiunea unei persoane, fiinta umana si sociala, revoltata impotriva societatii al carei membru este.Din acest punct de vedere el(fenomenul criminal- n.n.) reprezinta o realitate umana si sociala.” G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 9.

In sfarsit, o viziune prea larga asupra fenomenului criminal este la randul ei inexacta.

A introduce represiunea in continutul fenomenului criminal echivaleaza, dupa opinia noastra, cu o confuzie ce s-ar face in medicina, intre maladie si tratamentul acesteia.

Pentru a stabili ce anume intra in continutul fenomenului criminal (si pe cale de consecinta in continutul obiectului cercetarii criminologice) trebuie sa pornim de la aspectul individual al fenomenului (notiunea de crima) unde nu trebuie ignorat nici factorul uman care este inerent (criminalul) si trebuie sa avem in vedere si aspectul “colectiv” sau “de masa” al fenomenului (criminalitatea)7.

§1. Crima.

Notiunea de crima are mai multe intelesuri, fapt ce genereaza uneori o totala confuzie, atat in privinta notiunii in sine, cat si in legatura cu unii “compusi” ai acesteia, cum ar fi criminologia si criminologul.

Aceasta confuzie deriva din intelesul curent ce se da notiunii de crima, ea fiind explicabila pentru nespecialisti. Mai putin explicabila este insa o asemenea confuzie printre juristi. Din aceste considerente, o prezentare in detaliu a tuturor semnificatiilor notiunii de crima este utila nu numai pentru conturarea obiectului cercetarii criminologice, dar si pentru inlaturarea oricaror confuzii posibile pe acesta tema.

Distingem trei intelesuri posibile ale notiunii de crima:

sensul comun;

sensul penal;

sensul criminologie;

a) In sens comun, prin crima se desemneaza, de regula, o infractiune intentionata impotriva vietii persoanei, fie ca este vorba de omor (art.174 C.pen.), de omor calificat (art.175 C.pen.) de omor deosebit de grav (art.176 C.pen.) sau pruncucidere (art.177 C.pen.).

Prin extensie, regasim aceasi denumire utilizata de multeori in cazul unor infractiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei personae: talharie urmata de moartea victimei [art.197 alin.(3)C.pen.] s.a.

Intalnim aceasta utilizare in limbajul current, in presa in opere literare etc.

La baza folosirii crimei cu acest inteles se afla, probabil, denumirea data categoriei celei mai grave de infractiuni, in impartirea tripartite de care vom vorbi mai departe. Precizam insa de pea cum ca nu exista identitate intre cele doua intelesuri.

7 In legatura cu utilizarea expresiilor “crima, fenomen individual” si “criminalitate, fenomen colectiv”, R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990, p. 64, 65.

b) In sens pena, crima desemneaza o infractiune grava, pentru care legiuitorul stabileste pedepse diferite si proceduri speciale, in raport cu celalalte infracriuni.

Acest sens este dat de impartirea tripartite a infractiunii in :crime, delicate si contraventii.

Pentru primadata, de o maniera clara, aceasta impartire a fost retinuta de Codul penal al Revolutie Franceze (cunoscut sub denuumirea de Codul lui brumar anul IV), a fost preluata de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon), apoi, de majoritatea legislatiilor penale europene elaborate la inceputul secolului al XIX-lea.

Ulterior, catre sfarsitul secolului trecut, ideea impartirii trinitare incepe sa piarda teren. Mai intai Olanda, in 1886, prin elaborarea unui nou cod penal si apoi Italia, odata cu primul ei cod penal din 1889 (Codul Zanardelli), trec la o clasificare bipartite, respective : delicate si contraventii. In timp, alte legislatii penale europene au urmat aceeasi cale, astfel incat, in present, sistemul tripartite nu mai este mantinut decat in Franta, Belgia, Luxemburg, San-Marino si Grecia8.

Consecventa propriei traditii, Franta a pastrat vechea impartire si in noul cod penal intrat in vigoare in anul 1994. Potrivit art.111-1 al acestui cod: “Infractiuniile sunt clasificate, dupa gravitatea lor, in crime, delicate si contraventii”. Desi legiuitorul nu o indica in textul citat (si nici in alta parte in mod expres), avand in vedere natura pedepselor, crimele corespund celor mai grave infractiuni, delicate, infractiunilor de gravitate medie, iar contraventiile, infractiunilor de minima gravitate. Pentru justitia franceza, aceasta impartire constituie, in planul tehnici juridice, baza intregului system de drept penal9, avand in consecinte multiple, incepand cu natura si cuantumul pedepselor si incheind cu procedura de anchetare si judecare, ce sunt diferite pentru fiecare categorie de fapte din cele mentionate.

In legislatia penala romana a existat aceasi impartire a infractiunilor, in crime,delicte, si contraventii, atat in codul de la 1865, cat si in cel de la 1936 (Codul penal Carol al II-lea).

Codul Penal socialist de la 1969 a renuntat la sistemul trinitar, lasand loc unei conceptii unitare cu privire la infractiune. In acest sistem, contraventiile au iesit din sfera de reglementare a justitiei penale. In rest, orice fapta prevazuta de laegea penala si in conditiile prevazute de lege, reprezinta infractiune, fara nici o alta distinctie. Rezulta ca, in contextul legislatiei romanesti actuale, notiunea de crima nu mai are o semnificatie penala determinata10.

Mai trebuie remarcat ca notiunea de crima folosita in limbajul comun nu acopera integral categoria crimelor din impartirea tripartite, la care ne-am referit anterior.

8 J. Pradel, Droit Penal Compare, fcd. Dalloz, 1995, p. 228.

9 F. Desportes si F. Gunehec, Le nouveau Droit Penal- Tome I- Droit penal general, Ed. Economica, 1995. p. 67.

10 Exista in prezent un proiect de nou cod penal care vizeaza revenirea la impartirea infractiunilor in crime si delicte, in acest sens, Revista de drept penal nr. 3/2002, p. 127.

Atat in vechiul nostru sistem penal , cat si in celelalte legislatii care au prevazut ori mai prevad inca impartirea trinitara, in categoria crimelor intra, pe langa infractiunile contra vietii ori care au avut ca urmare moartea victimei (vezi limbajul comun), si alte fapte penale grave , cum ar fi spre exemplificare: infractiunile contra sigurantei statului, unele fapte de coruptie, talhariile, violurile, mai nou actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. (Adaugam pentru comparative ca in categoria delictelor intra infractiunile “obisnuite” cum ar fi : furt, inselaciune, vatamare corporala, fals etc, iar in categoria contraventiilor intra, de regula : incalcari ale normelor de convietuire sociala, ale reglementarilor privind circulatia rutiera, ale unor dispozitii fiscale etc). Putem conchide ca notiunea de crima, in limbaj penal, o include pe cea utilizata in limbajul current, dar presupune, in plus, si alte fapte penale.

Inainte de a putecest sens, Revista de drept penal nr. 3/2002, p. 127.

Atat in vechiul nostru sistem penal , cat si in celelalte legislatii care au prevazut ori mai prevad inca impartirea trinitara, in categoria crimelor intra, pe langa infractiunile contra vietii ori care au avut ca urmare moartea victimei (vezi limbajul comun), si alte fapte penale grave , cum ar fi spre exemplificare: infractiunile contra sigurantei statului, unele fapte de coruptie, talhariile, violurile, mai nou actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. (Adaugam pentru comparative ca in categoria delictelor intra infractiunile “obisnuite” cum ar fi : furt, inselaciune, vatamare corporala, fals etc, iar in categoria contraventiilor intra, de regula : incalcari ale normelor de convietuire sociala, ale reglementarilor privind circulatia rutiera, ale unor dispozitii fiscale etc). Putem conchide ca notiunea de crima, in limbaj penal, o include pe cea utilizata in limbajul current, dar presupune, in plus, si alte fapte penale.

Inainte de a putea trece la examinarea sensului criminologie a notiunii de crima, se impune precizarea ca, in doctrina penala, notiunea de crima a fost si este utilizata si in sensul general de infractiune, de fapta penala. Acest lucru este valabil atat pentru doctrina de limba franceza (contrar sensului strict stabilit de lege prin impartirea tripartite), cat si pentru cea de limba engleza.11

C) In sens criminologic notiunea de crima are o acceptiune larga, referindu-se la infractiune in general. Dupa cum vom constata insa, este inexact a pune semnul de egalitate intre infractiune si notiunea de crima utilizata in criminoligie.

Inca de la primele cercetari au caracter stiintific efectuate in domeniul criminologiei, s-a incercat si partial s-a reusit o distantare de viziunea abstracta cu privire la infractiune, pe care o practicau penalistii. Crima a fost privita ca fapt uman si social, ca fenomen(in sensul de reralitate observabila si repetabila). Nu intamplator, cercetarea criminologica a debutat sub denumirea de antropologie. Pozitivistii italieni(a se vedea infractiune nr.143) au coborat pe firul istoriei umanitatii, au deposit granitele statale si continentale, pentru a studia crima si omul criminal. In aceste conditii, una din primele observatii care sau impus a fost legata de oscilatia in timp si spatiu a legii penale. Cu putine exceptii, ceea ce “ieri” era considerat drept crima, “astazi” nu mai este si invers, ceea ce un stat sanctioneaza ca infractiune, altul nu face si invers.

Primul care a incercat o rezolvare coerenta a acestei probleme a fost R. Garofalo.El a propus o abordare sociologica a notiunii de crima,dandu-i acesteia semnificatia de delict natural (in opozitie cu delictul conventional).Astfel, in opinia lui Garofalo, pentru ca un act sa fie considerat crima, el trebuie sa produca ,,vatamarea acelei parti a simtului moral care consta in sentimentele altruiste fundamentale,mila si probitatea”12.

11Astfel, in dreptul americam de exemplu, notiunea de crima corespunde acelei de infractiune, incluzand in acelasi timp: violation(echivalent contraventiei), misdemeanour(ce ar corespunde cu delictul) si felony(echivalentul crimei din impartirea tripartita).

12 R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entierement refondue et augmentee, Felix Alean, editeur, Paris, 1905, p. 35.

Ulterior au existat si alte tentative de definire a crimei,insa criteriile propuse de Garofalo au revenit cel mai des, sub o forma ori alta, in conceptiile exprimate.Astfel, B. di Tullio defineste crima in aproape aceiasi termini ca si

Garofalo,aratand ca:

“…Putem deci considera drept crima acel fenomen care, aducand atingerea sentimentelor altruieste fundamentale, tulbura conditiile de viata ale ansamblului social si contravene moralitatii medii dintr-o epoca si dintr-o societate determinate”13.

Dintre incercarile recente, merita a fi amintita solutia propusa de R.Gassin care porneste de la distinctia ce se poate face intre “valorile – scop” si “valorile – mijloc”, primele reprezantand “bunurile” protejate de legea penala, iar celelalte “mijloacele” (procedeele), prin care s-ar adduce atingerea respectivelor bunuri si care sunt, la randul lor, prohibite.In timp ce “bunurile” protejate variaza mai mult sau mai putin, in timp si spatiu, “mijloacele” (procedeele) prohibite prezinta un element de constanta: violenta si viclenia au fost intotdeauna incriminate14.O definitie a notiunii de crima ar trebui sa porneasca, deci, de la aceste elemente.Problema gradului de la care violenta si viclenia ar trebui sa fie sanctionate (ori ar trebui sa fie considerate crime) ramane insa nerezolvata…

Prin urmare, nu se poate vorbi in present despre o definitie a crimei unanim acceptata in doctrina criminological.Toate dezbaterile care au avut loc in jurul acestui subiect au scos insa la iveala caracterul pozitiv al crimei(in sensul de realitate observabila) si faptul ca, pentru intelegerea ei, se impune a merge dincolo de teoria clasica a doctrinei penale, in care infractiunea(crima) este considerate o abstractie, ia neexistand decat sub forma unui concept juridic.

Rezulta din cele expuse anterior ca, in sens criminologie, notiunea de crima trebuie sa porneasca de la conceptul de infractiune din dreptul penal, insa trebuie sa mearga dincolo de acesta, asa cum se intampla in realitate, in cercetarea crimonologica.

Penteru a stabili limitele in care opereaza notiunea de crima, vom pleca si noi asadar de la definitia data infractiunii in legea penala.Conform dispozitiilor din codul penal[art.17 alin.(1)], pentru care o fapta sa fie considerate infractiune trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ trei conditii(trasaturi) esentiale: 1) sa fie prevazuta de legea penala,2) sa fie comisa cu vinovatie si 3) sa prezinte pericol social.Dupa cum se precizeaza in docrina penala, “lipsa vreuneia dintre tresaturile esentiale duce la inexistenta infractiunii, cu toate consecintele ce decurg din aceasta situatie”.

Mai trebuie precizat ca in preocuparile criminologiei intra si studierea altor categorii de fapte, de comportament, ce ies din sfera notiunii de crima, chiar in intelesul larg pe care i l-am atribuit.

13 B. di Tullio, Manuel d’anthropologie criminelle, Ed. Payot, Paris, 1951, p. 16.

14 R. Gassin, op. cit., p. 53, 54.

Este vorba, in esenta, de acele comportament appreciate ca deviante, care se departeaza deci de normele socio-morale, fara insa a intra in conflict cu legea penala.Un exemplu tipic in acest sens il prezinta alcoolismul, comportament deviant ce a constituit obiect de studio inca de la inceputurile cercetarilor criminologice, Lombroso de pilda acordandu-I un interes particular.Mai pot fi date ca exemple: consumul de substante stupefiante(in masura in care acest consum nu este incriminat de legea penala), abandonul scolar, tendintele spre vagabondaj ori vagabondajul(cand acesta nu constituie infractiune), prostitutia(la fel, in masura in care nu este considerata drept infractiune) etc.

In literature de specialitate s-a pus prblema daca aceste comportamente intra ori nu in sfera obiectului cercetarii criminologice, iar parerile au fost atat pro, cat si contra.

O solutie mediana ar fi aceea de a considera ca aceste comportamente fac parte din “sfera de interes” a criminologiei15.

Asa cum aratam mai sus, realitatea ne oblige sa constatam ca cercetarea criminological este interesata si de asemenea comportanente.

In finalul acestei sectiuni sa concluzionam deci ca notiunea de crima, in sensul de fapta penala sau cu justificata aparenta penala, reprezinta un prim element al fenomenului criminal.

Dar crima, asa cum am vazut, este inainte de toate un fapt uman si, de aceea, orice crima presupune existenta unui criminal.

§2. Criminalul.

Notiunea de criminal va necesita mai putine explicatii, deoarece sunt valabile si in acest caz o mare parte din constatarile facute in legatura cu notiunea de crima.

Mai intai trebuie aratat ca, in general, termenul de criminal este folosit in acelasi timp si de cele mai multe ori in acelasi inteles cu termenii de infractor si delicvent, fara a face vreo distinctie intre acestea.

Indiferent insa de notiunea utilizata, care de altfel poate fi si alta in afara celor mentionate16,respective notiune capata in criminologie o semnificatie aparte si, de aceea, unele precizari se impugn.

In sens general, infractorul sau delicventul este persoana care a comis o infractiune.In sens penal, mai riguros, se adauga si conditia existentei unei hotarari definitive de condamnare.Acest sens este exact si util: exact, pentru ca permite raportarea la criteriile clare prevazute de lege privind infractiunea si util,

15 Rodica M. Stanoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, seria Criminologie, 1995, p. 24.

16 Ne referim aici la teroriile abolitioniste care reclama inlocuirea termenilor de infractor si delicvent cu expresii de genul:”persoana implicata”,”aflata intr-o situatie problema” etc., in acest sens, L. Hulsman si J. Bernat de Celis, Peines perdues- le systeme penal en question, Ed. Centurion, Paris, 1982.

pentru ca permite raportarea la statisticile criminale oficiale care pot da o imagine aproximativa, daca nu despre “calitatea” infractorilor, cel putin despre numarul lor.

Sigur ca si criminologia va porni tot de la aceasta semnificatie penala care se da infractorului.Mai mult “materialul uman” furnizat cercetarii criminologice a provenit si provine, in marea sa majoritate, din randul populatiei penitenciare, deci, personae care nu numai ca au comis infractiuni, dar au si fost condamnate, suportand rigorile pedepsei.

Cred ca cele aratate pana acum sunt in masura sa conduca la ideea ca notiunea de criminal trebuie sa aiba in criminologie o semnificatie aparte.

Intra in categoria criminological de “criminal” persoana care comite o “crima” in sensul de fapta penala sau cu justificata aparenta penala.

Criminalul, in aceasta acceptiune extreme de larga, intra in mod implicit alaturi de crima in continutul fenomenului criminal si prin urmare in sfera de preocupari a cercetarii criminologice, face parte din obiectul acesteia.

Dar crima, fiind un fapt uman, este implicit si un fapt social, o realitate care din pacate nu este singulara.Privite in ansamblul lor, crimele inseamna criminalitate, notiune de care ne vom ocupa in cele ce urmeaza.

§3. Criminalitatea.

Ideea de criminalitate si notiunea in sine au aparut relativ recent, respective catre sfarsitul sacolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea.Aceasta aparitie corespunde cu inceputurile presei si cu primele statistici criminale care “au obisnuit spiritele sa concepa existenta unui fenomen social global care merita a fi explicat”17.

Notiunea de criminalitate desemneaza la modul general, ansamblul faptelor penale comise intr-un spatiu si intr-o perioada de timp determinate.

Ea poate fi utilizata fie in acest sens general, fie intr-un sens mai precis, pentru a desemna anumite categorii de fapte penale.

Regruparea faptelor penale dupa diverse criterii conduce la obtinerea unor categorii de criminalitate diferite. Aceste diferite categorii de criminalitate pot fi clasificate in doua moduri: dupa criterii subiective, variabile(clasificarea subiectiva) si dupa un criteriu obiectiv, invariabil(clasificare obiectiva).

Clasificarea subiectiva a criminalitati; se refera la categorii de criminalitate obtinute prin raportarea la diferite elemente de referinte alese in mod arbitrar, in functie de interesul cercetarii criminologice.

O prima serie de diferentieri rezulta din chiar definitia pe care am dat-o criminalitatii, respective din raportarea acesteia la unitati de spatiu si timp.

17 Idem, p.66.

Astfel, in functie de spatiul de referinta, cel mai adesea se opereaza cu categoria de criminalitate nationala, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui anumit stat (notiunea de teritoriu fiind inteleasa in sensul atribuit de legea penala).Dar mai pot fi avute in vedere fie categorii mai restranse (regiune, oras, cartier etc.), fie categorii mai largi(criminalitatea zonala,de ex.Europa occidentala sau Europa de Est; criminalitatea continentala si mondiala).In functie de perioada de timp avuta in vedere, se opereaza de regula cu notiunea de criminalitatea anuala.Pot fi avute insa in vedere si unitati mai reduse de timp (semestru, luna , zi inclusiv secunde: ex. “la fiecare x secunde in statul y se comit z omoruri) ori unitati mai mari de timp(cincinal, deceniu, secol etc).

O alta diferentiere se poate face in functie de natura faptelor penale care sunt avute in vedere de cercetarea criminologica.In acest sens, se poate face distinctia, spre exmplu,intre faptele de violenta si faptele comise cu viclenie, rezultand doua categorii corespunzatoare: criminalitatea violenta si respective criminalitate vicleana.

In sfarsit, daca faptele penale sunt raportate la diferite categorii de personae care le comit pot rezulta o serie de alte categorii cum ar fi: criminalitatea adulta si criminalitatea juvenila, criminalitatea masculina ci criminalitatea feminina etc.

In finalul acestei sectiuni, prin reunirea tuturor elementelor analizate, putem stabili continutul fenomenului criminal.

Fenomenul criminal, perceput din punct de vedere uman si social, iar nu ca simpla abstractie juridical, reuneste in continutul sau o realitate individuala-crima cu vectorul ei inerent criminalul –si o realitate colectiva- criminalitatea.

Fenomenul criminal, avand continutul indicat anterior, reprezinta un prim obiect al cerecetarii criminologice.

Sectiunea a III-a

Mijloace si procedee folosite in criminologie

§1. Modalitati de cunoastere in cercetarea criminologica.

Preocuparile cercetarii criminologice variaza in functie de epoca, de categoriile de specialisti impicati in studierea fenomenului(medici, sociologi, juristi etc), de fragmentarea obiectului de studio(crima, criminal, criminalitate), si inclusive de conjuncture socio-politica.

In acest context, inventarul modalitatilor de cunoastere se poate intocmi dupa criterii diverse.Vom folosi in continuare un criteriu chronologic, pe care il consideram util pentru intelegerea evolutie ulterioare a teoriilor criminolgice.

1.1.Cunoasterea descriptiva.

Primele preocupari au caracter stiintific in domeniul criminolgiei18 au fost de natura descriptive si au avut ca obiect criminalitatea, valoarea acesteia. Este vorba in principal de aprecieri cantitative si, in aceste circumstante, nu este de mirare ca “primii savanti care s-au aplecat asupra fenomenului delicventei au fost matematicienii care au utilizat statisticile criminale. Condorcet a lansat ideea unei “matematici sociale”;Quetelet, mathematician si astronom, s-a ambitionat sa formuleze o “mecanica sociala”, care a reprezentat corespondentul “mecanicii celeste” a lui Laplace19.

Cunoasterea despciptiva utilizeaza categorii precum: volumul, structura si dinamica fenomenului criminal colectiv.

Volumul criminalitatii reprezinta o evaluare strict cantitativa, referindu-se la numarul total de fapte penale comise.Este vorba, desigur, de criminalitate aparenta sau de cea legala, singurele in masura a fi cuantificate cu oarecare precizie; volumul criminalitatii reale poate fi cel mai aproximat, pe baza unor indicii asupra cifrei negre.

Structura criminalitatii presupune o delimitare a acesteia in functie de diversele categorii de fapte penale ori alte criterii. Este vorba si aici de o evaluare cantitativa, deoarece are la baza comparatii numerice.Avand in vedere insa interventia unei obtiuni in ceea ce priveste stabilirea diverselor categorii, putem considera ca in cazul structurii apare o forma incipienta de cunoastere calitativa.

Dinamica privitoare la criminalitate se refera la evolutia si variatia acesteia in timp si spatiu.

Evolutia in timp a criminalitatii comporta la randul ei trei tipuri de descriere:

tendintele pe termen lung(ceea ce corespunde notiunii de “trend” utilizata in literatura de limba engleza);

variatiile sezoniere(respectiv oscilatiile criminalitatii in functie de succesiunea anotimpurilor);

miscarile accidentale(datorate unor evenimente exceptionale, cum ar fi starea de razboi, catastrofele naturale etc).

Variatia in spatiu a criminalitatii pot fi estimata in functie de diferitele “teritorii” luate ca termeni de comparatie, fie in sens pur geografic, fie in sens statal, administrativ(diferente nord-sud, est-vest, diferente intre state, intre continent etc).

Descrierea dinamicii prezinta un grad mai mare de complexitate in raport cu volumul si structura, implicand deja, uneori o cunoastere calitativa a fenomenului.Este cazul descrierii ”trendului”, unde simplele aprecieri numerice nu mai sunt suficiente, ci trebuie in fapt corijate aceste date “naïve”, tinand cint de doua feluri de factori perturbare: factori intrinseci statisticii,

18 Facem abstractie aici la unele constatari din domeniul tehnologiei si al psihiatriei care au atins in mod adiacent fenomenul crimininal(infra 147 si 148)

19 G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 36.

care consista in schinbari sau variatii ale sistemului de inregistrare a criminalitatii; factorii extriseci statisticii, care rezulta din diverse fenomene inerente functionarii sistermului de justitie penala: schimbari ale legislatiei penale, modificari in nivelul de activitate al serviciilor de politie ca si in atitudinile victimelor fata de reclamatie, variatiile in sistemul de urmarire al parchetelor, se veritatea condamnarilor si aplicarea sanctiunilor penale20.

Cunoasterea descriptiva este nu numai din punct de vedere cronologic o prima etapa in cercetarea criminologica.Ea este o prima etapa necesara si celorlalte modalitati de cunoastere, fiind astfel o permanenta in cercetarea criminologica.

Perfectionarea tehnicilor de calcul si de inregistrare a datelor, utilizarea din ce in ce mai eficienta a ordinatorului, permit o evolutie continua a cunoasterii descriptive si, indirecte, a celorlalte modalitati de cunoastere, printre care cea cauzala.

1.2.Cunoasterea cauzala.

Cunoasterea cauzala sau etiologia criminala vizeaza, dupa cum si denumirea o indica, aflarea cauzelor, a conditiilor si a factorilor care determina sau favorizeaza fenomenul criminal.

Aparitia preocuparilor etiologice pot fi pusa in relatie cu aparitia scolii: pozitiviste italiene.Acest moment conicide la randul sau cu “acordarea” de catre specialisti a statului stiintific criminologiei (se considera, in general, ca cercetarile anterioare au avut cel mult un caracter semi-stiintific si, pana la aparitia pozitivismului, nu se poate vorbi, despre o stiinta a criminologiei).

Pe buna dreptate, aflarea cauzelor fenomenului criminal a reprezentat un pas inainte in studierea acestuia; de aceasta data este vorba despre o cunoastre calitativa, iar metodele utilizate sunt pe masura scopului urmarit.Explicatiile de natura cauzala utilizeza concepte, precum: cauza, conditii, factori etc.

Cunoasterea cauzala poate fi divizata: pe de-o parte, in functie de fragmentul obiectului de cercetare care se doreste a fi cunoscut(etiologia crimei ca fenomen individual si etiologia crimei ca fenomen colectiv); pe de alta parte, in functie de directia preponderenta a cercetarilor(bilogica, psihologica, sociologica).

Abordarile etiologice diverse au antrenat inca de la inceput caracterul multidisciplinar al criminologiei, care s-a constituit prin contributia cercetarilor efectuate in alte domenii stiintifice: biologie criminala, sociologie criminala, psihologie criminala.

In aceste conditii, cercetarea cauzala a scos in evidenta existenta unor factori de natura extrem de diversa care actioneaza asupra fenomenului criminal, asa cum se va putea constata cu prilejul analizei teoriilor etiologice.

Este de remarcat insa ca analiza factorilor cauzali si, in general,

20 R. Gassin, op. cit., p. 134.

cunoasterea etilogica nu este posibila decat daca pleaca de la o imagine cat mai clara a fenomenului criminal.In acest sens, ea se afla in contact permanent cu cunoasterea descriptiva.

In acelasi timp, se impune precizarea ca, si in cazul unor abordari aparent diferite ale fenomenului criminal, cunoasterea cauzala are un anumit rol, ce nu este neglijabil.Ne referim la asa-numita “criminologie a reactiei sociale”, care, in principiu, refuza a lua in discutie aspectele etiologice.Principalul curent al acestei orientari, interactionismul, considera ca ceea ce tebuie sa intereseze in legatura cu fenomenul criminal (se foloseste de fapt notiunea mai larga de devianta) nu este actul in sine, ci procesele prin care societatea “lipeste eticheta de deviant” anumitor indivizi si maniera in care acestea reactioneaza la respectiva “stigmatizare”.Pornind de la aceasta idee, se ajunge la concluzia ca “grupurile sociale creeaza devianta instituind norme a caror transgresiune constituie devinanta, aplicand aceste norme anumitor indivizi si etichetandu-I ca devianti”21.

Dupa cum se poate insa constata chiar si din textul citat, teoriile interactioneste se fundamenteaza in ultima instanta tot pe o cunoastere cauzala, chiar daca este vorba de aceasta data de o etiologie diferita de cea obisnuita, in sensul ca factorii generatori se afla in interiorul mecanismelor grupurilor sociale.

Revenind la cunoasterea cauzala “traditionala”, mai precizam ca aceasta a dominat in cercetare criminologica pana in jurul anilor ‘50(ai sec.al XX-lea), cand o noua modalitate de cunoastere prinde contur: cunoasterea dinamica.

1.3.Cunoasterera dinamica

Cunoasterea dinamica.Prin cunoasterea dinamica se urmareste intelegerea proceselor ce insotesc “trecerea la actul criminal”, mecanismele interne ale acestuia.Este o cunoastere calitativa, ce tinde la explicarea conduitei criminale printr-o succesiune de etape, avand o logica proprie.

Initial, cunoasterea dinamica a aparut ca o completare a cunoasterii etiologice, “trecerea la act” fiind o conseciinta a acumularii si a combinarii anumitor factori cauzali.Este, spre exemplu, cazul modelului de comportament criminal conceput de J.Pinatel, pentru care, fiecare etapa a conduitei criminale este pusa in relatie cu una din componentele personalitatii infractorului, aceasta din urma explicabila prin interventia unor factori cauzali (a se vedea infra 209).

Ulterior, explicatiile dinamice s-au constituit intr-un front antideterminist, antietiologic, rezultand ceea ce se denumeste in literatura de specialitate criminologia dinamicaq ori criminologia trecerii la act.

Aceasta noua modalitate de cunoastere este interesata de conduita criminala ca actiune izolata,

21 H. S. Becker, Outsiders, Ed. A. M. Metailie, Paris, 1985,(traduit de l’americain par J. P. Briand et G. M. Champoulie), p. 32.

pe care o considera o realitate bine individualizabila in viata autirului, distincta de celelalte acte realizate de acesta.Abordata din aceasta perspectiva, conduita criminala este susceptibila de o explicatie in sine, independenta de trecutul infractorului, de factorii endogeni ori exogeni care ar fi puput actiona asupra acestuia, inainte de momentul trecerii la act22.

Explicatiile bazate pe cunoasterea dinamica folosesc categorii economice precum: eficienta, rationalitate, oportunitate, utilitate, finalitate etc.Se repune in discutie ideea de liberi arbitru si se adopta o pozitie programatica in raport cu activitatea represiva.

In acest fel se patrunde deja in domeniul cunoasterii axiologice, ultima din modalitatile analizate.

1.4.Cunoasterea axiologica.

Aceasta modalitate de cunoastere se refera la cel de-al doilea obiect al cerecetarii criminologice.Ea presupune stabilirea, dupa criterii stiintifiice, a valorii mijloacelor aplicate in lupta in potriva fenomenului criminal, astfel spus, evaluarea stiintifica a practicii anticriminale.

Asa cum am stabilit anterior, in zona practicii anticriminale actioneaza o serie de mijloace juridice si empirice.Crearea si punerea in miscare a acestor mijloace reprezinta un act de vointa politica.In aceste conditii atat legea penala, cat si in institutiile chemate sa o aplice, raspund unor criterii de politica anticriminala, care nu intotdeauna tin cont de rezultatele cercetarilor stiintifice relative la fenomenul criminal(constatarea este valabila si pentru celelalte domenii ale practicii anticriminale: tratamentul delicventilor si prevenirea extrapenala).

Astfel daca urmarim, spre exemplu, dezbaterile parlamentare privind unele reforme legislative in domeniul dreptului penal (fie modificarea ori abrogarea unor incriminari, fie incriminarea unor fapte noi) vom constata ca sunt luate in discutie diferite considerente, nu numai extracriminologice, dar si extrapenale precum: conjunctura economico-sociala interna, aspecte de ordin financiar-bugetar(ex.costurile implicate de o anumita incriminare), aspecte tehnico-materiale(ex. capacitatile necesare anumitor institutii), aspecte legate de conjunctura internationala(pozitia unor organisme interstatale ori organizatii nonguvernamentale cu privire la respectivele probleme) si, nu in ultimul rand, aspecte politice, uneori de ordin pur electoral.

Legislatia penala romana in tranzitie ofera un exemplu graitor in sensul celor de mai sus, insa, in general, lucrurile se petrec in mod asemanator in toate legislatiile penale.

Avand in vedere aceasta realitate se impune stabilirea unei ierarhii valorice a mijloacelor anticriminale, pe criterii exclusiv stiintifice, pentru a se putea aplica necesarele corectii.

22 R. Gassin, op. cit., p. 12 si 202.

Criteriile stiintifice sunt legate de notiunea de eficacitate respectiv de efectele mijloacelor utilizate asupra fenomenului criminal.Dupa cum s-a remarcat insa, pe buna dreptate, in doctrina criminologica, o anumita eficacitate “poate fi obtinuta, cel putin pentru o perioada scurta, prin aplicarea unor constrangeri ilegitime(tortura, spalarea creierelor…)23.Acest gen de mijloace poate reprezenta obiectul cercetari criminologice ca forma de manifestare a fenomenului criminal, dar nu intereseaza din punct de vedere al cunoasterii axiologice.Rezulta ca la criteriul eficacitatii trebuie adaugata cnditia legalitatii mijloacelor anticriminale.

In sinteza la cele aratate, se poate retine ca prin cunoasterea axiologica se urmareste stabilirea gradului de eficacitate al mijloacelor legale utilizate in practica anticriminala.

1.Procedee in cercetarea criminologica.

Procedeele sau mijloacele utilizate pentru a ajunge la rezultatele urmarite in cercetarea criminologica, sunt la randul lor extrem de diverse, adecvate uneia ori unora dintre modalitatile de cunoastere analizate anterior.Puntem clasifica procedeele in doua categorii, metode si tehnici si ne vom opri doar asupra aspectelor esentiale legate de fiecare din acestea.

2.1.Metode.

Cuvantul metoda are origine greaca(meta-spre si odos-cale), insemnand, intr-o traducere aproximativa”calea ce trebuie urmata”.

Pornind de la sensul etimologic, notiunea de metoda stiintifica poate fi definita, in termen general, drept ansamblul procedeelor care conduc gandirea spre cunoastere.

Pentru a accede la un caracter cu adevarat stiintific, cercetarea criminologica a fost nevoita sa se auto-organizeze si “auto-disciplineze’’,sa descopere propriile cai spre cunoastere.Acest traseu propriu nu exclude insa folosirea unor metode generale, comune si altor stiinte, cu care criminologia are puncte comune.

Metode generale.Incepand cu Aristotel, logica, in sensul ei calsic de stiinta a legilor, admite existenta a doua procedee ale spiritului, cu un grad mare de generalitate: inductia si deductia.

Metoda inductiva consta in ansamblul procedeelor prin care gandirea trece de la particular la general(say face legatura intre …).Inductia este considerata drept o metoda mai putin riguroasa in comparatie cu deductia, insa nu mai putin adevarat ca ea sta la baza celor mai importante descoperiri ale spiritului uman.

Metoda deductiva reprezinta un ansamblu de procedee reputat mai riguros si consta in aplicarea unui principiu general la un caz particular24.

23 R. Gassin, op. cit., p. 70.

24 D. Julia, Dictionnaire de la philosophie Ed. Club France Loisirs, Paris, avec l’autorisation de la Librairie Larousse, 1984, p. 62, 138, 158 si 175.

Inceputurile cercetarilor stiintifice in criminologie, care asa cum am vazut coincid cu aparitia pozitivismului italian, au fost dominate de utilizarea metodei inductive.In afara faptului ca aceasta metoda reprezenta realmente instrumentul principal de lucru pentru scoala pozitivista, nascuta din confruntarea cu gandirea calsica, ea servea si unei demarcari metodologice fata de clasicism.Chiar si asa, pozitivistii nu excludeau posibilitatea unei cunoasteri deductive si utilizarea metodei corespondente.

Astfel, argumentand abordarea fenomenului criminal ca fapt uman si social, in opozitie cu traditia clasica de a privi crima ca entitate juridica, Ferri afirma:”In gandirea si in munca stiintifica nu exista decat doua mari cai: sau deductia apriorica, sau inductia pozitiva, fara ca, bineintels, metoda deductiva sa excluda absolut orice inductie in aprioric, si viceversa, pentru ca este doar o problema de predominanta”25.

In realitate, asa cum Ferri anticipa, cercetarea criminologica foloseste ambele metode, fie individual, fie, cel mai frecvent, combinate in cadrul unei metode mai vaste.Aceasta metoda, proprie stiintelor empirice(sau experimentale) bazate pe observarea realitati si pe experienta, poarta numele de empirica.

Metoda empirica se regaseste in cadrul teoriei generale a cunoasterii fizice elaborata de J. Stuart Mill, considerat a fi cel dintai care a abordat in mod sistematic problematica epistemologiei(studiul metodelor cercetari si al cunostintelor stiintifice)26.

In schema clasica a metodei empirice se disting trei etape: observarea faptelor, inductia ipotezei si verificarea experimentala.

Asa cum aminteam anterior, metoda empirica include celelalte doua metode generale:

inductia, care corespunde etapei a doua si care avand la baza observatia permite enuntarea unei ipoteze

deductia, care corespunde celei de a treia etape, constand in verificarea ipoteze pe baza unor fapte noi sau a unui numar sporit de observatii particulatre27.

Caracterul specific al cercetari criminologice, rezultat in principal din obiectul ei de studiu, face ca metoda empirica sa prezinte, in acest caz, anumite trasaturi particulare.

Particularitatile metodei empirice in cercetarea criminologica se manifeste in principal in legatura cu prima si cu cea de a treia etapa.

25 E. Ferri, La sociologie criminelle, traduit de l’italien par. I. Terrier, Ed. Felix Alean, Paris, 1905, p. 27.

26 J.Stuart Mill(Londra 1806- Avignon 1873), filozof si economist englez, apartine de scoala experimentala. Filozofia sa se aproprie de cea a lui Hume si de empirismul secolului al XVII-lea.Originalitatea sa se afirma in domeniul logicii: teoria sa cu privire la inductie si procedeele experimentale au ramas celebre. D. Julia, op.cit., p. 176.

27 D. Julia, op.cit., p.60, 138 si 175.

Observarea faptelor prezinta o prima particularitate ca consta in aceea ca perceptia directa(a fenomenului criminal) este foarte rara si cu totul intamplatoare28.

In acelasi timp, tot din punctul de vedere al obiectului observat, in cercetarea criminologica nu avem de aface, ca in domeniul stiintelor naturii, cu fapte obiective, simple, reproductibile la infinit; delicventa, ca si celelalte fapte umane, se caracterizeaza prin subiectivitate, complexitate, istoricitate.

Metoda empirica prezinta particularitati si din punctul de vedere al “observatorului”, care in criminologie, “departe de a fi neutru, tinde sa se asocieze cu realitatea pe care o observa(orice criminlog este un delicvent potential…daca nu a comis deja o infractiune)”29.

Verificarea experimentala(sau verificarea ipotezei) prezinta de asemenea unle particularitati in cercetarea criminologica.

Dupa cum remarca E. Ferri, pentru fenomenele sociale in general, deci si pentru fenomenul criminal, “experimentul este foarte dificil si adesea imposibil”30.

Intr-adevar, spre deosebire de stiintele naturii, unde fenomenele observate se pot, de obicei, reproduce in interesul cercetarii, in criminologie “nu se pot produce crime in laborator”31.

Exista totusi si in cercetarea criminologica posibilitatea efectuari unor experimente indirecte prin simularea unor situatii reale ca, spre exemplu, in cazul testelor efectuate legatura cu evaluarea agresivitatii.

De asemenea, in cazul tratamentului penal, suntem in prezenta unui experiment vis-à-vis de condamnat.Experimentul este insa incomplet in acest caz, deoarece nu se poate determina care ar fi fost rezultatele in cazul aplicarii unui alt tip de tratament penal aceluiasi condamnat32.

Mai trebuie facuta precizarea ca nici succesiunea si nici integralitatea celor trei etape nu trebuie sa fie abosolutizate.In practica cercetarii, deseori se poate intampla, spre exemplu, ca formularea ipotezei sa preceada unei observati sistematice sau sa apara concomitent cu aceasta(in cursul ei), dupa cum la fel de bine se poate intampla ca prima etapa, observarea faptelor, se fie si ultima, in acest caz urmarindu-se doar simpla descriere a fenomenului fara a se tinde la explicarea lui.

Metoda empirica, cu particularitatile aratate mai sus, poate fi considerata derept principala metoda in cercetarea criminologica, metoda generala.

Alaturi de aceeasta coexista, independent sau in combinatie, o serie de alte metode, mai putin generale, si care pot fi sistematizate in diferite modalitati.

Alte metode; clasificari divesre.O posibila clasificare este cea bazata pe diferentierea intre cercetarea criminalitatii si cercetarea crimei: in primul caz vom predomina metodele stiintelor sociale in general(istorie, etnogarafie, sociologie);

28 J. Larguier, criminologie et science penitentiaire, sixieme edition, Dalloz, 1989, p.12(se da exemplul unei infractiuni filmate intamplator de o camera video instalata intr-o banca).

29 R. Gassin, op.cit., p.73.

30 E. Ferri, op. cit., p. 184.

31 R. Gassin, op. cit., p. 76.

32 J. Larguier, op. cit., p. 12.

in cel de-al doilea caz vor fi aplicate “in mod esential metodele medicinii, biologiei, psihatriei, psihologiei”33.O asemenea clasificare, desi are avantajul ca este accesibila, nu rezolva practict problema metodelor de cat indirect.In fapt, dupa cum se observa, sunt precizate doar anumite stiinte care pot interveni in cercetarea fenomenului criminal, iar nu metodele in sine.Unii autori pornesc in stabilirea metodelor de la enumerarea activitatilor concrete de cercetare.Este si cazul lui Edwin Sutherland care retine urmatoarele metode de studiu: 1) statisticile criminale; 2) studiul statistic al particularitatilor psihologice si stuationale ale criminalilor; 3) studiul cazurilor individuale; 4) studiul anumitor comportamente particulare; 5) studiul criminalului in “aer liber” si 6) metoda experimentala34.Aceasta clasificare, desi foarte clara si utila, este discutabila din punct de vedere metodologic, deoarece nu face distinctia intre metode si tehnici,iar procedeele care sunt mentionatepot fi in unele cazuri considerate dretp tehnici, si nu metode(ex. statisticile criminale).

In sfersit, o ultima clasificare asupra careia ne oprim este cea care distinge inre metoda cantitativa si metoda calitativa.

Metoda cantitativa este cea care utilizeaza masra ca mijloc de cunoastere; folosirea datelor statistice si prelucrarea matematica a acestora(prelucrarea din ce in ce mai sofisticata) reprezinta principalele tehnici care pe se bazeaza metoda cantitativa.

Metoda calitativa foloseste ca procedeu de cunoastere cercetarea caracteristicilor obiectelor de studiu; ea este susceptibila de a releva aspecte nebanuite si de a descoperi corelatii si proce noi in legatura cu realitatea cercetata35.

Exista desigur si alte modalitati de clasificare; cercetarea criminologica a folosit ori foloseste si alte metode in afaracelor amintite anterior, precum exista si posibilitatea aparitiei in viitor a unor noi metode.

33 L. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Meriin,op. cit., p. 35.

34 E. H. Sutherlland, D. R. Cressey, Principes de criminologie, version frangaise etablie sur le texte de la sixieme edition de “Principles of Criminology”, Ed. Cujas, Paris, 1966, prima parte, capitolul al treilea.

35 R. Gassin, op. cit., p. 100-103.

Sectiune a IV-a

Problematica pozitivismului italian

Pozitivismul italian sau scoala pozitivista, cum este adeseori denumita in literatura de specialitate, reprezinta o etapa esentiala in istoria criminologiei, nucleul gandiri criminologice.

Aceasta afirmatie nu se bazeaza doar pe faptul ca, in mod traditional si oarecum formal, se recunoaste criminologiei statutul de stiinta abia incepand cu cercetarile pozitiviste.Avem in vedere, pe de-o parte, faptul ca scoala italiana a reusit sa concentreze si sa exprime in mod sintetic, pe baze stiintifice, toate “cautarile” anterioare si contemporane ei, in legatura cu fenomenul criminal.Pe de alta parte gandirea pozitiva reprezinta punctul de plecare al teoriilor etiologice moderne, care nu pot face abstractie de realizarile ei.

Forta gandiri pozitiviste, privita in ansamblu, rezida insa in faptul ca principalii ei exponeti: Lombroso, Garofalo si Ferri au oferit,fiecare in parte, un adevarat univers de explicatii in legatura cu fenomenul criminal.

Rezulta ca abordarea pozitivismului italian presupune a marca radacinile acestuia, a trece in revista ideeile principalilor exponenti si, in final, a fixa unle puncte comune care au constituit ulterior rampa de lansare a teoriilor moderne36.

Sectiunea a V-a

Premisele pozitivismului italian

O prima imprejurare ce a favorizat aparitia pozitivismului o reprezinta semi esceul scolii clasice a dreptului penal, respectiv neputinta acesteia de a propune solutii valabile, pentru limitarea fenomenului criminal.

In acest context, gandirea pozitivisata apare ca o continuare, dar si ca o replica la scoala clasica.Raporturile dintre cele doua orientari sunt foarte exact sintetizate de E. Ferri in parte introductiva a Sociologiei criminale.

Potrivit opiniei lui Ferri, scoala clasica si-a propus si a obtinut, in planul practic, o diminuare a pedepselor, iar in plnul teoretic, studiul abstract al crimei, considerata ca o entitate juridica.

36 Valerian Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Peck Bucuresti,2002, p.92.

La randul ei, scoala pozitivista si-a propus, in plan practic, diminuarea delictelor (aflate in continua crestere), iar, in plan teoretic, tocmai pentru a putea atinge obiectivul practic, si-a propus “studierea completa a delictului,nu ca abstractie juridica, ci ca actiune umana, ca fapt natural si social; in consecinta, ea intreprinde studierea nu numai a delictului in sine, care raport juridic, dar, de asemenea si inainte de toate, a aceluia care comite acest delict, adica delicventul”37.

A doua premisa importanata a reprezentat-o dezvoltarea cercetarii stiintifice in general si , in particular, aplicarea metodei inductiei pozitive, o caracteristica pentru secolul al XIX-lea.Ferri remarca, de altfel,ca scolala pozitivista reprezinta, dupa cum si numele o arata, “una din aplicatiile ata de numeroase si fecunde ale metodei pozitive in studiul faptelor sociale”38.

In aceeasi orsine de ideei se cuvine a aminti si influenta considerabila pe care doctrina evolutionista a exercitat-o asupra iedeilor pozitivistilor italieni.Rezultatele cercetarilor stiintifice intreprinse de Charles Darwin(1809-1882) si opera fundamentala a acestuia: “despre originea speciilor pe calea selectiei naturale”(1859) au fost cunoscute si valorificate de Lombroso, Garofalo si Ferri.

O mentiune particulara trebuie facuta in legatura cu unele cercetari in domeniul frenologiei si pshiatriei, realizate in prima jumatate a secolului al XIX-lea.Ne referim in primul rand la studiile realizate de Gali si respectiv Morel care au influentat in mod direct si decisiv cercetarile lui Lombroso, dar si pe cele ale celorlalti reprezentanti ai pozitivismului.

Franz Josph Gali(1758-1828)a studiat medicina la Strasbourg si Viena, fiind preocupat in principal de problemele legate de anatomia creierului.

Intere anii 1810-1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrarile sale:”Anatomia si fiziologia sistemului nervos in general si a creierului in particular”.

Gali formuleaza o teorie a tendintelor umane potrivit careia comportamentul uman este reglat prin “jocul” unor tendinte(sau facultati) care isi gasesc fiecare”conditia materiala de posibilitate” intr-o portiune a contextului.Portiunea este proenimenta daca tendinta este dezvoltata si respectiv, atrofica daca tendinta este redusa, rezultand o adevarata “cartografie corticala”.

Admitand ca oasele boitei craniene se muleaza deasupra cortexului in asa fel in cat, acolo unde cortexul este dezvoltat se constituie o proeminenta osoasa, iar acolo unde cortexul este atrofie se formeaza o adancitura, rezulta ca printr-o simpla palpare exterioara a craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecarei tendinte; aceasta tehnica a fost denumita de Gal!:”cranioscopie”39.

Potrivit afirmatilor lui Gali are exista, in principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal si care ar putea fi sondate printr-o “cranioscopie abila”.

37 E. Ferri, op.cit., p. 20.

38 Idem.

39 G. Lanteri, Laura, Phrenologie et criminologie au debut du XIX-eme siecle. Les idees de f.j. Gali, in Histoire de la criminologie francaise, op. cit., p.23.

Prima se situeaza in spatele canalului auditiv extern si corespunde instinctului de aparare, cea de-a doua se plaseaza deasupra craniului auditiv si ar corespunde unor tehnici despre omor; a trei se situeaza in partea mijlocia a arcului frontal, la nivelu arcadei sprancenoase si corespunde instinctului de proprietate si tendintei spre furt.Potrivit acestor constatari, Gali credea ca prin cranioscopie s-ar putea aduce un ajutor substantial bunului mers al justitiei penale, fara insa a i se substitui40.

Gali are meritul de a fi fost primul sustinator al ideii de “localizare”, idee care a fost rezultata ulterior de numerosi savanti, dand nastere unor polemici aprinse.In detaliu insa teoria sa este erorata:

“Astazi, datorita in principal unor studii detaliate a cortexului maimutei macac si unor date asupra creierului uman, stim ca localizarea exista pana la un anumit punct.In acelasi timp,deoarece marea majoritate a activitatilor mentale cer ca numeroase zone corticale sa lucreze in colaborare, ideea de localizare nu poate fi sistematizata si impinsa pana la ultmele ei consecinte”41.

Benedict August Morei(1809-1837), de formatie medic pshiatru, si-a desfasurat activitatea intr-un azil public, unde a efectuat numeroase cercetari, concreticate intr-o vasta lucrare:”tratat privind degenerescentele fizice, intelectuale si morale ale speciei umane”(1857).

Morel concepe degenerescenta ca pe o maladie ereditara, maladie ce are drept efect o deviere a individului de la tipul normal.El trateaza, de asemenea, pe larg, problema nebuniei morale (“folie morala”),termen pe care il preia de la un autor englez, James Cowles Prichard (1786-1848), care publicase in 1842 o lucrare intitulata:”despre diferitele forme ale bolii in relatie cu jurisprudenta”(On the Different Forms of Insanity in relation to Jurisprudence) unde folosea termenul “moral insanity”42.Morel abordeaza problema nebuniei morale prin prisma intersului sau particular pentru medicina legala.El propune asocierera”nebunilor morali” la marea categorie a”nebuniilor” ereditare, pe care el o stabilise.

In sfarsit, Morel face o clasificare a maladiilor mentale, aratand care sunt cele predispuse la crima43.

3)Cea de-a treia premisa generala a pozitivismului este reprezentata de explicatiile anterioare ori contemporane cu privire la fenomenul criminal, grupate in Scolile criminologice: cartografica, lyoneza etc.

Explicatiile formulate in cuprinsul scolilor amintite au constituit puncte de reper importante pentru cercetatorii italieni.Acestia au cunoscut si valorificat toate celelalte constatari referitoare la fenomenul criminal, fie preluand unele aspecte, fie criticandu-le pe altele.

40Idem, p. 25.

41 Fr. Crick L’Hypotase Stupefiante – A la recherche scientifique de l’ame, Ed. Pion, 1994, p. 125.

42 J. – C. Cofin, La Folie Morale – figure pathologique et entite miracle des hypothescs psyichiatriques au XIX-eme siecle, in “Histoire…”, op. cit., p. 21.

43 Idem, p. 95.

Polemica dintre Lacassagne ori Tarde, pe de-o parte si Lombroso ori Ferri, de cealalta parte, spre exemplu, nu a putut avea decat un rol constructiv in evolutia ideilor despre fenomenul criminal44.

Capitolul II

Teoriile lui Cesare Lombroso.

Sectiunea I

Generalitati

Lombroso s-a nascut la 6 noiembrie 1835 la Viena,, intr-o familie israelita relativ numeroasa, el fiind cel de-al saselea copil.Si-a efectuat studiile la facultatile din Padova, Viena si Pavia, iar din anul 1859 a inceput sa lucreze ca medic militar.

In anul 1864 I se incredinteaza cursul de pshiatrie la Universitatea din Pavia si devine, in acelasi timp, director al unui azil de alienati.

In anul 1876 ocupa postul de profesor de medicina legala la Torino.In acelasi an publica o mica lucrare,”L’Uomo delinquente”(“omul criminal”), care in scurt timp il face celebru45.

In decursul anilor, Lombroso a adus importante completari studiului initial, care se transforma in cele din urma intr-o lucrare de proportii.Aceasta a fost republicata in numeroase editii si traduse in toate limbile de circulatie mondiala.

Pe langa”Omul criminal”, opera care la consacrat, Lombroso a mai publicat numeroase alte studii si lucrari importante, cum ar fi: “Antropologia criminala si recentele ei progrese” sau “Omul de geniu”.C.Lombroso a avut o contributie substantiala la extinderea cercetarilor criminologice si la formarea criminologiei ca stiinta.Sub influenta ideilor sale are loc, in anul 1885 la Roma, primul Congres International de Antropologie criminale, ce a fost considerat drept actul de identitate al stiintei criminologice.Lombroso a murit la 18 octombrie 1909, dupa ce cunoscuse, atat triunful , cat si gloria, opera sa fiind pe rand admirata si contestata, inca din timpul vietii sale.

Premisele aparitie operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului in general.Ca surse directe de inspiratie se citeaza de obicei:”Tratatul de fizionomie” al lui Della Porta, publicat in anul 1640, unde se subliniaza existenta unor raporturi intre caracterul individual si fizionomia acestuia; studiile de frenologie a lui Gali si cele de pshiatrie ale lui Morel.

44 Valerian Cioclei, op. cit., p.95.

45 J. Pinatel, Tratat, op. cit., p. 173.

Sectiunea a II-a

Teoria anormalitatii biologice

Opera lui Lombroso a fost prezentata de multe ori superficial, uneori chiar tendentios, caricatural.Aceste prezentari deformate say datorat atat relei-credinte, cat si ignorantei unor autori care “s-au pretins calificati sa-l judece pe Lombroso fara a-i citi opera”46.

Dincolo de interpretarile tendentioase ori superficiale, au existat si opinii avizate care, insa, au prezentat incomplet gandirea lombrosiana, reducand-o la formule de genul: “Teoria omului criminal”, “Teoria criminalului nascut”, “Teoria atavismului criminal”, etc, ceea ce corespunde doar fazei de debut a cercetarilor savantului italian.

In realitate, conceptiile lui Lombroso au evoluat o data cu rezultatele cercetarilor sale.

Vom incerca sa retrasam, in linii generale aceasta evolutie, in speranta redarii unei imagini cat mai corecte asupra gandirii lombrosiene, desi este evident ca opera lui Lombroso este atat de vasta si complexa in cat orice incercare de sistematizare este inevitabil incompleta.

La originea cercetarilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui criminal, in zona occipitala medie, a unei adancituri(foseta) accentuate, trasatura ce se regasea la unele cranii primitive.Aceasta descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului(adica oprirea in dezvoltarea pe lantul filogebetic).

Pentru verificarea acestei ipoteze, Lombroso a efectuat numeroase cercetari, ajungand la studierea a 393 de cranii, dupa cum afirma in primul volum al “Omul criminal”47.

Recurgand de la un sistem complex si riguros de masuratori, Lombroso a reusit sa distinga unele trasaturi craniene ce se regaseau intr-o proportie sporita la infractori asa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronuntate, pometii si falcile voluminoase, orbitele mari si departate asimetria fetei si a deschiderilor nazale, apendice lemurian al falcilor48.

46 N.L. Lavastine si V.V. Stanciu, op. cit., p. 120.

47 C. Lombroso, L’homme criminel (deu xieme edition francaise, traduite sur la cinquieme edition italienne), Ed. Felix Alean, Paris, 1895, vol.I, partea a II-a, capitolul I, “Examenul a 383 de cranii de criminali”.Dupa cum rezulta din explicatiile la titlul capitolului, C. Lombroso se refera atat la cranii studiate de el personal, cat si la rezultatele obtinute de altii cercetatori in studiul unor cranii.

48 C. Lombroso, L’anthropologie criminelle et ces recents progres(deuxieme edition, revue et augmentee avec 13 figures dans le texte), Ed. Felix Alean, Paris,1891, p.10.

Concluziile cu privire la stigmatele craniene si in special la foseta occipitala, au fost confirmate in epoca de cercetarile altor antropologi, pe cranii de nebun si antropormofe49.

Urmarind ideea atavismului, Lombroso a stuiat orgasnismele inferioare, omul salbatic si copilul(in care vedea un mic primitiv).El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale creierului, ale scheletului si ale unor organe interne(inima, ficat).

Extizand cercetarile la criminalii in viata, Lombroso ii studiaza atat din punct de vedere anatomic, cat si fiziologic.O constatare interesanta pe ccare o face este in legatura cu lipsa durerii(analgezia), care il apripie si ea pe criminal de omul salbatic.Un lucru mai putin amintit in doctrina este faptul ca Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat si de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinta si practica religioasa50,literatura criminalilor etc.

Din toate aceste cercetari intreprinse, Lombroso a retinut in mod obiectiv, aspectele care ii confirmau caracterul atavic al criminalului.

O a doua faza a studiilor lombrosiene se refera la unele malformatii morfo-functionale de natura degenerativa; cercetarile s-au axat inspecial asupra componentei pshice.Lombroso se ocupa de “nebunia morala” care fusese tratata de Morel drept o maladie ereditara de generativa.

Bazandu-se pe propriile studii, dar si pe cercetarile unor pshiatrii renumiti in epoca, Lombroso stabileste existenta unor analogii intre “nebunul moral” si “criminalul nascut”, mai cu seama sub aspectul simtului moral51.

Examinarea”criminalului nebun” scoate si ea la iveala existenta acelorasi stigmate ca in cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de aceasta data pe baza degenerescentei52.

In sfarsit, intr-o ultima etapa, Lombroso se concentreaza asupra studierii epilepsiei, pe care o considera, alaturi de atavism, un factor-cheie in etiologia criminala53.Mai mult, el vede in epilipsie o punte de legatura intre omul criminal, criminalul nebun si nebunul moral, considerand epilepsia atat drept”una din pshihozele cele mai atavice54,cat si nucleul tuturor degenerescentelor55.

Dupa cum rezulta din cele de mai sus si asa cum preciza B. di Tullio intr-una din putinele sistematizari convenabile,

50 “… Multi criminali isi construiesc o religie senzuala si adaptabila, totdeauna in avantajul lor, care face din Dumnezeu al pacii si al justitiei o specie de tutore binevoitor, un complice al actiunilor lor criminale”.C. Lombroso, L’homme criminell, vol. I, op. cit., p. 439.

51 C. Lombroso, L’homme, op. cit., vol II, p.28.

52 Idem, p.256.

53 “ Criminalitatea este deci un fenomen atavistic care este provocat de cauze morbide, a caror manifestare fundamentala este epilepsia.Este foarte adevarat, criminalitatea poate fi provocata si de alte maladi(pisterie, alcoolism, paralizie, vesanie, frenasterie etc), dar epilepsia este aceea care ii da, prin frecventa raului, prin gravitatea sa, baza cea mai intinsa.Ubi major adest minor cssat”.C. Lombroso L’homme criminell,op. vol II, p. 120.

54 Idem, p. 117.

55 Idem, p.256.

teoria lombrosiana parcurge trei faze:

natura atavica a criminalului; concluzia se bazeaza pe ezistenta fosetei occipitale si a altor stigmate(ceea ce a creat doctrina criminalului nascut);

raportul intre degenerescenta si criminalitate; constatarea ia in calcul numeroasele anomalii morfologice si functionale de natura degenerativa, ce au fost sesizate in cursul cercetarilor efectuate pe criminali;

criminalitatea ca forma a epilepsiei; ipoteza ce intemeiaza pe supozitia ca, in cazul anumitor persoane, convulsiile sunt inlocuite prin impulsuri violente si irezistibile spre crima(aspect rezultat din ultimile cercetari efectuate de Lombroso asupra criminalilor)56.

Cum insa pentru Lombroso caracterele degenerative se regasesc, fie in trasaturile atavice, fie in cele epileptice, etiologia criminala se poate rezuma la aceste din urma doua trasaturi.

Astfel, se poate conchide ca in teoria lombrosiana fenomenul criminal este determinat de o anormalitate biologica bazata pe atavism organic si pshic si pe o patologie eptileptica.

Sectiunea a III-a

Fractorii antropologici

Pentru Lombroso, problemele ereditatii, din punctul de vedere al influentei lor asupra criminalitatii, a prezentat importanta mai mare decat pentru altul. Aceasta din cauza ca la inceput a considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditara.Si dupa admiterea factorilor sociali si fizici, Lombroso in opera sa “Cauzele si remediile crirninalitatii sustine marea influenta, a ereditatii morbide asupra criminalitatii, incercand sa arate aceasta cu date statistice.

Din 104 criminali, pe care i-a examinat Lombroso, 71 au prezentat fenomene ereditare. Mentioneaza insa ca aceste cercetari le-a facut in conditii dezavantajoase, fiindca nu a dispus de mijloace oficiale de cercetare. Doctorul Virgillio, care a fost mai favorizat in aceasta privinta, a gasit crima la parintii criminalilor in raportul de 26,80%, provenind in cele mai multe cazuri din alcoolism.

56 B. di Tullio, op. cit., p.31-32.

Din statistica Iui Henry Marro -(istoric francez – 1904 – 1977) rezulta ca in ce priveste cauzele mortii a 230 parintii de delicventi, ele au fost alcoolismul, sinuciderea, alienare mintala si boli cerebrale, in proportie de 32,1 % pe cand la parintii oamenilor normali, gasim aceste cauze in proportie de 16%.

Marro a gasit printre parintii a 500 criminali – 40%, tati alcoolici si

5% mame alcoolice, printre parintii a 500 de indivizi normali insa numal

16% tati alcoolici. Nebunia a gasit-o la 42% din parintii criminalilor si la

13% din cei ai oamenilor normali, epilepsia la 5% din pa nntii celor dintai

si la 2% din al celor din urma. Dupa statistica lui Sichart, 20,9% dintre

hoti au avut parinti viciosi, iar dupa a lui Marro 45%; dintre incendiatori

11 % (Sichart) si 14,2% (Marro); dintre criminalii impotriva bunelor

moravuri 9,4% si 28,2%. Dintre 3580 de criminali minori cercetati de catre

Mayhew, 707 aveau parinti cri minali (condarnnati), iar 308 parinti care

traiau in concubinaj.

In aceeasi familie, se gasesc adeseori mai multi criminali. Thomson a gasit, printre 109 condamnati; 50 rude; 2 surori si 3 frati hoti, ai caror tata, unchi, matuse si verisoare erau asasini. Mayhew a gasit ca dintre 175 detinuti, 10 aveau tati, 6 mame, iar 53 frati condamnati. Acelasi fapt il constata si Tamowski, Marro si Parent-Duchatelet. Printre 5583 criminali, Parent Duchatelet a ga sit 252 surori, 13 mame si fiice, 32 verisoare, 4 matusi si nepoate. Lombroso a gasit probe, clinice elocvente despre influenta ereditatii asupra criminalitatii. In inchisoarea din Pavia, a gasit un copil avand un prognatism enorm, par stufos, fizionomie feminina si strabism; acesta a comis un asasinat la varsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; 2 frati ai lui erau hoti, mama lui gazde de hoti, iar 2 surori prostituate. Harvis, observand in Hudson marele numar al crimelor comise de indivizi cu acelasi nume (omonimi), a constatat, ca ei erau descendentii unei femei desfranate, cu numele Motgare, care traise mai inainte cu doua secole; dintre cei 900 de descendenti ai acesteia, 200 erau criminali, iar 200 alienati mintal si vagabonzi. Lombroso invoca mai multe cazuri similare. Remarca ereditatea atavica a familiel Juke afirmand, ca cea mai frapanta proba a ereditatii crimei si a raporturilor sale cu bolile mintale si cu prostitutia, o gasim in studiul pe care s-a facut Dugdale asupra familiei Juke, al carei nume in America a devenit sinonim cu criminalul. ‘Aceasta familie (1750) a dat cateva generatii de criminali, prostituate, alienati si indivizi atinsi de alte boli si infirmitati. Lombroso prezinta intr-un tablou tragedia acestei familii.

Membrii acestei familii au petrecut in total 116 ani in inchisori. In a 5-a generatie, toate femeile erau prostituate si toti barbatiii criminali. Duglade in studiul sau asupra familiei Juke, a constatat ca in familiile in care fratii erau criminali, surorile deveneau prostituate si criminalitatea acestora consta exclusiv din atentate la pudoare; ceea ce rezulta ca prostitutia este in sexul feminin echivalentul criminalitatii, avand ambele origine comuna.

S-a constatat ca printre parintii criminalilor, sunt mai multi alienati epileptici, alcoolici, decat printre acei ai oamenilor normali; ereditatea paternala este mult superioara celei materiale. Dupa statisticile lui Marro si Sichart, epilepsia parintilor predomina la hoti; sinuciderea la incendiatori si mal putin la hoti; alcoolismul la violatori si hoti si mai putin la escroci si incendiatori.

Lombroso rezuma legile ereditare expuse de Orchanski. Fiecare dintre parinti manifesta tendinta de a transmite sexul sau propriu; reusita va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturitatii sale. Din acest motiv si din motivul predominantei energiei specifice a unuia dintre parinti, in fiecare familie copiii sunt in majoritate de sexul primulul nascut. In ce priveste transmiterea structurii; prevaleaza influenta tatalui, fiindca toti barbatii prezinta mai multa variabilitate in structura lor decat femeile, care, contrar, prezinta in alcatuirea lor o mai mare stabilitate. In ce privese ereditatea morbida, Orchanski gaseste ca ea la tata este progresiva, iar la mama este regresiva. Ereditatea morbida depinde de dot factori: sexul parintelui bolnav si intensitatea starii sale morbide. Baietii mostenesc de la parinti o foarte mare doza de ereditate morbida: acestia au tendinta de a transforma ereditatea functionala in ereditate organica, pe cand fetele prezinta tendinta opusa. Antagonismul intre influenta tatalui, care favonzeaza variabilitatea si individualitatea intre cea a mamei, care tinde a conserva tipul mijlociu se remarca deja in originea sexului, sub forma de periodicitate, tinand sa egaleze distributia sexelor. Aceeasi regula o gasim si la ereditatea morbida, pe care mama o atenueaza totdeauna, reducand gradul ereditatii sale morbide si combatand energic pe aceea a tatalui.

Sectiunea a IV-a

Importanta teoriei lui Lombroso

Fireste ca “omul criminal”, in sensul de tip universal valabi, nu exista, insusi Lombroso excludea aceasta idee57.Este adevarat, de asemenea, ca teoria lombrosiana cu privire la etiologia crimei nu poate constituii o explicatie cu caracter general valabil.

Importanta operei lombrosiene depaseste insa problema unui tip ori a unei teori.

Dupa cum s-a remarcat pe buna dreptate in doctrina, ,,el a fost primul care a facut ca studiul criminalului sa treaca de la faza metafizica la studiul stiintific. El s-a aplecat cu rabdare si geniu asupra realitatii”58.

Cercetarile lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigatii stintifice cu privire Ia fenomenul criminal. Atat explicatiile de natura biologica, venite ca o “reactie prin simpatie”, cat si explicatlile de natura socio-morala, aparute ca o ,,reactie contrara”, datoreaza foarte mult ,,provocari lombrosiene”.

Analiza minutioasa a trasatunlor criminalulul face din Lombroso un precursor al biotipologiel59.

Pe de alta parte, dincolo de imaginea emblematica, dar incompleta a ,,omului criminal”, opera lombosiana contine constatari deosebit de utile si inca actuale, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la infractoriii bolnavi mintali60.

In sfarsit, contributia fundamentala a lui C. Lombroso Ia dezvoltarea gandirii criminologice consta in negarea ideii de liber arbitru si, implicit, a celei de raspundere morala, ca temei al represiunii.

Paradoxal, creatorul ,,omului criminal” a fost in realitate creatoml ,,criminalului OM” o fiinta neputincioasa in fata unui ,,destin biologic” ostil.

In cuvantul rostit de cel de-al VI-lea Congres de Antropologie criminala (1906), Lombroso cuprinde in cateva teva propozitii, formulate cu modestie si simplitate, ideea esentiala a intregii sale opere, respectiv existenta unul determinism biologic la originea crimei: ,,Vechiul proverb:

,,Nu este nimic nou sub soare" se potriveste foarte bine antropologiei criminale, ca concluziile ei cele mai importante, chiar acelea care par cele mai paradoxale, au fost ghicite cu multe secole in urma de catre savanti; ele se aflau pe buzele oamenilor. Noi stim ca inca din timpurile vechi se remarcase ca oamenii viciosi sau criminalii au riduri anormale, asimetria chipului si corpuiui, stangacie, strabism. Si nu fara emotie, putem citi in Hamlet: ,,Exista unii oameni care poarta inca de la nastere cateva triste stigmate de care nu sunt responsabili, deoarece nu au avut alegerea propriei origini”61.

In pofida criticilor numeroase ce i-au fost aduse, C. Lombroso reprezinta o figura marcanta a gandirii criminologice. Opera lui a influentat in asa masura criminologia, incat se poate afirma pe buna dreptate ca: pana si erorile sale au fost fecunde prin reactiile, discursurile si investigatiile noi pe care le-au antrena62.

Capftolul III

Teoria lui Raffaele Garofalo

Sectiunea I

Notiuni generale

Baronul R. Garofalo a fost magistrat de cariera, indeplinind functia de Presedinte de Camera la Curtea de Apel din Neapole.

Principala lucrare a lui Garofalo, ,,Criminologia”, a fost publicata pentru prima data in anul 1885. Ulterior, lucrarea a fost revizuita si completata, fiind publicata, succesiv, in mai multe editii, si tradusa in diferite limbi: franceza, engleza, spaniola, turca etc.

Istoria criminologiei retine numele lui Garofalo in special datorita titlului pe care acesta l-a ales pentru lucrarea sa si care ulterior a inlocuit denumirea, de antropologie criminalta63. Dar Criminologia datoreaza lui Garofalo mai mult decat propria denumire.

In lucrarea sa fundamentala, Garofalo face o evaluare competenta a numeroaselor cercetari efectuate in epoca si reuseste sa formuleze o teorie proprie, coerenta, cu privire la fenomenul criminal.

Sectinnea a II-a

Teoria anormalitatii morale

Intreaga constructie teoretica elaborata de Garofalo se intemeiaza pe notiunea de delict natural.

Desi magistrat, Garofalo porneste de la premisa ca notiunea de crima trebuie privita din punct de vedere sociologic, si nu juridic. Pentru a stabili notiunea de crima in sens sociologic este necesara realizarea distinctiei intre delictele naturale si delictele conventionale. Delictele conventionale sunt creatii ale legiuitorului, au un caracter conjunctural si, deci, sunt variabile in timp si spatiu, ceea ce genereaza, de altfel, relativitatea legii penale, in opozitie, delictele naturale se caracterizeaza prin constanta, prin invariabilitate in timp si spatiu. Notiunea de crima, in sens sociologic, ar trebui sa includa, potrivit opiniei lui Garofalo, doar categoria delictelor naturale. Pentru identificarea delictulul natural, “…trebuie abandonata analiza actiunilor si intreprinsa aceea a sentimentelor.Crima este in fapt, intotdeauna, o actiune daunatoare care, in acelasi timp, raneste acele sentimente pe care le numim simtul moral al unei colectivitati umane”64.

Garofalo considera ca singurele sentimente care au importanta pentru morala sociala si, in acelasi timp, sunt utile analizei pe care o intreprinde, sunt sentimentele altruiste, “adica cele care au ca obiect direct interesul altora, cu toate ca, indirect, aceasta se poate intoarce in avantajul nostru”65.

In categoria sentimentelor altruiste exista doua constante, pe care le regasim sub diferite grade de dezvoltare la toate popoarele si la toate clasele aceluiasi popor: mila si probitatea (cinstea).

Pe baza celor doua sentimente considerate de Garofalo drept fundamentale: mila si probitatea, se poate realiza identificarea delictelor naturale.

Astfel, Garofalo concluzioneaza ca ,,elementul de imoralitate necesar pentru ca un act daunator sa fie considerat drept criminal de catre opinia publica, este vatamarea acelei parti a simtului moral care consta in sentimente altruiste fundamentale, mila si probitatea. Trebuie insa, in plus, ca vatamarea sa nu atinga partea superioara si cea mai delicata a acestor sentimente, ci masura medie in care acestea sunt posedate de catre o comunitate, si care este indispensabila pentru adaptarea individului la societate. Aceasta este ceea ce vom denumi crima sau delict natural”66.

Ideea potrivit Careia crima este un act in acelasi timp daunator si imoral nu era noua. Garofalo demonstreaza insa, dupa cum s-a putut observa, ca nuu poate fi socotita crima decat “o specie determinata de imoralitate".

Plecand de la intelegerea crimei ca delict natural, in sensul mai sus precizat, Garofalo isi propune identificarea tipului criminal, respectiv a individului ,,capabil” sa comita un astfel de delict.Pentru aceasta el recurge la o evaluare obiectiva a rezultatelor cercetarilor intreprinse de Lombroso si discipolii sai, luand in acelasi timp in consideratie si criticile formulate la adresa acestora.

Pe baza acestei evaluari, Garofalo admite ideea ca ,,delincventi sunt fiinte aparte". El constata totodata ca ,,din punct de vedere antropologic tipul criminal este foarte departe de a fi conturat” si isi exprima scepticismul in legatura cu posibilitatea ca cercetari viitoare sa poata clarifica acest lucru.

Pe de alta parte, Garofalo considera ca toate cercetarile efectuate duc la concluzia ca diferenta, anormalitatea criminalulul, trebuie cautata in zona simtului moral, ceea ce se inscrie in logica delictului natural pe care el a propus-o: ,,Criminalul este un anormal pentru ca difera de majoritatea contemporanilor si concetatenilor sai prin lipsa anumitor sentimente si a anumitor dezgusturi, aceasta lipsa fiind asociata unui temperament special sau unei absente a energiei morale”.

Problema care se pune este de a sti daca aceasta anomalie de ordin moral are sau nuu, intotdeauna, un substrat organic, fiziologic. Garofalo aprecia ca, ia epoca respectiva, stiinta nu era capabila sa ofere un raspuns cert la problema enuntata.

Nepuinta de a oferi o explicatie nu inlatura insa caractrul obiectiv al constatarii si, pentru Garofalo, ,,criminalul tipic este un monstru in plan moral, avand unele caracteristici comune cu salbaticii, iar alte caracteristici il decad chiar dedesubtul umanitatii"; este acela caruia”ii lipsete total altruismul”67.

Formulandu-si in acest fel propria teorie cu privire la tipul criminal, Garofalo evita sa-i dea acestuia un caracter absolut: ,,Nu este mai putin adevarat ca este imposibil sa tragem o linie care sa separe in mod distinct lumea criminala de cea a oamenilor onesti, pentru ca exista ca peste tot in natura grade si nuante.

Admitem deci o zona intermediara intre delincventi si oamenii normali si introducem sici ofensele mai putin grave aduse sentimentului de mila, toate acelea care nu pot fi atribuite unei cruzimi instinctice, ci curand mai curand duritaii, care deriva in principal din lipsa de educatie sau de retinere conventionala"68.

In acelasi fel, in cazul delictelor rezultate din lipsa sentimentului de probitate, un rol preponderent il pot avea lipsa de educatie ori alte influente ale mediului (iar nu ereditatea) ceea ce duce la existenta aceleasi zone intermediare intre delincventi si oameni normali.

In cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabileste urmatoarele categorii: 1) asasini; 2) violenti; 3) necinstiti si 4) cinici. Explicatiile care insotesc fiecare din aceste categorii, precum si cele privind delimitarile intre ele sunt insuficiente. Din aceasta cauza, valoarea stiintifica a clasificarii este minima. Astfel, din constructia elaborata de Garofalo se contureaza doar tipul general al infractorului, anormalul moral, lipsit de altruism, carecterizat in primul rand prin indiferenta afectiva.

Putem sa tragem concluzia ca, in conceptia lui Garofalo, fenomenul criminal este expresia unei anormalitati morale.

Sectiunea a III-a

Importanta operei lui Garofaldo

Teoria anormalitatii morale nu poate constitui nici ea, fireste, o explicatie general valabila. O serie de teorii moderne cu privire la fenomenul criminal au reluat insa ideea, integrand-o intr-un cadru explicativ mai larg; in tipologizarile contemporane, indiferenta afectiva este o trasatura a personalitatii criminale retinuta frecvent.

Dincolo de incercarea de tipologizare a infractorulul, in opera lui Garofalo gasim aspecte interesante in legatura cu influentele socioeconomice asupra criminalitatii.

Pe baza datelor statistice existente in epoca, Garofalo constata ca instructia scolara nu are un efect direct benefic asupra fenomenului criminal. Scaderea numarului de analfabeti nu duce, asa cum se credea la vremea respectiva, la scaderea numarului de infractiuni, ci la cresterea numarului de infractori alfabetizati69.

In ce priveste religia, Garofalo sustine ca aceasta ar putea avea efecte benefice, dar numai in cazul in care perceptele morale sunt receptate in copilarie.

Referitor la factorii economici, se demonstreaza ca acestia nu reprezinta nici ei adevarata cauza a criminalitatii, iar Garofalo ,,reduce la absurd" teoriile socialiste contemporane (a se vedea supra 136).

Contributia cea mai importanta a lui Garofalo la dezvoltarea gandirii criminologice consta in introducerea notiunii de tembilitate sau periculozitate a infractorului. Dupa cum s-a retinut in doctrina: ,,… primul om de stiinta care a sugerat formula ce trebuie sa serveasca unificarii sistematice a cercetarilor antropologice,psihologice si sociologice efectuate relativ la delincventi este R. Garofalo. Acesta, in fapt, inca din 1877, a enuntat principiul dupa care,”baza si criteriul de proportionalizare a pedepsei, trebuie sa fie cel al periculozitatii criminale”70.

Pe langa crearea notiunii de periculozitate, Garofalo detine prioritatea si in sublinierea necesitatii efectuarii de anchete sociale cu privire la infractor.

Datorita acestor contributii Garofalo, este considerat un”pionier al criminologiei clinice"71.

Capitolul IV

Teoria Iui Enrico Ferri

Sectiunea I

Generalitatii

Fondatorul criminologiei sociologice este Enrico Ferri (1856 – 1929). Jurist si sociolog, profesor de drept penal Ia Universitatea din Pisa si apoi la cea din Roma. avocat celebru, redactor sef al ziarului socialist “Avanti” si fondator al revistei juridice ,”La scuola positiva”, autor de cursuri si lucrari stiintifice renumite. Enrico Ferri este campionul pozitivismulul in dreptul penal. A expus doctrina pozitivista72 in celebra sa opera: “Sociologia criminala” – cea dintai lucrare de sociologie criminala de fapt o republicare a lucrari “Noile orizonturi ale dreptului penal” – 1881. Discipol al lui Lambroso, Enrico Ferri accepta determinismul endogen al maestrului sau, dar propriile sale cercetari s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenelor infractionale. El isi pune intrebarea de ce in conditii exogene similare numai anumiti indivizi comit infractiuni?

In cuprinsul acestei lucrari, Ferri evalueaza in mod critic toate rezultatele cercetarilor criminologice antenoare si formuleaza o teorie proprie a delictului, o teorie multifactoriala.

Reluand intr-un tablou sintetic explicaiile contemporane cu privire la originea delictului, Ferri constata ca acesta a fost considerat un fenomen de:

– normailtate (fie biologica, fie sociala);

– anormailtate biologica, prin: atavism; patologie; degenerescenta; deficienta de nutritie a sistemului nervos central; deficienta de dezvoltare a centrilor inhibitori; anomalie morala73;

– anormailtate sociala prin: influente economice; inadaptare jundica; in fluente sociale complexe.

In opinia lul Ferri, explicatiile ce privesc delictut ca fenomen normal sunt total inexacte, iar celelalte reprezinta doar “adevaruri partiale”, deoarece, in realitate, delictul reprezinta un fenomen de anormailtate biologico-sociala.

Desi, in rubrica pe care si-o rezerva in tabloul sus-amintit, Ferrri utilizeaza formula anormailtate biologico-sociala, el ia in considerare si factorul psihic (pe care ii include in sfera biologica).

Astel, dupa evaluarea critica a celorlalte explicatii, Ferri conchide

ca delictul este intotdeauna o rezultanta ce include: ”atat anormalitatea

speciala, permanenta sau tranzitorie, congenitala sau dobandita, a

constitutiei organice sau psihice, cat si circumstante exterioare, fizice si

sociale, care concura intr-un anumit timp si loc date, la determinarea

actiunii unui anumit om”74.

Luarea in considerare si a componentei psihice rezulta, dupa cum se va observa, si din clasificarea pe care Ferri o retine in legatura cu factori criminogeni. In aceste imprjurari explicatiile formulate de E. Ferri in legatura cu etiologia fenomenului criminal, pot fi sintetizate in formula:

”Teoria anormailtatii bio-psiho-sociale”.

Sectiunea a II-a

Teoria anormalitatii bio-psiho-sociale

Conform opinlilor sale, raspunsul este acela ca delictul este un fenomen complex, cu determinare multipla, atat fizico-sociala, cat si biologica, in modalitati si grade diferite in functie de caracterul persoanei implicate, ale loculul si timpului comiterii faptei penale. El concepe sociologia criminala ca observatie stiintifica, ca metoda experimentala a crimei, ca fapt natural, social, juridic si a mijloacelor de aparare preventive si represive. Sociologia criminala face studiul complex al crimei: natural (antropologic) social si juridic.

Sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici statisticianul, dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al infractiunii -afirma Ferri – ci, el va trebui sa cunoasca si sa sistematizeze datele stiintifice ale antropologiei criminale si statisticii criminale, precum si cele ale stiintei de prevenire, represiune si de procedura. Teza fundamentala a scolii pozitiviste este studiul genezei naturale a crimei in criminal si in mediul fizic si social, in care traieste acesta, pentru a opune diferitelor cauze cele mai eficace remedii. Ferri afirma: “Dupa mine, sociologia generala nu face decat sa dea indicile mai comune si universale ale vechii sociologii particulare”. Se poate face si sociologie criminala asadar studiind in acest scop si cu aceasta metoda activitatea umana anormala sau antisociala.

Ferri considera ca opera sa poate servi ca “trasatura de unire” intre ,,omul delicvent" a lui Lombroso care a fost punctul de plecare a stiintei noi, si ”Criminologia” lui Garofalo, care a indicat locul de sosire de ordin pur juridic.

Cu ocazia celui de – al VI-lea Congres lnternational de Antropologie Criminala de la Geneva (1896), Ferri a prezentat urmatoarea clasificare a factorilor criminogeni:

A. Factori antropolopici (endogeni), reprezentati in trei grupe:

· cei care tin de constructia organica a infractorului;

· cei care corespund constitutiei sale psihice,

· caracteristicile personale (varsta, sex, etc).

B. Factori fizici (cosmo-telurici): (climatul, natural solul, anotimpurile), care constituie o prima varietate de factori exogeni.

C. Factorii mediului social:

· densitatea populatiei;

· familia;

· educatia;

· opinia publica;

· alcoolismul;

· organizarea economica si politia: etc.

“Criminalitatea – afirma Ferri – este o forma specifica de anomalie biologica care se distinge de oricare alta si fara de care nici mediul fizic, nici mediul social nu pot explica crima”.

El a acceptat si urmat studiile Iui Lombroso in ce priveste antropologia criminala. Caracterele fizice anormale (urechi cu toarta, frunte joasa, plagiocefale, maxilare puternice, asimetrie faciala, etc.) se asociaza cel mai frecvent la indivizi cu caracter imoral, desi uneori pot sa se gaseasca la cei morali si sa lipseasca la cei imorali.

Aceste anomalii in caracterul moral, care ar constitui la adult delicventa, se manifesta la copii in proportii mult mai mari si cu aceiasi indici, gratie mai ales unor cauze ereditare.

Ereditatea morbida la copii imorali s-a manifestat la 52% (intr-un studiu realizat de Lombroso), in timp ce la copiii cu caracter integru la 15%. Diferenta iese si mai mult in evidenta daca se considera in special copiii numiti semidelicventi, la care anomaliile fizice ating 72% sii respectiv 83%, iar ereditatea morbida se ridica la 70% si 66%.

Aceasta anomalie biologica, Ferri a numit-o nevroza criminala, prin aceasta intelegandu-se o predispozitie criminala rezidand in constitutia biologica antisociala (organica si psihica). Aceasta nevroza criminala este insotita aproape intotdeauna in proportii care variaza de la criminal la criminal, de anomaiile atavismului, piedici in dezvoltare, anomaliile neurasteniei, epilepsiei, degenerarii.

Dar, nevroza criminala este factorul specific al criminalitatii, asa ca fara ea nici mediul social nici mediul fizic, nu pot produce crima.

Acordand prioritate factorilor sociali. Ferri reliefeaza faptul ca acestia se regasesc mai ales in plan general al fenomenului infractional. De altfel, autorul a reformulat “legea saturatiei mediului” apartinand lui Quetelet, elaborand “legea suprasaturatiei”, confrom careia orice fenomen social anormal, cum ar fi razboiul, revolutia, foametea produce o crestere brusca a criminalitatii. O data cu epuizarea evenimentelor in cauza, criminalitatea revine la limitele sale “normale”.

Mediul social (si fizic) da forma criminalitatii, dar aceasta (crima) isi are izvorul sau intr-o constitutie biologica antisociala (organica si psihica).

“Concluzia mea – afirma Ferri – este ca, crima este un fenomen de origine complexa, adica biologic, fizic si social. Predominarea diferita a unui sau altui factor determina varietati bio-sociologice de criminalitate (pe care se intemeiaza clasificarea criminologica); dar, fara indoiala, orice criminal este intotdeauna produsul actiunii simultane a condiiilor biologice, fizice, sociale”.

Ferri combate opinille unilaterale, dupa care crima ar fi efectul exclusiv al factorilor biologici sau produsul unic al mediului social, precum sii teza socialista, dupa care crima ar fi produsul exclusiv al conditiilor economice.

Originea crimei nu poate fi redusa la conditiuni economice, cum sustine scoaIa socialista. Ferri a tratat chestiunea raportulul intre criminalitate si factorii economici intr-o lucrare speciala “Socialisme et criminalite”. In care atribuie factorulul economic o influenta asa de mare asupra criminalitatii. incat unii l-au crezut partizan al scolii sociale penale. Acest fapt l-a negat in opera sa “Sociologie criminale”, dand explicatie asupra raportului dintre factorii economici si ceilalti factori ai crimei.

Afirma ca factorul economic are o mare influenta, mai mult sau mai putin directa, indeosebi pentru anumite delicte ocazionale, contra proprietatii si contra fizice (caci din cei care sufera de mizerie, din acelasi mediu, numai o mica parte se va deda la crima); el nu este o cauza prima, absoluta.

Conditule economice nu constituie decat unul dintre factori, care impreuna cu condiile biologice, fizice si sociale coopereaza cu mai multi sau mai putina forta, la determinarea naturala a crimei, conform circumstantelor personale si reale ale criminaluiui – conchide Ferri.

Tot asa de gresite considera si cele doua forme ale teoriei sociale, dupa care crima ar fi un produs al mediului social75. Teza lui Caccaro (crima este un produs social, in sensul ca este efectul unei lipse de adaptabilitate a autorului in consututia legala a fiecarei societati) are temei numai pentru infractiunile politice sau sociale dar nu si pentru celelalte. A doua forma a teoriei sociale – teoria Iui Lacassagne – dupa care este un produs al factorilor sociali, este considerata unilaterala si insufiaienta.

Factorul biologic nu este impusul conditiilor sociale, dar indestulatoare ca sa faca din tot mizerabilul si ignorantul un hot sau un asasin76.

“Mamiferul nu poate trai fara atmosfera, dar nici in atmosfera nu poate tra, daca n-are plamanii” afirma Ferri. Aplicand aceasta comparatie la raportul dintre factorul biologic si cel social, atmosfera ar fi societate, iar plamaii, factorul biologic.

Ferri, in toate acestea vede o justificare a tezei sale – crima este o insumare de factori biologici, sociali si fizici, de grad si moduri diferite, care intotdeauna se produce cu concursul simultan al acestor trei conditii naturale, al caror rezultat este.

In rezumat77 – doctrina lui Enrico Ferri – crima este un fenomen complex, produs simultan al conditiilor biologice (factori antropologici), fizici (factori fizici) si sociali. Factorii antropologici reprezinta, asadar o predispozitie organica (nevroza criminala), conditia initiala, fara de care caracterul social s1 fizic nu pot produce crima. Raportul dintre acesti factori variaza; variatia predomina determinand varietatile bio-sociale ale criminalului.

In functie de acesti factori, Enrico Ferri a stabilit categoriile antropologice ale delicventilor.”Delicventul este intotdeauna un anormal. Omul nedelicvent (chiar daca nu-i imoral si nici moral) prezinta adeseori o anomalie organica sau psihica, e incontestabil, pentru ca “om normal nu inseamna om perfect”, insa inseamna ,,omul care stie sa se adapteze mediului in care traiest”. insa in delicventa, anomaliile nu numai ca sunt mai grave, insa mai numeroase in acelasi individ.

Categoriile de delicventi – dupa Ferri sunt:

· criminali nascuti – se regasesc la acestia caracteristicile speciale, stigmatele anatomice relevate de teoria ereditara a lui Cesare Lombroso;

· criminali nebuni – in aceasta categorie, se regasesc cazurile patologice, diversele maladii mentale(idealismul, degenerescentele epileptice, diferitele manii sau “Nebunul moral" persoana lipsita de simtul moral desi este greu de a fi delimitata de categoria ,,criminalilor nascutii", Enrico Ferri o include in categoria criminalilor nebuni ca o varietate78;

· criminalii obisnuiti sau din obisnuinta dobandita – se caracterizeaza prin slabiciune morala la care se adauga factori stimulatori ai mediului corupt Cariera criminala este inceputa la varsta frageda, cu infractiuni contra proprietatii, iar mediul penitenciar ii degradeaza personalitatea avand cele mai multe sanse de a deveni recidivist;

· criminalii de ocazie – sunt criminali care desi nu au “textura ereditari” inclinata spre delict, ei sunt impinsi sa comita fapte penale de unele conditii legate de mediui fizic si social. In final, Enrico Ferri admite la acest tip unele “predispozitii ereditare” aratand ca fara acestea stimuli exteriori ar ramane fara efect;

· criminali din pasiune – sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Sunt indivizi care au respectat legile si normele de conduita dar in anumite imprejurari, urmare a unui eveniment, comit atentate contra persoanei.

Ei sunt caracterizati prin temperament coleric sau sanguin si prezinta o sensibilitate exagerata care se transforma in irascibilitate.

Enrico Ferri este primul care elaboreaza o viziune complexa asupra etiologiei crimei.

De la studierea crimei ca act individual, trece la o analiza a criminalitatii utilizand datele statistice din ”legea saturatiei” lui Quetelet si pe baza observatiei ca intr-un mediu social dat, in conditii individuale si fizice date se comite un numar determinant de infractiuni – elaboreaza “legea suprasaturatiei criminale” in conditiile de ”anomie sociala” provocata de starea de razboi, revolutii sau schimbari foarte rapide – in aceste perioade criminalitatea atingand un procentaj maxim.

Ferri concluzioneaza ca nu asprimea pedepselor duce la scaderea criminalitatii ci, trebuie sa se recurga la alte metode si alte mijloace decat pedepsele pentru apararea societatii – respectiv la mijloace substituite pedepselor astfel spus la echivalenti, ai pedepselor; Ferri considera ca fenomenul criminal este influentat de schimbariile politice, economice, administrative, culturale s.a. prin care “individul trebuie sa fie ghidat neincetat si de o maniera indirecta pe cai noncriminale”.

Ca echivalenti, ai pedepselor Enrico Ferri se refera la:

In plan politic – se subliniaza respectarea de catre guvern a drepturilor si libertitilor omului, la respectarea libertatilor publice s.a.

In plan economic – propune o economie de piata libera fara masuri de protectie a unui sector economic, impune totusi restrictii la fabricarea si comercializarea alcoolului; in acelasi timp propune salarii decente functionarilor publici si subliniaza rolul preventiv al iluminatului public.

In plan civil si administrativ – Ferri propune facilititi privind accesul la justitie, simplificarea legislatiei civile si comerciale, masuri de recuperarea prejudiciilor si de judecare rapida a cauzelor civile si comerciale79.

In planul educatiei, se pune accentul pe salarizarea invatatorilor educarea copillor abandonati si suprimarea spectacolelor violente care incita la violenta.

Si in domeniul stiintific Enrico Ferri propune masuri viabile si anume folosirea unor tehnici modeme de investigare a criminalitatii si de protectie a victimelor.

In concluzie, in viziunea sa asupra sociologiei criminalitatii, Ferri reuneste doua elemente care constituie baza teoretica a curentului sociologic asupra criminogenezei; elementul de sinteza obtinut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preoctipari criminologice si studiul analitc al fenomenului infractional considerat ca fiind determinat de viata sociabila80.

Sectiunea a III-a

Contributia lui Ferri la dezvoltarea gandirii

criminologice

Ferri este, asadar, primul om de stiinta care exprima intr-un mod foarte clar o viziune complexao asupra etiologiei crimei, elaborand o teorie multifactoriala. Contributia sa oa dezvoltarea gandirii criminologice trece insa dincolo de formularea teoriei amintite.

De la studierea crimei ca fenomen individual, Ferri trece la analiza criminalitatii. Utilizand datele statistice, el observa ca intr-un mediu social dat, in conditii individuale si fizice date, se produce un numar determinat de infractiuni (legea saturatiei criminale). In conditii deosebite, legate de fenomene economice, politice, etc, numarul infractiunilor poate atinge un prag maxim (suprasaturafia criminala).

In aceste conditii, se impun doua constatari importante:

– nu exista o regularitate mecanica a fenomenului criminal (si aici, Ferri combate opinia lui Quetelet);

– pedepsele nu au eficienta care le este atribuita in general, deoarece “delictele cresc si descresc in virtutea unui ansamblu de cauze diferite de aceste pedepse”.

Concluzia pe care Ferr o degaja este ca “trebuie sa se recurga la alte metode si alte mijloace decat pedepsele pentru apararea societatii”81, respectiv la echivalenti al pedepselor (substitutivi penali -sau mijloace substituite pedepselor).

Echivalentii pedepselor reprezinta, in opinia lul Ferri, unele modificari in structurile politice, economice, administrative etc, prin care individul sa fie”ghidat neincetat si de o maniera indirecta pe cai noncriminale” si indepartat de tendintele naturale ori de ocaziile delictuale.

Trecand in revista principalele modiflcari ce s-ar impune, Ferri elaboreaza un adevarat program de reforma sociala:

In plan economic, el preconizeaza liberul schimb, impozite si restrictii indirecte in legatura cu fabricarea si vinderea alcoolului83, salarizarea corespunzatoare a functionarilor publici, iluminatul nocturn etc.

Din punct de vedere politic se pune accentul pe respectarea de catre guvern a libertatilor publice, (libertatea de opinie), a drepturilor individuale si sociale, descentralizarea politico-administrativa etc.

In domeniul stiintific, Ferri preconizeaza folosirea unor tehnici moderne pentru investigare si pentru protectia cetateanului (sisteme de alarma, antifurt, etc).

In plan civil si administrativ, se urmaresca: facilitarea accesului la justitia civila; simplificarea legislatiei comerciale; un sistem riguros si expeditiv de reparare a daunelor suferite de victimele delictelor; perfectionarea functionarii notariatelor si birourilor de stare civila (s-ar evita fraudele si falsurile cu privire la identitate, bigamia etc); efectuarea de verificari medicale mai riguroase in cazul bolnavilor psihic; crearea unor societati de patronaj pentru condamnatii eliberati ti pentru infractori minori etc.

In privinta educatiei, Ferri crede ca sunt necesare: suprimarea unor speclacole ce instiga la cruzime; directionarea experimentala a pedagogiei; salarizarea decenta a invatatorilor; ingrijirea si educarea copiilor abandonati.

Punerea in practica a masurilor preconizate, ce constituie un “cod preventiv”, ar avea o eficienta mult mai mare, in opinia lui Ferri, decaat codul penal.

In sfarsit, una din contributiile cele mai importante in dezvoltarea gandirii criminologice este adusa de Ferri prin formularea teoriei pozitiviste a raspunderii penale.

Ferri neaga ideea de “liber arbitru” pe care o considerao o “pura iluzie”. El critica atat conceptia clasica a “liberului arbitru absolut”, cat si teoriile neoclasice prin care se sustinea existenta unui “liber arbitru limitat”, relativ. Pentru combaterea ideii de “liber arbitru”, Ferri recurge la o demonstratie in cel mai pur stil pozitivist apeland la argumente psihofiziologice, la rezultatele unor cercetari din domeniul biologiei, al antropologiei si al psihiatriei. Toate argumentele utilizate converg, in opinia lui Ferri, spre constatarea ca: “omul actioneaza cum simte si nu cum gandeste”. Pentru a fi mai convingator, Ferri citeaza o fraza celebra a unui psihiatru francez: “eu vreau constata o situatie, dar nu o creeaza”84.

Negand “liberul arbitru”, se neaga implicit raspunderea morala, punandu-se in discutie temeiul raspunderii penale: “Dar atunci, daca omul comite fapte rele nu prin libera alegere a vointei sale, ci prin tirania fatala a organismului sau anormal si a mediului exterior, cum am putea sa-l pedepsim, sa-l facem raspunzator de greseli ce nu sunt ale lui?”85

Pentru rezolvarea acestei dileme, Ferri inlocuieste raspunderea morala cu raspunderea sociala prin care inteIege o “obigatie” a individului fata de societatea in care traieste: “Actele omulul pot sa-i fie imputate si el este in consecinta raspunzator, pentru ca traieste in societate”86

Opiniile lui Ferri cu privire la raspunderea sociala si la echivalentii pedepselor au readus in discutie problema prevenirii delincventei si au antrenat o serie de modificari legislative in domeniul penal.

In acelasi timp, teoria etiologica multifactoriala elaborata de Ferri a dat o noua orientare cercetarii criminologice si, dupas cum vom vedea, teoriile etiologice moderne nu pot face abstractie de explicatiile savantului italian.

Opera lui E. Ferri iincheie cu succes ciclul stradaniilor pozitiviste si reprezinta punctul de plecare al criminologiei moderne.

Sefliunea a IV-a

Caracterele scolii pozitiviste

Incercarea de a rezuma, in cateva trasaturi, vasta creatie pozitivista este desigur dificila si prezinta, inevitabil, o mare doza de arbitrar. Credem totusi ca o astfel de sintetizare este utila, pentru mai buna intelegere a loculul si rolului scolii pozitiviste in gandirea criminologica.

Foarte pe scurt, pot fi retinute cinci principale caracteristici:

a) studiul complet al fenomenului criminal ca realitate umana ci sociala si, in mod corelativ, contestarea viziunii abstracte asupra crimei;

b) formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal, pe metoda inductiei pozitive, si renuntarea la deductia apriorica, speculativa;

c) negarea “liberului arbitru” si inlocuirea acestei idei cu cea a determinismului bio-psiho-social;

d) inlocuirea ideii de raspundere morala cu cea de raspundere sociala;

e) justificarea activitatii juridico-penale prin ratiuni de aparare sociala, ceea ce presupune masuri de protectie (reparatoni, eliminatori) si masuri de prevenire (educative, curative etc).

Sectiunea a IV- a

Importanta si caracteristicile scolii pozitiviste italiene

Scoala pozitivista italiana are o importanta deosebita prin vasta sa opera, care a condus la dezvoltarea gandiri criminologice fiind reprezentata de C. Lombroso, R. Garofalo si E. Ferri care fiecare in parte, eu oferit un adevarat univers de explicatii in legatura cu fenomenul criminal si care au contribuit la lansarea teoriilor criminologice moderne.

C. Lombroso, in lucrarile sale, sustine urmatoarele:

criminalitatea reprezinta o regresiune in evolutia omului, un rebut umar;

crima este un fenomen natural si universal ale carui cauze profunde, esentiale, sunt in om;

criminalii poseda stigmate anatomice si psihologice(cum ar fi impulsivitatea si lipasa sentimentelor de culpa), care atesta ca ele sunt innascute, asadar si criminalul este innascut; date fiind aceste stigmate anatomice si psihologice, el se aseamana cu un epiloptic, de unde si determinarea criminalului innascut – un tip epileptoid;

ca intre omul normal si criminal este doar o diferenta de natura biologica, motiv pentru care cea mai adecvata masura este excluderea lor din societate, asadar aplicarea unor masuri de siguranta;

crima este o realitate observabila ce poate fi studiata stiintific, obiectiv.

Teoria si studiile lui Lombroso, pentru epoca respectiva, a reprezentat un factor de progres prin introducerea studiului stiintific al crimei, demostrandu-se astfel ca aceasta are o etiologie, o patologie si o profilaxie susceptibila de cunoastere stiintifica.De aceea el a devenit parintele criminologiei antropologice, al criminologiei pozitiviste.Prin cercetarile sale pune bazele etiologiei, deoarece a urmarit evolutia comportamentului uman, mai ales inadoptat, pe scara filogenica, de la organismele inferioare la om.Situatia ce se va elucida in zilele noastre pe care Lombroso o intuieste printr-un determinism genetic(ereditor) al anumitor boli psihice si inclusiv al unor fapte antisociale.

Momentul Lombroso, pozitiv in evolutia criminlogiei, a constat in afirmarea determinismului stiintific al crimei, in stabilirea unei tipologii a criminalilor si in introducerea notiunii de “aparare sociala” in functie de starea de periculozitate a crimei, moment in care nu cerea pentru infractori nici blandete, nici rigoare, deoarece, fiind vorba despre criminali inascuti, acestia esrau bolnavi ce trebuie ingrijiti si tratati sau eliminati social; nu sunt vinovati ce trebuie pedepsiti.

Rafaele Garofalo consolodeaza teoriile predecesorilor sai, Lombroso si Ferri si plealeaza pentru o psihologie criminologica, unde abordeaza teoria liberului albitru si a responsabilitatii morale, militand pentru determinismul infractiunilor, pentru uniformizarea sanctiunilor si a apararii sociale si pentru cauzele sociale ale crimei.

Rafele Garofalo duce mai departe studiul crimei deoarece:

inlocuieste liberul albitru cu determinismul pluricauzal al crimei, ingloband, intr-o viziune unica, factorii interni biopsihologici cu cei extoni, sociali, in geneza crimei;

accentueaza necesitatea studiului psihologia crimei prin aprofundarea anomaliilor de personalitate;

considera crima drept un factor social si nu juridica care poate fi astfel studiata cu acuratete stiintifica;

calsifica delictele in delicte naturale(ce consta in incalcarea sentimentelor umane) si delicte juridice astfel preocuparile stiintifice ale criminologiei la devianta, in general.

Enrico Ferri prin cercetarile lui a pus la originea infractorului atat factori antropologici, cat si factorii fizici si sociali, care, in opinia lui, se regasesc in orice infractiune, astfel, teoria sa este cunoscuta ca o teorie sociologica multifactoriala care poate explica de ce, in conditii similare, doar unii oamenii savarsesc infractiuni.

Asadar Enrico Ferri postuleaza urmatoarele principii:

-crima, consecinta a liberului albitru, este o iluzie metafizica deoarece savarsirea are un determinism complex.Mediul exterior determina savarsirea crimei, si nu liberul albitru;

– in dinamica criminalitatii se constata legea saturatiei, adica dupa o crestere eponentiala a crimei, urmeaza o scadere inevitabila a acesteia;

– din cauzalitatea multipla a infractiunii decurge posibilitatea clasificarii infractoriilor in infractori manati la infractiune de cauze endogene(din nastere say pasionale) si infractori manati de cauze exogene(infractori de ocazie sa din obisnuinta)

-cu cat gradul de civilizatie al unei societati creste cu atat apar noi forme de crima, de la furtul banditilor la drumul mare trecandu-se la crima rationala, de la furtul cvasilegal la coruptie si la furtul cu acte legale;

– inlocuirea responsabilitatii penale bazate pe gresala cu responsabilitatea sociala si pericolul social al delicventului, pedeapsa impunandu-se ca o masura de aparare sociala de tip economic, familial si educativ;

-deducerea, in final, a nevoii de recuperare a delicventului prin mijloace predominante sociale.

Enrico Ferri incorporeaza astfel in sociologia criminala discipline ca antropologia, psihologia, sociologia si psihiatria, care se ocupa de delicventa, ca si dreptul penal si medicina legala, care, impreuna, formeaza printre el o stiinta unica numita sociologia criminala.

Cu Lombroso, Ferri si Garofalo se infiinteaza Scoala pozitivista criminologica italiana, care are meritul de a aborda fenomenul criminal sub aspect stiintific determinat, are meritul de a afirma si sustine masurile de siguranta pentru anumite categorii de infractori say bolnavi psihic; de asemenea are meritul de a sustine apararii sociale plecand de la periculozitatea infractorilor si determinismului delicventilor; si de argumenta condamnarea conditionata.

In incercarea de a rezuma vasta opera pozitivista la cateva trasaturi care au condus la dezvoltarea gandiri criminologice vom retine, foarte pe scurt, cinci caracteristici principale:

Studierea completa a delictului ca actiune umana, ca fapt natural si social si , in mod corelativ, se contesta viziunea abstracta a crimei;

Formularea unor concluzii bazate pe observarea si studierea fenomenului criminal prin metoda inductiei pozitiviste;

Negarea liberului albitru si inlocuirea acestuia cu determinismul bio-psiho-social;

Inlocuirea raspunderii morale cu raspunderea sociala

Justificarea activitatii juridico-penale prin ratiuni de aparare sociala, care presupune masuri de protectie si masuri preventive.

CAP V

CONCLUZIA

Realizarea unei justitii penale intelepte, optimizarea si umanizarea reactiei sociale fata de fenomenul criminal, necesita o raportare permanenta la rezultatele cercetarilor criminologice, mai vechi sau mai noi, mai mult say mai putin convingatoare.

Teoriile criminologice in ansamblul lor sunt teorii probiliste ce indica o tendinta a fenomenului si nicidecum o certitudine.Nici una dintre teoriile expuse nu ofera un raspuns complet, continua sa fie o problema “deschisa” pentru oameni de stiinta.

“Cercetarea criminologica reprezinta, inainte de toate, o cautare de luciditate, presupune a lasa loc pentru indoiala. Cei care vor cauta in criminologie certitudine vor fi inevitabil dezamagiti.Dimpotriva, cei care pot savura indoiala, vor fi atrasi de aceasta disciplina in care intrebarile vor fi intotdeauna mai numeroase decat raspunsurile” afirma pe buna deptate profesorul Valerian Cioclei de la Universitatea din Bucuresti.80

80V. Cioclei, Manual de Criminologie, ed. ALL BECK, 1998.

Bibliografie

1. A.P. Pires, La criminologie d'hier et d'aujourd'hui, in Histoire des savoirs sur le crime et la peine, lucrare colectiva de C. Debuyst s.a., Ed. Les Presses de L’Universite de Montreal, 1995

2. N. Rouland, L’Anthropologie juridique, Ed. P.U.F., 1990

3. E. Seelig, Traite de criminologie, Ed. Presses Universitaires de France, 1990

4. R. Voum si J. Leaute, Droit Penal a Criminologie, Ed. P.U.F., 1956

5. G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 169ed. Dalloz, 1997

6. M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998

7. R. Gassin, Criniinologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990

8. J. Pradel, Droil Penal Compare, fcd. Dalloz, 1995,

9. F. Desportes si F. Le Gunehec, Le nouveau Droll Penal – Tome I –Droit penal general, Ed. Economica, 1995

10.R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entierement refondue et augmentee, Felix Alean, editeur, Paris, 1905

11 Rodica M. Stanoiu, Criaminologie, VOl. I, Ed. Oscar Print, seria Criminologie, 1995

12.L. Hulsman si J. Bernat de Celis, Peina perdues – le systeme penal en queslion, Ed. Centurion, Paris, 1982

13.H.S. Becker, Outsiders, Ed. A. M. Metailie, Paris, 1985, (traduit de l'americain par J.P. Briand et G.M. Champoulie),

14 D. Julia, Dictionnaire de la philosophie Ed. Club France Loisirs, Paris, avec l'autorisation de la Librairie Larousse, 1984

15 J Larguier, Criminologie a science penitentiaire, sixieme edition, Dalloz, 1989

16.E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Principes de Criminologie, version frangaise etabile sur le texte de la sixieme edition de “Principles of Criminology”, Ed. Cujas, Paris, 1996

17.Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucuresti,

2002.

18.Fr. Crick, L'Hypotase Stupefiante – A la recherche scientifique de l’ame, Ed. Pion, 1994

19.G. Lombroso, L'homme criminel (deuxieme edition francaise, traduite sur la cinquieme edition italienne), Ed. Felix Alean, Paris, 1895

20 G. Canepa Perspectives tie contradiction et d'innovation dans la pensee de Cesare Lombroso. inR.S.C/D.P.C. nr. 2/1977

21.M. Ancei, Le centenaire de l’uomo diliquente( Expozeu introductiv), in R.S.C./D.P.C. nr. 1/1977

22.F. Grispigni, Introduction de politique criminelle au problemed l’etat dangereux, in Le probleme de l’etat dangereux, deuxieme Cours International de Crimio1ogie, Ed. Maison de L’UNESCO, Paris, sept.1954

23.Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928

24.Ronnald L. Akers. Deviant BeHavior; A. Social Leanrning Approach second., Wadsworth. Belmont, Calif, 1977.

25.Th. Ribot, Les maladies de la volonte, Ed. Felix Alean, Paris, 1883