Pozitia Sociala Si Promovarea Femeii In Regimul Comunist
LUCRARE DE LICENȚĂ
POZIȚIA SOCIALĂ ȘI PROMOVAREA FEMEII ÎN REGIMUL COMUNIST
Cuprins:
Capitolul I. Capitol metodologic
Capitolul II. SOCIETATEA COMUNISTĂ
II.1. Aspecte generale ale comunismului în România
II.2. Cultul personalității
II.3. Fenomenul de disidență
II.4. Viața publică și viața privată
Capitolul III. FEMEIA ÎN SOCIALISM
III.1. Femeile în propaganda regimului comunist
III.2. Femeia- egalitate în drepturi
III.3. Integrarea femeilor în națiunea socialistă – de la tovarășe de drum, la promovarea politică în interiorul PCR
Capitolul IV. FEMEIA ROMÂNCĂ LA NIVEL SOCIAL
IV.1. Statutul socio-cultural al femeii
IV.2. Femeia și munca acesteia în economia romanească
Capitolul V. INTERZICEREA AVORTULUI ÎN ROMÂNIA SOCIALISTĂ
V.1. Construirea propagandei reproducerii
V.2. Legislația pronatalistă
V.3. Legislația cu privire la protecția copiilor, femeilor și familiei
Capitolul VI. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ– ORGANIZAREA SI COORDONAREA FEMEILOR
VI.1. Organizarea pe plan politic
VI.2. Elena Ceaușescu- ascensiunea politică a primei femei în stat
Capitolul VII.CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Capitolul I
Capitol metodologic
I.1. Prezentarea tezei
Încep această lucrare pornind de la ideea că egalitatea a fost una dintre marile promisiuni ale comunismului. Doresc să schițez o imagine a societății comuniste românești, pentru a demonstra statutul femeii din acea perioadă, cât și în ce fel a evoluat sau nu față de zilele noastre, dorind îmbunătățirea cunoștiințelor despre acea perioadă, nu doar din poveștile parinților sau a apropiaților, ci și în baza unor cărți, reviste, documente, referitoare la perioada comunistă romană. Perioada comunistă s-a dovedit a fi începutul unui nou totalitarism care a inclus și femeia, într-un mod specific, în care locul și rolul ei trebuiau să corespundă cu comandamentul ideologic. În această lucrare voi încerca să urmăresc parcursul și evoluția organizațiilor politice ale femeilor, dispozițiile constituționale privind drepturile femeilor și modurile de implicare în viața socială a comisiilor de femei într-un spirit propagandistic pentru susținerea ideilor socialiste. Un pas important în susținerea femeilor a fost introducerea dreptului acestora de a vota, in 1946, un prim pas pe care regimul comunist l-a făcut în evoluția ideii de emancipare.
Friedrrich Engels afirma în lucrarea sa “Femeia, Familia și Originile Proprietății Private”: „Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producție la scară socială și atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei (…). Va deveni astfel evident că prima promisiune a emancipării femeii o reprezintă reintroducere a acesteia în industria de stat.”
Pe parcusul acestei lucrări voi încerca să conturez o imagine a femeii în perioada comunistă română, descriind mediul în care aceasta a trăit, rolul acesteia în concepția sistemului comunist și dacă toate mimările regulilor democratice ale sistemului comunist, precum că relația femeilor cu partidul a fost bună și că au fost prezente în elita decizională au fost sau nu reale.
În capitolele ce urmează se oferă un material important documentar referitor la statutul femeii circumscris de legislația comunistă și de instrumentele propagandistice folosite de statul comunist. Lucrarea structurată pe 6 capitole dorește sa evidențieze imaginea femeii din perioada comunistă română, suprinsă în toate modurile în care era percepută de către sistem și arătat că acea generație de femei a fost implicată în proiectul de integrare și socializare politică de tip comunist. Capitolul II al lucrării se dorește a fi o intruducere în societatea comunistă română din timpul comunismului, atât perioada lui Gh. Dej dar mai ales perioada Ceaușistă. Am dorit de asemenea, sa explic, cu ajutorul materialelor si cărților bine detaliate, sintagmele „cultul personalității”, termen întâlnit destul de des în operele autorilor pasionați de perioada comunistă, dar și „fenomenul de disidență”, în special disidența românească, urmând a descrie fenomenul public-privat, și cum a afectat acesta viața oamenilor. Ajungând la subiectul acestei lucrări, în capitolul III se vorbește despre femeia în socialism. Cum în comunism, fiecare persoana trebuia să aparțină unei organizații, factorii obiectivi care făceau necesară promovarea socială a femeilor erau legați de planurile de dezvoltare economică ale noilor conducători, care aveau in vedere o puternică dezvoltare industrială a țării. Toate aceste obiective cereau o forță de muncă mai numeroasă decât până atunci. Arătând cum femeile au fost cooptate de către partid, egalitarismul dintre femei și bărbați le-a adus acestora unele schimbări, socotite căștiguri, cum au fost promovate în interiorul P.C.R., ajungem la capitolul al IV-lea unde s-a descris statutul socio-cultural al femeilor comuniste, iar cum munca acestora a adus numeroase beneficii țării. Studiind toate ipostazele femeii, am ajuns la un subiect foarte controversat pentru acea perioadă, si anume interzicerea avortului. În capitolul VI, pe baza unor cărți, documente și studii de caz pe acest subiect, se descrie propaganda partidului comunist în vederea interzicerii avortului, cum mass-media, în special revistele dedicate femeilor conțineau mărturii și interviuri cu numeroși doctori care descriau numeroase întâmplări nefericite rezultate în urma avorturilor. O atenție deosebită i-a fost acordată Decretului 770, prin care se interzicea avortul. Preocuparea arătată pentru sănătatea femeii a servit pentru a impune statutul special pe care statul urma să-l atribuie tot mai insistent femeii, si anume acela de „mijloc naționalizat de creștere a reproducerii”. Lucrarea nu se putea încheia fără un capitol acordat organizațiiloe de femei, și bineînțeles Elenei Ceaușescu, prima doamnă și mâna dreaptă în consultarea tuturor deciziilor, a președintelui Nicolae Ceaușescu, și cum aceasta devine din 1974 cea mai mediatizată femeie din stat. Pentru o mai buna descriere și cunoaștere, au fost adăugate o serie de fotografii în anexele de la final, referitoare la presa dedicată femeilor, la unele întâlniri ale membrilor partidului cu ocazia diverselor evenimente, si de asemenea, grafice exemplificând numărul copiilor din grădinițe din anumite perioade, creșterea sau descreșterea numărului natalității ș.a.. Lucrarea este încheiată cu concluziile personale asupra informațiilor dezbătute și a evenimentelor descrise în viața femeilor în perioada comunistă română.
Primul pas al eroizarii femeii a fost viziunea egalitaristă și anume că regimurile comuniste susțin ideea desființării discriminărilor între oameni și a administrării centralizate și planificate a resurselor economice și non-economice în scopul dezvoltării umane. Principalul mecanism al realizării egalitarismului este redistribuirea, limitând veniturile primare (din muncă), și susținând veniturile secundare (din redristribuire) ale familiei. În calitate de cetățeni ai Romaniei socialiste se aștepta/cerea ca femeile să joace un rol în proiectul „națiunii socialiste multilateral dezvoltate“ – presupunând că în asta constă emanciparea lor. Celebrarea lor ca mame muncitoare și ca mame eroine, denotă practic calitatea de subiecți care trebuiau să construiască economia socialistă și să procreeze spre a întări națiunea socialistă. Ambele poveri erau controlate de puterea centrală, care monopoliza cunoașterea spre „binele comun și individual al României“.
I.2. Miza subiectului
O importantă lucrare care prezintă o semnificație aparte pentru teza de față este cea a autoarei Gail Kligman, “Politica Duplicitătii, Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu” , Editura Humanitas, București 1998. Imaginea femeilor din perioada comunistă română era, ne reamintește autoarea, aceea a unor femei robuste „cu o mână pe strung și alta pe steag”, capabile de o îmbinare armonioasă și fericită a celor două roluri, de mama si muncitoare, propagandă facând apologia șansei de a avea dublă zi de munca. Ele puteau și trebuiau să munceasca să nască și crească și educe copiii, „constructorii de mâine ai societății socialiste multilateral dezvoltate.”
În perioada comunistă, presa din România a creat o realitate paralelă, încercând să ascundă realitatea din România de la acea vreme. Presa nu era preocupată de adevăr, ci de “fardarea minciunii”. Un mijloc de propagandă al acelor vremuri este revista “Femeia”. Apariție lunară, era unul dintre puținele mijloace de informare ale femeilor din România comunistă. Primele pagini ale revistei, aduceau un omagiu regimului politic comunist român, ca de altfel orice apariție din acea vreme, continuând în aceeași notă cu articole oferind informatii despre starea țării, articole aniversare ale diferitelor uniuni comuniste (ex. “65 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comunist”), articole aniversare datorate zilei internaționale a femeii, articole de folos femeilor în creșterea și educarea copiilor și nu in ultimul rând articole referitoare la modă.
Începutul anilor ’80 nu aduceau cu sine schimbări majore în viața cotidiană. Coperțile și conținutul revistei “Femeia”, își urmează tiparul obișnuit. Femeia este vazută în continuare ca mama și muncitoare. Anul 1983 marchează însă o schimbare, aceasta fiind vizibilă încă de la o simplă privire asupra coperții revistei adresată tuturor femeilor din România comunistă. Primii trei ani din 1980 reprezintă o continuitate, coperta lunii ianuarie fiind dedicată apariției copiilor alături de anumite simboluri ale lumii comuniste. In 1980 întâlnim un copil vesel îmbrăcat în hăinuțe roșii – simbolizând tinerețea, energia și iubirea – și având pe fundal două blocuri și o macara, simboluri ale ordinii socialiste. Revista “Femeia” anului 1981 debutează cu o copertă ce are în prim plan un copil cu o sorcovă în mână, conturând legatura dintre noutate și tradiție, întoarcerea necontenită spre lumea satului, iar anul 1982 pastrează simbolistica, astfel încat apar tot copii. Anul 1984 aduce cu sine o schimbare, coperta revistei îi promovează pe Elena și Nicolae Ceaușescu, în luna ianuarie fiind ziua de naștere a acestuia, iar copilul din brațele lui semnifică rolul său – liderul Partidului Comunist Român se autointitula “părintele tuturor românilor”, considerându-se drept cel mai iubit fiu al patriei. Coperțile revistei “Femeia” din lunile feburarie, aprilie, iulie, august, octombrie și noiembrie promovează imaginea femeii muncitoare, o femeie dedicată unei datorii de onoare, dar și imaginea femeii de la țara, conturându-se în acest fel o imagistică foarte bogată, dar și o îmbinare a tradiției cu modernitatea.
Scopul acestui tip de propagandă era reprezentat de obișnuirea femeilor cu rolul social pe care statul intenționa să i-l confere. Astfel, erau utilizate materiale, broșuri, publicații destinate exclusiv femeilor. Conținutul acestora era făcut cunoscut în principal prin intermediul activistelor de partid, în cadre organizate. Erau organizate cursuri de îndrumare destinate femeilor prin intermediul unor comitete și comisii specializate. Almanahul Femeia, spre exemplu, a fost un mijloc de propagandă în rândul femeilor. Acest almanah avea o configurație compozită, în care se puteau citi de la articole culinare pâna la articole de politica externă. Autorii prezintă o rubrică aparută în Almanahul din 1982, în care con. univ. Mariana Belis, presedintă a Organizației Democrației și Unității Socialiste din București, răspunde la întrebarea "Care sunt factorii obiectivi care deschid drumul promovării femeilor?". Raspunsul este în spirit feminist: "Primul factor este gradul de instrucție…Nu mai trebuie să existe mentalitatea că femeile vor trebui să devină mame și gospodine, femeile nu mai trebuie învațate să coase, să deretice, ci să citească și să se joace cu jocuri tehnice sau de îndemstfel, erau utilizate materiale, broșuri, publicații destinate exclusiv femeilor. Conținutul acestora era făcut cunoscut în principal prin intermediul activistelor de partid, în cadre organizate. Erau organizate cursuri de îndrumare destinate femeilor prin intermediul unor comitete și comisii specializate. Almanahul Femeia, spre exemplu, a fost un mijloc de propagandă în rândul femeilor. Acest almanah avea o configurație compozită, în care se puteau citi de la articole culinare pâna la articole de politica externă. Autorii prezintă o rubrică aparută în Almanahul din 1982, în care con. univ. Mariana Belis, presedintă a Organizației Democrației și Unității Socialiste din București, răspunde la întrebarea "Care sunt factorii obiectivi care deschid drumul promovării femeilor?". Raspunsul este în spirit feminist: "Primul factor este gradul de instrucție…Nu mai trebuie să existe mentalitatea că femeile vor trebui să devină mame și gospodine, femeile nu mai trebuie învațate să coase, să deretice, ci să citească și să se joace cu jocuri tehnice sau de îndemânare…Aceste sarcini (domestice n.a.) trebuie împartite în familie, între soț si soție, dar și o serie de instituții sociale pot să contribuie la ușurarea vieții familiale: creșe, gradinițe, magazine "Gospodina", spălătorii automate." De asemenea, acest almanah includea nenumarate articole omagiând femeia comunistă: “angajate ferm in aceasta vastă operă de construcție (n.r. Canalul Dunăre-Marea Neagră), femeile, o forță care și-a căpătat adevarata valoare în anii socialismului, au fost prezente printr-un panou cu un generic semnificativ: “Femeile- factor activ in edificarea societații socialiste”. Prin hărnicia, devotamentul și priceperea lor, ele au o contribuție majoră în toate victoriile dobândite de poporul nostru, în dezvoltarea și modernizarea economiei, în înflorirea științei și culturii, în creșterea nivelului de trai material și spiritual. Condiția nouă a femeii în România este încă un argument al unei luminoase împliniri în această vastă operă de catalizare a tuturor energiilor spre a construi și a da un chip tot mai strălucit României socialiste.”
O altă lucrare ce a adus un aport important de informații este “Prezențe feminine. Studii despre femei în România” a autorilor Magyari Vincze, Cozma Ghizela și Ovidiu Pecican, Editura Fundației Desire, București, 2002. În viziunea acestora, femeia în România comunistă a trăit într-un mediu ostil dezvoltării și integrării independente în societate: pe de o parte, societatea comunistă a preluat din mers prejudecățile și stereotipiile societății patriarhale românești pre-comuniste, pe de altă parte, intențiile modernizatoare ale statutului comunist au însărcinat femeia cu o dublă povară, defeminizând-o în spațiul public prin anularea identității sale specifice și exploatându-i la maximum capacitățile femeiești în spațiul privat.
Înțelegerea condiției femeii în socialism, impactul pe care acest regim l-a avut asupra modului de a gândi al oamenilor, asupra oamenilor și relațiilor de gen, nu ar fi posibilă fără a schița unele moșteniri ale perioadei presocialiste.
Un prețios material de inspirație în redactarea acestei lucrări, l-a avut de asemenea opera “Femeile în România comunistă” a autorilor Cristina Liana Olteanu, Elena si Valentin Gheonea, Editura Politeia – SNSPA, București, 2003. Autorii susțin că “ nu ar trebui să uităm faptul că discursul anilor 1990 despre modernizarea relațiilor sociale dintre femei și barbate a întâlnit o piedică ce vine din trecutul comunist al României; atât elita politică, cât și oamenii de rând obișnuiesc să spună că există deplină egalitate între femei și barbați, că nu se poate vorbi despre discriminare, întrucât legile statului o garantează. Femeile, acționând ca o componentă-cheie a rețelei ierarhice de influențare-susținere a vârfului puterii, au beneficiat de putere în comunism și au relaționat cu puterea.”
Istoria femeilor oferă o nouă perspectivă asupra trecutului, ale cărui consecințe încep abia acum să se întrevadă. Femeile au fost în mod natural invizibile în ochii istoriilor, în sensul că importanța muncii lor zilnice, influența lor în politică au fost în general trecute cu vederea, iar mobilitatea lor socială a fost discutată exclusiv cu referire la bărbați. Urmează să descoperim, pe parcursul paginilor următoare dacă într’adevăr puterea a susținut femeile, le-a promovat și le-a integrat în sistemul politic al vremii, sau au fost doar un mijloc de manipulare folosit pentru a fi îndeplinite doleanțele deținătorilor puterii.
I.3. Definirea termenilor
În realizarea acestei lucrări, s-a apelat la o serie de termeni fundamentali in definirea ideologiei comuniste ce a fost din plin aplicată în acea perioadă:
“Cultul personalității” = regim politic cu trăsături specifice, prin care o foarte restrânsă elită politică își exercită dictatura asupra partidului mai intâi, asupra întregii țări mai apoi.
“Fenomen de disidență” = atitudine diferită față de cea oficială, dorința de a fi altfel, de a urma o altă cale.
“Uniunea Femeilor Democrate din România” (UFDR) = prima organizație de masă a femeilor, nesubordonată official Partidului Muncitoresc Român, dar condusă de femei member ale partidului și care își declaraseră totală adeziune la programul acestuia; președintă de onoare era cominternista Ana Pauker, ministră de externe, Constanța Crăciun, președintă activă, iar secretară generală Alexandra Sidorovici.
“Consiliul Național al Femeilor” (CNF) = organizație din spațiul cultural și sindical, ce a a vut rolul generic de reprezentare a intereselor femeilor în spatial public, dar în mod practic, de mobilizarea pe piața forței de muncă și de includere în schema reproductivă a noului comportament social impus de regim
“Liberalism social” = doctrina politică care acoperă spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul; liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.
“ Neostalinism” = politică ce reînvie doctrina și practicile staliniste.
“Ideologia marxistă” = concepție revoluționară unitară despre lume, societate, om și gândire, fondată în sec. XIX de Karl Marx și Friedrich Engels; ideologia clasei muncitoare.
Capitolul II
Societatea comunistă
II.1.Aspecte generale ale comunismului în România
Nu puteam începe această lucrare fără o intruducere în perioada comunismului românesc, iar în ajutorul acestui fapt, am apelat la opera autorului Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, carte ce ne va ajuta să întelegem unele aspecte ale regimului comunist din România. Studiul comunismului român ridică în fața cercetătorilor obstacole aproape de nerecunoscut; informația este săracă, fragmentară și, de multe ori, răstălmăcită; spre deosebire de alte țări socialiste, martorii din prim plan ai politicii nu și-au publicat încă memoriile sau părerile asupra evenimentelor pe care le-au trăit; statisticile sunt de luat în considerare numai cu extrema prudență, iar istoriografia marxistă cu și mai multă, istoricii contemporani români rezolvând toate aceste dificile probleme prin practicarea hagiografiei. În același timp, în istoriografia occidentală întâlnim fie pe apologeții liberali și de stânga ai socialismului, fie pe cei de profesie anticomuniști, ambele grupuri hotarâte să vadă numai o parte a medaliei.
Atunci când sunt intrebați, românii de astăzi răspund, aproape invariabil, că socotesc ultimii ani ai domniei lui Dej si pe cei dintâi ai cârmuirii lui Ceaușescu drept o perioadă de liberalism, o “epocă de aur” atât față de anii ’50 cât și față de anii ’80. Se ințelege că atât liberalismul cât și caracterul auriu ai epocii sunt termeni relativi, care trebuie înțeleși numai în contextul socialismului românesc. Cu toate acestea, ei reflectă o realitate obiectivă: Gheorghiu-Dej a lăsat succesorului său o Românie care începuse să se ridice și un popor care se reînvățase să spere. Probabil că termenul care definește cel mai semnificativ perioada 1965-1974 este cel de destindere, atât internă cât și externă. Liberalismul socialist, deși se folosește deseori este totuși un concept prea generos, deoarece nici chiar în anii lor cei mai deschiși, comuniștii români nu au pus decât o relativă parte de “față umană” pe obrazul regimului lor, o față care de altfel, s-a șters aproape cu totul după 1974. Alți învățați, mai ales apuseni, definesc epoca respectivă prin conceptul de independent; și acest termen mi se pare exagerat, deoarece, oricât de mare ar fi dorința clasei conducătoare românești, despre o reala independență, pentru moment cel puțin, nu poate fi vorba.
Anii ’60 au fost în întreaga Europă de răsărit o perioadă de cautări și reforme, cu deosebire în domeniul economic. Comuniștii români au publicat și ei în 1967 principiile a ceea ce considerau a fi un nou sistem de conducere și planificare economică, în general mai conservatoare decât celelalte formulate în alte țări socialiste. Teoretic, întreprinderile au căpătat mai mult drept de decizie, numărul indicatorilor centrali de plan a fost micșorat, dar centralizarea a rămas totuși strictă, planificarea amănunțită și în mâna partidului. Clasa conducatoare socotea in chip evident, și Ceaușescu a repetat-o în mai multe rânduri, că modernizarea vieții economice se poate obține mai repede în condițiile unui dirijism centralizat decât în cele ale descentralizării economice. Această linie s-a accentuat și mai mult după 1970 când partidul a hotarât, sub influența lui Ceaușescu, și peste opoziția lui Maurer, să revizuiască, mărindu-le prevederile adoptate în 1969 pentru planul cincinal următor (1971-1975). Ca urmare, rata de acumulare a crescut de la 34,1% , procentul investițiilor în industrie a crescut la 49,2%, în timp ce investițiile alocate agriculturii au scăzut la 13%, aceasta în ciuda dublării, între 1970 și 1974, a exporturilor de produse cerealiere și de carne. Partidul și-a fixat ambițioase obiective industrialiere, unele de indoielnică valoare economică, cum ar fi, de pildă, canalul Dunăre-Marea Neagră; siderurgia și petrochimia, rafinarea petrolului îndeosebi, urmau să se dezvolte cu precădere, aceasta în ciuda lipsei minereurilor autohtone de fier, a scăderii producției românești de petrol și a iminentei creșteri la prețul celui importat.
II.2. Cultul personalității
Neostalinismul românesc al anilor ’70-’80 se deosebește în mai multe privințe de modelul inițial. În primul rând, este mai puțin brutal, terorismul generalizat fiind înlocuit cu o represiune selectivă și de multe ori, ca și în celelalte țări comuniste, cu expedierea peste hotare a celor recalcitranți. Se deosebește apoi prin existența unui cult al personalității împins până la paroxism și prin instaurarea unui socialism dinastic, de familie. Aceste trăsături au lipsit în vremea domniei lui Dej, au lipsit și lipsesc și astăzi în marea majoritate a statelor comuniste, mai ales în cele dependente de Moscova. Cultul personalității s-a dezvoltat cu deosebire în țările socialiste autonome sau independente, cum ar fi Albania, Coreea de Nord, China lui Mao. In România el a apărut în chip destul de neașteptat, neavând izvoare interne nici în tradiția politică a vechilor elite politice, nici în cea a socialismului autohton. Dimpotrivă, am putea spune că, vreme de secole, clasele conducatoare au fost mai puternice decât puterea executivă pe care au dominat-o cu autoritate. Nici voievozii, nici regii, nici oamenii politici ai României Mari, nici Antonescu nu au practicat cultul personalității. Singura analogie care s-ar putea face cu trecutul ar fi cultul practicat de Legiune.
Victoria cultului personalității și transformarea conducătorului într-un fel de oracol atotștiutor, investit pe deasupra cu președinția tutuor comitetelor și consiliilor posibile, au pus capăt timidului proces de descentralizare inițiat de fostul prim-ministru. Elementul principal în luarea deciziilor a devenit după 1974 indicația prețioasă distribuită darnic în toate domeniile , de la agricultură și industrie la știință și artă, un fenomen care a ingreunat și a încetinit luarea de hotărâri, anihilând spiritul de inițiativă și răspundere la toate nivelurile, și care, pe deasupra, tinând seama de calitatea conducerii superioare, a mărit riscul adoptării unor măsuri arbitrare sau de-a dreptul greșite din punct de vedere economic.
Dificultătile economiei românești au fost accentuate dupa 1974 de neputința soluționării problemelor agriculturii si de treptata transformare a României într-o țara cu cronice crize alimentare. Dificultățile economiei, experimentele, încercările, cautările, eșecurile, au avut un efect imediat asupra nivelului de trai al populației, cetățenii României socialiste trăind mai greu în anii ’80 decât în anii ’60-’70 și cu mai puține speranțe de îndreptare a situației decât atunci.
Victoria cultului personalității în anul 1974 a avut influențe negative și asupra evoluției culturii. Să ne amintim că perioada cuprinsă între începutul anilor 1960 și căderea tehnocraților lui Maurer avusese parte de numeroase inovații față de anii 1950, deschiderea spre Apus, diminuarea rolului ideologiei marxiste, cultivarea valorilor naționale, atenuarea cenzurii, modernizarea învățământului și cercetării, o mărită libertate de creație în literatură și artă. Spre deosebire de această perioadă liberală, epoca stalinismului dinastic se caracterizează prin închiderea ferestrelor către Occident, prin dezorganizarea sistemului de învățământ și cercetare, în sfârșit prin readucerea procesului de creație literară și științifică sub controlul strict al partidului. Prin toate aceste măsuri, perioada de după 1974 se apropie mai mult de anii stalinismului integral al anilor 1950 decât de epoca imediat premergătoare. Statul cheltuiește, de altfel, tot mai puțin pentru cultură, bugetul pe anul 1984 având un capital cultural cu 40% mai sărac decât cel pe anul 1983 și cu 2 milioane lei mai scăzut decât fusese in 1965.
II.3. Fenomenul de disidență
Pentru orice privitor obiectiv, societatea comunistă românească prezintă toate simptomele decadenței. Economia funcționează prost, neîndeplinindu-și funcțiile esențiale. Energiile sociale sunt blocate, iar structurile culturale și politice s-au reîntors la forme mai puțin evaluate decât cele de la care plecaseră initial. Cu toate acestea, este puțin probabil ca blocarea mecanismelor dezvoltării să se poată prelungi la nesfârșit, ar fi ceva nefiresc, contrar esenței devenirii istorice. Sunt unele domenii, cel cultural mai ales in care organismul social se manifestă viguros, dovedindu-și o vitalitate pe care vitregia vremurilor o poate domoli, dar nu sufoca. De aceea, chiar dacă vremea adevăratelor transformări, ca de atâtea ori a trecut, nu poate veni decât din afară, in momentul restructurării relațiilor internationale, schimbările interne premergătoare, menite a corecta excesele socialismului și a prevesti renașterea, vor veni, probabil în cele din urmă, din interior.
Acumularea fenomenelor de criză internă a dus și in România, cu multă intârziere față de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, la aparițtia fenomenului de disidență. Teoretic, disidența românilor a produs puține texte demne de remarcat. Ele se reduc mai ales la cele câteva scrisori deschise ale lui Paul Goma și ale grupului său, și la câteva studii privind comunismul roman. Toate aceste scrieri sunt extreme de critice la adresa cultului personalității, a socialismului dinastic, toate sugereză reforme de structură pe care nici un regim comunist nu le-ar putea insă accepta – libertatea ideilor și a presei, alegeri libere, pluralism politic, drepturi cetățenești democratice -. Este îndoielnic ca intelectualii care au pus pe hârtie astfel de cereri să-și fi făcut iluzia că el ear putea fi acceptate. Ei au fist puțini la număr, ceea ce a eșuat marginalizarea si neutralizarea lor.
Așa cum s-a întâmplat în majoritatea statelor europene, disidența românească a fost incurajată masiv de atmosfera mai tolerantă din perioada post-Helsinki. Actele individuale de disidență, cum au fost protestele scriitorului Dumitru Țepeneag în anii 1971-1975, și-au găsit o expresie colectivă în mișcarea Goma din 1977, poate cea mai interesantă mișcare pentru drepturile omului din istoria recentă a României. Tot in 1977, 35 de mii de mineri au intrat in grevă pe Valea Jiului. În 1979, aproximativ două mii de oameni ai muncii din București și alte câteva orașe au incercat sa creeze primul sindicat liber. Anii 1978-1979 au marcat o intensificare a activitațiilor disidente religioase, atât ale credincioșilor ortodocși cât și ale celor neoprotestanți, ca și apariția primelor critici deschise la adresa președintelui Ceaușescu, exprimate în rândurile elitei aflate la putere. Activiști cu funcții importante, reprezentând minoritatea maghiară, și-au exprimat nemulțumirea față de politica națională a regimului. Privită retrospectiv, perioada care a urmat semnării acordurilor de la Helsinki, din 1975 până în 1980, apare marcată de proteste importante și tentative de creare a unei mișcări instituționalizate în favoarea respectării drepturilor omului. Pe de altă parte, diferitele persoane sau grupări – muncitori, intelectuali, minorități și activități religioase – au sancționat fiecare separat, fără a incerca să formeze un front unit. Securitatea nu a întâmpinat dificultăți in reprimarea succesivă, una câte una, printr-un amestec de măsuri dure si diplomație, a acestor tentative izolate de a pune sub semnul intrebării ordinea in vigoare. Unii dintre conducătorii muncitorilor au dispărut pur și simplu, disidenții relogioși au fost condamnați la inchisoare pe termene lungi, câteva persoane au fost internate în instituții psihiatrice, în timp ce majoritatea intelectualilor neconformiști a fost incurajată să emigreze. Începând din 1980, autoritățile păreau sa fi pus capăt la ceea ce potențial ar fi putut deveni o mișcare de disidență activă și eficientă.
Și totuși, disidenți intelectuali au continuat să apară cu regularitate, exprimându-și opiniile în ciuda atmosferei extrem de represive a anilor 1980. Profesorul universitar, matematicianul Mihai Botez a formulat o critică serioasă, de orientare tehnocratică, la adresa strategiilor economice ale conducerii de partid, subliniind lipsa lor de realism. Poetul Dorin Tudoran și-a concentrat opiniile critice asupra statutului intelectualilor și pasivității lor excesive.
Unul din aspectele cele mai interesante ale mișcării disidente din anii 1980 îl constituie reapariția unor militanți ai vechilor partide politice, interzise în 1974. În timp ce liberalii s-au manifestat cu precădere prin scrisorile deschise redactate de Ion I.C. Brătianu, foștii lideri ai Partidului Național Țărănesc au reușit să atragă elemente ale noilor generații, inclusiv muncitori. Aceștia au organizat o asociație in favoarea respectării drepturilor omului, cu membri recrutați în București și Transilvania. Militantismul politic al acestora s-a limitat la promovarea unor actiuni în cadru strict legal, revendicând respectarea prevederilor cosntituționale și un sprijin sporit pentru o politică de tip socialist reformator.
În sfârșit, fenomenul cel mai izbitor al ultimului deceniu îl constituie radicalizarea societății în ansamblul ei. Relatările parvenite în Occident vorbesc despre atacarea de către țărani a silozurilor de grâne, greve, manifeste, demonstrații și tulburări studențești ca și cereri de demitere a președintelui Ceaușescu. O serie de acțiuni inexistente la inceputul anilor 1970, când cei mai mulți dintre români erau încă optimiști în legătură cu evoluțiile de viitor.
Ceaușescu punea un accent deosebit pe valorile naționale românesti, pe istoria României, pe modul român de făurire a socialismului. Apelul la valorile naționale avea puțin de-a face cu socialismul însuși. In cazul României se conforma mai degrabă cu simpatiile personale ale conducerii partidului. Aceste simpatii erau ele însele parte a unui proiect mai larg de „omogenizare” caracteristic tuturor statelor socialiste, proces având ca rezultat „omul socialist” (nemaiexistând nici o diferență de ordin etnic etc. ).
În ceea ce privește subiectul lucrării, femeia româncă, problema umilirii și a opresiunii sexului feminin și abolirii inegalității sunt chestiuni mult mai vechi decât socialismul însuși. În întreaga atmosferă de represiune generală, se poate spune astfel, că femeia nu reprezenta decât un segment al populației, la rândul lui afectat de politicile aberante ale regimului.
II.4. Viața publică și viața privată
Pe masura trecerii timpului sub domnia întunecată a lui Ceaușescu, reprezentarea dată de regim realizărilor socialiste din România a intrat din ce în ce mai mult în conflict cu experiențele cotidiene ale românilor. Dominarea sferei publice a fost corelată cu cea a vieții private. Subjugarea sferei private s-a realizat în mare parte prin pătrunderea statului în intimitatea corpului și prin violarea acestei intimități. Atenția acordată de stat familiei și controlului sexualității urmărea să insufle un comportament patriotic în interesul protejării viitorului națiunii române. Nașterea unui copil aducea pentru părinți responsabilități sporite de a găsi lapte și alimente care lipseau deja. Accesul la aceste produse, atât de firesc la vremea aceea pentru occidentali, era o sursă de continuă neliniște, disperare și frustrare pentru români. Nimeni în România nu putea rămâne indiferent la consecințele strategiilor politicii reproducerii, între care interzicerea avortului ocupa un loc central. Alte intervenții asupra corpului omenesc, precum programul de alimentare rațională, incriminarea sexualității și privarea de căldură, electricitate și apă caldă, permiteau regimului să controleze obiceiurile zilnice ale populației.
Pentru a-și dezvolta relațiile nemijlocite cu cetățenii, statul a căutat să reconstituie după chipul și asemănarea sa instituțiile intermediare ce modulează relațiile stat-societate în sfera publică și în societatea civilă. Educația, religia, presa și în special familia au fost desemnate in mod explicit ca ținte ale controlului asupra corpului politic. Aceste instituții aveau rolul de a promova “ procesul de indentificare între putere și societate, procesul de omogenizare a spațiului social”. Granițele dintre public și privat trebuiau sa fie cel puțin estompate. Diferența și eterogenitatea nu-și găsesc locul într-o ordine socială omogenizată. Puține lucruri par sa fi lăsate la voia întâmplării. Pentru a preveni actele dezaprobate de regim s-au luat măsuri suplimentare, si anume, caracteristicile mașinilor de scris trebuiau înregistrate astfel incât acestea sa poată fi ușor identificate, contactele cu străinii erau descurajate. Lista de tabuuri era lungă si amănunțită.
Dincolo de cele câteva acțiuni disidente organizate, se remarcă in România ultimlor ani o sensibilă creștere a semnelor nemulțumirii individuale. Anuarul demografic al Națiunilor Unite (1979) așază de altfel România pe primul loc al sinuciderilor, 66,5 la o sută de mii de locuitori, înaintea Ungariei (43,1), Germaniei de Est (30,5) si altor state. Psihoza de emigrare a atins proporții de masă, numai in anul 1982 au emigrat legal in Statele Unite, Germania Federală și Israel cca 19000 de cetățeni români. Fuga peste hotare, un act disperat care a atins oameni de toate vârstele și profesiunile, a devenit astăzi un fenomen generalizat, larg răspândit, inedit în istoria unei țări care a fost de-a lungul vremurilor țară de imigrație, nu de emigrație.
Generalizării fenomenului de nemulțumire, partidul i-a răspuns printr-o serie de măsuri administrative, cum ar fi adoptarea unei noi legi privind trecerea frontierei (martie 1981) prevăzând pedepse aspre pentru așa-zișii frontieriști. Căutând a opri înmulțirea cererilor de emigrare, Consiliul de Stat a instituit in noiembrie 1982 o taxă de educație pe care cei dornici să părăsească definitiv țara urmau sa o plătească in valută forte; unui cercetator pshiholog în vârstă de 57 de ani i s-a cerut, de pildă, în februarie 1983, suma de 23 700 de dolari, 3700 pentru liceu, 12 000 pentru facultate, 8 000 pentru doctorat. La presiunea guvernelor occidentale, aplicarea taxei a fost suspendată în iunie 1983; ca răsplată, Statele Unite au acceptat să prelungească cu încă un an clauza națiunii celei mai favorizate acordată României, iar vest-germanii au promis noi ajutoare economice, mai ales în credite, precum și plata a 7-8000 de mărci pe cap de emigrant, o sumă dublă față de cea stabilită prin acordul Ceaușescu – Schmidt din 1978. În urma noii întelegeri, aproximativ 12000 de sași și șvabi vor putea părăsi anual România.
Au fost luate măsuri și impotriva răspândirii cuvântului scris necenzurat. În martie 1983, Consiliul de Stat a hotărât inregistrarea mașinilor de scris si multiplicat, posesiunea si folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor, spune decretul, de către persoane care “ prezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului.” O lege similară existase între 1948 – 1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului decret, apobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de Ministerul de Interne care poate efectua și controlul asupra modului asupra caruia acestea sunt folosite. O fișă cu literele, cifrele si semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează să fie depusă la miliție, decretul prevedea de asemenea că închirierea mașinilor de scris precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise. Legi si decrete speciale au fost adoptate pentru a ingrădi și contactul cetățenilor români cu străinătatea. Astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar in 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le pot avea cu străinătatea.
Populația României s-a adaptat la greutățile din ce în ce mai mari cărora trebuia să le facă față și a ajuns să le suporte, uneori cu multă imaginație. Anecdotele, discuțiile in care se revarsa tot amarul, câteva ore de apă caldă și micile satisfacții care insoțeau sărbătorirea unui eveniment în familie, de exemplu o căsătorie sau reușita la examenul de admitere într-o școală, constituiau momente de eliberare. Ani de-a rândul, sărăcia generalizată a populației a fost întru câtva intârziată de avantajele pe care reușeau să le procure anumite sectoare ale societății. Raiul pe pământ proslăvit de aparatul de propagandă era, în cel mai bun caz, o halucinație socialistă. Dezinformarea era o altă componentă esențială pentru menținerea stării de nesiguranță și dependență. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor au învățat să “răzbească” (cu un beneficiu personal mai mare sau mai mic). Mai puțin remarcat a fost faptul că România lui Ceaușescu nu era considerate în permanent un infern de toți locuitorii ei. Cel puțin la începutul anilor 1980, strategiile politice bazate pe principiul dezbină si stăpânește și pe diverse concesii combinate cu represiunea au creat oamenilor suficient spațiu pentru a împărtăși iluzia ca beneficiează de o minima autonomie individuală (în anumite domenii, de exemplu in sfera neoficială). Acțiunea socială devenea sinonimă cu a face compromisuri sau a te strecura în sistemul dat. Pensionarii stăteau adesea sârguincioși la cozi interminabile, unii obțineau un “salariu” suplimentar vânzând vecinilor, la un preț mai bun, o parte din ceea ce obținuseră. În contextual acestor schimburi, au dat măsurilor politice care sporeau dependent lor față de stat, dar care reduceau totodată stresul vieții zilnice, interpretării din ce în ce mai contorsionate. În anii 1980, existau personae care considerau raționalizarea produselor de bază ( faină, ouă, zahăr, ulei s.a.) o ușurare. Introducerea rațiilor în sisemul de distribuție însemna că oamenii urmau să piardă mai puțin timp și energie incercând să-și procure cele necesare traiului. Raționalizarea a instituționalizat cu cinism încercarea statului de a controla corpul cetățenilor prin “alimentația științifică”. Vânzătorii, ca toată lumea, se plângeau de penuriile din ce în ce mai grave, dar totodată profitau substanțial de pe urma lor. Dacă magazinele ar fi fost pline de marfă, ei nu ar mai fi adunat „micile atenții” cu care își suplimentau salariile insuficinete plătite de stat. În ciuda greutăților considerabile cu care se confruntau mulți, unii au reușit să-și susțină interesele selectiv, ajutându-i în același timp pe cei mai nevoiași. Oamenii erau recompensați pentru riscurile pe care și le asumau și pentru eforturile pe care le depuneau în beneficiul altor cetățeni. Corupția prezentată retoric prin cuvîntul „cadouri” era un element caracteristic acțiunii de a face unu serviciu cuiva.
Regimul manipula cu abilitate corpul poltic, atât în sens metaforic, cât și în sens literal. Nu este deloc surprinzător că familia era privită in mod oficial ca un cadru important de transformare și manipulare a relațiilor personale, atât de către regim cât și de către înșiși membrii familiei. Primul, prin dictatura instaurată asupra nevoilor zilnice, îi amenința pe cei din urmă, dar membrii familiei se bizuiau și pe sentimentele înrădăcinate cultural atunci când îi cereau vânzătorului să le dea ceva în plus (pentru o sumă de bani suplimentară) pentru că „am copii acasă”.
Capitolul III
Femeia în socialism
III.1. Femeile în propaganda regimului comunist
Propaganda este unul dintre principalii stâlpi de susținere ai unui sistem politic, mai ales ai unui sistem de tip totalitar. Avea drept scop să asigure acceptarea de bună voie de cât mai mulți cetățeni a respectivului sistem politic. Primul lucru care trebuie spus despre propaganda comunistă este acela că ea se subordonează politicii generale a partidului și se desfășoară după regulile și între limitele stabilite de acesta.
Societatea românească în perioada comunistă era în așa fel concepută, încât toți cetățenii să facă parte din diverse forme de organizare, aceasta deoarece nimeni nu trebuia să scape supravegherii și vigilenței statului. Potrivit principiului de drept socialist, alături de organele statului, la conducerea societății participau și organizațiile obștești create de cetățenii muncitori, aceste organizații având o legătură între ele, datorită faptului că toate se aflau sub aceeași coordonare a Frontului Unității Socialiste. În perioada 1944-1947 se poate remarca faptul că peste tot în regiune, ca de altfel și în România, a existat o diversitate a organizațiilor de femei, acestea ieșind după afirmația Paraschivei Cancea, din „trecuta stare de umilitoare nedreptățire economică, profesională, politică, civilă și culturală“.
Preluându-se strategia de front popular acestea au fost integrate pe diferite paliere ale vieții economice și sociale în așa-numitele sindicate, ligi pentru apărarea drepturilor specifice, uniuni antifasciste considerându-se că astfel se va putea organiza o bază pentru viitoarea lor integrare politică. Virgil Țârău afirma că diversitatea instituțională reflectă pe de o parte slăbiciunile partidelor comuniste din regiune, incapabile să depășească lipsa de suport popular, și pe de alta, domesticismul impus de Moscova cu scopul de a nu afecta relațiile cu lumea democratică occidentală.
În cazul dezvoltării instituțional-politice există particularisme naționale, comun fiind faptul că absolut toate partidele comuniste au găsit încă de la început soluția subordonării lor. Încă din toamna anului 1944, toate forțele politice s-au pronunțat pentru o deplină îndreptățire a sexelor în plan politic, o atenție deosebită acordânduse muncii de ocrotire socială și îmbunătățirii condițiilor economice și sociale pentru femei.
După ce în anul 1945, organizațiile de femei au funcționat pe diverse paliere sociale și politice – de la secții în cadrul unor partide politice sau uniuni sindicale și până la asociații feminine independente – la începutul anului 1946, reprezentantele de marcă ale P.C. vor decide constituirea unei federații democrate a femeilor din România. Crearea F.D.R.F., a avut loc în cadrul primului Congres al femeilor democrate din România desfășurat între 4-8 martie 1946. Cererile au fost de ordin social, politic, economic, juridic și social.
În România comunistă femeile au fost promovate din rațiuni de stat și nu din rațiuni care țineau de necesitatea și dorința de emancipare. După al doilea război mondial, o dată cu schimbarea formei politice de conducere a statului, cooptarea femeilor în toate zonele de interes ale societății a apărut ca o necesitate ce avea in același timp un fundament practic, și în egală măsură, unul teoretico-ideologic. Factorii obiectivi care făceau necesară promovarea socială a femeilor erau legați de planurile de dezvoltare economică ale noilor conducători, care aveau in vedere o puternică dezvoltare industrială a țării. Toate aceste obiective cereau o forță de muncă mai numeroasă decât până atunci.
În perioada comunistă se dezvoltă industria grea, combinatele si complexele industriale, apar noi subramuri economice, precum construcția de utilaj petrolier, construcțiile navale, construcții de autocamioane, autobuze, mașini agricole, industria chimică și de prelucrare a petrolului. Construirea unei noi economii bazate pe o puternică dezvoltare industrială făcea necesar creșterea numărului de muncitori, iar cum femeile erau un potențial uman puțin exploatat până atunci, P.M.R. a considerat oportună implicarea masivă și directă a femeilor în domeniul productiv. În afară de factorii obiectivi care puteau fi suficienți în promovarea femeilor, P.M.R. avea propriile sale motive ideologice pentru a arăta un interes sporit acestei categorii de cetățeni ai săi. De-a lungul timpului, Partidul Comunist a elaborat o serie de teze și teme ideologice care au fundamentat printre altele și o anumită atitudine politică față de femei.
Mama era primul factor educativ pe care statul miza atunci când dorea să insufle spiritul patriotic și morala comunistă în rândul copiilor. Mesajele veneau pe toate căile propagandei, veneau prin intermediul televiziunii, de la orele de pregătire ideologică, veneau de la comitetele de femei. Prima imagine a femeii, pe care partidul dorea să o aducă la cunoștința tuturor cetățenilor săi, este aceea de mamă care are datoria patriotică de a naște cât mai mulți copii. Discursul pronatalist, ca parte importantă a propagandei despre femei, este legat de situația demografică a României și era în parte justificat, pentru că numarul cetățenilor a fost si rămâne și în zilele noastre o preocupare majoră pentru orice stat.
Începând cu jumătatea deceniului șapte, statul român va încerca impunerea ideii că femeile au ca misiune principală asigurarea “ tinereții țării”. Principala responsabilitate a femeilor devine cea maternal, considerându-se că numai pe baza unei populații numeroase se putea dezvolta noua societate socialistă. În felul acesta, socialismul mergea mână în mână cu malthusianismul. Pentru ca femeile să-și poată îndeplini această misiune trebuia să se realizeze sporirea nivelului conștiinței tuturor membrilor societății și intensificarea responsabilității civice a femeilor, ca și rezolvarea unor probleme de ordin social. În timp ce preocuparea statului roman pentru problema creșterii natalității era corectă, din perspectiva unui sistem politic democratic, modalitatea de abordare a problemei era total incorectă. Încercând să resolve o problemă care îl preocupa în mod justificat, statul roman intra în mod nejustificat în spatial intim al cetățenilor săi.
A doua imagine promovată asiduu de regimul comunist a a fost aceea a femeilor implicate în viața politică sau în producție, a femeilor preocupate de problemele sociale, in general, a femeilor active în afara spațiului familial. Promovarea acestei imagini se făcea în mod indirect prin manifestarea interesului statului pentru eliberarea femeilor de servituțiile casnice. Pentru că ele nu mai aveau atât de mult timp pentru activitățiile casnice, deveniseră ocupate în producție, statul a luat o serie de măsuri pentru a le ajuta. Au fost înființate creșe, magazine tip gospodina, a fost promovată utilizarea pe scară largă a aparaturii electrocasnice. De remarcat că toate aceste măsuri sunt luate pentru a ușura munca femeilor în gospodărie, considerându-se în mod evident că aceste activități sunt datoria lor în cadul femiliei. O altă imagine promovată era aceea a importanței numerice a femeilor în viața societății, imagine conform căreia femeile constituiau peste jumătate din populația țării și, ca urmare a acestui fapt, erau indreptățite să joace un rol important în viața economică, politică și culturală a societății. Conform ideologiei oficiale, această pondere numerică impunea printer altele, alegerea femeilor la toate nivelele de conducere ale P.C.R.. Potrivit directivelor partidului, în fiecare comitet județean de partid trebuia să existe o femeie secretar de partid, iar la nivelele mai mici, orășenești, de comună, să existe cel puțin un secretar sau un secretar adjunct din rândul femeilor. Reprezentante ale organizatiilor de femei erau prezente în numeroase comisii naționale cum ar fi Comisia Națională de Demografie, Consiliul Sanitar Superior, Comisia de avizare a modelelor de jucării, fiind reprezentate practice la toate nivelele și în toate structurile societății comuniste.
Imaginea statului român care a rezolvat în mare parte problema femeilor și în care acestea se bucură de numeroase avantaje era un lucru care nu trebuia să rămână neexploatat pe plan extern. Delegațiile mișcării de femei din România participau frecvent la reuniunile internationale ale femeilor care se desfășurau atât în România cât și în străinătate.
III.2. Femeia – egalitate în drepturi
Vreme de mai mult de 40 de ani, femeile si bărbații s-au confruntat cu trăirea unei vieți desfășurate într-o societate „socialist multilateral dezvoltată” în care, în mod oficial toți erau egali. De fapt, erau „deopotriva de alienati, saraciti si indoctrinati”. Prin politicile duse, era absolut evident că se dorea ștergerea individualității. Totuși, în ciuda împrejurarilor, femeile nu își percepeau situația in termeni de roluri de sex (nici astăzi acest lucru nu se întâmplă foarte des). Mai mult, diferențele de gen nu erau clar conturate datorita„solidarității dintre oameni care era un răspuns la oprimarea de natură totalitară a regimului”. Deoarece constrângerile întemeiate pe gen nu erau percepute nici ca legitime și nici ca preocupari principale în viața acestora, în perioada comunistă, nu s-a putut dezvolta nici o mișcare politică sau intelectuală de amploare impotriva „oprimarii femeilor”.
Regimurile socialiste se distingeau prin devotamentul ideologic declarant față de egalitatea între sexe, prin care întelegeau dreptul femeilor la muncă. Se afirma că integrarea femeilor în sfera publică a producției de stat avea să elimine subordonarea femeilor, caracteristică în cadrul familiei burgheze,patriarhale. Emanciparea legiferată a femeilor în socialism a contribuit în mod neașteptat și la modificarea relațiilor de familie. Dar participarea femeilor la economia națională, la viața politică și în societate, ca muncitoare si mame prin intermediul unui egalitarism forțat, cum l-au numit unii, a creat clasica dublă povară a muncii atât in sfera de stat, cât și în gospodărie. În România, obișnuita dublă povară a devenit triplă, atunci când nașterea copiilor a fost decretată datorie patriotică. Promovările profesionale nu au fost însoțite de producerea unor obiecte de uz casnic, care să ușureze munca în gospodărie și nici de o preocupare specială referitoare la unele modificări ale rolului sexelor în cadrul familiei. Relațiile patriarhale moștenite nu s-au transformat semnificativ și se poate susține că ele au fost în continuare exacerbate de structura paternalistă a statului socialist.
Dar, în ciuda susținerii ideologice a egalității sexelor în toate fostele state socialiste, legislația progresistă privind drepturile femeilor ca lucrătoare contrazicea de multe ori obligațiile lor ca reproducătoare ale forței de muncă, altfel spus, rolul lor de mame. Contradicțiile inerente în rolurile ce reveneau femeilor ca (re)producătoare pentru statul socialist și ale acestuia, precum și pentru familia patriarhală și ale acesteia au antrenat inevitabil o estompare a granițelor dintre sfera publică în viața cotidiană. Ironia a fost că au apărut contradicții și în legătură cu rolurile bărbaților, naționalizarea proprietății și interzicerea avortului au pus sub semnul întrebării “drepturile” transmise pe linia paternă ale bărbaților asupra vieții sexuale și reproductive a soțiilor lor, pe care statul socialist le-a expropriat prin decret.
Codificarea „drepturilor” statului român asupra vieții private a cetățenilor săi prin protecția căsătoriei și a familiei indică unele ambiguități și contradicții fundamentale. În privința egalității în drepturi a femeii, Codul Femeii “proteja” de jure egalitatea femeilor în sfera privată. Dar noțiunea de egalitate a femeilor era străină vieții de zi cu zi, pentru că incăleca normele patriarhale tradiționale. Mai mult, după ce a oficializat dinamica egalității între sexe în cadrul familiei prin statute legale și a expus-o în propaganda oficială, statul nu s-a mai interesat de ea. De exemplu, participarea disproporționată a femeilor la munca din gospodărie și victimizarea lor prin violența domestică nu intrau în competența statului. În sfera publică, egalitatea femeilor cu bărbații era de asemenea protejată prin Constituție (articolul 23): “ în Republica Socialistă România, femeia are drepturi egale cu bărbatul. Statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului.” Dar statutul de egalitate pentru femei reprezenta mai mult afirmarea legală a doctrinei comuniste decât încercarea statului de a redresa în vreun fel inegalitatea existentă. Egalitatea sexelor într-o “ dictatură a proletariatului” însemna că proletarii, indiferent de sex, erau definiți din punct de vedere social și economic prin lipsa proprietății private. Ei aveau în comun puterea lor de a munci, care, din punct de vedere sociologic, îi făcea egali prin lege. Cu cuvintele lui Ceaușescu: “ Dacă vorbim de crearea condițiilor de deplină egalitate între sexe, aceasta inseamnă că trebuie să-i tratăm pe toți oamenii nu ca bărbați și femei, ci în calitatea lor de membri de partid, de cetățeni, pe care îi judecăm exclusiv după munca pe care o depun.” Principiul egalității a fost formalizat nu numai prin documente fundamentale precum Constituția Republicii Socialiste România, ci prin politica statului. Garantarea egalității nu reflecta însă o atitudine publică față de egalitate sau de recunoașterea inegalității, și nici nu a generat vreun activism politic atunci când discrepanța dintre retorica statului privind egalitatea (între altele) și condițiile vieții cotidiene a devenit flagrantă. Egalitatea între sexe nu era înțeleasă – sau trăită- în termeni culturali, ea era doar proclamată politic.
Teoretic, egalitatea între sexe însemna transformarea radicală a înseși instituției pe care statul spunea că o protejează, și anume familia. Prin Codul Familiei, statul și-a adjudecat rolul de arbitru și proctor al familiei, căsătoriei și maternității. Statul a uzurpat autoritatea patriarhală în cadul familiei, modificând astfel relațiile dintre sfera domestică (bazată pe sexe diferite) și sfera publică statală. În consecință, granițele dintre sfera publică și sfera privată au devenit transparente, permițând statului să-și exercite controlul în acest domeniu sub pretextul protecției sale generoase. Dar, așa cum a subliniat Carole Pateman : “ protecția este modul politicos de a vorbi despre subordonare.” Interesele femeilor și ale bărbaților deopotrivă erau subordonate celor ale statului. Paternalismul socialist se întemeia pe convingerea că ce era bun pentru stat era bun și pentru cetațenii lui. Asumarea de către stat a responsabilității legale pentru familie a constituit autoritatea paternalistă a statului și ierarhizarea relațiilor stat-familie, subliniind totodată rolul social al familiei în formarea omului nou socialist.
Egalitarismul din perioada comunistă a adus pentru femei câteva schimbări, care pot fi socotite câștiguri: accesul la locul de muncă și de educație; sprijin în creșterea copiilor prin sistemul de creșe și grădinițe; promovarea pe cote, care a adus un oarecare echilibru. Însă, comunismul a fost un regim totalitar în care statul devine patriarh absolut, capul absolut al fiecărui cetățean, mintea care guvernează și decide ce nevoi are fiecare om. Se poate concluziona că accesul la putere și libertate se face când acestea sunt lipsite de sens, iar accesul la resurse a fost posibil când pauperitateaera generalizată în condițiile omogenizării sociale.
Ca o caracteristică a perioadei în societatea promovată de așa-numita “democrație a reginei” să edifice o nouă scară a valorilor, crescând odată cu ea și consecințele filosofice a două postulate, contradictorii numai în formă, ale noii societăți: eliberarea personalității și sensul ierarhiei prestabilite, dezicând astfel afirmația lui Ioan Rădulescu, prin care spune că P.C.R., ca forță politică conducătoare în societate pune în centrul preocupărilor sale grija pentru om, pentru dezvoltarea și afirmarea personalității umane.
III.3. Integrarea femeilor în națiunea socialistă – de la tovarășe de drum, la promovarea politică în interiorul PCR
De-a lungul timpului, femeile din țara noastră au luat parte activă la lupta pentru eliberarea socială și națională, pentru drepturi și libertăți democratice, pentru o viață mai bună. Din rândurile femeilor s-au afirmat figuri luminoase de luptătoare neînfricate pentru cauza progresului, proeminente personalități culturale, militante animate de patriotism inflăcărat, care și-au consacrat energia, puterea de muncă a propășirii României.
În România interbelică, dreptul de vot a fost pentru prima dată acordat femeilor prin amendamentul la legea electorală din 9 mai 1939. Se prevedea atunci dreptul de vot al cetățenilor, indiferent de sex, care au împlinit vârsta de 30 de ani dar, ca și până atunci, exercitarea dreptului de vot era condiționată de știința de carte și, pe de altă parte, ca și până atunci, femeile erau în continuare discriminate în privința dreptului de a fi alese într-o funcție politică. Alegerile din noiembrie 1946 au fost pregătite propagandistic și din acest punct de vedere: potrivit discursului politic comunist, era pentru prima dată când femeile erau într-adevăr libere să voteze, fie că erau sau nu alfabetizate. Comuniștii erau, se ințelege, interesați într-o largă participare la vot – chiar dacă speranțele lor de a câștiga aceste alegeri nici pe departe nu constau în aceasta. În continuare, Constituția din aprilie 1948 – prima constituție comunistă a României – a consfințit egalitatea deplină: dreptul tuturor bărbaților și femeilor majori de a alege și de a fi aleși. Strict tehnic vorbind, este un merit al acestei constituții – dar trebuie spus, în același timp, că scopul politic al acestei prevederi era explicit. În deceniile urmatoare, mobilizarea politică a femeilor a fost prezentată ca fiind un atribut obligatoriu al modernității. Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR, creată în martie 1948, având atunci ca președintă de onoare pe Ana Pauker și ca președintă efectivă pe activista de cursp lungă Constanța Crăciun) și, din 1957, Consiliul Național al Femeilor (CNF) au fost organismele tutelare (și tutelate de partid) ale acestei implicări. “ Androgină prin definiție, noua strategie de promovare a femeii s-a dovedit a fi în dezavantajul ei, deoarece au fost solicitate numai trăsăturile psihologice (…) de supunere față de autoritate: dependență, ascultare, autosacrificiu, nevoia constantă a aprobării și recompensării acțiunilor sale – observa, cu îndreptățire, o analistă a acestui proces.
Începând cu anii 1970, în mod evident raportul bărbați-femei în partid s-a modificat, într-un sens care ar părea să confirme ideea egalității susținute oficial. La congresul al XI-lea al PCR, din 1974, în Comitetul Politic Executiv al CC se aflau două femei ( Elena Ceaușescu și Lina Ciobanu), la următorul congres numărul lor creștea la cinci. În Comitetul Central, femeile membre reprezintă în 1965 doar 4 procente, in 1979 sunt 20 de procente, iar in 1989 erau 24 la sută din numărul total al membrilor; în privința membrilor supleanți, creșterea este și mai evidentă: de la 7 la sută în 1965 la 39 la sută în 1989. Trebuie, în schimb, precizat imediat că această creștere a importanței politice a femeii în ierarhia PCR a avut un preț care a trebuit plătit: promovarea Elenei Ceaușescu în prima linie a partidului, până la a deveni al doilea cap simbolic încoronat al comunismului românesc de după mijlocul anilor 1970.
Savant și om politic, cu vrere pururi vie,
Vegheați la tâmpla țării visarea-i temerară,
Vă e viața demnă, continuă făclie,
De-naltă dăruire pentru popor și țară.
Din cercetări atente de lumi moleculare
Iviți lumini-cunună și adevăruri-astre,
Cu spiritul și fapta adânc revelatoare
Dați vaste orizonturi destoiniciei noastre.
Ca frunza-n codru falnic, în veci fremătător
Așa, întruna trează, și inima vă bate
Lângă al țării vrednic, semeț conducător,
Ce calea ne-o arată spre culmile visate.
Omagiu, Ioan Segărceanu
Un adevărat moment de referință l-a constituit plenara C.C.al P.C.R. din iunie 1973. Prin hotărârile si măsurile adoptate cu acest prilej a fost elaborată o strategiepe termen lung privind creșsterea amplă a participării femeilor la viața societății, au fost impulsionate preocupările tuturor, ale factorilor responsabili, dar și ale femeilor înseși, pentru ridicarea pregătirii profesionale și politice, și conform cu aceasta, pentru promovarea în funcții de conducere, pentru creșterea gradului de conștiință, precum și îmbunătățirea condițiilor lor de muncă și de viață. În condițiile spectaculoasei dezvoltări economico-sociale, ale marilor transformări revoluționare petrecute în aceste patru decenii de construcție socialistă, s-a înregistrat o creștere, fără precedent, a aportului cantitativ și calitativ, al femeilor în toate sferele societății, cu deosebire în activitatea economică. Femeile reprezintă azi cca. 44,8 la sută din totalul populației ocupate în economia națională și peste 40 la sută din personalul muncitor încadrat în industrie. E semnificativ faptul că, în ramurile purtătoare de progres tehnic, femeile reprezintă aproximativ 50 la sută din personalul muncitor. În chimie, ponderea femeilor a sporit de la 33,5 la sută în 1975 la 39,1 la sută în prezent. Prin aplicarea și introducerea largă în sfera activității economico-sociale a noilor cuceriri ale revoluției tehnico-științifice s-au produs mutații calitative în structura socioprofesională a femeilor, modificări substanțiale în repartizarea pe ramuri și profesii a forței de muncă feminine. Nu numai în industrie, ci și în agricultură. Astfel, ca urmare a transformărilor radicale ce au avut loc în viața satului românesc, a modernizării și mecanizării, a introducerii unor tehnici și tehnologii noi, caracteristici definitorii ale noii revoluții agrare, femeile, care reprezintă ayi cca. 57,6 la sută, s-au calificat în meserii ce impun o pregătire profesională complexă, de înaltă specializare. Amplul proces de perfecționare a democrației noastre muncitorești, revoluționare- instaurarea din inițiativa secretarului general al partidului, a unui sistem unitar și armonios, unic în felul său, în care se îmbină, la toate nivelurile, activitățile economico-sociale, democrația reprezentativă cu cea direct participativă și cu formele autoconducerii muncitorești, creînd un cadru efectiv de participare tuturor oamenilor muncii la conducerea societății.
Femeile au participat activ la campania de culturalizare a maselor, la toate activitățile electorale din postura de mamă, muncitoare și cetățeană, însă nu și din condiția lor de femei, având un program de acțiune bine conturat, cu revendicări specifice și soluții pe măsură, femeile fiind văzute ca un mijloc de transfer, după concepția lui Virgil Țârău.
În cursul anului 1947, mișcarea femeilor a evoluat sub directa conducere a P.C.R. spre noi forme organizatorice. După doi ani de activitate a F.D.R.F., prima formă organizatorică a femeilor pentru democrație și realizarea integrală a drepturilor lor, se întărea unitatea de acțiune a femeilor, concretizată prin crearea Uniunii Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.) cu un progaram solid. În anul 1947 era dată publicității «Platforma U.F.D.R.» în care se susținea necesitatea unei unificări a activității mișcării de femei cu următorul program, prezentat de Paraschiva Cancea : „participarea la lupta pentru pace și pentru întărirea regimului democratic, consolidarea drepturilor câștigate de femei, ridicarea niveleui politic al femeii, calificarea femeii muncitoare, ocrotirea mamei și a copilului și alte obiective de asistență socială.”
Perioada de început a comunismului a fost o etapă de tranziție numită a egalitarismului de gen, de la patriarhatul tradițional existent înaintea lui, la un patriarhat modern, de stat. Din punct de vedere al situației femeilor, perioada de început a regimului comunist, în special o dată cu prevederile constituției din 1948, se caracterizează prin intrarea masivă a femeilor în câmpul producției, munca salariată a acestora asigurând atât un nivel de trai mai ridicat pentru familie, cât și creșterea încrederii femeii în capacitatea ei de a participa la viața socială.
O dată cu evoluția social-politică, interveneau schimbări și în formele de activitate ale organizației feminine. Pentru „cuprinderea unor mase cât mai largi de femei”, Hotărârea C.C. al P.C.R. din 14 august 1953, stabilea trecerea de la forma de organizare a U.F.D.R. la constituirea secțiilor de femei în Comitetul Central și în comitetele regionale, raionale și orășenesti ale P.C.R. În locul C.C. al U.D.F.R. a fost creat Comitetul Femeilor Democrate, iar U.D.F.R. a fost înlocuită „cu o mișcare de masă a femeilor”, având ca bază organizatorică adunările delegatelor de sub conducerea Sfaturilor Populare, alături de care au fost create comisii de femei.
În anii ce au urmat, deși activitatea comisiilor de femei a stimulat o participare din ce în ce mai mare a femeilor, totuși s-a resimțit insuficienta coordonare din punct de vedere organizatoric, mai ales faptul că respectivele comisii nu erau alese de femei. Din aceste motive, Plenara C.C. al P.C.R. din 30 iunie-3 iulie 1957 a hotărât să treacă sub conducerea directă a partidului, comitetele și comisiile de femei să fie alese pe plan teritorial, iar Consiliul Național al Femeilor pe plan central. C.N.F., organism constituit în 1957, îndruma întreaga activitate a femeilor. Odată la 5 ani se întrunea Conferința Națională a Femeilor, unde veneau reprezentante din întrega țară. Acest consiliu stabilea direcțiile de acțiune, și controla activitatea tuturor comisiilor de femei și realiza studii asupra femeilor. Prin intermediul studiilor elaborate se dorea identificarea condițiilor sociale ale femeilor, pentru ca pornind de la realitatea concretă să fie luate măsuri pentru creșterea rolului acestora în toate domeniile vieții. În toate activitățile se observă o solidarizare a femeilor prin procesul de educare cetățenească, fiind create în fiecare oraș cursuri și universități muncitorești pentru că „muncitoarele trebuie să devină femei culte cu înalte cunoștințe tehnice“.
În ceea ce privește evoluția organizatorică a femeilor ca simbol al evoluției emancipării acestora, după prima Conferință Națională a Femeilor din 1958 au urmat alte două conferințe în anii ’60, mai precis în 1962 și 1966, care au reprezentat „prilej de trecere în revistă a rezultatelor dobândite în schimbarea statutului socio-politic al femeii.” De asemenea, tot în 1966 a avut loc cea de-a doua Conferință Sindicală Internațională cu privire la problemele femeii muncitoare în cadrul căreia se aduc mulțumiri «generoase» socialismului pentru că „a lichidat rădăcinile inegalității, le-a asigurat deplină egalitate în drepturi, respectarea demnității de cetățean și om, posibilități de afirmare și dezvoltare a aptitudinilor și capacității lor creatoare”. Perioada marcată de Congresul al IX-lea, de proclamarea R.S.R., de Conferința Națională a Partidului din 1967 au reprezentat momente sau pași mici către „a fi un tip modern de femeie caracteristică deceniului 7 și anume femeia activă și energică cu o largă prezență profesională“.
Analizând caracteristicile discursului comunist (în special perioada ceaușistă), Călin Morar-Vulcu sesizează cum imaginea acestora este folosită și prelucrată în folosul partidului, cum identitatea femeii este introdusă în relație cu un proces de ordin superior și construită aproape întotdeauna secundar față de un alt actor sau proces. Locul în care se găsesc femeile în acest discurs este predeterminat în cele mai multe cazuri de «ordinea canonică» a desemnării categoriilor cu relevanță politică (partidul clasa muncitoare, țărănimea, naționalitățile conlocuitoare, intelectualitatea,femeile, tineretul). Această idee este susținută și de Eniko Maghiary Vincze, care susține că identitatea de gen este considerată ca un instrument al construirii sociale și că indivizii au fost localizați ca atare în raport cu cetățeanul ideal în fața statului paternalist.
Capitolul IV
Femeia româncă la nivel social
IV.1. Statutul socio-cultural al femeii
Pentru a-și realiza obiectivele demografice, statul depindea în totalitate de voința femeilor de a-i respecta planul. În pofida faptului că omogenizarea reprezenta o ideologie de guvernare, femeile erau cele care aduceau pe lume copiii. Corpurile lor erau, în cele din urmă, cele mai instrumentalizate. Atât la domiciuliu, cât și în afara lui. Femeile ttebuiau scoase din gospodărie și integrate în forța de muncă și în sfera publică a statului; de asemenea, ele trebuiau încurajate să producă un număr tot mai mare de viitori cetățeni socialiști. De aici necesitatea de a aborda și legitima chestiunea femeilor, pe lângă aceea de a crea un aparat instituțional interdependent care să impună supunerea la toate nivelurile.
Consiliu Național al Femeilor a furnizat cadrul instituțional prin care femeile au fost încorporate oficial în activitățile de partid, și disciplinate de acestea. Consiliul a fost format pentru a susține socializarea politică a femeilor și pentru a le iniția în lumea activiștilor militanți. Ca activiste, femeile urmau sa fie “eliberate” de servitutea individuală patriarhală căreia îi fuseseră supuse și recompensate cu un statut egal în fața patriarhului generic: „Partidul Comunist Român, conducător iubit.” Femeile au fost chemate să vegheze la cultivarea dragostei si devotamentului față de patrie, față de Partidul Comunist Român, educarea maselor de femei de a milita cu fermitate pentru apărarea cuceririlor revoluționare, a suveranității și independenței naționale, pentru cimentarea unității moral-politice a poporului și intărirea prieteniei frățești dintre toți oamenii muncii (…) acestea constituie sarcini permanente ale mișcării de femei.
Rolul femeii în concepția politico-ideologică a lui Ceaușescu se regăsește printre cărțile depozitului documentar al teoreticianului, aici existând o carte dedicată exclusiv femeilor, văzută ca actor principal al societății românești: Creșterea și rolul femeii în viața economică și social politică a României socialiste. Lucrarea cuprinde 6 părți în care sunt grupate obiectivele centrale vizate de autor în procesul de politizare a corpului feminin și a imaginii publice a acesteia, rolul femeii find definit din două perspective, una marxistă și una naționalistă. Primul punct se referă la cadrul istoric pe care îl oferă socialismul prin trăsătura sa intrinsecă, ideologia marxistă, idelogie emancipatoare și egalitaristă, iar punctele 3, 5, 6 prezintă strategia lansării în politică.
“ (…) Doresc, de asemenea, să evidențiez rolul deosebit de important al femeilor în învățământ și cultură, unde reprezintă cca. 64 la sută din totalul celor care lucrează în acest domeniu, în rețeaua sanitară, unde dețin o pondere de peste 70 la sută, în comerț și în serviciile publice, unde prezența lor este de cca. 60 la sută. În acest cadru se poate spune că, într-adevăr, femeile au un rol hotărâtor – în realizarea a tot ceea ce înfăptuim pe calea construcției societății noi. (…) în orânduirea noastră socialistă, bucurându-se de deplină egalitate în drepturi, de posibilitatea afirmării nestânjenite în viața politică, economică și social-culturală a energiei, capacității și potențialului lor creator și reprezentând peste jumătate din populația țării, femeile se afirmă ca o forță remarcabilă a noii societăți, aducând o contribuție de prim ordin la făurirea destinului liber și fericit al poporului român. Alături de bărbați, femeile muncesc cu hărnicie, dăruire și pricepere în industrie, agricultură, transporturi, comerț, în toate sectoarele producției de bunuri materiale, participă din plin la activitatea științifică și culturală, la dezvoltarea învățământului și ocrotirii sănătății, la formarea și educarea tinerei generații, înflorirea continuă pe toate planurile, a națiunii noastre socialiste. În cadrul sistemului democrației socialiste, femeile iau parte activă la gestiunea socialistă a unităților economice și sociale, la gospodărirea orașelor și comunelor, la conducerea generală a statului socialist, a tuturor treburilor obștești.” susținea Nicolae Ceaușescu în unul din discursurile sale din cadrul Plenarei din C.C.
Statutul social al femeilor n-ar trebui să se fundamenteze pe abilitatea de a câștiga și nici n-ar trebui să depindă de capacitatea lor de a contribui la viața națională, pentru că în perioada comunistă se atribuia muncii, retribuția unui statut de o copleșitoare importanță în gândirea și demersurile politice.
„Eroina“- apoteozarea statutului femeii comuniste. Modelul egalității mecanice a sexelor, revendicat mai ales pentru femei decât de către femei, era deja instalat în discursul mobilizator al anilor '50, începând cu eroizarea femeilor ce practicau profesii tradițional masculine, cum ar fi siderurgie, munca în subteran, chirurgie sau știința experimentală. Acest lucru s-a produs în condițiile în care războiul adusese pentru femeie o altă tonalitate, și anume, exaltarea națiunii nu poate fi dublată decât de exaltarea Familiei, precum și de obsesiva imagine a Mamei. Aceasta din urmă, exploatată cu îndârjire în grafica de război, răspundea acum unei propagande tot mai tradiționaliste și mai conservatoriste. Economia de război, profund feminizată, nu a dat naștere unei mișcări de emancipare, ci, dimpotrivă, unei recuperări de imaginar a rolurilor tradiționale ale sexelor, pusă în slujba triumfalismului și nationalismului tot mai agresive.
De asemenea, revista Femeia, prin conținutul ei, își asumă funcția de «îndoctrinare politică» și rolul de «organizator colectiv», subliniind care sunt noile idealuri comuniste ale femeilor: „Ca mame, ca educatoare ale copiilor nostrii avem inalta misiune de a-i face să se mândrească cu istoria patriei… Prin tot ce facem să promovăm respectul și dragostea față de muncă, colectivismul, înalta combativitate împotriva mentalităților și atitudinilor înapoiate (…) Pentru noi, femeile care muncim împreună cu ceilalți cetățeni, nu există îndatorire mai mare, o expresie mai înaltă a conștiinței noastre comuniste, decât aceea de a nu consacra viața acestei opera minunate de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate.
Precum în revista Femeia, si Almanahul Femeia conține numeroase articole, anchete cu privire la femei și la rolul acestora în societate: premisa primă și hotărâtoare care a determinat noul mod de a gândi al femeilor a fost, desigur, integrarea lor în activități economico-sociale. Ponderea lor, în județ, este de 47 la sută în totalul populației ocupate. Le întâlnim în meserii de o complexitate sporită, în funcții de răspundere, în fruntea unităților industriale, agrare, de invățământ, de cultură și de sănătate, a consiliilor populare. Or, tocmai această angajare deplină, politică, profesională, civică, în întreaga viață a județului, proces intensificat cu deosebire de la Plenara C.C. al P.C.R. din 1973 și ca urmare a transpunerii în viață a măsurilor, hotărârilor și indicațiilor conducerii de partid, personal al tovarășului Ceaușescu – a fost condiția esențială care a dat femeilor un nou orizont, o nouă întelegere a realităților sociale, le-a format o conștiință revoluționară, socialistă. Căutând să transpunem în viață programul ideologic al partidului adoptat în 1971, îmbogățit ulterior la Congresul învățământului din 1980, organizațiile de femei au acordat o atenție deosebită în anii din urmă ridicării necontenite a nivelului de pregătire profesională și politică femeilor. Bineînțeles, nu putem spune că am făcut totul în această direcție, că nu mai persistă, pe ici pe colo, încă mentalități retrograde mistice. Dealtfel, în spiritul înaltei exigențe comuniste, conducerea de partid a apreciat că există încă o anumită rămânere în urmă a nivelului și activității politico-ideologice față de ritmul înalt al dezvoltării economice și acumularea valorilor materiale. Dar, față de acest decalaj, ne învață documentele de partid, nu trebuie să adoptăm o atitudine fatalistă, pasivă. Trebuie însă, ca și în activitățile comitetelor și comisiilor de femei să depășim tonul abstract și formalist, să sporim graudul de combativitate concretă față de lipsuri, neajunsuri, față de concepții, mentalități si comportări incompatibile cu sistemul de valori al umanismului socialist.
Trebuie remarcat însă, că sunt și aspecte pozitive ale politicii sistemului, chiar acestea dacă suportă anumite ambiguități: intrarea pe piața muncii le-a conferit femeilor șansa să fie independente în raport cu bărbatul, dar dependente prin sistemul cotelor de stat. În acestă perioadă este mult vizibilă fidelitatea față de stat și dăruirea cu abnegație și aproape necondiționată în favoarea statului paternalist, pentru că legislația comunistă le-a oferit drepturi pentru a deveni cetățeni deplini, în condițiile în care aceasta deplinătate însemna o informatizare față de stat și nu practicarea autonomiei personale.
Această pătrundere progresivă a femeii în toate domeniile vieții „materiale și spirituale este un corolar al libertății și posibilitatea de a-și alege profesiunea“. În procesul muncii socialiste, femeia este determinată să-și afirme în interesul ei și al sociatății „capacitățile, talentul și aptitudinile.“ Alături de afirmarea profesională, femeia își relevă multipla ei personalitate prin angajarea socială și prin responsabilitatea politică pe care și-o asumă.
În ceea ce privește caracterul apoteotic al condiției femeii, Cristina Olteanu, remarcă foarte bine femeia stereotip din filmele perioadei anilor '70-80. Comparând filmele documentare din anii '50 cu cele produse în epoca Ceaușescu, se observă o schimbare a imaginii ideologice a femeilor. În anii '50, femeile sunt reprezentate într-o manieră voluntaristă, ele participând activ la făurirea destinului și eliberării lor. Femeile își construiau singure creșe și grădinițe, cerându-și cu hotărâre dreptul la muncă și la bunăstare. Potrivit documentarelor anilor '80, statul paternalist este cel care le acorda femeilor drepturile și le trasează îndatoririle. Filmele documentare ale anilor '60-'70, scot în evidență stereotipuri de gen care au continuat să existe chiar și după presupusa eliberare a femeii. Pentru exemplificarea ipostazelor multivalente, Cristina Olteanu prezintă în cartea sa, mai multe categorii din filmele reprezentative, și anume : femeia educatoare („Tovarașa“(1967)) ; femeia gospodină („Gospodina“ (1978)) ; femeia artistă („Pictori femei“ (1974)) ; femeia șofer („Femeia la volan“(1979)); femeia ca floare („Documentarul clubului Femina“(1975)) ; femeia reală.
În România a existat o emancipare impusă și coordonată de către Stat, iar aceasta a fost consecința promovării și integrării în viața socială. Ca urmare a acestui fapt, în epoca comunistă, femeile au obținut o serie de drepturi importante fără să le fi cerut: dreptul la vot, dreptul de a lucra, salarii egale pentru bărbați și femei, reprezentare în organele decizionale. Mathiilde Niel, citată de către Stana Buzatu, susține o teorie ale cărei principii constituie algoritmul „conduitei“ femeilor în societate. Conform acesteia, fiecare individ își face din sine o imagine-model, conformă stereotipului social. Cu cât individul se simte mai aproape de acest stereotip, sentimentul de securitate crește, iar personalitatea lui i se pare mai puternică, pentru că a câștigat dintr-o dată aprobarea colectivității, precum și pe cea a propriei sale conștiințe (conștiința văzută ca vocea colectivă interiorizată). Niel exclude în teoria ei universalitatea stereotipurilor: feminitate/virilitate, și, de asemenea, legătura cauzală între rolul economic al sexelor și raporturile de dominare între ele.
IV.2. Femeia și munca acesteia în economia romanească
Un moment considerat important în acțiunea de emancipare a femeilor este considerată Plenara C.C. al P.C.R. din 18-19 iunie 1973 în care s-a dezbătut pe larg condiția femeii și s-a luat un set de măsuri în sprijinul acesteia: creșterea randamentului forței de muncă feminine, cuprinderea unui număr mare de femei în ramurile electronice, electrotehnice, industriei optice, mecanicii fine, industriei alimentare, comerțului, cooperației meșteșugărești și industriei locale, în unele sectoare de transporturi și comunicații. În acest sens, Ministerul Muncii, Ministerul Educației și Învățământului, Ministerul Sănătății, Consiliul Central Național al Femeilor în colaborare cu ministerele și alte organe centrale au elaborat un nomenclator, carecuprindea 640 de meserii, specialități și funcții ce puteau fi ocupate de femei. În cadrul acestei plenare s-a ținut o cuvântare prin care se afirma că problema femeilor nu trebuie discutată doar de unele comisii și de Consiliul Național, pentru că asta ar însemna subaprecierea lor. Ci este nevoie ca toate organismele partidului să trateze femeia ca pe orice cetățean și nu ca pe o categorie de care trebuie să se ocupe din când în când, iar această sarcină trebuie să revină în principal Comitetului Central al partidului.
În cele patru decenii parcurse după naționalizarea principalelor mijloace de producție, dezvoltarea industriei, realizarea unor structuri noi ale acesteia pe ramuri si subramuri, precum și în planul extinderii ei la nivel teritorial au constituit trăsături esențiale, constante, ale evoluției economiei românești. Procesul de industrializare a fostmarcat insa si de numeroase greseli. Prin masuri centralizate (megalomane), s-a forțat continuu industrializarea, susținandu-se ritmuri relativ ridicate de dezvoltare a unor sectoare de activitate ale industriei grele, a caror eficiență economică (dar și socială) se dovedise destul de slabă.
Pentru ideologia comunistă, munca, în sensul de activitate productive, a constituit un instrument privilegiat de transformare a omului și societății. Acordând prioritate forțelor de producție, a căror transformare și dezvoltare ar fi explicat schimbările și progresele ce au loc în societatea umană, regimurile comuniste s-au preocupat, odată ajunse la putere, să reglementeze îndeaproape toate activitățile productive. Scopul ultim al acestor reglementări profund diferite de cele vechi era desființarea proprietății private și înlocuirea ei cu proprietatea socialist, precum si transformarea fiecărui cetățean într-un lucrător în slujba statului. Aceste concepții se regăsesc foarte bine în concepțiile conducătorilor politici ai acelor timpuri. Potrivit lui Nicolae Ceaușescu, munca avea o valoare gnoseologică: În muncă numai acolo îl poți vedea și cunoaște pe om.
În acest proces continuu de exaltare a muncii, femeilor – al căror potențial productiv se considera că fusese neglijat de regimul burghez – le era atribuit un loc important. Participarea în producție a femeilor era considerate o primă condiție a emancipării ei. Industrializarea tării cu orice chip a determinat epuizarea forței de muncă masculine, în acest context, singura rezervă de muncă rămasă disponibilă fiind mâna de lucru feminină.
După cum observă Gail Kligman în Politica Duplicității, din resursele potențial productive de forță de muncă făceau parte, bineînțeles și femeile, care reprezentau ceva mai mult de jumătate din populația națiunii. Așa cum se întamplase și în URSS, crearea unei noi comunitati politice a făcut din mobilizarea politică a femeilor o preocupare majoră. În sfera publică, supusă controlului statului, femeile, ca și minoritațile (culmea! ele fiind majoritatea; totuși acest fenomen al considerării femeilor drept minoritate este răspândit și astăzi în majoritatea societaților, ca reminiscență a drepturilor minoritare ale acestei categorii scoiale din trecutul nu tocmai îndepărtat), erau prezente în posturi influente; totusi prezența lor era una smbolică, reflectând un sistem operativ de cote care recunoștea doar formal participarea femeilor și a minorităților în funcții de conducere. Femeile nu reprezentau femeile, la fel cum sindicatele nu reprezentau interesele muncitorilor.
În pofida retoricii oficiale privind egalitatea între sexe, diviziunea muncii era facută pe sexe. Sectoarele-cheie ale socialismului—birocrația, aparatul represiv al securității statului și industria grea—erau preponderent masculine, în special la nivelul conducerii. Femeile erau angajate la niveluri inferioare, dețineau posturi funcționăresti, munceau în industria ușoară și în agricultură, sau în învățământ, sănătate, cultură și contabilitate. Un exemplu grăitor îl reprezintă acela că, în 1989, femeile reprezentau 53,4% din angajații din telecomunicații, 62,5% din domeniul serviciilor, 58,6% în artă, cultură și invățământ. Se poate afirma că rolurile tradiționale feminine din familie i-au revenit în continuare femeii și in cadrul mai larg al diviziunii muncii la nivel de stat. În retorica de zi cu zi, devotamentul ideologic față de „emanciparea” femeii masca o continuă stratificare pe sexe a diviziunii muncii la locul de muncă și în familie.
Diviziunea sexuală a muncii a sprijinit acumularea centralizată prin direcționarea femeilor spre activitatea agricolă și reproductivă. În primii ani ai socialismului, campanii media extinse și ușurarea accesului la divorț și avort au deschis femeilor societatea romanească. Oricum, aceste politici au fost repede răsturnate în anii `60, de vreme ce bărbații au plecat în industrie, iar femeile au rămas în principal în agricultură. În 1973, 48,1% din bărbații apți lucrau în industrie, construcții sau transport și 35% în agricultură; în vreme ce 65,7% din femei erau în agricultură și numai 16,7% în industrie. Și deși femeile erau suportul muncii la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție; erau ferme colective care reprezentau 60% din pamânt; erau aparent deținute și controlate de membrii lor, care și-au pus laolaltă pământul și resursele; ele erau folosite atât pentru subzistența membrilor cât și pentru acumularea de stat; aceste ferme depindeau mai mult de munca fizică a membrilor lor decât de investițiile statului), ele se găseau doar rareori printre liderii de fermă și în plus nici nu erau lideri prea des în industriile care le angajau într-un număr mare, cum ar fi textilele și îmbrăcămintea. Nu era de așteptat ca femeile să joace vreun rol în politică și în orice caz, munca lor la CAP, în activitatea de subzistență din gospodărie și în creșterea copiilor (acel triplu rol economic al femeii) le-a lăsat prea puțină dorință, prea puțin timp sau energie pentru politică.
Totuși, în ciuda politicilor de stat care limitau importanța economică și politică a femeilor, importanța economiei informale și veniturile independente ale femeilor au ușurat într-o anumită masură independența economică și le-a asigurat o voce poltică, în măsura în care se poate vorbi despre așa ceva, în gospodărie și în comunitate. Din cauza navetei care se impunea în anumite cazuri, a responsabilităților lor gospodărești și nevoii continue de a produce resurse pentru subzistență, femeile au rămas în comunitatile lor locale, căutând un loc de muncă acolo. De aceea, spre deosebire de bărbați, mobilitatea feminină era mult mai redusă. Rolurile lor ca producători și funcționari în întreprinderile de consum și munca lor administrativă în școli și instituții guvernamentale și de producție, a asigurat „accesul femeilor la resurse de consum cât și de cunoaștere, doi stâlpi ai economiei informale”. Rolul lor în agricultură, în folosirea loturilor în gradina gospodăriei le-a crescut mai departe influența în cadrul gospodăriei și comunității. Mai departe, chiar politicile pronataliste ale statului au silit, într-o oarecare măsură, bărbații de la sate să ia în considerare mai mult nevoile și starea soțiilor și fiicelor lor, de vreme ce reglementarea numărului copiilor era un mijloc răspândit, folosit de gospodăriile rurale pentru îmbunătățirea condițiilor economice.
Dacă în deceniile ’50 și ’60 resursele de muncă necesare construirii și intrării în circuitul economic al obiectivelor industriale au fost recrutate cu precădere din rândul bărbaților adulți proveniți din agricultură, în ultimii 15 ani, și mai ales în ultimul deceniu, a devenit necesară valorificarea deplină și eficientă a întregului potential de muncă uman, contingentele tinere și resursele feminine, în general, trecând pe loc de frunte în asigurarea forței de muncă. Această mutație a avut loc pe fondul industrializării moderne și echilibrate a întregului teritoriu al țării, într-un profil economic divers și la un înalt nivel de dotare tehnică, de automatizare si cibernetizare a proceselor de producție , care a extins si a lărgit semnificativ avantajul locurilor de muncă accesibile femeilor și le-a apropiat mai mult de zonele lor de domiciliu, de familie, în cadrul căreia femeia continuă să fie pe prim plan în asumarea sarcinilor și responsabilităților legate de gospodărie, de creșterea și educarea copiilor. Este deosebit de important de reținut că în sporul forței de muncă înregistrat în această perioadă, femeile au reprezentat mai mult de jumătate; că ritmul mediu anual în care s-a realizat creșterea cu 1,5 milioane a numărului de femei aflate în rândul personalului muncitor, în anul 1979 față de 1965, a fost de 6% față de 4,6% la efectivul total al pesonalului muncitor. La sfârșitul anului 1979, femeile au deținut 37% în totalul personalului muncitor, din care mai mult de jumătate au lucrat în industrie. În județele Brașov, Timiș, Sibiu și municipiul București, cu o tradiție mai veche de industrializare și unde se întâmpină dificultăți în asigurarea forței de muncă bărbătești, femeile sunt prezente în proporție de peste 40%, municipiul București deținând locul fruntaș pe țară cu o pondere de 44%. Iată numai câteva date de sinteză care marchează locul de azi al femeii, creator de valori sociale, la un nivel de eficiență și productivitate competitiv cu cel al tovarășilor de muncp barbate, de la care nu se sfiesc să învețe, dar cu care sunt gata să se angajeze și la întrecere în ce privește calitatea și eficiența muncii.
Capitolul V
Interzicerea avortului în România Socialistă
V.1. Construirea propagandei reproducerii
Politica reproducerii a constituit un punct central pentru construirea și vehicularea propagandei politice, a cărei dinamică a variat în tot intervalul 1966-1989. Schimbările de accent politico-economice erau semnalate discursiv, la fel ca și cele de intensitate a violenței simbolice exercitate asupra populației. Violența simbolică era mânuită zilnic prin neobosite campanii propagandistice, care prezentau intențiile paterne binefăcătoare ale statului pe seama “violenței domestice” aplicate simultan de statul paternalist familiilor de români pe care le îndemna la supunere. Propaganda pronatalistă a regimului Ceaușescu poate fi cercetată printr-o analiză aproximativ cronologică a campaniilor pronataliste desfășurate între 1966-1989. Presa scrisă era utilizată ca armă de asalt pentru diseminarea strategiilor statului. Nu surprinde faptul că articolul 1 din Legea presei stipula: “ în Republica Socialistă România presa îndeplinește o misiune socio-politică înaltă. Destinul presei este de a milita permanent pentru traducerea în viață a strategiilor Partidului Comunist Român.”
Aparatul de propagandă a răspuns obedient provocării urgente lansate de regim în domeniul politicii demografice. Teme exploatate în anii 1970 au trebuit reformulate pentru a răspunde cerințelor politice ale anilor 1980. Mass-media s-a angajat într-o campanie genrală de respingere a imaginii femeii emancipate economic și politic, pe care până atunci o proslăviseră. Femeia-mamă a fost nu numai resuscitate ca rol-model pentru femei, a devenit unicul rol-model pentru toate femeile. Femeile ca muncitoare și soții au devenit viziuni de planul doi, estompate de lentilele propagandei. Să ne amintim că între 1966 și 1973 rolul de mamă al femeii era completat de rolurile adiționale de soție, muncitoare și persoană activă politic. În anii 1980, rolul real al femeii era acela de a reproduce. Desigur, acesta nu o scutea de participarea la forța de muncă. Mai mult, așa cum a dezvăluit un alt studiu clasic: “ cercetările arată că mama angajată este o mamă mai bună decât cea casnică. Contactul cu viața socială o face mai receptivă la nou, la schimbări, să adopte atitudini științifice în problemele vieții de familie și ale copilului”. Revigorarea imaginii de femeie-mamă ca simbol cheie al anilor 1980 a fost insoțită de prezentarea ei în contextul familiei cu mai mulți copii. În scopurile urmărite de propaganda, expresia “mulți copii” avea un înteles cuprinzător, inglobând modificările strategice introduse de lege cu privire la numărul de copii pe care trebuia să-l aibă fiecare familie.
Practicarea întreruperilor de sarcină reprezintă o acțiune antinațională și antisocială, o piedică în calea dezvoltării normale a poporului nostru (…) trebuie să introducem cea mai deplină ordine și disciplină în aplicarea legilor și a reglementărilor în vigoare cu privire la interzicerea întreruperior de sarcină.
DECIZIE A COMITETULUI POLITIC EXECUTIV AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
În toate revistele dedicate femeilor din acea perioadă, se găseau articole întinse pe zeci de pagini referioare la familie și la politica demografică promovată de Partidul Comunist: “ cu sentimentul înaltei răspunderi și al grijii permanente față de viitorul națiunii noastre socialiste, secretarul general al partidului nostrum, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a subliniat din nou, la plenara lărgită a Consiliului Sanitar Superior, din martie 1984, necesitatea infăptuirii neabătute a politicii partidului de creștere corespunzătoare a sporului natural al populației, condiție majoră pentru dezvoltarea actuală și de perpectivă a țării noastre. Acest document de o deosebită insemnătate, împreună cu hotărârea Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. cu privire la creșterea răspunderii organelor și organizaților de partid, organelor de stat si cadrelor medico-sanitare s-au constituit într-un program de măsuri, coerent si omogen, trasând direcțiile de acțiune și orientările de bază în politica demografică a țării noastre, în mod deosebit în ceea ce privește evoluția natalității. Se cuvine subliniat faptul că dezvoltarea economică a țării, condițiile sociale create asigură o bază materială trainică pentru infăptuirea politicii demografice, pentru creșterea natalității și ocrotirea sănătății tinerelor vlăstare, viitorii cetățeni ai României socialiste și comuniste. Așa cum se estimează în proiectul de Directive ale Congresului al XIII-lea al P.C.R., populația totală a țării va ajunge în anul 1990 la 24 de milioane de locuitori. În infăptuirea politicii demografice promovate de partidul și statul nostrum, un rol major revine familiei, celulă de bază a societății. Familia constituie cadrul cel mai adecvat de cultivare a responsabilității tinerelor vlăstare pentru destinul de mâine al țării noastre, destin în care factorul demographic este implicat în toate dimensiunile sale. Veghea țării față de copii începe chiar înainte de venirea lor pe lume. Prin statornica preocupare a statului au fost create cele mai bune condiții pentru creșterea și educarea copiilor, perfecționându-se continuu cadrul legislative cu măsuri complexe care vizează ocrotirea mamei și copilului, spijinirea materială și morală a familiei în indeplinirea nobilei sale misiuni de a asigura tinerețea și vigoarea națiunii. Toate măsurile economice, sociale și sanitare care asigură ocrotirea familiei, în ansamblul ei, ocupă o însemnată pondere în volumul venitului national. Începând cu dreptul la asistență medicală gratuită, concediu pre si postnatal, concediu pentu ingrijirea copilului mic, rețeaua de creșe, cămine si grădinițe, accesul la toate formele de instruire si educație și continuând cu ajutoare materiale și sociale, precum și alte numeroase reglementări și prevederi ce vizează ocrotirea minorilor, toate demonstrează că pentru societatea noastră socialist, creșterea si educarea tinerei generații este ințeleasă ca fiind un act de mare responsabilitate pentru prezentul și viitorul națiunii noastre. În demersul educative nu trebuie să se omită faptul că problemele demografice și îndeosebi natalitatea, se află, în bună măsură, în aria delicate și sensibilă a vieții tinerei familii. Ceea ce se cere de la toți factorii implicate în vasta muncă educativă este de a dezvolta sentimentul responsabilității față de viitorul națiunii noastre, de îmbinare armonioasă a intereselor actuale ale tinerei familii cu dezideratele de interes general și care vizează viitorul societății în ansamblul ei.” Se încerca, deci, crearea unei imagini total fermecătoare si idilice a unei implicări îndelungi a statului în viața copiilor nou-născuți. Toate aceste “acțiuni binefăcătoare” nu făceau altceva decât să mai aducă laude sistemului în dorința acestuia de a spori natalitatea și de a dezvolta societatea românească.
În numărul din octombrie 1966 a revistei Femeia, opiniile medicilor prevalau ca surse autorizate. Doctorul Gheorghe Teodoru, specialist la spitalul clinic Polizu din București, spunea:
Aș vrea să subliniez că o întrerupere a sarcinii prin chiuretaj, oricât de superioare ar fi condițiile în care se execută, rămâne un act brutal, care pune în primejdie sănătatea femeii.din păcate, la ora actuală, unele femei tinere gândesc că întrruperea sarcinii, făcută în condiții de igienă maximă și de către specialiști nu ar avea niciun fel de riscuri asupra evoluției ulterioare a sănătății în general, cât și de a posibilității de a mai avea copii. Este o concepție eronată. Intervențiile de întrerupere făcute chiar și de cele mai bune mâini, pot avea consecințe nefaste asupra organismului femeii. Cu voia dvs., aș vrea să amintesc câteva dintre ele: perforația uterină, care se poate produce chiar în timpul operației, mai ales la acele paciente care repetă actul chirurgical sau care posedă initial o leziune greu de descoperit; sindromul hemoragic, care uneori pune de-a dreptul în pericol viața femeii prin cantitatea enormă de sânge pierdut; infecțiile cornice, cum ar fi metroanexitele. O altă consecință sunt sinechiile uterine, adică lipirea pereților uterine, care aduce după sine amenoreea, cu tot cortegiul ei de stări proaste.
Medicul Aneta Dănilă-Muster, endocrinilog și doctor în științe medicale, insista în mod similar:
Femeia nu trebuie să renunțe la rolul de mamă și mai ales nu trebuie să întrerupă prima sarcină, fapt care poate avea destule consecințe, așa cum s-a mai amintit. Graviditatea este o stare naturală a femeii. Apariția ei aduce în organismal femeii modificări funcționale. Existența sarcinii solicită în alt mod aparatul digestiv. Modificări, repet, naturale, se produc și în sistemul glandular, alte solicitări au hipofiza, ovarele. În consecință, întregul organism se adaptează firesc, noii situații, și iată că intervine întreruperea de sarcină, o schimbare bruscă, nenaturală, dar care nu poate tot atât de brusc să schimbe funcțiunile celorlate organe sau glande. S-a produs deci, un dezechilibru. Cu cât întreruperile sunt mai dese, cu atât dezechilibrul este mai pronunțat. Asemenea femei devin pacientele permanente ale celor mai diverse cabinet medicale, fără a avea prea mari sorți de vindecare completă.
Toate aceste păreri avizate din revistele citite de femei la acea vreme nu făceau altceva decât să intărească vorbele tovarășului Ceaușescu pe care le sublinia de fiecare dată la discursurile sale de la Conferința Națională a Femeilor. În sprijinul acestora, rolul femeii-muncitoare era minimalizat, subordonat celorlalte roluri ale ei, de mama și soție.
V.2. Legislația pronatalistă
În 1948, pentru prima dată în istoria României, familia și copiii intră în preocupările statului suficient de mult pentru ca acest lucru să fie prevăzut în Constituție. Articolul 26 prevedea: “ căsătoria și familia se bucură de protecția statului. Mama, precum si copiii până la vârsta de 18 ani, se bucură de protecție deosebită.” Pentru prima data în România comunistă, avortul este interzis în anul 1948, măsură care avea ca model legislația Uniunii Sovietice, stat care făcuse acest lucru încă din 1936. În România nu a fost elaborată, cu această ocazie o lege specială anti-avort. Întreruperea de sarcină a fost penalizată și considerată infracțiune prin introducerea articolului 482 în Codul Penal din 1948. În prima parte a articolului se preciza că “ Acela care prin orice mijloace provoacă întreruperea cursului normal al sarcinii este considerat vinovat de avort și pedepsit.”. Pedepsele variau dacă femeile care avortau erau căsătorite sau nu. Dacă cele ce-și provocau avortul erau necăsătorite, sufereau pedeapsa închisorii corecționale de la 3 la 6 luni, iar dacă femeile erau căsătorite, cu închisoare corecțională de la 6 luni la 1 an. Pedepse se aplicau și acelora care efectuau avortul. În cazul în care în urma avortului femeia însărcinată suferea vreo infirmitate pedeapsa se mărea, vinovatul trebuind să facă inchisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă femeia murea în urma avortului, pedeapsa era închisoare corecțională de la 3 la 5 ani. În 1957 măsurile contra întreruperilor de sarcină sunt desființate și este adoptată o lege care legalizează avortul. Această atitudine binevoitoare a statului roman în fața dreptului femeilor de a decide singure dacă vor sau nu să aibă copii, se poate interpreta în două moduri diferite: majoritatea istoricilor români care se ocupă în momentul de față de perioada 1948-1989 consideră că în perioada ce a urmat morții lui Stalin, în România s-a produs fenomenul desovietizării, care a constat în desprinderea României din orbita Uniunii Sovietice și în promovarea, atât pe plan intern cât și pe plan extern, a unei politic naționale, politică ce corespundea mai bine intereselor țării noastre. Apogeul acestei desprinderi ideologice ar fi avut loc în perioada când la conducerea țării s-a aflat Nicolae Ceaușescu. În timpul desovietizării s-ar fi produs o imblânzire a măsurilor coercitive (eliberarea deținuților politici, epurarea securitășii staliniste prin îndepărtarea cadrelor acesteia de origine neromână etc). Potrivit acestei teorii am fi înclinați să credem că liberalizarea avortului, survenită în 1957, făcea parte din măsurile luate de conducătorii comuniști români în vederea restabilirii unui climat social mai blând.
În 1966, rata natalității scăzuse în România la 14,3 nașteri vii la mia de locuitori, de la 19,1 la mie în 1960. La sfatul competent al demografilor loiali regimului (și cu consimțământul lor), declinul ratei natalității a fost atribuit official liberalizării avortului în 1957. Totuși, interzicerea avortului în 1948 nu a modificat atitudinea populației față de reproducere sau tendința de declin a ratei natalității. Liberalizarea avortului nu a determinat scăderea ratei natalității ci, mai degrabă, a legalizat practice deja existente si larg răspândite.
La un deceniu dupa liberalizarea avortului, Consiliul de Stat a emis Decretul 770 care interzicea întreruperea cursului sarcinii. În preambulul acestui decret se spunea: “întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății femeii și adduce mari prejudicii natalității și sporului natural al populației”. Conținutul lui a legitimate raționamentul official în legătură cu avortul sau, cel puțin, intențiile regimului. Preocuparea arătată pentru sănătatea femeii a servit pentru a impune statutul special pe care statul urma să-l atribuie tot mai insistent femeii, si anume acela de „mijloc naționalizat de creștere a reproducerii”. Introducerea Decretului 770 a reținut în mod considerabil atenția presei de partid din România, instrumentul prin care populația a fost informată despre detaliile lui. Decretul antiavort era format din 8 articole care abordau 3 chestiuni fundamentale: excepțiile de la lege, instituționalizarea prevederilor ei și sancțiunile pentru încălcarea ei. Articolul 2 enumăra următoarele excepții:
Sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;
Unul dintre părinți suferă de o boală gravă care se transmite ereditar sau care determină malformații congenitale;
Femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;
Femeia este în vârstă de peste 45 de ani;
Femeia a născut 4 copii și îi are în ingrijire;
Sarcina este urmare a unui viol sau a unui incest.
Articolul 6 al Decretului 770 merita o analiză mai atentă. El clarifica unele distincții tinând de terminologia și practica asociată a avortului. Stilul ambiguu în care era totuși formulat permitea femeilor și medicilor să profite, între anumite limite, pentru a justifica întreruperea unei sarcini.
„Victoria” deplină a partidului-stat asupra vieții private a durat doi ani în forma ei acută, atât cât a fost necesar pentru ca populația să gaseasca mijloace alternative de evitare și întrerupere a sarcinilor, de ocolire a legii și formare a unor rețele multiple și funcționale de întrajutorare. În primii doi ani s-a manifestat un efort colectiv de reactivare a fostelor practici „tradiționale” abandonate o dată cu liberalizarea avortului în 1957. Astfel, în pofida Decretului 770/1966, după 1968 fertilitatea a început să scadă din nou. În 1973 rata fertilității totale revenise la nivelul de 2,4 copii născuți în medie de o femeie, la maximul de 3,7 în 1967. În ciuda tuturor eforturilor de impunere a legii, strategiile folosite de populație pentru a preveni intervenția statului în viața ei privată deveneau tot mai eficiente. Pentru a stopa această tendință negativă, în 1974 au fost revizuite și detaliate instrucțiunile de aplicare a Decretului 770/1966. Intenția era de a asigura corelarea rezultatelor reproducerii umane centralizate și planificate cu reprezentările oficiale ale acesteia. Principalele modificări aduse Decretului 770 afectau multe dintre articolele originale. Comisiile medicale împuternicite să autorizeze efectuarea legală a întreruperii de sarcină trebuiau să fie numite de directoratul Direcției Sanitare a județului, de procurorul respectiv și de inspectorul-șef al departamentului județean al Ministerului Afacerilor Interne.
Una peste alta, noile măsuri adoptate la începutul anului 1974 nu au antrenat decât o modestă creștere a fertilității în acel an. „Succesul” demografic din 1967 nu s-a mai repetat; în schimb, în primele luni ale anului 1975 rata natalității a început din nou să scadă.
Urmărit din unele amintiri amare, Dr. M., într-un interviu, își amintea:
Să știți că rar au apelat (să întrerupă sarcina) la primii copii. Cele care veneau aveau doi, trei copii și erau disperate. De foarte multe ori am cedat vazându-le disperate. Te uitai domnule, puteam și eu pătrunzând într-o casă să-mi dau seama de condițiile materiale pe care le aveau… Câteodată mi-era… îmi spuneam:”Mă ard banii ăia pe care mi-i dau, pentru că probabil nu au ce mânca”. Aș vrea să vă spun, femeile în disperare au făcut orice! Au plătit foarte multe cu viața, să știți. Sunt tare curios dacă vreodată se vor publica adevăratele cifre ale mortalității materne! Prin întrerupere de sarcină!
După ce timp de aproape 20 de ani au experimentat fără rezultat o serie de mecanisme „raționale” de stimulare a natalității, cei ce sperau sa maximizeze populația de femei gravide au recurs la imounerea unor măsuri represive. Scăderea ratei natalității a coincis cu deteriorarea constantă a condițiilor materiale ale vieții cotidiene. În România lui Ceaușescu, „valorile familiale” erau dictate politic și exprimate legislativ. Interzicerea avortului a reprezentat principiul organizatoric în jurul căruia s-a conceptualizat și aplicat politica demografică. Pronatalismul, introdus în 1966 și modificat substanțial în următoarele 2 decenii, a fost o trăsătură intrinsecă a naționalismului comunist al lui Ceaușescu și a furnizat mijloace prin care trebuia asigurată și „garantată” „popularea” României. Legislația a servit pentru legitimarea voinței politice a regimului, definind în același timp parametrii intruziunii „legitime” în practicile vieții zilnice. Dar legislația oficială a oferit indivizilor și schița de evaluare a ocaziilor favorabile prin care să evadeze sau să reziste directivelor partidului-stat.
Familia cu mulți copii – o lege a vieții și a împlinirii umane, o nobilă îndatorire patriotică
TITUL EDITORIALULUI DIN Scînteia, 9 martie 1984
Propaganda noastră trebuie să scoată în relief mai pregnant, pe baza multitudinii dovezilor oferite de viață, superioritatea de esență a democrației noastre socialiste față de democrația burgheză.
NICOLAE CEAUȘESCU, 1971
V.3. Legislația cu privire la protecția copiilor, femeilor și familiei
Începând din anii 1970 și până a fost executat, Ceaușescu a subliniat în mod excesiv rolurile esențiale ce reveneau familiei și femeii în „asigurarea viitorului de aur al națiunii”. Discursurile lui erau pline afirmații despre onoarea de a naște copii și a-i crește, următorul citat fiind tipic : Cea mai înaltă îndatorire patriotică, cetățenească a fiecărei familii este de a avea și de a crește copii. Nu se poate concepe o familie, fără copii. Constituie cea mai înaltă cinste și cea mai înaltă misiune socială pentru femei aceea de a naște, de a da viață și de a crește copii. Nu poate fi nimic mai de preț pentru o femeie decât să fie mamă, decât să asigure realizarea în viață a înseși legilor naturii, de a procrea, de a asigura dezvoltarea continuă a poporului, a națiunii noastre. Nu poate exista o mândrie și o fericire mai mare pentru o familie, pentru o mamă, decât aceea de a avea și de a crește copii.
Previziunile legii pentru domeniul social-familial nu făceau decăt să recompenseze familiile pentru că își îndeplineau obligația de a crește copii în folosul națiunii. Erau recompensate, de asemenea, „rolurile” îndeplinite de femei din punct de vedere social, și anume acelea de muncitoare, soții și mame. Legislația stabilea resursele financiare alocate familiilor ce urmau să investească productiv în crearea copiilor și dezvoltarea poporului. În acest fel, erau garantate exercitarea controlului de către stat și obținerea unor beneficii în folosul lui.
Aceste măsuri acopereau întregul spectru al beneficiilor acordate familiilor și mamelor. Au fost elaborate de asemenea, o serie de documente menite să protejeze interesele femeilor salariate, ale copiilor și diferitelor categorii de minori. Existau prevederi speciale, de ordin medical, pentru femeile însărcinate, mame și copii, asistență socială pentru invalizi și văduvi și compensații financiare pentru mamele cu mulți copii. Pentru a avea garanția că toți cetățenii își îndeplinesc datoria patriotică socială de a aduce pe lume copii pentru binele națiunii, Legea 1 din 30 iunie 1977 lua în considerare faptul că unele persoane de vârstă reproductivă râmâneau fără copii, eschivându-se astfel de responsabilitatea față de societatea socialistă. Iar in vederea egalizării contribuției sociale, toate femeile care împliniseră vârsta de 25 de ani și nu aveau niciun copil, indiferent de statutul marital, erau obligate să plătească o taxă lunară.
Alocațiile de stat pentru copii erau determinate de numărul de copii care trăiau în familie, de ordinea nașterii lor și de nivelul salariului adultului pe numele căruia erau înregistrați. Copiii care trăiau cu familia lor aveau dreptul să primească alocații până la vârsta de 16 sau 18 ani, iar alocațiile nu erau impozabile. Cuantumul alocației era invers proporțional cu veniturile beneficiarului, de obicei capul familiei, și direct proporțional cu numărul de copii aflați în îngrijirea familiei.
Alocația de stat pentru copii urmărește să satisfacă în cea mai mare parte chletuielile legate de creșterea copiilor, care împovărează bugetul familiei. Alocația nu reprezintă doar o măsură echitabilă, caracteristică ordinii socialiste, ci în același timp, și o măsură prin care statul român realizează politica sa demografică de încurajare a natalității, prin toate mijloacele și prin eforturi financiare permanente, și, în consecință, sporirea continuă a populației țării.
IOAN CETERCHI, V.D. ZLĂTESCU, I.M. COPIL ȘI P. ANCA (ed), Romanian Legislation on Population Growth and Its Demographic Effects, 1975
Alimentele inexistente în sectorul de stat se găseau pe piața neagră, din ce în ce mai extinsă, dar la un preț aproximativ de 5 ori mai mare decât cel oficial.
Un alt set de dispoziții se referea la nevoile viitoarelor mame: protecția muncii femeilor gravide, concedii de maternitate și posibilități de îngrijire a copiilor, servicii medicale pentru mame și copii și altele de același gen. Codul Muncii enumera o serie de măsuri de protecție pe care statul paternalist le asigura pentru femeile salariate însărcinate. Acestea erau scutite de muncile fizice grele, în mediul toxic sau unde erau prezente radiații, ori unde exista un risc sporit de accidentare. De asemena, erau scutite de munca în schimbul de noapte. Sarcina trebuia sa evolueze în „condiții optime de sănătate” iar toate aceste măsuri erau luate pentru a evita punerea în pericol a acestui lucru. În plus, concediul de maternitate era garantat de stat, iar salariile de maternitate erau calculate ca procent fix din salariul femeii.
Femeile gravide și mamele cu copii mici primeau îngrijiri medicale speciale. Imstituțiile medicale erau obligate prin lege să asigure supravheghere medicală femeii prin examene clinice și de laborator, pe toată durata grividității, să efectueze un control medical diferențiat și să ia măsurile corespunzătoare pentru gravidele a căror sănătate este periclitată, să asigure asistența calificată la naștere, să supravegheze evoluția stării de sănătate a femeii în perioada de după naștere și să efectueze periodic examinarea medicală a nou-născuților.
Așa cum se întâmpla și în cazul altor competiții din sfera producției, mamele care nășteau mai multi copii și îi creșteau și aveau grija de buna lor dezvoltare, erau recompensate cu titlul de „erou al muncii socialiste” primind decorații sub forma unor medalii si unele privilegii. Sumele de bani pe care le primeau difereau în funcție de categoria din care făceau parte si variau de la 500 de lei la 1500 de lei. Ca mai toate compensațiile oferite de către stat la „construcția socialismului”, și aceste medalii aveau în general o semnificație simbolică, realitatea era una diferită, se găseau numeroase exemple de „mame eroine” care duceau un trai extrem de greu în creșterea celor 10 copii, și multe se descurcau cum puteau, având multe lipsuri.
Emiterea unor legi pentru organizarea reproducerii umane, familiale și sociale a evidențiat tensiunile structurale care au făcut din disimulare o trăsătură „multilateral dezvoltată” a acestui sistem. Politizarea preocupărilor demografice a scos în relief interesele contradictorii ale statului și cetățenilor lui. În această privință, statul socialist și-a dezvăluit natura duplicitară: generoasă în formă, restrânsă în practică. Regimul, confruntat cu rezistența și eșecurile rezultate din mijloacele folosite pentru implementarea utopicului său proiect social, a recurs din ce în ce mai mult la strategii represive și coercitive de realizare a scopurilor vizate. Violența fizică și simbolică s-a numărat printre strategiile angajate cel mai frecvent.
Capitolul VI
Societatea românească– Organizarea și coordonarea femeilor
VI.1. Organizarea pe plan politic
Ștefania Mihalache surprinde o idee foarte bine conturată în relația dintre P.C.R. și așa numita emancipare a femeilor, și anume, că trebuie remarcată intenția centrală a acestui program de „emancipare“- propagandă socialistă. Este vorba de o organizare a forței feminine într-o luptă pentru cauza socialismului, deghizată în mișcarea de emancipare apetentă P.C.R. pentru comitete și comisii, reprezentanți și delegați. Este vizibil că femeile sunt organizate pe modelul piramidal, după chipul și asemănarea P.C.R., însă separat de structura acestuia, emanciparea înseamnă de fapt orientarea organizată a femeilor spre obiectivele luptei comuniste și a construcției noii societăți. Femeile devin, după afirmația Ștefaniei Mihalache, luptători în carnavalul unei cauze deghizate. În cursul anului 1947, mișcarea femeilor a evoluat sub directa conducere a P.C.R. spre noi forme organizatorice. După doi ani de activitate a F.D.R.F., prima formă organizatorică a femeilor pentru democrație și realizarea integrală a drepturilor lor, se întărea unitatea de acțiune a femeilor, concretizată prin crearea Uniunii Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.) cu un progaram solid. În anul 1947 era dată publicității «Platforma U.F.D.R.» în care se susținea necesitatea unei unificări a activității mișcării de femei cu următorul program, prezentat de Paraschiva Cancea : „participarea la lupta pentru pace și pentru întărirea regimului democratic, consolidarea drepturilor câștigate de femei, ridicarea niveleui politic al femeii, calificarea femeii muncitoare, ocrotirea mamei și a copilului și alte obiective de asistență socială.”
O dată cu evoluția social-politică, interveneau schimbări și în formele de activitate ale organizației feminine. Pentru „cuprinderea unor mase cât mai largi de femei”,Hotărârea C.C. al P.C.R. din 14 august 1953, stabilea trecerea de la forma de organizarea U.F.D.R. la constituirea secțiilor de femei în Comitetul Central și în comitetele regionale, raionale și orășenesti ale P.C.R. În locul C.C. al U.D.F.R. a fost creat Comitetul Femeilor Democrate, iar U.D.F.R. a fost înlocuită „cu o mișcare de masă a femeilor”, având ca bază organizatorică adunările delegatelor de sub conducerea Sfaturilor Populare, alături de care au fost create comisii de femei. În anii ce au urmat, deși activitatea comisiilor de femei a stimulat o participare din ce în ce mai mare a femeilor, totuși s-a resimțit insuficienta coordonare din punct de vedere organizatoric, mai ales faptul că respectivele comisii nu erau alese de femei. Din aceste motive, Plenara C.C. al P.C.R. din 30 iunie-3 iulie 1957 a hotărât să treacă sub conducerea directă a partidului, comitetele și comisiile de femei să fie alese pe plan teritorial, iar Consiliul Național al Femeilor pe plan central. C.N.F., organism constituit în 1957, îndruma întreaga activitate a femeilor. Odată la 5 ani se întrunea Conferința Națională a Femeilor, unde veneau reprezentante din întrega țară. Acest consiliu stabilea direcțiile de acțiune, și controla activitatea tuturor comisiilor de femei și realiza studii asupra femeilor. Prin intermediul studiilor elaborate se dorea identificarea condițiilor sociale ale femeilor, pentru ca pornind de la realitatea concretă să fie luate măsuri pentru creșterea rolului acestora în toate domeniile vieții. În toate activitățile se observă o solidarizare a femeilor prin procesul de educare cetățenească, fiind create în fiecare oraș cursuri și universități muncitorești pentru că „muncitoarele trebuie să devină femei culte cu înalte cunoștințe tehnice“. Consiliul Național al Femeilor a pus pe primul plan, în activitatea internațională, dezvoltarea legăturilor „de prietenie și colaborare cu femeile din toate țările socialiste care luptă pentru drepturile femeii,democrație, pace, securitate.“
Activistele femei ale Consiliului Național al Femeilor și ale comisiilor de femei, trebuiau să îndeplinească o serie de atribuțiuni:
Să își dea aportul la creșterea contribuției femeilor la realizarea programelor partidului, adică să fie bune mame și soții dar și competente participante la viața economică și socială a țării;
Să contribuie la activitatea generală de educare politică a femeilor, aceasta fiind o consecință a programului național de educație socialistă la care trebuiau supuși toți cetățenii;
Să promoveze programul partidului privind sănătatea femeii;
Să se implice în stabilirea meseriilor și funcților în care femeile pot fi încadrate cu prioritate, scopul fiind creșterea randamentului forței de muncă feminine și atragerea acestora în activități care nu cereau efort fizic mare, adaptate particularităților femeii;
Patronarea activităților unităților care se ocupă cu ocrotirea mamei și copilului;
Promovarea femeilor în munci de răspundere;
Desfășurarea de activități educative privind consolidarea femiliei, pentru pregătirea tinerilor pentru viața de familie;
Popularizarea prin o serie de materiale a imaginii femeii muncitoare, țărănci cooperatoare, intelectuale, a femeii mame și educatoare a tinerei generații
Organizațiile de femei erau concepute ca o prelungire a partidului comunist în rândurile femeilor. Ele nu erau rezultatul unei necesități apărute din dorința rezolvării problemelor femeilor, ci au fost impuse de stat. Scopul existenței lor era acela de a acționa asupra femeilor în calitate de femei și, ca urmare, de cetățeni cu sarcini speciale de către stat. Pentru a se asigura că își indeplinesc cu succes aceste sarcini, femeile trebuiau supravegheate, îndrumate și chiar corectate în cazul în care greșeau. Organizașiile de femei constituiau prima instanță care se ocupă de acest lucru. Deși la activitățile acestor organizații erau obligate să participe toate femeile, vom fi surprinși să constatăm că femeile nu erau propriu-zis membre ale organizațiilor. Erau organizații obștești atipice- nu aveau membre de rând. Fie că își desfășurau activitatea la nivel de întreprindere sau de cartier, cu scopul de a organiza femeile din respectivele structuri, singurele membre ale organizației erau președinta, vicepreședinta și secretara: femeile nu făceau parte propriu-zis din aceste organizații, ci doar participau la activitățile pe care le impuneau acestea, fiind un element pasiv supus modelării. În urma activității internaționale, roadele acesteia au fost: legătura cu peste 140 de organizații de femei din peste 90 de țări, precum și cu 20 de organizații internaționale. Mișcarea de femei din România avea legături cu Federația Internațională a Femeilor de Carieră Juridică, Liga Internațională a femeilor pentru Pace și Libertate, Consiliul Internațional al Femeilor, secția Feminină a Organizației de Solidaritate cu popoarele Asiei și Africii, cu Organizația Panafricană a femeilor, Liga Femeilor Arabe și altele.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu, acordă în cartea sa, pagini intregi lăudării acestor organizații, aducând merite acestora în infăptuirea partidului și promovării femeilor: „ (…) În înfăptuirea politicii partidului, a hotârârilor cu privire la locul femeilor în societatea noastră socialistă, un rol de mare însemnătate au organele și organizațiile de partid, comitete județene, orășenești, comunale, toți comuniștii. Trebuie aplicate neabătut hotărârile partidului privind propovarea activă a femeilor atât în activitatea de partid, cât și de stat. Organele de partid trebuie să se preocupe permanent de întreaga activitate politică, acordând o atenție deosebită muncii de educare a femeilor. Organizațiile și organele de partid, la toate nivelurile, nu trebuie să se mulțumească numai cu rezoluții si hotărâri- oricât ar fi ele de importante- ci trebuie să asigure realizarea lor concretă în viață. Preocuparea de a asigura condiții pentru participarea femeilor la întreaga viață socială nu trebuie considerată doar ca ceva de zile mari- cum se spune- de care să-și amintească numai cu prilejul unor conferințe sau la Ziua femeii, ci ca o sarcină de zi cu zi. Trebuie pornit de la concepția că nu există funcții speciale pentru bărbați sau pentru femei, și că toate funcțiile din stat și din partid pot fi ocupate deopotrivă de bărbați și de femei. Singura cerință ce se pune este aceea privitoare la capacitatea fiecăruia de a-și îndeplini în bune condiții răspunderile și indatoririle; pornind de aici, fiecare trebuie să fie promovat în raport cu munca, capacitatea sa! (…)”
Reproducția socialistă lărgită nu poate fi concepută fără o reproducție lărgită a populației și a forței de muncă.
MIRCEA BULGARU, Director adjunct al Biroului de Statistică, citat în Scînteia, 26 noiembrie 1966
VI.2. Elena Ceaușescu- ascensiunea politică a primei femei în stat
Autoarele Zoe Petre și Gail Kligman afirmă că susținuta campanie de promovare a femeiilor în politică în anii 1970, a legitimat de fapt, ascensiunea politică a primei femei a țării, Elena Ceaușescu. Plecând de la această ipoteză, voi încerca să punctez principalele evenimente politice din perioada ceaușistă și să prezint procesul de integrare al femeilor în politică cu „implicarea si susținerea totală din partea primei doamne”.
„În istoria noastră, ca și în istoria omenirii, sunt numeroase exemple de eroine. Femeile nu au făcut cu nimic mai puțin decât au făcut bărbații în diferite împrejurări grele ale luptei revoluționare” – acesta este modul în care vorbește N. Ceaușescu la Plenara din iunie 1973. Acest ritual de eroizare a femeii române are, de fapt, ca finalitate legitimarea promovării fulgerătoare a soției liderului în fruntea piramidei partidului. În 5 ani (1972-1977), Elena Ceaușescu traversează granița, greu de trecut pentru alți membri ai Comitetului Central, ajungând în organismul politic principal de decizie, Biroul Permanent. Transformată într-un agent al întineririi națiunii române socialiste, femeia va intra în anii 1970 într-o altă etapă, cea privilegiată a existenței sale socialiste, și anume, a emancipării sale totale, ceea ce va însemna consacrarea sa în politică la nivel înalt. La Plenara C.C. al P.C.R. din 18-18 iunie 1973 cu privire la rolul femeii în viața politică, economică și socială, Nicolae Ceaușescu declară:
„ Trebuie să arătăm (…) că nu pe măsura rolului și participării femeii la întreaga viață socială se prezintă promovarea femeii în munci de conducere. Nu am acordat atenție ca, în mod corespunzător cu locul și importanța pe care o are în societate, femeia să participe în toate forurile de conducere, de partid si de stat, în toate organele unde se elaborează și se adoptă măsurile și hotărârile dezvoltării societății noastre. În legătură cu aceasta trebuie criticate sindicatele, consiliile de femei, dar în principal trebuie să spunem că nici C.C., nici organele de partid nu au această atitudine corespunzătoare.”
Însă, transpunerea în practică a acestor imperative nu a avut menirea să mulțumească femeia în general, ci o anumită femeie, în special. Astfel că, Ceaușescu s-a arătat nemulțumit de soarta femeii în societate decât cu ocazia evenimentelor în care a fost promovată soția lui, Elena Ceaușescu. Unele voci se intrebau daca scopul lui Ceaușescu era de a promova femeile sau de a promova o singură femeie, și anume Elena Ceaușescu.
În 1972, la Conferința Națională a partidului Comunist Român, soția lui Ceaușescu a fost aleasă membru al Comitetului Central, iar în anul următor a devenit membru al Comitetului Executiv. Din 1979, politica de cadre a partidului va fi condusă de Elena Ceaușescu. La o consfătuirea a Comitetului Central „cu privire la activitatea de cadre pe linie de partid si de stat”, aceasta considera că „preocuparea principală este asogurarea unei compoziții a cadrelor care să exprime creșterea rolului conducător al partidului, al clasei muncitoare în viața economică, socială și politică” și sublinia avantajul aplicării principiului rotației cadrelor prin care se considera că se făcea o selecție mai bună; de asemenea, se arăta nemulțumită pentru faptul că „în ministere nu sunt cele mai bune cadre pregătite din punct de vedere profesional și politic. O privire atentă asupra structurii elitei partidului și nu numai arată că promovarea Elenei Ceaușescu în linia întâi a partidului aduce cu sine o schimbare a raportului bărbat-femeie în partid, și anume, dacă în 1974, la Congresul al XI-lea al partidului, în comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. se aflau 2 femei ( Elena Ceaușescu și Lina Ciobanu), situația se schimbase până în 1989 când femei-membri sunt 39%.
Aceste evenimente îl determină pe Ceaușescu să accelereze procesul de înlocuire a oamenilor lui Dej cu o nouă elită despre care s-a scpus că a fost mai puțin competentă, dar mult mai dispusă la supunere secretarului general. În noua gardă vor fi incluse și persoanele direct devotate Elenei Ceaușescu (care își datoreaza ascensiunea acesteia), căreia în 1979 i se recunoaște oficial puterea în partid. Astfel, un număr sensibil mai mare de femei- inocente politic, le-am putea considera, prezente în Comitetul Executiv, organism politic care, teoretic, numește Biroul Politic, deci implicit liderul partidului, favorizează intențiile lui Ceaușescu de consolidare a puterii sale. Comparativ cu anii 1960, accentele propagandistice se deplasează spre egalitarismul genurilor, profesiunea maternă a femeii este așezată pentru moment în plan secund, atenția concentrându-se spre imperativul emancipării ei (să se concretizeze principiul constituțional al egalității în drepturi cu bărbații) și al împlinirii profesionale a acesteia. Elena Ceaușescu va deveni modelul femeii dinamice în România Socialistă; Lina Ciobanu o caracterizează la Plenara Consiliului Național al Femeii din 1974 ca fiind „pildă strălucită a ceea ce este, a ceea ce trebuie să fie femeia în societatea noastră contemporană”. Astfel, începutul anilor 1970 a fost marcat de imagini ale soților Ceaușescu, Elena îl acompania ca asociat complementar, iar prezența sa publică, amplificată prin propagandă, a servit la legitimarea prezenței publice în general.
Elena Ceaușescu devine, începând cu anul 1974 cea mai mediatizată femeie din România. Principala instituție care dirijează această campanie de popularizare este Consiliu Național al Femeilor. Până la individualizarea sa politică din 1979 când devine personaj politic de primă pagină a ziarului Scînteia, imaginea Elenei Ceaușescu de femeie model a societății românești a ocupat exclusiv spațiile revistei „Femeia”. Această exclusivitate se referă la faptul că soția Elena Ceaușescu depășește limitele statutului său casnic, personalizându-i-se imaginea de om de știință prestigios și de femeie model a societății socialiste. Contextul politic în care se inițiază campania de construire a legitimității Elenei Ceaușescu în spațiul public îi este întru totul favorabil. Devine în paginile revistei „Femeia” model de urmat pentru toate femeile din România; ea este nume rostit cu dragoste și respect de toate femeile țării, deoarece, alături de soțul său, se preocupă de promovarea activă a femeii în societate. La Plenara CNF din aprilie 1974, femeile „au exprimat calde mulțumiri tovarășei Elena Ceaușescu pentru îndrumările prețioase, pentru preocupările permanente față de creșterea rolului femeii în viața economică, politică și socială a tării, față de imbunătățirea întregii activități față de femei. Președinta acestui consiliu, Lina Ciobanu, consideră că Elena Ceaușescu este un „ prestigios om de știintă, personalitate marcantă a vieții politice și sociale”.
Urmează ani de omagiere a primei doamne în revista Femeia, sărbătorirea personalității științifice de prestigiu a Elenei Ceaușescu: un colaj de fotografii și articole prezentând vizite alături de șeful partidului în străinătate, unde a avut „o bogată agendă de lucru”.
În ianuarie 1979, Elena Ceaușescu devine femeia perfectă. Tânără, idealizată, cu o personalitate sintetizând „cele mai nobile trăsături ale femeii muncitoare, militantă dârză, devotată și pasionată pentru idealurile naționale și ale propășirii socialiste”, „însuflețitoare întruchipare a celor mai luminoase tradiții ale femeii române”, în viziunea Cristinei Liana Olteanu. Prin transferul în spațiul public a relației intime, familiale, de protecție care se stabilește între cei doi și care ține exclusiv de viața privată a cuplului Ceaușescu, se subliniează două aspecte: pe de o parte, este vorba de imaginea unității tradiționale a cuplului și de rolul femeii care apără, ocrotește familia în spațiul intim; pe de altă parte, lait-motivul „veghii” familiale ale Elenei Ceaușescu semnifică indirect că cea mai apropiată și cea mai fidelă persoană a conducătorului în viața politică nu poate fi nimeni alta decât soția sa. Poziția secundară în partid și în stat a Elenei Ceaușescu este, astfel, legitimată prin relația patrimonială – „contractul civil” existentă între cei doi. Puterea latentă a Elenei Ceaușescu devine manifestată datorită soțului ei care impune regulile în partid. Astfel, Elena Ceaușescu este transformată într-o verigă esențială a sistemului politic clientenar impus de secretarul general al partidului. Acesta a ales cea mai avantajoasă cale de consolidare și permanentizare a puterii sale, aceea de cosntruire a unei rețele patrimoniale de „distribuire” a autorității. Prima pe listă a fost soșia sa, urmată apoi de celelalte rude, restul nomenclaturii exista pe baza principiului rotației cadrelor. Actul oficial al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu fiind semnat în ianuarie 1973, intangibilitatea Elenei Ceaușescu a decurs din autoritatea absolută a soțului ei în partid, ea a fost o creație politică a comunismului dinastic instaurat ca principiu de conducere a partidului și statului.
Istoria vieții Elenei Ceaușescu era aceea a unui fruntaș împlinit care se ridicase de jos, și care, la fel ca și soțul său, fusese recompensat pentru eforturile depuse. Sfera publică era saturată de istorii similare de succes social și politic ale altor femei care rămâneau totuși, cu respect, în urma luminoasei lor stele, Elena Ceaușescu. Ca director general al Institutului Central de Chimie și vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, Elena Ceaușescu exemplifica vârful împlinirii profesionale; ca om de știință a fost recompensată cu primirea în Academia Română; ca activist politic a fost promovată la rangul de membru al Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ea era totodată mamă a 3 copii. Elena Ceaușescu era omniprezentă ca prototip favorit al propagandei.
Capitolul VII
CONCLUZII
De la începuturile sistemului politic comunist în România, s-a dorit controlarea tuturor aspectelor vieții cetățenilor țării. Acei conducători susțineau că realizarea obiectivelor socialismului era posibilă doar prin participarea tuturor cetățenilor, indiferent de sex. Cum bărbații erau deja implicați în viața socială și politică a țării, iar femeile fuseseră ignorate, statul comunist a dorit să schimbe această realitate. În contextul în care femeile reprezentau mai mult de jumătate din populația țării, aceasta parte nu trebuia să fie lăsată să se irosească, mai ales fără a fi servit idealurilor și scopurilor politice ale regimului comunist. Statul comunist a obținut acest lucru prin scoaterea femeilor din sfera domestică și privată, unde li se rezervase un loc bine stabilit, si le-a introdus în sfera socială unde le-a atribuit noi roluri, considerate mai importante. Astfel, de la o singură preocupare, cea față de familie, femeile ajung să aibă una dublă, atât față de familie căt și față de stat. Trebuiau sa indeplinească „roluri” precum femeia-mamă, femeia-muncitoare, gospodina, femeia-educatoare, femeia-artistă ș.a.. Femeile erau o categorie pe care statul doreau să o integreze social, nu să o emancipeze. In consecință, un stat nu poate să impună emanciparea unei părți a cetățenilor săi deoarece emanciparea este rezultatul aspirațiilor și dorințelor provenite din interiorul respectivei categorii. În cazul femeilor românce, emanciparea din interior nu a fost posibilă, deoarece, precum toți cetățenii țării, femeile nu erau libere să-și exprime gândirea sau să acționeze potrivit propriilor interese. Ca o consecință a promovării și integrării femeilor în viața socială, în România a existat o emancipare impusă de stat. Ca urmare a acestui fapt, în epoca comunistă, femeile au obținut o serie de drepturi importante fără să le fi cerut: dreptul la vot, dreptul de a lucra, salarii egale pentru bărbați și femei și reprezentare în organele decizionale.
Timp de 24 de ani cât a durat regimul lui Ceaușescu, locuitorii României s-au înstrăinat din ce în ce mai mult de conducerea țării lor, la fel ca și unul de altul. Capitolele de mai sus vin ca dovadă a consecințelor negative ale strategiilor demografice aplicate de regim. De la controlul permanent al cetățenilor până la interzicera avortului, toate aceste măsuri nu au făcut decât să aducă nemulțumire în rândul cetățenilor. Regimul Ceaușescu a condus România pe drumul unei linii politice din ce în ce mai dure și a unui trai zilnic din ce în ce mai greu. Oamenii știau ca discursul oficial era bazat pe minciuni și încercau să-și adapteze comportamentul în conformitate cu interesele lor și cu cele ale sistemului. Efeciența comportamentului reproductiv al femeilor devenise criteriul prin care femeile erau recunoscute social. Propaganda folosită de sistem descria imagini ale raiului pe pământ. Însă oamenii nu se mai lăsau impresionați de acele reprezentări ale unui trai bun, nici in mediul urban, nici în mediul rural. În pofida disimulării încercate de către sistem, realitatea vieții cotidiene nu putea fi ignorată. Era din ce în ce mai greu pentru o mamă să-și îndeplinească îndatoririle patriotice, când ea era conștientă ca nu va putea să le asigure copiilor săi un trai decent, hrană, îmbrăcăminte, căldură, educație, lucruri fundamentale în creșterea și dezvoltarea unui copil.
Presa socialistă, obișnuită cu deosebirea dintre realitatea vieții prezentată în paginile diverselor publicații și realitatea traită de mase, nu arăta rafturile goale din magazine și piețe, din farmacii și de la alți furnizori de produse de bază. Aceste imagini nu figurau în imaginile făurite de propagandă.
O analiză detaliată a strategiilor demografiei politice aplicate de regim, între care incriminarea avortului a reprezentat actul legislativ central, a făcut posibilă concentrarea atenției asupra costurilor si implicațiilor umane a politicii reproducerii, în special felul în care acestea afectau viața femeilor si a copiilor. Când legislația și politica reproducerii nu iau în considerare factorii socio-economici reali care influențează calitatea vieții umane, consecințele sunt, dupa cum am prezentat, grave.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
I.1. Documente edite
1. Mircea Miroiu, Despre fețele patriarhatului, în cadrul Seminarului de Cercetare a Ideologiilor și religiilor, 2002
I.1. Colecții de presă
1. Aneta Popescu, Femeile, o forță socială activă în evoluție ascendentă, în Almanahul Femeia 1985
2. Ana Drăgan, Ce a permis creșterea forței de muncă feminine?, în Almanahul Femeia, 1981
3. Carol Roman, Discuții la întâlnirea Conferinței Internaționale a sindicatelor muncitorești, în Femeia, iunie 1966
4. . Hotărâri ale Plenarei CC a P.C.R. din 18 iunie 1973, în Femeia, iulie, 1973
5. Laurențiu Ciobanu, Rolul și locul femeii în societatea românească contemporană în Revista de istorie, tom. 28, nr. 12, an. 1975
6. Nicoleta Dan, Cronica Strălucită a grandioaselor izbânzi ale socialismului, ale epocii Ceaușescu, în Almanahul Femeia, 1985
7. Olimpia Solomonescu, Familia- factor hotărâtor în infâptuirea politicii demografice promovate de partidul și statul nostru, în Almanahul Femeia, 1985
8. Scînteia, 1957, 3 iulie
9. Suzana Galpal, Ce a contribuit la intensificarea educației politico-ideologice a maselor de femei, în Almanahul Femeia, 1981
10. Vasile Tincu, Munca datorie pentru noi, în Femeia, iunie, 1976
II. Surse generale și secundare
II.1. Surse Speciale
1. Cristina Liana Olteanu, Gheonea Elena – Simona, Gheonea Valentin, Femeile în România comunistă, Editura Politeia – SNSPA, Bucuresti, 2003
2. Călin Morar-Vulcu, Între noi și ei. Identitatea politică a femeii în discursul public comunist, în Condiția femeii în secolul XX, vol. I, Presa Universitară Clujeană, 2002
3. Friedrich Engels, Women, the Family and the Origin of Private Property, Middlesex, Hammondsworth, 1986
4. Gail Kligman, Politica Duplicitătii, Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 1998
5. Laura Grunberg, „ONG-ul pentru femei din Romania”, Reproducerea diferentelor de gen, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2003
6. Magyari Vincze, Cozma Ghizela, Ovidiu Pecican, Prezențe feminine. Studii despre femei în România, Editura Fundației Desire, București, 2002
7. Marlis Allendorf, La Femme dans le socialisme, Edition Leipzig, 1976
8. Nicolae Ceaușescu, Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste, Editura Politică, București, 1980
9. Paraschiva Cancea, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România. 1848-1948, Editura Politică, București, 1976
10. Stana Buzatu, Condiția femeii – dimensiune a progresului contemporan, Editura Politică, București, 1975
11. Virgil Țârău, „De la diversitate la integrare. „Problema femeii” și instaurarea comunismului în Europa Centrală și de Est: Cazul României” în Condiția femeii în România secolului XX. Studii de caz, vol. I, Presa Universitară Clujeană, 2002
II.2. Surse Generale
1. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curte Veche, București, 2007
2. David Kideckel, Socialismul românesc ca sistem social și cultural, în Magyari-Vincze Eniko, Quigley Colin, Troc Gabriel (ed.), Întâlniri multiple.Antropologi occidentali în Europa de Est , Editura EFES, Cluj- Napoca, 2000
3. Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context internațional, Editura Alternative, București, 1995
4. Ilie Rad, Incursiuni în istoria presei românești, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2008
5. Ioan Rădulescu, Dezvoltarea democrației și a personalității în România socialistă, Editura Politică, București, 1969
6. Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998
7. Mary Lyndon, U. Narayan, Reconstrucția teoriei politice, Editura Polirom, Iași, 2001
8. N.N. Constantinescu, Istoria Economică a României, Vol al II-lea, Editura Economică, București, 2000
9. Peter Burke, Istorie și teorie socială, Editura Humanitas, București, 1999
III. Surse Electronice
1. Alexandra Radu, Imaginea si rolul femeii in perioada comunista, www.historia.ro
2. Ștefania Mihalache, Camuflarea socialismului de gen, în „Journal for the Study of Religions and Ideologies“, Nr.6, winter 2003
Anexa 1
Revista Femeia- editată de Consiliul Național al Femeilor, noiembrie 1985
Almanahul Femeia, 1980
Anexa 2
Nicolae Ceaușescu la Conferința Națională a Femeilor – București, 1972
Miting al femeilor, 1946
Anexa 3
Ratele brute natalității și mortalitatății la mia de locuitori, 1948-1989
Sursa: Anuarul statistic al României 1990:67
Ratele fertilitații in funcție de vârstă, 1956-1991
Sursa: Anuarul statistic al României 1993:115
Anexa 4
Ceaușescu folosește ocazia unei sărbători oficiale ca să „laude viitorul țării” și să-și promoveze politica demografică.
Ceaușescu în vizită la una dintre uzinele României Socialiste
Anexa 5
Alocația pentru copii în funcție de salariul lunar.
Sursa: Decretul 410, Buletinul oficial, nr.76, 26 decembrie 1985
Întreruperi ale cursului sarcinii sancționate legal, 1983-1987
Sursa: Women’s Health, Family Planning and Institutionalized Children in Romania 1991, p.32
Anexa 6
Femei judecate pentru întrerupere ilegală de sarcină.
Mame alăptându-și copiii într-o maternitate din București, 1987
Anexa 7
Cuvântarea primului secretar al PMR, Gheorgiu-Dej, la Conferința Națională a Femeilor, 1958
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
I.1. Documente edite
1. Mircea Miroiu, Despre fețele patriarhatului, în cadrul Seminarului de Cercetare a Ideologiilor și religiilor, 2002
I.1. Colecții de presă
1. Aneta Popescu, Femeile, o forță socială activă în evoluție ascendentă, în Almanahul Femeia 1985
2. Ana Drăgan, Ce a permis creșterea forței de muncă feminine?, în Almanahul Femeia, 1981
3. Carol Roman, Discuții la întâlnirea Conferinței Internaționale a sindicatelor muncitorești, în Femeia, iunie 1966
4. . Hotărâri ale Plenarei CC a P.C.R. din 18 iunie 1973, în Femeia, iulie, 1973
5. Laurențiu Ciobanu, Rolul și locul femeii în societatea românească contemporană în Revista de istorie, tom. 28, nr. 12, an. 1975
6. Nicoleta Dan, Cronica Strălucită a grandioaselor izbânzi ale socialismului, ale epocii Ceaușescu, în Almanahul Femeia, 1985
7. Olimpia Solomonescu, Familia- factor hotărâtor în infâptuirea politicii demografice promovate de partidul și statul nostru, în Almanahul Femeia, 1985
8. Scînteia, 1957, 3 iulie
9. Suzana Galpal, Ce a contribuit la intensificarea educației politico-ideologice a maselor de femei, în Almanahul Femeia, 1981
10. Vasile Tincu, Munca datorie pentru noi, în Femeia, iunie, 1976
II. Surse generale și secundare
II.1. Surse Speciale
1. Cristina Liana Olteanu, Gheonea Elena – Simona, Gheonea Valentin, Femeile în România comunistă, Editura Politeia – SNSPA, Bucuresti, 2003
2. Călin Morar-Vulcu, Între noi și ei. Identitatea politică a femeii în discursul public comunist, în Condiția femeii în secolul XX, vol. I, Presa Universitară Clujeană, 2002
3. Friedrich Engels, Women, the Family and the Origin of Private Property, Middlesex, Hammondsworth, 1986
4. Gail Kligman, Politica Duplicitătii, Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 1998
5. Laura Grunberg, „ONG-ul pentru femei din Romania”, Reproducerea diferentelor de gen, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2003
6. Magyari Vincze, Cozma Ghizela, Ovidiu Pecican, Prezențe feminine. Studii despre femei în România, Editura Fundației Desire, București, 2002
7. Marlis Allendorf, La Femme dans le socialisme, Edition Leipzig, 1976
8. Nicolae Ceaușescu, Creșterea rolului femeii în viața economică și social-politică a României socialiste, Editura Politică, București, 1980
9. Paraschiva Cancea, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România. 1848-1948, Editura Politică, București, 1976
10. Stana Buzatu, Condiția femeii – dimensiune a progresului contemporan, Editura Politică, București, 1975
11. Virgil Țârău, „De la diversitate la integrare. „Problema femeii” și instaurarea comunismului în Europa Centrală și de Est: Cazul României” în Condiția femeii în România secolului XX. Studii de caz, vol. I, Presa Universitară Clujeană, 2002
II.2. Surse Generale
1. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curte Veche, București, 2007
2. David Kideckel, Socialismul românesc ca sistem social și cultural, în Magyari-Vincze Eniko, Quigley Colin, Troc Gabriel (ed.), Întâlniri multiple.Antropologi occidentali în Europa de Est , Editura EFES, Cluj- Napoca, 2000
3. Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context internațional, Editura Alternative, București, 1995
4. Ilie Rad, Incursiuni în istoria presei românești, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2008
5. Ioan Rădulescu, Dezvoltarea democrației și a personalității în România socialistă, Editura Politică, București, 1969
6. Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998
7. Mary Lyndon, U. Narayan, Reconstrucția teoriei politice, Editura Polirom, Iași, 2001
8. N.N. Constantinescu, Istoria Economică a României, Vol al II-lea, Editura Economică, București, 2000
9. Peter Burke, Istorie și teorie socială, Editura Humanitas, București, 1999
III. Surse Electronice
1. Alexandra Radu, Imaginea si rolul femeii in perioada comunista, www.historia.ro
2. Ștefania Mihalache, Camuflarea socialismului de gen, în „Journal for the Study of Religions and Ideologies“, Nr.6, winter 2003
Anexa 1
Revista Femeia- editată de Consiliul Național al Femeilor, noiembrie 1985
Almanahul Femeia, 1980
Anexa 2
Nicolae Ceaușescu la Conferința Națională a Femeilor – București, 1972
Miting al femeilor, 1946
Anexa 3
Ratele brute natalității și mortalitatății la mia de locuitori, 1948-1989
Sursa: Anuarul statistic al României 1990:67
Ratele fertilitații in funcție de vârstă, 1956-1991
Sursa: Anuarul statistic al României 1993:115
Anexa 4
Ceaușescu folosește ocazia unei sărbători oficiale ca să „laude viitorul țării” și să-și promoveze politica demografică.
Ceaușescu în vizită la una dintre uzinele României Socialiste
Anexa 5
Alocația pentru copii în funcție de salariul lunar.
Sursa: Decretul 410, Buletinul oficial, nr.76, 26 decembrie 1985
Întreruperi ale cursului sarcinii sancționate legal, 1983-1987
Sursa: Women’s Health, Family Planning and Institutionalized Children in Romania 1991, p.32
Anexa 6
Femei judecate pentru întrerupere ilegală de sarcină.
Mame alăptându-și copiii într-o maternitate din București, 1987
Anexa 7
Cuvântarea primului secretar al PMR, Gheorgiu-Dej, la Conferința Națională a Femeilor, 1958
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pozitia Sociala Si Promovarea Femeii In Regimul Comunist (ID: 165893)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.