. Pozitia Si Ansamblul Sistemului Bancar din Romania (xyz S.a.)

INTRODUCERE

Economia de piață presupune în mod necesar existența unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilităților monetare ale economiei și orientarea lor temporară în desfășurarea de activități economice eficiente.

Prin activitatea desfășurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea acestora spre unitățile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acțiunea anumitor fenomene, în funcție de obiectivele urmărite a se realiza.

Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are o importanță majoră, aici intervenind funcția băncii de analist financiar pentru a orienta resursele spre cele mai eficiente plasamente.

În angajarea resurselor lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri:

riscul de nerambursare;

riscul lipsei de lichiditate;

riscul variației ratei dobânzii pe piață;

riscul de capital;

riscul repatrierii capitalului în condițiile creditării externe (riscul valutar și riscul de țară).

Acordând credite banca își asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie de calitatea celui care face împrumutul, fie de evoluția economică generală, fie de structura generală a băncii.

Se cunoaște faptul că performanța bancară are două dimensiuni: rentabilitate și risc, iar managementul bancar urmărește maximizarea performanțelor bancare prin armonizarea următoarelor obiective: maximizarea rentabilității băncii, minimizarea expunerii la risc și încadrarea în normele de calitate și comportament prudențial.

Considerarea tuturor riscurilor este un fapt necesar și important pentru fiecare bancă, dar în condițiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoașterea, evitarea și prevenirea lor este de o deosebită relevanță la nivel național.

Lucrarea de față este structurată pe 4 capitole.

În Capitolul I, intitulat „RAIFFEISEN S.A. și poziția sa în ansamblul sistemului bancar din România” sunt prezentate tipurile de bănci, sistemul financiar-bancar și de asigurări existent în România, RAIFFEISEN S.A. în sistemul financiar-bancar din România și operațiunile efectuate de acesta.

Cel de-al doilea capitol „Creditul bancar” , analizează noțiunea de credit în ansamblul său, conținutul, trăsăturile, clasificarea, funcțiile și formele creditului, cât și rolul acestuia în economia de tranziție.

În cel de-al treilea capitol sunt prezentate riscurile financiare, riscul de nerambursare-prevenire și modul de gestionare.

„Studiu privind acordarea unui credit de către RAIFFEISEN S.A” constituie ultimul capitol al lucrării de licență, în care am prezentat cererea S.C. PRODUCT S.R.L., societate comercială ce are ca obiect de activitate producerea și comercializarea produselor legumicole, pentru un credit.

Lucrarea de licență se încheie cu concluziile pe care mi le+am exprimat în urma anlizei realizate prin studiul unor lucrări de specialitate și a legislației în vigoare existente în România.

CAPITOLUL I

RAIFFEISEN S.A. și poziția sa

În ansamblul

sistemului bancar din România

1.1. Instituții financiar bancare: apariție funcții. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemului bancar actual.

Instituțiile implicate în asigurarea legăturii sectorului monetar, cu economia, prin intermediul pieței monetare și a pieței capitalurilor, sunt denumite intermediari financiari, din care fac parte sectorul bancar și instituțiile financiare nebancare, cum ar fi casele de afaceri, societăți de construcții, companii de asigurări, fonduri de pensii, trusturi de investiții.

Băncile au apărut cu multe secole în urmă; inițial, activitățile bancare s-au limitat la păstrarea valorilor imobiliare ce le erau încredințate și la executarea plăților ordonate de clienți. Forma modernă de organizare a unităților bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) și apoi de Banca Angliei (1694). Datorită unui amplu proces de dezvoltare și perfecționare, băncile contemporane și ceilalți intermediari financiari s-au impus in ultimul secol ca un agent economic angrenat foarte activ.

Băncile, instituțiile financiare, societățile de asigurări – private, publice, mixte – reprezintă acel agent economic agregat care îndeplinește rolul de intermediar financiar între ceilalți agenți economici, gestionează instrumentele monetare și pârghiile financiare ale unei țări.

Serviciile financiar – bancare, indiferent de forma de proprietate a celor care le prestează, se desfășoară pe bază comercială, lucrativă. Băncile au îndeplinit și îndeplinesc două categorii de funcții: active și pasive.

Principala funcție activă a băncilor comerciale constă în acordarea de împrumuturi solicitanților care întrunesc condițiile de bonitate financiară: capacitate economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadență, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente, respectiv încrederea pe care o inspiră un solicitant de credite.

Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor, fie pe cea a soldului activ rezultat din diferența relativ permanentă dintre depunerile clienților și restituirile medii solicitate de aceștia la un moment dat.

Băncile mai desfășoară și alte servicii bancare active: gestionarea conturilor deponenților, organizarea înființării de societăți comerciale și plasarea titlurilor de valoare ale acestora.

Principala funcție pasivă a organizațiilor financiar – bancare și de asigurări se referă la primirea spre păstrare a economiilor populației și agenților economici nonfinanciari (depozitul). Alte funcții pasive îndeplinite de instituțiile bancare constau în: primirea de depuneri a unor clienți pentru a executa din ele diferite plăți la ordinele acestora, conducerea operațiunilor de casă ale întreprinderilor și instituțiilor care solicită acest lucru.

În condițiile actuale, în țările cu economie de piață consolidată sistemul bancar – financiar exercită, pe lângă funcțiile tradiționale și o serie de funcții noi, prioritar macroeconomice. Astfel băncile coordonează plățile (și încasările) ce se efectuează în întreaga economie națională, gestionează moneda națională și supraveghează relațiile ei cu celelalte monede al țărilor. Băncile, instituțiile financiare și societățile de asigurare îndeplinesc, de asemenea rolul de intermediere financiară la nivelul economiei naționale, drenând economiile agenților economici, ale întregii populații spre domenii de mare interes pentru țară. Sistemul bancar are rolul de a restricționa creditul. În anumite condiții și pe baza unor criterii speciale, băncile limitează riscul neacoperit al unor întreprinzători prea entuziaști punându-le anumite condiții restrictive. Prin diverse prevederi, se produce transformarea riscului, adică repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor.

Gestionând fluxurile monetare în ansamblul lor, băncile exercită rol pronunțat de orientare economică, de modificare în structurile economice ale unei țări. Dispunând de mecanisme și tehnici prin care pot suplimenta instrumentele monetare, cunoscând situația economică a întreprinderilor și chiar a guvernului, băncile și societățile financiare îndeplinesc un rol strategic în țările cu economie de piață.

Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor bănești date cu împrumut, inclusiv pentru alte servicii active, băncile pretind și încasează dobândă sau comision, după caz, pentru sumele păstrate în depozit, acestea plătesc dobândă clienților lor creditori. Diferența dintre dobânzile încasate de bănci și cele plătite de ele constituie profitul bancar brut, dacă din acesta se scad cheltuielile de administrare și întreținere ale băncii, ca și impozitele legale, ceea ce rămâne se numește profitul net al băncii.

Trebuie ținut cont ca prin gestiunea mijloacelor de plată băncile au drept clienți cvasitotalitatea agenților economici și în condițiile creșterii rolului creditului le pot influența și acționa asupra activității și comportamentului acestora. Ca urmare acordarea sau refuzarea unui credit poate exercita o influență importantă, benefică sau invers asupra situației economice a unei întreprinderi.

1.2. Tipuri de bănci

Amploarea crescândă a rolului instituțiilor financiar – bancare, ca și diversificarea operațiunilor efectuate de ele au condus la constituirea diferitelor forme de bănci și de instituții financiare la specializarea lor. Cea mai generală grupare a băncilor se concretizează în bănci de emisiune (una în fiecare țară) și băncile comerciale.

Banca de emisiune (banca centrală ) deține o poziție specială în cadrul sistemului bancar al fiecărei țări, conferită de operațiunile pe care ea le efectuează. Atribuțiile băncii de emisiune constau în: emiterea biletelor de bancă, crearea și gestionarea puterii de plată în țară, supravegherea societăților comerciale și a altor instituții de credit în sensul regularizării volumului și costului creditului, conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al guvernului, conducerea politicii monetare și valutare a țării căutarea căilor economice de menținere a stabilității monetare și de asigurare a funcționalității sistemului bancar.

Funcția principală a băncilor centrale este cea de emisiune monetară, de punere în circulație a bancnotelor și a monedei divizionare deținute de agenții nonfinanciari. Fiind instituție de emisiune, Banca Centrală pune în circulație cantitățile de bani care, de regulă, corespund nevoilor de lichiditate a economiei în ansamblul ei și care se încadrează în obiectivele de politică monetară și bugetară a țării. În acest sens, Banca Centrală joacă un rol indirect dar important în crearea de monedă.

Băncile Comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată, care furnizează bani – capital – celorlalți agenți economici, persoane fizice și/sau juridice. Această activitate se realizează mai ales pe baza resurselor bănești atrase, dar și a capitalului propriu. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit și bănci ipotecare.

a) Băncile comerciale de depozit își procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piață, prin depunerile pe termen scurt ale clienților.

La rândul lor, acestea pot fi:

– bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la vedere și pe termen și care acordă credite pe termen scurt;

– bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate și își procură mijloacele necesare și prin emiterea de obligațiuni sau acțiuni, ele putând acorda credite pe termen lung.

b) Băncile ipotecare sunt acelea care își procură mijloacele necesare pentru emisiunea de înscrisuri și obligațiuni ipotecare.

Tipurile de bănci, diversitatea formelor acestora, ca și legăturile multiple dintre ele sunt dependente de condițiile economice și social – politice din fiecare țară.

1.3. Sistemul financiar – bancar și de asigurări existent în România

În România, Banca Centrală denumită Banca Națională a României este organismul de stat cu sarcina principală de a emite și gestiona moneda națională (leul) și de a stabili și coordona politica monetară și de credit a țării.

Conform Legii nr.34 din 24 martie 1991, privind Statul Băncii Naționale a României, BNR stabilește și conduce politic monetară și de credit în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale. Banca Națională a României participă în numele statului la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de plăți; poate negocia și încheia acorduri privind împrumuturi pe termen scurt și efectuarea de operațiuni de swap cu băncile centrale, băncile comerciale și instituțiile monetare internaționale, cu condiția rambursării lor în termen de un an și a integrării lor în raportul anual al Băncii Naționale a României. Pentru necesitățile proprii și ale autorităților publice, BNR elaborează studii și analize privind moste cea de emisiune monetară, de punere în circulație a bancnotelor și a monedei divizionare deținute de agenții nonfinanciari. Fiind instituție de emisiune, Banca Centrală pune în circulație cantitățile de bani care, de regulă, corespund nevoilor de lichiditate a economiei în ansamblul ei și care se încadrează în obiectivele de politică monetară și bugetară a țării. În acest sens, Banca Centrală joacă un rol indirect dar important în crearea de monedă.

Băncile Comerciale reprezintă un tip de întreprindere lucrativă specializată, care furnizează bani – capital – celorlalți agenți economici, persoane fizice și/sau juridice. Această activitate se realizează mai ales pe baza resurselor bănești atrase, dar și a capitalului propriu. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit și bănci ipotecare.

a) Băncile comerciale de depozit își procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piață, prin depunerile pe termen scurt ale clienților.

La rândul lor, acestea pot fi:

– bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la vedere și pe termen și care acordă credite pe termen scurt;

– bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate și își procură mijloacele necesare și prin emiterea de obligațiuni sau acțiuni, ele putând acorda credite pe termen lung.

b) Băncile ipotecare sunt acelea care își procură mijloacele necesare pentru emisiunea de înscrisuri și obligațiuni ipotecare.

Tipurile de bănci, diversitatea formelor acestora, ca și legăturile multiple dintre ele sunt dependente de condițiile economice și social – politice din fiecare țară.

1.3. Sistemul financiar – bancar și de asigurări existent în România

În România, Banca Centrală denumită Banca Națională a României este organismul de stat cu sarcina principală de a emite și gestiona moneda națională (leul) și de a stabili și coordona politica monetară și de credit a țării.

Conform Legii nr.34 din 24 martie 1991, privind Statul Băncii Naționale a României, BNR stabilește și conduce politic monetară și de credit în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale. Banca Națională a României participă în numele statului la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de plăți; poate negocia și încheia acorduri privind împrumuturi pe termen scurt și efectuarea de operațiuni de swap cu băncile centrale, băncile comerciale și instituțiile monetare internaționale, cu condiția rambursării lor în termen de un an și a integrării lor în raportul anual al Băncii Naționale a României. Pentru necesitățile proprii și ale autorităților publice, BNR elaborează studii și analize privind moneda, creditul și operațiunile sistemului bancar.

Instituțiile financiar – bancare din România se grupează în următoarele categorii: Bănci Comerciale, Case de economii, Case de ajutor reciproc, Cooperative de credit, Case de pensii, Societăți de asigurări și Trezoreria statului.

1.4. Necesitatea privind întărirea sistemului bancar în România

În economia mondială societățile bancare s-au impus prin creșterea încrederii populației și agenților economici în aceste instituții. Această încredere are la bază complexitatea și diversificarea serviciilor și prestațiilor pentru clienți, eficiența plasamentelor prin creditele performante acordate, rapiditatea efectuării încasărilor și plăților, păstrarea strictă a confidențialității tuturor operațiilor ce se efectuează prin bănci.

Societățile bancare, în România antebelică, au avut o largă dezvoltare și consolidare, realizându-se o bogată experiență în domeniu.

După 1989, activitatea bancară din țara noastră a început să revină treptat la rolul unei instituții de bază în viața economică.

În ultimul timp, însă, asistăm la săvârșirea unei serii de abateri grave in activitatea unor societăți bancare din țara noastră, unele abateri de-a dreptul de necrezut că s-ar putea întâmpla într-o instituție bancară, care, prin specificul său trebuie să constituie un model de maximum de garanții, seriozitate și siguranță pentru toate operațiile ce le efectuează având un personal calificat de înaltă moralitate, incoruptibil la orice tentații ce li s-ar oferi.

Pentru restabilirea prestigiului societăților bancare din țara noastră și creșterea credibilității agenților economici și populației in aceste instituții sunt necesare o serie de măsuri.

1. Privitor la statutul societăților bancare apreciem că, pe lângă prevederile valabile oricărei societăți comerciale, acestea ar trebui să cuprindă referiri exprese cu privire la:

– stabilirea competențelor în aprobarea normelor de lucru interne, angajarea personalului și numirile în funcțiile de conducere ale băncii;

– interzicerea efectuării oricărei operațiuni bancare în afara normelor de lucru aprobate, inclusiv interzicerea dispunerii de către persoanele cu funcții de conducere de a se efectua operațiuni bancare în afara normelor de lucru interne aprobate;

– organizarea și exercitarea controlului bancar intern de către centrala băncii asupra activității sucursalelor și filialelor din subordine;

– precizarea atribuțiilor comisiilor de cenzori la specificul societății bancare respective;

– stabilirea atribuțiilor de control bancar preventiv și, ulterior, în bancă și pe teren la agenții economici;

– condițiile și regimul de aprobare a investițiilor și dotărilor de orice fel;

– stabilirea raporturilor societății bancare cu organele de control și coordonare din afară: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României.

2. Revederea normelor interne de lucru ale societăților bancare, în special cele cu privire la deschiderea conturilor, în lei și în valută, în țară și în străinătate, aprobarea și acordarea creditelor, efectuarea plăților, etc.

Analiza critică a normelor interne de lucru este indicat să se facă într-o anumită monedă dacă:

– condițiile și documentele cerute clienților pentru efectuarea diverselor operații bancare sunt suficiente pentru a garanta sinceritatea și realitatea datelor cuprinse în acestea;

– regimul actual de aprobare a creditelor, pe tranșe de valori organizatorice – centrală, sucursală, filială – sunt corespunzătoare și asigură prevenirea abaterilor semnalate până în prezent;

– aprobarea unor operațiuni bancare este bine să se facă de către comisii și nu de către o persoană, pentru a evita subiectivismul și abuzul;

– stabilirea unor termene limită pentru efectuarea diferitelor operațiuni bancare, în scopul creșterii operativității.

O mențiune specială: necesitatea creșterii operativității în efectuarea plăților între agenții economici și între aceștia și organele fiscale, având în vedere că accelerarea numai cu o zi a decontărilor reduce blocajul financiar pe economie, de ordinul zecilor de miliarde de lei.

3. Organizarea și exercitarea controlului bancar intern prezintă mare importanța, pornind de la principiul, recunoscut pe plan mondial, că orice activitate sau persoană trebuie supusă controlului, fără excepție.

Această organizare se poate face sub două forme:

– controlul bancar preventiv, prin stabilirea operațiunilor supuse acestui control și a persoanelor ce îl vor exercita, urmărind oprirea, înainte de efectuare, a acelor operații care contravin normelor legale;

– controlul bancar ulterior, care să asigure controlul periodic a sucursalelor și filialelor bancare; în cadrul acestui control se stabilesc obiectivele ce se urmăresc, periodicitatea verificărilor, valorificarea constatărilor și informarea conducerii băncii asupra rezultatelor.

Buna organizare și exercitarea controlului bancar intern asigură depistarea la timp a oricăror abateri și luarea măsurilor ce se impun.

Totodată trebuie văzut cum este organizat și se exercită controlul asupra activității societăților bancare cu capital mixt, în țară și în străinătate.

4. Controlul bancar la sediul agenților economici. Întrucât în domeniul păstrării și utilizării numerarului de către agenții economici, cât și în domeniul valutar, guvernul a dispus niște măsuri severe, iar pe de altă parte, urmărirea respectării destinației creditelor, toate acestea făcând necesar un control bancar la sediul agenților economici.

Se impune astfel o concepție unitară în organizarea și exercitarea unui control bancar sub aspectul organelor care să-l efectueze, întinderea și periodicitatea acestuia, formele și metodele de verificare, cât și dreptul organelor bancare de a stabili sancțiuni și a aplica contravenții, în cazul constatării de abateri sau nereguli.

5. Activitatea comisiilor de cenzori din cadrul societăților bancare trebuie examinată din punct de vedere a îndeplinirii obligațiilor ce le reveneau potrivit Legii nr.31/1991 privind societățile comerciale, adunările generale îi pot schimba pe acei cenzori care nu și-au îndeplinit atribuțiile, fiind recomandabil ca toții membrii comisiei să aibă calitatea de experți contabili sau contabili autorizați.

Dat fiind specificul și complexitatea deosebită a operațiunilor bancare, în lei și în valută, reflectate în contabilitate, considerăm că ar fi indicat ca Ministerul Finanțelor, Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România și Banca Națională a României să elaboreze norme de lucru pentru comisiile de cenzori din societățile bancare, inclusiv obiectivele verificării și certificării bilanțurilor contabile anuale ale acestora.

6. Selecționarea, angajarea, promovarea, stimularea și sancționarea personalului salariat din societățile bancare este maximă necesitate.

Este necesară elaborarea unui statut al funcționarului de bancă, care să cuprindă condițiile și criteriile de selecționare, angajare, promovare, stimulare și sancționare a întregului personal bancar, inclusiv referiri la perfecționarea acestuia, prin școlarizări și testări periodice obligatorii.

Dat fiind că funcția director de bancă din centrală, sucursale și filiale are un rol deosebit, propunem două măsuri:

I – pornind de la compromiterea morală și profesională a unor directori de sucursală și filială bancară, apare necesar să se analizeze situația tuturor persoanelor ce îndeplinesc aceste funcții și luarea de măsuri de înlocuire, fără menajamente, a celor care impun o astfel de măsură;

II – având în vedere continua dezvoltarea a activității bancare în țară noastră, considerăm că ar fi indicat ca Banca Națională a României să inițieze cursuri de pregătire și perfecționare a celor ce urmează a fi numiți în funcția de director de bancă.

7 Relațiile societăților bancare cu instituțiile financiare și de credit centrale considerăm că ar trebui revăzute și stabilite prin lege, pentru a înlătura orice confuzie în această privință.

Astfel: Banca Națională a României, în aplicarea prevederilor legislației privind activitatea bancară, să aibă dreptul dar și obligația de a controla periodic activitatea societăților bancare, indiferent de forma de organizare și de proprietate a acestora; Curte de Conturi a României, care prin lege are dreptul de control asupra BNR să aibă acest drept și asupra celorlalte societăți bancare; Ministerul Finanțelor să aibă drept de control la societățile bancare pe linia calculării și vărsării impozitelor și taxelor, cât și în ceea ce privește aplicarea măsurilor stabilite de guvern pentru întărirea disciplinei financiar – valutare.

O colaborare mai bună s-ar realiza între unitățile operative bancare și organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanțelor pe linia existenței conturilor în lei și în valută, deschise de agenții economici la bănci.

1.5. RAIFFEISEN S.A. – în sistemul financiar – bancar din România

1.5.1. Structura fondurilor proprii și organizarea băncii.

În jurisdicția actuală a țării cu privire la desfășurarea activității bancare se menționează expres că Banca Națională a României supraveghează activitatea tuturor societăților bancare. În România cadrul legislativ este constituit din Legea nr. 33 – 1991 privind activitatea societăților bancare și Legea nr. 34 – 1991 privind statutul Băncii naționale.

Societățile bancare persoane juridice sunt organizate și funcționează în regimul societăților comerciale. În acest sens, Banca Centrală eliberează autorizații cu privire la modul de funcționare, la drepturile și obligațiile statutare ale băncii comerciale.

În sfera acestui cadru juridic a fost înființată Banca de Credit Industrial și Comercial S.A. la data de 10 decembrie 1993, ca o societate bancară 100% privată, cu capital mixt româno – american. Din punct de vedere bancar a devenit operațională în ianuarie 1994.

Din capitalul social înregistrat de 73 miliarde lei, o cotă importantă este vărsată în valută. Acțiunile băncii sunt deținute de un număr de persoane fizice și juridice române și străine. Astfel, acționarul majoritar este Avram Goldmann 50,07% din acțiuni, apoi S.C. Romanoexport S.A. cu 16,82% și 667 acționari (persoane fizice și juridice) care dețin 33,11% din acțiuni.

Sfera de activitate a acestei bănci circumscrise atragerea și formarea de depozite bănești în lei și valută, acordarea de credite, efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare. Autonomia funcțională a acestei bănci este reglementată și se desfășoară pe baza statutului propriu.

Fondurile proprii ale B.C.I.C. atingeau la sfârșitul anului 1998 suma de 74,1 miliarde lei.

Pentru desfășurarea activității sale banca își constituie următoarele fonduri proprii: fondurile proprii ale unei societăți bancare sunt formate potrivit Normelor BNR nr. 2 – 1997 din următoarele categorii de capital: capital propriu și capital suplimentar.

Capitalul propriu se compune din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare și alte fonduri constituite din profitul net, iar capitalul suplimentar din fondul de risc și datoria subordonată.

Capitalul social vărsat RAIFFEISEN S.A. era în 1998 de aproximativ 28,6 miliarde lei.

Fondul de rezervă, constituit conform art.27 din Legea nr.33 – 1991, privind activitatea bancară, reprezintă de fapt garanția angajamentelor băncii, putând fi utilizat și pentru acoperirea unor eventuale pierderi rezultate din operațiunile băncii. Deci, pentru a se acoperi toate riscurile, se recurge la constituirea fondului de rezervă din profitul brut RAIFFEISEN S.A. și-a constituit fondul de rezervă de 25,7 miliarde lei.

Fondurile de rezervă sunt utile căci pot acoperi pierderile ce rezultă din activitatea de creditare; cu cât fondurile de rezervă sunt mai bine proporționate în raport cu probabilitatea și intensitatea riscului, cu atât zguduirile produse de conjuncturile nefavorabile pot fi mai ușor suportate. Acest fond de rezervă se subdivide pe categorii de riscuri, ceea ce dovedește că banca prevede eventualitatea lor și este gata să le facă față.

În principiu, banca trebuie să fie propriul său asigurator, adică să fie în măsură să facă față prin mijloace proprii primejdiilor ce pot apare ca urmare a plasamentelor făcute.

Fondul de dezvoltare se constituie pe seama cotelor din veniturile brute aprobate pentru fiecare exercițiu financiar. Fondul de dezvoltare al RAIFFEISEN S.A. la sfârșitul anului 1998 era de aproape 935 milioane lei și a fost destinat realizării de investiții proprii, constituind și o garanție a angajamentelor băncii.

Din suma de 53.384 mii lei profit brut și a celui net și nu afectează profitul impozabil. În prezent, acest fond a devenit necesar datorită situațiilor concrete ale băncii, respectiv inflația, diferențele de curs valutar. Fondul de risc atestă posibilitatea unor perioade în care diferențele nefavorabile, nerambursarea la scadență a

Operațiuni efectuate de RAIFFEISEN S.A.

RAIFFEISEN S.A. efectuează operațiuni bancare și financiare în țară și străinătate, pentru contul său propriu, al clienților băncii – persoane fizice sau juridice – în numele unor instituții sau în colaborare cu acestea, precum și orice alte activități permise de reglementările legale în vigoare.

RAIFFEISEN S.A. își desfășoară activitatea prin sucursalele, filialele, agențiile și o reprezentanță. În acest scop banca:

a) atrage fonduri bănești, în lei și în valută, din țară și din străinătate, în depozite la vedere sau la termen;

b) păstrează disponibilitățile bănești ale clienților și efectuează operațiuni de încasări și plăți, în lei și în valută, în numerar sau fără numerar, prin conturile deschise de clienți la această bancă;

c) contractează credite, în lei și în valută, în țară și în străinătate;

d) acordă în condițiile stabilite de lege, credite pe termen scurt, în lei și în valută, pe bază de garanții, cu rambursare de până la 12 luni pentru activități de aprovizionare, producție, desfacere, prestări de servicii, sprijinirea temporară a agenților economici.

Pentru realizarea de investiții, banca acordă, în condițiile stabilite de lege, pe bază de garanții, credite pe termen mediu, cu rambursare de până la 5 ani și pe termen lung, cu rambursare de până la 25 ani; asigură servicii bancare de expertiză a proiectelor și de analiză a ofertelor depuse de executanți;

e) operațiuni cu cecuri poștale, în și din conturile deschise persoanelor fizice și operațiuni cu cecuri poștale internaționale;

f) cumpără și vinde valută străină; efectuează operațiuni de schimb valutar;

g) emite și confirmă scrisori de garanție, avaluri, cauțiuni și efectuează operațiuni cu acestea, în țară și în străinătate;

h) efectuează operațiuni cu acreditive, încasări, ordine de plată și alte instrumente de încasări și plăți;

i) emite efecte de comerț în lei și în valută, acceptă efecte de comerț emise asupra sa și girează efecte de comerț emise de terți, emite cecuri bancare proprii;

j) efectuează operațiuni de scontare a efectelor de comerț și rescontare a portofoliului, în lei și valută;

k) efectuează operațiuni de vânzare – cumpărare și alte operații cu titluri emise de stat, precum și cu acțiuni, obligațiuni și hârtii de valoare, pe cont propriu sau pe terți, în țară și în străinătate, potrivit legii;

l) încheie aranjamente de corespondent cu bănci și instituții financiare străine și convenții privind activități financiar – bancare și financiare în țară și în străinătate;

m) participă cu capital la agenții economici din țară și din străinătate;

n) participă ca membru, în organisme financiar – bancare internaționale la operațiuni financiare și bancare în cadrul unor acorduri, convenții și înțelegeri încheiate de autoritățile române pe plan intern și internațional, participă la reuniuni internaționale cu caracter financiar, bancar sau monetar;

o) cumpără imobile și alte bunuri imobiliare pentru uzul propriu sau al personalului băncii și poate dobândi imobile prin executarea creanțelor băncii, care vor fi vândute la prima ocazie favorabilă;

p) efectuează orice alte activități bancare și financiare permise de reglementările legale în vigoare.

Banca acordă credite prin negocieri cu solicitantul, în funcție de bonitatea acestuia. Ea este în drept să solicite, la acordarea creditelor, garanții asiguratorii cum sunt: bunurile ce se procură din creditul acordat, gajul imobiliar, înscrisuri de valoare și alte efecte de comerț, ipoteca constituită asupra bunurilor imobile în proprietatea debitorului și garanților, scrisori de garanție bancară, cesiuni și alte4 active.

După cum se poate observa, o bună parte din activitatea acestei bănci se încadrează în preceptele generale ale activității băncilor comerciale. Ea contribuie la aplicarea politicii monetare și financiare a statului nostru și, respectiv, a asigurării unor corelații cerute de efortul întreprins în instaurarea echilibrului monetar, a formării unei mase monetare echilibrate și nu în ultimul rând, la preîntâmpinarea acelor factori generatori de distorsiuni inflaționiste.

Baza de clienți a băncii este constituită în principal din agenți economici mici și mijlocii, persoane fizice, precum și mari întreprinderi viabile române și străine.

La 31 decembrie 2001, din totalul conturilor deschise în toată țara, pe primul loc se situa Sucursala RAIFFEISEN S.A. București cu 14800 conturi deschise pentru persoane fizice și 2000 conturi deschise pentru persoane juridice, urmată de Sucursala RAIFFEISEN S.A. Brașov cu 548 conturi pentru persoane juridice.

Sucursala RAIFFEISEN S.A. Constanța are 4000 conturi deschise pentru persoane juridice; se speră ca acestea din urmă să ajungă la un număr de 1000 până la sfârșitul anului 2001.

Produse bancare lansate de RAIFFEISEN S.A.

Caracterul de bancă tip universal implică atragerea și păstrarea de disponibilități în lei și în valută, acordarea de credite, prestarea de operațiuni financiar – bancare pentru agenții economici cu capital de stat, privat sau mixt.

Cu toate că în ianuarie 2001, banca numără doar 5 ani de activitate bancară operațională, RAIFFEISEN S.A. se prezintă cu o diversitate de activități, atât în domeniul resurselor financiare, cât și al investirii acestora.

O preocupare majoră pentru RAIFFEISEN S.A. o constituie dezvoltarea rapidă a operațiunilor de atragere și păstrare de disponibilități bănești în lei și în valută, constituite în depozite de la persoane fizice și juridice.

RAIFFEISEN S.A. angajează fonduri bazate pe disponibilitățile în bancă ale titularilor de conturi, pe economiile populației și pe resursele existente pe piața financiar – bancară.

Pentru a-ți stimula clienții să-și păstreze economiile în depozite la bancă, RAIFFEISEN S.A. acordă o serie de produse și servicii deosebit de atractive:

deschiderea de conturi curente:

* conturi de disponibilități la vedere în lei și în valută;

* păstrarea clientului beneficiar de credite, precum și modalitatea în care se poate dispune de acestea.

Creditele se acordă de bancă pe baza contractului de credit care se încheie cu beneficiarul acestuia și în care se consemnează clauze referitoare la volum, obiect, garanție, termen de rambursare, dobândă.

Actele de împrumut încheiate de bancă constituie titluri executorii, în caz de neplată pentru întreg soldul creanței de plată.

Banca este îndreptățită, față de clientul care nu-și îndeplinește angajamentele sau nu respectă clauza din contractele de credite să dispună următoarele măsuri:

a) recuperarea creditului înainte de termen atunci când:

se constată înstrăinarea garanțiilor prezentate;

utilizarea creditelor în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate;

păstrarea în condiții necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanție;

sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor din contract prin valorificarea totală sau parțială. RAIFFEISEN S.A. recuperează din sumele rezultate din valorificarea înscrisurilor, creditele acordate, dobânzile și orice cheltuieli efectuate în legătură cu valorificarea, eventual surplus.

b) declanșarea, potrivit legii, a procedurii juridice de punere în faliment și lichidare.

Depozitele constituie sau creditele acordate sunt purtătoare de dobânzi din momentul constituirii și respectiv al acordării lor. Dobânda este negociabilă.

Pentru titlurile sau efectele de comerț primite în păstrare sau gaj, banca este obligată să elibereze clientului o dovadă din care să reiasă toate elementele distinctive, valoarea nominală, numere și seriile ce le poartă, precum și semnele ce le deosebesc de alte titluri purtând aceeași denumire.

Banca nu poate încredința altei persoane înscrisurile primite în gaj decât cu încuviințarea expresă a deponentului sau constitutorului gajului, cu excepția situației de recuperare a creditelor înainte de termen.

Banca are dreptul să verifice situația economică și financiară a clientului, în legătură cu creditul acordat, până la rambursarea integrală a acestuia.

Aceste multiple funcții și operațiuni se desfășoară diferențiat, în funcție de situația reală a clienților, de starea de solvabilitate a acestora, potrivit intereselor pe care le reclamă acut activitatea băncilor cât și a diferiților agenți economici.

* conturi de investiții ale societăților mixte;

* conturi ale agenților economici care au unități subordonate în țară;

* conturi tranzitorii ale ordinelor de plată;

* conturi de cec cu limită de sumă;

* conturi de acoperire financiară (scrisoare de garanții și acreditare).

2) deschiderea de conturi de economii:

* conturi de depozit la termen, în lei și în valută;

* depozite guvernamentale la termen;

* conturi de acreditiv în valută.

3) împrumuturi și credite acordate societăților )în lei și în valută):

* pe termen scurt (până la 12 luni)

* pe termen lung (până la 5 ani)

Destinația:

activități curente: producție, comerț, prestare de servicii;

export: producerea de bunuri pentru export;

import;

credite pentru investiții;

alte activități comerciale susținute de un plan de afaceri.

4) servicii valutare:

* plăți și încasări:

deschiderea de conturi curente și de depozit;

operațiuni Sport și Forward;

ordine de plată pentru străinătate din ordinul persoanelor fizice și juridice, române și străine;

asigurarea operativității în derularea operațiunilor de încasări și plăți în valută utilizând sistemul SWIFT.

* operațiuni de finanțare a comerțului internațional:

utilizează toate mijloacele și instrumentele de plată: ordine de plată, incasso, acreditiv documentar, cecuri;

primește și emite scrisori de garanție bancară în valută;

scontează efectele de comerț;

acordă credite din fonduri proprii.

5) garantarea creditelor și tipuri de bunuri admise:

* depozit de colateral:

constituit într-un cont cu destinație specială de garantare a creditului și blocat pentru toată perioada de derulare a contractului.

* scrisoarea de garanție bancară:

– eliberată de o bancă agreată de BA.S.A.

6) gestionarea titlurilor de valoare prin intermediul SVM INCOVAL S.A., care asigură participarea băncii pe piața primară și secundară a capitalului.

7) sistemul cărților de plată VISA

Pe lângă aceste servicii, RAIFFEISEN S.A. își propune să extindă gama de servicii pentru populație și anume:

acceptarea cărților de credit – debit;

emiterea de cărți de plată interne și internaționale;

credite de consum.

Managementul activelor și pasivelor băncii

Gestionarea optimă, de către RAIFFEISEN S.A. a activelor și pasivelor sale asigurând o eficiență maximă, va trebui să țină seama de evoluția procesului inflaționist corelată cu cea a masei monetare, în cadrul căreia creditul bancar ocupă o pondere însemnată.

Băncile au deplină libertate în a decide, dar de o deosebită importanță este problema optimizării activelor datorită faptului că băncile se pot confrunta cu alternativa risc – profit, mai precis ea trebuie să satisfacă deopotrivă cerințele lichidității și să-și asigure, totodată, un profit ridicat.

Această optimizare a structurii activelor vizează două aspecte:

1). Selectarea activelor prin confruntarea profitabilității cu riscurile;

2). Diversificarea portofoliului băncii pentru dispersarea riscurilor.

Selectarea activelor trebuie să țină seama în afara gradului de lichiditate și de riscul de neplată și de cel al pieței. Acest risc decurge din modificarea costului creditelor, respectiv ratei dobânzii, care la rândul ei este influențată de inflație.

Diversificarea portofoliului, cea de-a doua cale de optimizare a performanței bancare, urmărește:

minimizarea riscului;

menținerea sau creșterea profitului scontat a se obține.

Diversificarea portofoliului este subordonată unui principiu fundamental și anume, cel al dispensarizării riscului, care poate conduce la aplatizarea rezultatului, ajungându-se în final la nivelul mediu al portofoliului.

Perseverența către anumite plasamente și anumiți destinatari multiplică în anumite cazuri riscurile, dar amplifică dimensiunile profitului la operațiunile la care acesta se obține. Rămâne însă în responsabilitatea băncii de a se angaja pe o cale sau alta, în deciziile de plasament, respectiv în deciziile de creditare.

Optimizarea activității bancare implică o valorificare superioară a resurselor mobilizate de bancă, prin angajarea unor operațiuni active aducătoare de maxim profit.

De aceea succesul activității bancare este legat de activele4 și pasivele existente. Această comparare și corelare trebuie să se realizeze pe două planuri:

a) al duratei de mobilizare și angajare a resurselor. Durata de mobilizare și angajare a disponibilităților este în legătură cu poziția de lichiditate a băncii și devine mijloc de operare pentru evitarea riscului lichidității.

b) al prețului, al costului creditului.

Prețul creditului, nivelul dobânzii practicate, constituie un criteriu important de optimizare prin corelare a operațiunilor active cu cele pasive. Banca, în calitatea sa de intermediar, are drept bază funcționarea și obținerea unui profit, diferența dintre valoarea dobânzilor încasate și a celor plătite.

Compararea, corelarea și confruntarea activelor și pasivelor trebuie să se facă ținând seama de durata de angajare a resurselor, de maturizarea acestor resurse, de ajungerea la scadență a creanțelor. Pentru a-și asigura lichiditatea, banca trebuie să-și asigure echilibrarea activelor cu pasivele, nu numai pe ansamblu, ci și pe fiecare componentă sau segment al activelor sau al pasivelor.

CAPITOLUL II

CREDITUL BANCAR

Conținutul, trăsăturile și clasificarea creditului

Creditul sau relația de credit reprezintă o categorie importantă a relațiilor economice de piață. Operațiunile economice din care decurge această relație sunt: vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară, numită scadență și acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.

Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu banii și cu finanțele. Putem spune că banii și finanțele au însă funcții care le asigură relativa independență și de aici orice identitate între cele trei noțiuni: bani – finanțe – credit duce la concluzii incompatibile cu adevărul științific și cu practica monetar financiară.

Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe, numai în cadrul rotației de ansamblu a mijloacelor materiale și monetare. Trebuie reținut faptul că, în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate, care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile.

În literatura de specialitate, română și străină, definiția creditului și accepțiunile care i se dau sunt destul de diferite.

Un prim mod de a defini creditul și poate cel mai simplu, este acela prin care creditul este o formă specială de mișcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut.

„Creditul , în esență, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai multe trăsături și atribute; așa se și explică faptul că el este considerat când capital, când bani, când finanțe. Alți gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulația capitalului de împrumut. Aceste neconcordanțe își au originea și în faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce privește geneza creditului și nici a surselor de formare. După unii, apariția de capitaluri temporar libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează și se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alții întrevăd unele nesincronizări între producție și circulație, între aprovizionare și producție, chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în conturile bancare ale disponibilităților pe care le dețin diferiți agenți economici, populația formează una din sursele creditului bancar.

În concepția prestigiului monetarist român, profesor Victor Slăvescu, creditul și operația de credit constituie acest fapt economic atunci când este vorba de cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic în folosința altui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu la un termen fixat suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă.

Creditul sau relațiile de credit presupun anumite relații bănești de repartiție, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilități bănești, temporare, urmând să fie folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare.

Deci în definirea creditului apar trei accepțiuni:

1) existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenți economici (debitori);

2) pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

3) obligativitatea împrumutului de a restitui împrumutul la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

Trăsăturile caracteristice creditului, ca relație economică, sunt următoarele:

1) creditul aduce în planul relațiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel care dă cu împrumut sau vinde pe credit și are de primit o valoare la scadență și debitorul – cel care primește împrumutul sau marfa și trebuie să restituie suma primită sau să plătească, la scadență, valoarea bunului primit.

2) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadență. Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit presupune riscuri și necesită angajarea unor garanții.

3) termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate; la termene foarte scurte (24 ore – se practică între bănci pe piețele monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 ani și chiar 100 ani (în soluții recente pentru împrumuturile privind construirea de locuințe). Pentru creditele pe termen scurt, creditele acordate întreprinderilor sau pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadență, iar pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadență, iar pentru creditele pe termen mijlociu și lung, rambursarea eșalonată, adică pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale, odată cu părțile cuvenite pentru dobânzi se rambursează și o parte din împrumut (principal).

4) creditul purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor, pentru creditul primit. Sub aspectul stabilității, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare și variabilă (sensibilă), care se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (de câteva luni) ca măsură de protecție a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată. Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital și cu elementele timp și risc. În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

5) creditul are o garanție reală (materială) atunci când un bun existent poate fi vândut în cazul nerambursării creditului sau garanție personală, în cazul în care este suficient angajamentul personal al debitorului.

6) tranzacția – acordarea creditului; creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit. Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure buna informare și documentare pentru evitarea riscului. În acest sens băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare sau apelează la agenții specializați care studiază capacitatea de plată și respectiv potențialul economic al firmelor.

7) consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate, esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este în primul rând o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea fiecărui creditor de a transforma creanțe în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni. În practica bancară transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și de utilizare a capitalurilor temporar disponibile mobilizate de ele, urmând ca într-o etapă următoare să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune și alte bănci, prin operații de recreditare.

Creditul a cunoscut și cunoaște numeroase forme, apărute pentru a răspunde cât mai bine necesităților resimțite de agenții economici în diferite împrejurări, deci creditul s-a dezvoltat și s-a diversificat continuu, în prezent manifestându-se printr-o mare varietate de forme.

Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii: după forma de proprietate a debitorului, după durata acordării, după modalitatea de garantare, după destinația sa, după domicilierea creditorului, după participanții la relațiile de credit, etc.

a) După forma de proprietate a debitorului (destinatarului creditorului), creditul poate fi: privat și public. Creditul privat se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private – persoanelor fizice și/sau juridice pe bază de efecte de comerț, iar creditul public se acordă statului și societăților de drept public, pe bază de bonuri de tezaur.

b) În funcție de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi:

pe termen scurt: până la un an – se folosește pentru activitatea economică curentă;

pe termen mijlociu (de la 1 an până la 5 ani);

pe termen lung – peste 5 ani – se utilizează îndeosebi pentru investiții.

Existe și credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile dintre creditor și debitor se caracterizează prin continuitate și mare frecvență.

c) Din punct de vedere a modalității de garantare a creditului, acesta poate fi personal (se acordă pe bază de încredere personală) și real (se contractează pe baza unei garanții). Garanțiile sunt, la rândul lor, de mai multe feluri, definind prin ele și felul de credit. În acest sens există:

credit pe amanet – când garanția constă dintr-un bun mobiliar;

credit lombard – în care garanția constă în hârtii de valoare, respectiv din efecte private sau publice;

credit ipotecar (credit pe ipotecă) – când creditul este garantat de bunuri imobiliare (pământ, construcții, clădiri).

Din enumerarea acestor categorii de credit se observă că existența multora dintre ele vizează diminuarea sau chiar înlăturarea riscului de nerambursare a împrumutului.

d) După scopul urmărit de debitor, deci după destinația sa creditul poate fi:

de consum, acordat gospodăriilor, menajelor, pentru susținerea nevoilor de consum;

de producție, solicitat pentru susținerea, modernizarea și potențarea activității de producție, a vieții de producție, a vieții economice în general.

Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în alta, venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal.

Scopul creditului de producție este de a pune direct în mișcare activitatea unei unități economice. În cazul creditului de producție, împrumutul înseamnă transmiterea de capital, suma fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii.

e) În funcție de posibilitatea prevăzută de creditor de a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului său rambursarea anticipată a creditului pe care i l-a acordat, creditul poate fi denunțabil (caz în care își rezervă dreptul de a cere rambursare de expirare a termenului de scadență, cu un aviz prealabil) și nedenunțabil (când, cel puțin pentru creditor, nu s-a prevăzut o asemenea posibilitate). Acordând un credit denunțabil împrumutatorul se asigură pentru situația în care ar apare semne vizibile ca debitorului încep să-i meargă rău afacerile, putând în acest caz solicita rambursarea imediată a sumei împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

f) O altă clasificare a creditelor se poate face după felul cum creditul este domiciliat în țară sau în străinătate, putem vorbi de credit intern, respectiv credit extern. Când creditorul este un guvern, ca personificare juridică a unui stat avem de a face cu un credit guvernamental.

În literatura de specialitate s-au conturat următoarele sfere de cuprindere ale creditului care exprimă proveniența, modul de garantare și de rambursare, destinația împrumutului și agenții economici care intervin (de obicei băncile finanțatoare și solicitanții de credite, adică agenții în funcțiune): creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatoriu, creditul ipotecar, creditul de consum.

* Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în economia de piață. Această formă de credit constă în acordarea lui reciprocă de către agenții economici activi cu prilejul vânzării mărfurilor cu plata ulterioară, fără intervenția unei verigi intermediare.

* Creditul bancar reprezintă cea mai extinsă formă de credit. El poate fi acordat atât de bănci cât și de instituții financiare și de credit și acoperă orice scop al debitorului în condiții stabile cu banca. Deci, putem spune că există o varietate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului, după garanția oferită, după sezonalitate.

* Creditul obligatoriu. În cadrul acestui credit intervin relațiile între unitățile economice și instituții, în calitate de debitori care emit obligațiuni și deținătorii de obligațiuni, în calitate de creditori, care își avansează capitalul în scopul obținerii unor venituri sigure sub formă de dobânzi.

* Creditul ipotecar intervine ca o relație între creditori – diferite bănci – și debitori – posesorii de proprietăți imobiliare – în vederea acordării unui astfel de credit rolul de garanție materială îl constituie proprietatea de care dispune agentul economic împrumutat.

* Creditul de consum este o formă a creditului pe termen scurt și mijlociu de care pot beneficia persoane individuale fiind destinat pentru acoperirea costurilor, bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Creditul bancar. Forme și funcții

2.2.1. Caracteristicile și formele creditului bancar

La baza formării creditului bancar stau disponibilitățile devenite temporar libere în urma rotației de ansamblu a fondurilor participante la procesele economice (producție, circulație, repartiție, consum), cât și depunerile la bănci ale diferiților agenți economici, instituții și populație.

Creditul bancar poate fi acordat atât de bănci cât și instituțiile financiare și de credit și acoperă orice scop al debitorului în condițiile stabilite cu banca. Deci, există o varietate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului, după garanția oferită, după sezonalitate.

Participanții la angajarea creditului bancar sunt pe de o parte băncile care apar în calitate de creditori, iar pe de altă parte, diferiți agenți economice care solicită credit, în calitate de debitori.

În raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care nu au calitatea de agenți economici.

Raporturile de credit ale agenților economici cu băncile sunt de regulă, reciproce. Pe de o parte agenții economici având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de aceștia ca resurse, iar pe de altă parte, băncile acordă credite agenților economici pentru nevoile de producție curente sau cu recuperare ulterioară pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relațiile dintre bancă și partener se desfășoară pe temeiul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Sfera acestui credit s-a lărgit foarte mult, pe măsura dezvoltării, societății, ajungând să reprezinte una dintre cele mai uzuale modalități și forme de creditare, între altele și prin faptul că băncile dispun de active deosebit de mari pe care urmăresc să le valorifice pe calea dobânzilor în urma împrumuturilor ce le contactează într-un volum tot mai sporit agenții economici activi.

Extinderea creditului pe termen lung a devenit o caracteristică a creditului bancar în etapa actuală. O amploare fără precedent o înregistrează creditele acordate pentru prestări de servicii.

Principalele credite acordate de bănci sunt avansurile în cont curent, linia de credit (cele două tipuri de credit sunt considerate drept credite implicite) și creditele pentru stocuri (considerate credite explicite).

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Aceste credite de fapt nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge, într-un sens, prin faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este și faptul că acestea neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici și nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regulă, în mod obișnuit de utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.

Sistemul general de acordare care a căpătat o largă circulație este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris sau un contract în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pentru o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etapele ulterioare, obținerea unor noi credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiește.

Creditele de până aici, strâns legate de necesitatea activității de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizată prin aspectul său general, implicit.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis – a – vis de bănci o motivare clară și o condiționare a utilizării lor și adesea garantare. Astfel, după modul de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri. Între aceste credite de producție sezonieră cunoscute sub denumirea de credite de companie, ce sunt menite să asigure resursele necesare în cazul irebularității ciclului de aprovizionare – producție – vânzări, de exemplu: producția de conserve, blănuri, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

2.2.2. Funcțiile creditului bancar

Creditul bancar realizează două funcții:

Redistribuirea fondurilor temporar disponibile;

Emisiunea monetară.

1) Funcția de redistribuire. În activitatea de creditare băncile folosesc nu numai fonduri lor proprii ci și un însemnat volum de fonduri atrase de la terți, cum ar fi: disponibilitățile existente în conturile clienților bancari, diverse plasamente pe termen scurt efectuate de întreprinderi și instituții.

În acest fel, prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilități bănești temporar existente la anumite categorii de agenți economici, urmând a fi utilizate credite pe termen scurt, pentru acoperirea unor nevoi temporare la alți agenți economici, realizându-se astfel o redistribuire temporară a unei mari părți a disponibilităților existente la un moment dat în economie.

2) Funcția de emisiune presupune o altă latură a creditului bancar prin care se realizează lărgirea creditului și anume pe calea creării de mijloace bănești suplimentare. Funcția de emisiune a creditului este indispensabilă într-o economie în care activitatea economică în creștere solicită un volum sporit de mijloace bănești.

Politica de credit al băncilor constituie totodată și politică de emisiune, întrucât creditul acordat de bănci este sursa unor mijloace bănești suplimentare pentru agenții economici, contribuind la realizarea unei corelații între masa banilor în circulație și nevoile productive.

Dacă pulsul de mijloace bănești cerut de dezvoltarea economică nu poate fi acoperit prin funcția de redistribuire a creditului, el poate fi completat prin lărgirea creditului pe calea creării de noi mijloace bănești.

O depunere la bancă de 100.000 lei, de către un client bancar oarecare poate provoca o lărgire a posibilităților de creditare ale băncilor, mult peste această sumă atrasă inițial, în felul următor. În conformitate cu prevederile legale, banca primitoare a depunerii inițiale de 100.000 lei este obligată să păstreze lichid un anumit procent din această depunere, iar restul poate fi utilizat pentru acordarea unui credit, depunându-l în cont la o bancă spre fructificare; la rândul ei, această a doua bancă poate păstra lichid procentajul legal, iar restul poate fi utilizat pentru un nou credit, unei alte bănci, ș.a.m.d. cu alte cuvinte, depunerea inițială de 100.000 lei este multiplicată, injectându-se în economie, sub formă de credit, o sumă cu atât mai mare cu cât circuitul se repetă de mai multe ori. Această cifră se numește multiplicatorul creditului și ilustrează creșterea mai mare a masei banilor în circulație decât depunerea inițială.

Pentru ca emisiunea de mijloace bănești prin intermediul creditului să contribuie efectiv la creșterea economică, se impun însă câteva condiții și anume: rezultatele marfă ale activității creditate să aibă desfacere asigurată și să nu îngroașe stocurile nevandabile; să existe condiții, precum forță de muncă, materii prime, utilaje, ca activitatea creditată să se desfășoare efectiv; creditele să se ramburseze la timp, ceea ce presupune nu numai stingerea obligațiilor debitorului, dar inclusiv rezultatele favorabile în activitatea creditată care să permită constituirea surselor pentru rambursarea creditelor. Nerealizarea acestor condiții mai sus enumerate face ca suplimentarea mijloacelor bănești să nu-și atingă scopul și să degenereze într-un dezechilibru inflaționist în economie.

Rolul creditului bancar în economia de tranziție

Pentru ca rolul creditului să se exercite în mod efectiv și eficient, manifestându-și la maximum avantajele și diminuând la maximum pericolele și dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiții obiective și subiective pe care le putem grupa în cinci mari categorii:

A) Condiții de ordin juridic, legal referitoare la existența unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de protecție acordate contractelor încheiate între creditor și debitor, procedurile de coerciție față de debitorii recalcitranți, modul de lichidare a operațiunilor de credit ajunse în litigiu, astfel încât să crească încrederea agenților economici și să se limiteze riscurile.

B) Condiții de ordin instituțional, infrastructural constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute, cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit, dar și în exercitarea controlului asupra modului cum sunt respectate aceste atribuții.

C) Condiții de ordin social politic, referitoare la existența cadrului general de liniște și pace socială și politică, de stabilitate și continuitate macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie, față de libera inițiativă, față de piață.

Este evident că un climat social caracterizat prin convulsii între diferite categorii sociale, un regim politic șubred, contestat, o politică economică oscilantă sau opțiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare, vor afecta elementul esențial creditului, încrederea, descurajând atât economisirea prin intermediul instituțiilor specializate, cât și apelul la credite sau acordarea lor.

D) Condiții de ordin economic legate de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectivele ei, dar și de conjunctura economică a momentului pe plan intern și internațional are importanță situația resurselor existente în economie la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței capitalurilor.

E) Condiții de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor al creditului, ci și la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar și a populației în ansamblul ei. Nu putem face abstracție de înclinațiile diferitelor grupuri sociale despre economisire sau consum, spre investiții sau tezaurizare, de atitudinile populației în raport cu libera inițiativă, care țin de tradiții, de religie, de nivelul de cultură și de educație, de profesiunea și poziția socială a fiecăruia.

Restaurarea aparatului bancar, a celui financiar, formarea proprietății private și absorbirea de către procesele economice care derulează în perioada de tranziție la economia de piață, au transformat creditul într-una din pârghiile cheie, cu contribuție notabilă la înfăptuirea marilor deziderate ale reformei.

Concepția cu privire la credit, la formale și funcțiile lui, este supusă unui proces în centrul căruia se situează promovarea acestei pârghii în buna funcționare a mecanismului complex al economiei.

În cadrul economiei de piață creditul are o foarte mare răspândire, el reprezentând un mod de finanțare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate constitui sursa unică de finanțare.

Considerăm că sunt mai puțin importante formele pe care le îmbracă creditul în etapa actuală, dacă el se acordă pe termen scurt, mediu sau lung. Esențial este scopul în care sunt utilizate creditele în etapa actuală, etapa de tranziție.

Băncile în țara noastră, radical restructurate, chiar dacă și-au compartimentat sfera de acțiune pe domenii diferite: aprovizionare, producție, investiții, comerț exterior, agenți economici de toate felurile, ele alcătuiesc un adevărat circuit interbancar de natură să alimenteze și să sprijine întreaga activitate a economiei naționale, dar și totodată, să asigure cadrul necesar unei circulații monetare stabile.

Exprimând prin însăși natura lui amânare plății produselor, lucrărilor, serviciilor, creditul se înscrie ca una din instituțiile cele mai puternice ale perioadei de tranziție, în sensul că lasă posibilitatea agenților împrumutați să-și creeze condițiile necesare desfășurării unei activități eficiente. În felul acesta, direct sau indirect, veniturile bugetului de stat sunt orientate în alte direcții ale dezvoltării economice, lăsând câmp larg de acțiune resurselor monetare temporar disponibile în economie.

A utiliza creditul în mod rațional și eficient constituie un puternic factor de diminuare a fenomenului inflaționist și chiar de lichidare treptată a acestuia.

Creditul bancar și în general activitatea băncilor implicate în toată activitatea vieții economice constituie un domeniu deosebit de propice nu numai pe plan economic, dar și social, politic al perioadei de tranziție.

Politica în domeniul creditului a devenit una din principalele mijloace de acțiune asupra conjuncturii economice. Politica de credite este chemată să preîntâmpine necorelațiile și eventualele dezechilibre care ar putea să apară. Dacă se consideră că economia se află în fața „supraîncălzirii”, creditarea prea intensă putând antrena creșterea prețurilor și amplificarea inflației, statul poate interveni pentru „temperarea” creșterii, printr-o politică de credit restrictivă, prin ridicarea ratei dobânzilor, prin ridicarea nivelului rezervelor bancare și prin alte decizii și măsuri corespunzătoare.

Nu trebuie omise nici problemele riscurilor presupuse de utilizarea creditului care, neluate în considerare, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe inimaginabile pe plan economic, social și politic.

Oricât de puse la punct ar fi tehnicile bancare de lucru, evidențele și sistemul informațional, oricât de bune ar fi normele metodologice și legislația care reglementează acest sector vital, dacă pârghia creditului nu se implică puternic în fenomenele și procesele proprii economiei de piață, nu se vor putea obține efectele acontate, ba mai mult creditul se transformă într-o frână a acestora.

Este avantajos și rațional, de exemplu, ca în perioada de vârf de activitate să se folosească credite pe termen scurt pentru acoperirea necesarului suplimentar de cheltuieli, urmând ca ele să se ramburseze în perioada cu activitate mai redusă când încetează necesitățile suplimentare.

De asemenea este necesar ca pentru realizarea unei creșteri economice să se apeleze la credite decât să se aștepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii corespunzătoare pe seama capitalizării beneficiilor.

Folosind creditele, agenții economici câștigă timp în lupta de concurență, pot să-și adapteze operativ activitatea în conformitate cu cerințele pieței și printr-o activitate eficientă își creează și mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor.

Procesele de creditare din economie vor fi în permanență supuse perfecționării și modernizării, subordonate relațiilor dintre bănci și ceilalți agenți economici instituindu-se într-un vast proces de cooperare, cu rezultate benefice pentru întreaga viață a țării.

CAPITOLUL III

RISCURILE FINANCIARE

RISCUL DE NERAMBURSARE:PREVENIRE

ȘI MOD DE GESTIONARE

Riscuri bancare, prezentare generală

Principalele categorii de riscuri bancare se pot sistematiza în următorul tabel:

CLASIFICAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE RISCURI BANCARE

1. Riscurile financiare sunt generate de operațiuni care se reflectă în bilanțul băncii și reprezintă principala categorie de riscuri bancare pentru că producerea lor este cauza principală a falimentelor bancare.

Riscurile financiare reprezintă de fapt riscurile probabile în procesul creditării, iar acestea sunt:

riscul de nerambursare;

riscul lipsei de lichiditate;

riscul variației ratei dobânzii pe piață;

riscul de capital.

2. Riscurile de prestare sunt determinate de prestarea de servicii de către bancă.

O bancă realizează venituri din dobânzi și alte venituri din taxe și comisioane. Dacă ultimele venituri, cele realizate din taxe și comisioane și alte venituri cresc în totalul veniturilor, crește și grija băncii față de riscul de prestare. Ponderea acestora este în general mică, și deci marja este suficient de mare pentru ca băncile să nu caute alte surse de venit prin diversificarea gamei de servicii prestate de bancă.

Principalele categorii de riscuri de prestare sunt:

a) Riscul operațional – se referă la probabilitatea că banca nu va satisface în condiții optime cererile clienților;

b) Riscul tehnologic – acest risc ține de structura ofertei de servicii bancare care trebuie să fie optim echilibrată sau de modul în care își eșalonează în timp serviciile bancare;

c) Riscul produselor noi – apare în momentul în care se hotărăște lansarea produselor noi pe baza unui plan de marketing. Riscul survine în momentul în care cererea pentru aceste produse nu este la nivelul estimat sau când cheltuielile pentru aceste produse sunt mai mari decât cele estimate;

d) Riscul strategic – reprezintă probabilitatea ca decizia strategică privind dezvoltarea anumitor piețe (aceste piețe pot fi produse bancare, sectoare de activitate, sau piețe ca zonă geografică) să se dovedească slabă.

3. Riscul ambiental reprezintă probabilitatea ca în mediul de activitate al băncii să se producă fenomene cu o potențială influență negativă asupra profitului bancar. Principalele forme ale riscului ambiental sunt:

a) Riscul de fraudă – apare atunci când banca își face obiectul unei tentative de fraudă;

b) Riscul economic – este legat de conjunctura economică;

c) Riscul concurențial – banca va câștiga o poziție bună prin măsuri de concurență sau neloială, de aceea banca va trebui să urmărească ce fac competitorii;

d) Riscul legal – domeniul de activitate bancară este controlat, reglementat pe baza unor legi și acte normative.

Elemente principale de risc în procesul de creditare. Factori de risc

Înainte de luarea unei decizii de creditare, inspectorul de credite va lua în considerare o mulțime de criterii, iar obiectivul principal urmărit de acesta este descoperirea și evaluarea riscului în vederea diminuării gradului de incertitudine, inerent rambursării împrumutului.

Deci, primul pas în orice relație de creditare este strângerea sistematică a informațiilor de ordin financiar, economic, de piață, industrial, de producție referitoare la solicitantul creditului, toate având o natură specifică sau generală, în scopul determinării tipului de risc implicat și a cuantificării acestuia.

Sarcina inspectorului de credite este de a cântări diverși factori și de ajunge la o concluzie privitoare la gradul de siguranță al solicitării de credit.

Acest proces va folosi la determinarea următoarelor elemente:

limita maximă a expunerii la risc în funcție de politica băncii;

produsele bancare necesare;

structura creditului;

condițiile de creditare;

necesarul de garanții;

cerințe de control;

comisionul și structura dobânzii.

Un factor cheie în evitarea pierderilor este înțelegerea faptului că gestionarea riscului este un proces continuu și că, pe măsură ce mediul în care orice agent economic își desfășoară activitatea, se schimbă riscurile și semnificația lor relativă ce se modifică de asemenea. În consecință controlul periodic al mediului în care funcționează agentul economic, constituie o parte vitală a procesului de creditare; o bancă prudentă trebuie să obțină o confirmare periodică a faptului că evaluarea pe care s-a bazat acordarea împrumutului este încă validă.

Detectarea din vreme a unei evoluții nefavorabile și a zonelor în care riscul a crescut, furnizează în cazul cel mai rău băncii o marfă neprețuită – timpul, timpul necesar identificării cauzelor care stau la baza acestor evoluții și adoptării măsurilor corective, dându-i în acest fel posibilitatea de a lua inițiativa în loc de a fi depășit de evenimente, cum este cazul foarte frecvent și de a fi forțat să ia o hotărâre pripită într-un ritm și la un moment pe care nu și le poate alege.

În afară de evaluarea numerică sau cantitativă, trebuie să se aprecieze și riscurile calitative.

Acestea reprezintă mediul în care afacerile comerciale și alți factori nu pot fi controlați și influențați prin decizii administrative.

În continuare sunt prezentați câțiva factori de risc calitativi:

a) Economici – dobânda și fluctuațiile de curs valutar, situația pieței interne sau a piețelor internaționale;

b) Sociali – probleme de mediu;

c) Juridici – modificările legislației;

d) Politici – tarife, cote specifice prin legislație;

e) Tehnologici – riscul apariției unor noi produse, dezvoltare care nu poate fi copiată, dar care poate să afecteze negativ o piață;

f) De personal – afacerile sunt dependente de personal (fluctuațiile forței de muncă);

g) Concurența – un actor al pieței poate decide să domine piața, indiferent de costurile pe termen scurt, pe care trebuie să le suporte.

Adevăratul risc de creditare constă în aprecierea angajamentului de plată.

Gradul de certitudine și sursele de acoperire ale angajamentului de plată trebuie identificate chiar de la început. Această capacitate de plată a serviciului datoriei în termenii dobânzii și a valorii creditului trebuie corelată cu termenii contractului de credit.

În general băncile consideră că riscul financiar depinde de mărimea întreprinderii debitoare. Cu cât o întreprindere are cifra de afaceri mai mare, cu atât riscul este mai mic la creditele pe termen scurt și invers. De aceea, băncile clasifică întreprinderile după mărimea cifrei de afaceri, clasificarea diferă de la o bancă la alta, ultima categorie constituind-o debitorii ocazionali la care băncile aplică cota cea mai mare de risc. În limbaj bancar această cotă de risc se numește majorarea dreptului comun.

Pentru stabilirea cotei de risc intervine și cunoașterea întreprinderii de către bănci din relațiile anterioare, estimarea riscului depinzând de aprecierile proprii ale băncii, ceea ce face ca întreprinderile să beneficieze de condiții mai mult sau mai puțin favorabile în raport cu cota normală de risc aplicată întreprinderilor din categoria respectivă, de mărime (după cifra de afaceri).

Cota de risc mai depinde și de calitatea garanțiilor oferite de debitori: efecte comerciale acceptate sau neacceptate, garanții personale ale acționarilor sau conducătorilor întreprinderii.

Managementul global al riscurilor

Gestiunea riscurilor bancare este abordată, de regulă, pe tipuri de riscuri datorită complexității și diversității riscurilor. Trebuie avut însă vedere că expunerea băncii se realizează pentru ansamblul riscurilor și mai mult, riscurile sunt interdependente. Această realitate impune abordarea globală a gestiunii riscurilor care trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și evalua riscurile, de a le controla de a le evita și elimina și de a le finanța.

3.3.1. Identificarea și evaluarea riscurilor bancare

Riscul este un însoțitor permanent al activității bancare, strategia și organizarea băncii fiind afectate dacă riscurile actuale și de perspectivă nu sunt luate în considerare.

Integrarea identificării și evaluării riscurilor bancare în strategia băncii impune în prealabil identificarea principalelor produse și piețe consacrate, precum și a procedurilor de livrare a produselor bancare.

Gestiunea riscului demarează cu descifrarea profilului de risc al diferitelor produse bancare, pentru principalele activități bancare, compararea acestora cu profilul de risc al băncii. Dacă suma profilurilor de risc identificate depășește profilul de risc al bănci, banca are o valoare pozitivă, în ansamblul ei pentru acționari. Sunt elaborate scenarii de pierderi financiare pentru activitățile, tranzacțiile și interfețele bancare, alocând expunerile la risc diferitelor componente ale riscurilor și identificând frecvența și mărimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere și pentru fiecare categorie de risc, pentru a identifica profilul de risc al unei bănci.

3.3.2. Controlul riscurilor

Controlul riscurilor vizează în minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor pentru expunerile care au fost identificate, însă nu pot fi evitate sau eliminate, luând în considerare nivelurile de risc identificate pentru fiecare categorie de riscuri. Controlul riscurilor, componentă a gestiuni acestora, utilizează tehnici specifice fiecărei categorii de risc: tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare a portofoliului pentru riscul de piață; tritizarea creditelor pentru riscul de lichiditate; calitatea produselor bancare, analiza creditelor neperformante pentru riscul operațional.

3.3.3. Măsuri de evitare a riscurilor bancare

Această etapă presupune realizarea prealabilă a identificării și cuantificarea riscurilor și apoi îndepărtarea cauzelor care le produc.

În acest sens, băncile pot utiliza diverse metode:

reproiectarea activităților asociate și fluxurilor de operații;

eliminarea produselor considerate riscante sau ale căror proceduri operaționale sunt puțin cunoscute (exemplu, instrumentele derivate).

Dacă banca a apreciat corect cheltuielile și veniturile asociate riscurilor, această etapă poate avea efect favorabil asupra reducerii costurilor totale; în caz contrar, pot fi eliminate produse care ar putea genera venituri în viitor.

3.4. Riscurile bancare și clasificarea lor în diferite ipostaze

Riscul datei dobânzii

Pentru a proteja împotriva riscului ratei dobânzii, Banca stabilește rate ale dobânzii variabile pe termen scurt pentru împrumuturile pe care le acordă.

Riscul de piață

Economia românească este într-un stadiu incipient de dezvoltare și există un grad considerabil de incertitudine în ceea ce privește viitoarea direcție probabilă a politicii economice interne și a dezvoltării politice. Administratorii nu sunt în măsură de a prognoza eventualele schimbări în condițiile din România și efectul pe care acestea le-ar putea avea asupra situației financiare, rezultatelor și fluxurilor de trezorerie ale Băncii. Banca a stabilit limite ale operațiunilor sale comerciale.

Riscul lichidității

Politica Băncii asupra lichidităților este de a menține resurse lichide suficiente pentru a face obligațiilor sale, pe măsura ajungerii lor la scadență.

Riscul valutar

Banca operează într-o economie în curs de dezvoltare. România cunoaște rate ridicate ale inflației și o devalorizare semnificativă a monedei naționale. Există în consecință un risc de pierdere de valoare în ceea ce privește activele monetare în ROL. Pentru a se proteja împotriva riscului valutar, politica Băncii este de a menține o poziție valutară lungă (adică activele în valută să depășească pasivele în valută).

Concentrarea riscului de credit

În acordarea facilităților și împrumuturilor, Banca își asumă un risc de credit, adică riscul nerecuperării creanței asupra debitorului. Acesta este legat de posturi bilanțiere precum: disponibilitățile, împrumuturile acordate, titlurile de valoare purtătoare de dobândă sau elementele extrabilanțiere. Concentrarea riscului de credit ar putea să rezulte într-o pierdere materială pentru Bancă dacă o schimbare în circumstanțele economice, ar afecta o industrie întreagă sau întreaga țară. Banca minimizează riscul de credit prin: evaluarea atentă a solicitanților de credite, stabilirea unor limite de expunere și aplicarea unei politici prudente de provizionare atunci când riscul de pierdere pentru Bancă devine posibil.

Riscul fiscal

Regimul fiscal din România este subiectul unor variante întreprinderi și constante schimbări, care ar putea fi retroactive. În anumite împrejurări, autoritățile fiscale pot fi agresive și arbitrare în calcularea majorărilor și penalităților. Deși impozitul prezent datorat pentru o tranzacție poate avea o valoare minimă, penalitățile pot fi semnificative dat fiind că sunt calculate pe baza valorii tranzacției și se pot ridica la 0,25% pe zi. În România perioada pentru prescrierea datoriilor fiscale este de 5 ani.

Angajamente și situații neprevăzute

Banca emite garanții și acreditive în favoarea clienților săi, riscul de credit aferent garanțiilor este similar cu acela generat de acordarea de împrumuturi. În cazul unei pretenții față de bancă, rezultată din neplata de către client a unei sume garantate, aceste instrumente prezintă de asemenea, un grad de risc al lichidității pentru Bancă. Toate acreditivele emise de către Bancă sunt garantate. La 31 decembrie 1998, probabilitatea unor pierderi materiale legate de acreditivele emise este considerată a fi nesemnificativă neconstituindu-se, în consecință nici un provizion.

Angajamente legate de credite

Scopul principal al acestor instrumente este de a asigura disponibilitatea care să răspundă solicitărilor clienților. Scrisorile de garanție și acreditivele stand-by, care reprezintă asigurări irevocabile că Banca va proceda la efectuarea de plăți în care clientul nu poate face față obligațiilor sale către terți, prezintă același risc de credit ca și împrumuturile.

Scrisorile de credit și acreditivele documentare, reprezentând angajamente scrise ale băncii în beneficiul unui client și autorizând o terță parte să tragă trate asupra băncii în limita unei sume stipulate și în condiții și termene specifice sunt garantate prin transporturi de bunuri la care se referă, prezentând în consecință, un risc considerabil mai scăzut.

Nevoia de lichidități în cazul scrisorilor de garanție și a acreditivelor stand-by, este sensibil mai scăzută decât volumul angajamentelor, deoarece, în general, Banca nu se așteaptă ca terța parte să tragă fonduri pe durata contractului. Angajamentele de extindere ale creditului, reprezintă segmente neutilizate de autorizări de extindere a creditului sub formă de împrumuturi, scrisori de garanție și acreditive. Privitor la riscul de credit aferent angajamentelor de extindere a creditului, Banca este în mod potențial expusă la o pierdere egală cu suma, cu totalul angajamentelor neutilizate. Totuși, volumul probabil al pierderii, deși dificil de cuantificat, este considerabil mai mic decât totalul angajamentelor neutilizate, din moment ce majoritatea angajamentelor de extindere a creditului sunt condiționate de respectarea de către clienți a unor anumite standarde specifice de credit

Deși există un anumit risc de credit asociat segmentelor neutilizate de angajamente, acest risc este considerat modest, dat fiind că, în primul rând, rezultă din posibilitatea ca clientul să uzeze de segmentul neutilizat de autorizare a împrumutului, și în al doilea rând, depinde de probabilitatea ca tragerile respective să nu fie rambursate la timp.

Banca monitorizează scadențele angajamentelor de credit pentru că, în general, angajamentele pe termen lung prezintă un grad mai ridicat de risc de credit decât angajamentele de credit pe termen scurt. Suma contractuală totală a expunerii din angajamente de extindere a creditului nu corespunde în mod necesar nevii viitoare de lichidități, în condițiile în care multe dintre angajamentele respective vor expira înainte de a fi efectuate trageri.

Riscul de nerambursare

Riscul de nerambursare se mai numește și risc de creditare sau insolvabilitate a debitorilor sau de risc de deteriorare a activelor bancare și reprezintă principalul risc asumat de bancă.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutatului, deci se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client.

Deci, fie că aduce o pierdere de capital definitivă, fie că presupune o recuperare parțială și târzie prin acțiuni în instanțele juridice, insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii.

În aprecierea riscului de nerambursare, trebuie studiate cu atenție următoarele probleme:

rolul calității creditului;

selectarea creditelor;

aprecierea riscului global de nerambursare;

controlul intern asupra portofoliului de credite.

3.5.1. Calitatea și selectarea creditelor

Calitatea creditelor este importantă pentru bănci, operațiunea de creditare reprezentând principala operațiune bancară, iar riscul ridicat reprezintă cauza majoră de faliment, de unde necesitatea controlului riscului pe parcursul procesului de creditare.

Importanța majoră prezintă calitatea creditului pentru stat (împrumuturile și taxele primite de la agenții economici se diminuează atunci când agenți economicii nu rambursează creditul) pentru clienții băncii (creditul trebuie rambursat, astfel creditul costă mai mult aplicându-se majorări sau bunurile cu care sunt garantate creditele sunt sechestrate) și nu în ultimul rând pentru economie, în ansamblul ei, alocarea creditelor presupunând o dezvoltare economică.

Selectarea creditelor are loc în faza de acordare a acestora, reprezentând momentul în care banca își asumă riscul și îi poate influența mărimea.

Prin selectare se alege din mulțimea cererilor de credite doar pe acelea care se estimează că au probabilitatea rambursării mai mare decât cea a nerambursării.

Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte:

umane: competență moralitate;

economice: situația internațională, națională, cadrul profesional;

financiare: situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare;

juridice: forma juridică, legături juridice cu alți agenți economici.

Selectarea creditelor de către bancă se poate face și cu ajutorul unor produse informatice specific băncii (RAIFFEISEN S.A.-S.A.B.).

În cazul debitorilor băncii se diferențiază 2 mari categorii pentru care riscul de creditare se manifestă diferit:

agenți economici

agenți economici externi (debitori din alte țări).

Din punct de vedere al scadenței acordarea creditelor pentru toate categoriile de debitori se face pe termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung.

1.a) Acordarea creditelor agenților economici pe termen scurt presupune analiza cererii de creditare și a nevii de finanțare a agentului economic.

Studiul cererii de creditare presupune identificarea, evaluarea și protecția împotriva riscului. Identificarea și evaluarea riscului înseamnă de fapt identificarea și evaluarea factorilor care pot duce la rambursare.

În cadrul acestor factori se deosebesc factori interni legați de activitatea agentului economic, de realizarea sau nerealizarea obiectivelor propuse și factori externi, legați de alți agenți economici cu care agentul economic vine în contact, și care nu și-au plătit datoriile, legați de un blocaj financiar în sectorul respectiv sau de conjunctura economică (criza economică generală, sectorială).

Evaluarea nevoii de finanțare, determinată de deficitele temporare în fluxul de încasări și plăți, presupune analiza contractelor agenților economici respectivi, fluxul cash-flow, angajamentele față de alți creditori, documentele de evidență care reflectă situația economico-financiară a întreprinderii (bilanț, conturi de profit și pierdere). Se determină după această analiză sume de care are nevoie agentul economic, iar între bancă și agentul economic se va negocia scadența și dobânda.

Pentru protecția împotriva riscurilor se pot cere garanții sau se pot înăspri condițiile de creditare prin limitarea sumei totale a creditului acordat.

1.b) În acordarea creditelor agenților pe termen lung, pentru investiții, analiza nevoii financiare necesită un proiect de investiții care este întocmit de agentul economic care solicită creditul, de firme specializate sau de bancă.

Și în acordarea creditelor pe termen lung se are în vedere identificarea, evaluarea și protecția împotriva riscului care vizează acele grupe de factori interni determinați de necesitatea, eficiența și oportunitate proiectului investiției și factori externi legați de mediul economic în care agentul economic respectiv apelează la credit, factori de natură politică, economică (import, export).

Protecția împotriva riscului în mod cert este legată de evaluarea garanțiilor. În acest caz creditelor pentru investiții, evaluarea garanțiilor este necesară pentru că există incertitudinea evoluției prețurilor în timp și a calității activității în care investește agentul economic.

Este de reținut faptul că nici o investiție nu se finanțează în întregime de către bancă, preîntâmpinându-se în acest mod riscul moral.

Selectarea cererilor de creditare se poate face prin: evaluarea creditelor pe bază de punctaj această metodă fiind cunoscută sub denumirea de credit-scoring.

Credit-scoring-ul se exprimă ca o cotație de apreciere sau de evaluare a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului și își propune să stabilească un mod de ierarhizare a solicitanților de credit printr-o notă medie sau punctaj. În acest scop sunt necesare:

stabilitatea unui număr de variabile;

statuarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, de expresie globală.

Aplicarea punctelor sistemului credit-scoring înseamnă adunarea punctelor întrunite de solicitant considerând câte un punctaj pentru fiecare din criteriile stabilite în fișa de evaluare a agentului economic (Anexa nr.2) și compararea cu numărul stabilit ca limită de acordare și respingere.

La RAIFFEISEN S.A. limita de acordare și respingere a creditului pentru agenții economici este stabilită la 20 de puncte:

între 40-60 se acordă creditul;

între 20-39 se poate acorda creditul dacă nu există alte elemente de risc;

sub 20 nu se acordă creditul.

Prin introducerea evaluării pe bază de punctaj se urmărește realizarea unor obiective ca: reducerea timpului și costului evaluării, creșterea calității creditelor, creșterea productivității și a satisfacției inspectorilor de credite, îmbunătățirea calității controlului creditelor, ușurarea modificării strategiei de creditare, selecția clienților în funcție de calitate.

Scorurile întrunite de fiecare solicitant în cadrul sistemului creează o premisă de ierarhizare.

Cu privire la finalitatea utilizării acestui sistem, trebuie să spunem că băncile, pe baza experienței proprii, stabilesc nivelul minim de punctaj admisibil prin analiza comparată a câștigurilor și pierderilor aferente fiecărui nivel al scorurilor.

2. Selectarea creditelor acordate debitorilor din alte țări (riscul de țară)

Riscul de țară caracterizează probabilitatea apariției incapacității de plată a unui debitor datorită unor cauze care țin exclusiv de localizarea sa geografică.

Din punct de vedere a riscurilor de creditare acestea pot fi: risc specific organismelor guvernamentale, instituțiilor publice și statelor debitoare și risc suplimentar pentru persoane sau agenți ai căror insolvabilitate este determinată de localizarea geografică, nu de deteriorarea situației lor financiare.

Riscul de țară are două dimensiuni:

– risc politic sau risc suveran. Gradul de instabilitate politică poate duce la modificarea atitudinii oficiale funcție de atitudinea guvernului referitoare la investiții străine, limitarea sau interzicerea ieșirilor de capital, repunerea în discuție sau renegocierea unor contracte, refuzul de a recunoaște angajamentele guvernelor anterioare.

– risc economic incapacitatea autorităților monetare de a asigura transferul drepturilor creditorilor, deci autoritatea monetară a țării debitoare nu dispune de valuta de care are nevoie.

Dacă valuta este liber convertibilă atunci acest risc nu există.

Evaluarea riscului de țară se poate realiza:

În baza valorii capitalizate. Această metodă presupune dezvoltarea unui aparat matematic bine pus la punct. Se realizează capitalizarea fluxului de venituri la nivel de țară, pentru care se folosesc rată referitoare la situația anterioară și evoluția estimativă a principalelor elemente ale balanței de plăți externe;

Folosind metoda Delphi (metoda indicatorilor de risc) care constă în stabilirea unor criterii reprezentative: politice, economice, financiare și a unor fonduri pentru fiecare criteriu. Diferite persoane abilitate a acorda puncte vor stabili rezultatul ca medie aritmetică ponderată în funcție de care se încadrează țara într-o anumită categorie de risc.

3.5.2. Gestiunea preventivă a riscului client

În gestiunea riscului de creditare o importanță deosebită revine studiului gestiunii preventive, a riscului pentru creditele acordate populației, care presupune de fapt urmărirea creditului acordat și a calității debitorului. Pentru agenții instituționali gestiunea este asigurată permanent de inspectorii de credite care au un număr de agenți economici pe care îi supraveghează.

Gestiunea procesului de creditare este organizată separat la nivelul Băncii fiind organizate două compartimente:

– serviciul de ghișeu (Front Office) unde se desfășoară activitatea comercială și administrativă. În cadrul acestui serviciu are loc întocmirea dosarelor de creditare și trierea lor.

– serviciul de credite propriu-zis (Back-Office) ce se ocupă cu gestiunea evenimentelor pe parcursul derulării procesului de creditare.

Pentru urmărirea gestionării preventive a riscului client, important este cum se desfășoară schimbul de informații între cele două compartimente existând două modalități:

Abordarea clasică (reactivă);

Abordarea modernă (activă).

a) Abordarea clasică presupune specializarea și defalcarea sarcinilor între cele două servicii de ghișeu: FO și de credite BO.

Serviciul FO analizează cererile de creditare. După ce stabilește acordarea creditului între cele două părți (bancă – client), dosarele sunt trimise la serviciul BO pentru urmărirea derulării relațiilor de creditare.

Serviciul BO nu ia contact cu clienții, ci urmărește rambursarea ratelor scadente. Când datele scadente nu sunt respectate există proceduri standardizate pe care cei de la BO le aplică: modificarea ratei dobânzii, reeșalonarea creditului, trecerea clientului în altă categorie.

BO ar trebui să ia legătura cu FO pentru a intra în contact cu clientul, dar se aplică mai întâi procedurile standardizate și apoi se ia legătura cu clientul. În acest caz există două posibilități:

– rezolvarea problemei: clientul redevine bun, cu toate antecedentele sale și în acest moment se întrerupe legătura BO cu FO;

– nerezolvarea problemei, clientul este problematic apărând o situație conflictuală (Banca va apela în această situație la garanții).

Abordarea clasică se mai numește și reactivă pentru că banca reacționează după evenimentele ce se produc.

Schematic ABORDAREA CLASICĂ (MOD REACTIV) se prezintă astfel:

Iar GESTIUNEA RISCULUI CLIENT:

b) Abordarea modernă (activă)

În această modalitate se acționează înainte de a se produce evenimentul nedorit, deci se acționează din timp pentru a se minimiza riscul.

Dezavantajele acestei metode sunt volumul de muncă suplimentar și cheltuielile suplimentare. Cheltuielile sunt mari pentru că actualizarea permanentă a informațiilor despre client costă mult.

Principiile abordării moderne:

Relația dintre bancă – client trebuie privită ca o relație constructivă, ca o relație de interes reciproc;

Riscul apărut este mai ușor de prevenit decât de recuperat;

Păstrând o legătură strânsă și permanentă cu clientul, Banca beneficiază de un avantaj competitiv, concurențial.

Spre deosebire de riscul de nerambursare care vizează aspectul termenului și a sumei de rambursare, riscul client este riscul de deteriorare a calității clienților.

Principalele obiective urmărite de abordarea modernă sunt:

Unificarea aprecierii riscului de creditare, exclusiv prin prisma riscului client, care presupune renunțarea din punct de vedere a riscului de nerambursare la BO;

Stabilirea unui sistem coerent de indicatori care să exprime riscul client;

Introducerea procedurilor de analiză și actualizarea a dosarelor clienților care vor trebui să simplifice activitatea personalului din Bancă.

Pentru implementarea acestor proceduri sunt necesare următoarele operații:

Definirea informațiilor necesare pentru un dosar client tip (robot) și a bazei de date din care se pot obține informațiile de care avem nevoie;

Stabilirea algoritmilor de calcul, a indicatorilor care ne interesează și a unor marje de toleranță – filtre care sunt revizuite periodic și actualizate;

Prezentarea rezultatelor caracterizate prin accesibilitate, rapiditate și simplitate;

Reactualizarea informațiilor din bazele de date BO.

Arhitectura SISTEMULUI DE GESTIUNE PREVENTIVĂ a riscului client în cazul abordării moderne (mod activ).

3.5.3. Determinarea riscului de nerambursare

Riscul global de nerambursare este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate și a ratei dobânzii.

Riscul de nerambursare va crește pe măsură ce dimensiunile cresc. Odată cu creșterea volumului creditului cazurile de nerambursare cresc în proporție accelerată, expresie a faptului că majoritatea proporției creditului aduce în rândul debitorilor un număr mare de persoane, potențial insolvabile.

Restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, întrucât în primul rând, clienții cu solvabilitate îndoielnică sunt excluși de la creditare.

Creșterea ratei dobânzii conduce la creșterea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor, majorează, în general, obligațiile beneficiarilor de credite, iar pe de altă parte, că aceștia, clienți apreciați ca riscanți, au un regim de creditare specific, cu dobânzi mai ridicate.

Și în cadrul RAIFFEISEN S.A. pentru fiecare categorie de credite se percepe o anumită dobândă, după cum urmează:

Nivelul dobânzii este evident influențat de riscul nerambursării, elementele de structură a dobânzii fiind separate în:

Dobândă pură, care este costul utilizării capitalului și

Plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care-l presupune fiecare credit acordat, funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor. Se poate afirma că riscul de nerambursare majorat determină o ofertă de credit mică.

În ceea ce privește poziția ofertei de credit față de nerambursare trebuie să se constate că banca, fiind sensibilă la riscul de insolvabilitate, va avea un prag de credite, indiferent de condițiile de dobândă extrem de favorabile. Deci, există o zonă inelastică în relația:

Ofertă de credit – Risc de insolvabilitate

Fiecare bancă se confruntă pe de o parte cu tendințe de anticipare de conserve și deci, de reținere în creditare, ceea ce înseamnă siguranță, iar pe de altă parte banca este interesată în valorificarea ofertei de credite, pe care ar fi trebuit în mod normal să le refuze.

Gestiunea riscului de credit global

3.6.1. Principiile gestiunii riscului de credit global

Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea și limitarea riscurilor.

Divizarea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special. Concentrarea clienților între-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenților economici importantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce privește clienții suverani – diversificarea geografică.

Pe de altă parte se pot întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoi de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a piețelor o permite, astfel de firme recurg direct la piețe pentru a-și asigura finanțarea fără intermediar.

O altă soluție o reprezintă constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancare reprezintă ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, ansamblu structurat și organizat de o manieră precisă. Această soluție are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante, dar și avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite și participarea băncilor mici la finanțarea marilor întreprinderi (operație mai puțin riscantă și mai puțin costisitoare) și are și autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.

Limitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. Fiecare bancă, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscurilor în două feluri: global și analitic, astfel:

– Fixând o limită proprie, internă, angajamentul său global în operații riscante (dar rentabile). Se stabilește o limită maximă (de exemplu 75%) pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar;

– Fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale situației economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea la risc.

3.6.2. Indicatori ai riscului global de creditare

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică și indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar.

Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie să amintim aici că din punctul de vedere al băncii risc de creditare nu prezintă doar operația de creditare propriu – zisă; plasamentele în titluri de credit (între operațiile bilanțiere), acordarea de garanții (în afara bilanțului) și participarea înseși a băncii la sistemul interbancar de decontări sunt purtătoare, și ele, de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizați se pot folosi unul sau mai mulți dintre următorii:

– Credite totale raportate la total active; cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri și/sau praguri de alertă. Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci trebuie calculat și raportul dintre creanțele totale asupra debitorilor (credite acordate plus titluri de credit în portofoliu) și activele totale;

– Credite de calitate medie raportate la credite totale; este un indicator care exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară (din punctul de vedere al riscului de creditare) în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observație plus creditele substandard și cele îndoielnice (definite conform normelor BNR). Pentru portofoliul de obligațiuni se poate construi un indicator similar în funcție de calificativele titlurilor din portofoliu (cele internaționale), așa cum sunt ele acordate de agențiile de evaluare recunoscute;

– Pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime servește și drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare post factum.

– Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă felul în care conducerea băncii anticipă evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât creșterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că, deci, este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite. Această informație trebuie interpretată în contextul dat de dinamica portofoliului de credite însuși căci, dacă cei doi parametri cresc în același ritm, atunci nu poate fi vorba de o creștere a expunerii la risc. În plus, în funcție de reglementările legale privind constituirea și finanțarea fondului de rezervă pentru pierderi din creditare, se poate ca banca să folosească o politică diferită de finanțare a fondului pentru obținerea unor avantaje fiscale; și atunci este clar că dinamica pronunțată a indicatorului nu poate semnifica o creștere a expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca un semnal de alarmă pentru terți și larg mediatizat de presa de specialitate.

– Dinamica activelor și, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta deoarece se presupune, în baza experienței, că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanțele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică și, în general, de ansamblul resurselor băncii și de modul lor de gestionare. O creștere accelerată (de exemplu de 50% într-un an) a valorii reale (în prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori în cadrul acelorași structurii și folosind aceleași resurse. Pe de altă parte, adecvarea însăși a acestor resurse și structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informației este un factor de risc căci sunt (ne) șanse mai mari de strecurare a unor erori (mai ales în cadrul unor proceduri clasice de tratament).

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:

– Profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principală de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinație. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula și sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. El se poate calcula și sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperite. Oricum, evoluția raportului poate fi extrem de semnificativă.

– Și mai edificator este raportul dintre fondul de rezervă și pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.

Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite și evoluția acestuia. În afara băncii majoritatea acestor indicatori pot fi calculați cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanțul și repartizarea profitului publicate de bănci. Ei pot fi folosiți pentru a se aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe piețele financiare și de autoritatea bancară.

3.6.3. Finanțarea riscului global de creditare

Pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite se folosesc atât reținerea riscurilor (proponderentă), cât și cedarea lor prin asigurare.

Se pot încheia asigurări pentru bunurile ce se constituie garanție materială a creditului acordat sau asigurări de viață și de accident pentru titularii privați ai unor contracte de creditare pe termen lung. Deși nu este cea mai importantă modalitate de finanțare a riscurilor (ca volum) protecția prin asigurare este foarte eficiență și puțin costisitoare pentru bancă, deoarece încheierea acestor contracte de asigurare poate fi impusă clientului. Aceste asigurări sunt, de regulă, primele oferite direct de băncile care urmăresc extinderea activității în sfera altor servicii financiare decât cele tradițional bancare.

Reținerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite.

Tratamentul creditelor problematice. În funcție de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadență și cele îndoielnice pot fi tratate în mai multe feluri.

Unele bănci preferă să mențină creanțele active până când debitorul se redresează, până când sunt presate de timp sau până când sunt forțate de autoritatea bancară să recupereze pierderea înregistrând-o ca atare. Este cazul cel mai frecvent în fostele țări socialiste pentru băncile de stat care au o clientelă formată predominant din întreprinderi de stat.

Alte bănci consideră creanța nerambursată pierdere pe care o acoperă din rezervă, iar apoi încearcă să recupereze cât mai mult de la debitor.

Tratamentul efectiv al acestor credite presupune, deci, fie colectarea fondurilor din creanțe reduse (diminuate) sau trecute la pierderi, fie renegocierea/anularea creanței.

Băncile încearcă să renegocieze termenii contractului de creditare dacă astfel au șanse mai mari să recupereze – cel puțin parțial – creanța. Altfel regula bunului simț în domeniu cere ca în cazul în care o scadență nu a fost onorată de cel puțin 180 zile, creanța să fie redusă sau trecută la pierdere.

Decizia de a anula parțial sau în întregime datoria depinde de:

Aprecierea băncii asupra capacității reziduale de rambursare a debitorului;

Modul în care banca tratează de obicei incidentele de plată;

Opinia inspectorilor care efectuează controlul la portofoliul de credite;

Mărimea creditului nerambursat;

Tipul și mărimea garanțiilor.

3.6.4. Rata dobânzii – sursa de finanțare a riscurilor bancare

Stabilirea ratei dobânzii la creditele bancare. Rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de finanțare indirectă a riscurilor. În stabilirea nivelului minim al ratei dobânzii pe care o negociază cu clientul, banca poate avea două strategii: tarifarea la cost sau tarifarea în funcție de rata solvabilității bancare.

În cazul tarifării la cost rata de bază a dobânzii bancare percepute de la debitori este calculată în funcție de costul resurselor de creditare. Dacă abordarea este cea a pool-ului de fonduri, atunci se folosește un cost mediu ponderat al surselor împrumutate. Rata minimă se calculează având în vedere cheltuielile totale (dobânzi plătite și cheltuieli generale). Dacă se folosesc resurse speciale atunci costul acestora corectat cu cota procentuală de cheltuieli generale (atât cheltuieli directe cât și indirecte, din contabilitatea analitică) reprezintă rata de bază pentru stabilirea ratei dobânzii percepute. Prima de rentabilitate este calculată în funcție de rata rentabilității financiare (ROE) astfel: unde:

PR: prima de rentabilitate;

t: cota (medie) de impunere;

p: plasamentele.

În cazul tarifării în funcție de acoperirea cu fonduri proprii (conform normelor de solvabilitate impuse) modelul este doar cu puțin mai complicat.

La aceste rate de bază se adaugă o primă de risc ce exprimă riscul statistic de nerambursare, apreciat pentru fiecare categorie de credite (în funcție de calitate) pa baza datelor interne din perioade anterioare de timp în condiții de comparabilitate din punctul de vedere al fazei ciclului economic.

Model de evaluare pe bază de rată a rentabilității financiare și rată a solvabilității bancare

Reglementările în vigoare cer ca pentru fiecare 1000 lei active bancare ajustate în funcție de risc să fie asigurați 80 lei fonduri bancare (capital în sens larg). Aceasta înseamnă că fiecare 100 lei capital poate susține active bancare ajustate în funcție de risc în valoare de 1250 lei. În acest fel talia unei bănci este limitată de capitalul pe care îl poate atrage sau genera. Aceste restricții, impuse prin normele privind rata solvabilității bancare, le fac pe bănci să realizeze că nu mai pot oferi toate gamele de produse financiare, că nu au suficient capital pentru toate aceste operații și că trebuie luate anumite decizii privind renunțarea la anumite produse și introducerea sau extinderea ofertei pentru altele, mai puțin „capitalofage”.

Pentru a maximiza rata rentabilității financiare (ROE), în contextul actualei legislații, banca trebuie să-și restructureze portofoliile (activele) astfel încât fiecare 1000 lei investită să-i aducă cel mai mare venit posibil. Cu alte cuvinte, trebuie să se renunțe la portofoliile mai puțin atractive, chiar dacă rentabile, dacă ele nu asigură o folosire optimă a capitalului. În prezent și în viitorul apropiat această evaluare va fi extrem de importantă.

Modelul conceptual de evaluare pe bază de ROE este preluat după Yang (123) dar el este folosit în diferite variante de lucru de majoritatea băncilor mari. Modelul permite stabilirea unui mecanism de fundamentare a prețului pentru oricare produs bancar, în mod individual dar ținând cont de restricțiile impuse de o maximă fructificare a capitalului disponibil. Criteriul pentru stabilirea acestui preț adecvat îl va reprezenta nivelul global al ROE pe care banca și-l propune, un obiectiv – venituri care va atrage investitori și-i va satisface pe termen lung pe acționari. Când sunt incluse toate costurile în evaluarea produselor și când s-a determinat corect necesarul de capital pentru un nou produs, atunci băncile constată că atingerea ROE propus ar însemna să evalueze produsele la prețuri care le-ar face necompetitive. Astfel că acest procedeu de evaluare permite unor produse mai slabe – produse pentru care banca nu are avantaj competitiv – să fie identificate pe parcursul procesului de luare a deciziei.

3.6.5. Reținerea riscului de creditare; rezervele pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite

Rezervele pentru pierderi sunt un fond bancar, element al capitalului propriu, alimentat din profitul brut în limita legii și destinat acoperirii pierderilor cauzate de riscul de nerambursare.

Fondul apare atât în bilanțul băncilor (pasive) cât și în contul de profit și pierderi la cheltuielile suportate din profit (provizioane).

Mărimea fondului de rezervă la un moment dat se calculează pe stoc; astfel valoarea fondului la sfârșitul unei perioade se determină adăugând provizioanele la rezerva inițială și scăzând pierderile suportate pe parcursul perioadei respective.

Valoarea informațională a rezervelor pentru pierderi

Băncile își măresc fondul de rezervă ori de câte ori devine evident că un credit sau un grup de credite nu pot fi recuperate, atunci când s-a produs o pierdere neprevăzută și atunci când crește valoarea portofoliului de credite.

Publicul nu poate fii informat asupra gradului de risc al operațiilor (de creditare) în care este implicată o bancă, dincolo de informațiile pe care aceasta trebuie să le publice și anume valoarea creditelor restante și a fondului de rezervă. De aceea informația referitoare la o eventuală suplimentare a fondului de rezervă este foarte utilă pentru a putea aprecia global calitatea portofoliului de credite; aceasta deoarece ea exprimă punctul de vedere intern al băncii: mai multe rezerve sunt necesare doar dacă se anticipă pierderi mai mari, ceteris paribus.

Astfel spus, în principiu, rezerva se constituie în funcție de calitatea portofoliului de credite.

Tipuri de rezerve bancare

În scopuri analitice, la multe bănci, rezervele se grupează în:

– Rezerve specifice sau alocate; sunt cele pe care banca le consideră asociate unei anumite grupe de credite sau unui anumit credit. Dacă un credit anume devine mai riscant decât celelalte credite din aceeași categorie, atunci banca fie majorează anume rezervele sale pentru acel credit sau alocă o parte din rezervele sale special pentru acoperirea pierderilor potențiale la acel credit;

– Rezervele generale sunt libere și pot acoperi orice pierdere.

Această grupare a rezervelor permite o mai bună analiză a necesarului de rezerve.

Altfel, articolul bilanțier este unic: rezerve.

Determinarea mărimii rezervelor bancare

Se face după o procedură ce are caracter normativ (conform normelor băncii centrale) sau autonormativ (conform normelor interne din politica de creditare proprie).

Oricum ar fi, mărimea rezervelor este influențată de o serie de factori între care:

– Regimul fiscal; dacă se suportă din profitul brut rezervele tind să fie mai mari decât cele finanțate din profitul net;

– Prevederile normative; ele pot impune un anumit mod de constituire a fondului de rezervă care determină direct și exclusiv mărimea rezervelor (România);

– Calitatea portofoliului de credite și a mediului economic; în perioade de recesiune rezervele sunt mai mari căci și probabilitatea de nerambursare este mai mare.

Pentru a stabili volumul fondului de rezervă pentru pierderi la portofoliul de credite se pot folosi, în principiu, mai multe metode de calcul (fundamentare).

Folosirea unui proces constant față de valoarea portofoliului de credite se folosește în perioade de stabilitate economică și nu necesită evaluarea prealabilă a riscurilor. Procentul folosit este, cel mai adesea, maximul admis de lege pentru a fi prelevat din profitul brut. Folosirea acestei metode limitează analiza pe care banca trebuie să o facă pentru a determina exact mărimea rezervelor sale și poate crea următoarele probleme:

– Poate duce la formularea unor obiecții din partea inspectorilor autorității bancare sau din partea experților contabili căci estimarea rezervelor trebuie (principial) să se facă pe baza pierderilor anticipate;

– În cazul folosirii repetate, procedura poate duce la acumularea unor rezerve insuficiente pentru a face față unei perioade mai îndelungate de criză.

Adoptarea politicii concurenților în domeniul rezervelor bancare.

În acest context o bancă își stabilește rezervele în funcție de nivelul acestora la concurenții ei, relativ la talia sa. Se poate folosi cu succes căci rapoartele financiare – mai ales ale băncilor mari – sunt accesibile. Se presupune că aceste bănci au investit suficient în prognoza condițiilor de pe piețele creditului pentru ca nivelul rezervelor lor să poată fi considerat ca fiind corespunzător. Este o soluție economică și care poate da bune rezultate, cu condiția ca băncile să opereze pe aceleași piețe și să aibă rentabilități apropiate. Cel mai adesea este folosită pentru fundamentarea complementară a nivelului rezervelor și rareori exclusiv.

Dacă ne bazăm pe experiența anterioară, atunci mărimea rezervelor se determină pe baza seriilor de date referitoare la pierderile înregistrate în anii anteriori. Este folosită relativ frecvent de băncile mici căci pierderile înregistrate anterior la grupe relativ omogene de credite (ipotecare, personale, pentru cărți de credit sau cumpărări de automobile) pot oferii o bună estimare a evoluției viitoare (în condiții similare). Interpretarea trebuie făcută cu discernământ căci trebuie selectate tendințele reale de influențele sezoniere, precum și de faza ciclului economic și eventuala modificare a strategiei manageriale.

Dacă obiectivul principal îl reprezintă optimizarea gestiunii veniturilor, atunci, pentru a nivela variația acestora, băncile pot alege anii cu venituri mai mari pentru a face prelevări majore pentru fondul de rezervă. În anii cu rezultate mai slabe din punct de vedere financiar prelevările devin simbolice. Aplicarea acestei metode de determinare a rezervelor poate crea pentru bancă atât probleme de securitate, cât și probleme cu organismele de control și experții contabili. A fost larg folosită de băncile elvețiene până în 1992.

Gestiunea profitului este principial și problematic similară metodei de gestiune a veniturilor. Obiectivul central devine optimizarea rentabilității băncii și aplicarea acestei metode depinde de regimul fiscal al prelevărilor pentru rezerve. Pentru a limita această practică de falsă imunizare la condițiile adverse de mediu, de exemplu, băncile mari pot fi scutite de plata impozitelor aferente (prelevare din profitul brut) doar pentru pierderile efectiv suportate.

Analiza creditelor este o metodă analitică, recomandată de autoritățile bancare. Presupune un volum mai mare de muncă – este deci mai scumpă – dar și o determinare apropriată de nivelul necesar al prelevărilor pentru fondul de rezervă. În principiu acestea ar trebui să fie cât mai reduse (minimul necesar) căci reprezintă cheltuieli; însă faptul că pot avea un tratament fiscal particular și sunt luate în calcul la determinarea gradului de capitalizare face ca băncile să fie interesate – între anumite limite referitoare în primul rând la rentabilitate – să nu reducă volumul rezervelor.

Volumul rezervelor necesare este estimat pentru fiecare tip de credite apoi însumat și comparat cu valoarea inițială a rezervelor. Diferența o reprezintă prelevările necesare.

Metoda normativă de stabilire a rezervelor este impusă de autoritatea bancară. Este metoda în vigoare și în România, din 1994 de când se aplică Normele PNR nr. 3/1994. în funcție de clasificarea creditelor se impune următoarea structură a prelevărilor obligatorii pentru provizioanele specifice de risc:

Credit standard: 0%;

Credit în observație: 5%;

Credit substandard: 20%;

Credit îndoielnic: 50%;

Credit pierdere: 100%.

Aceste prelevări au regim de limită minimă, banca putând constitui rezerve superioare dar nu din profitul brut.

CAPITOLUL IV

STUDIU PRIVIND ACORDAREA

UNUI CREDIT DE CĂTRE

BANCA AGRICOLĂ S.A.

4.1. S.C. PRODUCT S.R.L. – prezentare generală

S.C. PRODUCT S.R.L este o societate cu capital privat care are ca obiect de activitate producerea și comercializarea produselor legumicole.

Societatea a fost înființată în anul 2000 prin preluarea unei importante părți a patrimoniului fostei societăți PROSPER S.A. firmă recunoscută pe piață ca un important producător al produselor legumicole.

Conducerea societății este structurată pe trei compartimente: financiar-contabilitate, comercial și tehnic. Toate cele trei compartimente sunt conduse de către un șef de compartiment care se subordonează directorului general.

În desfășurarea activității un rol deosebit de important îl are sectorul comercial și contabilitatea. Evidența financiar-contabilă se realizează în cea mai mare parte în sistem informatic, special conceput pentru acest gen de activitate.

Echipa managerială a firmei este formată din specialiști cu înaltă pregătire, echipa ce a asigurat dezvoltarea continuă a firmei.

Societatea este organizată pe trei compartimente. Fiecare compartiment are propria lui organizare și propriile sarcini. Dintre acestea cele mai importante, pentru activitatea societății, sunt compartimentul comercial și financiar-contabil.

Compartimentul comercial elaborează politica comercială, efectuează studiile de marketing și asigură aprovizionarea și desfacerea mărfurilor. Politica de preț este tot sarcina acestui compartiment. Conducerea este asigurată de directorul comercial.

Compartimentul de contabilitate și activitatea de evidenta financiar-contabilă este împărțită pe posturi de lucru. Astfel fiecare post are sarcini bine definite și responsabilități clare. Toată activitatea financiar-contabilă se subordonează directorului economic. Tot în cadrul acestui compartiment se realizează și activitatea de analiză economico-financiara, previziune și alcătuire bugete, ceea ce contribuie foarte mult la o bună desfășurare a activității.

Compartimentul tehnic asigură asistența tehnică în procesele tehnologice specifice comerțului cu produse legumicole.

ORGANIGRAMA FIRMEI

4.2. Analiza economico – financiară

4.2.1. Analiza situației economice în contextul pieței

Analiza economică se referă la importanța pe care o are societatea și activitatea acesteia pe piața locală.

Societatea ocupă o poziție importantă în contextul economic local. Odată cu preluarea patrimoniului S.C. PRODUCT S.A., S.C. PRODUCT S.R.L. a preluat și cea mai importantă parte a clienților acesteia, numărul de contracte cu beneficiarii determină situarea societății printre cei mai importanți furnizori de produse legumicole pe piața locală, asigurând marfa pentru cei mai importanți agenți importanți din zonă care se ocupă cu industrializarea produselor legumicole.

4.2.2. Analiza financiară

Analiza financiară urmărește rezultatele economico-financiare a activității firmei pe parcursul ultimului exercițiu financiar. Pentru sintetizare, și pentru o imagine de ansamblu, se folosește o serie de indicatori de performanță, indicatori utilizați de bancă în analiza acordării creditului:

Lichiditate imediată = = 972%

Lichiditate curentă = = 96%

Solvabilitate patrimonială = = 11%

Randamentul capitalului utilizat = = 2%

Randamentul activelor = = 573%

Marja profitului impozabil (rentabilitatea financiară în funcție de C.A.) = = 0,5%

Cheltuieli la 1000 lei C.A. = = 920%

Gradul de acoperire a chelt. din venituri = = 102,7%

4.3. Planul de afaceri

4.3.1 Proiectul și obiectivele lui

Proiectul de investiție îl constituie achiziționarea de utilaje legumicole performante și construcția unui spațiu propriu de desfacere a produselor la standardele pieței

4.3.2. Evaluarea investiției

Evaluarea investiției se va realiza pe baza ofertelor de preț primite de la principalii furnizori de produse și utilaje legumicole și de materiale de construcții, firme de proiectare.

Investiția cuprinde:

Proiectul de execuție și planul de detaliu al construcțiilor:

Suma = 32 mil lei

Procent din total investiții = 4%

Clădire:

magazin desfacere

Suma = 520 mil

drumuri de acces

Suma = 200 mil

parcări și alte dotări

Suma = 150 mil

mobilier și accesorii

Suma = 70 mil

utilaje agricole:

tractoare

Suma = 950 mil.

utilaje agricole

Suma = 500 mil.

Total investiție = 2.422 mil.

4.3.3. Date privind datele de desfacere și promovarea vânzărilor

Piața de desfacere este asigurată prin sistem en-gros de diverși agenți economici și în viitor prin magazinul propriu de desfacere.

Necesitatea de deschidere a unui magazin propriu este dată de situarea punctului de lucru al societății în zona km 5, zona situată în apropierea unui important cartier din Constanța, important vad comercial, ceea ce duce la o satisfacere mai bună a cerințelor consumatorilor. Datorită eliminării intermediarilor prețul produselor devine competitiv satisfăcând exigențele consumatorilor.

Poziția și caracteristicile proiectului vor determina o reacție previzibilă a concurenței în ceea ce privește produsele oferite, calitatea și prețurile acestora toate acestea fiind în beneficiul clienților. Strategia de piață se va realiza printr-o politică globală de marketing prin inițierea unui șir de acțiuni practice, un ansamblu coerent pus în mișcare pe baza unor programe care să optimizeze eforturile de marketing necesare pentru promovarea strategiei de piață. Promovarea se va realiza prin departamentul de marketing prin conceptul de marketing-mix prin următoarele poziții:

Dezvoltarea produsului;

Determinarea prețului;

Adoptarea mărcilor;

Vânzarea directă;

Publicitatea;

Promovarea locul vânzării;

Cercetarea și analiza informației.

4.3.4. Informații financiare privind activitate trecută a firmei

La prezentul plan de afaceri s-au anexat:

Bilanțul contabil al ultimului exercițiu financiar

Situația veniturilor și a cheltuielilor

Previziunile pentru perioada în curs

Analiza financiară cuprinde indicatorii de bonitate a firmei, necesari analizei acordării creditului de câtre bancă:

Gradul de îndatorare

Lichiditate imediată

Solvabilitate patrimonială

4.3.5. Planul de finanțare a investiției și proiecțiile financiare pentru perioada de rambursare a creditului

Sursele de finanțare ale investiției, se asigură din:

– mil. lei –

Garantarea creditului se va realiza cu clădirile reprezentând sediul societății și două clădiri care reprezintă spații de depozitare a produselor obținute.

SITUAȚIA

VENITURILOR ȘI CHELTUIELILOR

AFERENTE PROIECTULUI

– mil. lei –

SITUAȚIA

VENITURILOR ȘI CHELTUIELILOR

PE TOTAL ACTIVITATE

– mil. lei-

GRAFICUL DE REALIZARE A INVESTIȚIEI

CERERE DE CREDIT

SC PRODUCT S.R.L., cu sediul în Constanta, cod 8700, cu număr de înregistrare la Registru Comerțului J13/4827/97 din Constanta, și cod fiscal: R6776661, având obiect de activitate comercializarea produselor legumicole, prin reprezentanții săi legali și anume: Administrator General și Director economic, vă rugăm să ne aprobați un credit în valoare de 2.422 mil. lei, pe care să-l folosim în completarea surselor proprii, pentru realizarea unei investiții, constând în clădire magazin desfacere și utilaje agricole. Resursele proprii de 1017 mil. lei se asigură potrivit bugetului de venituri și cheltuieli a unității astfel:

surse proprii 1017 mil. lei

alte surse……-…………

Creditul urmează să fie rambursat conform graficului de rambursare stabilit împreună.

Garanțiile asiguratorii urmează să fie constituite în favoarea băncii:

IMOBIL sediu, având valoarea contabilă de …….

Menționăm că societatea noastră nu are în momentul de fată alte credite contractate la și nici la alte bănci.

La prezenta cerere anexăm situația financiar-contabila a societarii noastre prezentată în balanța de verificare și bilanțul contabil pe ultimul an, indicatorii economico-financiari, și planul de afaceri pentru realizarea investiției.

Declarăm pe propria răspundere ca toate datele din prezenta cerere, precum și din declarațiile anexate, sunt reale și corespund cu cele din evidențele noastre, și ne angajăm să respectăm toate obligațiile ce ne revin din contractul de credit.

Persoane autorizate,

FIȘA CLIENTULUI

SC. PRODUCT SRL, are ca obiect de activitate comerțul cu produse legumicole și o cifră de afaceri de 4 mld. lei;

Sediul societății este în Constanța, și este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul de 7939344, și cod fiscal 7293369.

Capitalul social este integral privat, în valoare de 20.000$.

Persoanele autorizate să reprezinte societatea în încheierea de contracte sunt Administratorul și Directorul Economic.

Personalul societății este de 30 angajați, din care 20 cu carte de muncă și 10 cu convenție civilă. Datorită obiectului de activitate, exista personal sezonier angajat pe perioada cu activitate maxima.

Personalul societății este specializat pentru activitatea pe care o desfășoară prin studii de specialitate. Conducerea societății este realizată de către echipa managerială, care este formată din cadre cu studii superioare de specialitate în domeniul agricol si economic. Acestea contribuie la buna desfășurare a activității societății și asigură o activitate rentabilă, bazată pe eficiență economică.

Echipamentele constau în marea lor majoritate în mijloace de transport, și utilaje agricole.

Capacitățile de producție ale unității sunt folosite la capacitate maxima, pentru a putea permite desfășurarea unei largi activități, în vederea atingerii obiectivelor propuse.

Societatea nu are nici o investiție în curs de execuție în momentul solicitării creditului.

Societatea oferă spre vânzare toata gama de produse legumicole în regim en-gros, către distribuitorii cu amănuntul.

Principalii furnizori de marfă sunt producătorii interni de produse legumicole, dar societatea are contracte și cu furnizori externi.

Poziția pe piața a unității este foarte bună la nivel local și județean, având o pondere pe piață de 10%.

Strategia de dezvoltare, se referă la creșterea ofertei, atât din punct de vedere cantitativ, prin dezvoltarea de noi puncte de desfacere, cât și din punct de vedere calitativ, prin promovarea unor produse cu un înalt nivel calitativ pe piața.

Unitatea dorește sa-și mărească capacitatea de desfacere cu amănuntul, prin construirea unui magazin propriu.

Politica comercială este orientată spre atingerea de noi segmente de piață și contractarea de noi clienți. Serviciul de marketing intern asigură un studiu permanent al pieței și al concurenței.

Pentru promovarea vânzărilor se desfășoară activități de reclamă și publicitate, orientate spre promovarea imaginii firmei.

Principalii concurenți pe piața sunt marii producători de produse legumicole din țară, care desfășoară același tip de activitate, ca și firma analizată.

ANALIZA BĂNCII

PENTRU ACORDAREA CREDITULUI

1. Date generale:

Denumire: SC. PRODUCT SRL

Forma de proprietate: integral privat

Obiectul de activitate: comerț produse legumicole

Capital social: privat românesc

2. Date privind creditul solicitat:

Categoria de credit: pentru dezvoltare, în completarea surselor proprii

Valoarea creditului: 2422 mil

Surse proprii :1017mil

Destinația: investiție magazin propriu, utilaje agricole

Durata de creditare: 2 ani

– din care perioada de gratie: –

3. Documentația folosită la efectuarea analizei:

Pentru efectuarea prezentei analize s-a avut în vedere analiza economico-financiară pe baza bilanțului contabil și a ultimei balanțe de verificare, planul de afaceri al obiectivului;

Activitatea manageriala: după analizarea planului de afaceri înaintat de solicitantul creditului, se poate considera ca echipa de conducere este capabilă sa asigure desfășurarea activității în condiții de eficientă.

Relațiile si reputația pe piața: firma dispune de o marjă considerabilă de piață, și de o reputație bună, având bune relații de colaborare cu toți partenerii.

Indicatorii economici

– mil. lei –

Indicatori financiari (mii lei)

Profit brut – 80,1 mil. lei

Active totale – 27,9 mld. lei

Credite deținute de către client

– mii lei –

Performanța financiară

Garantarea creditului se face cu imobilul ce constituie sediul unității și alte două construcții ce folosesc ca spații de depozitare.

Societatea prezintă credibilitate pentru creditare, având perspective bune pentru rambursarea creditului.

Indicatorii de bonitate recomandă creditarea societății solicitante.

4. Propuneri

Valoarea creditului 1,1mld. lei

Destinația investiție clădire, utilaje agricole

Durata creditului 2 ani

– din care: perioada de gratie: –

Punerea la dispoziție :

eșalonat (conform graficului de realizare a investiției)

Dobândă 67%

Rambursarea ultimei rate la data de:

ÎNTOCMIT, APROBAT / ÎNSUȘIT

DECIZIE: nr…..data……

Nota: Analiza este conformă cu normele de creditare în vigoare ale băncii.

CONTRACT DE CREDIT nr. …..

încheiat astăzi…………

Între:

– Banca Agricola, societate pe acțiuni, sucursala Constanța, în baza împuternicirii date prin Decizia Consiliului de Administrație al RAIFFEISEN S.A., cu sediul în București, Str. Doamnei 14, denumită în contract BANCĂ, reprezentată prin D-nul , în calitate de Șef Serviciu Credite, și D-na , în calitate de Director al Sucursalei RAIFFEISEN S.A. Constanța, pe de o parte, și

– S.C. PRODUCT SRL, cu sediul în Constanta, B-dul , Jud. Constanta, număr de ordine în Registru Comerțului Cod Fiscal nr. 6776661 denumită în continuare IMPRUMUTAT, reprezentată prin Administratorul societății și Directorul economic, a intervenit prezentul contract:

BANCA acordă IMPRUMUTATULUI un credit în suma de miliarde lei, pe termen mediu, în completarea surselor proprii de finanțare, pentru construirea unui imobil si achiziționarea de utilaje agricole, pe o perioada de 2 ani, începând cu data de 15.05.2002 și până la data de 15.05.2005 (conform graficului anexat)

Creditul acordat se va pune la dispoziția ÎMPRUMUTATULUI eșalonat, conform graficului de utilizare a creditului.

Banca percepe pentru creditul aprobat și acordat următoarele comisioane:

comisionul inițial de angajament de 0,5% la valoarea creditului aprobat – la semnarea contractului de credit;

comisionul de urmărire (gestionare) a respectării condițiilor contractuale de 0,005 % la soldul creditului existent în ziua de 21 a fiecărei luni, calculat lunar pe toata durata de creditare;

comision de neutilizare de 8 % pe trimestru /an, calculat zilnic asupra sumei neutilizate din credit la datele și în valorile stabilite în contract;

Creditul se acordă cu o dobândă de 67% pe an.

Pe parcursul utilizării și rambursării creditului, BANCA poate indexa procentul de dobândă, în conformitate cu costul resurselor de creditare și dobânda de refinanțare practicată de B.N.R. Noul procent de dobândă se va comunica ÎMPRUMUTATULUI în scris, în termen de 10 zile de la aprobare, și se va aplica la soldul creditului existent de la data modificării dobânzii.

În cazul nerambursării ratelor de credit la termenele stabilite prin graficul de rambursare anexat, BANCA este îndreptățită să treacă ratele la restanță în ziua următoare expirării termenului și să încaseze de la ÎMPRUMUTAT o dobândă majorată cu 3% pe an peste dobânda curentă.

Creditul poate fi rambursat, de către ÎMPRUMUTAT, și înainte de scadență în întregime sau parțial, numai cu acordul și condițiile băncii.

5. ÎMPRUMUTATUL se obligă:

să respecte prevederile din prezentul contract și din anexele la acesta;

să asigure și să participe cu resurse proprii la realizarea obiectului creditării, în proporție de 23,1%, respectiv mil. lei;

să folosească creditul primit numai în scopul pentru care a fost solicitat și aprobat, în condițiile stabilite prin contract;

să restituie BANCII creditul potrivit graficului anexa la contract și să plătească dobânzile și comisioanele bancare, la termenele și în sumele convenite în contract;

să reflecte corect, și la zi, în evidentele sale contabile, toate operațiunile legate de utilizarea și rambursarea creditului, în conformitate cu normele în vigoare;

să suporte cheltuielile de urmărire făcute de BANCĂ pentru recuperarea creditelor nerambursate la scadență;

să solicite acordul BĂNCII în cazul modificărilor organizatorice și statutare (divizare, asociere, etc.), care au implicații asupra obligațiilor asumate prin prezentul contract;

să păstreze în bune condiții și să nu înstrăineze garanțiile care au stat la baza acordării creditului;

pe întreaga perioada de derulare a creditului, respectiv până la restituirea acestuia și a dobânzii, să-și deruleze activitatea și să-și păstreze disponibilitățile prin conturi deschise la RAIFFEISEN S.A.;

să depună și la BANCĂ, balanța de verificare, bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, precum și anexele la acestea, împreună cu raportul comisiei de cenzori sau certificarea unui expert contabil autorizat independent, la termenele prevăzute de depunerea acestora la Administrația Financiară;

să emită în favoarea băncii, și să prezinte la semnarea contractului de credit, câte un rând de bilete la ordin valabile “fără protest” de egală valoare cu creditele primite și dobânda aferentă, separat pentru rate din credit și separat pentru dobânda curentă de plătit, ale căror scadențe, la zile fixe stabilite de comun acord, vor fi cele din graficul de rambursare a creditelor și zilele de plată a dobânzilor.

ÎMPRUMUTATUL se obligă să garanteze creditul primit cu:

imobilul pe care îl deține societatea și care este folosit ca sediu, este gajat de drept în favoarea băncii.

Aceste garanții sunt indivizibile până la rambursarea integrală creditului.

Prezentul contract intră în vigoare după înscrierea contractului de ipoteca și/sau de gaj în registru de inscripțiuni și transcripțiuni imobiliare al Judecătoriei, respectiv la mapa de amanet, precum și înregistrarea la societățile de asigurare a cesiunii drepturilor de despăgubire, pentru bunurile ipotecate și gajate în favoarea BĂNCII. Pe toata durata derulării creditului, până la rambursarea integrală a acestuia și plata integrală a datoriilor către bancă, în cazul nereânoirii polițelor de asigurare, împrumutatul se obligă să permită băncii a plătii în continuare cu nota contabilă din contul curent. plata la societatea de asigurare, contravaloarea primei de a asigurare, aferenta dreptului de despăgubire pentru bunurile ipotecate și gajate în favoarea băncii, pentru care se va urmării primirea de la societatea de asigurare a prelungirii poliței de asigurare.

Pe toată perioada derulării creditului și până la rambursarea integrală a acestuia, împrumutatul se obligă să permită băncii verificarea situației economico-financiare proprii, respectarea destinației creditului aprobat, existența, permanența și integralitatea a garanțiilor și asigurarea acestora.

În acest scop, ÎMPRUMUTATUL se obligă să pună la dispoziția BĂNCII documentele necesare, și să permită accesul personalului împuternicit al băncii în incinta firmei și a șantierului pentru efectuarea de verificări pe teren.

Nerespectarea de către ÎMPRUMUTAT a acestor obligații atrage după sine dreptul băncii de a trece la retragerea creditului înainte de scadență.

În cazul nedepunerii în bancă a balanței de verificare, a bilanțului contabil, a contului de profit și pierdere, precum și a anexelor acestora, în 5 zile calendaristice după depunerea la Administrația Finanțelor Publice, BANCA este în drept să sisteze creditarea și să treacă soldul creditului la credite restante.

BANCA este în drept sa anuleze sau să reducă cuantumul creditului acordat, în cazuri justificate, după expirarea unui termen de preaviz de minim 5 zile, care va fi comunicat în scris ÎMPRUMUTATULUI, astfel:

în cazul când indicatorii de performantă financiară înregistrează nivele sub cele avute în vedere în momentul acordării creditului și care pot conduce la nerambursarea creditelor conform prevederilor din contract. BANCA poate decide continuarea creditării, în alte condiții de dobânda și de garantare a creditului, începând cu data de 1 ale lunii următoare celei prevăzute pentru depunerea bilanțului contabil, a situației patrimoniale, sau după caz, a întocmirii balanței de verificare. Dreptul de decizie aparține băncii, iar împrumutatul se obligă să accepte necondiționat noile condiții de creditare.

în cazul înregistrării de PIERDERI, în cazul furnizării, de către IMPRUMUTAT a unor date nereale, BANCA este în drept să întrerupă imediat, fără preaviz, utilizarea de câtre împrumutat a creditului aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractuale sau în cazul în care situația economica și financiara a acestuia nu mai asigură condițiile de rambursare.

Neplata ratelor și dobânzilor aferente la creditul acordat, precum și nerespectarea vreuneia din clauzele contractuale, dau BĂNCII dreptul să treacă la retragerea imediată a creditului și dobânzilor datorate din contul de disponibilități al împrumutatului, iar când acest lucru nu este posibil, se va trece la recuperarea creditului prin executare silită.

BANCA nu preia riscul politic sau cel determinat de calamitățile naturale, și nu răspunde de autenticitatea documentelor prezentate de ÎMPRUMUTAT.

Prezentul contract și garanțiile reale și personale constituite, reprezintă titlu executoriu, conform art. 56 din Legea bancară nr. 58/1998

Acest contract a fost încheiat în număr de 2 exemplare, din care 1 exemplar rămâne la BANCĂ, și 1 exemplar la ÎMPRUMUTAT

ANEXELE:

Contractul de garanție imobiliara, graficul de utilizare a creditului și graficul de rambursare a creditului fac parte integrantă din contract.

BANCA, ÎMPRUMUTATUL,

CONCLUZII

Sistemul bancar reprezintă una din cele mai importante verigi ale economiei de piață bazată pe libera inițiativă și concurență. Stabilitatea unei economii naționale este în legătură directă cu stabilitatea sistemului bancar național. Tocmai de aceea băncile trebuie să reducă riscul activităților și proceselor bancare care ar putea genera pierderi.

Economia în tranziția Țării noastre a demonstrat foarte multe cazuri în care băncile au dispărut de pe piață datorită unor diverși factori printre care unul dintre cele mai importante îl reprezintă măsurile inadecvate ce au fost luate în calculul riscului bancar. De aceea pentru consolidarea activității și obținerea de rezultate economico-financiare superioare băncile trebuie să-și canalizeze efortul pentru:

reactualizarea normelor de creditare și gestionarea riscului și interpretarea acestora din punct de vedere juridic;

asigurarea permanentă a echilibrului între resursele de creditare și plasamente;

cunoașterea în teritoriu a normelor metodologice de evaluarea bunurilor ce constituie garanția creditării;

reanalizarea tuturor dosarelor neperformante pentru găsirea soluțiilor de recuperare a creditului;

instruirea periodică a personalului pentru aplicarea unitară a normelor de lucru.

În ceea ce privește obiectivul de diminuare a riscului din cadrul activități desfășurate experiența bancară impune cu stringență implementarea și generalizarea unor modalități eficiente de atenuare, dar mai întâi, de preîntâmpinare a riscului.

Evitarea și minimizarea riscului se realizează prin luarea unor decizii și găsirea unor tehnici juridice cât mai coerente.

Minimizarea riscurilor suportate de către bancă contribuie la minimizarea pierderilor înregistrate de către bancă și maximizarea rentabilității acesteia.

Controlul și evaluarea riscului se poate realiza în condițiile în care există un personal calificat superior în domeniu cu experiență, care însă să nu devină un obstacol pentru creditarea agenților comerciali, motorul economiei contemporane.

BIBLIOGRAFIE

1. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Monedă, Credit, Bănci , Editura Didactica si Pedagogica, București 1995

2. Cezar Basno, Nicolae Dardac – Operațiuni Bancare, Editura Didactica si Pedagogica, București 1995

3. Cezar Basno, Nicolae Dardac Riscuri bancre. Cerințe prudențiale. Monitorizare – Editura Didactică și Pedagogică, București 2000

4. Luminița Roxin – Gestiunea riscurilor bancare – Editura Didactică și Pedagogică, București 2001

5. Georgeta Vintilă – Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderilor Editura Didactică și Pedagogică, București 2001

6. Oprițeanu M. – Monedă și credit, Editura Universitaria, Craiova, 1998

7. Lucian C. Ionescu – Economia și rolul băncilor, Editura Economică, București 1997

8. Lucian C. Ionescu – Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București 1998

9. Colecția „Capiatal” – 2000 – 2001

10. C. Basno, N. Dardac, C. Floricel – Monedă, credit, băncivol. 1.2 – Editura Didactică și Pedagigică, R.A., București 1996

11. Vasile Dedu – Gestiune bancară – Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București 1998

12. Pavel V. Ungurean – BANKING – produse și operațiuni bancare – Editura Dacia Cluj – Napoca, 2001

13. D. Tudorache – Elemente de tehnică și strategie bancară – Editura Atlas, București, 1996

14. E. Vasilescu – Managementul proceselor monetare și teoria inflației – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991.

15. T. Mihai – Finanțe și gestiune financiară – Editura Didactică și Pedagogică R.A. – București, 1994.

16. D.D. Șaguna – Drept financiar și fiscal – Editura Oscar Print, București, 1994.

17. Institutul Bancar Român – Riscul și garanția în activitatea bancară și economia – București 1996

18. Claude Simon – Băncile – Editura Humanitas, București, 1993

ANEXE

Anexa nr. 1

DATE PRIVIND CELE MAI IMPORTANTE

BĂNCI DIN ROMÂNIA

(LA 01.01.2002)

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3

CLIENT

NUMĂR REGISTRUL COMERȚULUI

CĂTRE,

BANCA DE CREDIT INDUSTRIAL ȘI COMERCIAL S.A.

SUCURSALA CONSTANȚA

Subsemnatul (ii) reprezentant (i) al (i) societății cu sediul

în str. nr. telefon

fax, , având ca obiect de activitate

solicit un credit/o linie de credit în sumă de LEI/USD, pentru

cu termen de rambursare

Pentru garantarea rambursării creditului/liniei de credit precum și a dobânzilor aferente, aprobat de Dvs., propunem constituirea următoarelor garanții :

Semnături autorizate

societate

banca de credit industrial și comercial s.a.

semnătura de primire

nr. /

Anexa nr. 4

PLANUL AFACERII

I. DATE GENERALE

1. SOCIETATEA

COMERCIALĂ………………………………………..

(denumirea)

2. Reprezentată prin……………………………………………în calitate de

……………………………și…………………………….….în calitate de

…………………………………….…..…(persoanele împuternicite legal)

Sediul societății…………………………………………………………..

…………………………………………………………………………….

(adresa)

4. Cod poștal……………………………………cod fiscal…………….……

5. Fax………………………………………..cod SIRUES………………….

6. Telefon……………………………………

7. Număr acționari (asociați)………………..

8. Înregistrată la Registrul Comerțului la nr…………………din……………

9. Obiectul de activitate………………………………………………………

……………………………………………………………………………..

……………………………………………………………….…………….

(în legătură cu finanțarea solicitată)

10. Capital social: – subscris…………………………………..……….mii lei

– vărsat ……………………………………..……….mii lei

11. Forța de muncă: – număr total………………………, din care:

– angajați permanenți………………………..

– colaboratori………………………………..

12. Consiliul de Administrație (al asociaților)

Nr. crt. Numele și Calitatea Data Profesia Activități Capital Stare domeniu funcția subscris

pronumele nașterii desfășurate social materială

în ultimii

5 ani

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………

II. ANALIZA FINANCIARĂ A AFACERII

A. Determinarea necesarului de credite al afacerii

1. Cheltuieli materiale

(mărfuri, materii prime) (CM) (pct.III)………………………………………….

2. Cheltuieli salarii…………………………………………………………………

3. Cheltuieli diverse ………………………………………….

– Total cheltuieli (C) ………………………………………….

– Disponibilități proprii (Dp) ………………………………………….

– Necesar credite (Nc=C-Dp) ………………………………………….

B. Calculul economic al afacerii

1. Total venituri (rezultate aferente afacerii (Qv))…………………………………

2. Total cheltuielii …………………………………………

din care:

– cheltuieli din disponibilități proprii …………………………………………

– cheltuieli din credite (Nc) .…………………………………………

3. Profit brut (1-2) …………………………………………

4. Cheltuieli suportate din profit …………………………………………

5. Dobânda aferentă creditului …………………………………………

6. Impozit pe profit …………………………………………

7. Profitul net (3-4-5-6) …………………………………………

Anexa nr. 5

ELEMENTE PATRIMONIALE PENTRU DETERMINAREA INDICATORILOR BONITĂȚII

Anexa nr. 6

CERERE DE CREDITE

CĂTRE,

BANCA AGRICOLĂ – S.A.

(Sucursala, Filiala, Agenția)

Vă rugăm să ne aprobați un credit pentru activitatea curentă în sumă de mii lei și un credit pentru investiții în suma de mii lei.

În susținerea cererii noastre prezentăm:

DATE INFORMATIVE

(la data de )

Anexa nr. 7

SITUAȚIA

împrumuturilor și disponibilităților bănești

la alte bănci sau alți creditori (debitori)

la data de

I. ÎMPRUMUTURI PRIMITE SAU CONTRACTATE LA

ALTE BĂNCI SAU ALȚI CREDITORI

II. DISPONIBILITĂȚI BĂNEȘTI AFLATE ÎN CONTURI LA ALTE BĂNCI SAU DATE CU ÎMPRUMUT UNOR DEBITORI

*) la vedere sau depozite

Semnături autorizate,

BANCA AGRICOLĂ – S.A.

Anexa nr. 8

Sucursala (filiala)…………….

Serviciul (biroul)……………..

REFERAT

privind analiza cererii

de credite nr……/…..

PREZENTAREA CLIENTULUI

1. Denumirea

……………………………………………………………………………………………………

2. Înregistrat în Registrul Comerțului…………………..la nr……………………………………

……………/………..

3. Capital social…………………………….. mii lei, din care vărsat……………………..mii lei

4. Ponderea activităților desfășurate în anul precedent în cifra de afaceri realizată de

………………………….mil. lei: 4.1. – industrie…………………………..%; 4.2. – agricultură

…………………………… …%; 4.3. – construcții…………………..%; 4.4. – prestări servicii

………………………………%; 4.5. – comerț interior…………..…..%; 4.6. – comerț exterior

………………………………%;

5. Principalele capacități de producție:

6. Surse de aprovizionare: din care:

7. Canale de desfacere:

7.1. La intern…………………….. mil. lei, din care:

prin rețeaua proprie…………………………….mil. lei;

prin livrarea pe bază de contracte încheiate cu terții………….……………………..mil. lei

(nominalizate în anexa nr. 1 la prezentul).

7.2. La export……………….mil. lei, pe bază de contracte ferme nominalizate în anexa nr. 1 la prezentul.

Anexa nr. 9

Fișa dosarului de credite nr………

din…………

1. Cererea de credite nr…………………………….din…………………………………………

2. Solicitant……………………………………………adresa…………………………………..

……………………………………………………………………………………………………

3. Credit solicitat (mii lei)………………………………………pe………..(ani, luni)…………

4. Destinația creditului……………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

5. Garanțiile materiale propuse (pe scurt)………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………

6. Condiții speciale de creditare x)………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

7. În competența de aprobare a ………………………………………………………………….

(filialei, sucursalei, centralei).

8. Economistul (referentul) care a analizat îndeplinirea condițiilor de creditare, D-l (a)………..

……………………………………………………………………………………………………

9. Propunerea economistului (referentului):

a) aprobarea integrală (mii lei)…………………………………………………………..

b) aprobarea parțială (mii lei)……………………………………………………………

c) respingerea cererii (motivul)…………………………………………………………..

10. DECIZIA COMITETULUI DE CREDITE al……………………………………………….

10.1. Aprobat: – integral…………………………..mii lei

– parțial………………………….…mii lei

10.2. Respins pentru (motivul)……………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

10.3. Înaintat spre aprobare (sucursalei, centralei) la data de……………………………………

*) În baza (nr. și data actului normativ, acord pentru împrumuturi externe, etc.)

……………………………………………………………………………………………………

10.4. Nr. și data deciziei din registrul de dezbateri………………………………………………

10.5. Aprobat de (sucursala, centrala) la data de…………………cu sc. nr……………………..

10.6. Termen de rambursare aprobat…………………………………………………………….

ultima rată scadentă la data de…………………………………………………………….

Comitetul de credite

Întocmit:

(Numele și prenumele) (Semnătura)

Anexa nr. 10

FLUXUL DE NUMERAR

PENTRU PROIECTUL DE INVESTITIE