Pozitia Geopolitica Si Geostrategica a Sua
CUPRINS
INTRODUCERE
Cap. I POZIȚIA GEOPOLITICĂ SUA
I.1 Geopolitica. Definiție, concepte și oportunitate
I.2 Teoriile geopolitice clasice
I.3 Pozitia geopolitică SUA
1.3.1 Relațiile transatlantice SUA cu Europa la început de mileniu
I.3.2 NATO și securitatea europeană
Cap. II UNDE SE SITUEAZĂ GEOPOLITIC / ECONOMIC SUA
Cap. III EVOLUȚIA – SPRE MULTIPOLARITATE
Cap. IV STUDIU DE CAZ – INTERESUL SUA SPRE ORIENTUL MIJLOCIU
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE b#%l!^+a?
Trecerea de la bipolarism la unipolarism și, apoi, la o fază premergătoare a multipolarismului s-a făcut, cum toată lumea știe, printr-o etapă unipolară (UP), datorită hiperputerii americane. Cu alte cuvinte, această povară a căzut, după finalul Războiului Rece, pe umerii principalului său beneficiar. Dar, în perioada 1990-2000, datorită declinului puterii americane și ascensiunii puterilor emergente – îndeosebi a țărilor BRIC, ulterior BRICS –, apare o nouă ordine care tinde spre multipolarism. Este, desigur, doar o tendință. Oricum, bipolarismul, unipolarismul, pluripolarismul sau multipolarismul înseamnă, pentru marea majoritate a țărilor și populațiilor lumii cam același lucru. Aceste formule sunt importante, chiar vitale, mai ales pentru cei care dețin puterea, adică pentru marile puteri și organizațiile care le susțin efectiv.
Pentru că, așa cum bine se știe, nu există organizație internațională importantă, nici chiar ONU, care să nu susțină marile puteri care efectiv au creat-o și care efectiv o finanțează substanțial. Restul lumii beneficiază doar indirect de aceste organizații și de aceste formule de stăpânire a lumii și de asumare a responsabilității managementului global, în sensul speranței prevenirii unor noi catastrofe de talia celui de-Al Doilea Război Mondial.
Fiecare dintre țările participante la o alianță sau alta, la o coaliție sau alta urmărește, în primul rând, interesul ei strategice, dar și asigurarea acelor condiții minime care să prevină un conflict devastator sau recrudescența unor politici și strategii periculoase pentru lumea democratică, îndeosebi pentru cea occidentală.
În acest sens, este foarte limpede că, dincolo de un hard power extrem de consistent – puterea armată americană este colosală, atât prin cantitate, cât mai ales prin calitate, forțele armate ale SUA dispunând de cele mai perfecționate mijloace de luptă existente pe această planetă –, americanii dezvoltă un concept foarte consistent de soft power, care constă în politici și strategii inteligente, în crearea unor structuri și entități intelligence deosebit de eficiente, în acțiuni de ordin cultural, în dezvoltarea unor sisteme performante de supraveghere informațională, de influențare și de dominare informațională (info-dominare) a întregii planete și îndeosebi a zonelor de mare interes strategic, cum ar fi zona Pacificului, zona Orientului Mijlociu, zona Asiei Centrale și a Asiei de Sud-Est și chiar zona Oceanului Arctic.
Conceptul geopolitic se constituie pe baza armonizării, corelării, aducerii în aceeași gândire, în același argument, în același raționament, a tuturor acestor dimensiuni, punându-le în balanță, comparându-le pe alte tale cu ale celuilalt, pentru a vedea care sunt și unde sunt b#%l!^+a?problemele, care sunt zonele conflictuale și care este sau poate fi decizia optimă. Există încă „egoismul planetar, egoismul statelor”, dar de aici nu însemnează că statele nu colaborează între ele. Și încă ceva. Există Uniunea Europeană, au existat Tribunalul Penal pentru Iugoslavia și cel pentru Ruanda, există Curtea Penală Internațională, există Curtea Internațională de Justiție, există o mulțime de alte instituții care sunt transnaționale. Aceste instituții nu sunt deasupra statelor și nu sunt împotriva statelor. Sunt instituții create de state pentru a le ajuta să rezolve coerent și consistent diferendele dintre ele, pe de o parte, și, pe de altă parte, de ale ajuta pe state să-și rezolve inclusiv problemele interne pe care nu și le pot rezolva singure.
Dezinteresul președintelui american Obama pentru Europa și centrarea pe alte zone considerate a fi de importanță geopolitică majoră pentru America (Pacific, Asia Centrală, Asia de Sud-Est, Oceanul Arctic), reprezintă mai mult decât o realitate actuală, reprezintă un semnal pentru viitor. Europa de Vest și America de Nord au format, în timpul Războiului Rece o entitate geopolitică extrem de puternică, dar timpul acela a trecut. Emergența puterii schimbă fizionomia puterii. Fiecare putere emergentă se bate pentru interesele sale naționale. Naționalismul a înlocuit marile confruntări ideologice. Deși toată lumea îl critică și îl consideră ca extremism (când este vorba de anumite țări), marile puteri nu se sfiesc să dovedească, în mai multe sau mai puțin noi, dar directe și categorice, un naționalism extrem de puternic, uneori foarte subtil, alteori, foarte virulent.
Europa trebuie să-și găsească o modalitate de a-și stăpâni destinul. În jur de 70% din populația europeană sprijină Politica Externă și de Securitate Comună, iar 80% din populație susține că politica de securitate și apărare europeană trebuie să fie independentă de SUA. Deja civilizația occidentală de care vorbea ilustrul profesor american Huntington, este fracturată. Ar fi bine pentru idealul european, dacă acest ideal ar exista cu adevărat. Dar în nici un caz această faliere nu poate servi aproape în nici un fel procesului de globalizare, așa cum este el impun acum. Oamenii nu acceptă această grabă. Chiar dacă multinaționalele, rețeaua și infrastructurile au redus aproape le zero distanțele, oamenii au încă nevoie de casa lor națională și de casa lor europeană. Geopolitica entităților și identităților renaște. Și, oricât de mari și de presante ar fi interesele unor grupuri de oameni care vor neapărat să conducă lumea – și chiar cred că o conduc – analiza geopolitică a realităților și tendințelor profilează alte concluzii care țin de recrudescența fenomenului identitar.
Cap. I POZIȚIA GEOPOLITICĂ SUA
b#%l!^+a?
I.1 Geopolitica. Definiție, concepte și oportunitate
Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică a unui stat și politica sa. Însăși etimologia termenului spune explicit acest lucru, geo însemnând pământ, teritoriu. Geopolitica privește și analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziția geografică, întindere, bogății naturale, populație etc.
Firește că relația mediu geografic – politică s-a impus unor strategi sau oameni de cultură înainte de apariția teoriei propriu-zise. Herder spunea că “istoria este geografie în mișcare”. Napoleon remarca, la rândul său, că “politica unui stat stă în geografia sa”. De asemenea doctrina Monroe – America americanilor – ori cea a “misiunii civilizatoare” a Franței în Africa sunt abordări care implică viziuni geografice și abordări de factură geopolitică. Putem noi considera asemenea poziții ca exprimând aprecieri de natură geopolitică? Neîndoielnic, nu! Ele sunt constatări sugestive care surprind o relație: în cazul nostru cea dintre geografie, pe de o parte, și politică, pe de alta. Geopolitica ia naștere în momentul în care apare intenția de a explica această relație, de a o întemeia din perspectivă teoretică. Caracterul doctrinar apare în momentul în care noua teorie, surprinzând rolul real al mediului natural în configurarea politicii, transformă acest element în factor explicativ principal, dacă nu exclusiv, neglijând alte determinații, uneori cel puțin la fel de importante.
În evoluția disciplinei de care ne ocupăm s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul care i-a conturat unele dintre liniamentele de bază, care a impus abordări și concepte ce se regăsesc și astăzi în dezbaterea de profil, nu a pronunțat niciodată cuvântul « geopolitică ». El a operat cu termenul de « geografie politică », intitulând chiar una dintre lucrările sale de bază “Geografia politică”, publicată în 1897.
Considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un remarcabil om de știință. Născut la 30 august 1844, în Karlsruhe, a încheiat studiile universitare la Heidelberg, în 1868. În anul următor face o călătorie în Mediterana, prilej cu care se depărtează de formația sa de zoolog și se apropie de studiul geografiei. Între 1874 – 1875 efectuează o călătorie în America de Nord și Mexic, unde studiază viața locuitorilor de b#%l!^+a?origine germană. Se întoarce “convins de atracția și importanța cercetării geografice”, căreia i se va consacra până la sfârșitul vieții.
În 1882 și 1891, Ratzel publică primul și, respectiv, al doilea volum din, poate, cea mai importantă lucrare a sa, “Antropogeographie”, în care așează noi fundamente geografiei umane. În 1897 apare lucrarea “Politische Geographie”, un alt volum definitoriu pentru concepția sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state. Referindu-se la semnificația acestei lucrări, dar și a operei științifice a lui Friedrich Ratzel în ansamblu, Simion Mehedinți scria: “Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne și să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice. Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înțelegea o înșirare de suprafețe ale statelor și provinciilor, de granițe, populații, împărțiri administrative, forme de guvernare și alte amănunte fără spirit geografic. Era o adevărată moștenire din vremea perucilor, o geografie Almanach – Gotha… Ratzel își dă seama că o astfel de moștenire penibilă nu mai poate fi suferită mult timp.
Geografia politică are să se ocupe, zicea el, de stat. Iar statul nu este o ficțiune cartografică, ci o realitate biologică și el. E o parte din fața pământului și o parte din omenire, diferențiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate. Statul, ca și orice organism, se naște, crește, decade și piere în legătură cu anumite împrejurări fizice: rasă, formele plastice ale scoarței, clima etc. Prin urmare, în spațiu – între ecuator și poli – iar în timp – evolutiv, de la statul umilit, compus abia din câteva sate, și până la statele mondiale, cum e cel englezesc, cel rusesc etc. – omul de știință trebuie să urmărească toate formele acestea sociale, cu gândul de a le reduce la categorii geografice”
Spirit adânc, autorul german își dă seama de “moștenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârșitul de secol, practic inegală într-un empirism fără orizont. De aceea, el încearcă să sistematizeze acest imens material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică. Numai că Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social și statal fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere și o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluției și puterii sale. Astfel, el depășește granițele geografiei politice și face analiză geopolitică, fără însă a pronunța acest nume.
Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen, profesor de știința statului la Universitatea suedeză Upsala. El folosește termenul propriu-zis de geopolitică în b#%l!^+a?1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele științifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”, mărturisește Kjellen,”denumirea se întâlnește peste tot, cel puțin în literatura (științifică) de limbă germană și scandinavă”.
Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre științele statului. Aflat sub puternica influență a culturii germane, Kjellen concepea statul ca o formă de viață – o lucrare a sa publicată în 1917, la Leipzig, se numea chiar astfel “Der Staat als Lebensform”, – iar știința politică drept ontitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”, mărturisește Kjellen,”denumirea se întâlnește peste tot, cel puțin în literatura (științifică) de limbă germană și scandinavă”.
Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre științele statului. Aflat sub puternica influență a culturii germane, Kjellen concepea statul ca o formă de viață – o lucrare a sa publicată în 1917, la Leipzig, se numea chiar astfel “Der Staat als Lebensform”, – iar știința politică drept o știință a statului.
Kjellen propune o abordare din multiple perspective ale statului, care să ne ofere o explicație sistematică a funcționării sale. În acest cadru, geopolitica urma să examineze suportul geografic, natural al statului. “Statul, spune mai târziu autorul suedez, nu poate pluti în văzduh, el e legat întocmai ca pădurea de un anume sol din care-și suge hrana și sub a cărui față copacii lui deosebiți își împletesc între ei rădăcinile”.
Este cu totul remarcabilă această viziune sistemică asupra studiului statului, menită să ofere o înțelegere cât mai completă a funcționării sale. Așa cum este demnă de semnalat legătura, comunicarea am spune astăzi, între aceste perspective de abordare, pentru că domeniile de care se ocupă alcătuiesc un întreg. Fiecare putere (e vorba de statele mari, de marile puteri), a fost concepută ca unitate politică a cinci componente, putând fi privită: din punct de vedere geografic, etnic, economic, social și juridic, numim aceste cinci fețe ale ființei ei: țară, neam, gospodăria țării, structura socială și guvernământ.
Statul este văzut ca o formă de viață (“marile puteri sunt, înainte de toate, întruchipări ale vieții și chiar cele mai mărețe dintre toate întruchipările de pe pământ ale vieții”), iar politica drept știința statului. Geopolitica reprezintă, deci, analiza statului din punct de vedere geografic, în acest sens ea nefiind altceva decât geografie politică. O spune, de altfel, explicit Kjellen: “Cuvântul a fost formulat pentru întâia oară într-o lecție publică în aprilie 1899… având același înțeles cu “geografia politică“ a lui Ratzel și, întrucâtva, chiar cu antropogeografia lui”.
Este limpede că Kjellen descoperă geopolitica în efortul de sistematizare a b#%l!^+a?unghiurilor de analiză și studiu ale statelor. Să ascultăm o mărturisire semnificativă a sa: “Mai e de dezlegat o problemă pur terminologică. Rânduiala dinăuntrul sistemului încă nu e complet așezată, până ce disciplinele deosebite nu vor fi desemnate ca atari prin termeni anume. A le mai numi pe toate politică este un simplu corolar al celor de mai sus; ele sunt toate teorii despre Stat; însușirilor speciale trebuie să li se facă dreptate printr-o specificare a acestui termen general”.
Era vremea desprinderilor, al autonomizării diverselor ramuri dintr-un trunchi comun. În viziunea autorului suedez, geopolitica este un capitol al politicii, considerată ea însăși știință. În acest demers, Kjellen fixează pentru geopolitică un anume obiect, un anume unghi de analiză a statului, cel care pornea de la condițiile sale naturale de existență. Dar încă o dată, trebuie repetat că geopolitica era parte componentă a unui demers mai amplu. Dacă vom desprinde acest capitol din formula în care a fost conceput și integrat, cum se procedeză nu de puține ori, mai mult, dacă vom încerca să-l aplicăm unei realități radical schimbate, firește că nepotrivirea apare mai mult decât evidentă. Astfel geopolitica poate apărea ca un demers depășit, al cărui domeniu de valabilitate ține de un anumit stadiu în evoluția studiului politicii.
Autor prolific, Kjellen nu își limitează demersul la analize strict teoretice. El scrie, de pildă, un volum monografic, intitulat “Introducere la geografia Suediei”, urmărește atent desfășurarea primului război mondial și elaborează lucrări, cum ar fi “Die Politischen Probleme des Weltkrieges” (Marile puteri și criza mondială), 1920. În acest proces de analiză concretă a statelor și diverselor situații apar considerații extrem de instructive pentru tema noastră.
Gânditorul suedez împarte geopolitica în:
Topopolitica – subdisciplina care va studia așezarea statului;
Morfopolitica – subdisciplina care va examina forma, granițele, rețelele de circulație;
Fizipolitica – cea care va analiza fizionomia teritoriului, bogățile solului și subsolului, așezarea matematică, în latitudine și longitudine.
Topopolitica, de pildă, are în vedere așezarea țării, dar, în acest subcapitol nu e vorba de așezarea matematică, geofizică, așezarea lângă mare sau în interiorul b#%l!^+a?continentului (aceasta e studiată în capitolul de fizipolitică), ci de plasarea politică a țării respective. Autorul simte, astfel, nevoia de a trece dincolo de cartografierea geografică, de corelarea unor date fizice: “În practică este vorba mai ales de un studiu al vecinilor. Se oferă aici observației și reflecției toate problemele fundamentale pentru situația în lume a unei țări care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din vecinătatea cu state mari sau mici, din distanțele mai mari sau mai mici ce le desparte de centrele de forță și de cultură ale timpului, din situația față cu punctele de fricțiune sensibile ale marii politici, din așezarea la centru, intermediară sau la margine și multele altele de felul acesta”. Identificăm aici un alt sens al geopoliticii care vine tot de la întemeietorul de drept al disciplinei, anume acela de informație politică externă, de studiu al cadrului larg al politicii, de cercetare a ceea ce Kjellen numea mediul politic. Or toate acestea presupun nu numai măsurări propriu-zise, ci și evaluări, judecăți, tipuri de raportare. De fapt, aici este vorba de frontierele politice ale statului. Iar examinarea lor implică trecerea dincolo de domeniul precis al cartografierii.
În același sens, Kjellen face deosebirea dintre poziție geografică și poziție geopolitică. Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziția geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziția lui în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ține neaparat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să țină seama.
I.2 Teoriile geopolitice clasice
Geopolitica reprezintă, probabil, cel mai înrădăcinat tip de reflecție asupra politicii internaționale. Ea pornește de la o convingere fundamentală asupra ființei umane: aceasta este limitată la și de către mediul în care viețuiește. Ca urmare, statul – cea mai înaltă proiecție instituțională a relațiilor dintre ființele umane – va fi rândul său limitat de cadrele sale fizice.
Prin urmare și relațiile, interacțiunile dintre actorii internaționali, vor fi modelate de mediul în care acestea se desfășoară. Față de aceste reacții – până la urmă de bun –simț -, teoriile geopolitice introduc o afirmație nouă, în care se ascunde atât fascinația, cât și eșecul b#%l!^+a?lor ultim: relațiile dintre state și, ca urmare, politica externă sunt modelate de realitățile geografice.
Pasul pe care geopolitica îl face este introducerea unui determinism dinspre mediu înspre acțiunile oamenilor și ale statelor, care nu sunt altceva decât proiecția ultimă a ființelor umane. În esență, geopolitica susține că politica internațională este un determinism geografic, iar politica externă a statelor este constrânsă de cadrul natural în care acestea există.
Prin însăși natura lor, afirmațiile geopolitice constituie o formă simplă de determinism. Napoleon Bonaparte, unul dintre cei mai însemnați practicieni avant la lettre ai geopoliticii, susținea încrezător că, înarmat cu harta regiunii în care se află o anumită putere, va putea descrie cu precizie politica ei externă.
Același statut îl au și afirmațiile mai multor generații de istorici români: întrucât România s-a aflat mereu într-o zonă de intersecție a intereselor mai multor mari puteri, ea constituie cu necesitate un subiect esențial în strategiile lor politice.
Dar acest determinism primar, pornind de la constatarea simplă că omul și statul trăiesc în cadre geografice și de mediu ușor discernabile, a fost masiv influențat de două orientări filosofice și politice fundamentale de la jumătatea secolului al XIX – lea. Întâi, curentul naționalist și-a pus amprenta asupra reflecției geografice privind realitatea internațională. Naționalismul revoluționar de la 1848 susținea că un grup etno – lingvistic dotat eventual cu un set valoric și cu o memorie comună are dreptul să ceară să formeze un stat independent. Or, un stat s-ar putea simți în siguranță numai dacă ocupă un teritoriu bine delimitat geografic, în care bariere fizice solide îl separă de posibila agresiune a unui alt grup etnic.
Ca urmare, statele – națiune sunt înrudite să aspire la niște frontiere naturale. Așa apare, în esență, teoria după care Franța are dreptul natural la o frontieră situată pe malul stâng al Rinului, că grupul etnic român trebuie să domine o arie bazată pe ruta carpatică și limitată de Dunăre și Nistru, că Anglia poate fi protejată doar dacă nici un stat nu amenință ocuparea Țărilor de Jos, de unde se poate lansa o invazie asupra Insulelor Britanice cu sorți de izbândă.
Al doilea curent teoretic care va influența major teoriile geopolitice este darwinismul social. Aplicarea în științele sociale a teoriilor legate de apariția și evoluția speciilor formulate de Charles Darwin a dus la o convingere politico – teoretică: doar cele mai b#%l!^+a?puternice și mai bine adaptate organisme sociale (a se citi state) au șanse de supraviețuire într-un mediu internațional aspru și competitiv. Darwinismul social a impus reflecției geopolitice și prototeoriei Relațiilor Internaționale de la sfârșitul secolului al XIX –lea un tip de principiu al selecției naturale care încuraja o viziune agresivă, a războiului preventiv și a desconsiderării principiului westfalic după care toate statele se bucură măcar de o egalitate juridică formală.
Din punctul de vedere al relațiilor internaționale, este util de reținut faptul că geopolitica face legătura între lupta pentru putere a actorilor internaționali și geografia politică.
Termenul geopolitică și-a întârziat cu mult apariția față de formularea primelor reflecții legate de determinismul geografie – politică internațională. Primul care a folosit acest termen cu un înțeles apropiat de cel de astăzi este profesorul suedez de drept Rudolf Kjellen, în deceniul al noulea al secolului al XIX – lea. Anterior, conceptul preferat pentru acest tip de reflecție era cel de geografie politică, sintagmă agreată și de germanul Friedrich Ratzel, considerat primul geopolitician.
Geografia politică este, în esență, un domeniu fundamental controversat. Inițial unii autori au pretins că ea face parte din domeniul mai larg al geografiei umane și se ocupă cu studiul modului în care relațiile de putere dintre grupurile umane sunt modelate de teritoriul pe care acestea îl locuiesc. Ratzel, care, pentru a-și denumi teoriile, prefera să folosească termenul de antropogeografie , era profund influențat de darwinismul social. Pornind de la afirmația potrivit căreia structurile geografice și climatice determină forma și structura entităților politice care le ocupă, geografia politică afirma că cel mai adaptat stat la subansamblul geografic în care este situat va fi cel mai puternic actor zonal.
Cele mai negative influențe politice ale reflecției naționaliste și darwiniste se vor regăsi în geopolitica interbelică germană, ai cărei principali reprezentanți vor fi Karl Haushofer și Otto Maull. Haushofer – fost ofițer în armata wilhelmiană, fost atașat militar înainte de primul război mondial în Japonia și, de la începutul anilor ’20, un apropiat al ideologului național – socialist Rudolf Hess – a făcut parte din curentul celor care încercau să justifice înfrângerea în 1918 prin alte cauze decât cele militare. Împreună cu Maull, principala sa contribuție teoretică la dezvoltarea geopoliticii va fi alăturarea elementului rasial celui geografic în reflecția asupra politicii internaționale. Justificarea înfrângerii Germaniei în primul război mondial a fost formulată astfel: rasa pură, germanică, a fost b#%l!^+a?înfrântă datorită ,, poluării genetice’’ a acesteia prin contactul cu alte rase impure, dintre care evreii se detașau cu precădere. Rasa, în viziunea geopoliticienilor germani, este un organism viu, care trăiește pe un teritoriu bine determinat și căruia trebuie să i se adecveze. Elementul principal care dă vigoarea unei rase este puritatea în sensul sangvin. Rasa nu este o entitate statică, ci una evolutivă: pentru Haushofer, o rasă puternică sporește numeric și este cu atât mai puternică cu cât este mai numeroasă decât celelalte rase.
Consecința creșterii numerice a unei rase este și apariția celuilalt concept fundamental al teoriilor geopolitice germane: teoria spațiului vital. Pentru național – socialiștii care au îmbrățișat aceste teze, frontierele interstatale, precum și egalitatea între națiuni sunt simple ficțiuni teoretice. Forța determinantă care pune în mișcare relațiile internaționale este tocmai creșterea numerică a unei națiuni. În momentul în care creșterea numerică a unei rase devine prea însemnată, este o lege naturală ca ea să-și caute, eventual prin forță, sporirea teritoriului în care supraviețuiește și se dezvoltă.
În cazul geopoliticienilor germani putem vorbi despre un determinism dublu: creșterea unei rase este determinată de trei factori, anume puterea, puritatea și adecvarea ei la un teritoriu determinat, iar creșterea rasei implică, la rândul său, acapararea de noi teritorii. Întrucât maxima după care se ghidau practicienii și teoreticienii germani ai geopoliticii era legată de stăpânirea lumii prin acapararea teritorială, pentru ei nu exista o problemă legală sau morală în anexarea de teritorii aparținând altor state. Consecințele practice ale unei asemenea reflecții au fost instaurarea Protectoratului Boemiei și Moraviei, a Guvernământului General al Poloniei, a teritoriilor conduse de gauleiteri în Uniunea Sovietică.
Deși reflecția geopolitică germană pare astăzi depășită, există surprinzător de multe situații în care se folosesc raționamente legate de presiunea rasială asupra frontierelor. De exemplu, un număr de analiști contemporani ai relațiilor internaționale susțin că presiunea demografică chineză asupra unor teorii aflate în Orientul Extrem al Federației Ruse, va duce în mod natural și la o politică a republicii Populare Chineze bazată pe extinderea ei în spațiile siberiene. Precedând cu câteva decenii teoriile geopolitice germane, dar depășindu-le pe acestea prin perenitatea lor, avem reflecția geopolitică anglo – saxonă.
Cheia de boltă a școlilor teoretice din spațiul american și britanic este următoarea afirmație: stăpânirea lumii nu se face prin deținerea de teritorii, ci prin controlul asupra principalelor rute comerciale și prin stăpânirea principalelor puncte de pe traseul lor b#%l!^+a? (insule, canale, strâmtori, puncte de aprovizionare).
Primul teoretician semnificativ este căpitanul din Marina SUA Afred Thayer Mahan, autor în 1889 al unei lucrări extrem de importante intitulate The Influence of Sea Power Upon History, 1660 – 1783. Pentru Mahan, în orice conflict internațional major, purtat între ceea ce astăzi am numi doi poli ai sistemului internațional, întotdeauna succesul final a fost de partea celui care a deținut controlul căilor maritime. În reflecția de tip geopolitic, prin ,, stăpânirea mărilor’’ se înțelege îndeobște capacitatea de a transporta trupele proprii în teatrul de operațiuni împiedicând inamicul să facă același lucru, protejarea propriului comerț simultan cu împiedicarea comerțului maritim al adversarului și neutralizarea sau distrugerea flotei de război a inamicului. Totodată, afirmațiile lui Mahan trebuie percepute nuanțat: teoreticianul american nu pretinde că puterea navală prin sine poate câștiga un conflict internațional.
În schimb, convingerea strategică generală consideră că este imposibilă câștigarea unui război în absența dominației navale. Puterea navală în sine nu este un scop – ea este dezvoltarea militară naturală a comerțului naval: flota maritimo- militară trebuie să fie precedată de existența unei flote comerciale puternice. Stăpânirea lumii este dată de stăpânirea comerțului mondial, pentru că în lumea lui Mahan (și realitățile nu sunt atât de diferite la începutul secolului XXI), cel mai ieftin mod de a transporta mărfurile rămâne cel naval. Principalele rute comenrciale care trebuie stăpânite de o putere care dorește să controleze fluxul economic global sunt:
ruta care leagă Oceanul Atlantic, prin Marea Mediterană, cu India și Golful Piersic, ceea ce duce la necesitatea controlării unor puncte strategice precum Gibraltarul, Canalul de Suez și portul Aden, având eventual ca puncte de sprijin Malta și Ciprul;
prelungirea acestei rute: calea maritimă ce leagă resursele petroliere din Golful Piersic de economiile industriale majore din Asia de Est (Japonia, China, ,, Tigrii’’ asiatic), punctul nodal al acestei rute fiind strâmtoarea Malacca;
ruta comercială care face legătura între Atalantic și Pacific prin Canalul Panamá.
Autorul central al geopoliticii anglo – saxone rămâne geograful englez Harford Mackinder, creatorul faimoasei London School of Economics și al Școlii de geografie de la Oxford. Într-un articol al său din 1904 intitulat ,,The Geographical Pivot of History’’, b#%l!^+a?Mackinder preia o serie din tezele lui Ratzel pentru a demonstra că principalele amenințări la adresa securității internațioanle ( a se citi securitatea entităților politice din Occidentul european) vin dinspre migrațiile populațiilor din Asia Centrală către Europa. Criticând implicit tezele lui Mahan, profesorul britanic susține că avantajul pe care l-a avut o putere asupra uneia continentale este depășit de apariția și dezvoltarea altor modalități și rute de transport în interiorul continentelor, cu o trimitere expresă la transportul feroviar (o critică contemporană la adresa lui Mackinder ar aminti faptul că transportul feroviar nu s-a putut impune întrucât trenul are o capacitate de transport relativ redusă, iar, pe de altă parte, există o limită de garnituri ce pot fi suportate zilnic de căile ferate).
Potrivit lui Macckinder, datorită dezvoltării căilor ferate în Rusia de Vest și în Europa Centrală (zonă numită heartland), acest teritoriu va deveni spațiul cu cea mai mare dezvoltare economică, de unde rezultă că cine va stăpâni această regiune va controla ,, insula – lume’’ (ansamblul alcătuit din Europa și Asia sau Eurasia, plus teritoriul Africii).
Argumentul lui Macckinder extins la realitățile începutului de secol XXI ar schimba un pic referețiatul zonal, în sensul în care ar identifica heartland-ul fie în Golful Piersic, bogat în petrol, fie în economiile emergente din Asia de Sud – Est, însă liniile teoretice ar rămâne identice: cine stăpânește zona industrială și comercială esențială la un moment dat va controla ,, insula – lume’’ și odată cu aceasta, va stăpâni politica internațională.
Ultimul mare reprezentant al Școlii geopolitice anglo – saxone este americanul Nicholas J. Spykman, autor al unor lucrări foarte lecturate în perioada celui de-al doilea război mondial și cea imediat următoare. Spykman este autorul teoriei geografice a ,, îngrădirii’’, pe care George F. Kennan o va fundamenta în sfera ei politică. Obiectul esențial al scrierilor sale este reprezentat de modul în care poate fi controlat heartland –ul atunci când acesta este ocupat de o putere continentală ostilă puterilor maritime, fie că această putere este Germania sau Rusia sovietică.
Pentru Spykman, heartland-ul trebuie ,, îngrădit’’ prin stăpânirea teritorială a unei zone numită rimland, care cuprinde în mod esențial țărmurile heartland. Această teorie este bazată fundamental pe considerentele blocadei navale, care constă în închiderea pe continent a unei mari puteri care ocupă heartland-ul, concomitentă cu împiedicarea acesteia de a-și dezvolta o flotă militară și comercială puternică.
Astăzi ne putem imagina că un rimland ar putea cuprinde bazele militare NATO (sau americane) din statele baltice, Polonia, România, Bulgaria, eventual Georgia, b#%l!^+a?Uzbekistan și Afganistan, și menite să îngrădească Rusia; sau un rimland cuprinzând Coreea de Sud, Japonia și Taiwanul, care să îngrădească China.
I.3 Pozitia geopolitică SUA
Strategia de Securitate Națională a SUA trebuie să facă față unei dileme: SUA sunt descrise ca fiind în același timp și puternice, dar și slabe. Armata americană este superioară altor forțe armate din lume, iar țări puternice precum China, India sau Rusia sunt prea sărace în momentul de față pentru a construi un potențial militar asemănător. Japonia sau o Europa Unită ar putea, dar lipsește voința politică. În plus, economia și tehnologia Statelor Unite sunt superioare celorlalți competitori.
George W. Bush a scris acest lucru în introducerea Strategiei de Securitate Națională a SUA (2006): „Azi, SUA au o putere militară de neegalat și o influență economică și politică imensă”. Se desprinde clar din Strategia de Securitate Națională că SUA sunt determinate să-și apere această poziție unică și să nu lase potențialele rivale să le ajungă din urmă. În capitolul 9 se specifică:„Forțele noastre vor fi sufficient de puternice să descurajeze adversarele potențiale să-și mărească capacitățile militare în speranța depășirii sau egalării puterii Statelor Unite”.
SUA sunt capabile să intervină militar în orice regiune a globului. Fără ele se poate pune la îndoială progresul în rezolvarea unor crize zonale, inclusiv în Orientul Mijlociu. Din această perspectivă, SUA par a fi omnipotente. Pe de altă parte, SUA suferă de „vulnerabilitate strategică”. Una dintre problemele de esență a mediului de securitate actual este o alianță între tehnologie și extremism. Astăzi este relativ ușor pentru o grupare să cauzeze daune majore unor structuri ale societății și să ucidă un număr mare de oameni folosind tehnologia modernă. Teroriștii apar din senin, atacă prin surprindere, sunt pregătiți să moară și în consecință renunță foarte greu la țintele lor, chiar dacă sunt amenințați. b#%l!^+a?
Strategia de Securitate Națională a SUA conține un amestec de elemente realiste și idealiste. Pe de-o parte, realistic vorbind, Statele Unite sunt conștiente de puterea lor (militară și economică). Pe de altă parte, se pune accent pe valorile liberale mai degrabă idealiste: drepturile omului, libertate, justiție etc. Aceste valori nu sunt considerate numai americane ci și universale. Deci, ele trebuie apărate într-un context global.
Filosofia subliniată în Strategia de Securitate amintește uneori de ce scria Francis Fukuyama în “Sfârșitul istoriei”: umanitatea a intrat, odată cu globalizarea economiei de piață și cu democratizarea, în etapa finală a istoriei.
Războiul dintre ideologii, precum democrația, fascismul și comunismul s-a terminat pentru că democrația și-a demonstrat superioritatea. Ceea ce este necesar acum este păstrarea și răspândirea acestui model în lume.
“Strategia de Securitate Națională a SUA se va baza pe un internaționalism american distinct care va reflecta uniunea tuturor valorilor și intereselor naționale. Țelul Strategiei nu este numai să facă o lume mai sigură ci și mai bună”. Acest pasaj reflectă caracterul misionar al Strategiei de Securitate. SUA trebuie să apere valorile universale și trebuie luptat cu cine nu acceptă aceste valori. Dar convingerea că reprezintă forțele binelui poate să se transforme într-o cruciadă periculoasă, care să aducă atingere valorilor apărate.
Strategia de Securitate Națională identifică două amenințări principale pentru viitorul Statelor Unite și a lumii civilizate: rețelele teroriste și statele aflate pe “axa răului”, în special prin faptul că acestea pot achiziționa arme de distrugere în masă.
Înainte de noul război din Golf, SUA au afirmat că există o alianță între Irak și rețelele teroriste ca Al-Qaeda, însă nici acum nu avem dovezi clare că așa ceva s-a întamplat.
În Strategia de Securitate Națională, Irak și Coreea de Nord sunt pe “axa răului”, în timp ce Iranul nu este menționat (probabil pentru a nu deranja unii aliați care anterior au obiectat cu privire la includerea acestuia pe lista statelor “problemă”).
Obiectivitatea criteriilor de intervenție a fost deseori pusă la îndoială de critici. De exemplu , în Sudan a fost aruncată în aer o fabrică de medicamente, deoarece se afirma că producea arme chimice. Ce ar trebui făcut pentru evitarea unor astfel de eșecuri? Obiectivul Strategiei de Securitate Națională de a “construi capabilități de informații mai integrate și mai bune pentru a furniza date precise și operative despre amenințări” rămâne un răspuns b#%l!^+a?vag la această întrebare.
Președintele Bush este responsabil pentru o revoluție în politica externă americană. Această schimbare se bazează pe convingerea că cea mai bună cale de a asigura securitatea Americii este diminuarea constrângerilor impuse de aliați și instituțiile internaționale. Politica Statelor Unite vis-à-vis de Irak pare să susțină acest lucru. SUA a ignorat puternic criticile unor aliați ca Franța sau Germania , a unor mari puteri ca Rusia și China, dar și a opiniei publice din lumea arabă.
Esența Strategiei de Securitate Națională este Capitolul 5: “Prevenirea ca inamicii noștri, ai aliaților și prietenilor să amenințe cu arme de distrugere în masă“, ceea ce pune în lumină conceptul de acțiuni militare anticipative.
Ideile de preventiv/preemtiv sunt dezvoltate în detaliu în document, în timp ce alte declarații rămân destul de vagi (de ex. ce înseamnă obiectivul “să transformăm forțele noastre militare pentru asigurarea abilității de a conduceoperațiuni rapide și precise pentru a avea rezultate decisive”).
Cei doi termeni sunt folosiți în document în mod interschimbabil. De exemplu, în Capitolul 3 este menționat că SUA doresc să-și exercite dreptul la auto-apărare “acționând preemtiv împotriva unor astfel de teroriști, prevenind să facă rău poporului și țării noastre”. Poate această terminologie flexibilă din Strategia de Securitate Națională, care confundă parțial acțiunea preemtivă cu cea preventivă, este menită să lase o anumită incertitudine asupra modului în care SUA ar reacționa în cazul unor amenințări (ceea ce nu este o idee rea din punct de vedere strategic).
Loviturile militare anticipative pot provoca ceea ce ele încearcă să prevină. De exmplu, dacă un stat este convins că ar putea deveni ținta următoarei intervenții a SUA, ar putea să-și accelereze încercările de construire a armelor de distrugere în masă pentru a fi mai bine pregătit (sau ar putea să ia în considerare inițierea de atacuri teroriste pentru a se apăra).
Strategia de Securitate Națională avertizează națiunile “să nu folosească preemțiunea ca pretext pentru agresiune“, dar eșuează să identifice ce separă preemțiunea justificată de agresiunea ilegală. Partea pozitivă a Strategiei de Securitate Națională pare a fi că evaluează corect noile amenințări și că încearcă să reacționeze la noul mediu de securitate. b#%l!^+a?
De regulă, un document strategic care este public, nu poate fi în întregime franc cu privire la opțiunile liderilor țării respective, pentru a nu comunica adversarilor planurile și intențiile de acțiune. Dar în cazul Strategiei de Securitate Europene, lipsa clarității poate fi opusul competenței strategice. Politica externă a UE este încă structurată după un model interguvernamental: Strategia nu este hotărâtă de un guvern, ci de 25. O strategie are ca scop exprimarea unei voințe politice și pregătirea implementării acesteia. Dacă această dorință nu există, iar așa numita voință politică comună este doar un consens vag asupra unor păreri generale, strategia își pierde valoarea. Aceasta ar putea fi problema principală a Strategiei de Securitate Europene. Conform Strategiei de Securitate Europene, terorismul este una din amenințările cheie: “UE a răspuns după 11 Septembrie cu măsuri care au inclus: adoptarea Mandatului European de Arestare, atacarea finanțării teroriștilor și acordul de asistență mutuală cu SUA”.
Strategia de Securitate Europeană menționează că a inițiat activități militare pe glob: “În ultima decadă, forțele europene au fost desfășurate în Afganistan, Irak, Timorul de Est și Republica Democrată Congo. Creșterea convergenței intereselor europene și întărirea mutuală a solidarității UE, ne fac un actor mai credibil și mai eficient.” De fapt, capabilitățile UE de a face intervenții militare la nivel global sunt limitate. Una din caracteristicile principale ale sistemului international contemporan este dominanta militară a SUA:
SUA investesc în forțele militare de două ori mai mult decât țările din UE;
Uniunea Europeană nu are buget comun de apărare, deci nu poate crea o concentrare a puterii militare comparabilă cu SUA.
Strategia de Securitate Europeană atinge totuși aceste probleme: “Acțiuni în curs de desfășurare – înființarea unei agenții de apărare – ne duc într-o direcție corectă. Pentru a face mai flexibile și mai mobile forțele noastre militare și pentru a face față noilor amenințări, este necesară alocarea mai multor resurse pentru apărare și folosirea mai eficientă a acestora.” Strategia de Securitate Europeană pune accent pe cooperarea multilaterală și legea internațională: “Suntem deciși să susținem și să dezvoltăm Legea Internațională. Cadrul fundamental pentru relațiile internaționale este Carta Națiunilor Unite.[…] Prioritatea europeană este întărirea Națiunilor Unite.” Documentul mai menționează (referindu-se la SUA) că “nicio țară nu poate să atace problemele din ziua de b#%l!^+a?azi de una singură”.
Faptul că Strategia de Securitate Națională a SUA este mult mai întinsă în prezentare față de Strategia de Securitate Europeană, face impresia abordării mai “profesioniste” a problemelor. Dacă luăm în considerare și următorii doi factori, tindem să ne convingem de acest lucru:
Strategia de Securitate Națională a SUA denotă coerență, fiind expresia unui singur guvern, în timp ce Strategia de Securitate Europeană reprezintă un compromis între mai multe guverne;
SUA au o experiență îndelungată în formularea și implementarea de strategii, față de UE, care nu are experiențe de acest tip.
Diferențele de abordare a politicii față de China, de exemplu, arată că Strategia de Securitate Națională a SUA trasează linii directoare strategice, în timp ce țara respectivă este menționată doar de două ori în Strategia de Securitate Europeană, fără să răspundă mai multor întrebări:
parteneriatul strategic va include cooperarea culturală, politică, economică sau militară și în ce măsură?
care parteneri din Asia sunt mai importanți?
cum sunt relațiile actuale ale UE cu China și care sunt așteptările UE de la guvernul chinez?
care este poziția UE față de Taiwan?
cum va reacționa UE în cazul în care China va deveni o putere mondială capabilă să concureze cu SUA?
În Strategia de Securitate Europeană, se menționează totuși faptul că R.P.Chineză a intrat în Organizația Mondială a Comerțului, fără să se comenteze însă cum va afecta acest lucru UE.Se pare că Statelor Unite le pasă de Asia mai mult decât Europei, fie din cauza apropierii geografice, fie din ignoranța europenilor față de regiunea Pacificului. Asia va juca cu siguranță un rol important în Secolul XXI, iar Strategia de Securitate Europeană ar fi trebuit să ofere câteva linii directoare ale politicii UE în această zonă. Poate statele membre UE nu au fost capabile să ajungă la un consens în ceea ce privește politica vis-à-vis de China.
Americanii și europenii nu văd lumea în același fel: primii trăiesc într-o luptă continuă pentru putere, iar ultimii într-un spațiu al păcii perpetue. În consecință abordează strategii diferite în relațiile internaționale. SUA apelează la forță mai repede, în timp ce europenii preferă diplomația.
Americanii împart lumea în “bună” și “rea”, în timp ce europenii tind să vadă o imagine mai complexă (SUA se bazează deseori pe acțiuni militare unilaterale, iar europenii preferă acordurile multilaterale și respectul pentru legile internaționale). Cele două perspective diferite se bazează de fapt pe diferențele de putere: cei puternici pot apela la acțiuni militare unilaterale, iar cei slabi încearcă să se protejeze prin legi internaționale.
Situația abundă de ironii. Respingerea europeană a politicii de forță a depins deseori de prezența forțelor militare americane în Europa. Puterea americană a făcut ca europenii să creadă că puterea nu mai este importantă. Primii imigranți din America au vrut să creeze o societate nouă bazată pe principii morale superioare “restului lumii”.
Aceste principii erau considerate universale, chiar și în prezent americanii fiind convinși că ce este bun pentru națiunea lor este bun și pentru restul omenirii, situație în care putem afirma că Strategia de Securitate Națională a SUA are o doză pregnantă de mesianism politic. Nu în ultimul rând, o analiză obiectivă reliefează maniera reactivă, ”preemtivă” americană versus cea proactivă, ”diplomatică” europeană, evidente atât în planul definirii conceptelor (ex terorism, securitate națională etc), precum și în cel tactic-operativ. b#%l!^+a
1.3.1 Relațiile transatlantice SUA cu Europa la început de mileniu
Relațiile transatlantice sunt un subiect captivant și de maximă importanță în domeniul politicii mondiale. Statele Unite și aliații europeni controlează cele mai importante resurse de putere, – fie ele politico-militare sau economice – de pe Planetă. Timp de 50 de ani, cooperarea între actorii din acest spațiu a asigurat supraviețuirea „Lumii Libere”, în fața amenințării comuniste și a contribuit în mod evident la destrămarea Uniunii Sovietice.
În ultimii ani, s-au manifestat diferențe de opinii, fricțiuni și tensiuni, nu neapărat noi, care au culminat cu „divorțul” din timpul crizei irakiene. Scopul nostru este de a încerca să prezentăm, uneori în detaliu, de ce s-a ajuns la o asemenea situație și să încercăm o evaluare a perspectivelor pe termen mediu și lung.
În opinia noastră, cea mai bună cale pentru a surprinde esența relațiilor dintre SUA și statele europene o reprezintă o sinteză între propozițiile experților raliați curentului realist și celui neoliberal. Astfel, accentul va fi pus pe state, ca actori centrali, ce încearcă să-și maximizeze securitatea, puterea și influența pe scena internațională. Realizarea intereselor primează asupra valorilor. Totuși, în anumite condiții (blocaj nuclear, regimuri politice identice, beneficii economice), statele acceptă să colaboreze, cooperarea lor atingând uneori forme complexe. Mai întâi însă, trebuie arătat că, spre deosebire de alte spații, relațiile transatlantice sunt puternic instituționalizate. Alături de actorii statali, întâlnim alianțe ca NATO, structuri ca Uniunea Europeană, care se suprapun peste tot felul de formule de cooperare multilaterală locală, cum ar fi Consiliul Baltic, Consiliul Nordic, OECD, cărora li se adaugă instituții cu o anvergură mai mare ca OSCE, OMC și chiar Națiunile Unite. Acest lucru impune recursul la o metodă mai subtilă de analiză, decât cele clasice, care sunt utile numai în anumite condiții. Accentul va fi pus pe Organizația Tratatului Atlanticului de b#%l!^+a?Nord și pe Uniunea Europeană, datorită rolului central pe care-l joacă în configurarea legăturilor dintre SUA și aliații lor.
În literatura de specialitate, relațiile transatlantice sunt abordate în principal din perspectivă politico-militară, din motive lesne de înțeles. Considerentele de securitate primează în momentele decisive, în fața celor economice sau culturale. Dezbaterea din ultimii ani s-a axat tocmai pe asemenea probleme. Sfârșitul Războiului Rece a fost marcat de valul revoluțiilor din Europa de Est. În Uniunea Sovietică, perestroika a eșuat lamentabil în 1991, iar Pactul de la Varșovia și-a trăit ultimele momente. Schimbarea balanței de putere a propulsat SUA la rangul de stat dominant pe scena internațională. Franța, Germania și alte state europene au început să emită pretenții de „autonomie” și au „adâncit” integrarea europeană, UE fiind văzută fie ca o contrapondere la forța Statelor Unite, fie un partener în asigurarea securității internaționale. După 11 septembrie 2001, o serie de „constante” se schimbă dramatic. Administrația G. Bush declanșează războiul împotriva terorismului internațional, vizând în principal gruparea condusă de Osama Ben Laden și regimul taliban din Afganistan. Noua strategie de securitate a Statelor Unite prevede recurgerea la acțiuni preemtive împotriva inamicilor care ar putea amenința Statelor Unite și pe aliații sau partenerii lor cu utilizarea armelor de nimicire în masă. Se evidențiază pozițiile specifice ale SUA și UE privind rolul ONU.
I.3.2 NATO și securitatea europeană
În mod tradițional, Alianța Nord-Atlantică este principalul garant al securității în spațiul euro-atlantic și reprezintă rezultatul implicării Statelor Unite în protejarea intereselor comune pe Vechiul Continent, în fața amenințării sovietice. Majoritatea membrilor Uniunii Europene fac parte și din Alianță, cu excepția statelor neutre, a Ciprului și a Maltei. Sfârșitul Războiului Rece și destrămarea URSS au pus Alianța în fața unor noi provocări și întrebări fundamentale. Una dintre trăsăturile sale definitorii este uimitoarea sa rezistență în timp. Potrivit lui Stephen M. Walt, important teoretician în domeniu, acest lucru se explică prin reacția față de amenințarea sovietică, interesele economice ale SUA în Europa și prin existența unor elite politice „atlanticiste”. Totuși, trebuie amintit că, spre deosebire de b#%l!^+a?coalițiile tradiționale, NATO este puternic instituționalizat, atât din punct de vedere politic, cât și militar. Alături de valorile comune și de asemănarea regimurilor politice, factorul mai sus-menționat îi asigură o stabilitate mai mare în fața divergențelor dintre aliați sau a provocării reprezentate de destrămarea Uniunii Sovietice. Dispariția amenințării teritoriale directe, reprezentată de sovietici a determinat, printre altele, un proces de reformulare a obiectivelor și de remodelare a structurilor NATO, accentul punându-se din ce în mai mult pe combaterea terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, pe cooperarea cu foștii adversari, managementul crizelor, impunerea păcii și operațiunile umanitare. După atentatele din 11 septembrie 2001, Alianța a invocat Articolul 5, de Asistență Mutuală, din Tratatul de la Washington. NATO a decis să facă schimb de informații cu autoritățile americane, să ofere sprijin militar, să permită survolul spațiului aerian al statelor membre și să ofere acces la facilitățile sale logistice. SUA și aliații au apreciat că terorismul internațional și proliferarea armelor nucleare reprezintă principalele amenințări la adresa ordinii și păcii mondiale. NATO și partenerii săi încep să-și concerteze eforturile în sensul contracarării acestor „noi riscuri și amenințări”. Concomitent, Alianța și UE au declanșat procese paralele de extindere în Europa Centrală și de Est, considerate însă ca fiind complementare pentru asigurarea în sens larg a securității. O altă consecință a constat într-o distanțare lentă a percepțiilor și uneori a intereselor statelor din spațiul nord-atlantic, deși cele două declarații transatlantice (1990, 1999) au prevăzut realizarea unui parteneriat egal și deplin în probleme de securitate sau economice și rolul central al NATO în asigurarea securității europene. SUA au devenit mai preocupate de problemele de securitate din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și de Nord-Est, decât fuseseră în Războiul Rece.
În paralel, vest-europenii s-au concentrat pe „adâncirea integrării” și au manifestat o preferință pentru „o autonomie lărgită” și apoi pentru egalitate cu nord-americanii. Această tendință a inclus dezvoltarea PESC, dar și asumarea unor responsabilități privind misiunile de menținere a păcii, în afara mijloacelor tradiționale de acțiune comune (ajutoare, declarații politice etc). Nu trebuie uitat faptul că, din timpul operațiilor desfășurate de Alianță în Peninsula Balcanică în anii ’90, a ieșit în evidență o diferență între capacitățile militare ale Statelor Unite și aliaților europeni. Pe de o parte, asimetria a favorizat relativa ignorare a NATO de către Washington, în anumite subiecte; considerând uneori Alianța „o b#%l!^+a?cutie de scule”, decidenții americani au preferat să se orienteze spre „coaliții ale celor capabili și doritori”. Pe de altă parte, operațiile militare amintite au alimentat observațiile cercurilor europene care au criticat politica SUA, considerată o „hiperputere”. În interiorul Alianței, diferența de capacități militare și potențialele sale consecințe politico-diplomatice au constituit stimuli ai reformării structurii și forțelor. Criza din Irak a intensificat disputele pe diverse teme și le-a complicat. În anumite cercuri europene și chiar și în cele americane, s-a vorbit chiar de perspectiva dispariției NATO,
Practic, după 1990 – 1991 o întrebare crucială preocupă atât cercurile politico – militare, cât și pe cele academice: ce rol va îndeplini NATO în viitor? În momentul de față, opinia oficială este că NATO rămâne o alianță de apărare colectivă, și în același timp, un sistem de garantare a securității nord – atlantice cu influență în spațiile adiacente. NATO ocupă un loc central în sistemul internațional de securitate: este singura alianță politico – militară aproape bicontinentală; s-a manifestat ca instrument de impunere și menținere a păcii în Balcanii de Vest; și-a asumat misiuni vitale de securitate în Afganistan și parțial în Irak; se conturează o perspectivă de participare la procesul de pace din Teritoriile Palestiniene. În plus, NATO a înființat Consilii cu F. Rusă și Ucraina și parteneriate pentru pace cu state din Africa de Nord, Caucaz, Asia Central și de Sud. Concomitent, NATO și-a asumat misiuni speciale în lupta împotriva terorismului internațional. Totuși, întrebarea referitoare la rolul viitor al NATO rămâne presantă. Un răspuns adecvat ar putea fi formulat în contextul considerării Alianței, în principal ca o autentică comunitate de valori, alcătuită din componente egale și juridic capabile să-și armonizeze interesele. Altfel, vor persista diverse opinii referitoare la asocierea dintre NATO și „hegemonismul american.”
Una dintre cele mai controversate teme din domeniul relațiilor internaționale constă în definirea și clarificarea naturii și a rolului Uniunii Europene (UE) pe scena internațională. Felul în care este caracterizată Uniunea va determina, în mod necesar și modul în care Politica Externă și de Securitate este analizată și evaluată. În mod tradițional, relațiile politice internaționale au constituit domeniul privilegiat al statelor, așa-numită politică înaltă. O consecință este faptul că mijloacele de analiză din domeniu se confruntă cu dificultății destul de mari în studiul PESC. Structura complexă a Uniunii, cu diferite funcții și grade de integrare pune o serie de probleme logice atunci când este vorba de investigarea politicii sale externe. Diverși autori o consideră când o „politee”, o comunitate politică de securitate, o rețea pluralistă, când o construcție economică cu un rol politic diminuat, dacă b#%l!^+a?nu inexistent. Astfel, principalele teme în studiul Uniunii Europene în domeniul relațiilor internaționale sunt cauzele procesului de integrare, rolul statelor membre și al instituțiilor supranaționale și capacitatea de acțiune a Uniunii. În mare parte, se reflectă disputa publică dintre federaliști și interguvernamentaliști, purtată cu ocazia dezbaterilor asupra viitorului Europei, din ultimii ani.
Una dintre cele mai interesant interpretări aparține curentului interguvernamentalismului liberal. Abordarea a fost popularizată de Stanley Hoffman, în anii ’60, în condițiile divergențelor dintre membrii Comunității, provocate de refuzul Franței de a accepta introducerea votului majoritar în Consiliul de Miniștri. Partizanii săi încearcă să concilieze realismul statocentric cu anumite variante de neoliberalism instituțional, criticând neofuncționalismul pentru ignorarea importanței statelor în construcția europeană.
Andrew Moravcsik consideră că integrarea reflectă interesele statelor membre, care au căutat o metodă de a rezista presiunilor generate de dezvoltarea comerțului, a investițiilor și de mobilitatea crescândă a capitalului după cel de-al doilea război mondial. Cooperarea europeană a fost cerută de către marii producători naționali și de necesitatea de a face față competiției cu Statele Unite și Japonia. Interesele economice sunt considerate ca având un rol mai important decât cele de securitate, în adoptarea diferitor poziții naționale. Desfășurarea negocierilor a reflectat „interdependența asimetrică” dintre state, adică guvernele care beneficiază cel mai mult de ajungerea la un compromis tind să ofere concesiile cele mai importante. Funcția jucată de structurile comunitare nu contrazice, ci întărește puterea statelor, evitând ca acestea să-și încalce angajamentele pe termen mediu și lung. Cu toate acestea, nu sunt contrazise în întregime tezele federaliste sau funcționaliste.
Interguvernamentalismul liberal privește construcția comunitară ca un set de reguli și de instituții, concepute de statele europene democratice în primul rând din rațiuni economice. PESC a fost concepută ca un mijloc de a asocia uniunii monetare o construcție politică, dar aceasta servește în principal interesele statelor membre, nu eventualele preferințe comunitare. În consecință, eficiența politicii va fluctua în funcție de modalitățile în care statele reușesc să ajungă la compromisuri.
b#%l!^+a?
Cap. II UNDE SE SITUEAZĂ GEOPOLITIC / ECONOMIC SUA
Indiferent dacă despărțirea este un interes European sau American, ea se întȃmplă și va continua să se petreacă pȃnă în momentul cȃnd ambele părți vor stabili ce fel de relație poate fi avantajoasă pentru ele. Partajul între Europa și America a început de mult, din cauza unor conjuncturi mai mult sau mai puțin independente de voința părților. El nu s-a manifestat decȃt în urmă cu doi ani și se va finaliza, cred eu, în aceast deceniu.
Ambele părți, Europenii și Americanii sunt prinși într-o serie de clișee și concepții extrem de greșite în ceea ce privește cum este celălalt cu adevărat și care sunt principiile care guvernează politicile respectivei părți. Din punct de vedere European, lucrurile sunt și mai complicate pentru că vom putea găsi mai multe puncte de vedere rare ori reconciliabile.
Relațiile Euro-Atlantice, în formatul cunoscut nouă, adică după cel de Al Doilea Război Mondial, au avut destul de multe metamorfoze.
O primă formulare a acestor relații poartă numele de “Doctrina Truman.” La 11 martie 1947, președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume. În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est (Anatolia). Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.
Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președintele Truman a anunțat în martie 1947 faptul că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent. Doctrina Truman a scos b#%l!^+a?în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.
Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam.
b#%l!^+a?
La 19 iunie 1947 miniștrii de externe francez (Georges Bidault) și britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept “imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor satelit să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Planul Marshall reprezintă extinderea în domeniul economic a Doctrinei Truman.
Manifestarea economica a acestei doctrine a fost fara indoiala “Planul Marshall,” cunoscut oficial ca ERP (European Recovery Program). Acesta a fost primul plan de reconstrucție conceput de Statele Unite ale Americii și destinat aliaților europeni din Al Doilea Război Mondial. La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității Harvard, secretarul de stat George Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență economică, destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice. Aici și exact aici se afla punctul în care Romȃnia a început să se depărteze de progresul și de bunăstarea de care a avut parte Europa post-belică. Aici noi am început să ne depărtăm de locul în care am fi ajuns dacă nu am fi fost trădați de Europeni! Dacă trebuie să mentionez principalele evenimente care au marcat relațiile dintre Europa și Statele Unite aș propune urmatoarele:
Sfȃrșitul anilor’40 – Doctrina Truman; Planul Marshall; Alianta Nord-Atlantica b#%l!^+a? (NATO); Criza Berlinului.
Anii ’50 – Războiul din Coreea, considerat de unele dintre elitele Europene (nejustificat) drept o continuare a războaielor coloniale; McCarthy-ismul (perioadă de suspiciune intensă si paranoica anticomunistă în Statele Unite ale Americii) a creat sentimente anti-americane profunde în rȃndul elitelor de stȃnga Europene; Criza Suezului (cunoscută sub numele de Războiul Suezului sau Războiul din 1956, respectiv, în lumea arabă, sub unul din numele alternative Agresiunea tripartită, Războiul Sinaiului) – aici Marea Britanie și Franța s-au poziționat antagonist față de politica externă Americană, ceea ce a determinat o retragere imediată a trupelor Franco-Engleze din Egipt; Tratatul de la Roma care a dus într-un sfȃrșit la fondarea Uniunii Europene;
Anii ’60 – Zidul Berlinului, conceput de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobată de liderul sovietic Nikita Hrușciov. Zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A intensificat temerile Occidentului European și a aprofundat influența Statelor Unite în Europa. Criza rachetelor cubaneze, confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat 38 de zile, până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial. A îngrijorat profund opinia publică Europeană, care i-a acuzat pe americani de inflamarea situației. Retragerea Franței (1966) din NATO, după acuzele lui De Gaulle că NATO este de fapt o alianță Anglo-Saxonă împotriva intereselor celorlalți Europeni. Războiul din Vietnam, profund inacceptabil de opinia publică Europeană, care “a uitat” că Americanii au fost induși în acest război (aproape cu forța) de “succesul” francezilor la Dien Bien Phu;
Anii ’70 – Probabil anii care au adȃncit cel mai mult fisura între europeni și americani. Sfȃrșitul sistemului de la Breton Woods, printr-o decizie unilaterală, fără consultarea Europenilor. Hotărȃrea luată în 1971 de Președintele Nixon a fost (după părerea mea) una din cele mai problematice hotărȃri economice ale Americanilor, hotărȃre a căror consecințe le vedem și astăzi; Neue Ostpolitik, inițiată de Cancelarul German Willy Brand în încercarea de reconciliere și colaborare cu Germania de Est comunistă, însoțită de b#%l!^+a?descoperirea spionilor comuniști din apropierea lui, reușește să-i îngrijoreze profund pe Americani, lucrurile ajungȃnd pȃnă la amenințarea cu mutarea bazelor militare din Germania Federală.
Anii ’80 – Boicotarea Olimpiadei de la Moscova din cauza invaziei sovietice a Afganistanului nu a fost acceptată de o mare parte a opiniei publice europene și de unele state ale Europei; Politica dusă de administrațiile americane în Afganistan și în Sud America (Honduras-Nicaragua-Contras).
Anii ’90 – 2000 – Doctrina Bush (Tatăl și Fiul) și “războaiele petrolului”, cu sau fără amenințările lui Sadam.
Statele Unite și Uniunea Europeană reprezintă, alături de Japonia, centrul economiei mondiale. Primele două contribuie la realizarea a circa jumătate din Produsul Intern Brut la nivel mondial și a aproximativ 40% din comerțul global.
Cu o suprafață de peste 9 milioane de kilometri pătrați, SUA au înregistrat un PIB de aproximativ 10.450 de miliarde de dolari în 2002 (aproape 11.000 de miliarde în 2003) în funcție de puterea de cumpărare, la o populație de circa 300 milioane de locuitori. La formarea PIB-ului, serviciile au cea mai mare contribuție (72%), urmate de industrie (26,2%) și de agricultură (1,4%). Statele Unite au realizat o creștere economică de 4,3% în 2003, la care a contribuit mult sporirea cheltuielilor consumatorilor, în timp ce șomajul s-a cifrat la circa 6% din PIB, inflația la 2,3%, iar indicele de inegalitate socială Gini (distribuția venitului pe familie) a fost evaluat la 40,8 (locul 75 din 115 state). Raportat la numărul de locuitori, Produsul Intern Brut s-a cifrat în 2003, la 37.000 de dolari.
Deficitul bugetar a fost estimat la circa 347 miliarde dolari (circa 3,7% din PIB) pentru anul 2003 și datoria externă, la 1,4 miliarde dolari. Exporturile s-au ridicat la circa 1 miliard dolari, importurile, la aproximativ 1500 miliarde dolari, de unde rezultă un deficit b#%l!^+a?comercial de 489 miliarde dolari și un deficit de cont curent de 541 miliarde dolari (include și investițiile și transferurile unilaterale). Deficitele au fost balansate printr-o sporire apreciabilă a intrărilor de capital în SUA, evaluate, de pildă, la circa 700 miliarde de dolari în 2002. Cu toate acestea, balanța contului de capital nu a reușit să compenseze deficitele comerciale și bugetare, situându-se, conform Departamentului american al Comerțului, la aproximativ 366 miliarde dolari, cu un deficit de circa 177 miliarde dolari al balanței de plăți în 2003. SUA au fost responsabile pentru circa 15% din investițiile străine directe, în 2001, beneficiind de aproximativ 5% din intrări, în 2002. Gradul de deschidere este de circa 18-20%.
După extinderea din mai 2004, Uniunea Europeană acoperă un spațiu de 4,3 milioane kilometri pătrați, cu un PIB de aproximativ 10.422 miliarde dolari (incluzând indicatorii noilor membri), la o populație de 450 milioane de locuitori. La formarea PIB-ului în cele mai importante economii europene, serviciile contribuie cu aproximativ 65 – 70% din PIB, industria cu până în 30% iar agricultura, cu circa 1% (exceptând Franța și Italia). În 2003, creșterea economică în spațiul european s-a ridicat la circa 0,9% din PIB (aceeași incluzând și noii membri, doar 0,6% pentru „zona euro”), șomajul s-a apropiat de 8 % (8,8% în „zona euro”, indicator cu valori mari în Spania, Italia, Franța și Germania), iar inflația, de 1,8% (2% în „zona euro”, sursă Eurostat). Pentru principalele economii europene, indicele Gini a fost evaluat undeva între 27 și 36, dar țări ca Danemarca, Suedia, Finlanda și Norvegia sunt printre cele mai egalitare din lume.
Deficitele bugetare au devenit una dintre cele mai importante probleme dezbătute în 2003, în statele din cadrul Uniunii Economice și Monetare. Cele mai importante economii nu au reușit să respecte limita de 3% impusă de Pactul de Stabilitate și Dezvoltare. Astfel, Franța a înregistrat un nivel de circa 4% al creșterii diferenței dintre venituri și cheltuieli, raportat la PIB, Germania s-a apropiat de nivelul de 4%, încălcări explicate, în principal prin creșterea foarte lentă. Deși pare mare în valoare absolută, deficitul bugetar american este, astfel, comparabil cu cel realizat de primele economii din UE. Uniunea Europeană efectuează un procent deloc de neglijat din investițiile străine directe pe plan internațional (circa 45 % în 2002, beneficiind de 20% din intrări, sursă FMI). UE este considerată drept b#%l!^+a?prima putere comercială pe plan mondial și cel mai important donator internațional. Ponderea sa în schimburile comerciale internaționale se apropie de aproximativ 20%. Gradul de deschidere față de piața internațională este de circa 28%.
În 2014 în economia americană au fost create aproape 3 milioane de locuri de muncă, cea mai mare creștere după 1999. Tendința este pe cale să continue în 2015 și va alimenta în mod sigur cheltuielile de consum, alături de scăderea prețurilor carburanților.
Intensificarea consumului va încuraja companiile să angajeze și să investească mai mult, iar rezultatul va fi o creștere economică de peste 3%, pentru prima oară după 2005.
Cel mai mare risc interm pentru creșterea economică de 3% ar fi o creștere peste așteptări a dobânzilor, dar după toate indiciile este improbabil ca Rezerva Federală să ia măsuri agresive în 2015. Creșterea salariilor va accelera, după ani de zile de stagnare.
Una dintre principalele frâne pentru economie, în ultimii patru ani, a fost stagnarea salariilor, care au crescut în medie cu numai 2% pe an, ritm echivalent cu două treimi din media pe termen lung din SUA. Totuși, acest lucru este pe cale să se schimbe. Cu angajările în creștere și șomajul în scădere, companiile vor căuta angajați pentru a nu risca să piardă vânzări în favoarea concurenței dacă nu vor crește producția.
În luna noiembrie 2014, numărul posturilor disponibile a atins al doilea cel mai ridicat nivel din ultimii 14 ani. De asemenea, numărul celor care își schimbă locul de muncă pentru un salariu mai bun este cel mai ridicat din ultimii cinci ani.
Rata șomajului va continua să scadă, iar efectul în economie va fi real. Rata șomajului a scăzut în ultimii trei ani de la 8,6% la 5,8%, dar aproape nimeni, inclusiv Rezerva Federală, nu consideră că piața muncii este chiar atât de solidă. Circa 18,1 milioane de oameni, de exemplu, vor o slujbă full-time, dar nu o pot găsi, un număr neobișnuit de mare după cinci ani și jumătate de redresare economică.
Creșterea economică rapidă va reduce riscul deflației în Statele Unite. Creșterea producției de petrol și avansul lent al economiei mondiale au dus la prăbușirea prețurilor petrolului cu aproape 50% în 2014, la circa 50 de dolari pe baril, iar efectul a fost încetinirea inflației.
Economia Statelor Unite va performa, chiar dacă economia mondială nu o va face. Creșterea economică lentă la nivel mondial nu va afecta prea mult economia SUA. b#%l!^+a?Exporturile americane ar putea stagna sau chiar scădea, dar vor fi compensate de importurile mai mici de petrol, fiind improbabil ca deficitul comercial să crească. Chiar dacă ponderea comerțului exterior este mai mare ca niciodată, economia SUA este încă mai protejată ca oricare altă mare economie din Europa și Asia. Cheltuielile zilnice pentru servicii precum cele de coafură, curățătorie, consultanță financiară și alimentație publică sunt practic imune față de concurența străină. Astfel, cea mai mare economie a lumii poate încă funcționa ca o oază în deșert, în pofida pesimiștilor care consideră că acele vremuri au trecut.
PIB-ul SUA poate înregistra în 2015 o creștere de până la 2%, iar președintele Fed, Janet Yellen consideră posibil să majoreze dobânda de politică monetară cel puțin o dată până la sfârșitul anului, așa cum reiese din declarația publicată de banca centrală după ședința de politică monetară de două zile încheiată miercuri. Acesta a subliniat însă că decizia de începere a creșterii dobânzilor nu a fost luată, depinzând de îmbunătățirea în continuare a condițiilor de pe piața muncii. În conferința de presă susținută după reuniunea conducerii Fed, Yellen a spus că vrea dovezi mai clare că piața muncii se însănătoșește, iar salariile vor crește mai rapid. După un început de an dificil, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, Fed anticipează că economia SUA va înregistra în acest an o creștere de 1,8%-2%, sub estimările din martie, de 2,3%-2,7%. Fed anticipează totodată un nivel mai ridicat al ratei șomajului, de 5,2%-5,3%, comparativ cu estimările anterioare, în pofida progreselor continue care au loc pe piața muncii. În luna mai, rata șomajului a fost de 5,5%.
Inflația se menține la un nivel scăzut, dar este posibil ca pe termen mediu să se apropie de ținta de 2%, potrivit băncii centrale. Cheltuielile cu structurile nerezidențiale, care includ forările și explorările zăcămintelor energetice, au scăzut cu 20,8%. Valoarea stocurilor acumulate în primul trimestru a fost revizuită în scădere, datele arătând o creștere de 95 miliarde de dolari, față de un avans de 110,3 miliarde de dolari estimat anterior. Și datele privind cheltuielile de consum (responsabile pentru aproximativ 70% din economia americană) au fost revizuite în jos, indicând o expansiune de 1,8%. Pe ansamblul anului trecut, prima economie mondială a înregistrat o expansiune de 2,4%, față de 2,2% în 2013.
Cap. III EVOLUȚIA – SPRE MULTIPOLARITATE b#%l!^+a?
După două decenii, în care Statele Unite ale Americii au fost liderul incontestabil al sistemului internațional, analiști precum Stephen Walt anunță o schimbare necesară și dezirabilă în politica externă a acestui stat și consideră oportună alegerea strategiei offshore balancing. Însă ce reprezintă ea și care vor fi consecințele acestei schimbări, atât pentru celelalte puteri, cât și America?
În timpul Răboiului Rece puteam vorbi de un sistem internațional bipolar condus de două superputeri- SUA și URSS, care se balansau una pe cealaltă împiedicându-se astfel să devină unic hegemon. După destrămarea celei din urmă, arhitectura securității internaționale a luat forma unui sistem unipolar, în care liderul incontestabil era reprezentat de Statele Unite ale Americii. Momentul 1991 a fost crucial pentru strategia, pe care SUA avea să o adopte mai târziu, deoarece din punct de vedere strategic a trebuit să aleagă dintre două alternative: să devină hegemon sau să își reîndrepte atenția către continentul american, retrăgându-se treptat de pe teatrele internaționale de luptă, intervenind decât atunci când era absolut necesar. Alegerea a fost una cunoscută astăzi, SUA devenind unica superputere dintr-un sistem unipolar, influențat în mare parte de interesele și valorile sale naționale. Dar toate aceste beneficii au venit cu un cost, pe care teoreticieni realiști au încercat să îl evite: SUA a trebuit să se implice oriunde pe glob pentru a-și legitimiza poziția, bugetul pentru apărare a trebui să crească într-o manieră considerabilă pentru a putea susține operațiunile militare în detrimentul bugetului alocat pentru dezvoltarea internă a societății precum educația, sănătatea etc. Aceste costuri s-au accentuat și datorită unor războaie fără sfârșit precum: Irak și Afganistan. Un alt motiv pentru care realiștii nu au susținut o astfel de strategie este că întotdeauna va apărea un pretendent la poziția de hegemon, încercând astfel să balanseze puterea SUA. Astăzi, acesta ar putea fi foarte bine China. Dacă prima strategie, cea intervenționistă, se bazează pe idei precum excepționalismul american și destinul manifest al SUA și ia forma unei politici hegemonice, cea de-a doua se bazează pe responsabilități împărțite, balanță a puterii funcțională și ia forma unei strategii de tipul „offshore balancing”.
La începutul lunii noiembrie 2014, Tom Friedman afirma în articolul său din Times că interesele strategice din zona Asiei Centrale sunt mult prea costisitoare și că o retragere a b#%l!^+a?trupelor din Irak va exacerba relațiile dintre Iran și Irak și va îmbunătăți poziția strategică a SUA în zonă. De asemenea retragerea din teatrele operaționale din Asia va reda Statelor Unite libertatea de manevră necesară pentru a dispune de mai multe opțiuni strategice. Aceste afirmații sunt întărite de C. Raja Mohan, un analist din cadrul Center for Policy Research din New Delhi, care afirma că: „Dacă SUA va face câțiva pași înapoi, va vedea că are mai multe opțiuni….lași puterile regionale concurente să acționeze una împotriva celeilalte pentru ca, apoi, să înclini balanța de putere”. Această logică se poate aplica deopotrivă la state precum: India, Pakistan, Rusia, Iran, China și Afghanistan. Deși Tom Friedman nu numește acestă nouă posibilă strategie, Stephen M. Walt afimă că logica acestui tip de acțiune se supune în totalitate strategiei offshore balancing. Walt înclină către o astfel de strategie, deoarece aceasta îi va oferi Americii posibilitatea alegerii, nemaiexistând responsabilitatea de a interveni oriunde și oricând.
Deasemenea, poziția geografică a SUA este dezirabilă pentru o astfel de strategie, având în vedere că este îndepărtată, geografic vorbind, de majoritatea zonelor “fierbinți” de pe glob, dar și de alți centrii de putere. Dar întrebările următoare sunt și ele legitime: de ce America ar recurge la o astfel de strategie, când puterea sa nu este contrabalansată de niciun alt stat sau organizație internațională? De ce nu ar continua să fie hegemon dacă are puterea de a o face? Răspunsul este oferit de același Stepehn Walt, care apelează la faimosul sfat al lui Muhammed Ali: “plutește ca un fluture și înțeapă ca o albină”. Comportă-te ca orice alt stat al sistemului internațional actual și intervin-o doar acolo unde este în interesul tău să o faci. Astfel nu vei mai avea unica responsabilitate a menținerii stabilității internaționale, vei implica și alți actori statali și nu numai, vei avea posibilitatea de a opta pentru non-intervenție, fără să fi criticat și fără a-ți pierde poziția strategică de mare putere, nu vei mai avea costuri la fel de mari, te vei putea concentra pe dezvoltarea internă și pe interesele tale primordiale. SUA va putea interveni discriminator.
Strategia de offshore balancing nu trebuie confundată cu izolaționismul, deoarece SUA va continua să fie implicată la nivel diplomatic în unele zone și chiar la nivel intervenționist în alte zone unde balanța de putere eșuează. Așadar nu se va ajunge la situația, în care președintele american va ordona retragerea tuturor trupelor americane staționate pe teren străin și își va îndrepta atenția exclusiv către continentul american. Un astfel de scenariu nu este numai improbabil, dar și imposibil de realizat, având în vedere sistemul interdependent global actual. b#%l!^+a?
Dacă până în momentul de față am vorbit despre o posibilă viitoare strategie a SUA, cum ar fi dacă aceasta ar înceta să mai fie o posibilitate și ar deveni o certitudine? Este posibil ca offshore balancing să fie o strategie adoptată deja?
Strategia, pe care președintele în exercițiu al Statelor Unite, Barack Obama, a adoptat-o prin anunțarea retragerii trupelor din Irak ar putea fi interpretată în acest sens, dar, nu trebuie uitat faptul că, în mare parte, aceasta este încă una intervenționistă. Într-adevăr, SUA nu va mai folosi numeroase trupe terestre, în schimb se va baza pe avioane fără piloți și rachete de croazieră. Apoi, SUA continuă să intervină în zone, care nu sunt de interes strategic deosebit precum Pakistan sau Yemen. De asemenea, strategia offshore balancing, așa cum este ea propusă de teoreticienii majoritari realiști, presupune alianțe cu alte state, fie ele democratice, fie non-democratice în vederea obținerii unei balanțe de putere în regiunile cheie. Desigur, alianțele cu alte state democratice sunt preferabile, însă niciun stat nu își poate permite, oricât de puternic ar fi, să refuze orice alianță cu un stat nedemocratic, deoarece partenerii sunt aleși în funcție de zona în care respectivul stat ar dori să acționeze/influențeze/intervină, iar în acest context alegerea este limitată. Acest aspect este criticat și de evitat din perspectiva actualei administrații de la Casa Albă.
De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că adoptarea strategiei offshore balancing a venit pe fundalul unei crize financiare mondiale, așadar aceasta ar putea fi interpretată ca o ajustare necesară a politicii americane impusă de costuri și nu ca o alegere. Totuși, dacă această strategie ar fi fost adoptată în 1992, poate că SUA nu ar mai fi trecut prin evenimentele de la 11 Septembrie 2001 și, cu siguranță, nu ar mai fi fost implicată în războaie costisitoare de tipul Irak sau Afganistan. Așadar, politica propusă de președintele Obama nu reprezintă în prezent o strategie offshore balancing așa cum este ea înțeleasă de Walt, însă este cu siguranță un pas în favoarea acesteia. O schimbare mult prea rapidă ar putea genera un grad ridicat de instabilitate la nivel mondial, mai ales în zonele ‚fiebinți’, unde actorii regionali se așteaptă ca SUA să intervină, asumându-și astfel responsabilitatea de hegemon. Tocmai pentru că există un asemenea actor, aceste state au început să se bazeze mult prea mult pe intervenția americană, astfel că o schimbare rapidă a responsabilității către acești actori regionali ar genera o lipsă de răspuns din partea acestora din urmă din simplul motiv că nu au o astfel de politică dezvoltată încă. b#%l!^+a?
Strategia offshore balancing ar fi pentru SUA cartea dezirabilă pentru orice moment, criză sau boom financiar, deoarece îi permite să nu preia responsabilități, ce nu îi sunt necesare și nici dezirabile; nu creează sau accentuează antagonisme între state într-un sistem în care SUA este cel mai puternic, minimizând astfel teama ce ar putea fi provocată de această putere. Având în vedere că presupune o ierarhizare clară a priorităților și a zonelor de interes, dar și o subliniere a faptului că SUA se va baza pe aliații săi regionali, strategia va determina evitarea unor situații, în care statul va fi atras în conflicte ce nu îi sunt necesare și îi va determina pe ceilalți să acționeze și nu doar să ajute SUA. Așa cum am menționat și mai devreme, poziția geografică este un avantaj, pe care America trebuie să îl fructifice, mai ales că aceasta determină puterile regionale să fie mult mai focusate asupra lor și a vecinilor lor, decât asupra SUA. Poate cel mai important aspect este că offshore balancing nu este o strategie pasivă, ci o analiză cost-beneficiu, care nu exclude o implicare a tuturor resurselor disponibile ale Americii pentru a avansa\proteja interesele vitale ale acestui stat.
Așadar strategia adoptată de președintele Barack Obama nu se supune în totalitate regulilor strategiei offshore balancing, însă este clar cea mai apropiată de aceasta. Mesajul este însă clar: puterile regionale vor trebui pe viitor să fie mult mai active dacă doresc să își mențină statultul, deoarece a ajuta America nu mai este îndeajuns.
Ceea ce iese în evidență în studiul relațiilor transatlantice din perspectivă economică este uimitoarea lor interdependență, care contrastează cu divergențele politice, sau cu celebrele dispute despre oțel sau alimente modificate genetic. Originile fenomenului pot fi trasate încă din secolul XIX, când SUA s-au industrializat cu ajutorul importului de capital britanic și al exporturilor agricole, dar mai ales după cel de-a doilea război mondial. „Sistemul american” creat atunci presupunea, pe lângă înființarea unui alianțelor militare și reconstrucția economică a Europei, deschiderea pieței americane pentru importurile de dincolo de Ocean, liberalizarea comerțului european și o gestiune comună a marilor probleme comerciale și financiare, prin intermediul unor instituții ca GATT (acum OMC), FMI și BIRD.
Principalul partener comercial al UE sunt Statele Unite, tranzacțiile cu acestea reprezentând, în medie, circa 20% din totalul schimburilor Uniunii. În 2003, acestea au b#%l!^+a?exportat bunuri în valoare de peste 200 miliarde euro, importând produse cifrate la aproximativ 157 miliarde euro. De asemenea, UE a exportat servicii evaluate la aproximativ 115 miliarde euro și a importat de circa 100 miliarde euro. Invers, Uniunea este unul dintre primii parteneri comerciali ai SUA, cu o cotă de peste 20% în comerțul cu mărfuri. Între cele două centre ale economiei globale există o serie de dispute comerciale, precum cea privind oțelul, dar valoarea acesteia nu depășește 5% din totalul schimburilor.
Mult mai apropiate sunt cele două economii, dacă examinăm alți indicatori, ca investițiile străine directe, proprietățile deținute de firmele americane în UE și ale companiilor europene în SUA, fenomen evidențiat, printre alții, de Joseph P. Quinlan, într-un celebru studiu, „Drifting Apart or Growing Together? The Primacy of the Transatlantic Economy”. De altfel, globalizarea este, în mare parte, un fenomen de integrare al economiilor americană și europeană. De-a lungul ultimei decade, investițiile străine americane (peste 700 miliarde dolari) au avut ca principală destinație statele UE. Europenii investiseră, până în 2000, circa 800 miliarde de dolari în economia SUA, ocupând o poziție dominantă, din acest punct de vedere, în raport cu alte economii, crescând exponențial începând din 1995-1996 (cu un regres după 2000, totuși). Un clasament mondial mondial al investițiilor străine directe din 2003 evidențiază preferința acordată economiilor dezvoltate și emergente: din 560 miliarde de dolari, 89 miliarde s-au dirijat spre Luxemburg, 535 miliarde spre China, 47 miliarde spre Franța și câte 29 miliarde spre SUA și Belgia.
În 2003, investițiile directe ale companiilor americane s-au mărit cu o treime (87 miliarde dolari), de patru ori mai mari decât cele realizate în întreaga Asie și de șase ori cât cele din America Latină, iar cele europene au valorat 36 miliarde de dolari. Totalul investițiilor americane nu s-a ridicat decât la 155 miliarde dolari. Vânzările prin intermediul subsidiarelor americane au depășit de trei ori volumul comerțului, iar ale celor europene, de patru ori, de unde rezultă că „viziunea pur comercială a angajamentului economic global al Statelor Unite este înșelătoare”. Același fenomen a s-a înregistrat și în rândul companiilor din interiorul UE. Oamenii de afaceri din SUA și Uniunea Europeană au tins să achiziționeze companii situate pe ambele maluri ale Atlanticului. Subsidiarele b#%l!^+a?americane și europene au realizat, în 2000, o producție în valoare de 600 miliarde dolari și au angajat circa 8 milioane de oameni. Această situație nu a exclus unele tensiuni, dar rezultatul a fost o mai mare apropiere. De pildă, comisarul european pentru concurență, Mario Monti a blocat fuziunile dintre General Motors și Honeywell (2001) sau a impus amenzi companiei Microsoft (2003-2004), ajungându-se la poziția în care marile companii americane trebuie să țină cont de „birocrații de la Bruxelles”, atunci când pregătesc o fuziune.
După cum s-a arătat mai sus, legăturile dintre economiile americane și europene se află într-o continuă dezvoltare, Uniunea Europeană reușind să depășească statutul de „partener junior”, prin creșterea producției, a comerțului, a investițiilor străine, dar mai ales prin reușita inițială a Uniunii Economice și Monetare și a lansării monedei euro, – prin intermediul cărora Uniunea a câștigat aproape o paritate cu SUA în sistemul financiar mondial, și dobândind chiar superioritate în luarea deciziilor în cadrul unor instituții ca FMI și Banca Mondială.
Euro permite, în teorie și o „ieftinire” a costurilor exercitării rolului de putere dominantă a SUA, în condițiile în care există o cooperare reală cu aliații lor. Nu ar mai fi necesar ca Federal Reserves să exercite singure funcția de „bancher salvator” în diverse situații de criză, evitându-se, astfel, o creștere excesivă a costurilor supremației politico-militare americane, pe termen lung. Nu este exclus și scenariul unei regionalizări a economiei internaționale în jurul unor blocuri valutare, dacă divergențele se accentuează, însă riscurile sunt mari pentru toate părțile.
Interdependență nu înseamnă, însă, egalitate perfectă. Din multe puncte de vedere, economia americană își păstrează atuurile, relația nefiind scutită de o oarecare asimetrie. Acest lucru iese în evidență atunci când se examinează fenomenul creșterii diferențiate din ultima decadă, lămuritor fiind studiul economistului șef al OECD, Jean-Philippe Cotis, Understanding Economic Growth. El a evidențiat o creștere rapidă a economiei SUA, până în 2001, însă „modelul nu a fost repetat în cele mai multe dintre economiile importante ale b#%l!^+a?OECD”. Dimpotrivă, pe continent au predominat creșterea lentă și șomajul structural. Punctul de turnură este situat după 1995. Între 1996 și 2000, economia americană a înregistrat o creștere medie anuală de 4,2%, în timp ce în Uniunea Europeană s-a atins numai media de 2,9%. Cauza rezidă în dezvoltarea productivității americane, datorită noilor tehnologii informatice și de comunicații.
Țările europene care au imitat modelul american sunt Marea Britanie sau Suedia, nu cele din „motorul franco-german”. În replică, UE a lansat în 2000, Strategia de la Lisabona, însă foarte puțini factori de decizie mai cred că economia europeană va deveni în 2010, cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere din lume. Interdependența asimetrică este demonstrată și de faptul că, o dată cu recesiunea economiei americane din 2000/2001, ratele de creștere europene au coborât de la 3,6% în 2000, la 0,9% în 2003.
În strânsă legătură cu productivitatea, este și diferența între dimensiunile companiilor americane și europene. Conform unui studiu din acest an al Financial Times Deutschland, între primele 10 firme de pe plan mondial, 8 erau americane și ultimele 2 britanice. Ținând cont de dimensiunile, legăturile bilaterale și complexitatea celor două economii, nu este de mirare faptul că relația transatlantică a jucat un rol fundamental în „guvernarea” economiei internaționale. Cooperare între Statele Unite și Uniunea Europeană a contribuit în mod esențial la relansarea negocierilor multilaterale pentru liberalizarea comerțului, din cadrul „Rundei Doha” a OMC, în vara lui 2004. Nu este de mirare că mulți analiști consideră că problemele economice au fost, în mod deliberat, separate de cele politice, în timpul crizei politice determinate de războiul din Irak, pentru „limitarea daunelor”. Colaborarea este și fundamentul funcționării G8, al FMI, a Băncii Mondiale și a altor instituții internaționale. Pe plan bilateral, o parte a prevederilor celor două declarații transatlantice s-au realizat, dar constituirea unei zone de liber schimb pare a nu se îndeplini în curând.
O complicație în studiul, dar și în practica relațiilor transatlantice îl reprezintă caracterul complex, aflat în schimbare al Uniunii Europene, cu mai multe nivele de decizie stratificate, între care există relații de cooperare dar și de rivalitate (comunitar, național, interguvernamental, supranațional, regional). Din exterior, este uneori dificil de înțeles felul în care se formează și este aplicată o politică externă comună a unei Uniuni compusă din 25 b#%l!^+a?de state, care adeseori vorbesc în limbi diferite, vezi celebra critică a fostului secretar de b#%l!^+a?stat american Henry Kissinger. Statele Unite au oscilat între a critica mecanismul de decizie, – pe care nu-l pot influența în mod direct, decât poate după adoptarea deciziei, – și ignorarea UE în probleme de „Înaltă Politică”, din cauza divergențelor interne. În cele ce urmează vor fi investigate fenomenele principale din ultima perioadă: adâncirea integrării, materializată în acordul privind Tratatul Constituțional și lărgirile NATO și UE, privite de cele mai multe ori ca fiind complementare, însă, cel puțin în anumite cazuri considerate drept politici concurente.
Șefii de stat și de guvern ai țărilor UE au lansat dezbaterea despre viitorul Europei, în timpul reuniunii de la Laeken din 15 decembrie 2001. Lucrările Convenției pentru viitorul Europei au început la sfârșitul lui februarie 2002, sub conducerea fostului președinte francez, Valéry Giscard d'Estaing. La Consiliul European de la Salonic din19-20 iunie 2003, s-a prezentat proiectul Tratatului Constituțional, redactat in iunie de Convenția pentru Viitorul Europei. Textul prevedea: înființarea funcțiilor de Președinte al Consiliului European și de Ministru de Externe: deciziile din cadrul consiliului se iau pe baza sistemului de dublă majoritate etc. CESDP este redefinită ca Politica de Securitate și Apărare Comună (CSDP). De asemenea, a fost inclusă și o clauză de consultare reciprocă în cazul unei agresiuni îndreptate împotriva unui stat membru, care participă la „cooperarea întărită” în domeniul apărării. În același timp, s-a recunoscut și rolul central al NATO pentru asigurarea securității europene. Nu în ultimul rând, proiectul conținea și o clauză de solidaritate, aplicabilă doar în cazuri de atacuri teroriste și de dezastre naturale. Documentul a avantajat statele mari, gen Franța și Germania, dar a trezit proteste celor medii ca Spania și aspiranta Polonia. Marea Britanie s-a opus tendințelor federaliste și a promovat garantarea primatului NATO. Se poate afirma că problema esențială care a animat aceste dezbateri era cea a balanței de putere ce va rezulta în urma lărgirii Uniunii. SUA au primit cu ambiguitate aceste inițiative, conform multor analiști. Americanii au aprobat în principiu, adâncirea integrării europene, dar s-au opus tentativelor de a crea o a doua superputere. Consiliul a decis convocarea unei Conferințe interguvernamentale pentru dezbaterea documentului în toamna lui 2003 și adoptarea lui cel târziu până la alegerile pentru Parlamentul european din iunie 2004.
În octombrie 2003, președinția italiană a inaugurat discuțiile din cadrul Conferinței b#%l!^+a?interguvernamentale dedicată adoptării Tratatului Constituțional, pe baza proiectului Convenției. Principala divergență a constat în sistemul de vot cu dublă majoritate. Acesta prevedea că deciziile vor fi adoptate in unele domenii, cu o majoritate calificată a 51% dintre statele membre, reprezentând 60% din totalul populației. Propunerea a divizat UE între nucleul franco-german și Spania, Polonia și alte țări ce și-au propus menținerea aranjamentul de la Nisa. Reuniți în decembrie 2003 la Bruxelles, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre și candidate UE nu au reușit să ajungă la o înțelegere asupra sistemului de vot din cadrul Consiliului European.
La summitul istoric de la Bruxelles din17-18 iunie 2004, șefii de stat și de guvern reușesc, în cele din urmă să ajungă la un compromis privind Tratatul Constituțional. Se prevede introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate, calculată ca reprezentând 55% dintre membrii Consiliului și 65% dintre locuitori. Tratatul Constituțional nu creează un super-stat de dimensiuni continentale, ci o Uniune de tip nou, „subsidiară” statelor-națiuni, care-și păstrează atribuțiile mai ales în ceea ce privește politica externă și de securitate, taxele etc. Sunt create posturile de Președinte al Consiliului European și cel de Ministru al Afacerilor Externe al UE, care, însă, nu va stabili linia politică a statelor UE, ci va avea mai mult funcții de reprezentare. Prevederile despre apărare nu conțin modificări radicale față de textul Convenției. Tratatul a fost semnat pe 29 octombrie 2004, la Roma, pe Colina Capitolină.
Un impact profund asupra relațiilor transatlantice îl au cele două procese paralele, dar interdependente, de extindere a NATO și a UE. Concepute în prima parte a ultimului deceniu, acestea și-au propus, ca principale obiective stabilizarea și democratizarea Europei Central – Estice și de Sud – Est, în care Alianța gestionează problemele de securitate, iar UE răspunde de dezvoltarea economică. Statele Unite au promovat lărgirea NATO pentru a preveni apariția de noi amenințări de securitate în regiune, consolida Alianța și a garanta pe termen lung câștigurile obținute în 1989, inclusiv în fața unei potențiale „renașteri imperiale” în Federația Rusă. După 11 septembrie 2001, s-au adăugat și necesitățile combaterii terorismului, a proliferării armamentului nuclear și de „proiectare a puterii” în „marele arc de criză. Europenii au sprijinit politica americană, printre altele și de teama reluării tradiționalei competiții pentru securitate, care ar fi putut afecta și vestul continentului. Extinderea Uniunii Europene are la bază atât motive geopolitice, cât și economice: consolidarea regimurilor liberale din Est în principal, întărirea puterii și b#%l!^+a?influenței Germaniei, interesul britanic de a echilibra Parisul și Berlinul, aspirațiile Franței de a crea un mare actor continental, mărirea spațiului geografic, a populației și a pieței interne comunitare. Pentru fostele state comuniste, dubla integrarea reprezenta și reprezintă „revenirea în Europa”, mai lumesc vorbind, stabilizare politică, protecție în fața temerilor create de politica oscilantă a Moscovei și bunăstare economică.
Extinderea „Big Bang” a NATO reprezintă, în mare măsură, o reușită a actualei administrații americane. Președintele SUA, George W. Bush a anunțat lărgirea Alianței Nord-Atlantice de la Marea Baltică la Marea Neagră, într-un discurs ținut la Varșovia, în iunie 2001. Prin declarația de la Roma din mai 2002, se pun bazele unui nou parteneriat Vest-Est, prin înființarea noului Consiliul NATO-Rusia. Acesta se va ocupa de probleme legate de: combaterea terorismului, gestionarea crizelor, proliferarea armelor de distrugere în masă etc. La renumitul summit de la Praga din 21-22 noiembrie 2002 al șefilor de stat și de guvern ai țărilor membre NATO și candidate, Alianța a decis să invite șapte țări din Europa Centrală și de Est să adere: Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, România și Bulgaria („al doilea val” post Război Rece). Washingtonul și-a exprimat voința de a susține extinderea Alianței în Balcanii de Vest și chiar în Caucaz. În martie 2003, statele NATO au semnat protocoalele de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord cu cele șapte state aspirante. La 29 martie 2004, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, România și Bulgaria au devenit membre cu drepturi depline ale Alianței. Summitul de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004 a reprezentat prima participare a noilor membri la o reuniune la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din statele NATO.
La rândul său, Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia și Ciprul la summitul de la Luxemburg, din 12-13 decembrie 1997. Cele „două valuri” au fost unificate prin decizia de a purta tratative și cu Bulgaria, Malta, Lituania, Letonia și Slovacia, adoptată la reuniunea a șefilor de stat și de guvern ai statelor membre UE de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), ținând cont și de rațiuni politice; între acestea, s-ar include efectele campaniei din Kosovo, hotărârea NATO de a nu primi noi membri la summit-ul de la Washington (23-25 aprilie 1999), dar și de subtila politică britanică de apropiere față de Germania (axa „New Labour”) și de Franța (declarația de la Saint-Malo), menținând totuși „relația specială” cu SUA. Consiliul European de la Copenhaga a stabilit încheierea formală a negocierilor de aderare cu Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Cipru și Malta b#%l!^+a? (12-13 decembrie 2002). Șefii de stat și de guvern ai țărilor Uniunii au sprijinit data-țintă de integrare a României și Bulgariei, anul 2007, dacă aceste două țări reușesc să îndeplinească condițiile. Turcia a dobândit statutul de candidată, o decizie finală urmează să fie luată la sfârșitul lui 2004. La 1 mai 2004, cele 10 noi state au devenit oficial membre cu drepturi depline ai Uniunii Europene. Extinderea a modificat interiorul UE, transformând-o dintr-un „club restrâns” și relativ omogen cultural, politic și social din vestul Europei, într-o Uniune euro-mediteraneană, cu circa 450 de miliarde de locuitori și un teritoriu de circa 4,3 milioane de kilometri pătrați. Este adevărat că noii membri nu au contribuit decât cu o creștere de 5 % din PIB-ul comunitar.
Printre alte consecințe, criza irakiană a determinat apariția unor semne de întrebare în legătură cu politica dublei extinderi, în sensul compatibilității dintre lărgirea NATO și cea a UE, după declarațiile privind „Noua și Vechea Europă, scrisoarea de sprijin a „Grupului de la Vilnius” față de politica SUA și reacția dură de răspuns a președintelui francez, Jacques Chirac. Se poate însă remarca că procesele de integrare nu au fost în mod esențial îngreunate, nici SUA, nici statele europene neavând interesul și voința de a aplica politici obstrucționiste. Prin cea de-a cincia extindere, Alianța a devenit mai puternică din punct de vedere politic, elitele din noile state fiind în general „atlanticiste” și îndatorate SUA, chiar dacă a existat o anumită opoziție la adresa războiului Irak din partea opiniei publice. De asemenea, primirea a 10 noi membrii în UE a diminuat audiența cercurilor critice față de politica americană. Totuși, în noile state este previzibil un proces de apropiere față de linia „europeană”. Pe de altă parte, dubla extindere a atras și va atrage ambele structuri spre „Marele Orient Mijlociu” și spre Federația Rusă.
Orice concluzii referitoare la relațiile dintre NATO și Uniunea Europeană nu pot fi decât provizorii, din moment ce avem de-a face cu actori, instituții și tendințe cu natură complexă și care se află într-o continuă și uneori rapidă schimbare. Acest lucru nu înseamnă că nu se pot evidenția unele tendințe.
Cap. IV STUDIU DE CAZ – INTERESUL SUA SPRE ORIENTUL MIJLOCIU b#%l!^+a?
Orientul Apropiat și Mijlociu prezintă o importanță strategică de prim rang atât pentru Statele Unite, cât și pentru Uniunea Europeană. Spațiul respectiv este traversat de noile amenințări, specifice perioadei de după terminarea Războiului Rece, ca terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflicte nesoluționate, regimuri autoritare, state slabe, sau migrația necontrolată.
În același timp, însă, regiunea deține unele dintre cele mai importante surse de materii prime energetice pentru UE, Asia și Statele Unite, fiind absolut necesară pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a economiei internaționale. Ca și în cazul Balcanilor de Vest, s-a pus întrebarea dacă relațiile transatlantice vor fi afectate de competiția pentru influență în regiune sau de tendințele de concertare politico – economică?
Problemele Orientului Mijlociu și Apropiat au fost abordate în mod diferit de către factorii de decizie americani „hobbes-ieni” și europeni „kantieni” (Robert Kagan). Primii s-au concentrat asupra:
utilizării forței militare și a presiunilor diplomatice, pentru a-și proteja interesele, mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001;
declanșării unei campanii globale împotriva terorismului islamic și adoptării unei strategii de securitate care prevede „construirea unei balanțe de putere care să favorizeze libertatea”;
recursul la atacul „preemtiv” împotriva forțelor care amenință securitatea SUA prin intermediul armelor de nimicire în masă și al terorismului.
Presa speculează cănord-americaniiau încercat, după 2000, să recupereze teren într-o regiuneîn care seînreistra o puternică prezență economico-politică europeanăși rusească. Deși divizați politic, europenii au insistat mai mult pe cooperare, multilateralism, asistență financiară și negocieri, decât pe recursul la forță. Regiunea Orientului Apropiat și Mijlociu a fost în mare parte inclusă în noua politica de vecinătate, Uniunea angajându-se să investească pentru dezvoltarea țărilor respective și pentru răspândirea democrației. Totuși, identificarea amenințărilor de către americani și europeni nu diferă în mod radical, după cum arată și strategia de securitate europeană. b#%l!^+a?
Cea mai importantă provocare la adresa stabilității relațiilor transatlantice a fost atitudinea multor state europene față de politica aplicată de Administrația G. Bush pentru soluționarea problemei irakiene. Din toamna lui 2002, a devenit evident că Washingtonul favorizează o abordare militară, cu sau fără sprijinul ONU și al unor aliați. Arzătoarea chestiune a Irakului i-a găsit pe europeni divizați. Franța si Germania au contestat poziția SUA, alături de Belgia, președintele Comisiei Europene, Romano Prodi etc.
Marea Britanie și Spania s-au aliniat politicii Administrației G. Bush. Divergențele au împiedicat formularea unei politici comune, coerente și eficiente a Uniunii Europene, mecanismul Consiliului European dovedindu-se insuficient. Secretarul american al Apărării, Donald Rumsfeld a susținut la 22 ianuarie 2003, că Europa se divide în Vechea și în Noua Europă, centrul de gravitate al NATO mutându-se spre Est. Peste câteva zile, opt state membre și candidate UE au publicat o scrisoare de sprijinire a Washingtonului.
Membrii „grupului de la Vilnius” au adoptat o atitudine similară. În replică, președintele Franței, J. Chirac a criticat dur statele est-europene pentru politica lor proamericană. La rândul său, NATO a trecut printr-o criză politică, în februarie-aprilie 2003.
Franța și Germania și-au coordonat pozițiile cu Federația Rusă sau chiar R. P. Chineză. Mai mult chiar, președintele J. Chirac a devenit purtătorul de cuvânt al celor care se opuneau intervenției coaliției conduse de Statele Unite. Cele trei state au insistat pentru continuarea inspecțiilor internaționale, în cadrul dezbaterilor din Consiliul de Securitate al ONU, iar pe 11 februarie 2003 Berlinul, Parisul și Moscova au publicat o declarație comună îndreptată împotriva politicii americane.
Administrația G. Bush a decis să acționeze fără o nouă rezoluție a Consiliului de Securitate. Coaliția condusă de SUA a început operațiile militare împotriva regimului lui Saddam Hussein din Irak, acuzat de încălcare a documentelor internaționale de interzicere a armelor de nimicire în masă (19 martie – 1 mai 2003) și de susținere a terorismului internațional.
Consiliul European și-a manifestat suportul față de suveranitatea, integritatea teritorială și dezarmarea Irakului și față de rolul central al ONU pe scena internațională (20 martie 2003), o formulă ambiguă, care nu a reprezentat mai mult decât „cel mai mic numitor comun” al intereselor și politicilor țărilor UE. Analiști informați și publicații din SU b#%l!^+a?și UE au transmis mesaje contradictorii publicului. Pe de o parte, s-a susținut că Franța, Germania și F. Rusă au acaparat după 1991, sectoare de bază ale industriei petroliere irakiene și că firme și oficialități din aceste țări au cooperat în secret cu regimul Saddam Hussein. Pe de altă parte, s-a afirmat că americanii urmăresc, de fapt, să ia sub control petrolul acestei regiuni.
În vara – toamna lui 2003, factorii de decizie americani și-au intensificat apelurile pentru implicarea internațională pentru stabilizarea și reconstrucția Irakului, pe fondul intensificării conflictului neconvențional din această țară. Parisul, Berlinul și Moscova au insistat pentru o abordare multilaterală, a implicării Națiunilor Unite, fără a preciza exact ce înțeleg prin aceste formulări și a transferului de putere către „poporul irakian”. Totuși s-a înregistrat o detensionare relativă a relațiilor transatlantice, mai ales începând din septembrie 2003, deși la conferința donatorilor de la Madrid (octombrie) țările UE nu au contribuit decât cu aproximativ 800 milioane de dolari și au acceptat doar în principiu, posibilitatea reducerii datoriei statului arab.
La nivelul abordărilor politice regionale, președintele George Bush a lansat proiectul de democratizare al Orientului Apropiat și Mijlociu, într-un discurs ținut la Washington, la 6 noiembrie (pe care l-a promovat în timpul vizitei ulterioare la Londra).
Politica SUA față de regiune urma să includă aplicarea principiului multilateralității, recursul la forță în situații excepționale, necesitatea implicării statelor europene și la pacea între israelieni și palestinieni. Liderii de opinie americani s-au pronunțat din ce în ce mai mult pentru implicarea NATO în gestionarea situației de securitate, o măsură propusă neoficial de secretarul de Stat Colin Powell în timpul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic, din decembrie 2003.
Rolul ONU a sporit prin rezoluția 1511, care a solicitat guvernului provizoriu irakian redactarea unui „calendar” pentru organizarea de alegeri democratice. SUA au modificat strategia față de Irak și nu au mai condiționat transferul de putere de adoptarea unei legi fundamentale (constituție). Dimpotrivă, noua politică a prevăzut desemnarea mai întâi a unui guvern de tranziție, apoi redactarea unei Constituții și instalarea unei conduceri alese. Calendarul a fost negociat cu liderii de la Bagdad și adoptat în noiembrie 2003.
Numit de autoritățile Coaliției, după negocieri cu cele mai importante comunități irakiene, Consiliul de guvernare a adoptat principiile în martie – aprilie 2004, iar ONU a elaborat o rezoluție prin care suveranitatea urma să fie transferată autorităților irakiene, b#%l!^+a?până pe 30 iunie. Consiliul de guvernare l-a desemnat ca președinte pe șeicul sunnit Ghazi al-Yawar, un lider tribal din Mosul, cu studii în SUA. Acesta l-a numit în funcția de prim ministru pe Ayad Allawi, fost membru al partidului Baas și rival al lui Saddam Hussein. SUA au devansat programul cu două zile, pentru a coincide cu summit-ul NATO de la Istanbul.
Încheiate cu victoria Administrației G. Bush, alegerile din 2 noiembrie 2004 vor obliga probabil statele UE, în special Franța și Germania, să se acomodeze și să găsească un modus vivendi cu autoritățile de la Washington, altfel interesele lor vor fi profund afectate. Concomitent, trebuie să evidențiem că „axa” Paris – Berlin – Moscova nu a fost foarte eficientă. Vladimir Putin s-a situat în câteva momente decisive de partea președintelui George Bush.
Lukoil a revenit în Irak, înaintea unor companii franceze sau germane, contribuind inclusiv la aprovizionarea armatei SUA cu combustibili.
Alte două probleme ale Orientului Apropiat și Mijlociu au influențat relațiile transatlantice: conflictul israeliano – palestinian și „chestiunea” armelor nucleare iraniene. Pentru soluționarea conflictului israeliano-palestinian, Administrația G. Bush a conceput așa-numita „Road – Map”, la începutul lui 2003.
Pe fondul tensionării situației locale și al intensificării atentatelor teroriste ale grupărilor islamiste, Washington-ul a acceptat planul de retragere unilaterală a forțelor israeliene pe „zidul de securitate”, conceput de guvernul lui Ariel Sharon. Principal finanțator al Autorității Palestiniene, UE a criticat politica executivului israelian, dar a solicitat reformarea structurilor palestiniene conduse de Yasser Arafat. Cu toate acestea, europenii nu au propus o politică fezabilă, care să reconcilieze interesele de securitate ale Israel-ului cu existența unui stat palestinian potențial ostil. În cazul programului nuclear iranian, SUA au acceptat parțial, abordarea europeană de „angajare” a autorităților de la Teheran, continuând să considere că acestea urmăresc să procure armament nuclear.
Teheranul acuză Washingtonul că vizează „dezarmarea sa politică, economică și militară,” în cadrul unui proiect de controlare a resurselor energetice din regiune. Atitudinea dură a Teheranului a determinat o armonizare a intereselor între Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Franța. Totuși, problematica programului nuclear iranian nu poate fi separată de rolul F. Ruse în regiune.
Moscova furnizează de altfel și principalele tehnologii nucleare civile pentru Iran. În b#%l!^+a?acest context, Iranul rămâne o „piesă esențială” în balanța de putere a regiunii pentru SUA, F. Rusă și UE. În egală măsură, Iranul poate favoriza sau agrava starea de securitate din Irak, Teritoriile Palestiniene și Asia Centrală.
La începutul lui 2004, s-a conturat o oarecare apropiere între interesele și politicile americane și cele franco-germane. Atentatele de la Madrid din 11 martie au demonstrat încă o dată, necesitatea combaterii terorismului internațional. Cu toate acestea, noul guvern socialist spaniol a retras trupele din Irak și s-a alăturat „nucleului franco-german” al UE. Factorii de decizie de la Washington au dezvoltat Proiectul Marelui Orient Mijlociu, pe baza ideilor prezentate de președintele George W. Bush. Acesta prevedea democratizarea regiunii, prin implicarea statelor G8 în stabilirea instituțiilor electorale, sprijinirea financiară a societății civile liberale, „buna guvernare” și cooperarea economică. Politica americană a integrat mai vechea inițiativă de parteneriat SUA – Orientul Mijlociu și s-a alăturat intenției de a crea o zonă de liber schimb, anunțată în 2003.
Proiectul a fost, însă, criticat de aliații arabi ai Americii și de către statele UE. În paralel, s-au creionat detaliile proiectului de repoziționare a forțelor americane, iar europenii au lăsat să se înțeleagă că ar accepta un rol pentru NATO în Irak.
La rândul său, UE a conceput o nouă politică privind crearea „unui inel de țări” aflate într-un grad de înaltă integrare politică și economică, pentru a evita „crearea unor noi linii de diviziune” și asigurarea securității în regiunile respective (martie 2003 -mai 2004). Pornind de la o concepție cooperativă asupra securității, UE a propus statelor din regiune un mai bun acces la piața lor internă, sprijin pentru reforme, creșterea asistenței financiare și participarea la diverse programe comunitare.
În respectiva strategie a fost integrat și „Procesul Barcelona”, care includea înființarea unei zone de liber – schimb până în 2010.
Un compromis s-a realizat în cadrul reuniunii G8 de la Sea Island (8 – 10 iunie 2004), la care au luat parte majoritate statelor vizate, cu notabila excepție a Arabiei Saudite și a Egiptului. Intitulat „Parteneriatul pentru Progres”, proiectul de reformare a Marelui Orient Mijlociu are un mai pronunțat caracter multilateral decât versiunea anterioară și prevede explicit soluționarea conflictului israeliano -palestinian printre obiectivele sale principale.
Statele G8 vor colabora cu guvernele din această regiune, pentru aplicarea reformelor. Sunt stabilite: un „Forum pentru viitor”, comparat uneori cu procesul Helsinki, b#%l!^+a?care va grupa miniștrii de externe și ai finanțelor ai statelor dezvoltate și din Orientul Apropiat și Mijlociu, care va discuta propunerile necesare, incluzând și reprezentanți ai societății civile. De asemenea, sunt incluse și programe de ajutor pentru IMM-uri sau de înlăturare a analfabetismului. Obiectivele „Parteneriatului pentru Progres” sunt mult mai puțin revoluționare decât s-a așteptat inițial și se pot realiza gradual, pe termen lung. Temerile privind reformarea societății „peste capul elitelor locale” nu s-au materializat, dar dificultățile rămân mari, dovadă fiind și refuzul principalilor aliați ai SUA din regiune de a accepta chiar și asemenea obiective limitate.
Pentru relațiile transatlantice, documentul a reprezentat însă, un pas înainte. Divergențele privind implicarea Alianței Nord-Atlantice în Irak au fost relativ depășite în cursul summit-ului SUA-UE de la Dublin din 26 iunie. Acordul s-a realizat pe tema limitată a sprijinului pentru instruirea (ofițerii din „nucleul dur” UE nu se vor deplasa însă în Irak) armatei irakiene. Un al doilea acord de principiu s-a referit la necesitatea reducerii datoriei irakiene.
La reuniunea la nivel înalt de la Istanbul a Consiliului Nord-Atlantic (28-29 iunie) au fost oficializate decizia luată în capitala Irlandei și a Inițiativei de Cooperare pregătită de Alianță. Trebuie arătat că „luna summit-urilor” 2004 nu a produs mult așteptata împăcare. Franța și Germania nu s-au raliat politicii americane în Irak și au restrâns la maxim implicarea NATO atât în Irak, cât și în Afganistan.
Pot fi înaintate două explicații:
autoritățile de la Paris și Berlin au rămas nemulțumite de noua configurație regională sau liderii europeni au adoptat o tactică de așteptare, în perspectiva alegerilor generale americane din noiembrie 2004,
și ca o consecință a intensificării confruntărilor din Irak.
În august 2004, Franța și-a declarat sprijinul față de noul guvern de la Bagdad și s-a arătat dispusă să accepte reducerea datoriei. Ulterior, cele două state au început să cedeze puțind câte puțin în chestiunea implicării Alianței Nord-Atlantice pentru instrucția forțelor irakiene. Cu toate acestea, reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO de la Poiana Brașov (13-14 octombrie 2004) nu s-a încheiat cu o armonizate a punctelor de vedere între SUA, Franța și Germania, ultimele două așteptând probabil, rezultatul alegerilor din noiembrie din SUA (în legătură cu aceste alegeri s-a remarcat preferința „nucleului dur” a UE pentru candidatul democrat J. Kerry). b#%l!^+a?
Miza „crizei atlantice” de la începutul anului 2003 a depășit cazul propriu-zis al Irakului, tinzând spre confruntarea a două concepții de organizarea internațională:
una centrată pe America, ca „hiperputere” mondială și „lider al Occidentului” (unilateralism);
alta pe concertul puterilor și instituționalism. Relațiile din interiorul comunității occidentale au fost atât de puternic afectate, încât Franța s-a fost considerată mai mult ca un rival al SUA.
Unii publiciști și oameni politici au proclamat „moartea NATO”, iar Washingtonul a fost adeseori comparat cu un nou „jandarm mondial”.
În realitate, tensiunile politice transatlantice în raport cu problematica Orientului Apropiat și Mijlociu corespund raportului actual dintre SUA și Europa Occidentală, aproape radical deosebit de cel din anii 1945 – 1949. Europa Occidentală s-a refăcut, s-a maturizat, s-a reorganizat – cu sprijin și sub protecție americană. Din 1990-1997, Bruxelles-ul s-a angajat într-o „expansiune democratică” spre Est, mișcare ce s-a extins și în Bazinul Mediteranei și Orientul Apropiat. SUA au valorificat cam în aceeași perioadă condițiile create de „prăbușirea blocului sovietic” inițiind remodelarea geopolitică a regiunii.
Cele două mari instituții integratoare ale Occidentului – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană – au fost prin urmare direct afectate de orientările politice contradictorii sau convergente ale principalilor membri. Statele din Europa de Est și de Sud-Est s-au simțit adeseori puse în dificultate în fața noilor evoluții, care păreau de negândit la începutul anilor ’90. Victoria în acțiunea armată rapidă în sens clasic din Irak a evidențiat încă o dată, că Statele Unite sunt puterea militară dominantă în sistemul internațional; confruntările de intensitate medie declanșate după mai 2003 însă, au arătat că victoria pe câmpul de luptă nu duce automat la pace și că unilateralismul nu este o strategie întotdeauna adecvată pentru un stat democratic. De asemenea, a ieșit în evidență că pacea în Irak nu se poate instaura fără o serioasă cooperare internațională politico – diplomatică.
În chestiunile conflictului israeliano-palestinian și a programului nuclear iranian s-au creionat două poziții, Marea Britanie alăturându-se de această dată, Franței și Germaniei, din rațiuni de interes național, dar și pentru a servi ca o „punte” între cele două maluri ale Atlanticului. Primul semestru a lui 2004 a favorizat atât opiniile pesimiștilor cât b#%l!^+a?și pe cele ale optimiștilor. Astfel, s-a înregistrat o apropiere graduală între pozițiile americane și franco-germană, dar nu s-a ajuns la un consens definitiv asupra conturului viitor al Marelui Orient Mijlociu. Victoria republicană din Statele Unite, criza iraniană și cea a Autorității Palestiniene vor juca un rol esențial în redefinirea relațiilor transatlantice, pe termen scurt și mediu. Sensul în care vor evolua este greu de estimat, pentru moment.
Sfârșitul Războiului Rece și destrămarea URSS au pus Alianța în fața unor noi provocări și întrebări fundamentale. Dispariția ameninării teritoriale directe sovietice a determinat printre altele un proces de redefinire a obiectivelor și structurilor NATO, accentul căzând din ce în ce mai mult pe combaterea terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, pe cooperarea cu foștii adversari, managementul crizelor, impunerea păcii și operații umanitare.
SUA au devenit mai preocupate de problemele de securitate din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și de Nord-Est, decât fuseseră în Războiul Rece. Pe de o parte, asimetria a favorizat relativa ignorare a NATO în anumite abordări ale Washingtonului; în câteva situații, NATO a fost tratată drept „o cutie de scule”, decidenții americani preferând de câteva ori, să se orienteze spre „coaliții ale celor capabili și doritori”. Pe de altă parte, asimetria militară din cadrul NATO a alimentat dezacordurile principale ale cercurilor europene care criticau politica SUA, considerate o „hiperputere”.
Concomitent, diferența de capacități și potențialele sale consecințe politico -diplomatice în cadrul Alianței au constituit stimuli ai reformării și forțelor. Din multitudinea de probleme evidențiate anterior, vom aborda îndeosebi:
consecințele crizei irakiene asupra funcționării Consiliului Nord-Atlantic la începutul lui 2003 și a proiectelor de apărare europeană;
mult discutata diferență de capacități între Statele Unite și aliații europeni;
reforma NATO și apărarea europeană;
relațiile dintre cele două Forțe de Răspuns Rapid;
proiectul de modificare a structurii de forțe americane, în paralel cu transformările armatelor franceză, germană și britanică;
divergențele privind programul de apărare contra rachetelor balistice intercontinentale și modificarea misiunilor Alianței Nord-Atlantice, alături de exercitarea de către UE de responsabilități în domeniul securității. b#%l!^+a?
Divergențele interatlantice în problema Irakului au afectat și NATO, Alianța confruntându-se cu ceea ce unii analiști au numit „cea mai gravă criză din istoria sa, după cea a Suezului”. Tensiunile dintre grupul americano-britanic și franco -germani s-au proiectat asupra activității Alianței, la începutul lui 2003. SUA cer asigurarea protecției Turciei, în cazul unui atac din partea Irakului baasist. La rândul lor, autoritățile de la Ankara au invocat Articolul 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, care se referă la efectuarea de consultări, atunci când securitatea unui membru poate fi amenințată (6-19 februarie). Turcia nu a permis însă atacarea Irakului de pe teritoriulu său.
Opoziția Franței a blocat dezbaterile din Consiliul Nord-Atlantic, cel mai înalt for de decizie al NATO. Comitetul de Planificarea a Apărării – în care Paris-ul nu este membru – a decis în cele din urmă, desfășurarea de avioane de avertizare rapidă și de baterii anti – rachetă în Turcia (19 februarie). Operația a luat sfârșit în aprilie – mai. SUA s-au orientat ulterior și spre alte tipuri de formule de cooperare interstatală (coaliții ad-hoc) ca rezultat al imposibilității impunerii unor decizii unanime și favorabile în cadrul NATO, pentru operații altele decât cele care cad sub incidența Articolului 5 al Tratatului de la Washington. În mod aparent paradoxal, parlamentul de la Ankara a refuzat participarea Turciei la intervenția coaliției conduse de Statele Unite.
Alt subiect important pe agenda relațiilor transatlantice rămâne Politica Externă și de Securitate Comună a UE, în special evoluțiile legate de proiectele de apărare. Din perspectivă americană, sporirea efortului militar al aliaților europeni reprezintă un avantaj, în sensul că Statele Unite nu ar mai fi însărcinate cu cele mai importante contribuiții în executarea acțiunilor care servesc interesul comun.
Totuși, factorii de decizie de la Washington și-au manifestat îngrijorarea în legătură cu potențiala „decuplare” a europenilor de Alianță. De cealaltă parte a Atlanticului, nucleul franco-german a insistat pentru dezvoltarea unei capacități „autonome”, în interiorul Uniunii, inclusiv pentru a restrânge libertatea de acțiune a SUA; Marea Britanie s-a alăturat Americii, inclusiv pentru a media între cele două tendințe.
Un compromis a fost realizat în cursul reuniunii Alianței Nord-Atlantice de la Washington din 23 – 25 aprilie 1999, șefii de stat și de guvern lansând proiectul privind dezvoltarea Identității Europene pentru Securitate și Apărare (ESDI), în interiorul NATO. Consiliul European de la Köln din 3-4 iunie 1999, a decis elaborarea unei Politici Europene b#%l!^+a?de Securitate și Apărare (ESDP, ulterior CESDP/CSDP), în cadrul PESC.
S-a pornit de la conștientizarea diferenței de capacități militare dintre SUA și statele UE, evidentă în timpul crizei din Kosovo. Primatul Alianței Nord – Atlantice în asigurarea securității a fost reafirmat oficial de către liderii europeni, care au convenit și asupra completei integrări a UEO în UE. Uniunea Europei Occidentale supraviețuiește mai ales datorită Articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles, referitor la apărarea colectivă.
Uniunea Europeană a definitivat obiectivele ESDP și a decis înființarea unei Forțe de Reacție Rapidă, destinată misiunilor de tip „Petersberg”, în situațiile în care NATO decide să nu se implice („dreptul primei alegeri”) și crearea sau consolidarea instituțiilor necesare aplicării acesteia (Comitetul Reprezentanților Permanenți, Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar al Uniunii Europene, Unitatea de Planificare a Politicilor, Statul Major). UE și NATO au finalizat procedurile în cadrul acordurilor „Berlin plus”, din 2000.
Declarația comună NATO – UE, asupra Politicii Europene de Securitate și Apărare din decembrie 2002 a prevăzut: un parteneriat strategic în gestionarea crizelor, desfășurarea de consultări și dezvoltarea complementară a potențialului militar. Noi măsuri privind capacitatea UE de a participa la misiuni de managementul crizelor au fost luate la începutul lui 2004.
Conflictul de opinii și interese de la începutul lui 2003 a avut un impact și asupra evoluției CESDP. Franța, Germania, Belgia și Luxemburg au publicat proiectul despre crearea unui comandament european separat de NATO (aprilie 2003), la Tervuren (Belgia), ca un fel de altă replică la intervenția Statelor Unite în Irak. Anunțul a provocat critici din partea autorităților de la Washington și îngrijorări la Londra. Reprezentanții Statelor Unite au susținut că este vorba de „cea mai mare amenințare la adresa NATO”.
În cele din urmă s-a ajuns la un compromis. Astfel, Marea Britanie, Franța și Germania au căzut de acord, în septembrie 2003, asupra înființării unei celule de planificare operațională europeană separată de NATO, în interiorul Comandamentului European, iar Consiliul European de la Bruxelles (decembrie 2003) a recunoscut rolul central al Alianței Nord-Atlantice în asigurarea securității pe continent. NATO a trimis ofițeri de legătură la Statul Major European (EUMS). Cu toate acestea, nu a fost eliminată în întregime posibilitatea teoretică ca UE să întreprindă operații separate de cele ale Alianței, fără a face apel la facilitățile acesteia. O strategie de securitate europeană a fost adoptată cu această b#%l!^+a?ocazie.
S-au înregistrat și progrese în armonizarea dintre structurile NATO și UE. De pildă, în martie 2003, au luat sfârșit discuțiile tip „Berlin plus”, în special prin preluarea de către instituțiile europene a normelor de protecție a informațiilor elaborate de Alianța Nord -Atlantică.
Problema diferenței de capacități/capabilități (de putere militară, mai precis) în cadrul Alianței rămâne presantă. Statele Unite și-au demonstrat încă o dată, superioritatea, spulberând fără prea multe lupte serioase, armata irakiană (19/20 martie-1 mai 2003). Aliații britanici – cu toate că au acționat foarte profesionist – au fost puși în dificultate, din cauza incompatibilității cu forțele americane, mai ales în ceea ce privește tehnologia de vârf.
Diferența de capacități își are originea în mai multe fenomene, legate între ele:
interesele strategice globale ale SUA, față de relativa ignorare a factorului militar în multe țări europene;
asimetrii în bugete (peste 400 de miliarde dolari în Statele Unite; circa 160 miliarde, bugetele însumate ale statelor UE);
eficiența demersurilor americane în domeniu, comparativ cu vulnerabilitățile europenilor (doar 3% din cei circa 2 milioane de militari „europeni” pot fi desfășurați în misiuni expediționare după unele estimări); importanța mare acordată în SUA investițiilor în cercetare (aproximativ jumătate provenind din surse militare);
și nu în ultimul rând, inițierea de către Pentagon a unei „Revoluții în problemele militare”.
Prin aceasta se urmărește aplicarea tehnologiilor informatice în domeniul apărării, rezultatul constând în promovarea unei noi modalități de a susține conflictul, centrată pe manevră strategică rapidă, putere de foc copleșitoare, armament de precizie, în special aerian.
Din perspectiva SUA, decalajul a pus sub semnul întrebării importanța strict militară a NATO, în acțiuni de combatere a terorismului și a proliferării armamentului nuclear, în situațiile în care este nevoie de un răspuns rapid. Washingtonul a avertizat că dacă nu se transformă pentru a fi capabilă să opereze alături de forțele americane, Alianța riscă să devină doar o „cutie de scule”. S-au exprimat critici și din partea liderilor europeni;în cele b#%l!^+a?din urmă principiile restructurării au fost acceptate.
La summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002) s-a decis reformarea structurii de comandă, pentru a permite adaptarea Alianței. Comandamentul Aliat pentru Transformare a înlocuit Comandamentul Atlanticului, iar cel european a preluat responsabilitatea operațiilor. Modificarea structurilor a intrat în vigoare în septembrie 2003.
Un rol esențial îl joacă Comandamentul Aliat pentru Transformare a cărui misiune este, printre altele, de a reforma forțelor NATO, din subunități, unități și mari unități destinate apărării teritoriale în forțe capabile să execute misiuni expediționare în „marele arc de criză”, sursa principală a noilor amenințări (terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă). Responsabili europeni au sugerat că experiența americană nu se poate aplica ad literam în NATO, deoarece acesta este o structură multinațională.
Tot la Praga a fost elaborat un nou „Angajament pentru Capacități” (PCC), care a înlocuit proiectul lansat la reuniunea de la Washington, în aprilie 1999. Acesta își propune reducerea decalajului dintre forțele americane și cele europene prin nu mai puțin de 450 de proiecte, grupate în opt categorii.
Inițiativa vizează direct slăbiciunile în sisteme de comandă și comunicații informatizate (C4ISR), armament de precizie, mobilitate, transport, compatibilitatea forțelor etc. În cursul reuniunii din luna decembrie 2003, miniștri ai apărării din cadrul NATO au apreciat că au fost realizate progrese, dar au insistat asupra dezvoltării capacităților de proiectare a forțelor (mijloace de transport aeriene, navale și aprovizionarea în aer a aparatelor).
La summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004), liderii Alianței au considerat că s-au înregistrat progrese în aplicarea inițiativei lansate la Praga, în special în ceea ce privește transportul strategic și instalarea unui sistem de monitorizare terestră, echivalentul celui american JSTAR. De asemenea, a fost apreciată operaționalizarea unui batalion pentru combaterea efectelor atacurilor cu arme de nimicire în masă. Nu în ultimul rând, statele membre au promis că vor dirija reforma forțelor armate astfel încât circa 8% să poată fi desfășurate rapid în teatrul de operații, iar 40%, să fie dislocabile.
Un element principal al procesului de transformare al NATO îl constituie înființarea Forței de Răspuns Rapid. Ideea a fost lansată la reuniunea de la Varșovia de SUA (septembrie 2002) și adoptată în timpul summitului Alianței de la Praga. Originea sa se b#%l!^+a?regăsește în necesitatea redimensionării forțelor pentru a face față „noilor amenințări”, și mai ales în conștientizarea decalajului dintre forțele americane și cele europene.
Misiunile constau în operații de apărare colectivă, combaterea terorismului, operații de menținere a păcii etc, dar și în stimularea și „răspândirea” reformelor militare americane în rândul statelor europene. Spre deosebire de conceptele tradiționale, forța ar trebui să poată fi trimisă în misiuni la nivel global, va fi integrată și se măsura cu cele mai bune unități americane. Viitoarea Forță de Răspuns Rapid a NATO va fi compusă din 21.000 de militari (o brigadă terestră alcătuită din cinci batalioane combinate/battle groups, sprijin aerian la nivelul a 200 de ieșiri/zi și un grup naval centrat în jurul unui portavion).
De asemenea, alți circa 40.000 de militari vor fi disponibili pentru a înlocui elementele forței, o dată la șase luni. NRF trebuie să fie desfășurabilă în cinci zile (HRL) și capabilă de a rezista circa o lună în teatrul de operații. Forța trebuia să aibă o capacitatea operațională inițială până cel târziu în octombrie 2004 și una finală în octombrie 2006. „Resursele” provin din forțele HRL ale NATO și din unitățile de elită ale statelor componente. Este vorba, în principal, despre Comandamentul Aliat pentru Corpul de Reacție Rapidă (ARRC), Corpul germano-olandez și despre Eurocorps (pus la dispoziția Alianței prin acordurile tip Berlin). O critică a vizat neparticiparea unităților americane la b#%l!^+a?constituirea acestei grupări.
La rândul său, Uniunea Europeană a urmărit dobândirea unei capacități de acțiune autonome, obiectiv exprimat în cadrul summit-ului de la Helsinki din decembrie 1999, în principal prin așa-numita Forță de Reacție Rapidă (Headline Goal Task Force), care urma să fie implementată în colaborare cu NATO, „pentru a evita duplicarea inutilă”. Se preconiza desfășurarea a maximum 60.000 de militari (un corp armată) pentru îndeplinirea misiunilor tip Petersberg (misiuni de luptă în operații de gestionare a crizelor, inclusiv pentru „crearea” păcii, de menținere a păcii și cele umanitare și de salvare), în 60 de zile, pentru operații de maxim 1 an durată. Pentru realizarea sa, la conferințele pentru capacități din 2000 și 2001, statele membre au analizat o contribuție totală de circa 100.000 de militari, 400 de aparate de luptă și 100 de nave. De la început, au planat o serie de ambiguități. Este vorba despre o „armată europeană” sau reprezintă mai mult un cadru, care servește pentru orientarea CESDP? Evoluția evenimentelor pare să încline spre a doua ipoteză. Relațiile cu NATO au fost clarificate, cel puțin până acum, prin acordurile „Berlin plus”, mai sus menționate. Unele neclarități au continuat să persiste. Astfel, obiectivele europene au fost contrapuse celor ale NATO, cu accentul pe o potențială rivalitate cu Forța de Răspuns Rapid a Alianței. Vor fi însă respectate angajamentele respective, ținând cont de reducerile bugetelor apărării și de divergențele dintre viziunile politice în interiorul UE?
Conștienți de limitările existente, factorii de decizie europeni au elaborat un Plan de Acțiune pentru Capacități (ECAP, februarie 2002), apreciind că slăbiciunile nu proveneau din cantitatea efectivelor și a armamentului. Problemele se refereau la tehnică avansată, capacitatea de planificare, structurile de comandament informatizate și abilitatea de a acționa în „timp real”. Beneficiind de suportul tehnic al NATO, experții au identificat peste 40 de domenii unde europenii înregistrează deficiențe, iar 19 grupuri de lucru au fost înființate pentru a soluționa 24 dintre ele. Participarea era, însă, opțională. Interesant este că circa 70% dintre propunerile pentru PCC au fost considerate importante în planul UE.
Coordonarea cu NATO s-a realizat pe baza principiilor acordurilor tip Berlin, reafirmate în concluziile summit-urilor de la Helsinki și Laeken. Un Mecanism de Dezvoltare a Capacităților a răspuns de coordonarea cu Angajamentul NATO de la Praga și cu procesul de planificare și evaluare al PfP, în principal în ceea ce privește achiziționarea de mijloace de transport strategic. Pentru o mai bună ameliorare a cooperării, în mai 2003 s-a înființat Grupul NATO-UE privind capacitățile.
În mai 2003, liderii europeni au declarat că Uniunea este capabilă să îndeplinească „întreg spectrul de misiuni Petersberg”, cu excepția unor limitări, esențiale de fapt, deși „obiectivul general” stabilit în 1999 era teoretic îndeplinit. Miniștrii apărării ai statelor UE au fost conștienți de slăbiciunile europene, în ciuda publicității.
Cele 19 grupuri de lucru ECAP au fost înlocuite cu 15 „grupuri de proiect” pentru a elabora soluții pentru dezvoltarea capacităților privind: aprovizionarea aeriană, aviația de b#%l!^+a?recunoaștere fără pilot, protecție NBC, forțe speciale, transport aerian strategic (primul Airbus 400M va acționa abia peste 4 ani), elicoptere etc.
O Agenție pentru Apărare a fost înființată (noiembrie 2003), în scopul reducerii diferenței de capacități militare dintre Statele Unite ale Americii și țările europene (trebuie să intre în funcțiune la sfârșitul anului).
Noi reforme s-au înregistrat la începutul lui 2004. Planul de acțiune a fost ameliorat prin încorporarea unui calendar, obligația unui raport semestrial și printr-o Chartă mai precisă a capacităților pentru rezolvarea limitărilor impuse de finalizarea îndeplinirii obiectivului general de la Helsinki. Evaluarea din mai 2004 a precizat că în 23 de puncte considerate importante nu s-a înregistrat nici o modificare semnificativă în intervalul 2003-2004, dar majoritatea sunt incluse în proiectele grupurilor ECAP. Consiliul a stabilit că mai trebuie adoptate măsuri pentru rezolvarea deficiențelor din cadrul „Headline Goal 2003”.
Noua strategie de securitate europeană (decembrie 2003) stabilește ca amenințări terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele „eșuate” și criminalitatea organizată.
Uniunea își propune prin acest document, să acționeze la scara globală și militează pentru formarea unei „ordini multilaterale eficiente”, fără a exclude acțiunile preventive.
UE trebuie să fie mai activă, să-și dezvolte forțe rapide și flexibile, iar resursele strategice trebuie combinate și puse în comun. Se face referință și la „un spectru mai larg de misiuni”, inclusiv la operații de dezarmare, asistență în combaterea terorismului și reforma sistemului de securitate. Relația transatlantică este considerată un element fundamental și „de neînlocuit” iar NATO, drept „o expresie importantă” a acesteia. Aranjamentele tip „Berlin plus” sunt considerate fundamentul parteneriatului cu Alianța.
Alte propuneri au fost lansate încă de la sfârșitul lui 2003, în paralel cu pregătirea noii strategii de securitate. Marea Britanie și Franța s-au pronunțat pentru fundamentarea unui nou obiectiv general al CESDP, valabil după 2003. Accentul urma să fie pus pe forțe de reacție rapidă capabile să acționeze în serviciul ONU, calitatea unităților și interoperabilitate. Ulterior Parisul, Berlinul și Londra se pun de acord în privința dezvoltării grupurilor de luptă (similare celor din compunerea Forței de Răspuns Rapid a NATO), pentru îndeplinirea misiunilor „Petersberg”, la solicitarea ONU și a aplicării prevederilor strategiei adoptate în noiembrie 2003, iar miniștrii apărării își asumă inițiative, în mai 2004.
Concepția a fost ameliorată în urma deciziilor Consiliului European din 17-18 iunie b#%l!^+a?2004. Propunerile franco-britanice privind concentrarea pe calitate și interoperabilitate se regăsesc în concluziile președinției Consiliului. Astfel, un nou obiectiv general (Headline Goal) trebuie realizat până în 2010. O „celulă” civil-militară se va înființa în cadrul Statului Major European, pentru planificarea operațiilor și se va constitui un grup naval de luptă, cu un portavion ca nucleu până în 2008, (potențială suprapunere cu proiectele NATO). Încă o dată, iese în evidență faptul că apărarea europeană este, din multe puncte de vedere, un produs al „cooperării structurale” dintre Paris, Londra și Berlin.
Se preconiza constituirea a minimum nouă grupuri de luptă, fiecare echivalent cu un batalion (1500 militari, circa 14000 de militari în total), plus sprijin aerian și naval. Organizarea se inspiră din experiența NATO. Militarii pot fi desfășurați în 15 zile de la luarea deciziei și vor acționa timp de aproximativ 30 de zile. Acestea nu se vor suprapune, oficial, cu Forța de Reacție UE convenită în urma summit-ului de la Helsinki și nici cu cea a NATO. Primele unități trebuie să devină operaționale în 2005, iar toate batalioanele trebuie pregătite până în 2007. Nu este însă clar dacă nu cumva Uniunea Europeană nu a amânat, indirect, termenul prevăzut pentru dobândirea capacității de îndeplinire a misiunilor tip „Petersberg” din 2003 în 2010 și a revizuit modalitățile de realizare a acestora. Dacă s-ar aplica un concept asemănător celui care dirijează NRF pentru cele 9 batalioane combinate și se iau în calcul și unitățile navale și aeriene de sprijin, s-ar putea presupune că obiectivul asumat în 1999 a fost abandonat.
Redactat la cererea Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate, Javier Solana, un nou proiect de doctrină de securitate (15 septembrie 2004) se centrează pe necesitatea acțiunii globale a Uniunii „kantiene” pentru asigurarea „securității umane”, în principal, a respectării drepturilor individuale și promovarea multilateralismului. O nouă forță militar -civilă de 15.000 de oameni (HSRF) ar trebui să fie pusă la dispoziția UE, în subordinea viitorului ministru de externe. Doctrina americană a „preemțiunii” este criticată în mod direct, fiind propus conceptul „angajării preventive”, pe baze multilaterale.
Un punct pe agenda transatlantică de apărare îl reprezintă relația dintre Forța de Răspuns Rapid a NATO și cele două Obiective generale ale Uniunii. De pildă, care este diferența dintre conținutul practic al misiunilor? În perspectivă franceză, „crearea păcii” a tins să denote operații tip primul război din Golf, dar în viziunea britanică mai modestă s-a impus. b#%l!^+a?
Totuși, deși „rezervorul” de unități terestre, maritime și aeriene este în mare parte comun, misiunile diferă. Forța NATO trebuie să ia parte la conflicte de „înaltă intensitate” alături de unitățile și marile unități americane, în timp ce grupările UE servesc unor obiective obiectivelor mai limitate.
Grupările desemnate prin „Headline Goal 2003” vor servi realizării misiunilor tip Petersberg. Forțele din cadrul „Headline Goal 2010” sunt destinate intervenției pentru gestionarea crizelor, deși conceptul nu este încă suficient dezvoltat, de pildă în ceea ce privește pregătirea rezervei sau a grupărilor auxiliare navale și terestre. Pe hârtie, Uniunea Europeană ar trebui să aibă o Forță de Reacție Rapidă de două ori mai mare decât cea a NATO, în ceea ce privește componenta terestră, fundamentată pe același tip de unități, batalioanele combinate.
Proiectul escadrei UE este foarte asemănător cu cel al componentei navale a NRF, deși relațiile dintre flotila comunitară și grupările de luptă nu sunt prea bine definite. Totuși nu forțele sunt problema, ci politica. Dacă acordurile Berlin plus vor fi aplicate în continuare, atunci o eventuală suprapunere nu va fi prea importantă. Grupările diferă și prin structurile de comandă. NRF este integrată lanțului de comandă al Alianței, fiind subordonată Comandamentului Nordic. Conform procedurilor Uniunii pentru misiunile de menținere a păcii, este desemnată o „țară-gazdă”, care preia responsabilitatea planificării și conducerii operațiilor.
Uniunea Europeană nu poate și nu-și propune, cel puțin oficial, să „dubleze” NATO. Chiar dacă ar avea la dispoziție cele 9 batalioane HRL și un corp gata de luptă (o proiecție teoretică maximală, care ignoră neconcordanțele dintre cele două proiecte europene de apărare), plus forțele naționale, UE nu ar fi capabilă să execute, pe cont propriu, întreaga gamă de misiuni necesare asigurării securității în sens restrâns; cu atât mai puțin, să atingă relativ ambițioasele obiective din strategia adoptată în octombrie 2003 și din politica de vecinătate (acoperă o arie geografică care pornește din nordul Balticii și continuă, în sud și sud-est, până în Maghreb). Noul proiect de doctrină de securitate complică puțin lucrurile. Din punct de vedere tehnic, nu este stabilită o legătură clară cu celelalte obiective generale ale UE. Forța propusă va fi la dispoziția ministrului de Externe, ceea ce va induce o tendință de integrare în domeniul securității care ar putea determina o competiție cu Alianța Nord – b#%l!^+a?Atlantică și ar trezi criticile celor care insistă că apărarea rămâne un „domeniu rezervat statelor”.
Redesfășurarea forțelor americane va avea un impact de perspectivă asupra relațiilor transatlantice, a NATO, în particular și a problemelor mondiale de securitate. În noiembrie-decembrie 2003, SUA au început o serie de consultări cu aliații din NATO și cu partenerii lor, în principal cu Federația Rusă.
Washington-ul dorește în mod special crearea unor puncte de sprijin apropriate de noile zone de conflict. Un proiect a fost conceput la începutul acelui an, de către comandantul forțelor din Europa, generalul James Jones. Președintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush a anunțat la 16 august, retragerea a circa 60 – 70.000 de militari din bazele situate în Europa și Asia și înlocuirea lor cu forțe mai reduse, și mai mobile, capabile să facă față noilor amenințări de securitate. Reducerile privesc în primul rând forțele terestre și vor fi implementate în minimum o decadă.
Planul este legat de proiectele de desfășurare a unor forțe în statele primite recent în Alianța Nord – Atlantică, ca Polonia, Bulgaria și România, drept consecință a extinderii NATO. Washington-ul dorește în mod special crearea unor puncte de sprijin apropriate de noile zone de conflict. Acestea vor permite SUA și Alianței Nord-Atlantice să monitorizeze mai eficient Rusia vestică, Bielorusia, Ucraina, Republica Moldova, Balcanii, Caucazul și Orientul Mijlociu. De asemenea este armonizată cu desfășurările de forțe din Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
În Europa, SUA au la dispoziție circa 100.000 de militari, în cadrul NATO, majoritatea aflați în bazele din Germania. Forțele terestre sunt grupate în două divizii blindate de dimensiuni reduse (cinci brigăzi). Se pare că ambele vor fi înlocuite, conform noului proiect. Statele Unite vor trimite, în locul acestora, trei brigăzi, una de forțe aeropurtate, alta dotată cu blindate ușoare și o a treia expediționară.
SUA vor menține comandamentul Europa din Stuttgart, pe cel al forțelor aeriene din Ramstein și baza Spangdahlem, utilizată de aviația de vânătoare. Pentagonul dorește detașarea cel puțin a unei escadrile la baza de la Incirlik, din Turcia, pentru acțiuni în Orientul Mijlociu. S-a sugerat și mutarea Comandamentului forțelor navale din Londra în Napoli, unde se află Comandamentul Flotei a șasea americane, care domină Mediterana și reducerea prezenței din Islanda. b#%l!^+a?
La rândul lor, principalele puteri europene și-au anunțat și au început să aplice propriile planuri de reformă a armatei. Franța a continuat procesul de restructurare a celor circa 300.000 de militari, conform unei doctrine ce pune accent pe mobilitatea forțelor și a mijloacelor. Toți luptătorii săi sunt deja profesioniști, între 50.000 și 100.000 fiind considerați desfășurabili în timp rapid, deși Parisul înregistrează „deficite” asemănătoare cu cele identificate în ECAP.
Cel mai radical și mai important proiect de reformă se referă la transformarea Bundeswehr-ului dintr-o armată pentru defensiva teritorială într-o grupare de forțe cu un pronunțat caracter expediționar. În mai 2003, au fost adoptate principiile de restructurare ale acestuia, detaliate în octombrie, iar în ianuarie 2004 a fost făcut public „calendarul”. Astfel, numărul militarilor va fi redus de la circa 280.000 la aproximativ 250.000, iar cel al civililor angajați în armată va fi înjumătățit, de la nivelul actual de 145.000 de oameni. Circa 195.000 de militari vor fi profesioniști, cărora li se alătură 50.000 recruți. Forțele sunt împărțite în trei categorii: de intervenție (circa 35.000) disponibile pentru NRF și grupările europene, de stabilizare și menținere a păcii (70.000, dintre care 14.000 de militari, dislocați permanent) și de sprijin (aproximativ 140.000 de persoane).
Marea Britanie a lansat un nou proiect de reformă a forțelor armate, în iulie 2004. Conceptul implică sincronizarea cu „Revoluția în Problemele Militare” americană, cu obiectivul de a avea la dispoziție forțe capabile să participe concomitent, la un conflict de „intensitate înaltă” și la unul de mică amploare.
Se va înregistra o creștere medie anuală a cheltuielilor de apărare cu 1,4% pe an. În același timp, însă, forțele terestre se vor reduce la circa 100.000 de militari, organizați în grupări mobile, compatibile cu cele ale SUA (2 brigăzi blindate, 4 brigăzi motorizate, alături de aeropurtate și unități speciale). Marina va renunța la o parte a distrugătoarelor și fregatelor, în schimbul intrării în serviciu a două grupuri de portavioane. Aviația va suferi reduceri drastice, ca și apărarea anti-aeriană.
Încă de la lansarea sa, în 2001, Programul de Apărare contra Rachetelor (NMD) a trezit rezerve din parte europenilor, dar și a canadienilor. UE s-a opus „relansării” unei curse a înarmărilor. După consultări cu aliații, „umbrela” a fost extinsă și asupra aliaților Washington-ului. Programul nu a fost adoptat de NATO ca organizație.
Pentru apărarea anti-rachetă, Alianța nu avea la dispoziție decât forța integrată de b#%l!^+a?aviație de recunoaștere și avertizare timpurie. Franța a decis să-și dezvolte propriul sistem, SAMP/T (Aster). Germania și Italia au colaborat cu SUA în cadrul Medium Extended Air Defence Systhems (MEADS), dar programul are dimensiuni și obiective modeste. În 2004-2005, Pentagonul a planificat desfășurarea a 16 instalații de interceptare a rachetelor balistice în Alaska și a alte 4 în California.
Primul element a fost, deja, amplasat la Fort Greely, în iulie 2004. Demersurile americane au subliniat actualitatea chestiunii la nivelul NATO. Înființat în 1999, un grup de studiu a fost însărcinat cu realizarea unui un raport despre fezabilitatea unui sistem anti-balistic al Alianței. Un nou studiu a fost contractat în iunie 2003, pentru a evalua un potențial Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD) al NATO. La summitul de la Istanbul, din 28 – 39 iunie 2004, NATO a decis să „examineze opțiunile” pentru a face față amenințărilor balistice.
Procesul trebuie să se desfășoare „expeditiv”. Un program privind ALTBMD a fost antamat. Concomitent, SUA au început o serie de discuții în statele est-europene, pentru amplasarea de baterii și sisteme radar, fiind vizate, în principal, Polonia, Cehia și Ungaria (iunie 2003). Circa 10 baterii de interceptare ar putea fi amplasate în exteriorul SUA.
Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată schimbarea radicală a NATO dintr-o alianță preocupată strict de respingerea unei agresiuni clasice, într-o structură de proiecție a forței, în Balcani, dar mai ales în „Marele Orient Mijlociu”, pentru combaterea terorismului și menținerea stabilității, o transformare aflată, încă, în curs de desfășurare. Imediat după 11 septembrie 2001, Alianța a invocat Articolul 5, de asistență mutuală, din Tratatul de la Washington. NATO a decis să facă schimb de informații cu autoritățile americane, să ofere sprijin militar, să permită survolul spațiului aerian al statelor membre și să ofere acces la facilitățile sale logistice. O serie de aparate de avertizare rapidă sunt trimise în SUA.
Ulterior, Alianța a adoptat o serie de măsuri pentru prevenirea și combaterea terorismului, inclusiv prin operația navală „Active Endevour”. De asemenea, s-a angajat în sprijinirea aplicării Inițiativei pentru combaterea proliferării armelor de nimicire în masă a Administrației Bush (PSI). Cooperarea europenilor a jucat un rol esențial în capturarea șefului programului nuclear pakistanez, Abdul Qadeer Khan (toamna 2003).
b#%l!^+a?
CONCLUZII
Diferențele de percepție, interese și politici dintre SUA și „nucleul franco-german” al Uniunii Europene persistă. Este probabil ca problematica Orientului Mijlociu să joace, în continuare, un rol important în configurarea relațiilor transatlantice.
Washington-ul insistă pentru implicarea aliaților occidentali în gestionarea situației de securitate din Irak, în timp ce Paris-ul și Berlin-ul continua să ridice obiecții, așteptând, probabil, unele avantaje.
Criza iraniană a determinat o anumită convergență între cele două maluri ale Atlanticului, SUA devenind mai „kantiene”, iar europenii, mai „hobbes-ieni”.
În ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian, deosebirile rămân, dar succesiunea lui Arafat ar putea schimba datele problemei. Deosebiri apar și în abordările referitoare la: admiterea Ucrainei și a statelor din Caucaz în NATO; strategia complexă în relațiile cu F. Rusă; rolul NATO și UE în Marea Negră.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este influențată, în bună măsură, de b#%l!^+a?deosebirile de interese, percepții și de putere dintre SUA, Franța, Germania și partenerii lor. Totuși, s-a înregistrat o anumită convergență, ambele părți recunoscând oficial valoarea NATO în gestionarea situației de securitate din Europa și „Marele Orient Mijlociu”.
Alianța influențează, în mod direct, politicile de securitate ale statelor membre, suprimând, prin simpla sa existență, competiția de securitate tradițională de pe Vechiul Continent, ține la respect Federația Rusă, este principalul factor de stabilizare în Peninsula Balcanică și ar putea îndeplini aceeași funcție în Orientul Mijlociu, unde este, de altfel, implicată, prin misiunile din Afganistan și Irak, dar și prin formulele de parteneriat cu majoritatea statelor din zonă.
De asemenea, se pare că NATO influențează chiar și dezvoltarea relațiilor comerciale între cele două maluri ale Atlanticului. Destrămarea URSS, ascensiunea SUA ca putere dominantă, parteneriatul oscilant cu Federația Rusă, războiul contra terorismului internațional, crizele și conflictele din Orientul Mijlociu determină o transformare logică a funcțiilor și a structurilor Alianței. Acest proces este și va rămâne în continuare afectat de divergențele și tensiunile dintre Washington, Londra, Berlin și Paris.
Uniunea Europeană se află, la rândul său, într-un proces de schimbare, prin „adâncirea” integrării, componentei economice clasice adăugându-i-se una politică. Totuși nu am asistat și probabil nu vom asista, în viitorul previzibil, la apariția unei federații supranaționale.
UE este în mare măsură un produs al statelor, un complex de instituții construit pentru a face față diverselor presiuni din exterior. Acțiunile sale externe vor fi dominate, din câte se pare de interesele și de politicile guvernanților din Paris, Berlin, Londra, Roma etc, cărora li se adaugă și instituțiile comunitare, gen noul ministru de Externe, Comisia și Parlamentul, ale căror competențe sunt drastic limitate. „Înalta Politică” continuă să fie un „domeniu rezervat” al membrilor.
Din punct de vedere economic, asistăm la o integrare în ascensiune a Statelor Unite și Uniunii Europene, spre deosebire de divergențele politice. De multe ori este greu de distins între firmele propriu-zise americane și cele europene. Economia creează astfel, un interes comun în prezervarea și dezvoltarea relațiilor transatlantice, care aduc beneficii de ambele părți ale Atlanticului și constituie unul dintre pilonii globalizării.
Pornind de la realitatea mai sus evocată și presupunând că politicieni acționează pe baza unor motive raționale, nu este greu de dedus că apropierea comercială, financiară și b#%l!^+a?din domeniul producției restrânge marja de manevră a decidenților americani și europeni, o ruptură reală fiind prea costisitoare. De aici rezultă că nu este exclusă, ba chiar este de așteptat, o detensionare a relațiilor politico-militare între SUA și „nucleul franco-german”, în primul rând deoarece sunt greu de separat, pe termen lung, problemele strategice de cele economice.
Viitorul este destul de greu de prevăzut. Din punct de vedere logic, SUA și contestatarii din UE pot prelungi actuala stare de fapt, riscând să plătească un preț destul de mare, strategic și economic. O altă variantă s-ar baza pe o reconciliere a pozițiilor Washington-ului, Paris-ului și Berlin-ului, americanii acceptând că opinia aliaților trebuie luată în considerare, iar franco-germanii, că opoziția de dragul opoziției nu duce nicăieri. Situația ar putea să se înrăutățească, caz în care consecințele ar fi de neimaginat. De asemenea, nu poate fi exclusă, teoretic și pe termen lung, o mai mare apropiere, în spiritul celor două declarații transatlantice.
Revenim la Stephen M. Walt. După cum am constatat, există un număr mare de probleme comune ale SUA și aliaților europeni, chiar dacă amenințarea sovietică a dispărut. Stabilitatea Vechiului Continent, terorismul, proliferarea armamentului de nimicire în masă, relațiile oscilante cu Federația Rusă, Balcanii și chiar uneori Orientul b#%l!^+a?Mijlociu sunt tot atâtea subiecte pentru care este necesară cooperarea între cele două părți.
Structura de putere și noile amenințări ar impune o remodelare a legăturilor transatlantice, nu un „divorț”.
Integrarea economică în loc să slăbească, s-a dezvoltat, într-un ritm accelerat. Consecințele schimbării generației de politicieni sunt greu de prevăzut. De pildă, nu este exclus ca noua Administrație Bush să fie mai înclinată acum spre concesii, decât în mandatul precedent. Pornind de la supoziția naturii de „interdependență asimetrică” a relațiilor transatlantice, ar trebui să asistăm la o „reconciliere” pe termen mediu, dacă factorii de decizie vor considera că prețul disputelor este prea mare, iar avantajele, insignifiante. Nu întotdeauna, însă, realitatea ascultă de prescripțiile teoretice.
BIBLIOGRAFIE
Alain Joxe, Imperiul haosului. Republicile în fața dominației americane după Războiul Rece, Editura Corint, București, 2003
Constantin Degeratu, Mihai Tudose, Gheorghe Văduva, Război, Cunoaștere, Adevăr, Editura Nemira, București, 2012
Cristian Băhnăreanu, Strategia de Securitate Națională a SUA 2006 – opțiuni geopolitice și geostrategice, în Impact Strategic, nr. 2 (19), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
General locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, Consecințe ale extinderii NATO și UE asupra securității zonei extinse a Mării Negre, revista Univers b#%l!^+a?Strategic, Nr. 1 din 2010
Général Gheorghe Vaduva, L’espace stratégique roumain. Passé, présent et l’avenir, în volumul QUESTIONS DE DÉFENSE EN ROUMANIE ET EN FRANCE AUJOURD’HUI, Actes du colloque „Rencontres franco-roumaines sur la Défense“ Toulouse, 9-10 octobre 1998 organisé par le Centre Morris Janowitz – Forces armées et Sécurité – sous la direction de Michel Louis MARTIN, Toulouse, 1999
Gheorghe Văduva, Artere vitale sau pumnale (Posibile efecte marginalii la revigorarea unor pivoți), Revista Univers Strategic nr. 3 (11) din 2012
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia și geopolitica frontierei, vol. I, II, Editura Floarea Albastră, 1995
Ile Bădescu, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, 2004
Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura UNAp, București, 2006
Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003
Robert Cooper, Destrămarea națiunilor. Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007
Robert Kagan, Despre Paradis și putere – America și Europa în noua ordine mondială, Editura Antet, București, 2003
Samuel Huntington, The clash of civilizations and the remaking of world order. Simon & Schuster, 1993
Teodor Frunzeti, Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Război și haos, Editura CTEA, București, 2009
The National security strategy of the United States of America, Washington, 2010.
The National security strategy of the United States of America, Washington, 2006. b#%l!^+a?
The National Military Strategy of the United States of America (Redefining America’s Military Leadership), Washington, 2011.
The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2013, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2013.
The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2014, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2014.
http//www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite
https://www.cia.gov/library/publications/theworldfactbook/geos/countrytemplate/us.html
http://www.defense.gov/npr/docs/10-05-03_Fact_Sheet_US_Nuclear_Transparency__ FINA_ w_Date.pdf.
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
Alain Joxe, Imperiul haosului. Republicile în fața dominației americane după Războiul Rece, Editura Corint, București, 2003
Constantin Degeratu, Mihai Tudose, Gheorghe Văduva, Război, Cunoaștere, Adevăr, Editura Nemira, București, 2012
Cristian Băhnăreanu, Strategia de Securitate Națională a SUA 2006 – opțiuni geopolitice și geostrategice, în Impact Strategic, nr. 2 (19), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
General locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, Consecințe ale extinderii NATO și UE asupra securității zonei extinse a Mării Negre, revista Univers b#%l!^+a?Strategic, Nr. 1 din 2010
Général Gheorghe Vaduva, L’espace stratégique roumain. Passé, présent et l’avenir, în volumul QUESTIONS DE DÉFENSE EN ROUMANIE ET EN FRANCE AUJOURD’HUI, Actes du colloque „Rencontres franco-roumaines sur la Défense“ Toulouse, 9-10 octobre 1998 organisé par le Centre Morris Janowitz – Forces armées et Sécurité – sous la direction de Michel Louis MARTIN, Toulouse, 1999
Gheorghe Văduva, Artere vitale sau pumnale (Posibile efecte marginalii la revigorarea unor pivoți), Revista Univers Strategic nr. 3 (11) din 2012
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia și geopolitica frontierei, vol. I, II, Editura Floarea Albastră, 1995
Ile Bădescu, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, 2004
Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura UNAp, București, 2006
Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003
Robert Cooper, Destrămarea națiunilor. Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007
Robert Kagan, Despre Paradis și putere – America și Europa în noua ordine mondială, Editura Antet, București, 2003
Samuel Huntington, The clash of civilizations and the remaking of world order. Simon & Schuster, 1993
Teodor Frunzeti, Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Război și haos, Editura CTEA, București, 2009
The National security strategy of the United States of America, Washington, 2010.
The National security strategy of the United States of America, Washington, 2006. b#%l!^+a?
The National Military Strategy of the United States of America (Redefining America’s Military Leadership), Washington, 2011.
The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2013, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2013.
The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2014, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2014.
http//www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite
https://www.cia.gov/library/publications/theworldfactbook/geos/countrytemplate/us.html
http://www.defense.gov/npr/docs/10-05-03_Fact_Sheet_US_Nuclear_Transparency__ FINA_ w_Date.pdf.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pozitia Geopolitica Si Geostrategica a Sua (ID: 107632)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.