„povestiri plauzibile pot fi spuse mereu” (Gould & Lewontin 1979) Marea caracteristic ă ce domin ă știin ța ultimelor decenii o constituie tendin ța,… [629109]

Prefa ță

„povestiri plauzibile pot fi spuse mereu”
(Gould & Lewontin 1979)

Marea caracteristic ă ce domin ă știin ța ultimelor decenii o constituie tendin ța, puternic reliefat ă, de a
privi realitatea din perspectiva complex ă a știin țelor naturii. În linii generale, situa ția se datoreaz ă la
dou ă rînduri de cauze.
În primul rînd st ă reconsiderarea rela ției dintre realitate și știin ță , din perspectiva paradigmei
epistemologice baconiene. Conform acesteia, unitate a material ă a lumii impune orînduirea în
consecin ță a știin țelor – la temelia oric ărei cunoa șteri științifice de încredere aflîndu-se știin țele
naturii –, efortul știin țelor trebuind s ă fie colaborativ, nu segregant, și liber de interesele,
dezideratele, ideologiile și mizele umane.
Al doilea rînd de cauze este oarecum efectul primul ui set. Datorit ă asum ării acestei paradigme și a
ac țiunii conjugate a știin țelor comunicînd și integrînd rezultatele cercet ărilor, în ultimele decenii s-
au intensificat cercet ările aplicate în domeniile fizicii, chimiei și biologiei. Consecin ța fast ă a fost
că, prin num ărul, calitatea și știin țificitatea lor, rezultatele s-au articulat în mod c oerent, fiind tot
mai consecvente și de mai mare încredere.
*
Scris ă de un informatician – adic ă de un specialist care nu doar are posibilitatea, d ar totodat ă
resimte necesitatea de a utiliza teorii, date și metode din mai multe domenii –, lucrarea de fa ță se
înscrie în perspectiva coerent ă mai sus schi țat ă, a gîndirii și cercet ării occidentale, avînd marele
merit de a oferi modelul unei examin ări care în țelege caracterul organic și sistemic, deopotriv ă al
realit ății și știin ței. Preocupat de chestiunea originii limbii, autoru l declar ă limpede: „Sînt convins
că introducerea sistematic ă a perspectivei evolutive în știin țele cognitive poate genera transfom ări
majore la nivelul în țelegerii pe care o avem asupra fiin ței umane”, fiind unul dintre cei ce depun
eforturi sus ținute în acest sens: „Sper c ă întîlnirea dintre biologia evolu ționist ă și știin țele cognitive
– care, în momentul de fa ță , cap ătă forma unui șoc, dat ă fiind opacitatea care a existat de-a lungul
anilor – va fi de durat ă. Principalul scop al acestei lucr ări este s ă contribuie la aceast ă întîlnire și s ă-
i dovedeasc ă rodnicia”. (Este semnificativ pentru starea și nevoile știin ței – dar și pentru evaluarea
direc țiilor în care activeaz ă lingvi știi – c ă apar destul de multe lucr ări scrise de c ătre nelingvi ști, în
care componenta lingvistic ă este predominant ă. Acesta ar putea fi semnul clar c ă: 1. lingvi știi
rătăcesc f ără rost real prin abisurile pe care le-au creat în pr opriul domeniu, în vreme ce; 2. destul de
multe domenii au nevoie de în țelegerea esen țelor și a fenomenului lingvistic, din perspectiva ampl ă
a realit ății.)
Oricine și-a asumat sau î și poate asuma ra țional aceast ă cale de în țelegere știin țific ă a lumii va fi de
acord cu una dintre ideile-cheie preluate și sus ținute de c ătre Jean-Louis Dessalles: „Dac ă exist ă o
prejudecat ă care a stînjenit mult ă vreme progresul cunoa șterii, aceea este conceperea speciei umane
ca fiind separat ă de restul naturii, supus ă unor legi diferite și perceput ă ca o împlinire” și cu
caracterul fundamental al acestei perspective.

Chestiunea unicit ății fiin ței umane este una dintre pu ținele în m ăsur ă s ă reflecte concep ția și pozi ția cuiva într-o
multitudine de alte chestiuni.
Cercet ările desf ășurate între sfîr șitul secolului XIX și momentul actual au cunoscut o cre ștere exponen țial ă de ritm,
precum și rezultate relevante și puternic modificatoare de concep ție. În esen ță , ele au ar ătat c ă atributele considerate a fi
umane apar țin și altor animale, separa ția intuitiv imaginat ă între animale caducizîndu-se. În acela și ritm, fostele
argumente au devenit sofisme interpretative – trecî nd din domeniul știin ței în zona credin ței. În pofida rezultatelor
îndeajuns de edificatoare, în rîndul cercet ătorilor a r ămas destul ă îndoial ă, adesea chestiunea fiind luat ă în discu ție nu
atît pentru a în țelege cum stau lucrurile în realitate, cît spre a d emonstra aceast ă separa ție net ă în sînul animalelor. În
aceast ă chestiune, a șadar, pozi ția r ămîne cea dat ă de credin ță (sau de ata șamentul orgolios), iar nu de ra ționamentul
știin țific. În mod ironic, prejudecata unicit ății este rodul gîndirii religioase de dup ă animism, sus ținut ă fiind de toate
religiile, prezen ța ei la atei indicînd c ă orice ideologie are un„zeu”.
Pentru tema lucr ării de fa ță , aceast ă chestiune este deosebit de important ă, dar și cu miz ă. Aratîndu-se con știent de
aspectele ei spinoase și dînd semne c ă va trata situa ția cu responsabil echilibru, în ciuda atrac ției chomskyene și a unora
dintre concep țiile sale, autorul se a șeaz ă pe o pozi ție complex ă. Chiar dac ă în anumite locuri el sus ține unicitatea fiin ței

umane, și chiar dac ă prezent ările sale preiau și sintetizeaz ă interpret ările cîtorva cercet ători pu țin relevan ți,
ra ționamentul său sus ține c ă solu țiile evolu ției la nevoile speciilor reflect ă r ăspunsurile specifice și contextuale ale
acestora la solicit ările mediului. În consecin ță , diferen țele dintre capacit ățile organismelor, prezen ța sau lipsa
capacit ăților sînt nu doar fire ști, dar ele dau seam ă de rezultatele particulare ale intera țiunii tr ăsăturilor de specie cu
mediul.
Pe de alt ă parte, îns ă, am spune c ă este greu de demonstrat c ă bonobo-ul Kanzi știe sau nu știe ce face, dar este sigur c ă
majoritatea oamenilor nu reu șește s ă urce pe postulata treapt ă a umanit ății. O afirma ție precum: „Cu toate c ă cele mai
multe animale, inclusiv unicelularele sexuate, pot distinge indivizii masculi de indivizii femel ă, nu putem spune c ă
acestea folosesc categoriile mascul și femel ă. Protosemantica postuleaz ă capacitatea de reprezentare, sub forma de
imagine mental ă, dar nu include capacitatea de distinc ție categorial ă” este valabil ă și pentru majoritatea oamenilor. De
pild ă, ne putem întreba dac ă exemplarele umanit ății chiar în țeleg conceptul ‘num ăr’ (doar pentru c ă fac socoteli) sau
dac ă abilitatea de a utiliza produse ale știin ței și tehnicii chiar indic ă în țelegerea respectivelor structuri func ționale și a
principiilor în baza c ărora func ționeaz ă ele. Mai mult, ne putem întreba dac ă limbajul uman însu și chiar este realmente
st ăpînit de c ătre to ți bipezii!

Marele merit al autorului și al lucr ării sale este c ă – dup ă în țelegerea fundamentului material al
realit ății și a unit ății consecvente a tuturor formelor de manifestare di n cadrul acesteia – efortul de a
examina tema și elementele ei se desf ășoar ă în acord cu aceast ă concep ție, al c ărei adev ăr încearc ă
a-l demonstra și r ăspîndi. Perspectiva evolu ționist ă și cea epistemologic ă tind a-și subsuma toate
elementele discu ției, începînd cu tema central ă a lucr ării, continuînd cu subdiviziunile tematice și
conceptuale, cu elementele majore sau de detaliu, t recînd prin conceptele operatorii, metodele și
instrumentele folosite, și încheind cu felul în care î și organizeaz ă discursul știin țific. În acest
context, una dintre ideile valoroase promovate de c ătre Jean-Louis Desalles este cea a bazei
biologice a limbajului, din care decurg preeminen ța lui asupra gîndirii și scoaterea genezei limbii de
sub imperiul cultural. Ideea este deosebit de impor tant ă și se impune a fi re ținut ă de c ătre lingvi ști
(precum și de cei din știin țele sociale, ale min ții, filozofii etc.) întrucît în țelegerea corect ă (profund ă
și ampl ă) a realit ății nu poate exista în afara în țelegerii originii și evolu ției acesteia.
*
Strîns legat ă de interoga țiile și c ăut ările privind apari ția omului, problema originii limbajului, în
general, și a limbilor omene ști, în special, a iscat controverse întemeiate pe i poteze, argumente,
explica ții și ilustr ări dintre cele mai diverse. Varietatea unghiurilor din care a fost considerat ă
enigma glotogenezei este fireasc ă dac ă se ține cont c ă facultatea fiin ței umane de a vorbi face parte
din obiectul de cercetare al multor știin țe: antropologia, biologia, genetica, filosofia, ist oria,
lingvistica, medicina, robotica, psihologia ș.a. Aceast ă multitudine de perspective este, în primul
rînd, motivat ă de caracteristicile vorbirii omene ști, fie c ă este vorba despre cele de natur ă fizic ă, fie
că se au în aten ție cele de ordin mental și cultural. În cazul mai multor puncte focale ale d ezbaterilor
privind geneza vorbirii ( moment și loc de apari ție, factori și condi ții de manifestare, comportament
locu țional primar etc.), nu s-au formulat explica ții ultime, deoarece terenul pe care se desf ăș oar ă
astfel de investiga ții complexe s-a dovedit, nu o dat ă, instabil în ceea ce prive ște argumentele aduse
și dovezile invocate și în șel ător în privin ța interpret ărilor date unor eviden țe și realit ăți.
În urm ă cu mai bine de un secol, lumea știin ței era luat ă prin surprindere de vestea c ă se
descoperise, în sfîr șit, fosila care ar fi f ăcut în mod indubitabil leg ătura între lumea oamenilor și cea
a primatelor. Veriga-lips ă era un craniu de Eoanthropus dawsoni . Numit ă astfel dup ă descoperitorul
ei, Charles Dawson, dovada arheologic ă a înrudirii prezise de Darwin a fost cercetat ă cu mult
interes de speciali ști, doar pentru a se descoperi c ă resturile fosile erau produsul unei farse atent
elaborate. Str ăvechea f ăptur ă dawsonian ă era, de fapt, o asamblare me ște șugită a unor oase craniene
provenite din r ămășițele unui om medieval, potrivite cu mandibula unui t în ăr urangutan din Borneo.
Pîn ă la denun țarea falsului au trecut patruzeci de ani, timp în c are savan ții dezb ătut importan ța
verigii-lips ă și au formulat scenarii evolutive 1.

1 Boë, Louis-Jean, Granat, Jean, Heim, Jean-Louis, B adin, Pierre, Barbier, Guillaume, Captier, Guillaum e, Serrurier,
Antoine, Perrier, Pascal, Kielwasser, Nicolas, Schw artz, Jean-Luc, „Reconstructed fossil vocal tracts and the production
of speech. Phylogenetic and ontogenetic considerati ons”, în Levebre, Claire, Comrie, Bernard, Cohen, H enri (ed.),
2013, New Perspective on the Origin of Language , John Benjamins Publishing Company, Amsterdam, Phi ladelphia,
2013, p. 75-128

Exemplul invocat semnaleaz ă c ă studiul știin țific al evolu ției omului este nu numai un domeniu în
care dificult ățile abund ă, ci și un cîmp de cercetare deschis specula țiilor și contrafacerii. Tocmai de
aceea cercetarea interdisciplinar ă a problemelor pe care le ridic ă în țelegerea și explicarea apari ției
omului ca fiin ță gînditoare și vorbitoare s-a dovedit, ca și în alte arii de lucru știin țific, calea optim ă
de a limita impactul hazardului și al exceselor asupra demonstra țiilor menite s ă demit ă sau s ă
valideze ipoteze.
În agenda de lucru a oamenilor de știin ță , dezbaterile privind originea limbajului constitui e fire ale
unei teme clasice. Enorma literatur ă acumulat ă în ultimele trei veacuri este nu numai expresia
capitalului simbolic de importan ță alocat acestei chestiuni, ci și proba elocvent ă a ingeniozit ății
împinse, uneori, pîn ă la limita implauzibilului atunci cînd s-a pus prob lema de a furniza scenarii
referitoare la felul în care s-a dezvoltat aptitudi nea uman ă de a vorbi. Acestui peisaj vast și
schimb ător de idei aflate în concuren ță i se adaug ă rama ampl ă a reflec țiilor referitoare la originea
limbajului verbal, formulate înc ă din Antichitate. Fiecare epoc ă a ad ăugat zestrea sa de contribu ții,
astfel încît s-a dovedit necesar ă trasarea unor demarca ții între tipurile de explica ții adunate în timp,
de la cele mitologice la cele propriu-zis știin țifice, de la cele teocentrice la cele antropocentri ce, de
la cele înc ărcate de prejudec ăți la cele despov ărate de acestea. Sub acest aspect, se dovede ște util ă
distinc ția între etapele pre știin țifice și cele știin țifice, iar reperul temporal al acestei demarca ții îl
constituie Iluminismul.
Pîn ă în secolul al XVIII-lea abund ă explica țiile pre știin țifice, condi ționate de credin țe mai mult sau
mai pu țin str ăine de orizontul știin ței. În acest foarte larg interval de timp, medita țiile asupra originii
limbajului sînt jalonate de doi poli cronologici, p erspectiva filozofic ă precre știn ă a sofi știlor și
viziunea crea ționist ă a cre știnismului. Nota comun ă a acestor reflec ții asupra naturii limbajului
verbal este dat ă de dezinteresul fa ță de fundamentele biologice ale limbajului. Atît în cazul
paradigmei filozofice clasice, care a mizat mai cu seam ă pe interog ări de factur ă mentalist ă, axate
asupra leg ăturilor dintre limb ă și gîndire, cît și în cazul viziunii cre știne, potrivit c ăreia omul este
crea ția Divinit ății, iar Dumnezeu a înzestrat fiin ța uman ă cu limbaj pentru a numi și st ăpîni, prin
cuvînt, toate cele create, esen ța biologic ă a temei a fost surclasat ă de sisteme și modele explicative
menite s ă plaseze omul deasupra celorlalte vie țuitoare și s ă afirme, astfel, superioritatea și unicitatea
fiin ței umane. Culme a crea ției, posesor al celor mai rare și mai pre țioase daruri, gîndirea și
limbajul, omul era m ăsura tuturor lucrurilor.
În ciuda acestui portret m ăgulitor, curiozitatea omeneasc ă nu s-a mul țumit cu explica ții cuceritoare
și a c ăutat s ă afle r ăspunsuri cît mai precise la întreb ările tot mai st ăruitoare legate de existen ța
hotarului nev ăzut care separă fiin țele necuvînt ătoare de universul de cunoa ștere și de comunicare al
speciei Homo sapiens .
Pe m ăsur ă ce cuno știn țele noastre despre alc ătuirea lumii naturale au devenit mai bogate,
schimb ările de paradigm ă au presupus acumul ări și salturi ce au marcat complexul proces de
reconfigurare conceptual ă și metodologic ă care a primit denumirea de revolu ție știin țific ă.
De și momentul pe care cineva l-ar putea considera ca p unct indiscutabil de referin ță al apari ției
știin ței moderne nu este unanim recunoscut, între savan ți exist ă un larg acord cu privire la faptul c ă
Iluminismul a jucat un rol decisiv în dezvoltarea g îndirii știin țifice moderne. De fapt, dac ă am
consulta istoriile și enciclopediile consacrate reflec țiilor despre limbaj, am remarca, poate, c ă baza
dezbaterilor centrate asupra na șterii și dezvolt ării vorbirii este fondat ă pe încrederea c ă dificilele
sarcini asumate în decursul explor ărilor știin țifice pot fi puse în cump ăna rece a ra țiunii, cînt ărite în
func ție de complexitatea lor și cuprinse într-un model explicativ corect, clar și coerent. Pleiada de
cărturari ilumini ști care au contribuit la îmbog ățirea cuno știn țelor legate de abilitatea uman ă de a
vorbi nu poate fi închis ă în limitele înguste ale unei enumer ări ilustrative, dar putem nota cîteva idei
mai însemnate.
O prim ă clas ă de observa ții are ca nucleu renun țarea la perspectiva teocentric ă asupra limbajului
verbal și adoptarea unei traiectorii explicative antropocen trice, în sensul c ă vorbirea se define ște nu
atît un har dumnezeiesc insuflat omului, cît ca exp resie a condi ției de fiin ță social ă a omului. Pentru
eruditul francez Étienne Bonnot de Condillac, autor ul unuia din cele mai prestigioase modele
iluministe de sondare a originii limbajului, izvoru l vorbirii e de factur ă empiric ă. Cuvintele sînt

semne conven ționale și necesare prin care se exprim ă organizarea datelor de existen ță c ăpătate prin
sim țuri. Limbajul este sinteza de gesturi și de semne arbitrare care s-a dezvoltat în mod natu ral din
mi șcări și strig ăte instinctive. De la o genera ție de vorbitori la alta, aptitudinea de a comunica prin
cuvinte s-a îmbog ățit și a c ăpătat din ce în ce mai mult ă flexibilitate. Acest unghi progresiv de
abordare a dezvolt ării vorbirii este completat cu ideea c ă limba se deprinde în societate; a înv ăța s ă
vorbe ști înseamn ă a dobîndi accesul la un nou orizont de posibilit ăți comunicative. În paralel cu
aceast ă încadrare empiric ă, progresiv ă și social ă a deprinderii limbajului verbal, Condillac sprijin ă
și teza împletirii dintre cuvinte și gesturi, ar ătînd c ă limbajul ac țiunilor a favorizat emergen ța și
perfec ționarea limbajului verbal.
Un al doilea set de constat ări trimite spre izvoarele și func ționarea limbajului. Pîn ă la începutul
secolului al XIX-lea, c ăutarea originilor limbajului a generat unele din ce le mai interesante și mai
durabile filiere teoretice. Unii c ărturari au privilegiat originea imitativ ă a limbajului, presupunînd c ă
omul și-a dezvolat vorbirea ca urmare a conven ționaliz ării sonorit ăților onomatopeice, în timp ce
al ții au pus în prim-plan apari ția limbajului verbal ca produs al comunic ării gestuale, ceea ce ar
însemna c ă formele de comunicare nonverbal ă le preced ă pe cele de tip verbal. Nu pot fi trecute cu
vederea nici explica țiile referitoare la originea muzical-armonic ă a comunic ării verbale. Gînditori
precum Adam Smith aseam ănă eficien ța comunicativ ă a limbilor omene ști cu ma șinile mecanice. În
concep ția sa, limbile primitive ar fi avut paradigme struc turale bogate întrucît fiecare constituent ar
fi avut de îndeplinit doar o singur ă func ție, a șa cum componentele unei ma șini erau proiecte pentru
un singur rol. Pe m ăsura dezvolt ării limbilor, ca și în cazul progresului mecanic al ma șinilor,
paradigmele func ționale s-au simplicat, pentru c ă un element servea mai multor roluri în interiorul
sistemului de apartenen ță . În cazul ma șinilor, simplificarea m ăre ște eficien ța func țional ă și
capacitatea de produc ție, în cazul limbilor omene ști, simplificarea înlesne ște flexibilitatea și bog ăția
de resurse comunicative aflate la dispozi ția vorbitorilor. Indiferent de sursa primar ă luat ă în
considerare – imita ția, gesturile, armonia expresiv ă, eficien ța comunicativ ă – aceste propuneri au ca
element de racord adev ărul c ă vorbirea este un exerci țiu social care pune în valoare calitatea
limbajului de a fi mijlocul prin care ideile se tra nsmit de la un individ la altul, de la o genera ție la
alta.
O a treia categorie de remarci ține de ideea c ă Iluminismul a fost epoca în care spiritul uman a
aspirat s ă tezaurizeze într-o enciclopedie toat ă comoara cuno ștințelor omene ști, iar în cadrele
acestui efort de înnobilare cultural ă trebuie s ă înscriem și problema diversit ății limbilor prin care se
exprim ă cunoa șterea. Un loc aparte ocup ă, în aceast ă încadrare, explorarea fundamentelor culturale
ale limbajului. De și constituie o tem ă predilect ă a gîndirii romantice, în țelegerea limbii ca oglind ă
cultural ă a fost avut ă în aten ție și de înv ățații ilumini ști, care s-au angajat cu entuziasm în
activit ățile de standardizare a limbilor literare, în specia l prin elaborarea de gramatici și dic ționare.
Acestei ac țiuni i s-au ad ăugat și încerc ările de a compara din perspectiv ă cultural-istoric ă limbile
omene ști, îns ă rezultatele au fost departe de a atinge rigoarea m etodologic ă care a dat na ștere, în
secolul al XIX-lea, preocup ărilor de lingvistic ă comparativ-istoric ă.
Dac ă teoriile glotologice propuse în secolul al XVIII-l ea continu ă, în bun ă parte, modele ale
veacului al XVII-lea, dominat de cartezianism, de e mpirism și de fizica newtonian ă, în secolul al
XIX-lea se încheag ă, prin for ța explicativ ă a evolu ționismului darwinian, cea mai important ă
viziune biologic ă asupra originii și dezvolt ării limbajului omenesc. Evolu ționismul a ocupat loc
central în știin ța secolului al XIX-lea și nu este gre șit s ă relief ăm c ă, în conjunc ție cu alte
descoperiri importante ale epocii, teoria evolu ționist ă a dislocat din soclu vechea perspectiv ă
antropocentric ă asupra universului și a deschis calea unei revolu ții, de fapt, a unei evolu ții știin țifice
ale c ărei coordonate sînt asumate și perfec ționate în cercetarea actual ă. Dac ă se ia ca model
capodopera lui Charles Darwin, Originea speciilor , lucrare a c ărei prim ă edi ție a ap ărut în 1859, se
observ ă edificarea unui cadru epistemologic care atest ă o schimbare de paradigm ă. Prin examinarea
am ănun țit ă a factorilor, dublat ă de o bogat ă ilustrare, știin ța putea s ă ofere explica ții ra ționale,
unitare și plauzibile, sus ținute cu dovezi, asupra celor întîmplate în trecut, chiar dac ă prevederea

viitorului r ămînea, înc ă, înv ăluit ă în mister 2. Evolu ția bazat ă pe selec ție natural ă releva c ă existen ța
unui organism decurge din declan șarea unui proces filogenetic preliminar, calibrat p rin procese de
varia ție, selec ție și reproducere care asigur ă devenirea tuturor formelor de via ță .
Ca atribut uman, limbajul este considerat din unghi biologic comparativ și cognitiv. În concep ția lui
Darwin, omul nu este singura fiin ță care posed ă abilitatea de a comunica prin emisii sonore dirija te,
dar, spre deosebire de deprinderile comunicative al e altor viet ăți, solidaritatea dintre sunetele
articulate și idei spore ște, la om, for ța semiotic ă a limbajului și pune în lumin ă dependen ța facult ății
de a vorbi de dezvoltarea capacit ăților mentale. Prin apel la unele din cele mai însem nate lucr ări de
lingvistic ă comparativ-istoric ă ale vremii, Darwin observ ă asem ănările dintre dialectele unei limbi
și rasele unei specii, echivalen ța dintre schimb ările în limb ă și evolu ția formelor de via ță și
potrivirile dintre sistemul natural de clasificare genealogic ă a vie țuitoarelor și arborele genealogic al
limbilor. Distinc ția dintre limbaj și limb ă îi serve ște p ărintelui evolu ționismului pentru a ar ăta c ă, în
timp ce limbajul este un atribut al speciei umane, limba se deprinde în societate. Pe terenul
lingvisticii, ecourile concep ției lui Darwin au fost imediate, dac ă se ține cont în doar cî țiva ani s-au
publicat primele lucr ări care plaseaz ă studiul știin țific al limbilor omene ști în sfera știin țelor
naturale. Exemplar ă pentru aceast ă apropiere este lucrarea lui August Schleicher, Die Darwinsche
Theorie und die Sprachwissenschaft 3 (1863), îns ă nu e mai pu țin adev ărat c ă al ți lingvi ști au
întîmpinat ideile lui Darwin cu neîncredere, chiar cu ostilitate. F ără a încerca s ă schi ță m o istorie a
recept ării viziune darwiniene în știin țele umaniste, aspect deja surprins în alte lucr ări 4, consider ăm
util ă o trecere în revist ă a celor mai consistente tipuri de ipoteze referito are la originea și evolu ția
limbajului, vehiculate începînd cu a doua jum ătate a secolului al XIX-lea.
Subliniat ă înc ă din Antichitate, importan ța factorilor cognitivi în dezvoltarea și întrebuin țarea
limbajului a fost și se afl ă în centrul cercet ărilor consacrate facult ății de a vorbi. De la identificarea
ariilor cerebrale – Broca și Wernicke – asociate func ției limbajului, la teoria min ții și la cea a
neuronilor-oglind ă, corelarea capacit ăților mentale ale omului cu aptitudinea de a vorbi a fost
analizat ă prin prisma unui spectru larg de ipoteze orientate c ătre eviden țierea evolu ției structurilor
cerebrale în raport cu func țiile lor. Mai recent, în aceast ă curs ă argumentativ ă au fost angajate și
descoperirile furnizate de genetic ă, astfel încît mizele explicative au devenit și mai ambi țioase.
Procurarea hranei, în spe ță vîn ătoarea, și-a g ăsit, de asemenea, loc în constela ția de cauze despre
care se crede c ă au impulsionat dezvoltarea vorbirii. Conforma ția tractului vocal și biomecanica
mi șcărilor articulatorii dovedesc, în opinia unor cercet ători, c ă emergen ța vorbirii a evoluat în
limitele îng ăduite de mecanismele de ingerare a lichidelor și a hranei solide. Vorbirea este, a șadar,
un produs derivat din felul oamenilor de a se hr ăni. Și factorii de ordin social au impulsionat
dezvoltarea aptitudinii de a vorbi, întrucît limbaj ul articulat serve ște organiz ării și men ținerii de
rela ții care au crescut șansele de supravie țuire ale oamenilor. Admi țîndu-se c ă vorbirea a înt ărit
cooperarea și coeziunea dintre indivizi, selec ția sexual ă a fost inclus ă între factorii evolutivi
relevan ți. For ța de seduc ție a limbajului nu a fost îns ă limitat ă doar la alegerea de parteneri sexuali,
ci a fost interpretat ă și din unghiul altor tipuri de alegeri strategice le gate de stabilirea unor ierarhii
și alian țe în interiorul grupurilor umane. Nu au fost neglij a ți nici factorii de natur ă tehnologic ă.
Fabricarea uneltelor este o activitate complex ă care necesit ă înv ățare și planificare. În conexiune cu
dezvoltarea tehnologic ă a fost discutat ă și pertinen ța factorilor culturali, apreciindu-se c ă sofisticatul
sistem adaptativ al limbajului verbal este corelat cu alte activit ăți care dovedesc un comportament
simbolic elaborat, manifestat prin prelucrarea mate rialelor procurate din mediul înconjur ător, prin
recursul la podoabe, prin schimbul de bunuri ș.a.

2 Cohen, I. Bernard, 1985, Revolution in Science , The Belknap Press of Harvard University Press, Ca mbridge,
Massachusetts, London, England, -274-294.
3 Am parcurs versiunea în limba englez ă a lucr ării, Darwinism Tested by the Science of Language , John Camden
Hotten, London, 1869. Merit ă re ținut ă, cu titlu de exemplu, teza potrivit c ăreia „Limbile sînt organisme naturale; ele nu
au fost niciodat ă supuse voin ței omului, au crescut și s-au dezvoltat dup ă legi determinate, au îmb ătrînit și au murit. Ca
atare, ele se supun acelora și fenomene pe care le cuprindem sub numele de „via ță ”. Drept urmare, știin ța limbii este o
știin ță natural ă, iar metodele ei sînt în genere acelea și ca ale oric ărei știin țe naturale” (Schleicher, 1869, p. 21-22).
4 Baldwin, M.R., Darwin și știin țele umaniste , traducere de Alexandru Gafton și Adina Chiril ă, Ia și, 2014.

Cu toate c ă r ădăcinile propensiunii c ătre explorarea empric ă, ra țional ă și sistematic ă sînt nutrite de
solul fertil al paradigmei iluministe, omul de știin ță din secolul al XIX-lea se distinge de
predecesorii s ăi prin apeten ța de a formula teorii organice și unificatoare. Veacul al XIX-lea nu este
doar secolul istorismului și al naturalismului, ci și secolul unor descoperiri știin țifice monumentale
materializate în tehnologii pîn ă atunci inaccesibile omului: aerostatul, electricit atea, fonograful,
fotografia, ma șinile industriale, motorul cu aburi, telegraful, te lefonul ș.a. C ătre sfîr șitul secolului,
aparatele de zbor și cinematograful au captivat imagina ția public ă și au dat m ăsura standardului de
civiliza ție al timpurilor noi. Știin ța a coborît din turnul de filde ș al elitelor culturale în via ța
cotidian ă.
Rapida și larga r ăspîndire a ideilor știin țifice semnaleaz ă de ce, într-o perioad ă de timp relativ
restrîns ă, de cîteva decenii, a devenit posibil ca o teorie s ă se desfac ă în teorii , aidoma fî șiilor
multicolore de lumin ă ale curcubeului. Teoria evolu ționist ă a dat na ștere unor școli și curente de
factur ă evolu ționist ă, astfel încît la începutul secolului al XX-lea se poate observa existen ța mai
multor specii ale darwinismului. Dac ă nu punem în discu ție fa țetele evolu ționismului dezb ătute în
arealul știin țelor naturale, observ ăm că la începutul secolului al XX-lea existau deja mai multe
variet ăți de darwinism: darwinism social, darwinism economi c, darwinism lingvistic etc. Cît de
eronat ar fi s ă presupunem c ă, în prezent, paradigma evolu ționist ă se constituie dintr-o familie de
preocup ări știin țifice animate de obiective comune, dar distincte to todat ă, și c ă aceast ă „filogenie”
știin țific ă constituie, în sine, un orizont care poate fi expl orat în acord cu modelul de analiz ă
profesat de Charles Darwin?
În aceast ă a treia faz ă, un dublu liant, discursiv și metadiscursiv, asigur ă unitatea în diversitate a
preocup ărilor savante legate de originea vorbirii. Pe m ăsura de omul de știin ță s-a despov ărat de
credin țe oarbe și prejudec ăți, ispite noi par a înlocui pe cele vechi. În ciuda acestor m ăcin ări, s-au
înregistrat progrese remarcabile furnizate de studi ile de biologie, etologie, paleontologie și
primatologie, de cercet ările privind achizi ția limbajului la copii, de cartografierea din ce în ce mai
precis ă a înrudirilor genetice și tipologice dintre limbi, de nout ățile înregistrate în diverse domenii
ale neuro știin țelor și știin țelor cognitive, de reevaluarea importan ței unor descoperiri arheologice și,
desigur, de analiza corela țiilor anatomice și genetice pe care se bazeaz ă capacitatea uman ă de a
vorbi. F ără a epuiza gama de preocup ări actuale, sîntem în m ăsur ă s ă ar ătăm c ă oamenii de știin ță
contemporani pot, cu mai mult ă siguran ță decît în trecut, s ă semnaleze c ă aptitudinea de a vorbi,
de și proprie omului, decurge din ac țiunea unor mecanisme întîlnite și în lumea necuvînt ătoarelor, și
că apari ția lui homo loquens s-ar fi petrecut în urm ă cu 70.000 – 200.000 de ani, aceast ă, fiind, de
altfel, și intervalul de timp în care este plasat ă, pe de o parte, apari ția omului modern, Homo
sapiens , și, pe de alt ă parte, vechimea celor mai timpurii dovezi arheolog ice 5 care atest ă un
comportament simbolic pe m ăsura complexit ății sistemului adaptativ al limbajului (v. și sec țiunea
2.3 din prezentul volum). F ără a oferi certitudini, știin ța zilelor noastre propune rezultate
încurajatoare în l ămurirea misterelor care înv ăluie originea și evolu ția facult ății de a vorbi.
*
Dup ă ce în capitolul 5 fusese oarecum psihologizant, în capitolul 6 – poate cel mai important pentru
în țelegerea temei și a perspectivei lucr ării –, apar elementele în m ăsur ă s ă explice cuprinderea de
către autor a lumii și a fenomenelor (chiar dac ă unele interpret ări sînt torsionante, chiar inverse,
autorul avînd comportamente incriminate la al ții – deci circumspec ția cititorului fiind mai mult
decît recomandat ă). În general, Jean-Louis Dessalles caut ă explica țiile profunde, în m ăsur ă s ă dea
seama de cauzele prime și fundamentale, în țelegînd: 1) c ă doar cunoa șterea acestora procur ă
cuno știn țele necesare adopt ării unei c ăi temeinice de în țelegere a lucrurilor; 2) c ă explica țiile
par țiale, centrate asupra unor aspecte, cel mai adesea derivate, nu sînt în m ăsur ă s ă duc ă la o
cunoa ștere corect ă, prospectiv ă.
Ferindu-se de abuzul de adapta ționism și de selec ționism (situa ție fireasc ă din perspectiv ă natural ă,
în care instrumentul ia mintea uman ă în st ăpînire), autorul folose ște dou ă filtre explicative c ărora le
acord ă o pozi ție central ă în sistemul s ău de în țelegere și argumentare: cuplul macro- / microevolu ție

5 Datele sînt preluate din unele studii incluse în L evebre, Claire, Comrie, Bernard, Cohen, Henri (edit ori), 2013, New
Perspective on the Origin of Language , John Benjamins Publishing Company, Amsterdam, Phi ladelphia, 2013.

(cu atributele lent, haotic / rapid, orientat) și conceptul ‘optim local’. De și introdus de c ătre un
biolog, cuplul macro – / microevolu ție este pu țin folosit de c ătre biologi întrucît ace știa consider ă c ă
procesul evolutiv nu are temei prin cum și de ce se petrece, macroevolu ția decurgînd din
microevolu ție. (Din motive ontologice, distinc ția este folosit ă de c ătre crea ționi ști, ei acceptînd
microevolu ția, dar nu și macroevolu ția, desigur.) Jean-Louis Dessalles folose ște acest cuplu spre a
„reconcilia” pe Darwin cu St.J. Gould (de și Darwin a recunoscut existen ța muta țiilor bru ște, iar St.J.
Gould, prin teoria echilibrului punctat, nu a negat posibilitatea de gradualism). Ponderea cuplului,
în lucrare, este dat ă de utilizarea lui este extensiv ă și intensiv ă, precum și de pozi ția sa crucial ă, în
explicarea apari ției limbajului. Conceptul ‘optim local’ apar ține matematicilor și este folosit de
către informaticieni, aplicarea sa în biologie fiind sporadic ă, dar îndeajuns de eficient ă, chiar dac ă
sintagma înc ă este privit ă cu circumspec ție deoarece integrarea sa în teoria evolu ționist ă ridic ă
unele probleme. Autorul vede în conjunc ția acestor dou ă elemente solu ția la modul și calea pe care
le imagineaz ă pentru apari ția limbajului uman.
*
În țelegînd c ă împ ărt ășirea lingvistic ă a informa țiilor și a c ăilor aduce beneficii semenilor –
răspl ătite cu prestigiul și cu suita de avantaje ce decurg de aici –, autorul arat ă c ă aici se afl ă
„clichetul” cel mai eficient, darea în vileag schim bînd percep țiile și reprezent ările, ducînd totul pe
alt ă treapt ă. Din acel moment înainte nimic nu mai este cum fus ese, schimbîndu-se atît
comportamentele cît și gîndirea. Acesta este punctul în care, din bio-so cial, limbajul uman devine
„politic”. Faptul c ă, apoi, autorul nu reduce totul la efectele coevolu ției, ci în țelege înl ănțuirea
cauzelor și a efectelor și – dup ă primele momente – ipostazierea lor (a șa cum func ționeaz ă materia
vie, de altfel) constituie un alt merit care se cuv ine a fi eviden țiat cu t ărie.
În întregul ei, lucrarea ofer ă elemente ce ajut ă la în țelegerea lumii, a fiin ței umane și a eu-lui
acesteia, a felului în care func ționeaz ă ele, de la sine, incon știent și adesea neb ănuit. În sfîr șit,
lucrarea mai ofer ă o înv ăță tur ă de ordin oarecum social: în contextul deterior ării ierarhiilor fire ști,
cre șterea grupului dincolo de nivelul s ău de eficien ță spore ște inutilitatea fiec ărui individ pentru
fiecare dintre ceilal ți, reac ția fiind regruparea în grupuri mici dar paralele, a stfel încît de la individul
perceput ca inutil se ajunge la grupul perceput ca atare, totul datorit ă practic ării antiselec ției, din
eronata credin ță c ă omul este altceva decît natura, deasupra acesteia, c ă i se poate sustrage și îi
poate determina mersul și devenirea.
*
Prin concep ția general ă pe care se întemeiaz ă, prin multe idei și ra ționamente, lucrarea de fa ță
constituie o lectur ă important ă pentru orice intelectual. Totodat ă, îns ă, ca orice produs uman,
beneficiile pe care le aduce ar putea spori abia du p ă în țelegerea contextual ă a anumitor elemente ale
ei și dup ă eventuala lor înl ăturare. Dup ă ce am reliefat meritele scrierii de fa ță , se cuvine s ă
observ ăm unele caren țe ale acesteia, nedatorate nivelului de cunoa ștere al umanit ății, ci felului în
care se pozi ționeaz ă autorul, în cadrul perspectivei asumate.
Dificultatea care st ă în calea tuturor studiilor ce încearc ă a aborda chestiunile știin țifice dintr-o
perspectiv ă epistemologic ă ampl ă și profund ă – care s ă înglobeze datele știin țelor naturii, ale
știin țelor sociale, cognitive și ale filozofiei – ține nu doar de imensitatea cuno știn țelor teoretice și
pozitive, aplicativ-metodologice și conceptuale necesare, dar mai cu seam ă de posibilitatea ob ținerii
acelei perspective epistemologice ample și profunde, rezultant ă a combin ării armonios acomodate a
diferitelor modalit ăți de a face știin ță , dezvoltînd și exersînd capacitatea de a judeca strict din
perspectiva cunoa șterii știin țifice, în conjunc ție cu eliberarea de orice ideologie sau miz ă.
*
Cea dintîi dificultate constituie cea mai evident ă și greu surmontabil ă piatr ă de poticneal ă.
Amenin țarea concret ă și fireasc ă la adresa unor astfel de studii este lipsa special iz ării autorilor în
toate domeniile la care apeleaz ă. În mod inerent, pe m ăsura sporirii amplorii, a profunzimii și a
acurate ții cuno știn țelor din diferitele domenii – în corela ție cu păstrarea parametrilor esen țiali ai
capacit ăților de analiz ă, sintez ă și stocare ai creierului uman –, decalajul dintre ca ntitatea de
cuno știn țe procurate de c ătre știin țe și st ăpînirea lor de c ătre un singur om se afl ă în cre ștere
accelerat ă. Se poate doar specula c ă, la nivelul unor speciali ști din domeniile fundamentale (mai cu

seam ă fizic ă teoretic ă și biologie, poate matematici și filozofie – dar cunosc ători de fizic ă și de
biologie –), fenomenul ar fi mai lent, cuno știn țele cerute sau oferite de acele domenii avînd
avantajul de a înzestra cu o perspectiv ă ce de ține amplitudinea necesar ă în țelegerii multor elemente
ale domeniilor aflate în descenden ță . Altminteri, un specialist dintr-un domeniu oareca re (precum
autorul rîndurilor de fa ță ) va trebui (pe lîng ă cuno știn țele pe care le-a acumulat în alte domenii și pe
lîng ă deschiderile și în țelegerea pe care i le permite propria preg ătire) s ă dea crezare, într-un fel sau
altul, celor spuse de speciali știi celorlalte domenii – chiar ajutorul procurat de instrumentele gîndirii
ra ționale nefiind de natur ă a acoperi crevasa aflat ă în cre ștere. Acest din urm ă lucru, îns ă, nu se
petrece cu necesitate pe baza cunoa șterii exhaustive a acelor domenii sau a unor cercet ări proprii, ci
mai ales pe baza coresponden ței dintre concep țiile generale ale celor astfel implica ți. În acest caz,
aderarea este mai degrab ă un act de confirmare a propriei pozi ții, decît unul ce-ar decurge din
examinarea competent ă și obiectiv ă a chestiunilor din acele domenii; este o situa ție în care
eclectismul – solu ție și procedeu pe cît de util pe atît de delicat în apl icare – poate fi efect al
neîn țelegerilor și surs ă a erorilor.
În lucrare, astfel de caren țe apar în ceea ce prive ște domeniul la care se aplic ă evolu ționismul,
lingvistica, apoi la nivelul tipului de concep ție evolu ționist ă aplicat ă și la cel al componentei
argumentative. Desigur acesta din urm ă are zone ce nu pot fi judecate obiectiv. Nu putem comenta
o op țiune precum folosirea spiritului acid al lui Voltai re la adresa lui Leibnitz – cînd se putea cita
neutrul și universalul Epicur –, sau nepotrivita ironie din finalul §8.4, dar este limpede c ă evocarea
unor situa ții personale, plate și insignifiante este irelevant ă și neavenit ă pentru arhitectura
discursului și argumenta ției.
În ceea ce prive ște bibliografia, în schimb, aceasta este în general îngust ă, cea de lingvistic ă fiind
unidimensional ă. Esen ța ei chomskyan ă constituie un fapt care, fie și numai în sine, indic ă
eliminarea aprioric ă a multor opinii și rezultate ale cercet ărilor. Uneori, precum în §7.1, de și nu face
apel la Maurice Grammont și la al ți foneticieni, autorul reu șește c ă ajung ă la marele adev ăr al
prevalen ței mi șcărilor articulatorii asupra rezultatului lor, în dis cutarea esen țial ă a nivelului fonetic
nu sunetele contînd, ci articula țiile. În chestiunile de gramatic ă, îns ă, limita bibliografic ă devine
constrîng ătoare pentru însu și procesul de examinare știin țific ă și obiectiv ă a chestiunii. Ar fi fost de
așteptat ca, o scriere cu o astfel de tem ă, venind de la un nespecialist, s ă se întemeieze pe cel pu țin o
mie de titluri, cu atît mai mult cu cît dezbaterea de idei este deosebit de extins ă. Lucrarea lui Jean-
Louis Dessalles con ține o cantitate neobi șnuit ă de critic ă – nu în sens kantian – la adresa opiniilor
unor cercet ători. Nefiind specialist în respectivele domenii, e l opune opiniile unora opiniilor altora,
dar fără a avea în vedere necesitatea imperioas ă ca acest proces s ă se desf ășoare pe temeiurile unei
bibliografii care s ă dep ășeasc ă exponen țial pe cea de la care pleac ă întreaga discu ție.
*
În secolele de domina ție religioas ă (cam toate pe care le știm) oamenii de știin ță și filozofii dei ști
sau chiar atei î și elaborau discursul fie menajînd religia, fie f ăcînd concesii (aparent aparente).
Ast ăzi ne place s ă socotim că rostul acelor ced ări era de a-i lini ști, deopotriv ă pe cei puternici și
opinia comun ă, ei neputîndu- și purifica discursul, nu din lipsa convingerilor cu care îi credit ăm, ci
datorit ă neputin țelor în fa ța prevalen ței constrîngerilor. Deloc mirabil, în zilele noastr e, constrîngeri
ideologice laice îi fac pe autorii de scrieri știin țifice s ă deformeze lucrurile în direc ția for țelor
gravita ționale exercitate de cerin țe ce au în vedere atît satisfacerea anumitor pozi ții ideologice, cît și
eventualele efecte ale discursului asupra publiculu i larg. Date fiind tr ăsăturile tiparelor
argumentative, oricît de impar țiale ar vrea s ă se prezinte astfel de discursuri, ele devin înc ă și mai
robite ideologiei și mizelor (intuite sau închipuite) decît cele ale a utorilor din alte vremuri, neputînd
fi scuzate cu condescenden ță , precum în cazul acelora. Faptul arat ă c ă oamenii nu reu șesc s ă se
elibereze de perspectiva ideologic ă – sub orice form ă ar exista ea și oricum ar determina gîndirea
uman ă – și s ă în țeleag ă c ă demonstra țiile știin țifice, și mai cu seam ă aderarea argumentat ă la
concluziile acestora, au nevoie de un protocol mult mai complex chiar decît cel din cazul
dogmatiz ării unei opinii sau al sanctific ării unei persoane.

La autorul scrierii de fa ță putem observa efectele unei prezen țe deosebit de active a unei orient ări conceptuale ce
genereaz ă un tip de atitudine. Prin concep ția postneodarwinist ă pe care o sus ține, el se încadreaza în mainstream -ul

actual – care posed ă aproape toate resursele și instrumentele de a- și transforma opinia în dogm ă și a o impune ca atare –
, fiind călăuzit de considerente apriorice, fapt vizibil de fie care dat ă cînd teama de infiltra țiile teleologice duce la
confuzia complexit ății cu planul, la deificarea hazardului, la dogmatiz area unor excrescen țe neodarwiniste, precum și la
un tip de retoric ă argumentativ ă, al c ărei înainta ș celebru este August Weismann.
Sub acest aspect, ipostaza cea mai relevant ă decurge din felul în care Jean-Louis Dessalles com bin ă axiomatizarea
anumitor concep ții cu interpretarea anumitor rezultate ale cercet ării și cu tiparele argumentative. Iar acest rezultat est e
răspîndit în întreaga lucrare, hr ănind-o. Astfel de situa ții se cer anun țate nu atît pentru c ă reflect ă felul în care nu trebuie
construit ă componenta argumentativ ă a unei cercet ări sau prezent ări știin țifice, ci mai ales deoarece ele constituie efecte
și m ărci ale felului în care este filtrat ă realitatea și organizat ă cercetarea știin țific ă.

De și sus ține un lucru fundamental adev ărat pentru orice știin ță , și anume c ă: „Nimic nu este atît de
evident încît s ă fie acceptat f ără demonstra ție”, autorul p ăș ește adesea peste etapa de examinare și
interpretare obiectiv ă a datelor, spre a extrage concluzii în acord cu fi nalit ățile sale. Așa cum
evolu ționismul nu exist ă în stare pur ă, tot astfel nici c ăile sale de cercetare și de argumentare nu sînt
proprii și inalienabile temei.
Risipa de energie f ăcut ă pentru a demonstra cîte o premis ă general sau unanim acceptabil ă st ă
al ături de cazul în care premisele sînt puse f ără a fi demonstrate sau sînt luate ca axiome – de și nu
pot fi acceptate ca atare, controversate fiind. În capitolul 7, de pild ă, autorul preia premise f ără a le
controla, acestea apar ținînd lingvi știlor la care ader ă în virtutea compatibilit ății ideologice. Dar
bijuteria artificiilor retorico-interpretative o co nstituie seriozitatea cu care trateaz ă un pseudo-
experiment (conceput ad-hoc ) care ar demonstra „surprinderea” sugarilor în fa ța încerc ării de a li se
ar ăta c ă „1 + 1 nu fac 2”, cu întregul șir de consecin țe care vizeaz ă unicitatea fiin ței umane. La
acela și nivel se afl ă invocarea povestirii lui Herodot, referitoare la „ experimentul” lui Psammeticos,
pe seama celor doi nou-n ăscu ți, și de a c ărui simpl ă invocare, fie și metaforic ă, știin ța are a se lipsi.
Pe de alt ă parte, opinile neconvenabile sau contrare concep ției autorului sînt puse la îndoial ă,
relativizate, duse la consecin țele extreme – de și respectivii autori nu merg într-acolo – sau sînt
am ănun țit discutate, dar prin prisma opiniilor convenabile , emise de c ătre ter ți c ărora li se acord ă
credit. Astfel se întîmpl ă, de pild ă, în cazul limbii dyirbal sau al atacurilor la adre sa
environmentalismului (în ciuda cazului, citat, al l ui Genie).
Alteori, autorul trateaz ă argumentele altora contrapunîndu-le întreb ări retorice, simple conjecturi,
ra ționamente intuitive și bazate pe sim țul comun, – cu ilustra ții ce nu conving cititorul, dar pot stîrni
contraexemple. Nu de pu ține ori, ipotezele autorului sînt inferioare celor pe care le combate și nu
decurg din metoda empirico-inductiv ă, din observarea, examinarea și cugetarea obiectiv ă a
realit ății. Spre a le impune, autorul în șir ă mai multe opinii ale altor cercet ători, omite aparatul
argumentativ, dup ă care le combate în chipul mai sus ar ătat, spre a le elimina și spre a-și promova
propria opinie.

Adesea, îns ă, respectivii autori doar accentueaz ă un aspect, f ără a nega neap ărat altele, fiecare dintre acestea putînd
oferi elemente importante, în m ăsur ă s ă contribuie la întocmirea unei sinteze. (În chipul în care Darwin însu și, dup ă ce a
elaborat teoria selec ției naturale, a ar ătat fără echivoc c ă nu exclude ac țiunea altor factori – lamarckieni –, c ă socoate
selec ția a fi factorul cu ponderea cea mai mare, dar nici decum unicul factor.) Întrucît esen ța perspectivei evolu ționiste
este tocmai eclectismul armonios – caracterul prepo nderent al unei cauze neanulînd ac țiunea altora –, nu pot fi negate
toate solu țiile anterioare și nici nu poate fi proclamat ă o singur ă cauz ă, atîta vreme cît din cercetarea știin țific ă obiectiv ă
nu decurge cu necesitate a șa ceva. Desigur, cauzele sînt ierarhizate, ac țiunile lor diferen țiate și uneori conjuncte, la baza
lor aflîndu-se feluri ți factori, dar toate acestea necesit ă examin ări atente, nu critici partizane.

Atunci cînd exist ă temerea c ă posibilit ățile deschise pot duce la r ăspunsuri nedorite, tactica folosit ă
pentru a ajunge la țelul vizat este declararea chestiunii ca nefolosito are cunoa șterii (atitudine
autodafist ă pe care au practicat-o lingvi știi care au declarat c ă problema originii limbajului nu ține
de lingvistic ă și au surghiunit-o cu nes ăbuin ța dincolo de hotarele domeniului). Cel mai
reprezentativ tip de ignorare a chestiunii poate ge nera un pseudo-argument, precum în §6.3: „dac ă
ceva era important trebuia s ă fi ap ărut mai devreme”, întîmpinare eronat ă, ca de fiecare dat ă cînd
autorul comite sofismul – preluat de la postneodarw ini ști – de a sus ține c ă selec ția natural ă ar fi
putut sau ar fi avut vreme de vreo performan ță . Distinc ția dintre apari ția a ceva și selectarea
natural ă a acelui ceva este st ăpînit ă de c ătre autor (aceasta fiind una dintre chestiunile fun damentale
ridicate înc ă din vremea în care Darwin tr ăia). Totu și, cele dou ă sînt adesea reduse la selec ție

natural ă deoarece chestiunea apari ției este mult mai complex ă, dar mai cu seam ă întrucît solu țiile
date de-a lungul vremii (inclusiv de c ătre Darwin) erau în contradic ție cu dogma caracterului
stohastic ale realit ății. Autorul este direct interesat de o astfel de so lu ție întrucît trece peste originea
bio-social ă a limbajului și reliefeaz ă tr ăsăturile „politice” ale acestuia, de și acest fapt nu ține de
origine, ci de selec ția natural ă.
*
În aproape toate capitolele lucr ării, nivelul argumentativ se constituie prin for țarea unor argumente
într-o direc ție, minimalizarea sau ignorarea altora, îngustarea perspectivei evolu ționiste, mai ales în
baza unui anumit tip de a concepe evolu ționismul. De și vrea s ă ofere impresia unui examen
minu țios și deschis al chestiunii, care caut ă adev ărul indiferent de orice altceva, în fapt, autorul
încearc ă s ă ajung ă într-un punct prestabilit, convingerile sale fiind deja formate și nestr ămutabile,
sub acest aspect, lucrarea nefiind o cercetare, ci o demonstra ție.
Acest tip de abordare nu era necesar întrucît persp ectiva general ă, ideile sus ținute, multe dintre
concluzii și orientarea general ă a autorului sînt nu doar rezonabile, îns ă pot fi validate de orice
cercetare știin țific ă obiectiv ă, uneori chiar la nivel de detaliu. Dac ă autorul s-ar fi mul țumit cu a
ridica problema și a o înf ățișa cititorilor, f ără str ădania de a o demonstra cu orice pre ț, atît scrierea,
cît și cititorul ar fi avut de cî știgat, astfel de chestiuni nefiind din categoria ce lor care pot fi
rezolvate prin limbaj antropocentric și prin înl ănțuiri retorice de cuvinte, ci doar pe calea celor ma i
severe rigori știin țifice din care lipse ște orice implica ție ideologic ă.