Povesti de Succes Pentru Cresterea Motivatiei Scolare

Cuprins

Argument ………………………………………………………………………4

Argument

Educația nu trebuie să doară sau să producă suferință, ci e de dorit să facă plăcere, să fie utilă, să stârnească interesul, curiozitatea pentru că doar așa poate să formeze oameni responsabili, echilibrați și motivați spre acțiune și schimbare.

A fi motivat înseamnă a acționa, a tinde spre ceva, a realiza ceva. Un elev care nu simte nici o nevoie de a acționa, de a face ceva, este un elev nemotivat, în timp ce un elev care este interesat, dornic să acționeze, are un țel, un obiectiv pe care dorește să-l atingă, este considerat un elev motivat. Important este ca elevul să manifeste interes pentru școală, să îi facă plăcere să realizeze sarcinile școlare și să-și îndeplinească obiectivele stabilite.

Creșterea motivației pentru învățare nu se poate realiza prin constângere. Nivelul ei se poate ridica prin facilitarea realizării sarcinilor. Un copil care reușește să realizeze o sarcină, va prinde curaj și va dori să realizeze și alte sarcini. Un copil care se va întâlni cu eșecul o dată sau în mod repetat, își va pierde motivația de a mai face ceva.

În vederea creștererii nivelului motivațional propunem spre lectură poveștile de succes ale unor personalități ce pot fi folosite ca material didactic în activitățile instructiv-educative în general, dar mai ales în cele derulate în cadrul programelor de tipul „Învață-mă să învăț”, respectiv „A doua șansă”.

Broșura conține 16 povești de succes ale unor personalități din România și din străinătate, din diferite domenii de activitate care au ajuns la succes prin educație și studiu susținut.

Poveștile pot fi citite la orele de dirigenție, la clasele din învățământul de masă, respectiv din programul „A doua șansă” sau de către responsabilul care se ocupă de elevii din programul „Învață-mă să învăț”. Dirigintele/ responsabilul poate eșalona poveștile pe parcursul unui an școlar, citind câte o poveste pe lună sau în funcție de obiectivele pe care și le propune în planificare.

După lecturarea fiecărei povești pot fi deschise discuții cu privire la ce le-a plăcut sau ce nu le-a plăcut elevilor și ce ar putea să preia din modelul de succes.

Elevii pot fi provocați să scrie ei înșiși povești de succes, inspirându-se din viața unor persoane din viața lor care au reușit în viață. Aceste povești pot fi lecturate apoi în clasă.

Prin lecturarea poveștilor de succes elevii sunt orientați spre găsirea de soluții care să îi ajute să atragă succesul în viața lor. Scriind și ei povești își dezvoltă creativitatea, imaginația și sunt determinați să găsească rețete pentru o viață de succes. Iar cel mai important lucru este faptul că exemplele de viață pozitive pot fi o sursă de motivație pentru elevi în a se pregăti mai temeinic pentru școală.

Omul acționează în concordanță cu gândurile pe care le are. Dacă activitatea cognitivă a creierului este ocupată cu gânduri negative, gânduri legate de eșec, acțiunile omului vor duce la eșec. Însă, dacă creierul este ocupat cu gânduri pozitive, gânduri de succes, activitățile omului vor duce la succes.

Raed Arafat

„Ai ceea ce dăruiești.”

Se dedică permanent salvării de vieți omenești, neștiind să spună NU atunci când i se solicită ajutorul în privința unei probleme de sănatate. Nu o face din dorința de a fi plăcut sau acceptat de către cei din jur, ci mai degrabă pentru că iubește oamenii.

A trăit și a urmat școala până la aproape 16 ani în Cisiordania, o zonă de conflict, unde se duc, cu tărăgănare, tentative israelo-palestiniene pentru reglementări teritoriale și definitivarea situației politico-administrative.

Cu toate că tatăl său dorea ca el să urmeze o carieră în inginerie, o tradiție de familie, adolescentul de atunci avea o singură țintă: simțea că i se potrivește mai bine meseria de medic. Copil fiind, a fost impresionat de un film care ilustra modul în care paramedicii luptau pentru a salva vieți. Asta l-a determinat să se apuce de medicină, iar deja la 14 ani mergea în spital unde-i privea cu nesaț pe medicii care salvau vieți. Alături de mai mulți colegi de clasă înființase în orașul copilăriei sale o echipă de prim-ajutor.

Crescut într-o familie pașnică, a avut o copilărie obișnuită, ca a multora dintre noi, spunea întotdeauna adevărul și persevera în credința că putea să își realizeze visele.

În anul 1981, tânărul hotărăște să părăseasca zona de conflict în care trăia și emigrează în România pentru a se dedica studiului. Aici, el afirmă: „Coranul a fost pentru mine cartea de medicină”. După un an de pregătire, pentru a-și însuși limba română, urmează sute, mii de ore de studiu pentru a deveni profesionistul salvării.

A trecut prin experiențe triste și ciudate în cei 20 de ani de activitate ca student și medic în România. A fost monitorizat de miliția vremii, fiind cetățean străin, de asemenea, colegii nu îi erau prea apropiați din aceleași considerente, pe vremea aceea era periculos să legi prietenii cu cetățeni străini. Chiar și colegii de la ambulanță încercau să îi submineze activitatea din considerente discriminatorii, considerându-l străin. Însă ideea de a face medicină era singurul lucru care-l făcea să meargă mai departe. A reușit să depășească toate situațiile conflictuale, știind când să reacționeze și când nu, el spune chiar că „sunt situații când nu merită să reacționezi”.

Curios din fire, curajos, cu spirit de echipă, consecvent în idei, tenace și cu foarte mult discernământ, medicul a pus în practică tot ce invățase în facultate și astfel a revoluționat sistemul de mediină de urgență din țara noastră, numele său fiind asociat cu formula SMURD.

Doctorul RAED ARAFAT, vorbitor de șapte limbi străine, dedicat studiului și salvării de vieți omenești, nu-și poate proiecta viitorul fără „nebunia frumoasă” care se cheamă medicina de urgență.

Grație unei atitudini încrezătoare și a dorinței de schimbare în bine, a exigenței și tenacității de a merge mai departe, eforturile medicului RAED ARAFAT au asigurat salvarea a nenumărate vieți de români și modernizarea serviciului de urgență, care a ajuns emblematic pentru această parte a Europei.

El spune: „Între a fi un mic pion într-un mecanism care funcționează, sau a fi un pion care face lucruile să se schimbe, eu prefer să fiu pionul care face lucrurile să se schimbe.”

Autor: Simona Sîrghi

Angela Gheorghiu

„Sunt imprevizibilă, viața nu e previzibilă, întotdeauna există un mâine, întotdeauna am de muncit și trebuie să renasc.”

„Niciodată nu am făcut ceea ce fac gândindu-mă la naționalitate, religie, etnie, mereu a fost ceva mai puternic decât mine.”

S-a născut la Adjud, a studiat în România și mărturisește cu drag că: „am avut mereu parte de români care au crezut în mine. Totuși nu cânt altfel pentru că sunt româncă!… Această misiune artistică nu are granițe.”

Pentru Angela Gheorghiu „muzica e un limbaj internațional. Cred puternic în destin, nu are importanță unde te naști, darul oricare ar fi el trebuie protejat de cel ce îl primește. Eu am primit acest dar în România”, a subliniat artista într-un interviu.

Încă de la 17 ani s-a remarcat, când a cântat pentru prima oară la Ateneul Român.

La Liceul de Arte „George Enescu” din București, profesoara de română, povestindu-le elevilor despre poetul Mihai Eminescu și versurile minunate ale poeziei „Mai am un singur dor”, le-a atras atenția elevilor că pentru aceste versuri s-a scris o melodie foarte frumoasă. I-a întrebat apoi dacă este cineva care știe să o cânte. Toți au arătat spre protagonista noastră, iar aceasta a cântat, toți au fost impresionați, elevi, profesor, iar pentru momentul sensibil creat de Angela, prin interpretarea sa, profesoara i-a dat un 10, rămânându-i la suflet.

Sunt publicații care o desemnează drept cea mai cunoscută soprană a lumii, altele care spun că e strălucitoare. Având norocul unei profesii cu limbaj universal, Angela Gheorghiu ține să spună lumii întregi că e româncă.

În martie 2013, la Los Angeles, concertul ei a avut jumătate din repertoriu în limba română. În octombrie, cu același repertoriu, merge la Scala din Milano, însoțită tot de un român, pianistul Dan Grigore. Între timp, cântă lieduri (bucată muzicală scrisă pe textul unei scurte poezii) românești sau prelucrări folclorice, peste tot în Europa. Pe scena de la O2 Arena din Londra, Angela Gheorghiu le-a cântat zecilor de mii de spectatori „Copacul” lui Zsolt Kerestely. Cu o tenacitate incredibilă, Angela Gheorghiu insistă să afirme că e româncă, indiferent pe ce scenă urcă sau cui dă interviuri. Numele ei a apărut, de altfel, și printre mesajele campaniei „Why don’t you come over?” – era și firesc, când la Royal Opera House ea este soprana celebrată.

Nu are vocea asigurată – o asigură ea însăși, prin modul în care o protejează, o antrenează și o respectă: fără apă rece, fără aer condiționat, fără excese, toate învățate de la profesoara ei, doamna Mia Barbu, care a sfătuit-o să-și lase rezerve întotdeauna atunci când alege să cânte. Nu înseamnă să nu dai totul pe scenă, înseamnă doar să te asiguri că ceea ce dai e impecabil, de fiecare dată. Să nu faci experimente cu tine însuți, în fața publicului.

Ce a auzit și a învățat în tinerețe, a ținut minte și a folosit pe tot parcursul carierei. „De la fiecare om am câte o frază, astea mi-au intrat în ADN și încerc să le pun în practică. Pentru mine, nu sunt numai vorbe. Dar ceea ce tu ai învățat, trebuie să fii atât de înțelept încât să pui în aplicare în măsura în care îți folosește, în care ție ți-e bine.”

„Îmi doresc să plac, să conving, îmi place să împart cu cei din fața mea acest dar pe care l-am primit. Pentru asta lucrez mult, însă consider că nu trebuie să explic asta oamenilor, nu are importanță”, mărturisește Angela Gheorghiu.

Autor: Mihaela Mercaș

Ben Carson

„Educația a făcut ca toate visurile mele să devină realitate!”

Rețeta pentru succes a celui care a deschis drumuri în proceduri chirurgicale revoluționare

Viața lui nu a fost întotdeauna ușoară și strălucită. S-a născut într-o familie extrem de săracă alături de fratele său. Au fost crescuți doar de mama lor, care s-a zbătut să îi scoată din „lumea celor care nu reușeau să iasă la lumină”.

Un episod cu un final frumos din copilăria lui este acela în care descoperă ochelarii. Pentru că nu vedea bine la tablă, Ben pierdea foarte mult din informațiile predate de profesori. În special la matematică avea rezultate slabe. În timpul unui control de rutină, medicul școlii a observat că Ben nu reușește să deslușească semnele de pe tabela din cabinetul său. După ce i-a pus mai multe lentile în față, chipul lui Ben s-a schimbat: în sfârșit, vedea clar! Acest lucru a avut imediat consecințe – prindea mai ușor lecțiile din clasă, iar notele lui au început să crească. A reușit să ia nota 6 la teza de la matematică, altfel spus, din corigent a reușit să treacă clasa. Însă pentru mama lui, asta nu era suficient: „- Ben, tu poți să iei nota 10!”. Timid, Ben a început să învețe și într-adevăr, la următorul test de matematică a luat punctajul maxim.

Reușitele în plan educațional și profesional s-au datorat și sprijinului susținut al mamei care, deși nu putea petrece prea mult timp cu băieții săi, deoarece muncea 15 ore pe zi ca să-i crească, le-a impus copiilor un program de studiu: „– Începând de azi, n-aveți voie sã vã uitați la televizor la mai mult de trei emisiuni pe sãptãmânã.” Mama le fãcuse program și pentru timpul liber, când nu se uitau la televizor: „Mergeți și împrumutați cãrți de la bibliotecã! Trebuie sã citiți cel puțin douã cãrți pe sãptãmânã. În week-end vã pun sã mi le povestiți”, povestește autorul în cartea sa autobiografică „Mâini înzestrate”.

Ben a întâlnit în diferite momente de-a lungul vieții, persoane deosebite care i-au influențat viața, făcându-l în stare să urce de la poziția de codaș al clasei, la cea de vârf în profesia sa. Unul dintre mentorii săi a fost profesorul de biologie care, descoperindu-i talentul la materia sa, i-a oferit postul de asistent de laborator la științele naturii, iar dirijorul formației muzicale din liceu îl stimula spre cunoaștere prin expresia „dacă eu pot, poți și tu”.

Medicul Ben Carson, acest neurochirurg de culoare, de renume mondial, este dovada vie a reușitei. Nu s-a născut într-o familie cu prestigiu. Nu a avut părinți bogați. Nu a avut relații. A fost un copil respectuos, cu teamă de Dumnezeu care și-a iubit și ascultat mama și care a trăit după principiul „să faci tot ce poți mai bine pentru tine și pentru alții!” A învățat să fie amabil, adesea spunându-i-se că „întâlnești aceiași oameni când urci, ca și atunci când cobori”, înțelegând să accepte și să respecte fiecare persoană pentru valoarea sa.

A revoluționat medicina în anii ‘80, când, după ani de experimente, s-a specializat în separarea gemenilor siamezi, reușind să le salveze amândurora viețile. A înființat o fundație, alături de soția sa, prin care acordă burse copiilor cu performanțe școlare. Un ultim obiectiv al lui Ben Carson este acela de a acorda câte o bursă „Carson” în fiecare școală din Statele Unite ale Americii. Este o țintă uriașă care necesită un buget de 1,5 miliarde de dolari, dar dorește prin aceasta să pună în practică ceea ce susține prin filozofia sa de viață: „gândește cutezător!”. Și cine ar putea să facă acest lucru mai bine decât cineva care și-a transformat propria viată, devenind dintr-un copil de ghetou, cel mai celebru specialist în neurochirurgie infantilă!

Motto-ul său personal este: „Dumnezeu ne ajută, dar nu oferindu-ne răspunsuri, ci încurajându-ne să ne folosim inteligența ca să le găsim”.

Autor: Simona Sîrghi

Nadia Comãneci

„Nu te ruga să ai o viață ușoară, roagă-te să fii o persoană puternică”

A fost inclusă în topul celor 100 de femei care au reușit prin activitatea ei să marcheze secolul XX. A fost prima gimnastă pentru care s-a „inventat” nota 10 în concursurile de gimnastică. A primit cinci note de 10 la Montreal. Gimnasta își aduce aminte cu exactitate ce a făcut în toată luna iulie 1976. Ea mărturisește că în viața unui om sunt puține zilele care îți rămân întipărite în minte cu exactitate așa cum i-a rămas ei în minte acea zi, când a luat notele de 10.

Pentru Nadia, gimnastica însemna libertatea de a face lucruri pe care acasă nu le putea face. Niciodată nu i-a privit cu tristețe pe copiii care aveau timp de joacă, penrtru ea joaca se petrecea în sala de gimnastică de la școala experimentală de la Onești. În primii ani, când deja începuse antrenametele, locuia acasă, până la școală era mai puțin de un kilometru. Se antrena șase zile pe săptămână, iar orele îi erau împărțite între antrenament și lecții. Patru ore le petrecea la sală, iar patru ore erau rezervate studiului. La școală îi plăceau matematica, geografia și chimia, cu toate acestea sala de gimnastică o atrăgea ca un magnet. Pentrru Nadia sala de gimnastică era ca „deschiderea unei porți ferecate, ca o eliberare din lanțuri, ca un zăvor deschis brusc spre nemărginirea unei alte lumi.” http://www.povesti-pentru-copii.com/blog/category/interviuri/

După ce și-am încheiat cariera de gimnastă, nu a mai urcat pe nici un aparat. Acum face fitness și merge mult cu bicicleta. Gimnastica s-a terminat pentru Nadia, vârsta de 14 ani e doar o amintire plăcută pe care ar dori să o retrăiască la fel dacă i s-ar da să o ia de la capăt. Crede că indiferent ce sport ar fi făcut ar fi putut face performanță. A făcut gimnastică pentru că avea sala de gimnastică de la Onești aproape.

Nadia e foarte mulțumită de realizările sale și mai ales de felul în care și-a atins obiectivele pe care și le-a așezat. Știe că e loc de mai bine, dar cu resursele pe care le-a avut a făcut mereu tot ce i-a stat în putință pentru a realiza ce și-a propus. Până la urmă ăsta e cel mai important lucru.

Într-un interviu Nadia vorbește despre importanța lecrturii în viața tinerilor, elevilor, copiilor. Ea consideră că lectura le dezvoltă copiilor imaginația și creativitatea și în egală măsură vocabularul. Lumea cărților poate fi una fascinantă, în cărți copiii se întâlnesc cu personaje extraordinare care pot să le fie modele în viitor.

Nadia profită de timpul pe care îl are atunci când călătorește și citește. Citește când călătorește cu avionul, sau în orice moment liber pe care îl are și îi permite acest lucru. Ea simte că în momentul în care citește, practic se deconectează de această lume și pătrunde într-o altă lume, în care îi face plăcere să fie martorul vieții altor personaje. Ea consideră că poveștile, cărțile nu vor dispărea niciodată, chiar dacă suporturile tehnologice evoluează cu o viteză fără precedent. Apreciază și se bucură de avantajele pe care le oferă tehnologia, însă nu crede că e o idee bună, sau că este necesar să se înlocuiască cărtea cu file cu aceste noi tehnologii. Nadia consideră că e loc suficient pentru toate variantele de carte, fie că e cu file, radiofonică sau electronică. E important ca tinerii, indiferent de vârstă să cunoască aceste variante și să nu le excludă, deoarece fiecare vine cu avantjele ei.

Nadia transmite tuturor copiilor un mesaj emoționant: „Să își iubească și să își prețuiască părinții și să fie siguri că sfaturile lor le vor fi mereu de folos în viață. De asemenea, îi îndemn pe copii să facă sport ca să crească sănătoși, să se implice cu toată forța în ceea ce fac și să înțeleagă că astfel vor putea obține ceea ce își doresc.” http://www.povesti-pentru-copii.com/blog/category/interviuri/

Autor: Luminița Georgescu

Vlad Irimia

„Victoria este a celor care cad, dar se ridică”

Fiu de inginer mecanic și-a petrecut copilăria pe șantierele hidrocentralelor de la Sebeș, județul Alba. La un moment dat ajunge la București, unde își vizitează bunica din partea tatălui și deodată are o revelație: „orașul acesta va fi al meu”.

Copilăria pe șantier nu a fost una ușoară, din contră, a fost una plină de încercări, cu multe greutăți și lipsuri. A trăit o vreme într-o baracă specifică coloniilor de pe șantier împreună cu frații săi mai mici, un frate și o soră, părinții și bunica din partea mamei. Una din imaginile încă vii în memoria lui Vlad este reprezentată de peisajul coloniei de la Sebeș marcat de noroiul în care adesea se putea înota la propriu. Cea mai tristă amintire a lui Vlad o constituie lipsurile cu care se confrunta familia lui, faptul că mâncau adesea pâine cu zahăr sau cu ceai. Iar cea mai fericită amintire e reprezentată de locurile de joacă unde își petrecea timpul cu prietenii lui. Nu aveau jucării, dar le plăcea să se joace prin tuburile cu care lucra tatăl său.

În ciuda condițiilor grele, reușește să intre la liceu cu una dintre cele mai mari medii din clasă și finalizează liceul „Al. I Cuza” din București, profilul matematică-informatică, fiind apoi student la Facultatea de Chimie din București. A ales chimia pentru că s-a prins foarte ușor de el chimia în timpul liceului, o înțelegea din clasă, nu mai era nevoie să învețe ca să o înțeleagă.

Interesul pentru muzica hip hop apare încă din adolescență și dorința lui e să înființeze o trupă de acest gen. Într-una din zile este oprit pe stadă, în București, de un tânăr fascinat de pălăria pe care o purta, întrebndu-l de unde o are. Era o pălărie brodată de mână, cu numele unei formații care le plăcea amândurora. Așa s-au împrietenit și au făcut schimb de casete cu muzica preferată, casete care se găseau foarte greu în perioada comunistă, mai ales cu acest gen de muzică. Ulterior, l-au contactat și pe al treila membru al trupei și astfel ia ființă formația B.U.G. Mafia, care înseamnă București UnderGround Mafia. Pentru fiecare piesă, fiecare membru își scrie versurile pe care le rostește.

Numele de scenă al lui Vlad Irimia și după care este cunoscut, este Tataee. Vlad Irimia este principalul producător al trupei. Are propriile albume și se ocupă de asemenea și de cariera multor rapperi români. Printre aceștia se numără: La Familia, XXL & 10 Grei, Mahsat și JerryCo. Vlad nu se consideră un artist, ci un întreprinzător, muzica pe care o produce este pur românească și este inspirată din muzica hip hop americană, îmsă a personalizat-o, dându-i o altă savoare.

Muzica pe care o cântă are principală sursă de inspirație cultura underground a locuitorilor din cartierele de la periferia Bucureștiului, o lume care, uneori, poate deveni de-a dreptul periculoasă.

A cunoscut tot felul de oameni, cu bani sau fără bani, periculoși sau mai puțin periculoși. Cu toate acestea, nu a consumat niciodată droguri, chiar dacă a avut și are posibilitatea, nu a făcut acte ilegale pentru câștiguri mari, chiar dacă nu a făcut avere din muzică, deși îi era foarte la îndemână să o ia pe această cale. A văzut cât poate distruge drogul, dintr-o simplă curiozitate. Un bun prieten de-al său a început să consume droguri dintr-o întâmplare, însă fără cale de întoarcere. Vlad a încercat să îl ajute în repetate rânduri, dar fără sorți de izbândă, iar acesta a murit la vârsta de numai 27 de ani după ce consumase o supradoză de heroină. Vlad spune că este prea târziu să ajuți un consumator de droguri chiar și după prima doză, iar din punctul lui de vedere alegerea este mereu a celui care cumpără, opțiunea îi aparține fiecăruia, fiecare persoană decide calea pe care alege să meargă în viață.

Povestește într-un interviu cum un cuplu a venit și le-a povestit modul spectaculos în care soțul și-a revenit din comă, ascultând muzica lor. Ce poate fi pentru o ființă omenească mai îmbucurător decât să afle că ceea ce a creat poate fi util cuiva, poate aduce o bucurie sau o mângâiere sau poate salva chiar vieți?

Prin muzica pe care o face și o promovează a încercat să aducă puțină lumină și un strop de speranță în această lume întunecată din spatele blocurilor. Versurile lor se adresează atât oamenilor dintre blocuri cât și acelora care pot să creeze o lume mai bună pentru cei ce locuiesc aici.

Autor: Luminița Georgescu

Regina Maria

„Caracterul este destin.”

– motto preluat de Regina Maria din Nietzsche

Regina Maria este un personaj despre care s-au scris rafturi întregi de bibliotecă. S-a născut la 29 octombrie 1885, primind numele Maria Alexandra Victoria și a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. La 29 decembrie 1892 se căsătorește cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului României, la vârsta foarte fragedă, de doar 17 ani. Această căsătorie a fost o căsătorie aranjată, așa cum se obișnuia la acea vreme și în deosebi în familiile cu rang politic. Cu toate acestea, a știut întotdeauna care îi este rolul și de asemenea a știut să fie devotată și mai ales a știut să lupte pentru binele țării care a adoptat-o, reușind să se integreze în societatea românească ca principesă, iar mai apoi, ca regină.

În ciuda faptului că nu a fost româncă a iubit această țară mai mult decât orice pe lume. A fost o femeie foarte frumoasă, puternică, energică și extrem de curajoasă.

Regina Maria a rămas în istorie, în deosebi prin atitudinea pe care a avut-o în timpul Primului Război Mondial. De aceea pagina de istorie a României, dedicată Primului Război Mondial, îi aparține Reginei, fiindcă a știut să se opună cu vehemență atunci când regele ar fi fost de acord să semneze pacea cu Austro-Ungaria:

„A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale […] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor.” – scrie Regina Maria în volumul autobiografic.

Pe perioada războiului Regina a fost aproape de cei ce își dădeau viața pentru țară. O găsim în tranșee printre combatanți, în spitale printre răniți și bolnavi. În fiecare dimineață era prezentă la gară, așteptând să preia răniții. Se spune că a fost curajoasă tocmai pentru faptul că nu i-a fost teamă de gloanțe, de bombe, de boală, de moarte. A știut mereu să fie aproape de cei aflați în suferință, de soldații care luptau pentru această țară, de răniții din spitale pregătiți să își dea viața în orice clipă pentru binele țării lor și în general de cei care o înconjurau. A știut să îi încurajeze și să le ridice moralul. Dar cel mai important a știut și chiar a reușit să îi sprijine și să le ridice moralul mai ales acelora care trebuiau să decidă în momente critice soarta țării.

Regina Maria și-a adus o contribuție deosebit de importantă care a fost recunoscută, atât pe paln național cât și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial. „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial.” – spune Robert D. Kaplan în lucrarea „Fantomele Balcanilor”. Și chiar reușeste această întregire.

Nu a avut o viață lungă, însă a rămas în istorie prin curajul și demnitatea cu care și-a asumat rolul de regină a aceastei țări. S-a îmbolnăvit grav și ultima perioadă a vieții și-a petrecut-o mai mult în sanatorii, în străinătate, dar în clipa când și-a simțit sfârșitul a cerut să se întoarcă în țară. A dorit să moară în România. Se stinge la vârsta de 62 de ani, la data de 18 iulie 1938, iar în testament cere ca trupul să-i fie înmormântat la Curtea de Argeș, alături de ceilalți membri ai familiei, iar inima la Balcic în micuța capelă, Stella Maris, pe care o construise pe malul marii. Inima Reginei Maria parcă nu și-a găsit liniștea, deoarece râmâne doar o bucată scurtă de timp aici, după care e mutată la Bran. Caseta cu inima Reginei este expusă azi la Muzeul Național de Istorie din București.

„Când veți citi aceste slove eu voi fi trecut pragul tăcerii veșnice și totuși poporul meu, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă o dată dincolo de liniștea mormântului. Amintește-ți că te-am iubit mai presus de orice, cu toată puterea inimii mele și că te binecuvintez cu ultima suflare” – Regina Maria

Autor: Luminița Georgescu

Joanne K. Rowling

Harry Potter Sau Povestea Din Spatele Povestii…

A devenit un fapt bine cunoscut că undeva în lume, la fiecare 30 de secunde, un împătimit al literaturii de tip fantezie, alege o carte din seria HP, adică Harry Potter. Nu mai este un secret pentru nimeni că toate romanele din seria Harry Potter au devenit adevărate hituri în lumea literaturii moderne, dar și producții cinematografice de mare succes. O dovedesc numeroasele premii câștigate și cele mai mult de 400 de milioane de exemplare vândute în întreaga lume. Mulți cititori, copii sau adulți, își pun întrebarea: cum au ajuns aceste celebre romane să prindă viață?

Ca orice poveste, și aceasta are un început …

Joanne K. Rowling, creatoarea îndrăgitului personaj Harry Potter, s-a născut în Marea Britanie, pe 31 iulie 1965 (nu întâmplător ziua de nastere a lui Harry este pe 31 iulie), în Yate, un orășel aflat la 16 km de Bristol. La solicitarea editorului cărților sale, scriitoarea a adoptat pseudonimul literar J. K., inițiala K. provenind de la Kathleen, numele bunicii acesteia.

Talentul literar al scriitoarei s-a făcut remarcat încă din anii copilăriei. Rowling scria adesea povești fantastice, pe care le citea surorii ei mai mici, Diana. Iată ce spune autoarea, rememorând această fericită perioadă din viața ei: „Încă pot să îmi amintesc cum îi spuneam o poveste, în care ea a căzut într-o gaură de iepure și a fost hrănită cu struguri de către familia de iepuri. Prima poveste pe care am scris-o, când aveam 5 – 6 ani, a fost despre un iepure pe nume Rabbit”.

Pentru că visa să devină scriitoare, Rowling s-a hotărât să urmeze cursurile Universității Oxford. Din nefericire, ea n-a fost admisă, dar nu a renunțat, pentru că mai apoi, s-a înscris la un curs de literatură clasică, la Universitatea Exeter.

În Decembrie 1990, scriitoarea și-a pierdut mama, eveniment care a marcat-o profund și a determinat-o să părăsească Marea Britanie. Astfel, Rowling s-a stabilit în Portugalia, unde a început să predea limba și literatura engleză. Acolo a avut șansa de a-l cunoaște pe primul ei soț, jurnalistul portughez Jorge Arantes. Cei doi s-au căsătorit, și la scurt timp s-a născut fetița lor, Jessica Isabel Rowling Arantes. Mariajul nu a fost unul reușit, durând doar un an, o lună și o zi. După divorț, scriitoarea a părăsit Portugalia și s-a întors cu fiica ei la Edinburgh, în Scoția, fără bani și fără un acoperiș deasupra capului. Pentru o scurtă perioadă de timp, scriitoarea a locuit la sora ei, reușind mai apoi să își cumpere o casă cu sprijinul financiar al serviciilor locale de asistență socială. Fără serviciu și cu un copil de crescut, Joanne a traversat cea mai dificilă perioadă din viața ei.

A reușit să depășească această perioadă critică prin hotărârea de a așterne pe hârtie nemaipomenitele aventuri ale lui Harry Potter și ale prietenilor săi. Se spune că personajul Harry Potter s-a născut în 1990, cu ocazia unei călătorii cu trenul pe distața Manchester – Londra. Un alt amănunt, nu lipsit de interes pentru cititori este că multe din personajele care au dat viață romanelor din seria Harry Potter sunt inspirate din viața scriitoarei. Alfred Dunn, unul dintre profesorii ei de la școala primară St. Michael, a servit ca sursă de inspirație pentru directorul școlii de vrăjitorie, Albus Dumbledore. Hermione Granger, fetița inteligentă și plină de imaginație, mereu cu mâna ridicată, o reprezintă chiar pe scriitoare la vârsta de 11 ani. Simpaticul personaj Ron Weasley este inspirat de un fost coleg de școală.

Imediat după decesul mamei sale, Rowling nu a mai dorit să scrie. Odată reîntoarsă în Portugalia, scriitoarea și-a reluat însă scrisul și la scurtă vreme, s-au conturat primele trei capitole ale romanului Harry Potter și Piatra Filosofală. Restul capitolelor au fost desăvârșite în Anglia.

În căutarea unui agent literar care să-i publice romanul, scriitoarea l-a întâlnit pe Christopher Little, după ce fusese refuzată de 12 edituri pentru că nici una nu voia să editeze și să publice un roman pentru copii. În final, aceasta a fost persoana care a obținut avizul pozitiv de publicare din partea editurii Bloomsbury, din Londra. Romanul lui Rowling a fost publicat datortă fiicei președintelui editorii Alice Newton, în vârstă de 18 ani care a fost rugată de tatăl ei să citească primul capitol. Impresionată și încântată de fantastica lume a școlii de vrăjitorie de la Hogwarts, Alice a cerut imediat următoarele capitole.

După publicarea cărții, restul a devenit istorie. Până în vara anului 2000, alte două romane au văzut lumina tiparului, fiind traduse și publicate în peste 35 de limbi. Cele două volume sunt intitulate: Harry Potter și Camera Secretelor și Harry Potter și Prizonierul din Azkaban. Volumul patru, Harry Potter și Pocalul de Foc, s-a dovenit a fi cartea vândută în cel mai scurt timp din istorie, iar J.K. Rowling primul miliardar care își câștigă averea din vânzarea de carte.

Joanne Rowling a oferit iubitorilor de carte o poveste fantastică plină de imaginație, ocupând un loc important între poveștile fantastice ale literaturii pentru copii. Cititorii de toate vârstele vor fi mereu fericiți să recitească uimitoarele aventurile ale lui Harry Potter și ale vrăjitorilor de la școala Hogwarts.

Romanele din seria Harry Potter și peliculele cinematografice realizate pe baza acestora au primit o binemeritată recunoaștere internațională. În prezent, Joanne K. Rowling, cea de-a treisprezecea cea mai bogată femeie din Marea Britanie, nu are în plan să continue seria cărților Harry Potter, dar nu exclude posibilitatea de a o face într-un viitor apropiat.

Autor: Ambruș Cristina

Amelia Earhart

…când destinul tãu este o aventurã…

„Uneori o femeie poate face chiar și ceea ce un bărbat nu a făcut încă”

„O viață liniștită și derulată după legile dictate de obișnuință este o viață pe jumătate pierdută”. Iată ce spunea Amelia Earhart la începutul anilor `30 ai secolului trecut, într-o perioadă în care societatea americană se confrunta cu o gravă recesiune economică, dar și cu prejudecăți care îngrădeau drepturile și libertățile femeilor.

Lupta pentru emanciparea femeii, pentru scoaterea ei din rândul anonimatului, pentru a se face auzită și ascultată, a înregistrat un prim succes odată cu câștigarea dreptului lor la vot. Tânăra Amelia Earhart, care avea să devină mai târziu cunoscută sub numele de „Lady Lindy” și-a dorit mai mult: să-și depășească condiția cu orice preț, propriile limite și să-și urmeze pasiunea pentru zbor.

Amelia Mary Earhart s-a născut în Statele Unite ale Americii, pe 24 Iulie 1897 în orășelul Atchinson din statul Kansas. Încă din fragedă copilărie, ea s-a simțit atrasă mai mult de lumea băieților, adesea fiind văzută cățărându-se în copaci sau colecționând insecte. Toate acestea prevesteau o chemare spre aventură, însoțită de pasiune și de un nemaiîntâlnit curaj pentru îndeplinirea viselor micuței Meely, așa cum o porecleau prietenii de joacă din copilărie.

În 1915, Amelia Earhart a absolvit cursurile liceale, iar doi ani mai târziu a reușit să se angajeze temporar la un spital din Boston, ca asistentă medicală. Patru ani mai târziu, Amelia devenea studenta Facultății de Medicină din cadrul Universității Columbia din New York. A întrerupt studiile medicale după doar un an, având convingerea și credința că „aventura este valoroasă prin ea însăși”. De altfel, aventura a devenit țelul unic al vieții ei.

Prima experiență aviatică a Ameliei a avut loc pe 28 Decembrie 1920, atunci când a vizitat împreună cu familia ei un aerodrom, unde pilotul Frank Hawks i-a oferit acesteia primul zbor, eveniment care i-a schimbat viața. Acum știa cu certitudine ce trebuie să întreprindă pentru ca pasiunea ei să devină realitate.

Pentru că orele de zbor erau prea scumpe și părinții au refuzat finanțarea cursului de aviație, Amelia a decis să muncească din greu pentru ca dorința ei să se materializeze. A practicat mai multe profesii, de la fotograf până la șofer de camion, până în anul 1921, când a reușit, în sfârșit, să ia primele lecții de zbor, de la o femeie pilot, pe nume Anita Snook. După șase luni, cu ultimii bani, Amelia a reușit să achiziționeze un avion Kinner Airster, pe care l-a botezat „Canarul”. În 22 Octombrie 1922, cu acest avion, Meely s-a înălțat până la aproape 4300 de metri în aer, reușind astfel să stabilească un record mondial de altitudine pentru femei pilot. Un an mai târziu, pe 15 Mai 1923, Federația Mondială Aeronautică o recompensează pe temerara aviatoare cu o binemeritată licență, care o plasa pe locul 16 în lume la categoria femei pilot.

În 1932, la vârsta de 34 de ani, când era recunoscută deja ca o celebritate în lumea aviației, Amelia Mary Earhart a reușit o traversare istorică a Oceanului Atlantic, din Statele Unite până la Paris. În timpul zborului care a durat aproape 15 ore, lipsă 4 minute, la bordul aeronavei Vega 5B, ea s-a confruntat cu condițiile atmosferice și cu o serie de defecțiuni tehnice ale aparatului de zbor. Aterizarea a avut loc undeva în Irlanda de Nord, pe locul unde s-a ridicat mai târziu un muzeu numit Centrul Amelia Earhart.

În 1937, la 41 de ani, în timp ce ea încerca să facă înconjurul globului, toate comunicațiile cu avionul Electra s-au oprit, pe când acesta zbura peste Oceanul Pacific, în zona insulei Howland. Din acel moment, orice efort de restabilire a contactului cu aviatoarea și co-pilotul ei, Fred Noonan, a fost zadarnic. Apoi, timp de doi ani au fost întreprinse numeroase misiuni de căutare a curajoasei aviatoare și a epavei avionului. În 1939, pe data de 5 Februarie, Amelia Earhart fost declarată decedată în absență de către un tribunal din Los Angeles.

Zborul spre înălțimile cerului nu a fost un simplu hobby pentru Amelia Earhart. El a fost expresia unei demonstrații îndrăznețe, și anume că orice persoană își poate depăși limitele prin voință, efort, perseverență, și poate combate în acest fel prejudecăți și constrângeri sociale sau materiale.

„Uneori o femeie poate face chiar și ceea ce un bărbat nu a făcut încă”, acesta a fost crezul pentru care Amelia Earhart a pornit la drum, visul pentru care a muncit și trăit până la sacrificiul suprem. Până în zilele noastre, ea a rămas un model de stăruință și acțiune temerară pentru femeile din lumea întreagă. Ziua de 24 Iulie a fiecărui an este cunoscută sub numele de „Ziua Amelia Earhart”.

Autor: Cristina Ambruș

Ruxandra Hurezeanu

„Cred că este important să reușești să îți accesorizezi la orice garderobă bunul simț.”

Observ surprinsă, în discuții cu tinerii că noile generații, doresc să intre în lumea afacerilor, să devină antreprenori, să aibă propriile lor firme. Pe când eram la vârsta la care eram întrebată frecvent ce vreau să mă fac când o să fiu mare, răspundeam: profesoară, doctoriță sau farmacistă… Astăzi, copiii își doresc să devină antreprenori, atrași bineînțeles, de mirajul succesului financiar, al libertății și al recunoașterii. Povestea ce v-o propun este despre o femeie de succes din țara noastră, Ruxandra Hurezeanu, fondatoarea Ivatherm, o gamă de produse dermato-cosmetice foarte căutată din România.

Povestește cuprinsă de nostalgia trecutului despre bunicii săi care au locuit într-o localitate aproape de Câmpulung Muscel. Aceștia aveau mult pământ și o gospodărie în care nu lipseau animalele. Ruxandra mărturisește că, de fapt, primul antreprenor al familiei a fost bunicul ei, care a fost primul om cu camion în sat.

Alte amintiri legate de lumea satului și totodată de antreprenoriat le are alături de unchii săi care locuiau în comuna Stâlpeni, județul Argeș. Aceștia erau ingineri agronomi și povestește cum trebuiau să așeze, ea, împreună cu verii săi, fructele în lădițe. Fiind pregătite pentru export, tebuiau așezate „cu codița orientată în dreapta, neapărat!” Este cuprinsă de nostalgie când povestește activitățile din copilăria ei, activități de care copii ei nu mai au parte, cum ar fi: pomana porcului, răvășitul oilor și băutul laptelui de vacă, proaspăt muls.

I-a plăcut mult sportul, învăța cu plăcere și foarte ușor orice sport. A făcut atletism, înot și balet. N-a făcut performanță „fiindcă părinții mei mereu au considerat că școala e mai importantă decât sportul.” A fost o elevă foare conștiincioasă, dar și părinții au monitorizat tot timpul activitatea școlară a ei și a fratelui ei. În deosebi mama îi punea să citească. La început îi părea rău că nu poate merge la joacă, însă cu timpul a început să îndrăgească cititul și cărțile în general. A înțeles chiar că lectura era în folosul ei.

Mama Ruxandrei a fost farmacistă, a avut o farmacie privată. Întotdeauna și-a dorit să lucreze cu mama ei în farmacie. Își dorea să fie directoare în fabrica mamei. Însă Ruxandra mărturisește: „Mi-a spus că trebuie să încep de jos, să învăț și abia apoi voi putea să îi conduc pe alții. Mama a reușit să mă convingă că nu pot să îi învăț și să îi conduc pe ceilalți, din moment ce nu am făcut niciodată munca lor. Este un lucru de care mă lovesc și eu acum, când văd că mulți tineri care vin de pe băncile facultății își imaginează că pot fi direct manageri.” Ruxandra Hurezeanu consideră că sunt trei trăsături esențiale pe care orice antreprenor trebuie să le aibă: responsablitatea, disciplina și pasiunea.

Pasiunea Ruxandrei pentru cosmetice a apărut în copilărie când o privea fascinatată pe mama ei cum își prepara propriile creme pentru față, cum reușea prin amestecul diferitelor uleiuri, extrase din plante și vitamine să realizeze creme de față pe care apoi le folosea.

Timp de zece ani Ruxandra Hurezeanu a lucrat cu mama sa la farmacie ca și reprezentant medical, câștigând foarte multă experiență în domeniu. Din dorința de a face mai mult, ea a decis să își înființeze propria companie de produse dermato-cosmetice. Modelul l-a împrumutat de la francezi, pentru că, în tot timpul în care a studiat în Franța, a învățat multe lucruri utile.

A învățat franceza în vara dinaintea plecării, iar interviul ce urma să îl dea l-a susținut jumătate în engleză, jumătate în franceză. Nu i-a fost ușor, era foarte tânără și era într-o țară străină, unde era o aventruă chiar și mersul cu metroul sau realizarea unui card de credit. Astfel, Ruxandra Hurezeanu și-a înființat compania Ivatherm, o companie de produse dermato-cosmetice ce are la bază apa termală de la Baile Herculane.

Ruxandra Hurezeanu este conștientă că în industria în care se învârte este foarte importantă imaginea, însă chiar dacă are în garderobă haine scumpe și conduce o mașină luxoasă, e de părere că bunul simț este cel mai de preț.

Autor: Alina Pralea

Mihai Neșu

„Oamenii au vise cu ei zburând. Subconștientul meu s-a adaptat. Noaptea, visez că merg.”

Povestea aceasta nu este o poveste care să te învețe cum să cazi, ci este o poveste despre cum poți să te ridici, să găsești puterea să mergi mai departe, deși nu mai poți face nici un pas. Este o poveste despre supraviețuire. Este povestea lui Mihai Neșu.

În mai 2011, Mihai Neșu s-a accidentat grav în timpul unui antrenament al echipei sale. Diagosticul din urma accidentului a fost unul crunt, fractură de vertebră cervicală. Chiar dacă a fost operat de urgență a rămas paralizat de la gât în jos, iar de atunci continuă să lupte pentru recuperarea lui.

Mihai Neșu a fost jucător de fotbal în România, un jucător care promitea mult. Deja era cunoscut ca un bun jucător. A jucat pentru cluburile Steaua București și FC Utrecht. A jucat la Steaua 86 de meciuri. În 2008 se transferă la FC Utrecht, echipa de fotbal a Olandei, unde a jucat ca titular. Aici a primit distincția de „cel mai bun fundaș stânga din Eredivisie”.

Următoarele luni, de după accident, au fost extrem de grele pentru psihicul lui Mihai. Nu e puțin lucru să te trezești într-un scaun cu rotile la vârsta de 28 de ani, paralizat de la gât în jos. Dintr-un tânăr activ, sportiv, să devii dependent de cei din jur pentru cele mai simple lucruri, cărora noi, oamenii sănătoși, nu le dăm atenție, este inimaginabil. În ciuda diagnosticului care nu-i dădea șanse prea mari de recuperare, Neșu nu a renunțat la luptă și a reușit să facă progrese, recuperând anumite funcții ale corpului într-un timp mai scurt decât s-au așteptat medicii. Cu determinare, în câteva luni a reușit să își miște brațul drept, având un control parțial asupra lui. Apoi încet, încet a reușit să-și miște și brațul stâng. A început și un tratament fizioterapeutic în Statele Unite ale Americii la o clinică din California, unde a continuat recuperarea, el reușind să redobândească din ce în ce mai mult control asupra ambelor mâini. În decembrie 2013, după 2 ani de la nefericitul accident, reușește pentru prima dată să se ridice în picioare.

Mihai Neșu mărturisește că îi lipsește cel mai mult, „faptul că nu pot să îmi mișc mâinile, picioarele, îmi lipsește să fiu independent. Aș vrea să simt tot ce nu le place oamenilor: frig, căldură, durere…, dar ce pot să fac, dacă eu nu simt nimic?“ Mihai adaugă: „Unii, în România, mă consideră legumă, dar legume ca mine, aici în Olanda, sunt directori de firme.”

La prima sa conferință de presă de după accident, a anunțat că va înființa o fundație care să ajute copiii români cu dizabilități. Mihai Neșu și-a propus și chiar a început, prin fundația pe care a înființat-o, să-i ajute, să-i sprijine pe copiii imobilizați în scaun cu rotile. De acum înainte fotbalistul român va lupta și pentru această cauză, care spune că, gestul acesta îl va ajuta chiar și pe el să se vindece mai ușor. Mihai Neșu colaborează deja cu un spital din județul Bihor și dorința lui este să facă tot ce poate pentru ca 100 de copii cu probleme grave de sănătate să aibă parte de condiții mai bune. Primii copii bolnavi care se vor bucura de ajutorul Fundației lui Mihai Neșu sunt copiii de la Spitalul de recuperare din Băile Felix.

Drama lui Mihai Neșu a emoționat, a atins sufletele a milioane de oameni, iubitori de fotbal și nu numai. Și mai mult a impresionat prin puterea cu care a reușit să transforme drama vieții lui într-o provocare.

Autor: Luminița Georgescu

Bill Gates

„Fii drăguț cu tocilarii. Există șanse să ajungi să lucrezi pentru unul dintre ei".

Bill Gates s-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl era avocat, iar mama profesoară. Din copilărie a manifestat o nevoie de cunoaștere neobișnuită pentru un copil, îi plăcea foarte mult să descopere aparate și programe electronice. Bill a fost un elev excepțional și în școala elementară, a fost cu totul special, el și-a depășit colegii la toate materiile. Urmează cursurile școlii private de la. Lakeside unde Gates are acces la ceea ce îl pasiona cel mai tare, calculatoarele. Bill Gates, alături de alți câțiva elevi cuprinși de același microb au devenit imediat nedezlipiți de calculator, formând o trupă care împărtășea aceeași pasiune. E important de menționat faptul că mulți dintre acești elevi au devenit apoi primii programatori din cadrul companiei Microsoft.

Gates și colegii săi petreceau cel mai mult timp în compania calculatoarelor, ar fi făcut orice doar să fie legat de calculatoare.

Șefii companiei Computer Center Corporation impresionați fiind de trupa lui Gates, cer sfatul și sprijinul studenților pentru a rezolva inconveniențele provocate de hackeri.

Un an mai târziu, tinerii sunt cooptați de o altă firmă, Information Sciences Inc., care de asemena au nevoie de ajutor, oferindu-le studenților toată încrederea.

Bill se înscrie la Universitatea Harvard, însă în scurt timp constată că sufletul său nu este preocupat de studiu, pentru că, o dată ce intră în sala calculatoarelor, se pierde în lumea lor din nou. Nopțile și le petrece lucrând la calculator, iar ziua în timpul cursurilor adesea se întâmpla să adoarmă. După primul an de studiu la Harvard, își găsește un job la firma Honeywell.

În 1975, Bill Gates și cel mai bun prieten al său din trupă, Paul Allen, fondează Microsoft și realizează software pentru calculatoarele personale. Compania a continuat să se dezvolte rapid, Într-un singur an, investițiile în cercetare s-au ridicat la o valoare de 4 miliarde de dolari.

Bill Gates iubește lucrurile simple cum sunt cheesburgerii ieftini, și de asemenea iubește mult copiii. El este și un mare filantrop. Poate unul dintre cei mai mari. Deține o avere imensă care i-a permis să facă acte de caritate. În anul 2000 înființează, alături de soția sa, fundația „Bill and Melinda Gates”. Una din cele mai mari donații pe care fundația sa a făcut-o este de peste 1,5 miliarde de dolari.

Întrebat fiind într-un interviu care a fost reacția altor oameni bogați în ceea ce privește generozitatea sa, Bill Gates răspunde:„Mi-a plăcut să întâlnesc alți filantropi și să vorbim despre munca noastră. Filantropia este, în principal, despre o masă mare de oameni care donează, dar ajută ca oamenii bogați să dea un exemplu.”

Gestul lui Bill Gates de a lăsa moștenitre copiilor lor doar câte 10 milioane de dolari pe unii părinți i-a surprins, pe alții i-a intrigat, insă motivul gestului său este unul foarte sănătos. Părerea lui Gates este că o moștenire prea mare poate fi dăunătoare pentru moștenitori pentru că astfel aceștia ar putea să-și pieardă dorința de a realiza ei înșiși ceva în această viață.

Bill Gates nu mai programează atât de mult ca altădată sau pe cât i-ar plăcea. El mărturisește că ar fi grozav ca toți elevii de liceu să fie inițiați în universul fascinant al programării.

Una din marile lui plăceri este de a primi în dar cărți. Cartea sa favorită este „Pinker’s Better Angels of our Nature” și tratează modalități de reducere a violenței și discriminării. Cărțile pe care le citește Gates le prezintă pe blogul său personal www.gatesnotes.com”.

Bill Gates s-a regăsit ani de zile pe primul loc în topul miliardarilor lumii, top întocmit de revista Forbes. În 2010, Bill Gates deținea o avere de 53 de miliarde de dolari și ocupa locul 2 în top.

„Nu te compara cu nimeni altcineva din lume. Dacă o faci, te jignești pe tine". B.G

Autor: Luminița Georgescu

Andrei Ungureanu

„Matematica include viață, dar nu include viața”

„Nu știu dacă meritam sau nu, dar sunt onorat și îl voi primi cu plăcere. Le mulțumesc că s-au gândit să-mi recompenseze munca și performanțele" spune Andrei Ungureanu, elev în clasa a XII, medaliat cu aur la olimpiada de matematică din Mexic.

Andrei Ungureanu a luat drumul matematicii în clasa a V-a, când a început să participe la diferite concursuri și olimpiade de matematică. A câștigat o sumedenie de medalii și distincții. La finalul clasei a XII-a dorea să se înscrie la Universitatea Princeton în America. Spun „dorea” deoarece visul său s-a realizat, a reușit să ajngă să frecventeze cursurile la facultatea la care a visat să studieze.

A prins gustul pentru matematică în momentul în care a învățat problemele cu segmente. Muncește aprope zilnic la matematică. El mărturisește că la început își impunea să lucreze zilnic, să exerseze zilnic, acum spune el că e o nevoie, dacă trece o zi fără să lucreze la matematică, simte nevoia de a lucra. „Matematica îți dă satisfacții. Diferite probleme, diferite moduri de rezolvare, soluții inedite, toate acestea fac matematica frumoasă și interesantă”, spune Andrei. Motivația lui pentru a merge mai departe au fost reușitele. După perioadele de muncă intensă pentru concursuri și olimpiade au venit și rezultatele pe măsură și asta l-a determinat, l-a motivat să meargă mai departe, să își dorească să fie tot mai bun, cel mai bun în ceea ce face.

La calculator petrece doar o jumătate de oră pe zi. Andrei povestește că „m-am jucat și jocuri, când mă prinde un joc petrec foarte mult timp. Au fost zile când am stat și 6 ore să mă joc un joc, dar acuma nu.” El completează: „tot timpul mi-am făcut singur programul, nu mi-a impus nimeni un program și consider că e o greșeală să impui așa ceva cuiva, fiecare știe cât poate, în momentul respectiv, să lucreze.”

Andrei mărturisește cu foarte mare sinceritate că au fost și probleme la care a stat mai multe zile. El explică o formulă interesantă de rezolvare a acestor probleme piedică. „Cu problemele nu am răbdare, sunt pripit, vreau sa le înving, să îmi iasă, dacă nu reușesc, iau alta care să mă moralizeze, să-mi redea încrederea în mine, iar a doua zi mă apuc iar de cea care nu mi-a ieșit, iar dacă nu iese, o las pentru a treia zi și doar într-un final, în cel mai nefericit caz, trebuie să mă uit la răspunsuri și atunci sunt înfrânt.”

A trecut și prin momente de deznădejde, dar a știut întotdeauna să își analizeze acțiunile și consecințele și a fost mereu preocupat să repare greșelile, să corecteze. El spune că „de fiecare dată când ajungi la succes treci prin deznădejde.”

Chiar și el a smțit uneori frustrare să lucreze atât de mult când altul nu lucrează, dar apoi tot el își spunea „ce face el de fapt, pierde timpul, nu-și valorifică la maxim potențialul, și cred că din punctul acesta de vedere este mai bine ceea ce fac eu.” „Să mă uit la televizor sau să ies să fac cine știe ce, mi se pare că este un timp pierdut. Modul în care se distrează ceilalți colegi, nu este o distracție nemaipomenită pentru mine.”

Întrebat fiind dacă i-a lipsit vreodată ceva, Andrei răspunde: „bineînțeles că sunt lucruri care-ți lipsesc, dar te gândești, asta este, la un moment dat o să vină. Mă gândesc că sunt mai multe trepte ale necesității și te gândești la cea mai de jos treaptă. Dacă prin bugetul tău nu poți să îți satisfaci toate necesitățile, trebuie să restricționezi puțin cercul la ceva care îți este și mai necesar, vital, trebuie să conștientizezi că e necesar să iei o decizie și să îți asumi restricțiile care vin o dată cu decizia luată.”

Andrei prezintă foarte frumos drumul pe care îl parcurge. „Parcursul e ca urcușul unui munte. Ajungi la o colibă și peisajul ți se pare minunat, iar dacă mai urci, observi că perspectiva e mult mai frumoasă și mai largă, iar coliba lăsată în urmă pălește în fața splendorii la care ai ajuns.”

Oricine ar putea să spună că Andrei și-a făcut datoria față de viață, față de părinți, față de el, ajungând la o asemenea performanță, însă Andrei infirmă acest lucru. El nu consideră că și-a făcut datoria câștigănd o medalie și explică: „Datoria fiecăruia este să facă ceva și pentru comunitate și pentru cei din jur sau pentru lumea în care trăiește, pentru că lumea aceasta l-a crescut, i-a dat ceva, deocamdată eu nu am făcut nimic.”

La întrebarea: „Dacă ar fi să alegi între a fi bogat și a nu descoperi nimic în matematică și a trăi în sărăcie, dar a descoperi ceva de care să ți se lege numele, ce ai alege?

Răspunsul lui Andrei este: „cred că a trăi în sărăcie și a descoperi ceva. Până la urmă rămâi pe această planetă prin ceea ce faci. Normal, și dacă ai fi bogat, ai putea să faci multe, să ajuți copii, să sponsorizezi, dar eu aș alege să descopăr ceva.”

Autor: Luminița Georgescu

Tudor Chirilã

„Celor care cred că lumea asta cu iubire va scăpa,

Celor care cred că dragostea va mai schimba ceva,

Le vom cânta”

A avut șansa de a se naște într-o familie de intelectuali: tata gazetar sportiv, un nume cunoscut în breasla sa, iar mama actriță. El este, la rândul său, actor, producător și muzician. Este solistul unei trupe cunoscute și îndrăgite în România: Vama Veche, iar acum Vama. Da, este vorba de Tudor Chirilă.

Am spus că a avut șansa să se nască într-o familie de unde a avut ce să învețe și care, cu siguranță, l-a ajutat în devenirea sa, însă cea mai mare contribuție o are el în ceea ce este și face acum, deoarece omul este liber atâta timp cât poate alege, chiar și doar din două opțiuni. Putea să aleagă să devină un golan, fiindcă a fost un copil rebel, dar a ales din proprie inițiativă să facă ceva cu viața lui. Și a ales bine, pentru că așa, prin ceea ce face, poate transmite mai mult tinerilor, oamenilor, în general. Mesajul textelor lui sunt inspirate din viața de zi cu zi, din temerile sale, din frământările sale, din viața crudă sau binecuvântată pe care o trăim zi de zi. El însuși mărturisește că atunci „când crești în umbra unui tată „statuie” și o mamă foarte puternică, nu te simți liber, deoarece mereu simți nevoia să le mulțumești. Eu mi-am privit părinții cu admirație, nu cum fac copiii, în general, și cum ar trebui să o facă, cu dragoste, iar această admirație se transformă în provocare. Ca să nu mai fiu băiatul mamei sau al tatălui, s-a născut dorința de a ieși din umbra lor, mi-am dorit să fac ceva ce nu au făcut ei și așa s-a născut trupa Vama Veche.”

Toate interviurile care i-au fost luate sunt pline de profunzime și maturitate, chiar și cele luate în tinerțe. A citit mult și chiar îndeamnă tinerii, în celebra sa Scrisoare către liceeni: „Citiți. Citiți mult! Citiți tot ce vă pică în mână […]! Citiți orice, fără discernământ! Nimic nu e mai important ca lectura, acum […]. Nu alergați după bani cu orice preț. Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoașterea. Cu cât veți ști mai multe, cu atât veți fi mai înalți. Orice carte citită, orice lecție învățată se va așeza sub voi și vă va ridica deasupra celorlalți. Veți domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta.”

Cu toate că a fost un copil rebel, și-a însușit principii de viață foarte sănătoase. E deranjat atunci când din mașini se aruncă pe geam, în trafic, gunoaie. E deranjat de țigările aruncate pe trotuare și de scuipatul pe stradă. E deranjat de goana după bani, de goana de a fi șmecher și a păcăli. E deranjat de incultură și astfel a scris scrisoarea către liceeni, care este un strigăt către generațiile care vin.

Soluția pentru toate relele din societate este cartea, lectura, învățătura cum și spune, de altfel, în aceeași scrisoare către liceeni: „Care e calea? Să citiți. Literatura universală o să vă învețe să deosebiți Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toți deosebesc Binele de Rău […]. Nu-i invidiați pe oamenii cu bani. Nu vă faceți modele din băieții de bani gata, din băieții de oraș. După treizeci și nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Ori trofeele astea sunt trecătoare […]. Voi aveți șansa să lăsați ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea […]. Banii părinților voștri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteți scoate pe gură. Aveți grijă ce scoateți pe gură. Vremea pumnului și a bodyguarzilor a trecut. O să călătoriți, iar copiii francezi învață carte, englezii la fel. Vă confruntați cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând.”

„Nu poți să creezi cu 20 de cărți citite.”

Autor: Luminița Georgescu

Simona Halep

Simona a intrat în lumea tenisului pe când avea doar patru ani. Fratele ei făcea deja tenis și într-o zi a mers la terenul unde se antrena fratele ei. Dintr-o joacă a început să joace tenis. Nu la multă vreme a fost remarcată de profesorul Ioan Stan care i-a încurajat pe părinți să o ducă la el să o antreneze. Tatăl mărturisește cu emoție: „Avea Simona o rachetă de tenis mai mare decât ea”. După doi ani, Simona avea să fie legitimată la Clubul Sportiv nr. 2 din Constanța și să facă primul pas mic spre o carieră mare.

În ciuda faptului că speranța familiei era fratele ei în ceea ce privește performanța sportivă, Simona a fost cea care a perseverat, în timp ce fratele ei a renunțat la cariera sportivă. Cele două antrenamente pe care le făcea Simona zilnic erau istovitoare pentru un copil de 4 ani, însă Simonei îi plăcea tenisul, mergea cu plăcere la antrenamente. Cu toate că poate părea un program sever, acesta s-a dovedit unul dintre secretele care i-a asigurat intrarea în tenisul mare.

Jucătoare de tenis, Simona Halep, ocupă locul 5 mondial, fiind cea mai înaltă poziție deținută vreodată de vreo jucătoare de tenis româncă.

Se evidențiază printr-un stil agresiv de joc, Simona lovește reverul cu două mâini.

În 2013 a jucat cu dureri insuportabile de spate. Cu toate acestea, nu a renunțat la joc, a avut încredere că va reuși făcând exerciții și a reusit. Cât a fost rezultatul exercițiilor și cât al dorinței sale puternice de a juca, nu se știe. Chiar ea mărturisește că în astfel de momente critice, resortul care o motivează pentru a putea merge mai departe este dorința puternică de a face cu adevărat ceva în acest sport. De asemenea această dorință este susținută de pasiunea pentru acest sport, dorința de a urca cât mai sus în clasmaente și de a se menține acolo cât mai mult timp posibil, pentru că doar atunci zice tenismena „mă pot numi o adevărată jucătoare de tenis.”

Simona Halep are încredere în forțele ei, considerând că a descoperit secretul care îi poate aduce victorii viitoare. Mărturisește că secretul este bucuria pe care o trăiește atunci când joacă tenis și luptă pentru fiecare minge. Dorința ei cea mai mare este să câștige un mare turneu. Dar pentru asta e conștientă că are mult de muncit și trebuie să se concentreze pe ceea ce are de făcut.

Autor: Mihaela Mercaș

Marius Moga

Numit și „micul Mozart” al muzicii românești, a impresionat o lume întreagă cu talentul său. Reușește să impresioneze prin dorința sa de a fi cel mai bun în ceea ce face, iar acest lucru îi dă forță și-i oferă „magia” pe care o pune în piesele sale.

Este originar din Alba Iulia și a devenit o adevărtă „fabrică de hituri”. Compune stiluri diferite, pentru artiști diferiți cu orientări muzicale dintre cele mai diverse. Cântă încă de la 6 ani, când a descoperit pianul, așa și-a început cariera.

N-a dus-o dintotdeauna atât de bine financiar ca acum. Provine dintr-o familie de oameni obișnuiți, însă care au știut să-i fie mereu alături. I-a fost greu să se descurce singur în București. Peroaspăt venit din Alba Iulia în capitală, cel care conduce acum o mașină de lux, avea cândva abonament pe transportul în comun și, dacă se întorcea noaptea târziu acasă, banii dați pe taxi însemnau mai puțin de mâncat a doua zi. Nu a fost mereu înstărit, însă o constantă a vieții lui a fost dragostea pentru muzică și dorința de a schimba ceva în muzica românescă. Compune de la vârsta de 15-16 ani. La început își interpreta propriile melodii, iar apoi i-au fost cerute piesele de diferiți cântăreți. I-a fost greu să-și dea compozițiile, simțea de parcă și-ar fi dat copiii spre adopție. S-a obișnuit cu ideea destul de greu, însă acum, oferă cântecele pe care le compune diferiților interpreți. Nu o face doar pentru bani, nici măcar acum, când e cunoscut de toată lumea din breaslă: „Dacă aș fi căutat numai bani, aș fi compus toate prostiile din lume, la grămadă, aș fi investit banii câștigați în imobiliare și terminam, până acum, cu muzica”. Și-a dorit, în schimb, să arate că e în stare de multe.

A compus piese pentru trupa Akcent, Hi-Q, Simplu, Candy și a pimit solicitări și de peste granițe. Susține că succesul nu i s-a urcat la cap, că nu are impresia că tot ce scrie este genial și nici măcar nu a făcut avere, fiindcă tot ce a câștigat a investit în aparatura pentru studioul său de înregistrări. Mărturisește că nu-și ține banii la saltea, dar nici nu-i cheltuie pe cine știe ce distracții. Dă dovadă de multă cumpătare și trăiește în continuare o viață caracterizată de simplitate. Munca este viața sa.

Nu-și dorește bunuri materiale, tot ce își dorește este să scoată piese în afara granițelor țării, să își poată exprima cât mai fluent stările prin muzică. Tinde spre perfecțiune și îi place să experimenteze mereu lucruri noi.

Se consideră un om echilibrat, dar nu în sensul de a alege calea de mijloc, adesea aceasta fiind mediocritatea, ci își conduce viața cu scopul de a fi cel mai bun în ceea ce face.

Autor: Simona Sârghi

Moise Guran

„E o prostie să înjuri la televizor, chiar dacă asta face rating. Prefer argumentația logică.”

Este un cunoscut om de televiziune. Este realizatorul emisiunii „Ora de Busines” pe care o realizează cu atâta dibăcie, încât un subiect atât de complicat precum economia este „tradus” pe înțelesul oricărui privitor/ascultător, indiferent de pregătirea profesională pe care o are. Cu toate că nu e absolvent de ASE, ci de DREPT, reușește să explice noțiunile de economie și fenomenele economice într-un limbaj accesibil tuturor. Cum reușeșește? Guran mărturisește: „Economia m-a pasionat întotdeauna, iar prin '96-'97, am început să mă educ singur în acest domeniu. Deja prin anul 2000, știam suficientă macro-economie, însă aveam încă o problemă cu piețele. Este partea cea mai grea. Așa că m-am apucat să joc pe bursă, ca să înțeleg fenomenul. Salariul meu atunci era de 4,5 milioane. În 2005, jucam la bursă, eram deja un adevărat speculator, un speculator profesionist, dar sumele pe care le câștigam erau mici, eu nu am dorit să creez conflict de interese. Salariul pe care îl câștigam era mult mai mare decât câștigurile de la bursă și am considerat că educația mea se încheiase. Câștigurile acumulate așa au fost mici, dar experiența dobândită era de neprețuit, căci eu cred că am învățat filosofia răului care ne bântuie și astăzi. Nu sunt mulți cei care ajung până acolo fără să pice pe „partea întunecată a forței". Guran adaugă: „Dacă ar fi după mine, aș interzice acest tip de instrumente speculative. Nu este decât un joc de poker, iar dincolo de acesta se află slujbele unor oameni.”

Guran povestește că realizarea fiecărei emisiuni e o muncă de echipă asiduă: „ceea ce rezultă la televizor vine după ședințe în care pur și simplu ne zbatem creierii pentru a putea explica tuturor acele lucruri, care sunt cu adevărat grele, însă fără a plictisi, fără să vorbim în păsărească financiară. Nu e ușor, dar ne place foarte mult ceea ce facem.”

Moise Guran este un om de presă, a colaborat cu Evenimenul Zilei, Academia Cațavencu. A intrat în televiziune deoarece se câștigă mai bine, dar nu a renunțat de tot la presa scrisă, colaborând în continuare cu unele publicații și scrie aproape zilnic pe blogul personal biziday.ro.

Și ca și cum nu ar fi fost destul, pregătrea lui Guran continuă, urmând cursurile BBC unde, acesta povestește: „am înțeles, în sfârșit, la ce lucram. Fiindcă acolo treci prin toate. Ești, pe rând, operator, reporter, prezentator, regizor tehnic… înveți toate butoanele de la cameră, până la regia de montaj. După finalizarea cursurilor de la școala BBC, m-am angajat la o a doua slujbă, una de week-end. Timp de patru ani am fost producător. Înainte să am propria emisiune, eu am trecut prin toate experiențele unei televiziuni. Poate vi se pare ușor, dar imaginați-vă cum o fi, după o săptămână de muncă, să te trezești sâmbăta la ora două dimineața, să te duci la a doua slujbă la care să stai 17 ore.”(www.formula-as.ro).

Mereu binedispus și cu simțul umorului în buzunar, mărturisește că: „uneori sunt supărat și asta chiar se simte. Știrile proaste mă enervează, mă controlez greu, dar educația este o frână importantă. Când devin pasional și sentențios, îmi vine de fapt să înjur, dar mă abțin, tocmai pentru a nu cădea în cealaltă extremă. Prefer argumentația logică. E o prostie să înjuri la televizor, chiar dacă asta face rating.” În general se consideră o persoană veselă, iar atunci când e vesel e el însuși.

Autor: Luminița Georgescu

Poveștile de succes vin ca material didactic util în atingerea unor obiective importante din cadrul proiectului „Educația – șansa de a-ți scrie propriul viitor!” Unul dintre aceste obiective se referă la identificarea nevoilor educaționale reale ale membrilor grupului țintă și a factorilor de risc principali ce conduc la părăsirea timpurie a sistemului școlar precum și la dezvoltarea de instrumente personalizate de prevenire/corecție. Al doilea obiectiv se referă la reducerea amplorii fenomenului de abandon școlar prin participarea membrilor grupului țintă la măsuri și programe de corecție precum: ,,A doua șansă” și „Învață-mă să învăț".

Webografie

www.google.com – imagini (21.10.2014)

www.google.com – web (ianuarie – iunie 2014)

www.youtube.com – interviuri (ianuarie – iunie 2014)

www.formula-as.ro – interviuri (ianuarie – iunie 2014)

http://www.povesti-pentru-copii.com/blog/category/interviuri/ – interviuri (ianuarie – iunie 2014)

http://headnews.ro/index.php/comert/18338-rucsandra-hurezeanu-ivatherm

http://adevarul.ro/economie/afaceri/interviu-rucsandra-hurezeanu-femeie-afaceri-am-fost-scolaritadin-banca-intai-mana-sus-1_51a75f33c7b855ff563f90b7/

http://www.perfecte.ro/joburi/femei-in-ctrl-din-reprezentant-medical-rucsandra-hurezeanu-a-ajuns-sa-aiba-propriul-imperiu-de-cosmetice.html