Povestea Terapeutica Instrument In Dezvoltare Inteligentei Emotionale a Copilului

Cuprins

Introducere

Capitolul I – Delimitări conceptuale

1.Ce este povestea terapeutică? …………………………………………………………….. 4

2. Metafora. Funcțiile metaforei …………………………………………….. 9 3. Strategii specifice în utilizarea poveștii terapeutice ………………………. 14

Capitolul II – Inteligența emoțională

1.Teorii asupra inteligenței umane…………………………………………..

2. Teoria inteligențelor multiple – cadru teoretic și metodologic de abordare…p

3. Ce este inteligența emoțională ? …………………………………………………………….p.

4.Componentele inteligenței emoționale ……………………………………… p.

5.Rolurile pe care inteligența emoțională le joacă în reglarea generală a comportamentelor și atitudinilor………………………………………………..p.

6. Factorii dezvoltării inteligenței emoționale…………………………………..p.

Capitolul III – Implicații ale folosirii poveștii terapeutice în dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului

1.Avantajele folosirii poveștii terapeutice în dezvoltarea inteligenței emoționale …………………………………………..p.

2.Rolurile specifice ale poveștii terapeutice pentru dezvoltarea componentelor inteligenței emoționale…………………………………………………………..p

Capitolul IV – Cercetare

1. Obiective

2. Ipoteză.

3. Repere metodologice……………………………………………………………………………p.

4. Cercetarea propriu-zisă ………………………………………………………p

5. Analiza ………………………………………………………………………p.

Concluzii……………………………………………………………………………p.

Anexe (dacă există)…..………..…………………….……………………………p.

Bibliografie ……………………………………………….…….…………………p.

Introducere

Fascinația copiilor pentru cărți în general și pentru cele de povești în mod particular, nu este deloc întâmplătoare, dacă ne gândim la faptul că încă din antichitate, cărțile erau percepute drept „consilieri tăcuți”, sintagmă ce sugerează forța acestora de a transmite emoții, de a inspira și chiar de a vindeca.

Cuvintele dețin o forță impresionantă ce generează multiple efecte la nivel emoțional, fie că suntem sau nu pe deplin conștienți de acestea. Prin intermediul lor, putem exprima realități deja cunoscute sau dimpotrivă, putem crea lumi fascinante, în care realul și imaginarul se împletesc în cele mai neașteptate moduri.

Copiii trebuie ă facă față unor situații conflictuale : abuz psihic, fizic, discriminare, eșec școlar, izolare, depresie, ,etc.

In ultimii ani, fiind tot mai conștientă de importanța poveștii ca instrument in dezvoltarea emoțională a copiilor, am ales să îi încurajez, ca pe lângă lectură, să îi încurajez să creeze propriile povești,

Unul dintre cele mai relevante exemple pentru a exprima forța poveștilor este amintit de către George W. Burns (p.58, 101 povești vindecătoare pentru copii și …) care aduce în lumină experiența unui băiețel ce urma să treacă ,în jurul anului 1794, printr-o operație de extirpare a unei tumori. În lipsa anestezicelor pentru controlul durerii ( care aveau să rămâne necunoscute pentru cel puțin încă un secol) copilului i s-a spus o poveste, fiindu-i astfel distrasă atenția de la operație. În mod cu totul neașteptat, acesta a susținut mai târziu, cu toată convingerea că nu a simțit absolut nicio durere pe parcursul intervenției. Băiețelul nu era nimeni altul decât Jacob Grimm, cel care a încântat generații întregi cu poveștile sale.

se transmite astfel, la nivel subtil, mesajul că ei înșiși dețin resursele,forța de a crea noi realități, transformând acele aspecte pe care le resimt ca fiind

În cazul copiilor, dar nu numai, aș putea spune,formula clasică de început a unei povești ( „A fost odată ca niciodată” ) funcționează ca un fel de magie, deschizând o poartă spre lumi noi, în care realul și imaginarul se întrepătrund în cele mai neașteptate moduri.

Dacă folosim povești pentru a explica realitatea noastră, de ce să nu creăm povești care să ne permită să modela această realitate, atunci ?

Căutăm să intelegem anumite experiente, sa le dăm un sens.

De ce spunem/ scriem povești?Există o fascinație aparte pe care cărțile, și în special cele de povești, o exercită asupra copilului.

Povestea este tot mai mult percepută drept un instrument extrem de util în dezvoltarea armonioasă a unui copil. Am ales să încurajez copiii să se apropie de lectură,dar în aceeași măsură să creeze propriile povești din două motive simple : nu numai că dezvoltă limbajulși creativitatea limbajului, dar susțin exprimarea și dezvoltarea emoțională a copilului. Practic, fiecare poveste creată de copil comunică aspecte relevante cu privire la nevoile ,visele sau temerile sale.

Capitolul I

1. Ce este povestea terapeutică?

Spuse, cântate sau dramatizate, poveștile au fost folosite din timpuri imemoriale drept mijloc autentic prin care o generație transmitea alteia informații prețioase precum : credințe, valori sau experiențe de viață. În esență, poveștile reprezintă unul dintre cele mai simple moduri de a ne conecta cu ceilalți, dar și cu noi înșine. Folosim povești în fiecare zi, în mod mai mult sau mai puțin conștient, ceea ce înseamnă că suntem atât povestitori ( rol pe care ni-l asumăm când vorbim despre realitatea noastră ) cât și ascultători ( intrăm inevitabil în contact cu poveștile celor din jur, care se dovedesc, de asemenea, valoroase, în măsura în care ne pot inspira). În mod evident, devenim și creatori ai propriilor povești, această calitate aflându-se în strânsă legătură cu variabile personale precum : gradul de autocunoaștere ,propriile scopuri, determina rea, flexibilitatea, inteligența emoțională, etc.

Poveștile aduc, de regulă, în fața cititorului /ascultătorului o lume simbolică, în care personaje cu diferite calități ( înnăscute , dar nedescoperite încă sau dobândite pe parcursul desfășurării acțiunii) trec prin anumite experiențe, în încercarea lor de a rezolva o situație-limită. Spre deosebire de poveștile raționale, al căror mesaj moralizator este explicit, povestea terapeutică se adresează intuiției și acționează în plan emoțional ; făcând apel la imaginar, la fantastic, aceasta conduce ascultătorul într-un spațiu în care prezența gândirii logice, lineare este puternic diminuată.

De-a lungul timpului, povestea terapeutică s-a dovedit a fi un instrument eficient de comuni care relațională întrucât asigură ascultătorului doar baza de identificare ( cu personajul și cu problema vizată) , fără a-l expune direct. Această caracteristică a poveștii terapeutice generează consecințe directe, resimțite la nivelul rezistențelor, al mecanismelor de apărare ale ascultătorului, în sensul atenuării semnificative a acestora. Identificarea nu este “stabilită de la bun început “ , subiectul “ poate înțelege povestea în felul său și se poate reflecta în ea în felul său personal “( Peseschkian,2007,p.200), însă rămâne procesul esențial în demersul folosirii poveștii terapeutice deoarece în lipsa identificării, producerea unei modificări la nivelul percepției, emoțiilor, respectiv comportamentelor ascultătorului, este practic imposibilă.

O altă caracteristică a poveștii terapeutice constă în faptul că recurge la metaforă în scopul transmiterii unor informații relevante cu privire la lumea interioară a ascultătorului, acest lucru fiind posibil întrucât selectarea poveștii se face în urma stabilirii situației concrete pe care subiectul o trăiește. Mesajul poveștii este, de asemenea receptat prin intermediul gândirii metaforice ; acesta va fi dedus de către ascultător, și nu impus sau sugerat din exterior, rolul metaforei fiind cel de “ancoră emoțională pentru înțelegerea și conștientizarea resurselor proprii” ( Sempronia Filipoi,2012, p.18) cu care subiectul poate depăși o situație. Fiind o concentrare de simboluri, povestea terapeutică facilitează cu ușurință accesul la inconștient, aducând la suprafață nu numai emoții și sentimente “nedigerate”(frici, dorințe, nevoi neîmplinite, culpabilități, obsesii) ,blocate în inconștient, ci și soluțiile pe care acesta din urmă le deține pentru situațiile conflictuale ale ascultătorului.

Sempronia Filipoi (2012, p.21) aduce în discuție trei funcții esențiale ale poveștii terapeutice, și anume :

Funcția de oglindă – se referă la faptul că în poveste sunt reflectate nevoi, dorințe, conflicte ale ascultătorului ; această oglindire permite subiectului să se distanțeze de conflict și de experimentarea acestuia în viața reală. Rezistența sa fiind minimă, este mai înclinat să accepte că există soluții pentru problema cu care se confruntă.

Funcția de model – poveștile abordează diferite situații conflictuale și prezintă moduri posibile prin care acestea pot fi soluționate, drept urmare am putea afirma că susțin învățarea prin intermediul unui model, fără a-l încărca însă cu rigiditate sau a-l impune ca fiind unicul răspuns la căutările ascultătorului. Dimpotrivă, metafora (căreia îi sunt adăugate sensurile proprii ale subiectului) îi permite acestuia să interpreteze soluția și să o adapteze structurii sale interne.

Funcția de mediator ( sau funcția de filtru – Peseschkian,2007,p. 202) subliniază faptul că povestea terapeutică este resimțită de către subiect ca fiind un spațiu securizant ,în care identitatea sa este protejată, întrucât eroul poveștii este cel care se confruntă cu situația conflictuală, nu el însuși. Așadar, prin poveste i se pot comunica subiectului anumite aspecte sensibile, pe care acesta puțin probabil că le-ar accepta dacă i-ar fi comunicate în mod direct. De asemenea, prezența acestui filtru îi oferă subiectului posibilitatea de a purta discuții libere pe marginea poveștii, în cadrul acestora conturându-se date relevante despre subiect, dificil de obținut prin alte modalități.

Fiecare poveste are o dinamică ce depinde în mare parte de ascultător, căci indiferent de forma în care este prezentată povestea, datorită filtrului personal, aceasta capătă sensuri noi, se extinde, evoluează, schimbându-se astfel de la un ascultător la altul. Axându-se pe folosirea metaforei, povestea terapeutică funcționează ca o punte între emisfera stângă a creierului (considerată drept sediu al inteligenței raționale, ce controlează acțiuni precum : limbajul, gândirea lineară, aritmetica, scrierea, etc.) și cea dreaptă (a inteligenței intuitive și holistice, a inconștientului, muzicii, formelor arhaice ale limbajului, simbolisticii, etc.). Atunci când spunem o poveste, ne adresăm în egală măsură atât conștientului cât și inconștientului, fapt ce determină ca în secvența în care subiectul este “prins“ de firul poveștii, metafora să permită deconectarea de la emisfera stângă, intensificând registrul de percepție – mesajul ascuns în metaforă este astfel receptat de inconștient. Funcționalitatea emisferei stângi se reflectă în procesarea conținutului poveștii și mai târziu, în sintetizarea informațiilor primite în starea de maximă receptivitate.

Scopul folosirii poveștii terapeutice constă, într-o primă etapă, în dezvoltarea unei atitudini noi a subiectului față de conflictele sale, acesta fiind realizabil tocmai prin suportul intuitiv pe care povestea îl oferă în descoperirea de sine, respectiv în restructurarea gândurilor/ convingerilor personale. Rolul ei nu se oprește însă aici – introducând elemente care trezesc și hrănesc imaginația subiectului, povestea lărgește spațiul interior al acestuia, făcând posibilă deschiderea spre conturarea propriilor idei / soluții. Efectele poveștilor terapeutice se înscriu așadar în sfere multiple, interconectate, pornind de la dezvoltarea și îmbunătățirea imaginii de sine, creșterea capacității de identificare / exprimare a emoțiilor sau amplificarea empatiei până la dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor.

În demersul folosirii poveștii terapeutice , se va ține cont de respectarea anumitor cerințe legate de : particularitățile de vârstă și de dezvoltare ale subiectului ; selectarea poveștilor (centrată pe relevanța conținutului pentru subiect) ; crearea mediului în care se va desfășura activitatea, etc. La fel de important este să înțelegem însă că povestea terapeutică nu se explică , în cazul în care se încearcă o traducere a acesteia , fiind practic anulat tot procesul prin care subiectul ar avea posibilitatea de a descoperi propriul sens. Adesea este avansată ideea potrivit căreia există o relație de echivalență între explicarea mesajului poveștii și discuții pe marginea acesteia. În cazul în care subiectul dorește să vorbească totuși despre poveste, nu îi va fi ignorată această nevoie, ce poate fi înțeleasă și ca o oportunitate prin care subiectul manifestă deschidere pentru relatarea propriei experiențe în receptarea poveștii.

Unul dintre cele mai relevante exemple pentru a exprima forța poveștilor și impactul lor profund asupra noastă este amintit de către George W. Burns (2011, p.58) care aduce în lumină experiența unui băiețel ce urma să treacă ,în jurul anului 1794, printr-o operație de extirpare a unei tumori. În lipsa anestezicelor pentru controlul durerii ( care aveau să rămâne necunoscute pentru cel puțin încă un secol) copilului i s-a spus o poveste, fiindu-i astfel distrasă atenția de la operație. În mod cu totul neașteptat, acesta a susținut mai târziu, cu toată convingerea că nu a simțit absolut nicio durere pe parcursul intervenției. Băiețelul era însuși Jacob Grimm, cel care a încântat generații întregi cu poveștile sale.

Bibliografie

Ann Vernon,2006, Dezvoltarea inteligenței emoționale, Educație rațional –emotivă și comportamentală, clasele I-IV, Editura ASCR, Cluj Napoca

Daniel Goleman,2008, Inteligența Emoțională,București, Editura Curtea Veche

George W. Burns (2011), 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie, București, Editura Trei.

Ioana Drugaș, Delia Bîrle ( 2008), Educăm și vindecăm prin… povești,Oradea, Editura Universității din Oradea

Jacques Salome, (2007),Povești pentru a iubi,povești pentru a ne iubi, Editura Ascendent, București

Maria Dorina Pașca,2004,Povestea Terapeutică, Editura Ardealul, Mureș

Maurice J. Elias,Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander (2007),Inteligența emoțională în educația copiilor, București, Editura Curtea Veche.

Monique Brillon,2010,Emoțiile pozitive, emoțiile negative și sănătatea ,Editura Polirom, Iași

Nancy Davis ,(2010),Povești terapeutice,Partea I,Midoprint,Cluj Napoca Nancy Davis, (2011), Povești terapeutice, Partea a II-a, Midoprint,Cluj-Napoca

Peseschkian Nossrat (2007), Psihoterpie pozitivă.Teorie si practică, Editura Trei, Bucuresti Peseschkian Nossrat (2005) , Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, Editura Trei, București

Reuven Bar-On,James D.A. Parker (2012), Manual de inteligență emoțională,București, Editura Curtea Veche, Colecția Biblioterapia

Sempronia Filipoi (2012), Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți, Editura ASCR, Cluj –Napoca

Tinca Crețu (2009),Psihologia vârstelor,Editura Polirom,Iași

Vanessa Mielczareck (2014), Inteligența intuitivă, Curtea Veche Publishing,București

Verena Kast (2013) ,Umbra din noi, Editura Trei, București

CAPITOLUL V –

OBIECTIVE :

1.Evaluarea empirică a nivelului de dezvoltare emoțională a copiilor.

2. Observarea directă a exprimării ( atitudini, comportamente) dezvoltării emoționale.

3.Folosirea cu caracter experimental poveștii terapeutice și evaluarea efectelor acesteia asupra dezvoltării emoționale a copilului.

IPOTEZĂ :

Dacă povestea terapeutică va fi folosită frecvent și în condițiile adaptării ei la particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, atunci eficiența ei va crește și va avea efecte semnificative asupra dezvoltării inteligenței emoționale a copilului.

METODE :

1.Observație

2.Test inteligență emoțională

3.Convorbiri cu copiii

4.Organizarea unor ședințe psiho-terapeutice ( micro-experiment formativ)

5. Jocul de scriere creativă „Făuritorii de povești”

Experimentatorul ( eu).