Povestea Povestilor. Hermeneutica Proiectiva

Capitolul

Povestea poveștilor…

Hermeneutică proiectivă

Aspecte teoretice: „BASIC Ph” și setul COPE. 6PSM.

Resursele de a face față

Teoria și practica „psihologiei pozitive” se concentrează asupra rezilienței naturale și a resurselor de adaptare. În contrast cu practica clinică, bazată pe diagnosticul de patologie, se accentuează abilitatea înnăscută sau dobândită a oamenilor de a reuși în condiții dificile, de a gestiona stresul cu succes și de a transforma primejdia într-o oportunitate pentru „creștere”. Această abordare, dezvoltată în Israel, a condus la modelul multi-dimensional al resurselor de a face față numit „BASIC Ph” (Ayalon și Lahad, 1991; 2000; Lahad & Ayalon, 1994), utilizat în formarea de ajutoare și de terapeuți în întreaga din lume (Rosenfeld, Caye, Ayalon & Lahad, 2005). „BASIC Ph” identifică șase „canale-resurse”, care împreună constituie spectrul canalelor de adaptare: Credința (spiritualitatea) (Belief), Afectivitatea (Affective), Socialul (Social), Imaginarul (Imaginative), Cognitivul (Cognitive) și canalele Fizice (Physical Channels). Aplicăm acest model (Lazarus, 1981; Ayalon, 1992; Lahad, 1993) pentru familii, grupuri și comunități în timpul și în urma unui traumatism personal sau comunal, în situații de incertitudine, pierdere, furie, agresivitate și răzbunare (Ayalon, 1998). Fiecare persoană alege canale de răspuns personal dintre resursele sale interioare, în funcție de modul în care este percepută amenințarea.

În setul de planșe COPE există șase cartonașe cu imagini de mâini, care reprezintă aceste 6 categorii de resursel de adaptare sau stiluri de a face față. Numim aceste șase planșe modul de a face față „BASIC Ph”. În situații traumatice reale oameni de obicei folosesc o combinație de stiluri de adaptare pentru a supraviețui:

Credința poate fi credința în Dumnezeu sau într-o putere supranaturală, încrederea în alte ființe umane sau încrederea în sine. Când căutăm tărie prin sistemul nostru de credință pentru a face față dificultății noastre, mâinile noastre se pot ridica în rugăciune și în acest fel caută „hrană” pentru încredere și speranță.

Afectivitatea este aspectul emoțional al adaptării. Inima este scrin cu comori a emoțiilor: dragoste și ură, teamă și curaj, durere și bucurie, gelozie și compasiune și așa mai departe.

Acest mod de a face față implică în primul rând capacitatea de a recunoaște sentimentele și de a le numi. Urmează exprimarea sentimentelor prin verbalizare (a spune, a scrie, a dramatiza) sau prin intermediul unor modalități nonverbale, cum ar fi jocul liber sau dansul, pictura, sculptura sau muzica.

Resursele sociale de a face față „caută” interacțiunea cu ceilalți, în familie și în afara ei.

Astfel de interacțiuni includ a sprijini și a fi susținuți, atât de cei apropiați nouă (familie și prieteni), cât și de ajutoare profesioniste, preluând responsabilitatea și dezvoltând abilitățile de lider.

Imaginația este elementul central al creativității, ne permite să fim flexibili, să schimbăm, să căutăm soluții în fantezie, să găsim noi modalități de abordare a situațiilor stresante.

Resursele cognitive de a face față se bazează pe capacitatea de a gândi logic și rațional, de a evalua riscurile, de a învăța, de a planifica, de a căuta noi strategii, de a analiza și de a rezolva probleme.

Resursele fizice de a face față implică simțurile: ceea ce auzim, vedem, mirosim, gustăm etc. Pot fi caracterizate prin senzații corporale, cum ar fi constricție în gât sau abdomen, bătăi de inimă, modificări ale temperaturii corpului sau de tensiune, precum și, de asemenea, prin mișcări, cum ar fi de face un efort, folosind forța, a fi activ, a acționa, a efectua munci fizice, a depăși dificultățile fizice, a confrunta realitatea, a interacționa cu natura.

Iată exemple pentru varietatea răspunsurilor și a metodelor de adaptare:

Unii oameni se bazează pe credința în Dumnezeu sau în puteri supranaturale: „La momentul tsunami-ului mă rugam în moschee. Valul a ajuns brusc, a inundat strada, a ocolit moscheea și nu a atins-o. S-a întâmplat un miracol și am fost salvate.”

Alții caută modalități afective ca să-și exprime trăirile: „Ce m-a ajutat sunt sentimentele pozitive. Vreau să-mi exprim sentimentele simplu și direct, ca un copil.”

Mulți își folosesc abilitățile sociale, cu scopul de a ajuta sau fi ajutat: „M-am oferit voluntar pentru a ajuta oamenii care au fost răniți. Suferința lor este mult mai mare decât a mea. Prin a-i ajuta pe alții m-am ajutat pe mine.”

Unii apelează la imaginație și la canalele de creație: „Cu ajutorul imaginației am fost salvat de la înec. Mi-am imaginat că am văzut o frânghie puternică în apă. Am prins-o și m-am ridicat. Am fost salvat, în ciuda faptului că nu exista nicio frânghie în apă.”

Unii își gestionează stresul căutând soluții cognitive, învățând și căutând informații și sens: „Aveam 32 de ani și eram mama a trei copii când soțul meu a fost ucis într-un accident. Am fost total nepregătită pentru viață. Nu știam cum să gestionez o familie. Copiii m-au convins să mă întoarc la studiile. Acest lucru m-a făcut mai puternică, am dobândit o profesie și acum sunt profesoară. Am fost salvată prin studiu și de gândire.”

Alții au tendința de a reacționa prin intermediul corpului și preferă să se angajeze în activități fizice: „A trebuit să mă cufund în munca grea de curățare a resturilor de după furtună. Acesta a fost singurul mod în care am putut gestiona anxietatea și tristețea mea.” Un alt profesor a spus: „Lucrând cu copii am reușit să îi calmez prin implicarea acestora în mișcări viguroase, până când au obosit, s-au așezat liniștiți și au răsuflat profund.”

Nu există o singură metodă adecvată de coping pentru toate situațiile, pentru toți oamenii sau pentru toate vârstele. Fiecare persoană, familie și comunitate are combinația sa specifică de canale de coping, care constituie „limbajul de a face față de bază”. Modalitatea eficientă de a ajuta în a răspunde în conformitate cu stresul și suferința este ca terapeutul să se alăture acestui limbaj de bază al victimelor și să-i ghideze apoi în dezvoltarea de resurse suplimentare de a face față.

*

* *

Ceea ce urmează este o descriere a unui training „Ajutor pentru Ajutoare” (Helping the Helpers) desfășurat în Thailanda pentru două sute de profesori și profesioniști în sănătate mintală, la șase luni de la distrugerea de către tsunami a numeroase așezări de coastă, cu peste 5400 de victime. Scopul seminarului a fost de a construi sisteme de sprijin pentru ajutoare în caz de catastrofe, care ar trata mai târziu și populația locală, care a suferit în mod direct sau indirect.

La nivel personal formatorii au oferit sprijin pentru fiecare participant. Recunoscând faptul că „ajutoarele”, în caz de catastrofe, sunt vulnerabile, am încurajat participanții să-și proceseze experiențele și să primească sprijin din partea colegilor și de la noi, trainerii. Acest proces a fost menit să prevină traumatizarea secundară și să dezvăluie resursele personale de adaptare ale participanților.

La nivel profesional, atelierul i-a expus pe participanți la metodele minte-corp de a face față traumei, din perspectiva unui model de coping holistic, sensibil la anumite moduri culturale de răspuns pierdere – BASIC Ph. Punem un accent deosebit pe expresia non-verbală, pe mijloacele creative, cum ar fi mișcarea, relaxarea, contactul vizual și tactil, imageria dirijată, terapia prin artă, ceremoniile și travaliul cu planșele metaforice. Aceste metode ajută la dezvoltarea de strategii pentru a face față stresului și traumelor și s-au demonstrat a fi un mijloc eficient de ajutorare a persoanelor, familiilor și chiar a comunităților care au fost rănite de catastrofa tsunami.

Programul creativ BASIC Ph cuprinde informații teoretice esențiale privind diferite aspecte ale reacției traumatice: aspecte anatomice și neurologice, aspectele psihologice și sociale, semne ale reacțiilor traumatice, precum și modul nostru global de a face față. Participanții au primit informații și tehnici pe care le-ar putea folosi mai târziu pentru a identifica supraviețuitorii care au cu adevărat nevoie de îngrijire post-traumatică. Ei au învățat să recunoască factorii de risc și să înțeleagă răspunsurile traumatice și de adaptare tipice pentru copii și adolescenți. Prin învățare experiențială, au primit informații și metode psiho-educaționale de tratament și de deblocare a resurselor de a face față.

Re-crearea un sentiment de securitate

În multe zone afectate din Thailanda marea este sursa de existență. Tsunami-ul a transformat acest loc familiar într-o sursă de groază și de amenințare. Neputând trăi în altă parte, anxietatea și tristețea au fost declanșate de zi cu zi de simpla apropiere a țărmurilor. Ca parte trainingului nostru, am condus un proces de desensibilizare prin ceremonii pentru a face pace cu marea. Participanții au fost rugați să creeze „simboluri de securitate”, în diferite forme de artă. Toate picturile de simboluri au fost agățate pe o funie între arbori, alături de malul mării.

Participanții au fost ajutați să ajungă la durerea închisă până acum în trupurile și sufletele lor, prin conștientizare corporală, eliberarea durerii, respirație și relaxare, mișcare, muzică și vindecare vocală, exprimare prin culoare și formă, terapie prin simboluri personale și pictură a unor simboluri arhetipale și mandale.

Ateliere de lucru cu planșele COPE au fost realizate în subgrupuri de câte 25 de persoane. Participanții au fost rugați să aleagă câte două planșe fiecare, în căutarea unei metafore sau descrieri vizuale a metodelor lor de a face față unor evenimente traumatice din viața lor.

Jumatate din planșe erau cu fața în sus, în timp ce cealaltă jumătate era cu fața în jos. Alegerea cartonașului cu fața în sus a fost menită să permită un sentiment de control și stăpânire, în timp ce alegerea unui cartonaș la întâmplare a creat suspans și surpriză și a permis o nouă învățare și înțelegere. În timp ce împărtășeau în grupuri mici, a apărut mare un număr de povești legate de durere și pierdere, unele datând din copilărie. S-ar părea că această catastrofă comună a „atras” amintirea pierderilor anterioare și durerea nerezolvată, care a fost provocată de imagini și împărtășită, în cadrul securizant al grupului. Descărcând povara emoțională, participanții au fost ghidați să-și caute puterea interioară și să găsească în cartonașe imaginea resurselor lor de a face față.

O componentă esențială a oricărui tratament al unor experiențe traumatice este „traducerea” povestirilor cu caracter personal ale experienței traumatizante, care poartă mărturia evenimentelor nespuse (Ayalon, 2005). Participanții la seminar au fost încurajați să-și spună poveștile în grupuri mici și să se asculte unul pe altul cu empatie, fără critici sau sfaturi. „Eliberând” povestea sa personală, oroarea care a fost, uneori, „dincolo de cuvinte” a fost ușurată prin metode de expresiv-artistice, creative și metaforice. Era evident că re-nararea poveștii traumatizante a contribuit la descărcarea treptată a poverii emoționale. Oferirea și ascultarea mărturiilor a permis participanților să arunce lumină în întunericul traumei, să restabilească ordinea în locul haosului și confuziei, să umple golurile de memorie și să autentifice ceea ce s-a întâmplat. Ascultarea suportivă a dat legitimitate la experiențele personale cele mai bizare și neobișnuite.

Scurt ghid de intervenția familială prin intermediul setului COPE

Familiile afectate de catastrofe sau traumatisme (de exemplu, evenimente dincolo de controlul nostru) au tendința de le a considera ca lovituri ale sorții. Rolul terapeutului de familie este de a ajuta familia să facă față, prin înțelegerea faptului că modul în care gestionăm trauma este, de fapt, în mâinile noastre: a face față înseamnă să se confrunte și să se lupte cu dezastre sau traumatisme – cu o rată de succes. Fiecare persoană este natural dotată cu anumite resurse de a face față și se dezvoltă prin experiențe.

Toate metodele de adaptare pot fi îmbunătățite prin traininguri sau de terapii orientate. Familiile dezvoltă un „stil de a face față” specific, care este tipic pentru acea familie. Reziliența familiei reprezintă abilitatea întregului sistem și a fiecăruia dintre membrii săi individuali de a se recupera, fie pe cont propriu sau cu ajutorul cuiva. Căutarea rezilienței implică o schimbare a perspectivei, de la încercarea de a înțelege modul în care oamenii „eșuează”, la a încerca să înțelegem modul în care oamenii pot să supraviețuiască și să prospere.

Familiile în terapie pot învăța să utilizeze Credința (spiritualitatea) (Belief), Afectivitatea (Affective), Socialul (Social), Imaginarul (Imaginative), Cognitivul (Cognitive) și canalele Fizice (Physical Channels).

Identificarea canalelor de reziliență* „BASIC Ph” prin planșele COPE

Această activitate are ca scop descoperirea modalităților de coping individuale, pe care membrii familiei le utilizează pentru a face față stresului de zi cu zi și în situații de criză. În acest exercițiu participanții vor identifica, de asemenea, acele canale care sunt blocate în perioade de criză. Acest lucru îi va ajuta pentru a afla ce resurse ar fi necesare pentru a le debloca și a le face, de asemenea, disponibile în vremuri de nevoie.

Exemplu de ghid pentru terapeut:

1. Așezați cele 6 planșe cu mâini cu fața în sus pe masă și descrieți-le pe fiecare dintre acestea, conform modelului Basic Ph (convingeri, afecte, social, imaginar, cognitiv, fizic).

2. Fiecare participant alege „orb” șase planșe COPE și le plasează cu fața în jos deasupra „planșelor-mâini”.

3. Participanții întorc pe rând fiecare cartonaș cu fața în sus și descriu, cu ajutorul acestui catonaș, cum se folosesc de respectivul tip de resursă pentru a face față în viața lor cotidiană, într-un mod pozitiv sau negativ.

De exemplu: Resursa mea „imaginativă”de adaptare mă ajută să mă desprind de grijile mele (pozitiv) și „socialul meu” mă face să fiu dependent de alții (negativ).

4. Cereți participanților să se gândească la un moment din viața lor când au trăit un stres sever, o criză sau să-și amintească un eveniment care a fost traumatizant. Apoi să aleagă încă 3 planșe care descriu această experiență.

5. Uitându-se la „cartonașele-mâini”, participanții încearcă să identifice care sunt canalele de adaptare pe care le utilizează pentru a face față acestei crize. Apoi folosesc planșele pentru a-și spune povestea lor despre adaptare.

6. Participanții vor identifica, de asemenea, acele canale pe care nu le-au folosit – și vor întoarce planșele lor corespondente cu fața în jos. Aceste planșe reprezintă acele canale de a face față care au fost blocate în situația traumatică.

7. Participanții vor găsi noi cartonașe, care îi vor ajuta să re-activeze aceste canale blocate.

8. Vor medita la întregul proces, împărtășind cu grupul și terapeutul.

9. Terapeutul poate cere membrilor să spună „o poveste nouă” despre a face față situațiilor de criză, cu ajutorul tuturor celor șase canale.

POVESTEA ÎN 6 PAȘI.

CREAREA POVEȘTII PERSONALE CA METODĂ DE

EVALUARE ȘI INTERVENȚIE

Se presupune că Sinele nostru, care conține conștientul (Egoul) și inconștientul, se proiectează în realitate sub forma viselor și a înțelepciunii colective, reprezentată în povestiri și legende.

Ideea cheie ar fi că, dacă Sinelui i se oferă o formă de exprimare concretă și sigură, prin cele 6 întrebări esențiale ale poveștii în 6 pași, el va folosi această ocazie structurată pentru a povesti despre el însuși, pentru a se proiecta.

Travaliul narativ evoluează pe nesimțite din afară înăuntru, de la întrebările clare, cadrul concret al povestirii, spre sine.

„Intervalele” în cadrul poveștii au trei avantaje:

– participanții vorbesc despre sine în mod sigur

– vorbesc cu altul semnificativ (terapeutul)

– elementul „ca și cum”, „parcă” – folosit ca un scut: clientul este totodată el și altcineva, personajul poveștii.

Modelul este „sigur”, mai puțin indiscret decât alte instrumente proiective tradiționale. Responsabilitatea este de la început în mâna clientului – deciziile, el este cel care dă tonul oricare ar fi situația sa psihică/fizică.

Povestirea personală este un element relaxant și o întâlnire cu realitatea dramatică, ce poate fi considerată un cadru sigur, ca al doilea terapeut în cameră, la care se poate apela sau de care se poate îndepărta, la nevoie. Povestirea este o entitate liberă și sigură, provoacă mai puțină rezistență, deși există și transfer. Ea ajută la înțelegerea limbajului intern prezent, a „limbajului de a face față de bază” despre care vorbeam mai sus.

Se lucrează simultan la ambele nivele mentale: exterior, povestea formală, și interior, o invitație în a însoți și controla povestea personală, scenariul de viață.

Contactul se face în mod „distant” – nu se cere clientului „povestește despre tine”, nici nu se lasă povestea neterminată, „deschisă”, la imaginația clientului – acesta doar răspunde la întrebări și completează treptat cele 6 spații – 6 elemente ce se găsesc în orice poveste/legendă arhetipală:

Instrucțiuni:

Se cere fiecărui participant la grup (sau client individual) să împartă cu linii sau prin îndoire o coală A4 în 6 părți – se observă motricitatea, ce elemente personale aduce etc. I se spune să numeroteze spațiile de la 1 la 6. Are la dispoziție o coală A4, un creion și o gumă de șters (e important să observă cum o folosește).

„Vă invit să construiți o poveste, după următoarele repere:

1. Pentru primul spațiu, alege un personaj / obiect / idee – cineva sau ceva care va fi personajul principal al poveștii tale, eroul. Îl puteți desena sau puteți scrie despre el – unde se află etc.

2. Ca în orice poveste, un erou este erou pentru că are de îndeplinit o misiune – care este misiunea eroului vostru? Vă invit să o reprezentați în al doilea spațiu…

3. În spațiul al treilea este locul pentru obstacolele cu care se confruntă eroul vostru în calea sa către țintă, ce îl poate împiedica?

4. Însă, ca orice erou, și el poate fi ajutat de ceva / cineva – care îi sunt ajutorul, ajutoarele? Vă invit să le reprezentați, tot prin desen sau scris, în cadranul al 4-lea…

5. Cadranul 5 este rezervat pentru desfășurarea acțiunii – avem un erou cu o misiune, cu ajutoare și obstacole – ce se întâmplă?

6. Și tot ca în orice poveste, la final avem, în spațiul al 6-lea, epilogul… Concluzia finală…”

Așadar, cele 6 elemente arhetipale sunt:

– eroul

– misiunea

– obstacol(e)

– ajutor(oare)

– desfășurarea acțiunii

– epilogul.

În fiecare spațiu se pot proiecta resursele (ex.: personajul poate fi imaginar / social etc.) și cu fiecare strat se dezvăluie ceva mai mult.

Se poate apoi dramatiza povestirea sau se poate face o poveste colectivă, a mai multor participanți.

Dacă vrem să vedem cum a evoluat persoana, o „retestăm” cu 6PSM – e un instrument prin care trage singur concluzii și e responsabil de avansarea sa, de cum a evoluat. Subiectul povestește, apoi se ia și pe el în considerare, dincolo de proiecție, stabilindu-se configurația sa actuală a resurselor BASIC Ph.

POVESTEA POVEȘTILOR…

Prezint în cele ce urmează un exemplu de intervenție diagnostică și terapeutică în grup, pornind de la modelul teoretic BASIC Ph și 6PSM, modalitate originală de travaliu experiențial, punctată cu studii de caz, ilustrate pornind de la transcriptul înregistrării video.

Pentru cursivitate și claritate, am ales să prezint instructajul complet, fără a intercala extrasele de analiză de la fiecare etapă. De asemenea, am optat pentru a prezenta numai 3 studii de caz.

Grupul s-a desfășurat de-a lungul a 3 zile (20 de ore) și a fost alcătuit din 8 persoane, femei cu vârste între 22 și 45 de ani, aflate la o primă participare în acest grup sau având deja experiența unor întâlniri anterioare. Exact ca în viața noastră de zi cu zi: fiecare dintre cei cu care ne întâlnim și interacționăm zilnic, într-un fel sau altul, are istoria sa de a fi, calea sa de devenire, întâmplări similare și totuși diferite prin care a trecut…

Context perfect potrivit pentru a demara un demers axat pe identificarea și descoperirea resurselor de adaptare și, implicit, a „motoarelor” lor interne – polaritățile identitare și integrarea lor.

Instructajul

1. După ce grupul s-a reunit și fiecare a avut ocazia să se prezinte din nou, așa cum este „aici și acum” și cu ce obiective sau așteptări a venit, fiecare persoană este invitată să ia o coală albă A4 și creioane colorate, pentru a putea porni în călătorie pe tărâmul poveștilor…

Se prezintă etapele menționate anterior pentru realizarea poveștii în 6 pași, lăsând timp suficient la fiecare cadran pentru ca fiecare să poată reprezenta detaliile pe care le dorește.

Se face apoi un „tur” de grup, rugând pe fiecare să prezinte povestea, dar cât mai pe scurt, fără a intra în detalii: cine / ce este eroul, ce misiune are, ce ajutoare și ce i se opune și, dacă are, și titlul poveștii.

2. „Pentru că ați auzit câte ceva despre poveștile celorlalte, mai mult sau mai puțin detaliat, vă invit să vă alegeți astfel încât să formați două grupulețe de câte 4 persoane, fiecare după ce criteriu dorește…

Așezați-vă astfel încât grupulețul vostru să aibe un spațiu al său, separat…”

Se lasă timp pentru a se alege și a se așeza, a-și crea spațiul.

„În fiecare grupuleț, sarcina voastră este să existe doi observatori, un „client” și un „terapeut”. Fiecare dintre voi va trece prin cele 3 rolurim pe rând, după ce fiecare „client” termină ce avea de spus. Fiți atente cum vă alegeți rolurile, astfel încât atunci când schimbați să treceți prin toate cele 3 roluri, nu să constatați la final că ați fost de două ori observator și niciodată „terapeut”, de exemplu…

Fiecare rol are sarcina sa precisă:

– „clientul” are ca scop să spună povestea cât mai detaliat, să aprofundeze ce a prezentat mai devreme doar schematic;

– „terapeutul” are rolul de a-l însoți, de a-i pune întrebări, de a-l ajuta să descopere legăturile și detaliile din povestea pe care o expune;

– observatorii intervin la final, completând cu ce au observat – despre „client”, despre ce spunea, cum spunea, despre interacțiunea celor doi, „client” și „terapeut”…

„Terapeutul” are sarcina să-l ajute pe „client” să descopere următoarele 6 resurse pe care le folosește sau nu eroul poveștii…”

Se prezintă modelul BASIC Ph, cu cele 6 tipuri de resurse enumerate mai sus, explicând și exemplificând fiecare modalitate de a face față situațiilor potrivnice.

„Scopul nu e etichetarea – nu e bine că nu ai și resursa X… ,– ci de a identifica ce resurse sunt folosite și cum, pentru ca pornind de aici să se poată face trecerea la pasul următor: care nu sunt folosite și din ce cauze – nu există, sunt blocate etc. Aici intervin și observatorii.”

Se lasă timp suficient pentru ca în fiecare grupuleț toate să experimenteze pe rând cele 3 roluri, să-și expună povestea și să identifice resursele eroului.

Se revine apoi în grupul mare și se trece la etapa de împărtășire: cum le-a fost în diferitele roluri (de „client”, „terapeut” și observator), în care s-au simțit confortabil și în care nu, ce au făcut în legătură cu asta.

Se trag concluziile despre ce resurse a folosit eroul și în ce fel.

Ceea ce nu știu membrele grupului este obiectivul nedeclarat al exercițiului provocativ: atunci când vin la grupul de dezvoltare, deja au expectanța că acolo cineva (terapeutul) le va dirija în explorare, „predând” cumva o parte din responsabilitatea travaliului, efortului de auto-transformare acestuia. De data aceasta, terapeutele au folosit ca „aliați” surpriza și o doză de frustrare, lansându-le provocarea descurcării pe cont propriu, cu persoane mai mult sau mai puțin familiare, în roluri mai mult sau mai puțin comode (pentru că unora le-a fost mai simplu să fie „clienți”, ajutate în demers, altora „terapeuți”, limitată fiind astfel dezvăluirea, altora observatori, spectatori atenți, dar fără a fi în „miezul” problemei – în FOCUL luptei?). Exact ca-n viață, cum spuneam mai sus…

Și ce ocazie mai bună de a-și accesa propriile resurse decât provocarea, neașteptatul? Total diferit de a părea că, de a fi ca și cum.

Era ca și cum, și totuși… parcă real…!

3. „Pentru că ați identificat resursele eroului (indiferent că era el persoană sau obiect, la fiecare după caz) și, oarecum fără să vreți, ați intrat în discuții despre voi personal, vă invit să identificați, pornind de la ceea ce ați discutat până acum, pe aceeași schemă BASIC Ph, resursele voastre, dar nu neapărat așa cum v-ați identificat cu eroul din poveste, ci resursele voastre în general, pe care le folosiți preponderent în viața voastră în general…

Și pentru asta vă invit din nou să vă grupați în două subgrupulețe, aceleași sau altele față de cele dinainte, și să reluați rolul de om care încearcă să-și identifice resursele, numit „client”, de călăuză – să o numim „terapeut”… și de observatori…

Între timp, se așează în centrul camerei, cu fața în jos, cele două feluri de cartonașe din setul OH – imagini și cuvinte – fără a le amesteca între ele (dimensiunea lor și culoarea de pe spate diferă între cele două feluri de planșe, așa că pot fi ușor diferențiate).

„Ca să vă ajute, vă invit ca din cartonașele de pe jos, când vă vine rândul să vorbiți în postură de „client”, să alegeți un cartonaș mare (n.m. cuvânt) și unul mic (n.m. imagine, situație) pentru fiecare tip de resursă. Ordinea în care le alegeți vă indică resursa – prima pereche este aferentă lui B, a doua lui A ș.a.m.d. Astfel încât ce vedeți din combinația celor două (n.m. în chenarul cartonașului-cuvânt se potrivește perfect cartonașul-imagine, potențându-se reciproc) să vă ajute să vorbiți și să explorați.”

Se lasă suficient timp pentru ca fiecare să treacă prin cele 3 roluri, de data aceasta vorbind direct despre viața lor reală.

4. Fiind sfârșitul celei de-a doua zile de grup, se dă ca „temă pentru acasă”, cu scopul ca fiecare să-și fixeze și mai clar ce a aflat despre sine până acum, să facă o schemă-rezumat foarte clară, cu următoarele categorii (menținând în continuare modelul BASIC Ph):

– ce resurse are eroul poveștii

– ce resurse au constatat că au ei (în discuții și în cele 3 roluri experimentate)

– ce resurse ar vrea să aibă și pe care au auzit că le are cineva din grupulețul în care au lucrat în etapa 3

– ce resurse nu au auzit să fie menționate, dar cred că le-ar fi de folos, necesare.

Cu alte cuvinte, resursele eroului (proiectate, fantazate), resursele lor reale, resursele altora și resursele ideale.

5. Se întind pe jos de data aceasta cartonașele din setul COPE, cu fața în sus, fără să se suprapună, astfel încât să fie toate vizibile.

„Acum că aveți o listă de resurse ceva mai clară, vă invit să vă mișcați și să vă uitați la cartonașele de pe jos… Puteți să le ridicați și să le studiați, să vă asigurați că le-ați văzut pe toate și din diferite unghiuri, astfel încât să o alegeți pe aceea care vă place cel mai puțin, care vă trezește sentimente foarte intense de respingere…”

Scopul ar fi accesarea Umbrei, depozitară a adevărate comori pe nedrept categorisite drept „gunoaie”, periculoase, care trebuie uitate, respinse. Pe lângă toate resursele descoperite până acum, aflate la un nivel manifest, acceptat, sau la un nivel dezirabil, am dorit să fie re-descoperite și cele… hai să spun puse „la păstrare”… Sau ignorate, marginalizate? Oricum, un inventar nu strică, să știi la o adică ce există pe acolo, poate e de folos într-o situație…

„Dacă v-ați ales cartonașul, vă invit să vă luați și o foaie de hârtie și ce culori aveți nevoie, astfel încât să reprezentați ce anume vă trezește acel cartonaș când vă uitați la el – să desenați această stare…”

Se lasă timp pentru ca fiecare să deseneze.

Se trece la etapa de împărtășire și analiză, înglobând în discuție cu terapeutul grupului (în sfârșit! li s-au împlinit așteptările…) toate elementele devoalate în cele 3 zile.

Se trag concluziile finale ale întâlnirii de grup, fiecare făcând legătura cu obiectivul declarat în prima zi.

Rezumând, iată mai jos scopul și etapele exercițiului:

Studiu de caz 1 – Harap-Alb sau Prințesa din vârful patului

În grupurile anterioare C. a pornit de la a fi cocoțată în vârful patului, fără să vrea să se dea jos de acolo, răsfățată de cei din jur. Tema sa de lucru a fost să crească – are 30 de ani și a ajuns pe la 16 după câteva grupuri…

De asemenea, a apărut tematica legată de integrarea polarităților feminin – masculin, alegându-și la alt grup să fie personajul de poveste Harap Alb, foarte activ și salvator pentru prințesele din jur (adică inclusiv pentru ea!?!).

C.: Povestea mea se numește „Inepuizabilele comori din adâncuri”… (Parcă a citit ce am scris despre Umbră și resursele ascunse acolo… Și da, sunt inepuizabile.)

Ca personaj l-am ales pe Victor, văd că am intrat tot pe masculin (râde – râzi tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău, după cum zice povestea…) … Harap Alb…

El pornește… mă rog, l-am descris un pic aici, dar am înțeles că trebuie să spunem pe scurt… pornește în căutarea unei comori împreună cu un echipaj pe care și-l formează… mă rog… 2 sunt prieteni de-ai lui și restul sunt… de fiecare dată alții, îi angajează…

Și pornește pe mare în căutarea unei comori, pentru că aveau o hartă…

Ajutoarele sunt cei 2 prieteni și consultanți, dacă pot să le spun așa, și echipajul pe care și l-a format, iar ca forțe potrivnice eu am băgat vântul, care, bine, îl și ocolește un pic, dar îl și ajută și…

T: Îl ocolește, adică îi duce nava pe căi greșite sau trece pe lângă el?

C.: Da, da, da… Pe navă o ocolește și implicit pe el…

Am mai băgat competitorii, că… mă rog, există și alți oameni care sunt în căutare de comori… și pirații. (Da, sunt mulți care își caută comorile și sunt și unii care vor să aleagă calea mai ușoară, respectiv să le fure de la alții, să le ia de-a gata. Cam așa făcea oare și prințesa în vârful patului?)

Desfășurarea acțiunii… există o luptă între ei și pirați, iar în ceea ce privește competitorii… nu s-au întâlnit față în față practic, ei aveau doar un spion și l-au dibuit și, mă rog, au reușit să-l elimine…

Iar la final bineînțeles găsește comoara, o împarte cu echipajul și… o împarte în părți egale și pornește în căutarea altei comori…

Și cam asta e… Mie la titlu mi-a fost foarte ușor, i-am găsit așa, un titlu… (dă din mână, de parcă titlul a venit de undeva din aer…)

C.: Pe mare trebuie să o ia neapărat, pentru că e un câmp deschis și eroul – adică eu, de fapt! – are nevoie în primul rând să acționeze și să fie în câmp deschis.

Mi s-a pus întrebare (n.m. în grupulețele formate pentru identificarea resurselor eroului) ce ar face Victor dacă cei 2 ar renunța – ar continua să caute comoara sau ce? Dacă ar renunța, cu siguranță și-ar găsi alții – i-ar părea rău, normal, dar… ar găsi pe altcineva.

Altă întrebare a fost daca ar putea el să renunțe la cei 2 – singura condiție să se întâmple asta ar fi dacă unul dintre cei 2 ar juca rolul principal – i-ar lua locul și misiunea…

T: Dacă unul e în locul și cu aceeași misiune ca Victor și Victor în locul aceluia, pentru el nu e nicio diferență, că tot după comoara aia pleacă, doar că nu mai are același statut de erou…

C.: Da.

T: Dar întrebarea era dacă ar renunța… și ar renunța. Cu condiția să meargă tot așa!

C. râde.

T: Ce-i conferă lui titlul de erou și celorlalți 2 nu?

C.: (pauză)… Păi însăși faptul că ideea a fost a lui și resursele sunt ale lui și… el n-are nevoie de ei decât ca să-i confere un fel de… spațiu de siguranță… adica să-l… încurajeze, să-l… El are toate resursele, doar că trebuie să-i spună cineva tot timpul: Da, ok, vai, e bine!

T: Sună cunoscut… (aluzie la ceea ce s-a lucrat cu C. în grupuri anterioare)

C.: Da, și mie îmi sună cunoscut…

T: Ok, atunci ar putea să renunțe la ei? Pentru că e pur si simplu cineva care să-i reamintească… „Da, poți!”

C.: La nivel teoretic ar putea să renunțe, că deja el…

T: Și la nivel practic?

C.: pauză.

T: Nu sună foarte logic că ar putea să renunțe la ei nici măcar teoretic, din moment ce ei îndeplinesc rolul de a-l face pe Victor conștient de ce resurse are.

C.: pauză.

T: Adică e ca și cum fără ei le-ar avea, dar n-ar știi de ele.

C.: Da, n-ar știi de ele…

T: Și Victor n-ar putea să le folosească. Ei sunt o verigă fără de care Victor nu poate acționa niciodată. (Iar C. a spus că pe primul loc e acțiunea, ca opusă in-acțiunii prințesei, dar prezentă la Harap Alb.)

C.: Iar mie îmi e un pic cam ciudă pe chestia asta, pentru că el le are și mi se pare normal să fie conștient de ele și să n-aibe nevoie de…

T: Cu toate astea, are nevoie și nu doar de 1, ci de 2…

C.: (pauză) Da…

T: Adică 1 nu îi e suficient…

C.: (pauză) Bine, acum cred că i-ar fi suficient și 1, nu știu de ce am băgat 2… (Da, nicio legătură cu ambii părinți… )

T: Nu știu, dar dacă ăștia 2 ar renunța, ți-ai găsi alți 2, ai zis…

C.: Da. Dacă ar renunța ei din propria lor inițiativă…

T: Și tot ai găsi pe cineva. Și tot 2, nu 1, deci nu cineva, ci alți 2.

C.: I-ar înlocui, ar înlocui acea chestie de a da feed-back tot timpul.

T: De a da feed-back sau de a primi?

C.: De a da ei 2, de a primi el…

T: Da, pentru că important nu e că ei dau, ci că el primește.

C.: Da. Dar e important să și existe cineva care să dea, că altfel n-ar primi…

T: Da, numai că uneori există „cinevai” care să dea…

C.: Și el să nu le primească… Da… (tace)

T: Și mai e ceva important în povestea ta: cei 2 nu sunt angajați, nu-s ca ceilalți, ceilalți se tot perindă…

C.: Practic îl însoțesc tot timpul.

T: Da, și nu oricare 2, cineva oarecare, hai 2 persoane, încurajați-mă!

C.: Mie mi se pare că ar fi ca un fel de umbre, adică tot timpul sunt acolo și dacă n-ar mai fi, ar fi înlocuitori… (Și aici intervine și elementul Patern, Soarele, care dă umbra. În același timp, cei 2 sunt depersonalizați, marionete.)

T: Umbra apare când exist eu, nu eu exist când există umbra…

C.: (zâmbește) Da, hmmm… Tocmai de aia pot să-mi iau alte umbre…

T: Deja devine o discuție filosofică… Când intră Soarele în nori, umbra nu mai există sau există și n-o vedem noi? Când apare e alta sau e aceeași?…

C. râde (tot ca Harap Alb…)

Și revenind la resurse… mi-e greu să le subliniez, poate ar trebui să mi le sublinieze… adică să încep eu și umbrele să-mi zică da, da, da, ești pe drumul cel bun!

T: Înțeleg că, ca și lui Victor, îți e greu să-ți numești resursele, deși ele există…

C.: Da’ nu știu de ce mi-e teamă, de exemplu, cred că e o teamă…

T: Că s-ar putea întâmpla…? Chiar vroiam să te întreb de ce totuși în câmp deschis, pe mare… E același spațiu, dar accesul este diferit. (La fel ca și principiile corespondente: marea, Apa, este femininul, fără de care nu poate exista Maternul, Pământul roditor; cu toate astea, sunt diferite, prințesa poate fi feminină, dar, „copilă” încă, nu are acces la matern. Mai apare și vântul – Aer – care o mai… ocolește uneori prin alte roluri, mai… masculine, cum ar fi cel de Harap Alb.)

C.: nu înțelege. (S-a blocat fix resursa ei de bază: rațiunea. Sau era raționalizarea…? )

T: Câtă lume poate să o ia pe câmp și câtă pe mare și cu ce?

C.: Da, pe câmp nu-ți trebuie nimic, doar picioarele tale. Pe mare îți trebuie o corabie, o barcă…

T: Adică nu e atât de simplu ca pe câmp. Ori eu vreau câmp deschis, dar mare, nu câmp, adică mai greu de accesat…

C.: zâmbește.

T: Sunt și pe acolo pirați, nu e chiar lipsit de pericole…

C.: Da, sunt și… adică n-am făcut o tragedie din asta, îi accept…

T: Da, dar accesul e mai dificil. Chiar dacă aș avea o barcă, nu pot da de trei ori din vâsle și gata…

C.: Dacă ai avea un echipaj… (Nu există noțiunea de a fi pe cont propriu…)

T: Da, dar pentru a avea echipaj nu e suficientă o barcă mică, îți trebuie bani… Deja e mult mai complicat. Dacă vreau să merg pe câmp, depinde de mine – merg, mă odihnesc și tot așa.

Și te-aș mai întreba ceva: dacă cei 2 se hotărăsc să plece, cum pleacă? Sau cei din echipaj?

C.: (pauză) Bine, nu m-am gândit niciodată că s-ar hotărî să plece fix când sunt în mijlocul… mării (râde). M-am gândit că toți vor duce prima misiune, că de asta e vorba acum, până la sfârșit, și apoi vor ajunge de unde au plecat și se vor despărți acolo… (Vezi mai jos comentariile legate de a trăi în planul imaginar, unde totul se poate derula convenabil.)

[…] După ce găsesc comoara și o împart, cei 3 vor pleca în căutarea altei comori… (Mereu împreună, interschimbabili, dar inseparabili.)

Neputând să-și amintească singură resursele eroului, cere ajutorul colegelor de grupuleț. Culmea, una dintre ele lipsește, așa că sunt… fix 2 care îi oferă observațiile lor!

În urma discuțiilor se desprinde faptul că C. trăiește în imaginar, în planuri și gânduri, pe care nu le verifică neapărat în realitate (vezi tiparul de la studiul de caz 2: pentru că tiparul spune că-mi trebuie roșu de la trandafir și caut trandafir, uit că de fapt îmi trebuie roșu și că, uite, îl pot lua de la maci!).

Este și o „ruptură” între cognitiv și senzorial, în ambele sensuri de „colaborare” – ia informații, dar nu și verifică apoi în realitate planurile concepute pe baza datelor inițiale, nu le adaptează realității prezente, sau pierde, ignoră unele informații din afară – inclusiv feed-back.

C.: Da, și dacă ar veni cineva să-i spună…

Analiza ne conduce la ideea de frustrare și la ce folosește ea la copii (stadiu în care evident C. se află) – la a-și găsi resursele; când nu primești din afară ești frustrat și ai două posibilități: renunți sau, pentru că vrei acel ceva, găsești în tine resurse să faci. (Alte 2 posibilități ar fi ca în scenariul său – nu merge cu mama, încerci cu tata și invers, că doar de aia ai 2, unul este de back-up…)

La fel și în cazul răsfățului, aparent opus frustrării (primești tot ce vrei) – primești ceva, pierzi altceva: respect, dovada că exiști, mai ales auto-încrederea că exiști, că poți, că știi… Niciodată nu câștigi ceva fără să pierzi ceva și niciodată nu pierzi ceva fără să câștigi ceva, chiar dacă nu tot în plan concret, ci al evoluției…

De unde conflictul, dacă nu există riscul de a pierde?

C.: Dacă n-aș rămâne în tipar aș pierde-o, nu știu, pe C. care era, nu știu, sunt cam confuză aicea…

T: În ce sens? Care e primul lucru care o caracterizează?

C.: (pauză) Că timpul trece…

T: ?

C.: O caracteriza inacțiunea…

T: Și asta-ți plăcea și nu vrei să pierzi?

[…]

T: Cum se simte Victor când cei 2 orbitează în jurul lui?

C.: (pauză lungă) Important?

T: Se crede important (subliniind că este o cogniție, o raționalizare).

C.: Apreciat? Valorizat?

T: Adică?…

C.: Stăpân pe situație? Inteligent, deștept?

T: (arătând spre cap) Ești aici, mai coboară…

C. rămâne blocată. Abia a doua zi, după ce discutăm despre a vedea viața în logica binară, transformată cromatic în ALB și NEGRU, ajunge să vadă și nuanțe de gri și exclamă frustrată că ce nu putea verbaliza, deși era evident, este SE SIMTE IUBIT ȘI EU NU VREAU SĂ MĂ SCHIMB DE TEAMĂ CĂ POT PIERDE IUBIREA!

Teama ei imaginară e că dacă va crește va pierde iubirea părinților săi, pe care o are și a avut-o, dar nu vedea și în nuanțe de gri și nu-și putea imagina (!) că poate primi și alt fel de iubire de la ei, pe măsură ce crește, că poate primi și alt fel de iubire de la alții… totul e să o „vadă” (senzorialul blocat).

Exact cum spunea, există și o confuzie identitară, corelată cu un conflict interior: în vârful patului, pe mare, sunt protejată, lucrurile sunt cum le știu și-mi plac. DAR. Dar a sta acolo pasivă (feminină) implică riscul ca ceilalți să ia decizii incontrolabile. Așa că devine Harap Alb (ALB din logica binară), Victor etc. – „masculină” – și încearcă să controleze activ. Un prim conflict: cine sunt? Doi: dacă nu mai sunt feminină, adică eu, înseamnă că mă schimb, dar schimbare înseamnă că risc să pierd iubirea părinților; dar dacă nu mă schimb risc să o pierd. Trei: pe lângă ce câștig, parcă totuși aș vrea să și cresc, stagnarea e… în cel mai bun caz plictisitoare…

Iată cum a trăi în imaginar se dovedește încă odată a fi blocant pentru evoluția personală și integrarea armonioasă a rolurilor identitare.

Studiu de caz 2 – Feminin versus feminin…

I. a venit la grup cu obiectivul de a continua să lucreze pe identitate și integrarea polarităților fundamentale (feminin – masculin, matern – patern).

I.: Povestea mea se numește „Macii roșii”.

Eroina este o fată de 30 de ani… (râde) Este femeie… O cheamă Anira, ea este pictoriță, misiunea ei este să găsească trandafirul roșu, pentru că i se terminase culoarea roșie ca să-și picteze casa. (Apar deja elemente legate de feminin și matern și de confuzia între ele, la aceasta contribuind și raportarea ambivalentă a lui I. față de mama sa: fată de 30 de ani, pardon, femeie! Roșu – culoare definitoriu pentru feminin, aferentă chakrei bazale. A-și picta casa… deja este un simbol transparent pentru identitatea pe care caută să și-o „amenajeze”. Și I. este foarte creativă, pictează și creează bijuterii.)

Ajutorul ei este un cal, calul de care se îngrijește… (Masculin.)

Obstacolul a fost că la un moment dat a dat peste un drum pietruit și erau niște pietre de râu care erau foarte lucioase și calul nu putea să meargă pe pietrele de râu…

Și Anira s-a dat jos de pe cal, dar… și a început să meargă desculță, dar și-a lăsat calul în urmă, pentru că nu mai putea să-l ia cu ea, pentru că, mă rog, calul nu putea să meargă. (Integrăm masculin, nu devenim bărbați… așa că, dacă nu mai „mergea”, adică nu se mai potrivea, a rămas în urmă, în trecut.)

Și… până la urmă n-a ajuns la trandafirul respectiv, dar a întâlnit altceva pe drum… Spun?

T: Din moment ce se cheamă „Macii roșii”…

I.: Da, a întâlnit pe drum niște maci roșii, cu care a putut să facă același lucru pe care vroia să-l facă căutând acel trandafir roșu, în cel mai scurt timp, pentru că altfel se ofilea… (Apare tensiunea căutării contra-cronometru – dacă nu găsesc la timp feminitatea, risc să se ofilească…)

I. alege la ultima etapă a exercițiului un cartonaș din setul COPE reprezentând un copil în lagăr. În desen a încercat să reprezinte trei stări pe care i le-a trezit: de lagăr închis, cu pierdere a libertății, unde vezi cerul, Soarele și prin gard, viața continuă, dar nu pentru tine; un sentiment de umilire, de pierdere a demnității umane; sentimentul că în orice moment orice se poate întâmpla, configurația vieții tale se poate duce „de râpă”, pentru simplul fapt că ai o altă naționalitate, că ești îmbrăcat altfel, că ești DIFERIT.

Spune că nu a trăit astfel de frici, de terori, „umilința poate, când eram mică și ai mei mă certau de față cu alții, dar agresiune fizică nu”. Spune că nici sentimentul de a nu fi liber nu l-a trăit – însă ne amintim foarte bine cum în grupurile anterioare se plângea că este sufocată de mama ei, drept pentru care alesese să stea numai la ea în cameră, inclusiv să mănânce acolo – se închidea, se izola; paradoxal, își lua libertatea în spatele unor ziduri…

Acum a depășit acea trăiri, își amintește foarte vag de ce-i spunem – a „ieșit” din cameră, și-a dat seama că privea lucrurile ca și cum ar fi existat o forță exterioară de care țin lucrurile, care nu ține de tine, și o simțea pe mama ei ca fiind acea forță; între timp și-a dat seama că nu e așa.

Discutăm despre mecanismul de a șterge complet ceva: „când am depășit o chestie vreau să uit de ea”, cu riscurile implicate – ștergând amintirea a ceva dificil, dar depășit, implicit se șterge și soluția găsită, resursa este uitată și ea; practic nu învață din propria experiență.

Povestește cum, atunci când era mică, folosea foarte mult resursele imaginative – în imaginație făcea totul frumos, se refugia acolo (mecanism comun – a se închide singură undeva, fie că e concret sau nu). I se atrage atenția că e o diferență între a nu te preocupa permanent de ceva depășit și „amnezie”.

În poveste merge doar pe pietre, nu și pe marginea drumului format de ele – ei i-a plăcut, pentru că a descoperit că e și tactilă, dar căluțului nu. Nu a căutat soluții pentru ambii – să o ia de exemplu pe drumul moale de alături – printre altele și pentru că nici nu și-a dat seama că e și altceva în afară de drum. La apariția acestei întrebări în grupulețul de lucru, s-a găsit ca soluție de compromis (tot iamginară) că probabil în lateral erau prăpăstii, dar nu știe sigur, pentru că nu s-a uitat.

I.: O iau doar pe unde cred că e ok, îmi e teamă de hazard, de alternative, de surpriză…

Ca în experimentele gestalt, când oamenii privesc o succesiune de puncte și spun că este o linie, similar „funcționează” și I.: dacă a văzut pietrele, care păreau că alcătuiesc ceva continuu, și-a zis că trebuie să fie un drum, delimitat clar, fără surprize. Practic merge precum caii cu ochelari…

T: Dar și pământul de alături continua, dar pentru că nu era delimitat (n.m. îngrădit) nu era bun… Similar, cine știe de câtă vreme erau lanuri de maci pe lateralele drumului sau poate erau chiar în spatele casei…

Apoi, la ajutoare era calul, care nu a fost chiar necesar – atunci ce era de fapt ca ajutor?

I.: Că nu am nevoie de un ajutor special…

T: Nu unul din afară, pentru că a-mi da seama că nu-mi trebuie ajutor înseamnă că…

I. ezită. Spune că a evaluat situația și… nu știa cât mai are până la trandafir, unde este exact, dacă mai ajunge pe lumină și înainte să se ofilească… A renunțat astfel la „ideea fixă”, deși drumul continua. Dar, spune ea, trebuie să ajungă într-un punct tensionat pentru a putea evalua, nu poate de la început – decât dacă e o situație foarte nouă, tensionantă din start…

I.: Dacă văd un drum… o iau pe el, abia apoi mă gândesc…

T: Da, pentru că de la vechile experiențe ai reținut doar că dacă e drum o poți lua pe el, restul detaliilor (că poate fi drum și dacă nu arată așa, că unele se înfundă, că uneori e o bifurcație și celălalt drum e mai scurt etc.) le-ai uitat…

Iată din nou cum imaginația poate fi și resursă, dar și blocantă, atunci când nu este combinată și corectată, ci este ruptă de realitate. Ca și în cazul mecanismului prezentat anterior al lui C., I. nu a relaționat cu mama sa așa cum era ea (a admis asta când a spus că nu mama sa era forța exterioară, ci doar așa o vedea ea – cu ochii minții, căci ceilalți…)

Și-a imaginat trandafir roșu, ochelarii de cal au fost la locul lor – nu mai sunt avute în vedere amănunte precum distanță, ce altceva ar putea să înlocuiască trandafirul etc. De altfel, în grupulețele de lucru i-a fost cel mai dificil în rolul de observator, rol care implica să fie atentă în afara sa, folosind canalele senzoriale. (Până și „terapeutul”, deși atent la „client”, era atent și la sine, la planificarea următoarei întrebări ș.a.m.d. – observatorul trebuia să fie centrat pur și simplu pe ceilalți doi, „client” și „terapeut”, cu relația dintre ei; „clientul” este mult mai probabil centrat pe sine…)

Nu cred că momentan I. merge de fapt pe un drum, ci pare că se învârte în cerc, revenind la tematicile identitare și uitând pașii anteriori, neputând astfel să facă acele corelații „rampă de lansare” evolutivă… Probabil are încă ceva de învățat, de „pritocit” aici…

Studiu de caz 3 – Simt, deci exist!

D.: Cu titlul bag samă că am oareșce…

Povestea mea se numește „Armonie”.

Eroul este delfinul argintiu, care este frumos, vioi și bun, scopul lui este să trăiască în armonie cu tot ce îl înconjoară, cu Universul, și să-i învețe pe cei din familia, din grupul său… acest lucru.

Ajutoarele lui sunt… forța lui interioară și însuși Universul.

Forțele potrivnice… tot Universul, când își schimbă starea (n.m. mama ambivalentă, schizofrenogenă) și… tot interiorul lui, când se transformă în frici…

Se întâmplă că-și învață prima lecție, lecția acceptării, că atunci când se lasă dus de valuri și se bucură de apă și Soare (adică de Mama primordială și Tată?) fiind în același timp… responsabil și vigilent pentru viața lui (s.n.) și a celor din jurul său… Află foarte multe lucruri și evită foarte multe pericole…

Mai învață că atunci când sunt pericole exterioare… se ferește, învață că este bine să se ferească și să se ascundă… și asta transmite mai departe și celor din grupul său…

Iar delfinul argintiu rămâne în inimile celor pe care i-a atins cu aripioara iubirii lui și dăinuie veșnic…

D. își descoperă ca principală resursă în rolul delfinului multă corporalitate.

Deloc întâmplător…

Analiza ei ne-a dus în urmă, în copilărie, când la 5 ani s-a accidentat căzând iarna într-un șanț acoperit de zăpadă, plin de fiare vechi – își căuta plângând sania luată de câtiva copii mai mari, mama o chemase deja în casă și se temea că va fi foarte rău certată, atât pentru pierdere, cât și pentru întârziere. A ajuns la urgență, dar nu a mai fost certată.

Anul trecut a trecut printr-o perioadă dificilă, fiind suspectată de cancer și operată.

Și mai de curând, în vacanță fiind, s-a suit pe o stâncă și a rămas blocată acolo ore întregi, incapabilă să mai coboare.

Era într-adevăr, ca și delfinul, responsabilă pentru părinții săi, care se certau foarte des. Nu îi putea controla direct, dar putea să îi „adune” dacă ea era în pericol, observase că grija îi decentrează de la problemele lor. Așa că… se lovea frecvent… Propria suferință o putea controla!

T: Preferăm un rău altui rău, pentru că pe cel creat de noi îl putem…

D.: Controla…

Ca și delfinul, dă foarte multe lecții celor din jur, mereu are un sfat potrivit, o experiență din care se poate învăța. Însă nu e deloc în armonia în care proclamă că a ajuns, dovadă bolile și faptul că încă își face rău.

Cu ajutorul imageriei dirijate, reușește să intre în contact cu sentimentul interior care nu o lasă să se bucure, să trăiască firesc: neliniștea. Ca înaintea unei furtuni (certurile părintești imposibil de anticipat, dar plutind în aer), barometrul său interior reacționează: „nu poate fi senin, trebuie că vine vreo furtună…”

Numai că ce nu are în vedere este că nu furtuna în sine este periculoasă, ci felul în care îi faci față, locul unde te „prinde” – una este să fii pe mare într-o bărcuță minusculă, cu totul alta la munte, într-o cabană călduroasă și sigură.

Are mare nevoie de iubire, exprimată în felul în care „delfinul argintiu rămâne în inimile celor pe care i-a atins cu aripioara iubirii lui și dăinuie veșnic” – a nu fi uitată, a „dura” înseamnă pentru ea a fi iubită. De aici și sfaturile – că doar nu poți uita pe cineva care ți-a schimbat viața cu un sfat, o idee etc. Este supărată pe mamă că și acum oferă doar mâncare („îmi vine să-i dau cu farfuria jos, mâncare mi-ai dat mereu, nu de mâncarea ta am eu nevoie!!!”), însă nu știe cum să iasă din cercul vicios…

Trăind mereu pentru alții nu mai știe ce înseamnă să trăiască ea, astfel încât, precum cei care se crestează cu lama pentru a simți că trăiesc, se pune în pericole, pentru a simți durerea, deci că e vie, pentru că atunci are senzații legate de ea, de corpul său și, în plus, este captată atenția celor dragi.

Mai ales că are înrădăcinată ideea că nu există bine fără rău și, deci, orice etapă fericită va fi în mod cert urmată de ceva rău. Idee urmată de două consecințe: nu mai speră foarte mult la bine, deși în interior tânjește după el, și pentru a preveni un rău dat de soartă, își face rău singură („măcar să vină un rău de care știu”). Se bifează inconștient răbojul, datoria e plătită anticipat, neliniștea se liniștește.

*

* *

Ca o concluzie a grupului, merită subliniat faptul că e impropriu spus că resursele se „dobândesc” de la ceilalți (vezi etapa 3: ce aș dori să iau de la cei din grup). De fapt, ce „achiziționăm” este că ne dăm seama că le avem și noi, nu neapărat identice, învățăm să le accesăm, aflăm cum „arată” pentru a putea să le recunoaștem (altminteri putem „trece” pe lângă ele fără să ne dăm seama ca ele sunt). Un motiv în plus pentru care modelele parentale sunt atât de importante, fiind la baza armonizării identităților noastre polare.