Potheka Legenta Nescrisa a Printului Intunericului

“Orice adevăr trece prin trei faze. Mai întâi este ridiculizat, apoi trezește o opoziție violentă și în sfârșit este acceptat ca fiind evident de la sine!…” (Arthur Schopenhauer)

Draxia-Dacia. Locul binecuvântat de zei, de unde a început și unde se va sfârși totul. Locuri, fapte, oameni și adevăruri uitate sau intenționat ascunse, toate țesute într-o legendă ce aduce în fața cititorului adevărata identitate a poporului român. Rasa Ariană, ce ne-a fascinat din cele mai vechi timpuri, dar și care a creat atâta vâlvă în lume, apare încet dar sigur la suprafață, indicând un singur neam. Actualul neam Românesc. Cu rădăcini adânci în istoria lumii, de la crearea ei și până în prezent, noi am dat omenirii de la arta scrisului la misticism, de la credință și onoare la trădare și fărădelege.

Potheka-Legenda nescrisă a Prințului

Întunericului este o carte inspirată din adevăruri

păstrate în popor ca mituri, legende și povești. Acțiunea se petrece demult în timp, pe vremea când „uriași” împărțeau cu oamenii Buricul pământului, când apa Sâmbetei izvora din Mărul roșu și înconjura pământul, când stâncile au început să prindă chip, iar Domnul Zeu se arăta privirii. Eroii și acțiunea din această carte sunt

imaginare, dar nu și etnogeneza din care au izvorât.

Toate faptele însă converg spre un singur adevăr și anume că nu este nimic întâmplător pe acest pământ, iar noi am fost întotdeauna martori de netăgăduit.

Potheka este un copil cu puteri magice născut

dintr-o iubire intergalactică, dintre un preot Dac și Zeița Pădurii, o femeie din rasa celor ce au venit să colonizeze pământul și care de fapt ne-au și creat. Viața acestui copil este marcată de problemele neamului său, dar și de dragostea pentru aceștia, insuflată de tatăl lui și mai târziu de mentorul său. Țesută și imaginată în jurul acestui neam de daci, legenda scoate în evidență mistere ale timpului, de la Marea Neagră sau Mărul Roșu cum i se mai spunea, până departe în țara dunelor de nisip, cea a Rotarienilor, sau dincolo de apa cea mare, înconjurând și imaginând astfel lumea și oamenii acelor timpuri. Ales de către Zei să se dezbare de vechi și să apere poarta de acces în această lume, Potheka nu poate renunța la cei ai lui, căutând în permanență o punte și luptând necontenit pentru ai face acceptați pe cei din neamul său, chiar dacă nu la masa Zeilor, măcar prin preajma lor.

Campo

În vremuri demult uitate, când oameni și zei își disputau pământul din dorința lor pentru supremație, exista un loc sacru pe care toți îl vroiau cu ardoare. Se spune că aici s-a născut primul om și tot aici avea să se nască însăși civilizația lumii. Fiind un izvor de bogăție materială, dar mai ales spirituală, cei ce au rămas și mai există încă aici au fost sortiți pieirii și numai creatorul îi poate scăpa de acest blestem:

“…SUB PORTA ILLE REMANEO IS AMMISSUS, SPERATUS AD RELATUS,

OMNIS DACICUS RETRO EVOCATUS ET LACRIMABILIS HODIE,

ET… “

‘’…La poarta ce în urma lor lăsară, speranța că vor reveni, Toți Dacii înapoi îi chemară și plâng acolo și-n această zi, Și nu mai știu, de frică, cui să se mai roage, căci sânt mușcați de tați Și sânt furați de pretutindeni și omorâți de frați, Iar dumnezeul lor de’acum, se freacă-n barbă trimițând doar pilde, Ce disperare și cât chin să mai îndure cu ochii țintă către munte Și de va fi să vină prea târziu și blestemată-i astă soartă, Nu vor mai fi decât pământ arid și oase sprijinind o poartă…‘’

Aceasta este legenda nescrisă a celui ales să păzească poarta de acces a creatorului în această lume până la reântoarcerea Lui.

Capitolul I

Un ger aprig mușca din podoaba albă a bătrânei păduri. Totul în jur era tăcere. Doar crengile spărgeau din când în când liniștea trosnind împovărate de greutatea zăpezii. Arborii seculari știau însă că în curând soarele va reveni să le dea jos gulerele de nea și să le usuce încheieturile reumatice. Lianele și rădăcinile scofâlcite, dar și șanțurile săpate adânc în scoarța copacilor stăteau mărturie că aici a fost cândva o lume tropicală. La piciorul muntelui, lângă poteca largă străjuită de brazi falnici se deschidea o poieniță primitoare. În dreapta acestui luminiș se întindea un ochi de apă alimentat de nu mai puțin de nouă râuri, mai mici sau mai mari. Dintre ele, numai două nu înghețau iarna. Din apa lor se ridicau fuioare de abur ce se împleteau deasupra pădurii, astfel încât atunci când le priveai aveai impresia că sunt două funii groase prin care zeii au dorit să fixeze versantul muntelui. La baza lor vegetația era verde și bogată, în ciuda iernii ce stăpânea peste tot locul. Aici și-a gasit sălaș un grup de oameni ai vremii. Erau membrii tribului KAPNOBATAI-lor ce făceau parte din marele neam al Pelasgilor, renumiți pentru vitejia și istețimea lor, însușiri cu care au fost binecuvântați de zei încă de la naștere. Erau oameni micuți de statură, dar vânjoși, îmbrăcați cu straie simple împletite cu blană, combinație normală pentru niște vânători ai acelor timpuri. Părul lung căzut pe spate și barba deasă le conferea un aer misterios de oameni duri, căliți în lupte, dar și de viața grea a acelor vremuri. Ochii sclipitori aveau o lumină blajină dar rece ce te ținea la distanță dacă încercai vreun gând ascuns. Pe brațele puternice purtau la încheieturi bucăți de piele tăbăcită strânse cu șireturi pentru a le spori forța și siguranța, folosite în luptă și drept pavăză împotriva loviturilor. Pe corp purtau ca veșmânt o cămașă lungă ce le acoperea genunchii, iar pe deasupra, petrecută peste umeri, o togă de blană adunată și legată în partea din față cu un șiret sau prinsă cu o buclă metalică de forma unui melc. De la genunchi în jos, picioarele erau acoperite cu o blană groasă, iar încălțămintea era din piele tăbăcită legată cu un fuior subțire ca să nu iasă din picior. La șold purtau în permanență un soi de lamă tăioasă nu prea lungă, cu un mâner făcut din corn de cerb sculptat, folosită cu mare iscusință atât în treburile gospodărești cât și în pădure la vânat. Era în același timp și o temută armă despre care dușmanii aveau deja cunoștință. Ca și bărbații, femeile purtau părul lung despletit. De statură minionă, erau foarte frumoase și delicate. Cu ochii ușor migdalați și vocea lină cu vorba legănată se arătau a fi niște femei blânde, muncitoare, iubitoare de familie și încrezătoare în bărbații lor. Straiul lor era asemănător cu cel al bărbaților. Cămașa însă era mult mai lungă și avea o terminație de fustă înfoiată. Blănurile care le acopereau umerii și genunchii erau atent meșteșugite, ceea ce le conferea distincție, scoțându-le în evidență feminitatea. La mâini purtau brățări încrustate din aur și argint. Faptul că nu purtau arme nu le făcea mai puțin viteze decât bărbații lor pe care deseori îi însoțeau în luptele purtate pentru apărarea teritoriului. Pentru că Pelasgii sunt străbunii Dacilor și pentru că legenda vorbește despre formarea lor ca popor, în povestea noastră îi vom numi daci pentru a fi mai lesne de înțeles.

*** Acum era liniște. Ultima luptă pe care au purtat-o și în care pieriseră mulți viteji dintre ai lor dispăruse deja în uitare. Le mai aduceau aminte doar copiii rămași orfani, ai căror părinți și-au dat viața pentru ca ei să poată trăi în pace. Aceștia erau crescuți de toți membrii tribului în mare dragoste, fără deosebire, și erau ținuți toți la un loc într-o casă separată de grup. Pentru a-i ști mai în siguranța, ei au fost așezați la intrarea din capătul de lângă apă într-o prelungire a casei preotului. Pe aici trecea drumul celor veniți de la vânătoare, dar și al femeilor care mergeau la izvoare să ia apă. În acest fel doreau să păstreze vie în amintire jertfa celor căzuți, dar și asigurau permanenta legătură a întregii comunități cu copiii. Casa micuților era legată printr-un tunel exterior de casa preotului, singurul om care putea vorbi direct cu GEBELEIZIS – zeul tuturor oamenilor, apelor și necuvântătoarelor, a celor văzute și nevăzute, știute sau neștiute. Kithistes, căci acesta era numele preotului, era o persoană fără vârstă, un mare filosof, dar și un războinic de temut. Renumele și-l câștigase în timpul ultimei confruntări armate în urma căreia a fost și ales ca preot, după ce Kalista, predecesorul și profesorul său, a pierit cu onoare în luptă ținând singur piept unui grup de zece vrășmași. Deși își urmase calea și devenise cu mult timp în urmă un mare filosof, Kithistes, preotul războinic, a stat în mare credință în umbra și sub directa îndrumare a lui Kalista. A adunat atâta cunoaștere încât nici un preot de pe tot întinsul ținutului și chiar și de dincolo de ape nu avea înțelepciunea lui. A cules toate învățăturile KAPNOBATAI-lor, umblătorii prin nori, a KTISTAI-lor, întemeietorii de neamuri, dar și a POLISTAI-lor, întemeietorii de orașe. Pe lângă toate acestea mai aflase și un mare secret pe care încă nu-l putea pătrunde, dar care avea să-i confere o mare izbândă în recunoașterea lui ca filozof. Acum venise vremea să-și ocupe locul de apărător și îndrumător al tribului său. Pentru moment doar asta-și dorea și încerca să-și folosească toată energia în acest sens, propovăduind în toate rugăciunile sale buna înțelegere între oameni și legătura frățească ce trebuia să existe între semenii lui și celelalte vietăți lăsate pe pământ de zei. Cu toate acestea, un gând ascuns îi umbrea seninătatea chipului său fără vârstă. Era noapte, iar copiii dormeau demult în blănurile călduroase la lumina tăciunilor aprinși ce răzbătea din gura focului. Razele lunii aruncau pe fereastra deschisă pe jumătate o lumină rece ce se contopea armonios cu lumina caldă a focului aprins din camera lui Kithistes. Broboane mici de sudoare străluceau pe fruntea lui lată și-i dădeau frisoane. Maxilarul se încleștă, sprâncenele se arcuiră amenințător, iar chipul deveni dintr-o dată de cremene. Retrăia acele momente ale luptei în care mentorul, dar și prietenul său și-a pierdut eroic viața. Strigătele lui de luptă le rostea și acum în somn ca pe o incantație :

– HAR TIOS, TINTONINOS! INSUS TIKO IS DAKON! ILMATON HLIOYLO PLEISTE NAKTOILO! – Mare e Zeul și pretutindeni! Așa să spună vitejii cei curați ! Sfânt și puternic este Domnul Nopții! Retrăia aievea și cu aceeași intensitate cele întâmplate. Kalista se afla pe coama muntelui și deja pusese jos trei dintre cei zece luptători care-l atacau din toate părțile. S-a năpustit urlând asupra celor din dreapta lui, dar la mijlocul drumului s-a întors brusc spre stânga unde i-a surprins descoperiți pe cei aflați în spatele lui. Cu lovituri de maestru a tăiat de la umăr mâna dușmanului din fața sa, a secționat gâtul celui de lângă el și, aruncând rapid sabia în mâna stângă, a înfipt lama ascuțită în pieptul altui vrășmaș, el însuși fiind străpuns în umăr. S-a tras rapid din tăiș și, întorcându-se către cel pe care îl rănise, strigă :

– HAR TIOS, TINTONINOS! Văzând nebunia și curajul dacului, ceilalți au avut o clipă de ezitare și s-au retras din fața lui regrupându-se mai sus în urcuș. Abia atunci Kithistes termină de pus la pământ un luptător care-l atacase și a dat fuga să-și ajute prietenul. Acesta se îndrepta strigând spre grupul adunat sus pe pantă: – HAR TIOS, DAKON PLEISTE NAKTOILO! La un moment dat, grupul s-a tras în lături să facă loc unui luptător imens, de două ori mai înalt decât Kalista și a cărui masivitate îți dădea fiori. Acesta ridică la vedere sabia lungă și grea rotind-o deasupra capului în timp ce înainta pregătindu-și atacul. Kalista însă nu s-a înfricoșat și n-a fugit, așa cum se așteptau ceilalți. A ridicat brațele către cer strigând din răsputeri: – DAKON PLEISTE NAKTOILO! Rostind aceste cuvinte, a împreunat brațele și a strâns cu puterea ambelor mâini mânerul sabiei sale scurte, exact la timp cât să pareze lovitura uriașului ce i-a înmuiat genunchii punându-l jos ca într-o rugăciune. În același moment, Kalista a sărit peste brațul luptătorului, a apucat sabia grea a acestuia de mâner și printr-o răsucire a corpului i-a împlântat adânc și nemilos tăișul în abdomenul ca de piatră. Sângele a țâșnit imediat și a împroșcat iarba. Uriașul a mai rămas o clipă în picioare surprins parcă de cele întâmplate și a căzut mai apoi peste preotul războinic strivindu-l sub greutatea lui. Imediat, cei aflați în picioare au tăbărât pe Kalista înfigându-i tăișul săbiilor pe unde apucau, numai să se vadă scăpați de pericolul de moarte. Kithistes, plin de ură și neputință, a apucat doar să ridice sabia deasupra capului. În același moment a auzit însă un zgomot puternic ce se apropia cu viteza gândului, apăsător și tăios. Aproape imediat au fost învăluiți de o ceață transparentă ce i-a lăsat pe toți fără suflare. După câteva momente Kithistes se dezmetici și realiză că negura aducătoare de moarte n-a avut același efect și asupra lui. Nu vedea în fața ochilor decât trupul prietenului său a cărui viață își dorea atât de mult să o salveze. A dat la o parte leșul uriașului căzut peste Kalista și apucându-și prietenul de umeri i-a strigat numele printre lacrimi. Deschizând pe jumătate ochii și revenind parcă pentru o clipă de pe lumea cealaltă, acesta i-a spus atât de încet încât abia s-a înțeles: – Ai grijă te rog de sufletul meu, Potheka, până mă întorc… și mulțumește-i Domnului nopții pentru ajutor… Te rog să-l cauți și să înveți de la el, nu este un Zeu rău și a dat dovadă… Te rog… Potheka… – Kalista, suspină Kithistes printre lacrimi, bunul meu prieten, îți jur să fac întocmai cum spui! Jur!

*** Asudat, Kithistes s-a ridicat brusc în capul oaselor căutând cu privirea ceva anume prin semiîntunericul din cameră. Același vis îl urmărea chinuindu-l de când se terminase ultima luptă. Se făcea că un zgomot îndepărtat rupe tăcerea și se apropie cu viteza vântului. Era a nu știu câta oară când se trezea din somn din cauza acestui vacarm inexplicabil pe care numai el și animalele îl simțeau și care-i aducea brusc în memorie amintirea ultimei bătălii. În mod ciudat, de fiecare dată găsea afară un copil cu ochii ațintiți în direcția muntelui. Potheka. Era un copil firav, dar cu formele gâtului și brațelor bine conturate. Părul ondulat ce-i cădea pe umeri și ochii pătrunzători de culoare închisă îi confereau un aer semeț și curajos, deși avea numai treisprezece ani. Era cam independent de felul său, nu-i plăcea să asculte de nimeni și nici să stea prea mult într-un loc. Mai era ciudat și prin faptul că nu mânca niciodată carne, hrănindu-se numai cu legume și cu ierburi de el culese despre care nu-l învățase nimeni. Gurile slobode din trib șopteau pe ascuns că Potheka era rodul iubirii dintre Kalista și zeița pădurii și din acest motiv era așa diferit. Ce se știe e că în urmă cu treisprezece ani, Kalista, plecat să vorbească cu zeul Gebeleizis, s-a întors cu acest copil pe care l-a crescut cu mare dragoste și pe care îl lua deseori în pelerinajele sale religioase. Mai era și strigătul său de luptă în care invoca întotdeauna un duh al nopții. Oamenii vorbeau pe ascuns, dar nimeni n-a avut îndrazneala să-i spună ceva lui Kalista în față. Ștergându-și transpirația de pe frunte cu dosul palmei, Kithistes își aduse aminte de cele spuse de bunul său prieten și îndrumător, și încercă să deslușească sensul vorbelor despre Domnul nopții. – Hmm, își spuse Kithistes, mulțumește-i Domnului nopții… ce vorbe or mai fi și astea și ce o fi vrut să spună… caută-l și învață de la el… Cu aceste gânduri ieși repede din casă pornind spre lac. Nu avea decât să urmărească umbra micuțului Potheka nemișcat în lumina strălucitoare a Luceafărului. Stătea cu ochii pironiți spre cer privind înspre munții bătrâni. – Ai auzit și tu? – Îhm, dădu Potheka din cap în semn de încuviințare. Da, am auzit de fiecare dată, dar nu reușesc să fiu atât de rapid încât să-l și văd. Mor de ciudă că este mai iute ca mine. Bărbatul zâmbi și-l luă pe copil pe după umeri. Îi sprijini capul de pieptul său, însă acesta nu-și dezlipi privirea de punctul fixat în direcția munților. Abia atunci observă că Potheka era complet gol până la brâu, deși afară era foarte frig. – Hai să intrăm în casă că o să îngheți, spuse preotul. – Nu, nu mai vreau să stau în casa aia. M-am săturat să trăiesc printre copiii ăia ignoranți și să mă prefac că sunt ca ei. Mă vezi pe mine mulgând oile? răbufni încruntat Potheka. Toți se uită la mine chiorâș și-și dau coate când mă văd trecând. Ei se bucură când Gerula sacrifică animalele. Nu înseamnă că eu sunt ciudat dacă nu împărtășesc bucuria lor și dacă stau deoparte și vorbesc cu caii. Asta nu mă face mai puțin egalul lor. Și sunt pizmoși că eu chiar înțeleg ce spun animalele și râdem împreună de ei, spuse el cu năduf și lovi cu piciorul o piatră. – Cum, cum ai spus, tu vorbești serios? Termină cu copilăriile, Potheka, spuse Kithistes mustrător. – Dar este adevărat tot ce-ți spun. Știi ce mi-a spus calul cel alb din herghelie care stă retras și pe care nu-l călărește nimeni? Că a fost calul tatălui meu și dacă vreau să-l aflu pe cel care trece ca vântul pe deasupra noastră să mă duc în pădurea deasă și să-i găsesc pe bătrânii zimbri, caci ei îmi vor spune. Kithistes se opri brusc. Era un adevăr ascuns copilului de către toți membrii tribului și de care nu avea de unde să afle. Era într-adevăr calul lui Kalista rănit la picior în ziua morții prietenului său. Un strop de sudoare rece îi curse pe șira spinării și-l făcu să se încordeze. A crezut de cuviință să nu sacrifice acel cal și să-l îngrijească în amintirea bunului său prieten. Un lucru era sigur. Acest copil avea ceva special. Îngândurat, nici nu-și dădu seama că au intrat amândoi în casă, fără ca Potheka să intre însă în dormitorul copiilor. – Atâta învățătură … degeaba. Să nu-mi dau eu seama că acest copil e diferit de ceilalți… își spuse Kithistes în sinea lui și-l prinse pe Potheka de umeri și-l întoarse cu fața spre el. – Și ce ți-a mai spus calul cel alb? – Mi-a povestit cum v-ați luptat și cum ai plâns ținându-l pe tata în brațe. Înmărmurit, preotul îl fixă pe copil cu privirea. O lacrimă apărută în colțul ochiului era cât pe ce să-i trădeze slăbiciunea. – Auzi voinicule, dacă vrei mergem împreună și-l căutăm pe cel ce zboară ca gândul pe deasupra noastră, dar când o sa dea colțul ierbii. Ce zici, te învoiești? Emoționat, Potheka se aruncă în brațele lui cu ochii în lacrimi de bucurie. – De când aștept clipa asta! Plecat departe în timp cu gândul, adormise strângând cu dragoste la piept trupul firav al micuțului Potheka, cum odinioară făcuse cu tatăl său.Undeva în noapte un alt glas promitea, de asemenea, sub jurământ să aibă grijă de acest copil.

Soarele pândea ascuns după creasta muntelui, aruncând pe furiș câte o geană să vadă dacă poate prinde luna pe picior greșit și să o trimită la culcare.Vântul se juca gingaș cu fumul ce ieșea pe coșuri și îl întindea lin peste case. Ici-colo se aprindeau făcliile în fața caselor. Satul se trezea încet la viață și se pregătea de o nouă zi de muncă. Animalele mâncau liniștite în staulul amenajat lângă lac, în timp ce câțiva iezi se zbenguiau fără grijă ca niște copii năbădăioși. Kithistes privea coama rară a calului cel alb și încerca parcă să-i pătrundă în minte. Animalul îl fixă cu ochii săi mari și sinceri parcă încercând la rându-i să afle ce era în mintea omului. Își întoarse privirea de la el, la timp parcă să surprindă razele calde ale soarelui ce puneau stapânire pe întreaga așezare. – O zi luminată și plină de căldură îți doresc! se auzi o voce gravă în spatele lui Kithistes. Era Gerula, cel care în fiecare dimineață îngrijește de animalele tribului. – O zi bună și ție, Gerula! răspunse preotul zâmbindu-i ușor bărbosului care-și continuă drumul spre poarta staulului. Îi lega o veche prietenie bazată pe respect și încredere. În ultima luptă i-a salvat viața lui Gerula aruncându-se în fața suliței destinată acestuia, gest ce i-a produs o rană gravă a cărei cicatrice și astăzi îi mai pricinuiește durere. – Vreau să te rog, Gerula, să mă lași pe mine să îngrijesc de calul lui Kalista începând de astăzi, spuse Kithistes către bărbos. Nu știu de ce, dar îmi pare din ce în ce mai abătut și parcă mă urmărește cu privirea… răspunse el feței mirate a celui de dincolo de poartă. Acesta încuviință din cap tăcut văzându-și de treabă în continuare. Înfipse adânc furca în șura de paie răsturnând-o printr-un arc de cerc direct în fața oilor care se îmbulzeau la masă. Kithistes luă o mână de paie și se îndreptă spre calul cel alb. La vederea lui, calul se plecă parcă a recunoștință și se lăsă mângâiat pe creștet fără să clipească. Nările i-au freamătat și uitându-se în ochii omului, apucă delicat paiele din mâna lui. – Oare eu de ce nu te înțeleg, mie de ce nu-mi vorbești? Sau poate mi-ai vorbit, dar nu am băgat eu de seamă… Privirile li se-ntâlniră, iar calul închise pleoapele îndelung parcă în semn de înțelegere. Brusc își îndreptă privirea către gard unde apăruse Potheka somnoros. Copilul îi zâmbi și deschise brațele larg parcă într-o îmbrățișare. – Cum te mai simți, frumosul meu prieten, văd că începi să te înțelegi cu Kithistes… sau mi se pare mie? Calul clătină din cap de câteva ori și se lăsă îmbrățișat de copil.Totul se petrecea sub privirea atentă a preotului și nedumerirea totală a lui Gerula. Potheka prinse calul de coamă și ieșiră împreună pe poarta staulului îndreptându-se spre pădure. – Dacă ar vedea taică-su ce copil a lăsat în urmă… Bietul om, ce războinic de cinste, ce preot luminat și uite ce a zămislit. Eu m-am obișnuit cu el, dar cei din sat nu prea mai vor să-l lase să stea împreună cu ceilalți copii sau să-l mai vadă pe lângă casele lor. – Ehei, Gerula… nu tot ce nu este pe înțelesul nostru înseamnă că este greșit sau rău, răspunse preotul cu privirea ațintită spre copil. O să vină vremea când toate aceste ciudățenii ne vor scăpa de necazuri și ne vor face să ne căim pentru vorbele rele și gândurile noastre ascunse, mai spuse Kithistes. Zilele treceau rând pe rând și deveneau tot mai lungi în luminișul din pădure. Lacul s-a dezghețat încet, iar căderile de apă s-au trezit la viață mai devreme de cea de a doua lună plină. Viața dacilor se desfășura normal și în liniște de când nu mai erau amenințați de triburile lacome și viclene de la apus. Cirezi de zimbri veneau să se adape la malul lacului care devenise odată cu dezghețul principala sursă de apă atât pentru oameni, cât și pentru viețuitoarele pădurii. Ieșise colțul ierbii, iar culoarea verde acapara foarte repede peisajul. Ghiocei mari își legănau clopoțeii în soare să prindă cât mai multă căldură, iar pomii se trezeau din somnul hibernal întinzându-și brațele de crengi amorțite, trosnind degetele de frunze mici și tinere. Solstițiul de primăvară avusese loc și era deci timpul pentru întâlnirea dintre sfatul bătrânilor în frunte cu șeful ales de întreaga suflare. Oroles urca cu pași apăsați și siguri panta ce ducea către casa lui Kithistes. Urcase de atâtea ori această pantă. Acum însă era obosit. Rănile vechi și iernile grele îl doborâseră pe puternicul războinic ales pentru vitejia și iscusința sa drept conducător al tribului. Rana din pulpă, deși vindecată misterios de preot, încă îl mai făcea să se deplaseze greu și să se ajute de un ciomag. Ochiul stâng nu-l mai avea, fiind înlocuit de o cicatrice mare șlefuită de timp. Picioarele scurte și groase se înfigeau parcă în pământ la fiecare pas. Ajuns la ușa preotului dădu să bată în lemnul vechi. – Intră, Oroles, împinge ușa și vino înăuntru! strigă Kithistes din casă. De fiecare dată, șeful tribului era uluit de cum putea preotul să simtă, dar și să și ghicească cine e la ușa lui. Niciodată nu dădea greș, deși a încercat de nenumărate ori să-l surprindă trimițând pe altcineva în locul lui. Dar de fiecare dată preotul știa exact cine e dincolo de ușă strigându-l pe nume. Oroles se așeză încet pe scaun ținându-și ciomagul între picioarele ghemuite și învârtindu-l ușor între palmele mari. – Ai întârziat, șefule, spuse Kithistes către cel ce stătea în fața lui. Te așteptam de acum două zile, dar probabil că am început să îmbătrânesc și eu și nu mai țin socoteala timpului cum trebuie. – Nu m-a lăsat Dava sa vin. O discuție aprinsă la sfatul bătrânilor a dat naștere unei hotărâri ce a fost împărtășită de toți, dar nu și de Dava. Nu mai vorbește cu mine și nu mai contenește cu acuzele și ocara de atunci încoace. O tăcere scurtă se așternu între cei doi în timp ce Kithistes își privea conlocutorul trecându-și mâna prin părul ce-i cădea pe frunte. Dava, o femeie dacă de toată cinstea, era viteaza soție a șefului tribului. Era de o moralitate și bunătate nemărginite. Ca o adevărată soție dacă, și-a urmat bărbatul în mai toate luptele, chiar salvându-l de la moarte de câteva ori. Și nu numai pe el. Mulți bărbați ai tribului, chiar membri ai consiliului bătrânilor îi datorau viața acestei femei neînfricate. Dar nefiind permis accesul femeilor la întâlnirile sfatului, nu de puține ori se luau hotărâri ce nu erau pe placul Davei care avea mereu răspunsurile potrivite în contra deciziilor luate. Însă nimic nu părea să conteze în fața bătrânilor satului, deși chiar și la ultima luptă s-a dovedit ca ea avusese dreptate când și-a permis să nesocotească planul de apărare decis de aceștia. – Știu de ce v-ați încontrat și știu că de aceea ai venit la mine, Oroles. Însă asta nu rezolvă problemele voastre de conștiință, iar vorbele grele spuse de unii bătrâni nu duc la ceva bun, spuse Kithistes pe un ton puțin iritat. Dava a avut dreptate ca întotdeauna și știi la fel de bine ca mine că femeia asta a ajutat mai mult ca oricine să țină tribul unit. Înțelegerea și prosperitatea ce ne înconjoară astăzi i se datorează în mare măsură. Nu mă faceți să mă îndoiesc de voi și nu supărați Zeii cu prostiile voastre. Kithistes se ridică nervos de pe scaun și se îndreptă agitat spre fereastra ce da spre lac. Era vădit nervos și îngândurat. – Și să-ți mai spun un singur lucru, bătrânul meu prieten. Dacă există un vinovat în toată această problemă inventată, acela ești numai tu. Pentru că tu ești cel ce ia decizia finală și numai tu poți să le închizi gura proastă să nu mai scuipe venin. E adevărat că nu le poți șterge din cap gândurile rele, dar poți măcar să-i faci să înțeleagă un singur lucru, mai spuse preotul pe un ton deja ridicat. Trăim datorită Zeilor care ne iubesc pe toți fără deosebire. Cine sunt ei să ia hotărâri pe care numai Zeii au dreptul să le ia!? încheie Kithistes aproape țipând și întorcându-și privirea către Oroles care stătea umil în scăunel frământând în palme ciomagul noduros. Broboane mari de sudoare curgeau pe chipul său întunecat. Privea în gol îngândurat ignorând lacrima ce-i curgea de sub cicatricea ce-i ținea loc de ochi. – Și dacă te înșeli? spuse într-un târziu șeful clanului. Eu atâta am avut de spus și de aceea am venit la tine să te anunț că bătrânii satului vor sa te vadă. – Bag seamă că-ți pierzi instinctele și odată cu ele și încrederea în mine stând prea mult în preajma acelor bătrâni sfătoși. O să vin, Oroles, cu siguranță. Du-te și spune-le că vin, dar nu acum. Mai întâi trebuie să mă înfățișez Zeilor să le cer iertare pentru nesăbuința voastră și să văd ce-mi poruncesc. Apoi voi lua o hotărâre și voi veni să vă comunic porunca zeilor. Voi pleca de îndată ce oierii-și vor mâna turmele spre pășuni și mă voi întoarce exact la prima lună plină. Până atunci, Zeii să vă aibă în pază. Spunând acestea, Kithistes ieși din casă lăsându-l pe bătrânul războinic în scaun și se îndreptă grăbit spre pădurea din munte unde-și avea locul de reculegere.

***

În sat viața își urma cursul obișnuit. Ici-colo vedeai grupuri de femei stând de vorbă în timp ce treceau lâna tunsă de pe oi și adunată într-un ghem mare pe un băț micuț pe care-l învârteau cu măiestrie fără să-l privească. Copiii se alergau râzând și chicotind într-o leapșă nesfârșită. Mai la vale, în atelierul fierarului era agitație ca de obicei. Chaia, un om fâșneț în ciuda construcției sale robuste și cam gălăgios de fel, era armurierul, dar și potcovarul comunității. De fapt, el era omul bun la toate. Repara și fixa tot ce era din metal. Astăzi, ca în fiecare zi, de altfel, se învârtea în jurul focului agitând bucățile de metal înfipte în cărbunii încinși în timp ce un altul apăsa pe un soi de burduf confecționat din piele tăbăcită și legată de două bucăți de lemn ca două mânere. Explica ucenicilor săi pe un ton ridicat, ca să se poată face auzit, procedeul de prelucrare a metalului. Mai jos de atelierul lui cu vreo patru – cinci case se afla atelierul bijutierului, cel care făcea minunate brățări și piepteni care împodobeau brațele și părul femeilor dace, dar și cercei sau inele menite să le scoată în evidență naturalețea și frumusețea. Aproape de mijlocul satului, din drumul ce curgea prin fața caselor se făcea o potecă spre lac unde nu departe se deschidea un spațiu larg de formă rotundă denumit de oameni Tabernacul. Locul era destinat întâlnirilor bătrânilor cu membrii urbei, atunci când aveau să le comunice ceva important. Tot la Tabernacul se adunau bărbații la povestiri, iar seara aici se făcea foc mare în jurul căruia se strângeau cu mic, cu mare. Tot aici făceau cunoștință tinerele fetișcane cu noii vlăstari ai tribului. În joaca lor, copiii ajunseră la Tabernacul unde se strânseră în jurul lui Gerula și al altor câțiva bărbați să asculte fascinantele povestiri despre vitejii tribului. Încercau să prindă tot și să imite orice mișcare făcută de aceștia când gesticulau pentru a da greutate vorbelor. Potheka stătea retras ca de obicei, dar atent totuși la ce se povestea.Trăia cu intensitate cele auzite, iar când veni vorba despre vitejia tatălui său, lacrimile începuseră să-i curgă fără să le mai poată opri. Copiii, care se credeau deja neînfricați războinici, începură să-și dea coate și să se uite către Potheka în batjocură. Ei erau bărbați și de aceea nu plângeau. Palma mare și grea a lui Gerula se abătu cu zgomot peste ceafa celui mai copt dintre copii. Nedumerit, acesta începu să plângă și vru să o rupă la fugă, dar mâna fermă a bătrânului Gerula îl trase înapoi. – Să nu uitați niciodată că acei care au luptat și au murit pentru ca voi să vă bucurați de liniște trăiesc prin urmașii lor. Noi le arătăm respectul nostru iubindu-i pe copiii lor. Iar tu, măi țâcă, să nu uiți că dacă nu era tătânele lui Potheka, tu nu erai acum aici să te hlizești ca o oaie proastă. Du-te și întreabă-ți bătrânul, dacă nu mă crezi pe mine. Spunând acestea, Gerula dădu drumul strânsorii și-l eliberă pe băiat care, spășit, se așeză la loc lângă ceilalți țintuind iarba cu privirea. Bătrânul se ridică în picioare și se întoarse către Potheka ce urmărise atent această discuție, ridicându-l în brațele sale puternice. – Să mergem, viteazule, spuse Gerula, că o veni și vremea să le arăți tuturor ce bărbat de ispravă ești tu, și se depărtară de grupul rămas tăcut. Hai să te învăț trânta cu ursul și mânuirea sabiei…

***

Trecuseră deja două ploi și oamenii erau gata să-și ia drumul cu oile spre pășunile bogate. Departe în pădure, ascunse de privirile tuturor, se distingeau două siluete. – Luminăția ta, spuse o voce limpede, dar cam dură de femeie trecută de prima tinerețe, am venit în mare grabă după ce am găsit semnul pe care l-ai lăsat la locul nostru. – Dava, răspunse Kithises, noi ne cunoaștem de foarte mulți ani și te-am rugat când suntem singuri să-mi spui pe nume. Caracterul și istețimea ta, dar și respectul pe care ți-l port ne așează pe aceeași treaptă pe amândoi.Te-am chemat aici să discutăm problema micuțului Potheka. După cum știi, eu mâine voi pleca să mă înfățișez înaintea Zeilor, că tare am sufletul greu și vreau să lămuresc multe probleme. Îl voi lua cu mine de această dată și pe copil să nu-l mai las singur cât sunt eu plecat.

– Am încercat din răsputeri să-i fac să înțeleagă, să le deschid ochii și sufletul, dar nu am avut sorți de izbândă, spuse Dava. – Nu știu ce le-a cășunat așa dintr-o dată pe bietul copil. Pentru tot ce nu este bine, Potheka este de vină. Și dacă nu plouă sau iarba este mică, tot el este cu ghinion… – Nu-i nimic întâmplător pe lumea asta, Dava. A sosit timpul să afle toți cine este de fapt acest copil. A sosit timpul lui Potheka. O să li se mai domolească mânia, iar când mă voi întoarce din pelerinaj cu siguranță o să am o discuție cu ei. De aceea te-am și chemat aici, buna mea prietenă. Aș vrea să aduni toți oamenii tribului în ziua aceea la întrunirea mea cu bătrânii. Știu că nu este admis nimeni, răspunse Kithistes privirii temătoare și întrebătoare a Davei, dar o să fie o discuție ce-i privește pe toți membrii clanului fără deosebire și nu numai pe cei luminați, și aici preotul accentuă cuvântul pentru a-i spori importanța. – Așa o să fac, Luminăți… scuză-mă, se opri brusc Dava privindu-l direct pe preot, o să fac întocmai cum dorești și sper să iasă bine. – Cu siguranță, altfel suntem sortiți pieirii. Atât am voit a-ți spune și îți mulțumesc că ai venit și că ajuți ca întotdeauna la menținerea tribului. Dava plecă fruntea în semn de respect și se îndreptă spre sat pe același drum pe care venise. Kithistes mai zăbovi un pic parcă pentru a-și termina gândul care-l măcina în legătură cu soarta lui Oroles și se pierdu și el în desișul pădurii. Luceafărul de dimineață îl găsi pe Kithistes verificând desaga cu merinde pentru drum. Primise multe bucate de la femeile din sat. Era mișcat de atenția oamenilor și încerca să treacă mai ușor peste lipsa lor de compasiune manifestată față de un membru al tribului, mai ales ca acesta era un copil nevinovat. Se îndreptă spre pat să-l trezească pe Potheka. Băiatul era deja în capul oaselor și privindu-l îi spuse:

– De când aștept eu ziua asta! Iată că a venit în cele din urmă. Credeai că o să-mi pierd timpul dormind în loc să-mi pregătesc sufletul și să-mi pun gândurile în ordine? – Pe toți Zeii din cer, își spuse Kithistes în sinea lui, atâta deșteptăciune și vorbe de duh de la un copil… mărite Zeu… trebuie să fie născut astfel. – Cunoscându-te nici nu mă îndoiam să fie altfel, zise preotul zâmbind în barbă. Hai, sari din pat și la drum, că ne prinde soarele în casă și avem drum lung de făcut. – Și încă ce drum… Dar mai întâi trebuie să-mi iau rămas bun de la căluțul meu și mai am ceva de rezolvat în care o să te rog să mă ajuți. – Ce pot eu să fac și tu nu? întrebă mirat Kithistes. – Uite am aici niște ierburi pentru durerile de dinți ale lui Gerula. Suferă îngrozitor de aseară și fără ele n-o să-i treacă. Dacă i le dau eu nu o să aibă încredere, dar dacă vin de la tine o să le ia negreșit. Preotul rămase o clipă blocat după care izbucni în râs: – Păi cu Gerula m-am întâlnit aseară și nu avea nimic, ba chiar era foarte vesel. Copilul nu mai răspunse și îi puse în mână o bucățică de pânză înfășurată și ieși afară să-și ia rămas bun de la cal. În scurt timp, Kithistes luă într-o mână desaga cu merinde și în cealaltă toiagul care-l însoțea întotdeauna la drum și ieși afară. Îl găsi pe Potheka puțin încruntat. – Căluțul spune că ar fi bine să meargă și el cu noi și că ar merge bucuros dacă l-am lua. Dar eu nu știu ce să-i răspund că nu de mine depinde.Tu ce spui, putem să-l luăm cu noi? După un scurt timp de gândire în care privi lung calul ce se uita pe rând la amândoi, Kithistes încuviință printr-o ușoară mișcare a capului. – Dar unde e Gerula, nu-l putem lăsa așa, ți-am mai spus… Atunci se dezmetici și Kithistes și uitându-se în jur realiză că bătrânul bărbos nu era prezent ca de obicei să dea de mâncare animalelor. Căzu puțin pe gânduri și se hotărâ să se așeze pe o piatră lângă copil și să aștepte. Stătură așa mai bine de un ceas când văzură în vale silueta inconfundabilă a lui Gerula venind agale. Când ajunse în dreptul lor observară privirea întunecată a bărbosului. – De azi noapte nu-mi dau pace deloc durerile de dinți, abia mai pot vorbi. De abia merg, mi-s pașii grei și parcă-mi ies ochii din cap. Preotul căută privirea copilului. Potheka se întoarse către el și cu un zâmbet ștrengăresc oftă ridicând din umeri. – Gerula, îngăimă preotul, știam de durerea ta, de fapt știa Potheka…Uite ți-am adus niște ierburi care o să-ți aline suferința. Le mesteci, mai spuse și îi întinse bărbosului bucata de pânză. Acesta o desfăcu, luă câteva firișoare între degetele butucănoase și le aruncă în gură. – Doar nu există durere pe lumea asta să doboare un bărbat, zise preotul și aruncă o privire scurtă și plină de înțeles către Potheka. Închise ochii a mulțumire către copil și se așeză pe o piatră privind către cer. Potheka luă calul de coamă așa cum îl obișnuise și se îndreptară spre cărarea ce ducea către munții păduroși. – Să nu mai zăbovim, spuse el întorcându-se către preot. La revedere, Gerula, o să-mi fie dor de tine, mai adăugă continuându-și drumul. Kithistes îi luă urma și grăbi puțin pasul ca să-l ajungă.Cei trei se pierdură curând în desișul pădurii, începând un drum plin de peripeții.

*** Mergeau deja de o bucată de timp fără să-și spună nimic unul altuia. Preotul mergea sprijinindu-se în toiagul său, cu gândul la cele întâmplate, iar copilul privea curios în toate direcțiile, părând a se bucura de tot ce-l înconjoară. Păsări minunate viu colorate ciripeau vesele în copaci. Dând la o parte o creangă care-i stătea în drum, Potheka zări pe mâna sa o buburuză care iute își desfăcu aripile și se făcu nevăzută. Era nespus de fericit. În jurul său era atâta frumusețe. Uitase și de mâncare. Pentru prima oară depășea vecinătatea casei și mergea în pădure. Așa trecu prima zi din călătoria lor, fără a-și adresa vreun cuvânt unul altuia. Cam pe când noaptea începea să-și intre în drepturi, Kithistes rupse tăcerea: – Potheka, ar fi timpul să alegem un loc unde să înnoptăm. – Da, desigur,veni răspunsul copilului, chiar mi-e foame și am obosit. Au găsit repede un loc mai retras unde aprinseră un foc mic care să țină la depărtare jivinele pădurii. După ce mâncară privind flacăra jucăușă, preotul și copilul au adormit răpuși de oboseala drumului lung.

*** Pădurea se trezise deja la viață când preotul deschise ochii și se ridică în cot să vadă ce face băiatul. Nu mică i-a fost mirarea când văzu focul aprins, iar alături copilul care trebăluia ceva. – Slăvită fie lumina acestei zile noi, spuse el către Potheka, ai dormit bine, ți-a fost teamă? – Nu, nu mi-a fost teamă, mai ales după ce m-ai mângâiat pe cap m-a învăluit o liniște pe care nu am mai simțit-o până acum. Kithistes deschise ochii larg a mirare. El nu-și aducea aminte să-l fi mângâiat aseară pe băiat. În același moment Potheka se întoarse spre el spunând : – Cum, nu ai fost tu? Și văzând fața uimită a preotului continuă încet : – Da, știu ce simți… nu fi surprins, într-adevăr eu îți pot citi gândurile și ție. Kithistes întinse mâna și apucă mecanic cana de ceai întinsă de Potheka, fără a putea articula nici un sunet. Duse cana către gură și sorbi din ea. Era bun ceaiul, exact așa cum îi plăcea lui. – De când poți face asta, Potheka ?Și mie când aveai de gând să-mi spui..? zise preotul aproape în barbă. – De mult aud voci pe care nu mi le puteam explica, de aceea mă refugiam în locuri mai retrase. Speram că acolo n-o să le mai aud. Mult timp am crezut că sunt un ciudat, dar într-o zi am înțeles ce-mi spunea acel cal alb care obișnuia să mă privească intens.Te întrebi de unde cunosc așa vorbe meșteșugite, dar tot ce știu este că ele vin dinlăuntrul meu. – Deci, citești gândurile și înțelegi graiul tuturor necuvântătoarelor, spuse preotul sorbind din nou din cana de ceai. – Nu chiar toate necuvântătoarele… sau nu știu încă. Uite buburuza aia mică de mi-a stat pe mâna ieri, nu am auzit-o… – Bine, bine… reluă Kithistes, dar cum este cu ierburile și cu Gerula… – Pe Gerula l-am simțit în vis. Nu știu cum să explic, dar persoanelor de care mă apropii și-mi devin dragi le simt sufletul și de la depărtare. Așa cum te-am simțit și pe tine când te-ai întâlnit cu Dava în pădure. Sufletul tău exalta de bucurie. Preotul îl privi ca trăznit. Era cel mai mare secret al său și credea că doar Zeii îl știau. Este Potheka un fiu de Zeu? Văzându-l încurcat pe Kithistes, copilul încercă să schimbe vorba: – Cât despre ierburi, e simplu. Dacă am nevoie de ceva, așa cum a fost cu Gerula, doar mă gândesc și pașii îmi sunt purtați până la locul unde se află planta. Kithistes își trecu mâna prin pletele care-i cădeau pe frunte dându-le ușor spre spate. Urmă o perioadă de liniște, timp în care Potheka se duse să ia calul pentru a porni la drum. Totul luase o turnură deosebită. Crezuse inițial că acest copil ar putea avea ceva special și că el ca preot îi va împărtăși din învățătura sa, însă se dovedea că lucrurile stau altfel. Poate Kalista nu a vrut sau nu a avut timp să-i spună adevărul. Stinse focul cu ceaiul rămas în cană și se îndreptă spre locul unde erau Potheka și calul său. – Gata de drum? se adresă copilului. – Da, raspunse copilul senin și luând calul de coamă se alătură preotului și porniră împreună pe potecuța îngustă. – Kithistes, și tu ai anumite însușiri. Aș fi curios să știu cum de te-a ales tata. – Potheka, eu nu am calitățile tale. Cu așa ceva te naști. Eu puteam doar să prevăd când vin ploile. Am o forță de concentrare pe care tatăl tău a apreciat-o. Kalista, care acum ne vede și ne așteaptă la întâlnirea cu Zeii m-a învățat foarte multe. Sunt multe punți în corpul omenesc pe care dacă le folosești poți deschide lumi ale cunoașterii și poți dezvolta simțuri pe care nici nu știi că le ai. Cunoașterea este cea mai de preț calitate, mi-a spus tatăl tău. Și ca să o atingi trebuie să înveți toată viața. Potheka pășea încet sorbind fiecare cuvânt rostit de preot, iar ochii jucăuși îi urmăreau gesturile și-i cântăreau spusele. – După ce am citit și am învățat mai mulți ani la rând, continuă preotul, într-o zi tatăl tău m-a luat cu el pentru prima oară într-un pelerinaj. A fost prima mea inițiere în tainele cunoașterii adevărate. Acumulasem multă învățătură, dar numai Kalista, bunul meu prieten, a știut când a sosit vremea să mă unească cu tainele cerești. Cam pe la mijlocul ceremoniei religioase, în momentul incantației Zeilor, m-am auzit strigat pe nume și am dat să mă întorc. Însă tatăl tău m-a prins cu o mână de umăr oprindu-mă să privesc înapoi. Cu cealaltă mână m-a apăsat puternic între ochi, iar privirea mi s-a întunecat și vederea mi-a pierit de tot. Abia mai apoi am început să disting în întuneric. Prima oară am văzut o umbră care se apropia de mine încet. Umbra creștea parcă în înălțime și la un moment dat m-am speriat și am tresărit. Atunci am simțit strânsoarea puternică a tatălui tău pe umăr. Mi-a strigat să nu mă împotrivesc cunoașterii, fapt ce m-a mai liniștit. Se înnorase parcă, iar în văzduh era o negură ce nu-mi îngăduia să văd prea bine. Am ridicat privirea să observ chipul umbrei care stătea în fața mea și atunci am văzut pentru prima oară un Zeu. Neliniștea mă cuprinse la vederea lui. Nu era nici pe departe așa cum mi-l închipuisem. Era …după cum am putut să socot eu în acea clipă, de trei ori înălțimea mea, avea un cap mare de lup și niște ochi aprinși ca jarul. În mână ținea un toiag imens ce avea la unul din capete un bulbuc lunguieț plin de nori ce-și schimbau culoarea rapid, de la albul de nea la cea a sângelui, apoi la culoarea bălaie a grânelor. Săgeți străbăteau acel bulb și nu-l spărgeau. A ridicat mâna sub mantia lungă și m-a atins pe cap. În acel moment m-am simțit ușor ca ceața și chiar m-am ridicat spre cer. Nu mai simțeam corpul și parcă vedeam de sus tot ce era în jurul meu, pădurea și stânca pe care ne aflam. M-am văzut pe mine și pe tatăl tău, dar nu și pe Zeu care cred că era prezent doar prin spirit. Atunci am alunecat și privirea mi s-a întunecat iarăși. Când m-am trezit, tatăl tău stătea la marginea platoului și se uita spre munții păduroși. S-a îndreptat spre mine și m-a ajutat să mă ridic, după care mi-a spus : – Kithistes băiete, ai trecut cu bine inițierea în arta cunoașterii supreme. De acum te poți considera preot și filozof. Și într-adevăr multe s-au schimbat de atunci în comportamentul meu. Îmi descopeream anumite calități pe care nu le cunoșteam. Aveam să-mi dau seama abia astăzi că de fapt sunt limitat și că adevărul suprem nu l-am atins încă. Era deja spre după amiază și ei tot mai mergeau prin desișul pădurii. Hotărâră să facă un popas ca să-și odihnească picioarele și să mănânce câte ceva. O boare de vânt călduț începu să adie și să amestece culorile vii ale pădurii, în mișcarea lină a ramurilor și a frunzelor. Cei doi se amuzau de o pățanie povestită cu mult haz de Kithistes din copilăria lui. Potheka se opri din râs și se uită în dreapta preotului. Acesta continua să râdă când copilul îi făcu semn să tacă. Doi ochi priveau spre ei din desișul pădurii. Băiatul își fixă privirea în acea direcție și rămase așa preț de câteva clipe. Din tufișuri ieși o scroafă urmată de patru purceluși mici și jucăuși.Trecură foarte aproape de ei fără să-i bage în seamă, de parcă erau invizibili. Era prima oară in viața lui Kithistes când se întâmpla așa ceva. Dar nu comentă nimic, ci se ridică adunând în traistă bucatele rămase. Mai rămânea puțin din această zi, soarele trecuse de mult iar lumina se ducea după el lăsând vietățile pădurii să se pregătească de culcare. Trecuseră două săptămâni de când au pornit către locul sacru de rugăciune aflat pe platoul din munții păduroși când, pe la miezul zilei, ajunseră într-un loc unde drumul se desfăcea parcă în două. În dreapta se făcea o vale care dădea în albia unui râu cristalin și repede, iar în stânga se continua urcușul plin de ferigă și boscheți de alune de pământ. Aici, calul se opri în loc și-l făcu și pe copil să se oprească. – De ce te-ai oprit, Potheka, întrebă preotul, urmează-mă căci ăsta-i drumul spre locul sfânt de rugăciune. Copilul se uită la el lung și spuse : – Kithistes, dacă vrei să-l vedem pe cel care face zgomotul acela, iar eu vreau neapărat să-l văd, trebuie să o luăm spre dreapta. Căluțul spune că pe lângă albia râului trebuie să mergem ca să dăm de zimbrii care ne pot arăta locul unde-l găsim. – Așa să fie, spuse preotul, atunci să mergem. În sinea lui ar fi vrut să-și continue drumul și să se înfățișeze înaintea Zeilor, să se elibereze de ceea ce îl apăsa atât de tare, dar Potheka îl luă de mână și îl strânse arătându-i parcă să aibă încredere în el și coborâră încet panta spre albia râului.

*** După două nopți și o zi de mers pe lângă firul apei, se arătă în fața lor o pășune întinsă și bogată în care-și găsise locul o cireadă de vreo cinci sute de zimbri. Priveliștea era amețitoare. Atâtea animale la un loc nu mai văzuseră până atunci nici copilul, dar nici bătrânul. Stăteau uimiți și priveau. Calul înaintă în timp ce Kithistes și Potheka încă nu se dezmeticiseră, surprinși de ce le vedeau ochii. Grupuri de zimbri tineri alergau zguduind pământul sub greutatea copitelor. Cei doi hotărâră să se așeze pe o colină și să aștepte, privind neîncetat animalele robuste care impuneau respect prin măreția lor. După vreo câteva ceasuri, din pământ și până în văzduh totul a fost acaparat de un vacarm imens. Animalele parcă înnebuniseră tropăind din copite și scotând mugete de spaimă, stoluri de păsări veneau de pretutindeni. În fața lor se desfășura parcă începutul unei bătălii. În mijlocul acestui vacarm se distingea un zgomot ce creștea în intensitate apropiindu-se de ei foarte repede. Erau cuprinși de teamă, iar preotul încerca să-l apere pe copil punându-și pieptul pavăză și învârtind ciomagul în toate direcțiile, bolborosind vorbe numai de el știute. În îmbulzeală colbul se ridica în valuri împrăștiat de vânt ca o perdea în zare. Deodată, pe deasupra tuturor, o pasăre de fier trecu în viteză despicând aerul cu ciocul său ascuțit sclipind pentru o clipă în bătaia soarelui. Era atât de mare și fioroasă încât îți era imposibil să-ți iei ochii de la ea. Făcu un ocol la marginea văii și se întoarse brusc în direcția lor. Kithistes ridică toiagul amenințător și începu să strige cu mult curaj. Pasărea se opri în dreptul lor și în același timp cu ea se opri și zgomotul. Parcă și vântul stătu în loc. Nu se auzea decât respirația sacadată a celor doi rămași încremeniți ca două stane de piatră. Pasărea era imensă. Așa ceva nu văzuse nimeni vreodată pe acele meleaguri. Ciocul, un pic aplecat în jos ca la păsările de pradă, era atât de ascuțit că dacă-l atingeai te înțepa cu siguranță. Era șlefuită ca piatra de râu, iar în față avea un singur ochi mare și întunecat în care se reflecta cerul amiezii. Aripile drepte stăteau arcuite înspre spate pregătite în permanență de atac. Stătea deasupra lor fără nici o bătaie de aripi și părea că nimic nu putea să o clintească. Apoi se ridică ușor de bot și dispăru atât de brusc încât cei doi s-au întrebat dacă nu cumva a fost vreo arătare a minții. Deși plecase de ceva timp, cei doi se țineau încă îmbrățișați neîndrăznind să se dezlipească unul de celălalt. După un timp, bătrânul se așeză pe iarbă lăsând toiagul să-i cadă și duse mâna la frunte. Copilul rămase în picioare cu privirea ațintită în direcția în care dispăruse pasărea spunând ca pentru sine, dar cu voce tare : – Azi te-am văzut în sfârșit. Acum știu ce caut. Apoi se lăsă pe vine lângă preot și punând mâna pe genunchiul lui vru să-i spună ceva, dar se opri văzând că barba și părul îi albiseră complet. Erau acum ca neaua. Încet – încet, privirea rătăcită a bătrânului revenea din negura în care se cufundase. Se întoarse spre Potheka și-i spuse cu voce autoritară : – Începând din clipa asta nu te mai depărtezi de mine nici măcar un pas. Văzând că băiatul are ceva de comentat, acesta continuă: – Să nu te aud Potheka, tu ai văzut cu cine avem de a face? – Lasă, Kithistes, că nu ne omoară, că dacă vroia o făcea acum. Și să știi că-ți șade mai bine așa cum ești acum. O să-i placă și Davei cu siguranță. Preotul se uită spre el neînțelegând ce vrea să spună. Își trecu mâna prin păr și atunci văzu că pletele-i erau albe. Dădu din cap a neputință și privindu-l pe copil izbucniră amândoi în râs. Dinspre pădure venea încet calul cel alb urmat de un zimbru bătrân cu o statură impresionantă. Coarnele erau atât de mari și de întoarse spre interior că semănau cu două inele. Nările îi fremătau, iar pieptul puternic și mare ca o platoșă se legăna în ritmul apăsat al copitelor. Oprindu-se în dreptul celor doi stătu preț de câteva clipe nemișcat privind fix în ochii copilului. Printr-o mișcare lentă îndreptă capul în direcția muntelui de dincolo de pășunea întinsă. Copilul rămase neclintit în timp ce animalele se îndreptau liniștite către marginea pădurii. – A fost un cal minunat în tinerețea lui, nu-i așa? rupse copilul tăcerea apăsătoare …nu-i așa? repetă el întrebarea. – Da, Potheka, și încă este un cal strașnic. Păcat. Nu înțeleg ce zic animalele, dar este lesne de înțeles că el se va opri din drum aici. – Așa e, a zis că locul ăsta îl visează demult, este ca o chemare pentru el. Amintiri demult uitate îi reveniră preotului în minte și revăzu tabloul întoarcerii lui Kalista în sat călare pe un cal alb, semeț, cum nu mai văzuse până atunci prin locurile acelea. Era acum mulți ani, în ziua în care-l aduse și pe micuțul Potheka. Toți se minunaseră atunci de frumusețea calului care se lăsa mângâiat privindu-i semeț cu ochii săi mari și inteligenți. S-au meritat unul pe celalalt. Și cal și stăpân și-au purtat de grijă unul celuilalt, atât în lupte cât și în vreme de liniște. Acum venise rândul calului să-și urmeze stăpânul. În împărăția zeilor. Poate că și acolo avea nevoie de el și de aceea-l chemase. – Drum bun, prețios și cinstit animal, se trezi Kithistes spunând cu voce joasă și aproape stinsă. Cei doi hotărâră să înnopteze acolo pe colină și aprinseră un foc cu lemne uscate aduse din pădure. Zimbrii se întoarseră pe pășune, dar nu păreau deloc deranjați de prezența celor doi. Kithistes și Potheka mâncară tăcuți, fiecare cu gândurile sale, apoi se întinseră lângă focul a cărui lumină se juca din ce în ce mai timid în bezna nopții până se stinse .

*** Luceafărul de dimineață făcu loc bucuros luminii zorilor ce cobora agale, învăluind satul dacilor dintre munții păduroși. Câțiva bărbați și un copil erau deja treji la acea oră preocupați fiind cu pescuitul aproape de mijlocul lacului. Cel ce se afla în partea din față a bărcii se ridică în picioare ținând strâns în mână o plasă pe care o aruncă peste apă. O săgeată străpunse liniștea și mușcă corpul celui din barcă sfâșiind năvodul în trecerea ei. Se aruncară cu toții pe burtă. Nici să respire nu mai aveau curaj.Trecu mult timp până ce unul dintre ei își luă inima în dinți și ridică privirea peste marginea bărcii. Dincolo de apă era liniște. Luminile se aprinseră în sat ca de obicei și nimic nu părea să amenințe liniștea tribului.Văzând acestea, se ridicară cu toții și vâslind cu putere, lăsară în urma lor plasa neasigurată ce căzu peste marginea bărcii în apa vălurită a lacului. Ajunși la mal, se îndreptară în fugă către casa lui Oroles. Acesta stătea liniștit la masă ținând în mâna cuțitul cu care-și tăiase o bucată mare de brânză. Ușa se izbi de perete făcându-l pe bătrân să ia poziție de luptă. Nici la vederea celor din prag nu se liniști, deși îi știa de copii. Strâse tare prăselele cuțitului și începu să vânture arma înspre ei.Vacarmul provocat de vocile lor speriate amplifică starea de neliniște a lui Oroles. – Ce doriți nenorociților, la ce-ați venit, să-mi luați pielea? țipă el către grupul ce se înghesuia în dreptul ușii. Pe barba mea că o să iau cu mine cel puțin doi dintre voi, dacă nu pe toți. – Oroles, se auzi o voce mai puternică în gălăgia aceea, ai înnebunit, nu am venit aici pentru așa ceva! Am fost atacați ! Uite !… și cel atins de săgeată făcu un pas șovăitor înspre bătrânul șef nescăpând din ochii lama cuțitului îndreptată spre el. Acesta aruncă o privire iute spre rana din coapsa omului văzând pielea sângerândă prin gaura făcută de săgeată. Lăsă arma ușor pe masă și se așeză pe scaunul din spatele său. Avea nevoie să gândească repede, iar primul lucru care-i veni în minte a fost acela de a trimite să fie anunțat sfatul bătrânilor. – Ba nu, se auzi vocea Davei din colțul camerei, ai înnebunit, ce-i cu tine omule? se adresă ea lui Oroles. Dă fuga băiete și trezește tot satul, mai spuse ea către cel care deja ieșise pe ușă. Bărbații din cameră amuțiră. Nu pentru că Dava intervenise, o respectau toți mai întâi pentru vitejia și istețimea ei și abia apoi pentru că era soția șefului tribului. Au înțeles că ea avea din nou dreptate. Primul lor gest ar fi trebuit să fie acela de a da alarma în sat și nu să dea fuga la Oroles. Dacă ar fi avut loc un atac, i-ar fi surprins pe toți dormind și acum erau demult maziliți, de la cel mic la cel bătrîn. Cu toții se uitară plini de vină către conducătorul lor a cărui mână tremura ușor pe genunchi. – Avea dreptate Kithistes, se gândea el oftând, am îmbătrânit și odată cu iuțeala îmi pierd și mintea. Buna mea Dava întotdeauna este vigilentă ca o cloșcă cu puii ei. Binecuvântat am fost de către Zei cu această femeie, o să mă rog pentru ea și de dincolo, își mai spuse în sinea lui Oroles, frecându-și barba aspră în timp ce ridică privirea către stanele de piatră din fața lui. – Și voi ce ați rămas pironiți acolo, nu aveți nimic de făcut? îi mustră Dava pe bărbații din încăpere. Dați fuga, luați-vă armele și căutați în jurul satului, termină ea ce avu de spus, în timp ce toaca răsuna din ce în ce mai tare chemând la luptă satul abia dezmeticit. Nici nu apucă să se ridice bine soarele pe cer că toți se adunaseră înarmați până-n dinți la Tabernaclu în așteptarea sfatului bătrânilor și al șefului lor. Rând pe rând își făcură apariția și aceștia din urmă și se porni o discuție aprinsă despre ce s-a întâmplat, dacă chiar este adevărat sau a fost doar închipuire. Prin grupul de oameni strânși la un loc, Dava-și croia furioasă drum să ajungă în fața sfatului și a tuturor. Pe niște pietre șlefuite așezate în semicerc stăteau așezați membrii sfatului. Undeva în stânga lor, stătea Oroles avându-l în dreapta sa pe Gerula care în timp de război avea atribuția de a-l apăra cu viața pe conducător. Gerula, era un om respectuos și cu credință în zei, dar avea anumite neînțelegeri cu unii membri mai tineri din cauza deciziilor pripite pe care aceștia le luau. – Aș vrea să vă asigur pentru a mia oară de respectul pe care vi-l port, spuse Dava adresându-se cu voce tare bătrânilor așezați în fața mulțimii. Dar ori faceți ceea ce trebuie, ori mai bine ne omorâți acum pe toți. Căci se vede treaba că lesne putem fi țintele oricui și de oriunde. Mulțimea adunată începu să vocifereze pe un ton scăzut, apoi mai ridicat, părerile fiind ca de fiecare dată împărțite. Existau oameni care o credeau pe Dava o femeie nu tocmai la locul ei, considerându-i ieșirile lipsite de respect față de bătrânii satului. Cei mai mulți însă o cunoșteau de o viață și o văzuseră de nenumărate ori cu sabia în mână apărându-și tribul. – Și ce ai vrea să facem, frumoasă Dava, întrebă un membru mai tânăr al sfatului, să ne ascundem prin tufișuri? mai spuse el în batjocură privind peste mulțime, măgulit și mulțumit de acordul ce se citea pe fețele oamenilor. – Nici nu suntem siguri că nu a fost rodul imaginației lor. Săgeata apărută din senin nici nu există, s-a pierdut în lac, mai spuse el încurajat de anumite voci din mulțime, iar tu, femeie, n-ai nici un drept să ne vorbești nouă direct… – Mai ține-ți gura, Bastis, îl repezi Oroles plin de năduf pe vorbitor ridicându-se din scaunul de piatră în timp ce Gerula trase pe jumătate sabia-i scurtă din teacă. M-am săturat să tot ascult cum de fiecare dată ponegrești pe toată lumea în loc să iei aminte. Sunt oameni și fapte care te depășesc deși ai o vârstă și ar fi trebuit să fii mai copt la minte. Ai luat locul lui taică-tu în sfatul bătrânilor după ce acesta s-a dus la zei în semn de respect pentru cinstea și onoarea de care a dat dovadă. Dar a murit de bătrânețe și nu de sabie pentru că Dava i-a fost pavăză în luptă.Tu unde erai când bătrânul tău era atacat și aproape omorât de dușman? Văzând că Bastis dădea semne să comenteze, Oroles spuse dur: – Să nu cumva să-ți aud gura că te cârpesc de nu te vezi! Această remarcă amuți de tot audiența. Pentru prima oară Oroles lua poziție față de sfatul bătrânilor și asta chiar în văzul tuturor. Răbufnirea lui supără nespus pe toți cei din sfat care în semn de protest se întoarseră cu spatele către șeful castei. Oroles nu luă în seamă gestul lor și întorcându-se către mulțime strigă pe cel mai experimentat luptător: – Duras, adună toți bărbații și aranjează patrule în jurul satului. Organizează-i în așa fel încât să fie apți oricând de luptă. Înconjoară toată zona și trimite oameni prin pădure să vadă ce se întâmplă. Vreau să știu tot ce ne înconjoară până la o depărtare de jumătate de zi de sat. Și cucul dacă are ouă sau dacă puii îi sunt mari, eu vreau să știu. Femeile să se apuce să pregătească cele necesare pentru luptă. De la legăturile cu merinde până la leacuri și pânze pentru oblojit rănile. Iar restul, cei răniți și cei bătrâni care nu pot lupta, dar pot merge pe picioarele lor, vor pregăti căruțele și vor aduna copiii și bătrânii într-un singur loc. Acum! strigă el văzând că oamenii rămaseră pe loc. Mulțimea se rupse în rânduri destul de ordonate și toți plecară să înceapă pregătirile. Abia atunci Oroles își îndreptă atenția către cei care-i întoarseră spatele mai devreme. – Luminățiile voastre, își începu el pledoaria, ați face mult mai bine să vă folosiți toată puterea minților voastre pentru nevoile tribului. Regret ieșirea mea de astăzi și-mi cer iertarea cuvenită rangului meu în fața voastră. Dar cred că a sosit timpul să ne unim forțele și să vedem împreună de neamul nostru și de problemele existenței noastre pe acest pământ unde trăim prin bunătatea Zeilor. Și fiind numai noi aici și fără altcineva prin preajmă, vă rog să nu mă aduceți într-o stare de nebunie și să mă forțați să vă ucid pe toți. Căci fără popor noi nu existăm. Eu nu mai sunt șeful nimănui, iar voi n-o să mai sfătuiți pe nimeni. Văzând că tot ceea ce spunea el rămânea fără răspuns, iar cei cărora le vorbea continuau să stea cu spatele, Oroles îi strigă lui Gerula: – Gerula, treci în dreapta șirului și pregătește sabia.Văd că în loc de sfaturi bune, atunci când inima mă arde pentru tribul meu ei îmi arată dosurile lor. Și așa nu cred să o mai duc mult, măcar vă scap de o povară, iar Zeii mă vor ierta vreodată. Bărbosul Gerula se conformă ordinului și trase sabia din teacă. La auzul oțelului aducător de moarte, ca la un semn, toți cei ce erau cu spatele se întoarseră îngroziți cu fața către Oroles. – Ehei, strigă acesta, v-ați revenit? Ia ziceți cu ce gânduri ați venit acasă? – Spune tu, Roles, se adresă șeful clanului celui mai bătrân dintre ei. Că singurul dinte pe care-l mai aveai, ți-a căzut la ultima lună plină din solstițiul de iarnă trecut. Dacă ai fi singur și fără popor cine ți-ar mai mesteca mâncarea ca tu să poți înghiți și să nu mori de foame? Sau poate tu, Rhemakos, care te furișezi în luncă după fete să le vezi la scăldat… Rușine să-ți fie obrazului! Pe cine ai mai spiona atunci? Răspundeți ! țipă Oroles la cei prezenți. Voi credeți că istoria vă va mai aminti, dacă poporul nostru moare din cauză că aveți voi metehne și orgolii? Rușine mi-e de voi și de rușinea voastră. Ați face bine să vă reveniți și încă repede și să găsiți o cale de ieșire din nenorocirea care s-a abătut asupra noastră. Să nu-mi aduc aminte și că ați învrăjbit satul și ați tăbărât pe odrasla nevinovată a unui mare preot și destoinic apărător datorită căruia voi sunteți vii. Și cutezați să-mi întoarceți spatele? Spunând aceste cuvinte, Oroles părăsi platoul urmat de Gerula care le aruncă o ultimă privire. Mergea drept și mândru, dar cu inima zdrobită. Știa că doar se eliberase de ceea ce avea pe inimă, căci bătrânii oricum nu înțeleseseră nimic, ci mai tare-i întorsese împotriva lui. Cândva erau foarte apropiați și erau chiar prieteni. Dar de la un timp, de când le intrase în cap ideea de a se uni cu triburile de la răsărit care-i tot vizitau, începuse să mocnească focul.Ținutul lor era foarte bogat și de aceea era dorit de toți ceilalți. Avea tot ce le trebuie. De la mierea gustoasă pe care o aduceau cei din clanul Sucilor, până la metalele prețioase pe care le aduceau Carpii, sau pânza din care-și făceau hainele. Dar nimeni nu avea ce le dăduse lor Zeii. La fiecare a doua lună plină plecau carele pline cu sare către toate clanurile vecine. Aceste cristale miraculoase care vindecau bolile trupului și dădeau gust bucatelor începuseră să capteze atenția celorlalți care nu se mulțumeau să facă schimb, ci vroiau să acapareze tot și să-i transforme în sclavi. Pe măsură ce se apropia de casă mersul lui se schimbă pierzându-și din semeție și gârbovindu-se sub povara gândurilor. Lăsându-l pe Gerula de strajă la ușă intră în casă și se așeză lângă focul aprins. Cuprins de remușcări și gânduri negre numai de el știute, se adresă cu voce stinsă Davei, a cărei prezență o simțise, deși nu o văzu când intră în cameră: – Bănuielile mi s-au adeverit astăzi în ceea ce-l privește pe Bastis. Deși aveam de mult semne și știam de fiecare întâlnire a lui cu membrii altor clanuri de la răsărit, am crezut că bătrânii în înțelepciunea lor vor lua măsuri și nu se va ajunge aici. Dar prin comportamentul lor de astăzi și sarcasmul din privirea obraznică a lui Bastis, sunt convins ca a subjugat deja pe toți membrii sfatului intereselor sale hulpave. Mai bine că ai plecat de acolo când am rămas singuri cu ei. Mi-am ieșit din minți când m-au înfruntat fiindcă m-am luat de Bastis. Eram în stare să iau asupra mea toată ura zeilor numai să scap tribul de urzelile ascunse ale acestui nerecunoscător. Mă aștept să încerce ceva și chiar să mi se pună ceva la cale. Dava tăcu și îi ascunse faptul că fusese prezentă la reprezentația de forță a lui Oroles în fața sfatului bătrânilor și care, deși i s-a părut corectă, fusese în opinia ei un pic cam dură. Existau după părerea sa și alte căi de a-i face să cedeze decât cea de forță. Era o persoană miloasă când venea vorba de bătrâni și uita de câte ori au încercat să o umilească în fața tuturor pentru că i se părea că nu luau hotărârile cele mai bune pentru oamenii clanului și nu se putea opri să nu le spună în față. Spre seară se vedeau torțele aprinse ale celor care vegheau roind în jurul satului până dincolo de lac, dar și în zonele de sus din pădure. Liniștea ce cuprindea odată tribul se destrămase și începea încet- încet să devină amintire. Dimineața devreme se auziră voci aprinse în fața casei lui Oroles. Gerula deschise ușa și intră însoțit de Duras în încăpere. – Scuză-mi deranjul la această oră, dar am grăbit pasul către tine să te anunț că o patrulă a găsit urme de foc unde probabil au înnoptat cei care ne-au călcat. – Nu-i nici un deranj prea mare când este vorba de viața noastră, vitejii mei. Duras, întețește patrulele și ai grijă să nu bea nimeni nici măcar un strop de vin sau de stropșeală*. Schimbă-i mai des ca să nu obosească prea tare, asta până-și reintră în starea de luptă pe care au cam uitat-o. După ce-i trasă sarcinile, bătrânul Oroles îl luă de umăr pe Duras și-l invită să ia loc la masă să mănânce ceva. Apoi se adresă bărbosului ce stătea neclintit în cadrul ușii: – Gerula, de când s-au întâmplat aceste lucruri nu te văd prea afectat, ba chiar senină-mi pare fața ta. Ai ceva să-mi spui? – Ba bine că nu, veni răspunsul dacului, dar am o presimțire că totul o să fie bine. Kithistes mi-a spus înainte de a pleca cu copilul că Potheka ne va ajuta și ne va scăpa de la moarte sigură. Asta nu înseamnă ca vigilența mea este mai puțin ascuțită. Sunt atent și la umbra care mă însoțește noaptea, dar gândul la ce mi-a spus preotul mă face să nu-mi pierd speranța. Gândul tuturor zbură către Kithistes și junele Potheka.Tocmai acum când aveau mai mare nevoie de el, preotul își alese să plece și să-i lase singuri împotriva tuturor.

Capitolul -II-

Potheka se trezi din somn asudat și neliniștit. Se aflau în fața drumeagului indicat de bătrânul zimbru și la capătul căruia aveau să întâlnească ce căutau de atâta timp. Mirosul ceaiului fierbinte îl îmbia pe copil, dar nu într-atât încât să uite gândul cu care s-a trezit. – Kithistes, să ne grăbim la drum că nu mai avem timp de pierdut. Gerula-mi spune că probleme grave s-au abătut asupra tribului și-mi apare în gând cerându-mi ajutorul. Preotul îi întinse cana îngândurat. Simțise de mai demult că se va întâmpla ceva, dar nu știa sigur când, iar el era departe de sat, de prietenii și casa lui. – Atunci ar trebui să facem deja cale întoarsă și să mergem fără oprire către sat. – Mai avem doar urcușul acesta și ajungem unde trebuie, suntem prea aproape ca să renunțăm acum. Te rog, Kithistes, mai spuse băiatul. – Copile, ceea ce-mi ceri este peste putința mea de înțelegere. Dacă nu găsim nimic și trebuie iarăși să mai căutăm? Nu vreau să crezi că mă îndoiesc de tine, căci ai demonstrat că ești ceea ce ești, dar gândul către cei de acasă aflați în necaz și care au nevoie de mine mă sperie și mă trage înapoi. – Atunci hai să urcam panta asta, spuse Potheka apucându-se de strâns. Vrăjit parcă de copil, preotul îl ajută și porniră la drum atacând urcușul cu pas grăbit. Merseră aproape jumătate de zi când intrară într-un desiș mai dens decât până acum. Kithistes încercă să dea la o parte crengile care-i stăteau în cale lovind cu ciomagul înaintea sa. Stupoare…crengile se retrăgeau rapid din fața lui făcându-l pe acesta să exclame : – Ai văzut, spuse el către Potheka, crengile se feresc de noi când le lovești. Pădurea asta este înfiorătoare, mă sperie. Copilul trecu în fața preotului și întinse mâna spre crengile care se dădeau într-o parte arătându-le parcă direcția de mers. – Nu, Kithistes, nu trebuie să le lovești. Ne arată drumul. Probabil că pe aici trebuie să o luăm, ar trebui să ne grăbim. Merseră ajutați de ramurile copacilor până când ajunseră la poalele muntelui. În fața lor se ridica un perete abrupt care parcă unea cerul cu pământul. Se învârtiră în zonă să caute un semn sau vreo intrare . Nimic însă, iar dezamăgirea se citea pe fețele lor. Se așezară pe o rădăcină mare ieșită din pământ și hotărâră să se odihnească și să pună la cale ce au de făcut mai departe. Trecură clipe lungi de tăcere între cei doi, timp în care băiatul cerceta neîncetat versantul ce străjuia drept în fața lor. Cu un foșnet fin coborî din cer plutind în aer un ghem ce se opri deasupra lor la o distanță considerabilă. O lumină argintie ca razele lunii se aprinse din acea direcție și căzu pe fețele lor. Dintr-un imbold lăuntric de apărare preotul se ridică în picioare și aruncă ciomagul în direcția arătării. Ghemul se feri fără efort, iar lemnul uscat scoase un zgomot sec în contact cu stânca muntelui. Arătarea mai zăbovi câteva clipe după care dispăru de unde venise. – Până aici ne-a fost, grăi Kithistes către copil. Am ajuns, am văzut, acum ar trebui să înnoptăm aici, iar dimineață să luăm drumul înapoi către sat. Aranjează tu, te rog, și fă focul, căci eu trebuie să mă retrag să vorbesc cu zeii. Spunând acestea se pierdu în pădure. Terminând de aranjat locul de înnoptat în jurul foculu Potheka se așeză lângă flacără și privea dansul jucăuș al umbrelor pe stânca șlefuită a muntelui. Deodată în partea stângă a versantului apăru o dâră de lumină înaltă cam de statul unui om ce se trase deschizând muntele. Băiatul sări iute în picioare și se duse direct în fața acestei intrări ce lumina ca soarele în miezul zilei. O siluetă venea spre el din centrul acelei lumini căpătând treptat contur. Când ajunse lângă el, băiatul realiză că în fața lui se afla un voinic puțin mai înalt decât Kithistes, gol până la brâu, lăsând să se vadă mușchii puternici și statura robustă. În jurul coapselor avea înfășurată o blană înspicată, prinsă cu un metal de o formă necunoscută. În mână ținea o sabie mare și groasă.Voinicul se uită fix la băiat și după o verificare atentă îi făcu semn să intre. Cu pași șovăitori, dar plin de speranță și curiozitate, Potheka își luă inima în dinți și acceptă invitația. În urma lor muntele se închidea la loc ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Urmând razele de lumină, ajunseră într-o încăpere tăiată rotund în stâncă și nu prea înaltă . Pe jos era o ceață caldă ce se ridica înspre tavan. Voinicul care-l însoțise până acolo dispăru într-o crăpătură care se închise în urma lui atât de repede parcă l-ar fi înghițit muntele. – Potheka, se auzi o voce gravă în spatele lui care îl făcu să se întoarcă. Dar era singur în încăpere, înconjurat doar de ceața joasă. – Da, spuse copilul, cu cine vorbesc? – Cu creatorul tău! răspunse vocea, te afli aici pentru că așa a fost programat, să te întorci la mine. – Să mă întorc? Dar eu nu am mai fost niciodată aici și nici nu te-am văzut vreodată. – Ești deja aspru la vorbă, dar dacă vrei să ai răspunsuri învață să asculți. Ca să putem avea o discuție o să mă înfățișez înaintea ta. – Da, aș vrea să te văd și promit să ascult. Ceața densă de pe podea începu să se-mpletească în fuioare mici formând o masă compactă așa cum văzuse el norii pe cer. Din mijlocul lor apăru același zeu de care-i povestise Kithistes. Și gândul îi fugi involuntar spre preotul rămas singur în pădure. – Nu-ți fie teamă pentru îndrumătorul tău, vorbește cu mine în pădure, deci este și el în grija mea. Băiatul îl analiza din priviri pe cel din fața lui dorind să găsească elementele povestite de preot, de la ochii de jar până la fulgerele din ciomag și de atâta stat cu privirea în sus începu să-l doară gîtul. Nimic din ce vedea nu părea să-l șocheze, ci doar să-l facă mai atent la detalii. – Observ că după cele întâmplate până acum capacitatea ta de concentare este foarte scăzută și consider că ar trebui să te odihnești, iar mâine, cu noi energii, o să ne putem cunoaște cu adevărat. Băiatul încuviință din cap, deși nu înțelesese el ce era cu energiile de care-i spunea, dar oboseala acumulată își spunea cuvântul. Zeul cu chip de lup întinse mâna către el și o negură îi acoperi privirea, pentru ca mai apoi să se dezmeticească într-o altă încăpere la fel de călduroasă unde erau așezate două paturi din piatră acoperite cu blană de urs. Potheka adormi înainte de a ajunge în așternut. În pădure, Kithistes își aduna puterile sleite de emoțiile zilei, dar și de efortul depus de a se contopi cu universul în rugăciunile lui. Cu ochii închiși pe jumătate, își încheia incantația către puterile divine cu speranța că a fost auzit și că Zeii îl vor călăuzi. Ridicând mâinile către cer, simți furnicături în brațe exact ca atunci când fusese pe platou cu Kalista. Ochii îi căzură grei și, desprinzându-se de această lume, leșină.

*** O lumină veselă și caldă se juca pe fața lui Kithistes făcându-l să zâmbească. Avusese un vis frumos, în care bunăstarea și fericirea erau pretutindeni, iar Zeii în nemărginita lor bunătate făcuseră să dispară toate problemele. Deschise ochii încet strângând în pumn blana de sub el, iar zâmbetul deveni un rictus. Prin ceața dinaintea ochilor nu recunoștea nimic. Nu mai erau nici frunze, nici copaci, tot ce vedea era doar ceața care-l înconjura. Și mai era și raza de lumină care se retrase de îndată ce el deschise ochii. Se ridică ușor în așternut și uitându-se în jos descoperi că nu-i nici iarbă, nici pământ. Din față se apropia de el o umbră. Era Potheka, ce străbătea fuioarele de ceață venind spre el zâmbind. Respirația i se tăie și i se făcu un gol în stomac. Muriseră și se aflau într-un nor uriaș. – O zi bună și plină de lumină, Kithistes. Văd că te-ai trezit de-a binelea, spuse băiatul plutind pe nori. – Of, copile, de m-ai putea ierta vreodată, căci eu nu-mi pot ierta nesăbuința și lipsa de judecată în lacoma-mi poftă de cunoaștere și mărire. M-am lăsat mânat de orgolii lumești și ți-am distrus și ție viața odată cu a mea. Nu trebuia să te las singur în pădure, trebuia să rămân și să am grijă de tine.

Potheka începu să râdă și-i spuse preotului : – Dar te înșeli, Kithistes. Tu te gândești la ce-i mai rău, dar nu suntem morți. Suntem chiar musafirii celui pe care-l căutam. De fapt sunt sigur că este Zeul pe care l-ai cunoscut în ziua aceea pe platou. Surprins de cele spuse, preotul se uită mirat spre copil. – L-am întâlnit aseară când m-a primit înăuntru. Într-adevăr are o înfățișare și o statură ce nu am mai pomenit. Dar nu m-am speriat pentru că era la fel cu cel zugrăvit de tine și sunt chiar mândru că l-am cunoscut. – Aveți la gât un medalion pe care vi l-am dăruit în timp ce vă odihneați, se auzi vocea pe care amândoi o cunoșteau și care făcu să le tresară inima în piept. Strângeți-l în pumn dacă vreți să vă ridicați la mine. Într-adevăr, pe piepturile lor străluceau niște pietre prinse într-un cerc metalic arămiu. Potheka prinse în pumn cu încredere roata de aramă și, spre uimirea preotului, dispăru. Kithistes sări din așternut cu mâna întinsă spre locul unde dispăruse băiatul, simțind podeaua de stâncă ce-l zgudui în cădere. Fără să mai stea prea mult pe gânduri, apucă strâns medalionul și închise ochii.

Încăperea unde se aflau acum era total diferită de cea unde se treziseră. Lumina ce făcea posibilă vederea venea în mod nefiresc din partea de sus a pereților, lăsând să se vadă tavanul de stâncă. Ceața dispăruse, iar în jurul lor erau niște ferestre prin care puteau vedea pădurea, dar și un râu ce curgea lin pe o pantă de munte. Pe un alt perete, zeci de licurici aruncau lumini viu colorate ce străluceau pe un ochi de apă. În partea opusă erau ordonate niște blănuri* transparente de o formă nemaivăzută pe suprafața cărora erau scrijelite semne ciudate de lumină care pâlpâiau pe rând sau în același timp. În fața lor, cu spatele către ei, se vedea impozanta creatură acoperită de mantia-i neagră.Trebăluia ceva pe o masă privind prin două ferestre din fața sa. La un moment dat, simțindu-le prezența, se întoarse către ei. Acum nu mai avea acel toiag în mână, dar strălucirea ochilor din orbitele capului de lup era la fel de intensă și pătrunzătoare. – Bine ați venit în lumea mea și unde vă este de fapt locul. Știu că aveți multe întrebări și tot atâtea răspunsuri așteptați, dar dacă le luăm pe rând o să vă lămuriți și o să adăugați cunoașterii voastre noi dimensiuni. Am încrederea că tot ce veți afla astăzi și de acum înainte vă va folosi vouă în scopul binelui universal, dar și al semenilor voștri cărora v-ați dedicat viața. Aș vrea să aud din gura voastră că nu veți spune nimănui despre mine, decât celui sau celor încuviințați de mine. Fiu, prieten sau dușman vor ști numai ce au aflat până acum. Eu sunt Zeul și atât. Altfel, veți cunoaște mânia mea și nu va fi ușor. Cei doi, după o scurtă tăcere, au răspuns șovăind afirmativ, dar nu de frică, ci de uimire și năucire. – Ar fi timpul să ne cunoaștem, spuse zeul pe un ton mai prietenos. Ridică mâna dreaptă și apăsă pe aceeași parte gâtul. Botul de lup se retrase înspre ceafă aproape fără zgomot. Celor doi nu le venea să-și creadă ochilor. În fața lor stătea un chip de om la fel ca și al lor. Doar că nu avea nici un fir de păr. Nici în barbă sau pe cap, nici sprâncene sau gene. Acest nou aspect al Zeului îi uimi mai tare decât cel de lup de dinainte. – Din nefericire, trebuie să port în permanență ca protecție această mască, altfel nu pot respira. Ceața pe care ați remarcat-o în prima încăpere, avea rolul de a vă pregăti înaintea întâlnirii cu mine și de a opri anumite boli ascunse. Din păcate nu am putut finaliza crearea pământului, așa că v-am lăsat pe voi, copiii noștri, să stăpâniți, să creșteți și să vă maturizați în pace. Mă tem însă că lucrurile au luat o întorsătură nefericită atât pentru voi, cât și pentru cei din neamul meu. Dar să facem cunoștință. Eu sunt Ay și mă aflu printre voi de după începuturi, de mai bine de cinci sute de ani. La cum calculați voi timpul după fiecare lună plină, ar trebui mii de luni ca să vă dați seama. Locul de unde vin se numește Armagora. Acolo este casa mea sau, mai bine zis, acolo era casa mea. Era aproape ca și aici cu păduri și ape întinse, cu munți înalți și izvoare curgătoare. Avea un soare ca al vostru, dar și două luni mari și alte stele ce o înconjurau și o făceau să fie cea mai atrăgătoare și mai stabilă dintre toate planetele. Aceste stele la un loc alcătuiau o galaxie numită Armagora și este reprezentată de desenul din medalioanele pe care vi le-am dăruit. Piatra cea mare din mijloc de culoarea vântului albastru este casa mea. Și dacă vă uitați pe cer este exact în spatele stelei pe care voi o numiți Lucis Ferre și care vă ghidează zilele și nopțile. Cei doi apucară involuntar cercurile de culoare arămie și le priviră de sus în jos și apoi invers să deslușească ce le povestise Ay Zeul. Acesta continuă: – Armagora se află tare departe de aici, fiind penultima galaxie din cele patruzeci și nouă existente. Dar deocamdată atât despre mine, am spus că le luăm pe rând și așa vom face.Te văd îngândurat, Kithistes, și am să-ți răspund imediat. – Ai fost ales de Kalista și acceptat de mine pentru a deveni filozof și preot, datorită calităților speciale de care dădeai dovadă și pe care le-am îmbunătățit ulterior. Dar nu erai întocmai ceea ce aveam nevoie. El s-a născut mult mai târziu și, de altfel, nici nu credeam că se va întâmpla vreodată. Acesta este, după cum bănuiești, Potheka. Dar ca să fiu mai exact în explicație, ceea ce îl face pe el mai special e faptul că este sânge din sângele meu. O exclamație porni din piepturile celor doi. Și preot și copil se uitau unul la celălalt, unul cu uimire, iar celălalt puțin nedumerit. Kithistes gândea că avusese dreptate în ceea ce-l privește pe băiat. – Dar, cum adică, tatăl meu nu era tatăl… – Ba da, îl întrerupse Ay, tatăl tău era, dar mama ta este sora mea mai tânără, ceea ce te face sângele meu și te pune pe aceeași treaptă cu mine. Faptul că nu semănăm prea mult, că tu ai încă trăsături de om și nu ești atât de înalt, se datorează faptului că am intervenit în procesul de creare lăsând amprenta tatălui mai puternică. Vei crește mai înalt decât ceilalți și vei avea aceleași calități ca și ale noastre, dar nu vei semăna cu noi defel ca înfățișare. Căci vei trăi pe acest pământ de acum încolo până într-o zi care-ți va fi comunicată ulterior. Dar toate la timpul lor. – Dar, Lucifer, se adresă pripit Potheka zeului, am și eu am o mamă?! – Da, cu siguranță, răspunse amuzat Ay. Tu ai o mamă strașnică și iubitoare despre care ai auzit vorbindu-se și care nu te-a scăpat din ochi de când te-ai născut. A trebuit să vă despart din motive pe care sunt sigur că le vei înțelege, dar te vedea foarte des. – Deci chiar te-ai întâlnit cu zeița pădurilor, bătrânul meu prieten, spuse Kithistes mai mult ca pentru el. – Lucifer, cum adică nu m-a scăpat din ochi, adică venea și mă vedea …dar eu de ce nu o vedeam, îl întrebă băiatul plin de suferință. După ce în toți acești ani de durere în care mă uitam la copiii care-și strigau pe nume mama și mă-ntrebam de ce eu sunt blestemat și părăsit, tu-mi spui că trebuie să înțeleg că m-ai despărțit de mama mea?…spuse cu obidă Potheka și izbucni în plâns. – Văd în tine pe amândoi părinții. Apărătorul cauzelor pierdute, adică mama ta și războinicul cauzelor universului, adică tatăl tău, spuse Lucifer vădit emoționat. O simbioză cum nu s-a mai văzut, dar care a fost posibilă numai urmare slăbiciunii mele. Nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat, așa cum nu regret ceea ce sunt. Mama ta, adică sora mea, se afla aici studiind pragurile limită de existență ale acestei planete când l-a văzut pe preotul acela chipeș.Trei ani la rând i s-a arătat ca femeie. Până ca acesta să-și dea consimțământul tot poporul o venera deja ca zeiță a pădurii. Le ajuta pe femeile care sufereau pentru o dragoste neânțeleasă, se arăta lor și plângea odată cu ele. La întoarcerea mea deja nu mai aveam control asupra ei. Și… da, te-am despărțit de mama ta salvându-ți viața, pentru că nu trebuia să afle nimeni de această împerechere necontrolată. Nu trebuia să se întâmple sub nici o formă acest lucru și totuși… – Mydhava, căci așa se numește mama ta și sora mea, a trebuit să plece dincolo de poartă în zona de conflict din cealaltă emisferă, pentru a calma spiritele celor rămași în viață după marea triere sau după cum zic ei, marele foc dumnezeiesc sau răzbunarea soarelui. În tot acest timp însă eu am vegheat asupra ta și i-am arătat Mydhavei cum ai evoluat. Mai ales că după moartea tatălui tău ea a fost devastată pentru o lungă perioadă de timp. Noi nu mai avem dreptul de a interveni în nici un fel în viața oamenilor, indiferent dacă aceasta ar însemna chiar și dispariția voastră din galaxie. Cu toate acestea, tatăl tău a murit pentru că așa a ales. Puteam să-i redau viața. N-a vrut. Mi-a spus că nu mai poate trăi cu sufletul rupt în două, departe de Mydhava. Deși era un mare filozof care a răspuns mai bine decât toți ceilalți la învățarea adevărului ancestral, în sufletul lui tot un om a rămas, cu slăbiciuni și sentimente pe care eu nu le cunosc. Nu a putut să treacă la un nivel superior. Slăbiciuni tipice omului care se regăsesc și în genele surorii mele, dar în care, din fericire totuși, primează inteligența neamului nostru. Și astfel trecură ore lungi de discuții în care cei doi au aflat nenumărate lucruri noi care reprezentau adevăruri de netăgăduit.Toate acestea făcând parte, după cum aveau să afle mai târziu, din prima inițiere în arta adevărului absolut, adevărul ancestral.

Se aflau deja de câteva zile în preajma Zeului. Puteau să se plimbe liberi prin toate încăperile din munte, folosind foarte des medalioanele care-i mutau dintr-un loc în altul cu viteza gândului, dispărând și apărând dincolo de perete. Aflaseră multe mistere, de la arta de a scrijeli semne pe o tăbliță, pe care Lucifer o numea arta scrisului, până la semnele cerești care-ți arătau cum să organizezi recoltele sau te ajutau să nu te pierzi în drumurile lungi. Aflaseră ce puncte poți apăsa pe corp pentru a deschide portițe spre vindecare și alungarea durerii. Într-una din zile, aflându-se în camera cu multe luminițe, Potheka îl întrebă pe Lucifer cum anume veghea asupra lui de la așa o depărtare și cum îi arăta Mydhavei, mama sa, cum crește el. – Mă așteptam la întrebarea asta și mă bucur că ai adus vorba. După cum ți-am mai explicat, în univers nu este nimic la voia întâmplării, pentru tot ce ne înconjoară există o logică. Tot ceea ce oamenii pun pe seama divinității constituie pentru noi lucruri normale și necesare. Trăiești auzind mereu că Zeii văd și aud tot ce faci, că te judecă sau te ajută după felul în care trăiești. Nimic mai adevărat. Însă doar atât au reținut ei după toate încercările noastre de a le arăta universul în care își petrec viața. Amintiri voalate și amenințări ale unor așa-ziși preoți care, în nimicnicia și goana lor după putere, au preluat din auzite adevăruri pe care le-au transformat în false teorii cu care să-i subjuge. Sper că va veni ziua în care omul să se îndrepte către el însuși descoperindu-se ca entitate unică și inteligentă și va lăsa deoparte definitiv latura sa animalică de care-i este greu să se dezbare. Ajunseră între timp în fața celor două ferestre remarcate de Potheka în prima vizită aici. Zeul apăsă niște butoane pe masa din fața lui și imaginea muntelui și a râului curgător dispărură, apărând în locul lor satul acoperit de zăpadă, cu lacul înghețat și cu casele clanului. Băiatul observă aproape imediat faptul că satul părea pustiit. – Așa te puteam vedea pe tine cum crești. Treceam pe deasupra ta, dar deși simțeai nu reușeai niciodată să vezi. Când comut pe simularea de luptă nava cu care mă deplasez devine invizibilă, absolut nedetectabilă. Acest modul din fața voastră are la bază niște cristale pe care voi le știți, dar nu în această formă. Este o tehnologie de dincolo de înțelegerea voastră actuală și numai entitățile avansate ca mine le știu secretul și le pot folosi. Cristalele lichide primesc imagini reflectate din stele și fac posibilă prezența noastră oriunde vrem fără ca noi să fim fizic acolo. Astfel Zeii vă pot auzi și vedea tot timpul. – Dar cu ajutorul medalionului aș putea să ajung acolo? zise băiatul cu ochii ațintiți pe imaginea satului și jucându-se cu lanțul de la gât. – Da, dar nu încă. Vă las totuși să folosiți magia de a dispărea astfel încât amprenta voastră genetică și energetică transmisă de sinapsele electrice ale sistemului nervos să completeze și să stabilizeze imaginea creată în acest arbore central atunci când vă portați. Și arătând spre aparatul de care făcea vorbire, continuă: Astfel aura voastră energetică va fi recunoscută și va fi în permanent contact cu acest centru de comandă, oriunde v-ați afla. Dar mai durează exact două luni.Ca ciclul să fie complet este nevoie de douăsprezece luni. Ați parcurs deja zece de când sunteți aici. – Zece luni?! Se auzi vocea lui Kithistes de undeva din spate, păi nu are cum, eu nu am numărat decât nouă sau zece sori. – Kithistes, îl dojeni Lucifer pe preot, deschide-ți larg mintea. Vă aflați într-un portal temporal, adica un con format în curbura timpului. Aici petreci doar câteva zile, dar în afara conului timpul zboară mult mai repede. O zi aici este o lună plină de-a voastră afară. – Deci acum este iarnă acasă, de aceea pare satul așa părăsit. Stau toți în case la căldură, își spuse Potheka și îl rugă pe Lucifer să-i arate din nou satul. Printr-o mișcare de buton, imaginea se schimbă iar și arătă acum drumul ce șerpuia printre case. – Păcat că nu putem și auzi, spuse băiatul. – Ba se poate auzi, numai că este liniște, primi acesta răspunsul. – Ciudată liniște, gândeau cei doi, nici la Chaia nu se auzea obișnuita gălăgie, tare ciudat… – Potheka, am să-ți arăt ceva care te va întrista, dar și bucura în același timp, spuse Lucifer cu o voce gravă. Am un mesaj lăsat de tatăl tău pentru tine. Nu ai apucat să-l cunoști, iar amintirea pe care o ai în minte cred că s-a cam șters, erai prea mic. Urmează-mă, și se îndreptă către șirul de mese din partea stângă a încăperii. Roti o piesă asemănătoare unei roți mici și apăsă simultan două butoane cu semne luminoase, după care se retrase doi pași. Ca din neant, Kalista apăru în fața lor în carne și oase. Privirile copilului și ale tatălui s-au întâlnit, deși preotul părea că privește în gol. – Dragul meu băiat, începu Kalista, sunt trist că apar în fața ta așa. Înseamnă că am plecat din astă lume lăsându-ți doar o vorbă. Tristețea însă face loc bucuriei la gândul că, dacă mă vezi, înseamnă că Ay și bunul meu prieten Kithistes au ținut jurământul dat și ai ajuns înapoi la familie.Vreau să știi că te-am iubit nemărginit, atât eu, cât și mama ta.Tu ești rodul unei iubiri interstelare, o legătură imposibilă devenită realitate. Sper să fi trecut pericolul ce plutea asupra ta, iar cei îndreptățiți să-ți fi acceptat existența. Deschide-ți sufletul și mintea și lasă-l pe Ay să-ți descopere calitățile cu care te-ai născut. De la mama ta ai luat tot ce-i mai bun din punct de vedere genetic, având un potențial ce depășește pe alocuri pe cel al rasei din care provenea ea. Fratele Mydhavei, adică unchiul tău, este un geniu în domeniul geneticii. Cât despre tine, bunul meu Kithistes, prieten de nădejde, am să-ți spun același lucru. Învață cât de mult poți de la Ay și încearcă să duci mai departe tot ce ai acumulat, să largești orizontul îngust în care trăiesc oamenii noștri. Potheka îți va fi și el aproape, cu siguranță… Atenția băiatului fu atrasă de medalionul de pe pieptul tatălui său, diferit de al lui, dar identic cu cel ce strălucea pe pieptul lui Lucifer. Corpul său atletic cu brațe puternice, fruntea dreaptă și privirea semeață erau ale unui dac adevărat. Era tatăl lui. După câteva clipe, dispăru în neantul din care venise. Erau cuvinte al căror miez nu-l înțelegea, dar spera să-l cunoască într-o zi. – Sărut mâna, tată, șopti Potheka privind în gol, apoi întorcându-se către Lucifer mulțumi pentru acest minunat cadou. Restul zilei decurse în tăcere, la fel și ziua următoare. A treia zi însă băiatul se înfățișă lui Ay cu o mină serioasă. – Lucifer, vreau să-mi cunosc mama. Au trecut încă două zile, iar cu asta trei. Ceea ce înseamnă ca o să pot călători cu puterea gândului așa cum m-ai învățat. Spune-mi unde se află mama, acolo vreau să merg acum. – Potheka, îți înțeleg și respect dorința, însă pentru călătorii pe distanțe mai mari medalionul nu este de folos. Mydhava se află in emisfera cealaltă, departe de aici, peste munți și peste ape. Călătoria în astfel de situații se realizează numai cu ajutorul porții. Hai să-ți arăt. Ajunseră în camera numită sala Porții, o încăpere mare unde se afla arătarea aceea neagră în formă de pasăre. Construită în stânca de la baza muntelui camera era atât de înaltă încât te făcea să te simți mic. Stânca șlefuită situată in fața ciudatei păsări, dar aflată la o distanță destul de mare de aceasta, era de un alb cu nuanțe de albastru mișcătoare ca o ceață. Era mărginită de o ramă dreptunghiulară atât de mare că ar fi încăput cu siguranță uriașa pasăre cu totul. De-a lungul ramei, în sus și în jos, clipeau rar stele albastre a căror lumină slabă se asemăna unui șarpe care se încolăcește. Ceața avea aceeași culoare rece și se mișca necontenit în valuri mici, dar repezi, de sus în jos. Un foșnet metalic apăsat îi atrase atenția copilului în partea dreaptă, acolo unde se vedeau două cercuri mari așezate unul în altul care se învârteau în direcții opuse, dând impresia că sunt independente unul față de celălalt. Deasupra lor, o cutie metalică părea să dețină totuși controlul mișcării cercurilor. Era scrisă cu litere aurii pe una din laturi și era legată printr-un mănunchi de fire groase de o masă mare situată pe celălalt perete al peșterii. Aici se puteau observa multe alte semne de culoarea focului și a cerului ce se aprindeau și se stingeau într-un ritm desăvârșit. – Asta este sala porții de care-ți spuneam, se auzi vocea fără ecou a lui Lucifer, deși încăperea era mai mare decât o peșteră. Acolo în dreapta se află arborele central ce asigură toate legăturile terestre și extraterestre, iar în față este poarta. De aici poți călători în locuri îndepărtate chiar și din alte galaxii. – Dar și în timp, replică sec Potheka. Venind din partea copilului, remarca sună ciudat, ceea ce-l surprinse pe Lucifer. – De unde știi? De la mine nu ai auzit așa ceva, zise zeul. – Nu știu, așa mi-a venit…răspunse făstâcit băiatul. Lucifer scrută fața copilului încercând parcă să-i pătrundă mintea. Potheka ar putea fi capabil de lucruri mai mărețe decât mi-aș fi putut chiar eu imagina, își spuse zeul. Energia din interiorul încăperii era benefică pentru băiat, deschizându-i conexiuni ale memoriei implantate genetic. Între timp, Kithistes umbla prin încăperi în căutarea celor doi. La un moment dat ajunse într-un loc unde nu mai fusese până atunci. Rămase surprins când dădu nas în nas cu un voinic puțin mai înalt decât el, gol până la brâu, lăsând să se vadă mușchii puternici și statura robustă. Sabia mare și groasă pe care o ținea în mână era dovada că păzea acel loc. Semăna cu un războinic dac, dar avea port diferit. În spatele lui, văzu săpată în stâncă o adâncitură din care răzbătea o lumină caldă de culoarea rubinului. A simțit impulsul de a vedea lumina mai de aproape, însă fu oprit de brațul puternic al războinicului. În același moment simți cum, fără să facă nicio mișcare, părăsește camera și se trezi lângă Potheka și Lucifer în sala de comandă de unde aceștia priveau satul. – Dacă este posibil să-mi arăți satul și alte locuri îndepărtate, atunci cred că poți să mi-o arăți și pe mama, se adresă zeului băiatul plin de emoție în glas. – Stăpâne, se auzi vocea înfundată a gardianului, preotul a descoperit cubul. Noroc că l-am urmărit și l-am oprit până să-și bage nasul și mai mult. – N-a fost în intenția mea să cotrobăi, Lucifer, spuse Kithistes puțin deranjat zmucindu-se din strânsoare. Nu știam că suntem captivi aici. – Nu sunteți captivi, Kithistes, dar trebuie să o luăm treptat. Până mai ieri nu știai ce înseamnă scrisul și am început cu alfabetul, modulul de control cu cristale credeai că sunt ferestre. Cunoașterea nu trebuie să ne ducă la cealaltă extremă. Și nu uita că până mai ieri mi te-nchinai la fel ca toți ceilalți. Iar dacă nu era Kalista, bunul meu frate și al tău prieten, încă vă mai omorați între voi ca să-mi trimiteți ofrande. Privirea lui Ay fixă și rece coborâ peste micul preot care devenise parcă și mai mic. – Iartă-mă, te rog, Lucifer. Sunt slab, nu merit toată atenția și învățătura ta. De ceva timp încoace am viziuni care-mi încearcă sufletul și mă fac să-mi doresc plecarea de aici cât mai repede cu putință. Cred că ai mei sunt în mare cumpănă. Nu sunt vrednic de atenția pe care mi-ai acordat-o, te rog să mă ierți. O voce feminină întrerupse monologul lui Kithistes. Chipul femeii din fereastra cu cristale era la fel ca al lui Lucifer, doar trăsăturile erau mult mai fine și cu gropițe în obraji când zâmbea. Era Mydhava, mama băiatului. – Ay, mă auzi? Ce se întâmplă, frățioare, de ce m-ai apelat acum ? – Cineva este tare nerăbdător să-ți vorbească, răspunse uriașul și-l trase pe băiat lângă el. – Potheka!!… exclamă femeia. Iubitul meu copil…și mângâia cristalele de parcă putea atinge chipul înlăcrimat al băiatului. Scena emoționantă lăsă totuși nemișcat chipul lui Lucifer și al uriașului războinic, în timp ce lacrimi mari se împleteau în barba lui Kithistes. – Ce mare și frumos te-ai făcut și cât de mult îmi amintești de tatăl tău. Aș vrea să te strâng în brațe cu adevărat. Ce zici dacă aș veni acolo acum? Copilul aprobă din cap, dar nu apucă să spună nimic căci cristalele modulului dispărură. – Așa ai făcut întotdeauna, neascultarea asta a ta o să ne omoare într-o bună zi, își spuse Lucifer și dispăru din cameră. Băiatul îl prinse de mână pe preot și dispărură și ei. Ceața porții din peștera numită de Ay hangar prinse viață și se mișca din ce în ce mai repede. Cercurile de lângă arbore se roteau cu o viteză amețitoare. Inscripțiile aurii de pe cutia metalică de deasupra cercurilor se schimbau cu repeziciune. Dintr-o dată s-au oprit. Atunci ceața din poartă s-a transformat în luciul calm al unei ape din care ieși Mydhava. Deși era la fel de înaltă ca și Lucifer, părea foarte mică în comparație cu poarta. Cercurile și-au încetinit și ele mișcarea de rotație, iar ceața molcomă puse stăpânire din nou pe poartă. Mydhava era o femeie corpolentă, dar zveltă. Purta un costum lucios de piele neagră, iar talia era marcată cu un brâu de blană albă cu pete negre. La gât purta un medalion asemănător cu cel al lui Lucifer. Cu mersul puțin săltat, trecu pe lângă Lucifer și se opri în fața copilului. – Potheka, sufletul meu, spuse ea aplecîndu-se și luându-l pe băiat în brațele sale. Ce dor mi-a fost de tine… – Mamă, măiculița mea, se tânguia cel mic printre lacrimi, încercând să o strângă și el în brațe la rândul lui. Cât m-am rugat la Zei să am și eu o mamă și cât am plâns când a murit tata și am rămas al nimănui pe acest pământ… Au stat așa îmbrățișați clipe bune, sub privirile de gheață ale lui Lucifer. Doar Kithistes privea înduioșat dintr-un colț retras al camerei. – Nu te voi mai părăsi niciodată, spuse Mydhava mângâind obrajii copilului. Vorbeau pe nerăsuflate. Aveau atât de multe să-și spună. Lucifer îi făcu lui Kithistes semn să-l urmeze. – Kithistes, ai avut dreptate, viziunile tale arată că ființa ta a acceptat tratamentul de îmbunătățire a sistemului tău extrasenzorial. Viziunile tale sunt corecte, cei din clanul tău sunt întradevăr în mare dificultate. Privește… Și Lucifer aprinse cristalele modulului pe coordonatele satului din munți. Deși era noapte, afară se vedea ca la lumina zilei. Dar atenția preotului fu atrasă de flacăra unui foc aprins în pădure în jurul căruia se odihnea un grup cam mare de oameni ca să fie cei plecați cu animalele. Lama unei săbii străluci în lumina flăcării. Imaginea se roti mai jos spre pantă unde alte două grupuri mai mici se odihneau. Chipul livid al lui Kithistes exprima îngrijorarea din sufletul lui. – Spuneai că pot să călătoresc cu medalionul până acolo? – Da, până acolo da. – Cât trebuie să mai aștept până să pot pleca de aici? – Poți să pleci când vrei, Kithistes, aici nu te ține nimeni cu forța, iar dacă sufletul tău te îndeamnă să te întorci la ai tăi, așa să fie. – Acum aș vrea, dacă se poate. – Ar fi mai bine să te odihnești și să pornești mâine dimineață.

***

Frigul trona iarăși peste liniștea din satul dintre munți. Deși scădea în tărie, iarna stăpânea încă natura înglodată în stratul gros de omăt. Luceafărul de dimineață reuși într-un târziu să spargă gheața cerului și să-și trimită razele prevestitoare ale unui nou început de zi. Scârțâind zăpada sub pași, cineva cobora încet panta care ducea către sat oprindu-se pe alocuri, parcă ascultând. Intră pe drumul îngust ce traversa satul și se opri în dreptul ușii lui Oroles. Ciocăni și așteptă un răspuns pe care nu-l primi. Împinse precaut ușa și ca o umbră se strecură în casă. Scena care i se înfățișă înaintea ochilor îi tăie răsuflarea. În scaunul din fața focului se vedea conturul chircit și nemișcat al lui Oroles. Întinsă la picioarele lui stătea Dava care deschise ochii când umbra ce intră în casă se apropie de ei. – Kithistes, strigă ea cu jumătate de glas, credeam că nu mai vii. Se ridică apoi cu grijă și-l strânse în brațe. Cu ochii ațintiți spre bătrânul dac, preotul acceptă invitația Davei de a lua loc la masă. – Este tare slăbit… și fizic și sufletește. De la sfârșitul solstițiului de vară nu mai este șeful clanului. Au complotat cu toții și l-au făcut să se retragă. Este distrus. De atunci n-a mai ieșit deloc din casă. Nu mai poate mișca mâna și piciorul drept. Mi-a spus demult că știe de Bastis că se întâlnește pe ascuns cu cei din alte triburi. L-am crezut, dar nu am putut face nimic. – Și cine conduce acum în locul lui? – Sfatul bătrânilor, dar de departe se vede că Bastis este cel care ține hățurile. Kithistes strânse din dinți fără să spună nimic și se îndreptă spre Oroles. Acesta bolborosi ceva la atingerea preotului, după care îl privi în ochi și se pierdu din nou în tenebrele din care venise. – Gerula unde este, aș avea nevoie de el, o întrebă preotul pe Dava. – Nu mai știu nimic de el. A fugit în munți la vreo lună după cele petrecute și se aude că ucide soldații ce însoțesc carele cu sare și le fură băutura. Acum pleacă săptămânal zeci de care cu sare de la noi. Se zvonește că ar fi devenit un lup. – Soldați…care cu sare ce pleacă cu zecile de aici… Dava, ce-mi tot spui, chiar așa am ajuns? – Și asta nu-i nimic. Bastis a adus și un nou preot în locul tău. Este din partea îndepărtată de dincolo de Carpi. Încă nu stă în casa ta, dar urmează să se instaleze acolo după ceremonia ce va avea loc la prima lună plină. Chipul lui Kithistes se întunecă, trăsăturile feței devenind dure. Ultima luptă au purtat-o cu clanul din acele părți… – Asta înseamnă peste cinci zile, își spuse preotul. – Ce s-a întâmplat cu băiatul lui Kalista, întrebă femeia care abia acum sesiză lipsa băiatului. – Am avut dreptate, Dava. Potheka este fiu de Zeu. Este într-adevăr copilul zeiței pădurii. Ni se va alătura cu siguranță. Dava duse o mână la inimă și una la gură, oprindu-și parcă un strigăt de uimire. Kithistes ieși la fel de atent cum intrase și închise ușa în spatele lui.

*** Rătăcea de ceva timp prin pădure când dădu peste un grup de soldați pe care-l ocoli fără să fie văzut. Îi privi atent din ascunziș. Erau parcă prea bine înarmați pentru a însoți niște care cu sare.

– Probabil că întâmpină multe pe drum, se gândi preotul privind mai apoi săgețile ascuțite ale arcurilor. Îi lăsă și plecă în drumul lui, luptându-se cu troienele de zăpadă. Străbătu pădurea până aproape de înserat în căutările lui. Mai sus de apele calde ce nu îngheață niciodată intră într-o mlaștină urât mirositoare și merse așa mult timp. Se opri într-un loc unde avu impresia ca nămolul fierbea. Băgă mâna până la cot în noroi și scoase de acolo niște rădăcini ciudat contorsionate. Apoi așteptă vreo câteva clipe până când șarpele care-l pândea se aruncă asupra sa și dintr-o mișcare îl prinse de cap și îi rupse gâtul. Dar nu-l aruncă, ci îl băgă în traistă.

***

Porțile cerului se deschiseră și înaintea ochilor se arătă o lume nouă, un teritoriu vast necălcat de piciorul omului. Era Împărăția cerurilor. Cât vedeai cu ochii, nori pufoși se lăsau legănați de adierea vântului, singurul care avea voie să intre și să iasă din această lume. Potheka, deși se arăta brav în fața lui Lucifer, se prinsese cu mîinile de masa din fața lui strângând cu putere marginea metalică de parcă se temea ca nu cumva să cadă. Soarele răsări de după un nor, dar spre surprinderea lui nu străbătea prin ochiul de sticlă al păsării de fier. – Sticla din care este făcut geamul protector este prevăzută cu filtre de protecție ultraviolete, spuse Lucifer. – Aș vrea să alerg puțin prin împărăția cerului, spuse entuziasmat Potheka. Oprind nava din mersul ei lin, zeul se întoarse către Potheka : – Asta, copile, nu se poate încă, dar dacă vrei să simți aerul proaspăt, spune-mi, răspunse Lucifer și apăsând la baza gâtului făcu să apară masca în chip de lup, îndemnându-l și pe copil să procedeze la fel. Apoi făcu să dispară ochiul de sticlă al păsării de fier, iar aerul proaspăt le asaltă imediat pieptul. Potheka începu să strige de bucurie, apoi duse mâna la baza gâtului și până ca Lucifer să apuce să schițeze vreun gest apăsă butonul iar masca de lup se strânse lăsând chipul copilului descoperit. Spre surprinderea lui Ay, Potheka trase adânc aer în piept și chiui atât de tare încât se auzi în toată împărăția cerului. Apoi îndreptându-se către Lucifer spuse: – Și spui că în curând voi putea străbate și locurile acestea? Dar Ay nu răspunse imediat. Privind către copilul ce rădea și se bucura de adierea vântului, vedea pe primul din neamul său care întrecea orice așteptare. Rezista aerului rarefiat din jurul planetei, lucru de multe ori nu tocmai ușor nici chiar pentru păsările alcătuite special pentru traiul la asemenea presiuni ridicate. Puse în mișcare nava ce intra acum ușor într-un nor alb- gălbui ce captase parcă toată lumina soarelui. Potheka scoase mâna în afara navei tăind parcă norul în două în trecerea lor. Chipul copilului se umplu pe dată de broboane mici de apă ce i se prelingeau pe bărbie, făcându-l să se amuze și mai mult. Bucuria lui îl făcea și pe Lucifer să zâmbească, dar de sub masca de fier a acestuia nu străbătea nimic. Ascunsă rămase și admirația amestecată cu nedumerire și curiozitate față de noua rasă rezultată din acea împerechere necontrolată. – Da…Și totuși sunt un om, spuse copilul. Ai uitat că pot citi gândurile, Lucifer. – Da, dar pe ale mele ar fi trebuit să le poți citi doar dacă doream eu să te las, răspunse zeul vădit derutat de puterile copilului. Nava cobora lin printre nori lăsând să se vadă din când în când câte un ochi de pământ. La un moment dat verdele pășunilor și cristalul apelor au dispărut lăsând în locul lor o mare aurie, tristă și lipsită parcă de viață care nu bucura privirea. Se găseau în lumea nisipurilor. Era partea de pământ care nu putuse fi salvată, dar cu toate acestea oamenii trăiau aici și se încăpățânau să învingă munții de nisip. Văzu de sus o mulțime de oameni adunați la un loc și niște animale mari pe care nu le mai văzuse niciodată până atunci. Deplasându-se cu nava aproape pe deasupra capetelor lor observă că aceștia răscoleau pământul la baza unei construcții mari cât un munte. Unii dintre ei erau călare pe caii, alții însă stăpâneau cu greu niște animale mari, cu o prelungire musculoasă a capului ca un picior ce atârna până la pământ. Când arcuia acea alungire în sus ciudatul animal scotea un sunet puternic ca un strigăt. – Aceia sunt elefanți. O specie pe care voi nu o aveți și care nu s-ar acomoda din cauza iernilor grele, răspunse Lucifer la întrebarea nerostită încă de copil. Ceva mai încolo se vedeau câteva nave ce transportau prin aer pietre mari și grele pe care le lăsau pe un platou amenajat special și de unde, cu multă îndemânare, erau ridicate de un om doar cu ajutorul unui băț. Priveliștea îl captivă atât de mult pe Potheka încât nu-și dădu seama că ajunseră la destinație decât atunci când în urma lor se închise o poartă imensă ce făcu să dispară lumina zilei cu tot cu oameni și animale. Intrară într-o încăpere asemănătoare cu cea de acasă, cu aceleași luminițe multe și mese mari, cu module cu cristale în fața cărora stăteau câteva persoane. Acestea nu purtau însă măști ca ale lor, ci asemănătoare ciocului unei păsări. Privirea copilului fu atrasă de către unul dintre module unde văzu un om ce manevra o navă transportoare. Piatra plutea sub navă fără să fie agățată de aceasta și se mișca în același timp și în aceeași direcție cu nava, fiind netedă ca luciul apei. – Am fost nevoiți să formăm o nouă clasă genetică umană pentru a ne putea ajuta să finalizăm construcția locuințelor noastre, dar și a câmpului energetic. Am rămas puțini pe pământ, mulți fie au murit, fie au plecat în căutarea altei planete asemănătoare cu cea de unde venim noi. După cum cred că ai înțeles deja, chiar și noi suntem muritori, spuse Ay cu o tristețe controlată în glas. – Asta am înțeles de mai demult, Lucifer. Ce nu înțeleg însă este faptul că deși aici formați și învățați oamenii după știința voastră, acasă la noi lăsați totul în voia sorții să ne omorâm între noi ca ulii, răspunse Potheka puțin răutăcios. – Clasa aceasta a răspuns cel mai bine până acum, dar nu și la învățăturilor aduse de noi. S-au intitulat Rotarieni după ce le-am arătat prima oară roata. Și ei la rândul lor se împart în categorii, dar lucrează și funcționează ca un întreg. După cum vezi aici nu există munți să ne poată adăposti, fapt ce ne-a obligat să ridicăm aceste construcții în formă de piramidă unde să putem locui și unde putem controla rarefierea aerului și presiunea atmosferică de afară vitale pentru noi. – Tot n-ai răspuns la întrebarea mea. Cine și de ce a fost împotriva mea de m-ați tot ascuns și am trăit fără mamă? După o scurtă tăcere, timp în care privi chipul îndurerat al copilului, Ay răspunse: – Tu nu ai nicio vină, Potheka, numai că legile noastre nescrise nu permit încrucișarea cu altă specie. Și mai ales necontrolată. Dar acum totul se schimbă. Cât despre învățătură, este datoria ta și a voastră ca popor ales de noi să aduceți aici arta scrisului și a învățăturii. În Dacia a început totul, iar scrierile vechi pe care ți le voi arăta la întoarcerea acasă sunt semne făcute chiar de mâna lui Gebeleizis, acum mult timp în urmă. Cel pe care poporul tău îl venera ca Zeu a fost primul om care a primit taina învățăturii noastre. Și a lăsat în urma sa tăblițe cu însemne, dar care nu aveau trecere la oamenii acelor vremuri. Dar asta este o altă poveste. Ne aflăm aici ca să te prezint și să-ți prezint neamul din care te tragi, înfățișându-te forului nostru înalt legiuitor. Discuția lor fu însă întreruptă de apariția frumoasei Mydhava care, îmbrățișându-l pe Potheka, îl luă de lângă Ay și merseră să-i arate împrejurimile.

***

Dava tăie o bucată de carne și, lăsând cuțitul pe masă, o întinse lui Oroles. Acesta încercă să o apuce, dar mâna-i căzu neputincioasă. O privi trist în ochi și-i spuse: – Dava, știu că mă iubești și că ți-e milă de mine, dar ascultă când îți spun să-ți cauți un bărbat zdravăn. Eu mult nu mai am și ar fi păcat să-ți pierzi timpul cu mine… Dar fu întrerupt de o bătaie scurtă în ușă. Dava se îndreptă într-acolo să deschidă. Oroles încercă din răsputeri să ajungă la cuțitul de pe masă dar nu reuși. În prag se ivi Kithistes care intră rapid în casă. Uimirea se citea pe fața bătrânului războinic neputincios acum care în încercarea de a se ridica să-l salute pe preot alunecă și căzu înapoi în scaun. Kithistes se duse spre el zâmbind scurt și-l luă în brațe. Apoi se îndreptă spre femeie și îi întinse un amestec de frunze adunate de el. – Le fierbi la foc mic și îi dai să bea din licoare de trei ori pe zi. Este foarte amară, dar trebuie neapărat să o bea, îi spuse femeii uitându-se către Oroles. – Bătrîne, o să te faci bine cât de curând, ești puternic ca un zimbru și cu siguranță o să te ridici repede. Apoi privind către Dava continuă: – Am fost acasă la mine și n-am văzut nici un copil, unde sunt ? – Bastis i-a trimis la cei din tribul Sucilor ca să învețe meserie, spuse Dava plecând privirea în pământ. – Vrea să reia datina sacrificiului uman pentru îmbunarea Zeului, așa că mai bine că i-a trimis, se auzi vocea slabă a lui Oroles. – Așa ceva nu se va întâmpla niciodată…nu în timpul vieții mele, răspunse sec Kithistes. Bătrâne, luptă și să te văd pe picioarele tale când mă întorc, după care ieși pe ușă în viteză. – Strașnic om Kithistes, spuse Oroles către Dava, care-l aprobă din cap privind la ușa închisă în urma preotului.

***

Un vânt rătăcit alerga prin pădure răscolind zăpada în goana lui. Focul în jurul căruia erau adunați cei patru bărbați înarmați se aplecă la pământ lăsând pentru o clipă gerul să-i biciuiască. O umbră se năpusti din negrul de smoală al pădurii și îl apucă pe primul ce-i ieși în cale tăindu-i beregata. Năuciți de rapida apariție, ceilalți traseră săbiile, dar fără sorți de izbândă. Totul dură cât o adiere scurtă de vânt. Uitându-se în jur pentru a se convinge că nimeni nu mai mișcă, umbra se opri și apucă burduful cu stropșeală atârnat lângă foc.Trase o dușcă, apoi cu un râset sinistru se pierdu înapoi în pădure. Bântui mult timp prin desișuri până se hotărî să se așeze. Stătea ghemuit la adăpostul unui copac fără să aprindă nici o flacără, ducând din ce în ce mai des la gură burduful cu băutură. Stropșeala începea să-și facă efectul aducând în fața lui personaje cu care discuta mai aprins sau mai potolit, mai dur sau mai înțelegător, dar se opri deodată în tăcere privind undeva în fața lui. Văzu cum vine spre el sufletul preotului Kithistes, dar mult mai blajin decât îl știa. Părul și barba albă, dar și straiele de pe el erau altfel de cum le știa. Era cu siguranță sufletul lui. – Piei de-aci, nălucă, acum chiar nu am nevoie de tine, strigă el către vedenie și dădu cu piciorul prin zăpadă parcă pentru a o goni și mai trase o dușcă zdravănă. – Gerula, bătrânul meu prieten, chiar nu mă recunoști? zise arătarea apropiindu-se încet de el. – N-auzi să mă lași în pace ?!… Dispari, nălucă! – O să dispar dacă asta ți-e dorința, dar nu înainte de a mă asigura că știi cu cine vorbești. Sunt Kithistes și te caut de ieri de la răsărit, prietene. Am fost plecat mult timp, e adevărat. – Ți-am spus să pleci, strigă bețivul și sări apucându-l de gât pe cel din fața lui, oprind lama scurtă a cuțitului pe obrazul alb al acestuia. – Dacă eram nălucă treceai prin mine, râse acesta ignorând tăișul ce-l amenința. Parcă trezindu-se din amețeală și recunoscând vocea, bărbosul slăbi strânsoarea și se duse la loc ridicând din zăpadă burduful cu băutură. – E ușor să-ți plângi de milă, Gerula. Bătrânețea asta te-a transformat din zimbru în lup. – Și lupul este un animal destoinic și când îi este foame atacă zimbrul până-l doboară. – Dar zimbrul ține piept tuturor relelor la hotare, replică preotul. – Și ce vroiai să fac Kithistes, sări bărbosul vădit enervat. Eram singur împotriva tuturor. Lui Oroles i-a-mpietrit dreapta, Dava săraca plânge în fiecare zi…I-am lăsat să se ajute singuri sau să-i apere trădătorul de Bastis. Preotul se așeză lângă bătrânul războinic luându-i din mână burduful apoi, trăgând o dușcă din lichidul de foc, adăugă: – Dar nu te-ai gândit că tot omorând, mercenarii ăștia ar avea motiv sa trimită oaste mare să-i ucidă pe toți ai tăi? – Ai mei… spuse dacul privind spre cerul înstelat. Ai mei s-au dus demult, prietene, mă văd acum de sus. Ochii i se umplură de lacrimi și turnă pe gât din belșug din apa de foc. – Dacă-l lăsam pe Roles atunci pe colină și fugeam spre ai mei, ar fi fost acum în viață, oftă a lehamite și rămase pierdut în amintirile ce-l năpădiseră. – Am observat spre surprinderea mea că încă mai am lemne de foc pe lângă casă, spuse preotul la un moment dat, hai să facem un vin fiert. Trecură patru zile, timp în care Dava tot bătu drumeagul dintre sat și casa preotului cu merinde pentru a înșela bănuielile celor din sat care vedeau fuioarele de fum ieșind pe hornul casei. Numai câțiva războinici de încredere aflaseră și chiar vorbiseră cu preotul. Ziua cea mare sosise și tot tribul se afla la Tabernaclu încă de dimineață pentru a participa la ceremonia religioasă, dar și pentru supunere în fața noului preot pentru care Dava făcuse curat în casa de lângă lac. Bastis sosi împreună cu ceilalți bătrâni ai sfatului urmat îndeaproape de noul preot și de câțiva oameni înarmați, înaintând cu încredere prin culoarul făcut de aceștia în mulțimea adunată. Noul preot avea o înfățișare stranie cu coarnele de capră prinse pe cap și straiele strălucitoare. Se opri lângă făcliile aprinse ce delimitau altarul și arătându-se cu fața către mulțime zise:

CATENAE DE CONSCIENTIAE CONCISISSIMUS AGNITIO NOVITAS ET DEUS DIVINUS! “Lanțurile crimelor voastre s-au rupt, recunoașteți noua ordine și noii Zei!” și ridicând brațele către cer, adăugă: – ANCALAE POPULUS! “Îngenuncheați!”

Văzând că nimeni nu se pleacă în fața noii legi, făcu semn către războinicii prezenți să intervină. Rând pe rând, oamenii începură să-și plece capetele sub amenințarea săbiilor. – ANCALA CATERVAE DE NEQUAM!… “Îngenuncheați, gloată de netrebnici!…” strigă frenetic noul profet agitându-și brațele către mulțime. Un strigăt de uimire cuprinse adunarea, făcându-i pe toți să privească spre altar. Fuioare de fum se ridicau în spatele noului preot. Ca din pământ se înfiripă un personaj ca de poveste, în straie albe lungi, strânse la mijloc cu un chimir asemănător cu cel purtat de tribul lor. Părul și barba ca de nea dădeau chipului o frumusețe ce ascundea privirii căutătura rece a ochilor. Profetul se trase în spate, ducând instinctiv mâna la frunte. – O zi bună tuturor, spuse apariția înaintând spre mulțimea năucită și curioasă. Am străbătut munții și am trecut multe vecernii rugându-mă Zeilor pentru neamul meu. Bravul meu popor. Și ce găsesc acasă….oameni cu sufletele vândute, gata să-și înstrăineze averea dată cu dragoste de către Zei și apărată cu sângele atâtor eroi. Sufletele lor le-ați călcat în picioare în nechibzuința voastră fără să-i întrebați dacă sunt de acord ? – Dar cine ești, străine, de poftești să-mi judeci poporul, sări Bastis curajos, simțindu-se sprijinit de oamenii înarmați din jurul său. – Bastis, strigă amenințător arătarea, să nu mă faci să-ți umplu gura cu țărâna strămoșească. Eu sunt Kithistes și acesta este poporul meu și nu al tău. – Kithistes! se auzi din piepturile tuturor. Luminăția ta! Și toată adunarea îngenunche plecând capul până la pământ. Soldații din fața mulțimii se grupară gata de atac în fața preotului dac, în timp ce Bastis se acoperi cu săbiile scoase din teacă ale celor din jurul său. Kithistes continuă sec fără să-i pese de amenințarea tăișurilor : – De când un preot Polistai se coboară din cetatea lui măreață în colbul și sărăcimea unui neam neînsemnat pentru rangul său? Au nu cumva voi, întemeietorii de orașe, aveți vreun gând ascuns de nimicire și stăpânire a acestor meleaguri? Și de când invocați voi Zeii să vă arate bunătatea lor oferindu-le ofrande umane? Dar dacă asta vreți, atunci așa să fie. Te vom oferi pe tine Zeilor în dar. Soldații din fața lui Kithistes scoaseră săbiile din teacă și se îndreptară către el. Preotul dac ridică brațele către cer și strigă : – ILMATON HLIOYLO PLEISTE NAKTOILO! LUCIFER, IATĂ-MĂ! În acel moment, un fulger coborî din ceruri peste grupul amenințător din fața preotului dac, punându-l în genunchi. Stupoarea se transformă în frică, împietrind toată suflarea prezentă. În clipa următoare locul fu încercuit de războinici purtând însemnele tribului KAPNOBATAISI-lor. Prin mulțimea prezentă, un alt grup condus de Oroles și Gerula își croia drum spre altar. Ajunși în față, cei doi urcară pe treapta pe care se afla Bastis îndreptându-se către acesta, în timp ce restul grupului controla locul. Cu toții urmăreau cum bătrânul șef, vindecat ca prin minune, călca apăsat ca de obicei, deși mersul îi era puțin nesigur după suferință. Mergea fără să clipească privind în ochii plini de aroganță ai lui Bastis. Ajungând în fața lui, fără să mai stea pe gânduri, prinse cu dreapta tremurândă cuțitul de prăsele și îl aruncă direct între ochii acestuia. Forța cu care pătrunse tăișul în os îl dărâmă pe Bastis creând haos în rândul gărzilor ce-l înconjurau. Gerula acționă destul de rapid, dar totuși prea târziu. Reteză dintr-o mișcare brațul întins către Oroles, dar sabia pătrunsese deja în pieptul bătrânului. A mai avut totuși forța să-și smulgă lama din piept, după care s-a întors către mulțime: – Asta-i pofta ce-am avut, cu trădătorii numai fierul face rânduiala dreaptă. Și acum să aducem ofrandă zeilor, așa cum noua lege o cere. Și făcu din cap semn câtorva războinici care s-au apropiat cu sulițele în fața altarului. În același timp alți doi Kapnobataisi îl apucară pe noul profet de mâini și de picioare. Kithistes se adresă mulțimii : – Faptul de a trimite în fața Zeilor prin jertfă pe cel dintâi urmaș la conducerea tribului sau oricare alt vlăstar al nostru nu înseamnă neapărat un semn de mare credință și binevoință către Zei. Un șef de trib distrus prin uciderea copilului său este mai slab și mai ușor de controlat. Asta să țineți minte de acum înainte apoi, privind spre falsul profet, continuă: – Transmite acest mesaj Zeilor tăi și asigură-i că pe aici nu pot trece. Corpul celui ce trebuia să reprezinte noua lege fu aruncat în sulițele drepte, înfigându-se adânc în vârfurile de fier. Atât a mai rezistat Oroles să vadă, apoi picioarele-l lăsară și căzu greu în brațele lui Gerula. Preotul se aplecă asupra lui să vadă rana din piept, dar bătrânul îl opri. – Kithistes, ai grijă de Dava, te rog. E o femeie de nădejde și nu ai să regreți. Conduceți neamul cu dragoste. Mulțumesc Zeilor că am avut un prieten ca tine în viața mea umilă… Preotul vru să spună ceva, dar ochii bătrânului se-nchiseră, iar zâmbetul de pe buze împietri. Se stinse ca un adevărat erou. De când fusese numit șeful tribului Kapnobataisi-lor acesta a luptat necontenit pentru pacea și bunăstarea oamenilor săi. Dacii din această parte de lume pierduseră un mare erou, dar câștigaseră doi conducători drepți și cu suflet mare. Vara își intrase pe deplin în drepturi, iar viața o lua încet pe făgașul ei normal. Membrii tribului Kapnobataisi s-au obișnuit repede cu cei doi conducători, însă Kithistes nu putea să scape de anumite gânduri negre ce îi împovărau sufletul . Episodul petrecut la Tabernacul va avea sigur urmări și trebuiau luate măsuri urgente în privința aceasta. Mai erau și copiii trimiși departe de Bastis, iar pentru aceasta avea nevoie de ajutorul lui Potheka și al lui Lucifer. Cu încrederea că totul se va rezolva, gândul îi fugi către copilul de zeu și către munte. În aceeași seară îi spuse Davei să-i pună câteva merinde în desagă căci are de gând să se înfățișeze zeilor pentru a cere ajutor. Era noapte afară când Kithistes se pregăti de drum. O strânse în brațe pe Dava și, după ce o sărută pe frunte, o liniști spunându-i: – Am să rog Zeii să vegheze asupra ta zi și noapte. Cât despre mine, stai fără grijă, am nevoie să îmbătrânesc lângă tine. Zeii mi te-au dat ca să ne bucurăm unul de altul până la adânci bătrâneți.

***

Trecură două ierni de atunci, iar Kithistes se hotărî să meargă la locul sfânt unde se aflau Potheka și Lucifer. Dava urmări umbra preotului până se micșoră și se pierdu în pădure. Kithistes mergea sprijinindu-se în vechiul toiag, tovarășul lui de drumeție. Ajunse sus în pădurea deasă și simțind că este singur, strânse în mână medalionul și dispăru. Camera cu ceață era la fel cum o știa. Aceleași paturi aranjate cu blană moale, aerul tare de munte, pereții la fel de lucioși. Se duse la locul lui și se așeză. Avea de așteptat până să poată trece mai departe, deși ardea de nerăbdare să-i vadă pe Potheka și pe Lucifer. Se întinse pe așternut și pe nesimțite gândurile negre îi dispărură , apoi adormi. Simți prezența cuiva care îl privea de aproape și deschise ochii brusc neștiind unde se află. În fața lui stătea neclintit un chip de lup acoperit cu o mantie neagră. – Kithistes, se auzi o voce tânără, ce mă bucur că te văd, îmi era tare dor de tine. – Potheka, voinicul meu, eroul meu, Zeul meu, striga preotul cu ochii înlăcrimați. – Hai, Kithistes, hai să mergem dincolo să te pot îmbrățișa, spuse băiatul și dispăru. Nici nu apăru bine preotul dincolo de zid că se și trezi strâns în brațe de Potheka. – Stai ușor, băiatul meu, să nu-mi rupi oasele, că tare voinic te-ai mai făcut. – Hai să bem un ceai cum îți place ție, zise Potheka bucuros peste măsură de această revedere. – Ceai aici? De când? întrebă mirat preotul. – Am învățat atât de multe și am descoperit tot atâtea, și ăsta-i abia începutul. Îl luă de mână pe bătrân și ajunseră într-o încăpere care arăta exact ca odaia lui de acasă. În cele mai mici detalii… Se simțea în satul și în casa lui. Doar că locul vetrei cu focul molcom fusese luat de un modul cu cristale pe care se vedea imaginea satului, iar în stânga se afla o firidă in perete. Kithistes era mut de uimire. Se așeză în așa fel încât să poată vedea satul și începu să povestească ce pătimise de când plecase spre casă. Potheka îi ascultă povestea, apoi spuse: – Kithistes, știu tot ce s-a întâmplat, eu l-am trimis pe Lucifer să te ajute. Pot vedea și auzi totul, ai uitat? – Ai dreptate, spuse preotul puțin jenat. – Dar te-am lăsat să-mi povestești ca să-ți aud vocea, mi-era tare dor de tine. Hai să facem ceaiul și mai zăbovim puțin la vorbă. Potheka luă de pe masa din fața lor o ulcică cu apă și o puse pe firida din peretele de stâncă. Răsturnă frunzele înăuntru și așeză mâna dreapta deasupra ei. Spre mirarea preotului, apa începu să fiarbă cu bulbuci mari împrăștiind în cameră miros de plantă. Apoi întinse mâna stângă spre cănile aflate pe rogojina de lângă el care se ridicară în aer una câte una și i se prinseră de palmă ascultătoare, spre uimirea bătrânului dac. – Am învățat multe în ultimul timp. Lucruri atât de simple că nu înțeleg cum de nu le pot face și ceilalți. O să-l rog pe Ay să te învețe și pe tine, căci sunt tare folositoare, spuse copilul așezând pe masă cănile aburinde ce te îmbiau cu aroma lor. – Chiar, nu l-am văzut pe Lucifer, spuse preotul privind încă mirat când către copil, când spre cănile cu ceai fierbinte. – A plecat în partea cealaltă de lume cu mama să ajute la ultima selecție umanoidă de pe pământ. – Potheka, tot ceea ce poți face acum mă înfioară. Este peste putința mea de umil slujitor al Zeului pe acest pământ. Sunt poate prea bătrân pentru atâtea schimbări, simt că nu mă mai regăsesc. Nu toate cuvintele pe care mi le spui sunt pe înțelesul meu…știu doar că tot ce mi s-a întâmplat în ultimul timp a venit prea târziu pentru mine. Sunt un biet muritor care-și iubește neamul și femeia pentru care am plâns atâtea nopți în sufletul meu…. – Nu te întrista, Kithistes, spuse Potheka, am să-ți explic de îndată. Știi că se spune că noi suntem făcuți după chipul și asemănarea Zeilor. Nimic mai adevărat. Numai că zeii care ne-au zămislit pe noi nu și-au atins scopul și nici pe departe nu au făcut ceea ce aveau de făcut. Sosirea lor aici nu a fost întâmplătoare. Au ales locul acesta pentru că este aproape la fel cu cel de unde vin ei. Deși sunt foarte avansați, o molimă i-a omorât aproape pe toți ai lor scăpând numai câțiva. Astfel, nemaiputând sălășlui acolo, au căutat un alt cămin și l-au găsit aici. A fost norocul nostru să găsească locul ăsta care este o gură de foc pe o parte, dar și gheață în cealaltă parte. Au topit gheața care s-a făcut apă, iar apa a făcut aerul pe care noi toți îl respirăm. Au însămânțat pământul și au așteptat mult timp să iasă roadele. Apoi au luat cu ei animalele sănătoase și le-au adus aici cu niște păsări zburătoare mult mai mari decît cea pe care ai văzut-o tu, pe care ei le numesc nave spațiale. Însuși muntele în care ne aflăm este de fapt o navă spațială. Preotul își prinse fața în palme și oftă privind printre degete pereții din stâncă șlefuită, apoi către băiat, care continuă: – Te văd tare speriat, o să simplific. După un timp au eliberat molima aducătoare de moarte și au așteptat să vadă cine trăiește. Apoi au luat animalele care au scăpat. După multe încercări, am apărut și noi oamenii, care trebuia să semănăm cu ei. Îi urcau pe cei mai deștepți în păsările zburătoare, inundând locurile unde aceștia trăiau. Toate astea se întâmplau aici unde trăim noi Kithistes, deci aici se află leagănul omenirii, aici a văzut omul prima oară lumina zilei, în Dacia noastră. – Dar au și murit mulți totodată, răspunse trist preotul. – Apoi a venit adevărata încercare pentru cei rămași, fiind lăsați nesupravegheați. Cei luminați se contraziceau între ei, ajungând să uneltească și să atragă fiecare de partea lui pe cei mai puternici pentru a conduce. Mâncarea se termina,vânatul se împuțina, așa că mulți au luat căi necunoscute în căutare de hrană, dar și ca să scape de furia celor ce vroiau cu orice preț să-i omoare pentru că nu se supun voinței zeilor. Așa s-au răspândit peste tot pe pământ, supravegherea lor devenind din ce în ce mai anevoioasă, ceea ce a dus la apariția unor molime necunoscute până atunci. De aceea zeii stelelor au schimbat metodele de triere prin îngheț sau foc. Acum și ultima mare speranță a zeilor s-a spulberat odată cu planeta lor care s-a risipit în vânt. Cu toate astea nu vor să lase oamenii să treacă prin ce au trecut ei. Navele lor sunt plecate printre stele să caute altă planetă pentru a o locui. Ay împreună cu mama și cu ceilalți din neamul lor care mai sunt aici vor construi împreună cu oamenii ceva măreț. O barcă mare cât o navă stelară ca să scape toate sufletele sănătoase, oameni și animale laolaltă. O barcă mare cât un munte unde să încapă toți și să reziste ultimei trieri. Povestea este lungă, dar nu vreau să te mai plictisesc cu vorbăria… Ceaiul se răcise deja, dar preotul era mai preocupat de cele povestite de Potheka. La un moment dat, copilul se ridică. – Simt prezența mamei mele. Zâmbind unul celuilalt, cei doi dispărură din cameră, ocazie cu care preotul remarcă faptul că băiatul nu mai folosea medalionul pentru a putea călători cu puterea gândului. Dar nu avu timp să întrebe căci în fața lor văzură deja statura frumoasă și impozantă a Mydhavei, al cărei veșmânt din piele lucioasă lăsa să se vadă formele trupului dumnezeiesc. – Mamă, bine ai venit, spuse băiatul, ați terminat deja? – Aproape, răspunse Mydhava cu un zâmbet larg, dar am venit trimisă de Ay cu un dar pentru Kithistes. – Trebuie să ajungă și el în mai puțin de trei zile. Oamenii nu au respectat întocmai planurile de construcție ale bărcii și a trebuit recalculat totul pentru un nivel mai puțin… Spunând acestea, luă un toiag asemănător cu cel al lui Lucifer și i-l dărui lui Kithistes. Era frumos lucrat și atent șlefuit, având terminația de jos din metal, iar la capătul de sus un cap de lup exact ca al lui Lucifer. Chiar și ochii erau din pietre roșii aidoma celor lui Lucifer. – Este făcut din același lemn rezistent de gofer* din care am construit și barca uriașă, spuse Mydhava, combinația metalică este dintr-un material rar și ușor ce nu se găsește pe pământ. Are, dacă pot spune așa, puteri magice pe care le vom încerca atunci când va veni Ay. Vădit emoționat, preotul se minuna privind la noul toiag, gândindu-se ce va face cu vechiul său tovarăș de drum care l-a sprijinit până atunci. – Îți împărtășesc sentimentele, Kithistes, spuse Potheka sub privirile duioase ale mamei sale, dar trebuie să nu ne lăsăm pradă slăbiciunilor și să privim înainte spre tot ce este nou și de folos. – Întâi de toate sunt un biet om, băiatul meu, răspunse preotul umil, în ciuda abilităților dăruite de către Zei și a norocului de a fi acceptat la masa lor. – Vă mulțumesc din adâncul sufletului și acceptați vă rog recunoștința mea veșnică, mai spuse dacul îngenunchind în fața Mydhavei. – Ridică-te, Kithistes. Fii sigur că aceeași recunoștință ți-o port și eu pentru faptul că ai avut grijă de sufletul meu, Potheka. Așa de frumos l-ai crescut de parcă ar fi fost copilul tău. Dealtfel tot pentru copii o să vină Ay aici. A înțeles că suferi pentru micuții înstrăinați de acasă, dar a considerat să nu-ți spună până acum cât de mult suferă și ei. Pentru că destinația lor a fost alta decât cea a învățăturii. – Știam că este ceva rău la mijloc, căci neamul Sucilor este mereu în mișcare, pus pe cotropit și furat. Tot ce au este câștigat prin sabie și sânge nevinovat, se tângui preotul negru de supărare strângând cu forță toiagul cel nou. Atenția îi fu însă captată de vibrația acestui toiag ce-i zguduia brațul. Privind spre capul de lup observă că ochii s-au aprins ca fierul încins, dându-i un aer înfricoșător. – Este făurit de Ay special pentru tine. A adăugat în el pe lângă altele și propriul tău material genetic. Deci, acest dar trăiește odată cu tine. Te simte și te ajută de câte ori este nevoie. – Material….genetic? Nu știu, stăpâna mea, ce-mi spui, dar știu că toiagul acesta mă și bucură, dar îmi dă și fiori în același timp, zici că parcă-i viu… Potheka privea și el impresionat de ceea ce văzuse și auzise. – O să-ți explice Ay când va veni, el știe mai bine ca mine cum să vorbească pe înțelesul tău. Conversația se încheie aici, iar Mydhava începu să le povestească bătrânului dac și copilului despre peregrinările sale. Treptat, gândurile celor doi fugiră departe de locul unde se aflau, minunându-se de ceea ce vedeau cu ochii minții. Aflară despre animale nemaiîntâlnite, învățară că timpul se măsoară în ceasuri și se împarte și în anotimpuri, nu numai în solstiții, numărate pe un calendar îndreptat către soare.Timpul trecu în zbor, iar Potheka îl învăță pe Kithistes noi secrete ale corpului uman și ale lumii înconjurătoare, precum și legăturile și asemănările omului cu universul. Cel mai adesea se amuzau de felul în care bătrânul dac schimonosea scrisul pe tablă, de parcă era un copil care nu vroia în ruptul capului să facă întocmai. Privind tăblița unde preotul scrise numele lor,

pentru Kithistes și pentru Potheka, băiatul spuse către bătrânul dac : – Eu nu pot să cred că nu ai imaginație și că nu ai putea să comanzi mâinii ce să scrie, atâta timp cât și în luptă mâna ce conduce sabia tot a ta este, râdea Potheka de Kithistes. – Ba bine că da, răspunse bătrânul dac și apucă scurta sabie de sub curea învârtind-o cu o singură mână în lateralele corpului în cercuri egale. – Vezi, spuse iar băiatul râzând, până și când mânuiești sabia folosești un semn al universului. Felul în care o răsucești în jurul corpului poate fi asemuit cu semnul infinitului cosmic. Și băiatul, ținând brațul întins cu palma îndreptată în sus, desenă prin aer semnul infinitului asemănător cu valurile lacului. Bătrânul se opri în loc privind atent la ce desena copilul și apoi îndesând la loc sabia în teacă, îl întrebă: – Crezi că Lucifer s-ar supăra dacă aș călca puțin jurământul? Deseori, când eram acasă cu Dava, vroiam să o învăț și pe ea anumite lucruri. S-ar bucura să învețe să scrie… – Arta scrisului este sacră într-adevăr, dar nu este numai pentru Zei, ci vine de la Zei către noi oamenii și trebuie să fie cunoscută de toți, nu numai de unul. Însă nu știu câți au răbdare să deslușească tainele scrisului și cititului. Dar dacă vrei să o înveți schimonoselile alea pe care le faci tu… și Potheka ridică un pic amuzat din umeri. – O să deprind și meșteșugul ăsta până la urmă, că e musai și este grija mea cea mai mare, dar de la sabie la bățul acesta mic este …și lăsând discuția neterminată, bătrânul dac îl luă pe Potheka și porniră spre camera din munte ce aducea cu cea de acasă să bea o cană cu ceai cald. Așa trecu și această zi în care toate păreau bune și la locul lor, dar gândul le fugea amândurora către copiii de a căror soartă amară nu mai știau nimic. A doua zi de dimineață serviră masa împreună cu Mydhava după care se duseră toți trei în camera Porții în întâmpinarea lui Lucifer. Inelele se învârteau alene schimbând ordinea semnelor lucitoare care acum aveau și pentru Kithistes o noimă. Ceața din poartă se văluri și se transformă pe dată în luciul apei prin care apăru statura impozantă a lui Lucifer. Dar de data asta aducea cu el ceva ce le tăie suflarea dacilor. Zeul ținea de căpăstru doi cai frumoși, voinici și ‘nalți. Unul negru de culoarea cărbunelui, iar celalalt sur de strălucea mai tare ca soarele. Aveau coame lungi, bine țesălate, lăsate pe o parte, picioarele zvelte și piepturile puternice. Erau cei mai frumoși cai pe care-i văzuse bătrânul dac de la Kalista încoace. – Kithistes, mă gândeam că o să mă întâmpini, se auzi vocea lui Lucifer. Iată, acest cal negru este darul meu pentru tine, iar cel alb este pentru tine, Potheka. Doi cai grozavi pentru doi daci viteji. Dar să-i ducem să se odihnească, au bătut cale lungă până aici. Ajunseră într-o altă încăpere destinată adăpostirii celor două cabaline. Lucifer îi lăsă pe cei doi daci să se bucure și să se îngrijească de noii lor prieteni și părăsi încăperea împreună cu Mydhava.

***

Era soarele pe cer de-o suliță când, pe același platou unde Kalista și mai pe urmă Kithistes se înfățișau Zeilor cu problemele lor lumești, își făcu apariția Potheka urmat îndeaproape de mama sa, de bătrânul preot și de Lucifer. Pe Kithistes îl copleșiră emoțiile la vederea locului sfânt și privi spre cer întrebător. – Kithistes, ce faci, se auzi vocea de gheață a lui Lucifer. Nu mai căuta în sus cu privirea, căci acum sunt lângă tine. Sau mai aștepți vreun Zeu de-al vostru? – Iertare-ți cer Ție, Lucifer, dar m-am lăsat pradă amintirilor ce mă leagă de acest loc. – Atunci, ca și acum, te voi învăța lucruri legate de adevărul absolut ce te vor ajuta să-i luminezi pe oameni, dovedindu-le prin fapte crezul tău în obârșia ancestrală a omenirii. Kithistes, minciuna acestora pentru acapararea puterii trebuie să dispară odată pentru totdeauna.Toiagul cel nou are puteri nebănuite de nici un pământean. Forma capului de lup seamănă cu aceea pe care o au cei din neamul meu aici. Prin gura deschisă, lupul tău va scoate același sunet ca și cel făcut de mine atunci când treceam cu nava și vă ajutam în lupte. Și are și același efect înfricoșător. Ceea ce trebuie să știi este faptul că acest toiag este numai al tău și nimeni altul nu are dreptul să-l folosească. Partea de jos este făcută dintr-un metal rar și foarte puternic prin calitățile sale, adăugat ca să te ajute în momentele grele când nu mai există cale de ieșire. Kithistes strângea cu amândouă mâinile toiagul și parcă prins de vraja misterului ce-l învăluia nici nu avea curajul să-l privească. – Dar să-ți arăt, căci citesc nedumerirea pe chipul tău, spuse Lucifer și apucă toiagul din mâna preotului ridicându-se în aer și plutind deasupra lor asemeni unui fulg. Scoase un urlet identic cu zgomotul cunoscut de Kithistes, apoi coborî lin înapoi pe platou. – Acum să mergem pe vârful acela de stâncă ce se vede în zare, spuse Lucifer și dispăru de lângă ei. Odată ajunși pe culme, Lucifer păși în fața lor și răsucindu-se către ei fără să spună nimic ridică toiagul și izbi puternic piatra de sub picioarele sale. În același moment pământul se cutremură așa de tare încât atât Kithistes, cât și Potheka se bălăngăniră pe picioare gata să cadă. Stânca se crăpă în locul unde vârful metalic al toiagului lovise, ruptura întinzându-se cu repeziciune. – De acum încolo acesta-ți este prietenul care te va ajuta să-ți îndeplinești dorința de pace și trai liber pentru toți oamenii tăi. Îți va fi alături până ne vom întoarce noi, dar va atrage cu siguranță invidia și ura celor trufași pentru care va deveni ceva mai de preț decât aurul munților, instrument foarte util în lupta lor pentru putere. Apoi Lucifer se apropie de Kithistes, îi înmână toiagul și spuse : – Nu uita că atâta timp cât trăiești și chiar după ce pleci din astă lume, acest toiag este al tău și numai al tău. – Jur, Lucifer, răspunse Kithistes pătruns de importanța momentului. – Să mergem dară, că mai avem multe de pus la cale, termină ce avu de zis Lucifer, după care dispăru de lângă cei doi. Pletele albe ale bătrânului preot se lăsau purtate de vânt, acoperindu-i chipul fără vârstă brăzdat pe alocuri de rănile mai vechi din lupte. Kithistes ridică toiagul spre văzduh, lăsând parcă vocea înfiorătoare ce ieșea din gura lupului să sperie și să pună pe goană pentru totdeauna norii negri ce se abăteau asupra neamului său.

Capitolul III

Greierii cântau lunii obișnuita serenadă. Ea îi dezmierda la rându-i cu razele ei, călăuzindu-le drumul prin bezna nopții. La marginea pădurii, îngrămădite într-un loc, se găseau câteva case ciudate jumătate îngropate în pământ, jumătate afară, fără uși, fără ferestre, acoperite parcă-n grabă cu crengi, frunze moarte și bucăți de blană uscată. Ceva mai jos, într-o groapă, erau adunate animalele de-a valma. Cai și oi,viței sau găini păreau gata să părăsească locul. Acesta era neamul Sucilor. Oameni ce călătoreau într-una fără a-și găsi locul și odihna. Treceau prin foc și sabie tot ce întâlneau în cale, lăsând în urma lor, nu numai pustiu și jale, dar și frică în sufletele celor hărțuiți. Stăteau de ceva timp prin părțile astea, căci se odihneau înainte de drumul cel mare spre munții falnici de la izvoare. O aplecătoare sprijinită de patru pari tăiați din pădure ridicată în vecinătatea animalelor adăpostea un grup de copii. Murdari și sleiți de puteri după munca de peste zi dormeau legați de picioare unul de altul, iar la capătul șirului erau pironiți de unul din pari. Somnul lor amărât și plin de suferință era păzit de un om cu fața jalnică ce dormea dus la câțiva pași de ei, ținând strâns în mână un burduf învechit cu stropșeală sau holercă , așa cum era numită prin partea locului. Din umbra nopții, ocolind parcă razele de lună, o umbră se apropie de copii pășind încet pe lângă paznicul lor. – Iar ai venit, nebuno? întrebă cel ce zăcea cu ochii întredeschiși, nu vrei să înțelegi că pe tine și omul tău vă mai ține în viață holerca ce o faceți și faptul că l-ai adus pe lume pe viteazul Cabala. – Taci om hain și prost, se auzi vocea umbrei. Când Zeii mi l-au dat pe Cabala, dacă aveam vreo presimțire despre fărădelegile pe care urma să le facă, îl strângeam de gât cu mâna mea. Săracu tată-su a amuțit de tot. Plânge sufletul în el. Tu ce știi …decât să bei toată ziua….săraca mumă-ta cât s-a mai chinuit cu tine….. – Două hoaște nebune și tu și baba mea care s-a dus, răspunse provocării omul tolănit și adormi la loc. Bătrâna se apropie de copiii treziți de zgomotoasa ceartă și începu să le ștea

rgă pe rând fețele și mâinile murdare, frecând din greu gleznele osoase. – Sărăcani de voi, măi amărâților, că piele și os ați ajuns, mânca-i-ar întunericul de nesătui, plângea cu vorbe bătrâna curățind de năglod copiii ce o priveau ca pe o mamă. Ce Zei le-a dat voie să vă răpștească din neamul vostru, ce suflet a avut cel ce v-a dat ca pe un sac de sare fără să-l doară. Erau copiii tribului Kapnobataisi-lor, neamul lui Kithistes, aceeași băieți care râdeau de Potheka în vremea de odinioară când, acasă fiind, se simțeau puternici și răsfățați de toți cei din jurul lor. Acum aveau pe corp urmele bătăilor și ochii adânciți de atâta plâns. Cel mai înalt și mai puțin plângăcios era mai mare decât ceilalți, dar la fel de speriat ca și ei. Numele lui era Marius, băiatul dojenit cu palma de Gerula în ziua aceea demult uitată la Tabernacul, când râdea de Potheka mai tare decât toți. Se nimerise și el în acea zi în ceata de copii și nu mai putu să dea înapoi chiar dacă nu era orfan ca și ceilalți. Gătase vitejia, acum privea în jur ca un animal bătut, înfricoșindu-se și de umbra lui. Privea în gol în bezna din pădure, în timp ce mama Rada, cum o numeau copiii, îi curăța cu cârpa udă picioarele uscate. Cei doi ochi roșii ca focul ce străbăteau spre el din pădure îl treziră din starea de amorțeală. Se băgă în bătrâna de-l spăla strigând să-l apere, cu privirea ațintită spre locul unde ochii de foc se stinseră în noapte. – Of, mamă, vai de viața voastră de nenorociți, spuse bătrâna strângând în brațe copilul. În ce hal v-au adus, mamă, că mă târșii și pe mine, măi, copilul meu. – Da ce târșe mamă Radă, că dacă vedeai ochii ăia de foc nu știu ce făceai, spuse Marius cu sfială. – Ce ochi, maică, ce tot îndrugi acolo, că de atâta bătaie și înfometare căpătarăți ochi . Mama Rada se ridică și plecă de lângă copiii speriați, neuitând să mai arunce câteva vorbe de ocară celui ce dormea somnul holercăi, sforăind de se auzea până dincolo de sat. O luă pe cărarea de iarbă către bordeiul unde o aștepta tăcut bătrânul Darius, bărbatul ei și fostul șef al tribului, înlăturat de singurul fiu al acestuia, Cabala. De atunci n-a mai scos un cuvânt . Rușinea, dar și durerea de a fi tradat de propriul fiu, sânge din sângele lui, îl făcură să uite că mai există. Trăia doar pentru a ajuta prin casă pe femeia pe care o iubea și acum la fel de mult, și alături de care adunase atâtea amintiri. La cotul cărării, în fața femeii apăru un om în straie albe și cu chipul blând, scăldat în lumina lunii. – Seară bună, mamă Radă, spuse străinul. – Bună să-ți fie inima străine, răspunse femeia puțin sfioasă auzindu-se strigată pe nume de către acesta. Dar cine ești și de unde mă știi pe nume, eu nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată. – Sunt suflet bun și o să-ți spun pe dată cine îs, dar hai să ajungem mai întâi acasă, căci este musai să fie și Darius de față. Se alătură bătrânei și porniră în jos pe cărare, când din pădure doi bărbați se iviră pe neașteptate. – Pe cine mai ocărăști, Radă, de te aude tot satul, întrebară în râs cei doi. – Iaca vorbesc și eu cu omul ăsta în drum spre casă, că mi-s bătrână și mi-e târșe să merg singură la drum de noapte. Bărbații se uitară mirați unul la altul și apoi la bătrână și izbucniră într-un râs nebun. – Ce om, Rado, ți-ai pierdut mințile, ce om vezi tu pe drum? Rada se uită în jurul ei și speriată zise cu jumătate de gură: – Dacă eu vă spun că era…să fi fost vreun suflet la drum de seară sau vreun Zeu al pădurii… – Continuăți drumul, mamă Radă, auzi femeia șoapta străinului printre râsetele răutăcioase ale celor doi. Trecu pe lângă ei, dar n-a mai avut curajul să-i ocărească pe cei doi botoși. Aproape de bordeiul bătrânei vocea îi spuse să se uite peste umăr, iar când Rada îl văzu din nou se albi la față. – Da cine ești maică, Zeul pădurii, au vreun suflet rătăcit, că m-ai înfricoșat rău de tot. – Spune-i lui Darius că am o vorbă cu el ce nu suportă amânare, este de viață și de moarte. Bătrâna lunecă încet în bordeiul întunecat din pământ. Dură ceva timp până se aprinse o lumină și Darius se arătă în pragul ușii cu sabia în mână. – Mărite șef, cu căință în suflet mă arăt în fața ta, dar cred că a sosit timpul să vorbim despre viețile și neamurile noastre. Știu că nu ai mai grăit de mult, dar mai știu că pricina este mai mică decât ce trebuie să socotim noi acum. Eu sunt Kithistes, preotul și șeful tribului Kapnobataisi-lor. La auzul acestui nume, bătrânul se uită la el mai de aproape, apoi îi făcu semn să intre, după ce scrută încă odată bezna nopții, trăgând blana peste golul uși. – Radă, adu o botelcă de vin pentru vechiul meu dușman Kithistes, că o fi obosit de atâta drum, spuse Darius bătrânei sale femei, care duse mâinile la gură și începu să plângă. Îl cunoștea pe preotul de dincolo de munți, știa că omorâse mulți oameni din tribul lor, dar nu de frica lui plângea femeia, ci de bucurie și uimire că omul ei vorbise după atâta amar de vreme. – Văd că mai ai încă semnul sabiei mele pe față, spuse bătrânul, dar și eu am avut de tras. Așa am să mor, cu piciorul beteag din cauza ta. De atâția ani nu l-am mai putut mișca și trag de el ca de un mort. – Darius, problemele sunt mari și o să fie iar vărsare de sânge, de aceea am venit la tine cu tot respectul pe care ți-l port. Cât despre trecut, nu am nici cea mai mică părere de rău, și-ți spun asta fără frică chiar aici în casa ta. Eu însă am venit cu gânduri bune ca să ne ajutăm unul pe celălalt, pe când tu ai venit să ne omori și să ne prazi. – Erai cândva mai puțin aprig la vorbă, Kithistes. Am auzit că te-ai legat la suflet cu copilul lui Kalista și l-ai făcut ditamai flăcăul, spuse bătrânul ridicând cana cu vin în cinstea celui sosit. Băură vinul rece dintr-o dată, apoi ștergându-și mustățile Kithistes spuse: – Potheka este un copil bun, Darius. E un flăcău de cinste cum toți ne dorim să avem la bătrânețe, dar care a crescut cu amăreală în suflet și lipsit de dragostea de tată din cauza ta și a neamului tău. Cu ce te-ai ales din toate astea? Cu un picior beteag și tot pe drumuri. Ba chiar soarta s-a întors, iar fiul tău s-a lepădat de tine și ai ajuns de râsul neamului, bătrâne. Șeful Sucilor se părpăli un moment și scărpinându-se în barba-i înspicată spuse: – Încă de atunci am pus capăt vieții ce o duceam. Mă urmăresc neâncetat imaginile acelea de după luptă când plângeai la căpătâiul lui Kalista de parcă ți-era tată. Atâta jale a fost atuncea și atât de strajnic v-ați apărat glia, că am jurat să nu mai prad pe nimeni, ci să-mi adun și eu neamul într-un loc ales, să ne facem și noi un cămin al nost. Dar n-a fost să fie așa… și ochii i se umplură de lacrimi. Apoi privind spre femeia lui ce sta în umbra lămpii plângând pe înfundat, continuă cu ură în glas: – Căci așchia nu sare departe de trunchi…câinele ăsta, căci altfel nu am cum să-l numesc, m-a alungat și a luat cu el toți oamenii nătângi, să ducă mai departe blestemul neamului ista. Nu se gândește că va veni o vreme când o să-și muște pumnii pentru ce a făcut din neamul meu, dar și din mine și amărâta de mumă-sa, care s-a chinuit cu el, iar acum este bătaia de joc a tuturor…, și Darius strânse viguros cana cu vin din mână până ce se împrăștie în bucăți, iar băutura roșie îi curse pe picior asemeni unei pete de sânge. – Cred tot ceea ce-mi spui și mă bucur că acum gândești altfel.Te voi ajuta să faci întocmai dacă te învoiești să mă ajuți. Știi bine, Cabala a răpit copiii din neamul meu și are planuri mari cu pământurile mele, spuse preotul sub privirea atentă și aprobatoare a șefului Sucilor. Dar ce nu știi tu și nici tânărul conducător de acum nu știe, este că Bastos s-a dus, a fost țintit de Oroles cu un cuțit între ochi.Tot ceea ce-ți cer este să iei frâiele tribului tău și să facem împreună un loc cu rădăcini, de unde să nu mai pleci nici tu și nici cei de după tine. Promit să te ajut cu tot ce este de trebuință, chiar și cu oameni, ca să ridici case frumoase cu fum, oriunde vrei tu. Să ne adunăm toți de un neam și să ne fie bine și nu să ne mai omorâm.Ce zici, te învoiești? – Ce s-o alege de Cabala?…întrebă șovăitor șeful Sucilor, care îmbătrânise parcă și mai mult, în timp ce mama Rada începu să plângă în hohote. – Aș putea să-l omor, dacă asta ți-e dorința, dar nu sunt eu cel care trebuie să decidă soarta lui, ci numai tu și Zeii din ceruri. – Promiți să-ți ții cuvântul dat? – Promit, dar cu condiția ca și tu să-ți ții partea de învoială, iar Cabala să nu mai conducă niciodată tribul Sucilor. Cei doi bărbați se priviră ochi în ochi preț de câteva clipe, după care râzând își strânseră mâinile ca doi războinici frați. – Zeii să te ajute, Luminăția ta, zise mama Rada apropiindu-se în genunchi de preot drept mulțumire că nu-i omoară copilul. Kithistes o ridică și o mângâie pe fața înlăcrimată, sărutându-i mâinile îmbătrînite de atâta muncă. A avut și el o mamă, dar n-a știut-o niciodată. – Darius, am a-ți spune un mare secret acum că devenirăm frați, spuse Kithistes așezându-se pe scăunel, mai știi copilul lui Kalista? – Eh…cum să nu, gândisem atunci demult să-l fur de la casa lui tat-su când mi-ai tăiat piciorul, spuse șeful și adăugă văzând cum se micșorează ochii preotului, iar privirea-i devine de gheață: – Spun asta ca să pornim frăția fără ascunzișuri și cu dreptate, Kithistes. – Așa este, răspunse preotul, ei bine vreau să-ți spun că este așa cum s-a auzit despre el. Potheka este jumătate Zeu și are puteri de nebănuit care au apărut acum, după ce a trecut de vârsta copilăriei. Înțelege animalele, vorbește cu ele dar și cu vântul, dacă este nevoie.Va fi alăturea de noi cu trup și suflet.

*** – Nii, boală, că-ți retez grumazul dacă mai lovești încă odată, țipă omul însărcinat cu pregătirea calului lui Cabala. Caii nechezau împotrivindu-se șeilor grele ce anunțau drumuri lungi și istovitoare. Doar bătaia și îi mai ținea în picioare. Câinii lihniți de foame lătrau fioros către animalele ce cutezau a se împotrivi stăpânilor. În tot acest vacarm, în cortul cel mare al lui Cabala se adunară cei câțiva războinici apropiați șefului tribului pentru a aranja ultimele detalii ale drumului lung ce-i aștepta. – Cabala, eu spun să apucăm drumul vechi prin strânsoarea munților, spuse un tânăr războinic, care deși participase la multe bătălii, nu avea nici un semn de sabie sau vreun beteșug, la fel ca frații lui de arme. – Ai dreptate, Danubius, numai că mai cad pietre din susul muntelui. Iscoadele trimise pe la ultima lună plină nu s-au mai întors, ceea ce mă pune pe gânduri, răspunse Cabala. – Codoși bătrâni care și-ar vinde sufletul pentru o holercă, intră în vorbă un om subțirel și îngrijit la vorbă, dar și la port. – Codoșii ăștia sunt mai iscusiți la arme decât tine la vorbă, Pelasis, răspunse tăios Cabala. Rivalitatea dintre cei doi dura de ceva timp, din ziua în care Pelasis, nesocotind ordinea firească la șefia tribului, s-a autoproclamat șeful Sucilor în timp ce Cabala era plecat cu câțiva războinici în recunoaștere prin satele rătăcite din zonă. A curs mult sânge pentru ca tânărul urmaș de drept să-și recapete poziția de lider absolut. Totul a durat mai puțin de jumătate de zi, iar la sfârșitul luptei tribul Sucilor era mai mult de jumătate decimat. În goana lor furibundă după putere, nici unul, nici celălalt n-a cruțat pe nimeni. Deși Pelasis avea o gândire matură, iar dinspre el, tribul trebuia să-și fi prins demult rădăcini în vreun loc curat și binecuvântat de Zei, gândul de a duce la bun sfârșit ce a început îi întuneca mințile și judecata. Faptul de a se afla și după toate cele întâmplate alături de Cabala, nu a fost alegerea lui și nici a celui din urmă, căci în cruzimea fără margini după cum era cunoscut șeful cel tânăr al tribului, l-ar fi jupuit de viu ca pe viței. A fost doar ideea bătrânului Darius, care, trezit din somnul de moarte care a făcut ca lupii cei tineri să-i poată lua locul, a avut o ultimă dorință înaintea fiului său și anume de a cruța viața lui Pelasis și de a-l ține pe lângă el. Și ca să poată răzbi pofta de sânge a fiului său ce nici nu vroia să audă de așa ceva, Darius cu iscusința vorbei și a minții sale îl făcu pe Cabala să creadă că nu există răzbunare mai mare decât de a-l ține pe dușman aproape de el, să vadă cine este cel care-l conduce și cât o trăi să nu poată avea ce și-a dorit. Cu greu au prins la Cabala toate astea, și nimeni nu s-a întrebat de ce trage atâta bătrânul șef să-l țină în viață pe Pelasis. Și mai bine a fost așa, căci numai sufletului bătrânului știa că acest copil pe care el îl ajutase încă de la naștere, era fructul unei iubiri rămase în urmă, dar de care el nu uitase. Cabala era deci frate cu Pelasis, iar asemănarea lor ce făcea de multe ori oamenii să se minuneze, accentua și mai mult ura lui Cabala față de Pelasis încă din fragedă copilărie. – Ce vrei să spui cu codoșii ăștia, rupse Cabala tăcerea apăsătoare revenind parcă dintre amintiri, ai încercat și cu ăștia și nu a mers, poate nu era bună băutura ta sau poate sunt mai deștepți ca tine și știu să-și apere capul de tăiș, rânji sadic tânărul războinic acompaniat de ceilalți în același ton. – Ce vreau a spune știu că nu a contat niciodată, așa cum viața nimănui nu este prea scumpă pentru tine. Ar fi trebuit totuși….. – Ar fi trebuit totuși să-ți rup căpățâna și să-ți rup și gura aia să nu mai latri ca un câine prost și flămând, tună Cabala către Pelasis, frecând sabia-i scurtă în teaca de metal. Pe toți Zeii din ceruri, dacă mai scoți un cuvânt vreodată uit că am făcut pe plac bolovanului ăla de mi-e tată și… – Și ce ai să faci, viteazule, se auzi vocea gravă a lui Darius ce stătea în deschizătura cortului îmbrăcat ca de război. Amuțiseră cu toții, iar cei ce stăteau tolăniți pe jos se ridicară iute în picioare apucând tecile săbiilor și privind pieziș către Cabala, așteptând parcă un semn de la acesta. Fața strâmbă de uimire a lui Cabala începea să prindă contur. Tăcut, vădit surprins, dar încrezător în puterea sa izbucni într-un râs sinistru ce umplu cortul, dar care nu amuză pe nimeni, căci spre surprinderea lui ceilalți nu îl acompaniară. – Ce-i cu tine, moș bătrân și fără minte, ori te-ai scrântit de tot de te-ai înțolit ca de război? Sau poate ai venit să-mi iei locul. Bag de seamă că ți-ai recăpătat și graiul, zise Cabala zeflemitor ca de obicei, privind în jurul său către cei prezenți, care acum își reluaseră rolul obișnuit

de chibiți. – Am venit să-ți cer iertarea de apoi, flăcăul meu, și să-ți reamintesc că toate au un sfârșit pe lumea asta. Ți-a sosit clipa să te retragi din fruntea tribului. – Bătrân nenorocit, știam că mă vânezi, dar azi sfârșitul tău a venit și nu al meu, strigă Cabala și vânăt de furie făcu un semn către cei din dreapta sa. Un cuțit vâjâi prin aer către bătrânul șef, dar Pelasis fu mai iute și sări în fața lamei primind lovitura tăișului ce se împlântă în pieptul firav până la prăsele. Privirea rece a lui Darius ce arunca săgeți în jur se abătu asupra chipului schimonosit de durere al lui Pelasis ce spuse din vârful buzelor : – Iartă-l, tată, că nu a vrut, din vina mea s-a întâmplat totul, eu sunt cel care a greșit deși v-am iubit tare mult pe amândoi. – Băiete….spuse Darius lipsit de puteri, deci tu… – Da, tată, știam… de mult chiar, știam că tu ești cel ce mi-a dat viață. Te-am urât și te-am iubit în același timp toată viața mea, deși a trebuit să cresc departe de tine. Orice mi-ai fi cerut aș fi făcut fără să crâcnesc măcar, dar să ucizi și să jefuiești oameni nevinovați care-ți mai sunt și frați de sânge…sper să te ierte Zeii. Eu…te-am iertat și te iubesc…Spunând aceste ultime cuvinte, Pelasis căzu greu pe mâna bătrânului, lumina ochilor săi devenind rece ca de gheață. – Tată !? strigă Cabala mai mult decât scârbit, pe toți Zeii din cer că vă omor pe toți cu mâna mea…de aceea trăgeai să-l cruț pe trădătorul ăsta, că-ți era fiu…Eu nu eram bun, aveai deja unul care să-mi ia locul…Trădătorilor! țipă Cabala furios și trase sabia scurtă ridicând-o amenințător deasupra capului. Un tunet asurzitor se scoborâ din ceruri pornind un vacarm de nedescris printre animale. Caii speriați zvârleau din copite, câinii lătrau a jale, iar celelalte animale se înghesuiau la gardul împrejmuitor, forțând parii ce sprijineau aplecătoarea. Toți oamenii ieșiseră speriați afară din bordeie, la fel și cei din cortul șefului de trib în frunte cu Cabala. Uitase de bătrânul lăsat înăuntru ce-și jelea fiul pierdut. Sus pe coama dealului se vedeau venind călare pe doi cai mari un bătrân și o arătare ciudată ce nu se deslușea prea bine, dar a cărei siluetă făcea să ți se ridice părul în cap. Cei doi cai, unul negru de culoarea cărbunelui, iar celalalt sur, alergau mândri înspre sat, ropotul copitelor zguduind pământul. Bătrânul ridică spre cer toiagul și un vuiet asurzitor ca un urlet de lup sperie într-atât de tare pe cei ce priveau, că jumătate din ei se ascunseră pe unde apucară. Cabala rămase drept în fruntea oamenilor săi cu sabia scoasă din teacă amenințător, fața devenindu-i și mai crispată pe măsură ce caii se apropiau. La un moment dat văzură cu toții ca arătarea era de fapt un lup imens cu corp de om, iar ochii îi ardeau în cap ca tăciunele aprins. Cei doi străini se opriră în fața grupului de oameni strâns în spatele lui Cabala. – Ar fi mai bine să lăsați săbiile să se odihnească în teacă, spuse bătrânul descălecând. – Iar tu, Cabala, nu mai sta cu fața aia tâmpă și spune-le oamenilor tăi să nu se împotrivească dacă le este dragă viața, continuă bătrânul apropiindu-se curajos de cel pe care îl numise. Cu privirea ațintită către lupul călare, Cabala scoase un icnet și o grimasă de nesupunere, gesticulând cu sabia prin aer. În acel moment arătarea se ridică în aer de pe calul său plutind drept fără să clintească, doar mantia-i neagră mișcându-se ușor în adierea vântului. Groaza se citea pe fețele tuturor și împietrea pașii celor care voiau să fugă. – Supuneți-vă Zeului vostru ceresc, căci eu sunt cel ce v-a dat viață și vă păzește sufletul în viața asta și în viața de apoi, se auzi vocea gravă a arătării ce stătea neclintită în înaltul cerului. Ascultați-mă și voi schimba viața voastră de chin și neliniște în belșug și hodină sufletească, casă și masă pentru toți cei ce vor munci cu gândul curat și nu vor râvni la agoniseala fratelui. Mișeilor și celor necugetați, le spun de pe acum că-i așteaptă chinuri mai grele ca moartea însăși. Și ridicând mâinile în aer se coborî pe pământ lin ca o frunză, oprindu-se chiar în fața lui Cabala ce rămăsese ca o stană de piatră. Zeul lup ce era de două ori mai înalt decât nefericitul din fața sa îl prinse pe acesta cu mâna de cap. Ochii de jar ai Lupului se aprinseră dintr-o dată, iar Cabala căzu din picioare fără simțire, prăvălindu-se în colbul drumului. Toți cei prezenți îngenuncheară în fața Zeului, pe chipurile lor arătându-se frică amestecată cu supunere. Darius ieși din cort pășind cu greu, purtând pe brațe corpul neînsuflețit a lui Pelasis și se îndreptă către Zeul lup. – Mi-a salvat viața, Kithistes, a pus pavăză trupul lui tânăr și plin de viață ca eu să trăiesc…Nu este drept, m-a iubit cu adevărat copilul acesta, mai bine-l alegeam pe el, mai spuse Darius ridicând privirea către preot. – Viața este altfel decât o vrem noi…câteodată, alegerea însă ne aparține de fiecare dată, spuse Kithistes privind în ochi pe bătrânul sfărâmat de suferință. – De-ar fi ca Zeii să-ți acorde încă o șansă, se auzi vocea lupului, ce ai alege, bătrâne dac? – Luminăția ta, aș alege ce trebuia să aleg demult, dar frica și rușinea m-au împins să fac alegerea greșită, răspunse Darius sfâșiat de durere, privind undeva în zare, căutând parcă ceva, undeva, în trecutul vieții sale. – Dar nu am auzit ce ai alege, ori mintea ți-e întunecată de amar și jale. – Pelasis să trăiască dacă ai putea… și ai vrea, Luminăția ta, se auzi vocea babei Rada ce stătea în genunchi aproape una cu pământul și doar privirea cuteza să se arate de sub broboada ce-i acoperea chipul bătrân și plâns. Darius strânse pleoapele, iar corpul începu să se cutremure. Plângea ca un bărbat adevărat în sufletul său, fără a scoate nici un sunet. – Atunci așa să fie, zise Zeul lup și privind către chipul mirat a lui Kithistes continuă: Să mergem, Kithistes, că avem multe de gătat și acum coboară soarele, iar bătrânii aceștia trebuie să pregătească masa pentru fiul lor. Și spunând acestea prinse corpul neînsuflețit al lui Pelasis și se făcură nevăzuți spre uimirea tuturor. Kithistes încălecă pe calul său cel negru apucând de căpăstru calul lui Potheka și privind către mulțime spuse : – Astăzi începe o nouă viață, dacii mei… și cu credință în suflet vom dăinui în pace și înțelegere cu toții, frați de un sânge … Și noi și copiii copiilor noștri. Spunând acestea, smuci hățurile calului său ce se ridică în două picioare nechezând zgomotos, apoi se îndepărtă în galop și se pierdu dincolo de coama dealului

***

Intrând în camera de comandă din munte unde se aflau modulele cu cristale, Kithistes asistă pentru prima oară la o discuție contradictorie dintre Potheka și Lucifer, dar care suna ciudat, într-o limbă nemaiauzită. Erau amândoi zgomotoși, iar sunetele scoase din gât nu semănau cu nimic auzit de preot până atunci. – Bine ai venit, Kithistes, se întoarse Potheka către preot, Lucifer nu este de acord ca să intervin în nici un fel. Spune că este periculos. – Copile, dacă intervenim de fiecare dată în viața fiecăruia, se alege praful de tot ce am făcut până acum, interveni Lucifer nervos. – Voi ați intervenit să creați o lume nouă și înapoiată….La ce ne-ați făcut oare, cumva doar să muncim pentru voi și atât? Ascultă-mă bine, Lucifer, nu este lipsă de respect față de tine, dar dacă vrei ca poarta să fie păzită și îngrijită, trebuie ca acest popor să fie unit și să creadă în Zeul lor. Mai ales când acesta promite ceva. – Dar nu este bine și dacă o să intervii tot timpul … – Eu am deschis ochii în lumea mea și mă pot întoarce acolo pe aceeași poartă pe care am intrat. Faci ce vrei de azi înainte, iar dacă pleci nu uita să-ți iei și lumea ta cu tine, replică Potheka cu venin în priviri. – Să-mi fie cu iertare dacă supăr cu ceva, dar cred că Potheka are dreptate, Luminăția ta, spuse preotul privind cu smerenie către Lucifer. – Kithistes, fii mai explicit, răspunse Ay care continuă cu un ton de dojană în glas : – Am impresia că am greșit apropiindu-mă de voi atât de mult, am început să împrumut sentimente umane și am ajuns să cad pradă lor, exact ca și Mythdava. – Nu știu să pot trăi fără sentimentele mele umane sau cum le numești tu, Lucifer. Fără ele nu ar exista legăturile sufletești, iar viața pe care ne-ai dăruit-o s-ar risipi în vânt așa cum s-a întâmplat cu lumea ta, răspunse ferm și fără resentimente Kithistes. – Ați ajuns să cereți socoteală Zeului vostru pe care până mai ieri îl venerați. – Lucifer !,aproape că strigă Potheka, nu noi am venit la tine, ci tu la noi…Sunt mândru că sunt sânge din sângele tău, tată ceresc, în genunchi îți cad și te rog ajută-mă să duc la capăt misiunea ce mi-ai încredințat-o…și Potheka se puse în genunchi în fața lui Lucifer plecând capul în pământ. Kithistes se alătură tânărului Zeu și amândoi au rămas așa timp îndelungat până ce Lucifer le spuse să se ridice. – Bine, atunci să fie cum vrei tu, Potheka și fie să ai tu dreptate, iar eu să greșesc. Să mergem dară către cub, și spunând aceasta Lucifer se întoarse în loc și dispăru.

***

Copiii se uitau nepăsători la omul din fața lor care desfăcea lanțurile grele ce săpaseră adânc în gleznele lor firave. Trecuse ceva timp de când nu mai simțiseră picioarele slobode, dar chiar liberi fiind tot nu aveau curajul să schițeze vreun gest măcar, ca nu cumva să supere pe cei din jur și să primească corecția cu năpârca ce atârna în prepeleac și căruia cei mari îi spuneau “Sfântul”. Zamoles, cel mai firav, dar și cel mai fraged dintre copii, începu să-și maseze cu grijă încheietura piciorului, întinzând năglodul ce-i acoperea pielea peste carnea vie și arsă de fierul ruginit al lanțului. – Știam că toate au un sfârșit, se trezi el spunând cu voce tare către ceilalți frați de suferință, care amuțiseră de frică la spusele junelui. – Taci, mă, nu fi prost că acu’ ne târnuie ăștia cu Sfântu’, suflă Marius către cel mic. – Nimica, nimicuța și nimeni nu ne mai poate face vreun rău de-acuma.Zeul m-a ascultat și m-a ajutat, ca eu să-l ajut la rândul meu când mi-o cere, răspunse Zamoles către toți cei prezenți, încurajat de privirea bătrânilor din jurul lor, dintre care lipsea, ca niciodată, chipul blând și plângăcios al mamei Rada. – Da mama Rada unde este ? spuse către cei prezenți micuțul. – E tare mâhnită, căci i-a murit băiatul, se auzi o voce din mulțimea adunată. – Abia acum o să trăiască bine și o să se bucure de băiatul ei cu adevărat, răspunse copilul. – Mă, tu nu vrei să taci odată din mielița aia, strigă plin de frică Marius cu un ochi ațintit către prepeleacul unde atârna Sfântu. – Suntem liberi și iarăși copii, spuse micuțul care se feri parcă de căutătura privirii celui mare. Dar Marius nu răspunse, ci se chirci cu picioarele sub el așteptând să vadă ce se va mai întâmpla. Zamoles, era un copil tare bun și deștept, dar lăsat singur pe lume. Din gloata curioasă se ivi chipul plâns al babei Rada, care se așeză în țărână în mijlocul copiilor și îi strânse pe lângă ea ca o mamă protectoare. Și copiii și bătrânii vărsau lacrimi de bucurie că s-a sfârșit calvarul ce-l trăiau de atâta amar de vreme. Zamoles vru să spună ceva, dar Marius mai iute decât el îi acoperi repede gura cu mâna. O umbră impunătoare apăru în bătaia soarelui făcându-i pe toți să întoarcă privirea într-acolo. Era bătrânul Darius. Ajungând lângă acea adunare, oftă privind spre odraslele adunate în jurul Radei și zise apăsat : – Știu că v-a fost greu, copiii mei… dar greul s-a isprăvit, așa că hai la scaldă să dați jos zoaiele de pe voi, apoi să mâncați omenește, după care la treabă, că avem multe de făcut. Auzind că-i vorba despre ceva de lucru, copiii se agățară de baba Rada încercând să se ascundă după ea. Zamoles însă se ridică și prinzând cu mâna lui mică și pricăjită brațul lui Darius îi spuse : – Hai să mergem că mi-e tare foame, să știi, și se îndreptară amândoi spre râul unde trebuia să se spele, fără să-i mai aștepte pe ceilalți. Rada privi siluetele celor doi ce arătau imaginea unui bunic ținându-și de mâna nepotul cel drag, până se mistuiră în lumina puternică a soarelui. Totul se petrecu sub privirea atentă a lui Kithistes ce stătea în fața modulului cu cristale din munte și convins că totul s-a terminat cu bine în clanul lui Darius, se depărtă de masa cu luminițe multe și se așeză într-un colț al camerei în așteptarea lui Potheka. Acesta se afla de o bucată de timp împreună cu Lucifer în camera cubului, cum o numeau ei, dar el nu a vrut să-i însoțească. Gândul îi fugi pentru o clipă la Dava și parcă văzu aievea imaginea ei cu copilul lor pe care nu-l vor avea niciodată îmbrățișându-l la întoarcerea acasă. Urâtă i se păru dintr-o dată bătrânețea și tristețea puse stăpânire pe sufletul lui. Potheka apăru și văzând chipul posac al preotului se așeză punând capul pe umărul lui, așa cum obișnuia când era copil. – Zeul meu iubit, dragul meu Potheka, să știi că tu mi-ai alinat durerea și mi-ai bucurat sufletul, tu ai fost și vei rămâne copilul pe care mi l-am dorit în astă viață. Copilul nu-i răspunse, ci se lipi și mai tare de bătrân, deși acum crescuse și era încă odată mai înalt decât preotul. Tăcerea fu întreruptă de Kithistes: – Este un țânc de copil dintre cei luați de Cabala care-mi amintește de tine când erai acasă. Iute la vorbă și tare isteț pare să fie. Ori nu simte pericolul, ori are inimă de lup și nu știe ce înseamnă frica. Potheka vru să-i răspundă, dar Ay apăru urmat de bătrânul războinic ce locuia cu ei în munte. – Totul este așa cum v-am promis, Dacul vostru se odihnește, a început să miște ochii și să respire normal. – Da, Lucifer, iar eu voi răspunde dacă temerile tale se vor adeveri, răspunse Potheka privindu-l pe Ay. – Așa să fie. Și nu uita că… – Și nu uit că eu sunt cel ce va urma să-ți ia locul în înaltul for legiuitor, îi luă vorba cel tânăr. – Ce aș putea face să nu-mi mai citești gândurile, zise Lucifer ușor iritat de situație. – Să nu mai gândești în locul meu ar fi un început bun, răspunse Potheka, apoi continuă: – Știi că te respect ca pe tatăl meu, ți-am arătat de nenumărate ori acest lucru, dar continui să nu-mi acorzi încredere deloc. – Copile, nu de încredere ai nevoie, ci de învățătură, și acum și tot restul vieții, răspunse în barbă Lucifer, apoi continuă aproape șoptit : – Noi am pierdut o galaxie cu ignoranța noastră. Am crezut că stăpânim întregul univers și viața, dar și moartea… Potheka se apropie de Lucifer și-l cuprinse în brațe : – Iartă-mă, bunul meu Ay, te asigur că nu voi greși. Vreau să știi că nu voi mai face nimic de acum înainte fără să mă consult cu tine, îl strânse la piept cu brațele de acuma vânjoase și puse capul pe umărul lui ca un copil ascultător. Promit Ay, mai spuse Potheka privindu-l pe Lucifer în ochi. – Știu și am încredere că așa vei face, răspunse Zeul, apoi continuă : – Când credeți că sunteți gata de drum puteți să-l luați și pe tânărul dac cu voi. Drept mulțumire Kithistes strânse trei degete de la mâna dreaptă și privind spre Lucifer cu căință duse mâna mai întâi la frunte apoi la buric și iară la frunte. Deși inexpresiv, chipul lui Ay îi ceru totuși preotului o explicație. – Din câte am înțeles eu, începu preotul să se explice, centrul lumii este aici unde ne aflăm noi. De aici a plecat totul pretutindeni, deci aici este buricul pământului pentru noi cei care în nimicnicia noastră existăm datorită ție, bunul meu Zeu Lucifer. Astfel, doresc să arăt lumii puntea care leagă existența noastră de Domnul Nopții, cum te numea bunul meu prieten Kalista. Așa cum capul ne stă pe umeri, iar buricul ne ține pântecele. Și atunci, mă închin ție, Zeul nostru al tuturor. Și leg o punte între buricul nostru, ca și buricul pământului, și capul nostru, care ești tu, mărite Lucifer. Așa trebuie să știe toată suflarea pământului. Iar de azi înainte voi purta capul acoperit cu o cușmă care să amintească faptul că nu ai putut niciodată să te bucuri de lumea pe care ai creat-o, având chipul acoperit. Ay rămase tăcut. Luă de la gâtul preotului medalionul cel vechi și i-l dădu pe al său. Apoi, îl asigură pe Kithistes de recunoștința lui și ieși din cameră. Bătrânul preot privi noul medalion și observă că seamănă cu cel pe care-l purta Potheka. Pe el erau încrustate patru linii ce se uneau la mijloc : – Oare ce semn să fie acesta? îl întrebă pe tânăr. – Acest semn reprezintă exact ce i-ai spus tu Zeului tău mai devreme, răspunse Potheka. Punctul din mijloc unde se întretaie cele două linii mai lungi reprezintă centrul sau polul de unde pleacă toate și unde toate revin și se întâlnesc din nou. Este principiul lumii pe pământ, al vieții și al morții. Așa arată și munții noștri, dacă știi sa-i privești. O să-ți arăt odată și muntele cosmic, cum îi place lui Lucifer să-l numească. – Ca și buricul pământului, adică! exclamă preotul, dar acum nu mai pot să călătoresc până în sat căci medalionul acela avea puteri magice… – Și acesta are aceleași puteri, ba încă mai mari. Are chiar darul de a liniști o cireadă, un puhoi de apă sau o adunare gălăgioasă pusă pe harță. Dar astea ai să le găsești la momentul potrivit, bătrânul meu prieten, acum însă mergem să terminăm ce am început. Să-l luăm și pe Pelasis cu noi.

***

Toți membrii tribului Sucilor erau adunați în lunca spațioasă de unde obișnuiau să plece înainte oștile lui Cabala. Acum însă era liniște. Nu se mai auzeau strigăte războinice, caii nu mai nechezau sub loviturile de bici, iar praful nu mai acoperea verdele ce strălucea în lumina soarelui. Acum locul animalelor furioase fu luat de fluturi multicolori ce zburdau acompaniați de ciripitul păsărelelor. Natura își recâștigase locul de drept în acea parte de lume furată de oameni. Darius privea la mulțimea adunată în fața sa ce aștepta un semn, un ajutor de la cel ce le era de o viață conducător. Privind peste capetele tuturor, bătrânul dac văzu venind dinspre pădure două siluete pe care părea să le cunoască. Ochii nu-l mai ajutau să vadă la distanță, dar parcă recunoștea mersul și gesturile celor doi care se apropiau încet. Inima începu să-i bată cu putere și pierzându-și răbdarea își croi drum prin mulțimea adunată către cei doi. – Tată ! se auzi vocea tremurândă a lui Pelasis, sărut mâna tată, ce mult mă bucur să te revăd, chiar vorbeam cu unchiul Kithistes…dar nu mai apucă să termine căci bătrânul îl cuprinse în brațele încă puternice și-l strânse la pieptul său atât de tare, că Pelasis aproape că-și pierdu suflarea. – Încet, bătrâne, este încă slăbit și-l lași fără vlagă, se auzi vocea lui Kithistes. Pelasis se desprinse din strânsoarea tatălui și se îndreptă către mulțimea ce asista la emoționantul moment de regăsire dintre cei doi. O bătrână înlăcrimată ce ținea o cușmă din lână neagră cusută cu fir auriu lăsă privirea în jos când Pelasis se apropie de ea și îi sărută mâna. – Mamă! Toată viața mi-am dorit să trăiesc ziua aceasta când să-ți pot spune mamă. – Of… viața asta, băietul mieu, spuse baba Rada, căci despre ea era vorba, și îi puse pe cap cușma aranjând-o ca să-i stea mai bine pe creștet. – Așa mi-a apărut aseară în vis și o făcui repede și întocmai căci te-am visat purtând cușma asta pe creștet și călare pe un murg alb, explică Rada gestul ei tânărului Pelasis care acceptă și o sărută pe obraji de această dată. Cușma-i prindea bine chipul bălai, iar firul aurit îi apărea ca o coroană în jurul capului. – Ar fi timpul să ne apucăm de treabă, dragii mei, se auzi glasul lui Kithistes. – Că bine zici, mărite preot, răspunse Darius, dar nu înainte de a spune tribului meu că de azi înainte vor răspunde în fața lui Pelasis. El le va fi conducător și tot el se va face răspunzător de tot ceea ce se va întâmpla de acum încolo cu neamul Sucilor. – Așa să ne ajute Domnul Zeul nostru, spuse tare Kithistes închinându-se și îndemnând pe toți cei prezenți să-i urmeze gestul. Astfel ne vom arăta veșnica recunoștință Domnului Zeu al nostru, Lucifer, unind capul ce ne stă pe umeri cu buricul prin care suntem legați de mame, dar și de mama natură care ne are în grijă și ne dă cele de trebuință ca noi să trăim pe acest pământ. După această reculegere spirituală, bătrânul preot se adresă tânărului șef de trib : – Pelasis, să-mi spui unde anume vrei să-ți întemeiezi cetatea și să pornim neîntârziat într-acolo. – Apăi, eu mă gândeam s-o ridicăm chiar aici unde a reînceput viața noastră. – Așa să fie, după cum ți-e pofta inimii, bunule șef, iar de azi înainte locul ales se va numi ”SUCIDAVA”, spuse Kithistes cu voce tare ca să se facă auzit de toată lumea, cu gândul la Mydhava, dar și la Dava femeia lui. – Domnul Zeu să fie cu noi, strigară cei prezenți și se închinară, cu toate că nu mulți înțelegeau despre ce anume vorbeau. Sperau însă ca măcar de acum înainte să-și găsească liniștea astfel încât să poată muri răpuși de bătrânețe și nu de vreo sabie prin cine știe ce locuri străine. Bucuria atinse în scurt timp și cele mai împietrite suflete, iar jocul și voia bună puseră stăpânire pe neamul Sucilor din cetatea SUCIDAVA. Petrecerea era în toi când Kithistes urmat de Darius și de tânărul șef se pierdură în pâlcul din apropierea cetății. – O singură dată vă voi arăta ceea ce urmează să vedeți, așa că luați aminte, le spuse preotul celor doi. Se opriră într-un luminiș, iar după un moment de așteptare bătrânul preot ridicându-și toiagul în aer spuse cu voce gravă: – Dumnezeul meu, iată-mă ! La scurt timp, o umbră apăru de nicăieri exact în fața lor, făcându-i pe ceilalți doi să dea un pas înapoi. – Stați pe loc și nu vă speriați, spuse umbra. – Dar eu cunosc această voce, spuse Darius puțin îngândurat. – Da, Darius, ai ținere de minte. Și să știi că te-am iertat pentru relele pe care mi le-ai pricinuit, spuse umbra și se arătă bărbaților. Darius îngenunche pe dată urmat de Pelasis care nu-și putea lua ochii de la chipul celui ce stătea în fața lor și care era mult mai înalt decât orice om văzut de el până atunci. – Iertare, Dumnezeul meu, spuse bătrânul șef plin de amărăciune, dar așa erau timp… – Timpurile atunci, și așa ați crescut văzând numai moarte și jaf în jurul vostru, îi luă Potheka vorba din gură celui bătrân rămas uimit de faptul că Potheka știa ce gândea el. – Ridicați-vă și haideți să căutăm un loc mai ferit unde să putem discuta despre ce avem de făcut, spuse Zeul și se îndreptă către pădurea ce se întindea în spate. Crengile cele mari se fereau înaintea lui făcându-i loc să treacă, fapt ce nu trecu neobservat celor ce-l urmau. El le întărea credința că acesta era Dumnezeul lor cu adevărat. Ajunși lângă un stejar bătrân și gros din care atârnau rădăcini aeriene, Potheka înnodă lianele groase două câte două, făcând trei jilțuri parcă agățate de cer. – Kithistes, îți mulțumesc pentru devotamentul și credința de care dai dovadă. Pelasis, tu nu prea știi despre ce e vorba, dar nici nu trebuie să afli mai mult deocamdată. Ceea ce vreau să spun este că sunt bucuros că în cele din urmă s-a înfăptuit pofta marelui preot Kalista ca triburile dacice să se adune. – Așa să ne ajute Dumnezeu, spuse Darius, mi-aș da și viața neânsemnată pentru iertarea Ta, Doamne… – Noi toți avem nevoie de tine și de experiența ta pentru a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus, Darius. Eu voi veghea ca nimic să nu curme această liniște.Tu și Pelasis veți fi în legătură cu mine cu ajutorul acestei brățări pe care ți-o dăruiesc și de care să nu te dezlipești niciodată. Și Potheka îi dădu tânărului șef de trib o brățară din aur de forma unui șarpe încolăcit, care odată pusă pe brațul lui Pelasis se strânse devenind parte din el. – Este de ajuns să-ți dorești să-mi vorbești sau să mă întâlnești, căci eu voi apărea. Sunt multe de făcut, iar eu le voi descoase pe toate spre binele nostru al tuturor. Fă bine și cheamă-mă atunci când chiar nu mai poți răzbate. Kithistes vă va fi alături cu trup și suflet și când nu voi apărea eu, el îmi va face cunoscută părerea sau dorința. Nu termină de spus acestea că Potheka se ridică ușor în aer apropiindu-se de un brad înalt și întinzând brațele către el făcu să iasă la iveală dintre crengile bogate trupul firav al unui copil. – Iertare Doamne, dar altfel nu puteam să te cunosc, strigă cel mic plutind deasupra pământului. – Zamoles, neastâmpăratule! strigă Darius cu o vagă urmă de reproș către cel mic, care acum se afla cu picioarele pe pământ . – Îți este drag cel mic, bătrâne, observă Potheka. – Da, Doamne, îl consider nepotul pe care nu l-am avut. – Dar o să ai nepoți, te asigur eu, și o să trăiești îndeajuns de mult să-i poți învăța să aleagă bine în viață. Kithistes se apropie de Zamoles și-l luă în brațe zicând : – Pentru ista mic, dar și pentru ceilalți copii furați de Cabala, am alte planuri de viitor. Ei vor învăța să ajungă preoți și astfel să slujească credința noastră și să o ducă mai departe.Tainele scrisului ce vor dăinui peste timp și vor arăta lumii întregi, dar și copiilor copiilor noștri, că de aici din Dacia, adică din buricul pământului a început tot și toate, iar într-o bună zi se vor întoarce de unde au pornit. – Este taină mare scrisul? pot să spun și celorlalți frați sau este taina tainelor și nu trebuie spusă nimănui, întrebă copilul pe bătrânul preot, care privindu-l fu năpădit de amintiri: – Toate la timpul lor…

Rămași singuri oamenii se îndreptară către cetate. În zorii zilei următore, Kithistes luă copiii cu el și plecară către satul lor natal de unde fuseseră furați cu mult timp în urmă și de unde aveau să plece încă odată pentru a propovădui credința în lume și pentru a purta învățătura neamului mai departe. Multe alte peripeții dar și întoarceri la obârșie îi așteaptă pe eroii acestei cărți care este legenda celui ales să păzească poarta de intrare a Dumne-Zeului în această lume, dar și care înfățișează un adevăr voit ascuns pentru a dezbina și arunca în bezna istoriei un popor ales de zei. Doar că lucrurile nu se termină așa. Nu atâta timp cât Domnul Zeu este cu noi.

***

Frunzele tinere se scăldau vesele în adierea caldă a după amiezii, făcând pădurea să freamăte de bucurie. Copiii prinseră a se însufleți un pic la vederea locului natal, deși drumul lung și obositor îi ostenise. Picioarele lor oblojite cu mare grijă de baba Rada se însănătoșiseră, doar urmele lanțului mai apăreau ici-colo pe gleznele goale și firave, ca un semn de aducere aminte. Apoi urmă valea binecunoscută tuturor străjuită de brazii cei falnici și bătrâni ca timpul. Luciul lacului trimitea clipiri scurte, parcă făcându-le cu ochiul drumeților. Jos, în fața satului, se vedea Dava înconjurată de toată suflarea clanului. Dar ce era mai straniu în acest tablou era faptul că bărbații, în majoritatea lor, purtau pe cap o cușmă așa cum Kithistes promisese Zeului Lucifer și cum primise și Pelasis în dar de la mama Rada. Strigăte și lacrimi de bucurie întâmpinară grupul prăfuit ce intra în sat condus de bătrânul preot. – Bine ați venit acasă, copilașii mei, spuse Dava. Apoi îi întinse lui Kithistes o cușmă cusută cu fir de aur, așa cum ar fi stat bine unui preot și filozof de rangul său. – Zeul mi-a ascultat rugile și mi te-a adus acasă sănătos, spuse Dava către Kithistes lăsându-se sărutată pe frunte de acesta. – Domnul Zeu să ne aibă în grijă și să ne deschidă mințile căci altfel pierduți suntem, spuse preotul privind spre grupul format de bătrânii clanului ce păreau insensibili la vederea copiilor reîntorși. – De care Zeu vorbești, Kithistes, intră în vorbă Roles puțin răutăcios, căci pe Zeul Gebeleizis noi îl cunoaștem. Nu cumva vorbești despe cel evocat adesea de Kalista și care dealtfel l-a și luat la el? Liniștea se așternu peste toată adunarea, oamenii așteptând un răspuns de la preot. – Roles… și voi toți ceilalți să ascultați cu luare aminte, ridică Kithistes vocea, eu, noi… nu ne alegem Zeii după bunul nostru plac, ci ei ne aleg pe noi. – Voi, și arătă spre cei din sfatul bătrânilor, nu faceți decât să dezbinați lumea și să o împărțiți în cete. De când îl știi tu, Roles, pe Gebeleizis și de câte ori ți s-a arătat? Niciodată, că dacă era așa ți-ar fi zis să nu mai vorbești fără să cunoști, sau cum ar spune marele Oroles îți lega botul ăla să nu mai latri aiurea. Vă mulțumesc pentru primirea făcută și pentru bucuria revederii copiilor pe care voi i-ați vândut fără nici o remușcare. O să vorbim despre toate astea cât de curând. Vă promit. Liniștea fu ruptă de o voce ce îmbia copiii să meargă la masă, făcând mulțimea adunată să revină la gândurile bune. Totul era aranjat la Tabernaclu pentru mare petrecere cu jocuri și cântece, în mijlocul locului tronând un impunător rastel de lemne din care avea să fie aprins focul cel mare în cinstea copiilor regăsiți. Kithistes o cuprinse pe Dava de mijloc și plecară către casa ce se vedea pe coama dealului și la care visase atâtea nopți plecat fiind printre străini. Departe de sat, în muntele cel sfânt, Potheka urmărea episodul primirii copiilor de către trib și nu putea să uite că aceiași ochi haini îl urmăreau în copilărie. Un gând de răzbunare îl străbătu, dar găsi puterea de a-l învinge și de a se dezbăra de pornirile negre. Trebuia să intervină, dar avea să fie ceva serios de care oamenii și sfatul bătrânilor să ia aminte.

Capitolul IV

Era singur pentru prima oară, toți fiind plecați în cealaltă emisferă chemați de înaltul for legiuitor pentru probleme urgente. Se îndreptă către masa cu butoane luminoase și apăsă literele scrijelite. În fața lui se arătă pământul cu apele, munții și pădurile. Întreg teritoriul Daciei, cu satele, pădurile și câmpiile, cu șesurile și lacurile, dar și muntele cosmic, cu ciudata-i formă ce simboliza ordinea lumii și ciclul vieții pe pământ. Apa cea mare, din care se răspândeau râuri subterane ce alimentau cursurile de apă răspândite în lume, era la fel de misterioasă și închisă la culoare ca atunci când a văzut-o prima oară . Își merita pe deplin numele de Marea Neagră. Aruncându-și o clipă privirea spre piscul muntelui cosmic, unde se afla locul de rugăciune al tatălui său și al lui Kithistes, îi veni ideea de a însemna acest loc și de a-l face cunoscut tuturor oamenilor într-o credință și nu numai. Hotărî astfel să zugrăvească în piatră chipul tatălui său, asemeni Rotarienilor care ridicau demult construcții mărețe. Printr-o simplă mișcare a mâinii făcu să dispară de pe masă toate apele și munții, îndreptându-se către poartă pentru a ajunge în țara nisipurilor și a Rotarienilor. Nava ateriză lin între dunele de nisip deranjând foarte puțin desenul creat de vânt în joaca sa. Potheka coborî fără să-și mai pună masca și hotărî să nu mai folosească puterea gândului și să meargă puțin pe jos. În bătaia soarelui se vedea scurta sabie ieșind la iveală din mantia-i lungă. La intrarea în marea piramidă însă, fu oprit de doi oameni ce purtau măști de lup, îndreptând amenințător armele spre el. Potheka dispăru din raza vizuală reapărând în spatele lor, apoi cu forța gândului îi ridică pe aceștia în aer purtându-i departe de locul unde se aflau. Întorcându-se spre intrare pentru a-și continua drumul dădu cu fața în pieptul unui luptător înalt, cu un cioc de fier, chipul fiind al unei păsări de pradă cu ochii de jar. Acesta-l apucă pe băiat și-l aruncă din înaltul staturii sale. Potheka se opri în aer și, după câteva clipe în care se dezmetici, se aruncă asupra păsării cu picioarele înainte izbind-o atât de tare c-o aruncă într-o dună de nisip aflată la mai mult de zece pași. Furia luptătorului se revărsă asupra băiatului odată cu strigătul războinic ce ieși din gura lui. Arma păsării, ce semăna cu toiagul lui Lucifer, scuipă o minge de foc multicolor spre Potheka. Reuși însă să evite impactul cu sfera incandescentă. Alergând spre luptătorul cel înalt, băiatul se răsuci și în cădere scoase sabia scurtă din teacă, împlântând-o în gâtul uriașului pe lângă masca de fier. Un râu de sânge începu să șiroiască prin tăietura îngustă, dar adâncă. Retrăgându-se câțiva pași, privi cum viața-l părăsea pe cel rănit de moarte, în timp ce încerca să oprească sângele ce curgea. Apoi se făcu liniște. Nisipul roșiatic se înnegri în jurul luptătorului cu chip de pasăre, al cărui corp inert părea acum mai mare decât înainte. Dezmeticindu-se din încordarea luptei, Potheka observă în spatele lui un grup mare de războinici înarmați care asistaseră la scurta luptă, dar așteptaseră să vadă învingătorul. – Era neînvinsul general al Zeului Ra, se auzi aproape în spatele băiatului care se roti iute cu fața spre locul de unde venea vocea, încă prins de febra confruntării. – Shaarhmis, cel mai de temut războinic și general de armată al Zeului, adus de copil de dincolo de ape. A omorât mii de soldați, nefiind măcar o dată învins în luptă. Sânge al Zeului și al clanului Uza din rasa celor galbeni, de unde pământul fierbe și se scutură scuipând foc pe nări. Deși nu era prea iubit, de pe vremea bunicului bunicului meu îl știm toți de general. De șapte generații a rămas tot neînvins și nu credea nimeni că va fi doborât vreodată. – Până azi, replică Potheka. – Dar tu de unde ești, viteazule? Pari a fi cam Arian după culoare, zise cel ce se afla în vecinătatea băiatului. – Eu sunt Potheka, sânge de Zeu din neamul războinicilor Daci, de la Marea cea Neagră și muntele sfânt. – Adică ești din Buricul Pământului, de la Mărul Roșu… de unde pleacă apele, spuse puțin încordat interlocutorul băiatului. – Ești sânge de get !? – Noi suntem Daci. Din vechea țarină a Draxiei. Poate o să te iau vreodată cu mine să vezi pământurile și pe oamenii mei. Dar tu cine ești? – Eu sunt Ramses al IV-lea și suntem de când ne știm pe acest pământ preoți și ajutorul Zeului Ra, binecuvântat și slăvit fie-i numele, spuse cel cu care vorbea Potheka, apoi întorcându-se către luptătorii adunați acum în număr și mai mare, strigă ca să se facă auzit: – Shaarhmisetgetuza, Shaarhmisetgetuza!urmat imediat de toată suflarea, care striga frenetic în cor : – Shaarhmisetgetuza, Shaarhmisetgetuza! Vacarmul dură ceva timp. Potheka nu înțelegea nimic. Brusc zgomotul încetă odată cu apariția lui Lucifer și a altor câțiva Zei înconjurați de gărzi de corp asemenea lui Shaarhmis, generalul ucis de tânărul dac. Toată suflarea îngenunche la apariția Zeilor. Chiar și marele preot stătea cu ochii pironiți în pământ până ce unul din Zei a permis mulțimii adunate să ridice privirea. – Mărite Ra, acest tânăr l-a învins în luptă dreaptă pe generalul vostru Shaarhmis și de aceea cei adunați strigau acest lucru. – Tânărul este sângele meu, iar dacă generalul nu murea în luptă era oricum sfârșit, căci nimănui nu-i este permis măcar să-l privească pe tânărul Zeu, dară-mi-te să-l atingă în vreun fel, ridică Ay vocea supărat, făcându-i pe nefericiți să-și plece din nou adânc capetele spre pământ. În același timp Zeul apăsă pe gâtul băiatului făcând să apară chipul de lup asemănător cu al lui. Apoi cu o mișcare scurtă a mâinii ridică în aer corpul neînsuflețit al generalului și spărgându-l în mii de bucăți, îl trimise în neant. – Asta ca să fie învățătură de minte pentru oricine de acum înainte, mai spuse el pe același ton ridicat. – Mărite Ra, suspină preotul vădit emoționat de ceea ce văzu că se întâmplă cu generalul, căzând apoi în genunchi. Grupul Zeilor, păzit de gărzile bine înarmate ce priveau acum cu iritare la cei din jur ca la o posibilă amenințare, se retrase spre templu însoțit de Potheka. În urma lor oamenii începură iarăși să strige: – Shaarhmisetgetuza, Shaarhmisetgetuza! auzindu-se chiar și după ce ușa cea mare din piatră se așeză peste deschizătura marelui templu din piramidă. – Ce strigau acești oameni, erau supărați că le-am ucis generalul? – Ceea ce la voi este Lucis Ferre sau Lucifer, la cei de aici s-a transformat în Ra, tot luminos, dar mai mare, adică soarele. La voi este Zeul luminii venit din steaua luminoasă, iar la ei este Zeul venit din Soare. Ce strigau era de fapt povestea războinicului get ce l-a răpus pe generalul Shaarhmis din clanul Uza, Shaarhmisetgetuza. Omorându-l, tu ai devenit una cu el și i-ai luat locul pe acest pământ și în fața Zeilor, în viața asta, dar și în toate viețile ce vor urma. Shaarhmis-et-get-uza. Frumoasă legendă, păcat că nu știu scrie încă. Voi ați trecut demult de la pictograme la scris în adevăratul sens al cuvântului. Gebeleizis, deși un simplu pământean, a fost un adevărat urmaș al nostru, dar din păcate văd că dispare încet- încet orice urmă ce amintește de el. Așa a fost și cu tatăl tău. Să vedem ce s-o mai alege de ce am lăsat aici pe pământ. Mai multe voci se făcură auzite în mintea tânărului, dintre care una mai clară și mai răspicată : – Deștept, aprig la vorbă, dar și la mânie, se auzi vocea plină a unuia dintre cei în togă albă. Vorbind au ajuns într-o încăpere mare și atât de luminoasă că îl făcu pe tânărul dac să pună mâna la ochi. Privind în sus în căutarea sursei, observă că orificiul pe unde intra puternicul fascicol de lumină era foarte mic, dar amplifica mult puterea ei și o disipa în toată încăperea. De jur împrejurul acestei camere rotunde erau așezați mai mulți oameni ce purtau togi albe, asemănătoare cu veșmântul purtat de neamul Dacilor. Nu purtau măști, ceea ce însemna că în drumul lor până aici au trecut prin filtre, eliminând astfel riscul aducerii vreunei boli în sanctuar. Cercul se oprea la intrarea în încăpere făcând astfel loc celor ce intrau, să se poată discuta privindu-i direct în față pe toți membrii forului legiuitor. – Într-un cuvânt, Potheka, replică tânărul dac spre surprinderea audienței, dar mai ales a celui înveșmântat în togă albă ce adusese vorba. – Același tânăr barbar ce și-a permis să se nască dintr-o ramură de a voastră și să vă mai și supraviețuiască, reluă băiatul spre surprinderea totală. V-am auzit de afară discuția, fără să vreau. Nu în fiecare zi îmi este dat să aud cum sunt ponegrit chiar de cei care m-au acceptat până la urmă și din al căror sânge mă trag cu sau fără voia lor. Cele spuse de Potheka făcură să dispară și ultimul murmur din încăpere. La auzul vorbelor rele despre Potheka, Ay strânse pumnii până se albiră. Doar rangul celor din forul legiuitor îl făcu să stea deoparte fără să intervină, știind totuși că gândurile scăpate i-au fost auzite. – Tocmai aceste calități care te situează pe cea dintâi treaptă a noastră ar fi trebuit să te facă mai chibzuit, dacă tot poftești să ni te alături nouă, adică neamului tău, spuse cel din dreapta șirului marcând fiecare cuvânt cu un gest apăsat al degetului arătător. – Să poftesc… răspunse Potheka. Acuze și supoziții. Aceștia sunt cu adevărat creatorii lumii mele? întrebă vădit iritat Potheka uitându-se în jurul său. Oare nu trebuia ca membru al înaltului for legiuitor să arăți cu degetul către conștiința ta, nu către mine? Tu l-ai trimis pe generalul Shaarhmis să-mi curme viața. De aceea l-am ucis, deși aș fi putut să-l las să trăiască, luminățiile voastre. Privirile tuturor se îndreptară către bătrânul Seth, cel învinuit. – Ar fi trebuit să apar în fața acestui for și să arăt respect și mulțumire pentru tot ceea ce mi-ați dăruit, ceea ce și fac în felul meu. În schimb trebuia să primesc dragoste și înțelegere și nu un gând de moarte în loc de bun venit. Dar problemele cele mai importante sunt altele, nu viața mea, mai spuse băiatul bătând în retragere la auzul unei voci din gând care-l îndemna să se oprească. – A fost doar o încercare, băiatul meu. Iartă-l, așa cum și noi iertăm multe la rândul nostru și vei învăța și tu să ierți la rândul tău. Nu oricine mă poate auzi, așa că nu mai privi în jur căci nu mă vei dibui. Ieși din încăpere și ne-om vedea afară, mai spuse vocea, drept răspuns privirii băiatului ce căuta în jur. – Luminățiile voastre, vă cer iertare pentru mai devreme și pentru tot ce am făcut necuvenit până acum. Vă rog să mă lăsați să mă retrag, căci problemele voastre cer neîntârziat rezolvare, spuse băiatul pășind spre ușa ce se deschise și apoi se închise după el. Afară, în holul îngust ce lega camera forului de o alta asemănătoare, dar fără ușă, apăru din penumbră un personaj la fel de înalt ca Ay și cu aceeași mască de lup, același mers și aceleași mișcări. Dar cu toate că-l vedea lângă el, nu-i simțea pe deplin prezența. – Nu-mi poți simți prezența, deoarece acum sunt în forul legiuitor. Pot fi în mai multe locuri în același timp numai cu imaginea mea, nu și cu sufletul sau corpul în carne și oase. Dar asta nu înseamnă că nu sunt pe deplin conștient de ceea ce fac și aud în afara prezenței mele. Cu timpul, cu o îndrumare corectă și atentă, ai să reușești și tu să faci la fel. Dar am uitat să mă prezint, sunt Ra, Zeul soarelui pe aceste meleaguri și bunicul tău. Privind lung la cel din fața sa și gânditor la cele auzite, Potheka spuse cu respect : – O imagine cu mască a bunicului meu, dar e bine și așa. Sărut mâna, bunule, dar când te pot vedea cu adevărat, spuse Potheka plecând capul în semn de respect. – Te voi contacta eu. Trebuie să știi că ești special. Ca mine se nasc o dată la șapte generații, dar ca tine nu s-a născut încă nici unul până acum. – De aceea mă vor dus cei bătrâni? – Frica de a nu duce la bun sfârșit ceea ce au început și de a pierde această lume construită pentru neamul lor, îi face să-și piardă mințile și cumpătul pe mulți dintre ai noștri. Au încercat să recreeze poporul pierdut cu ajutorul celor formați pe această planetă, în speranța că astfel nu se va mai repeta dispariția nemiloasă a rasei noastre. Faptul că dintre locuitorii acestei planete cărora noi le-am dat viață s-a născut cineva care este chiar superior creatorilor prin calitățile deosebite pe care le are, el fiind unul dintre … – Muritori, completă Potheka. – Dar tu nu ești un muritor, băiatul meu, răspunse Ra ușor intimidat de tânărul din fața sa… – De asta le este frică, iar eu îi înțeleg, mai ales pe Seth care este mai bătrân decât timpul și tu ar trebui să treci… – Nu pricep cum de poți avea înțelegere pentru cei ce vor să-ți omoare urmașul, bunule Ra, îl întrerupse iarăși Potheka pe Zeul soarelui. – Povestea este lungă și nu mai este timp de pierdut. Promit însă să-mi fac datoria și să-ți arăt ultimele învățături pentru a deveni pe deplin ceea ce trebuie să fii, adică tânărul vlăstar al meu și al seminției mele. Suntem în impas și trebuie să plecăm cu toții de aici și să vă lăsăm iar singuri. Spunând acestea, Ra se întoarse și plecă, trecând prin zidul de piatră de parcă nici nu ar fi existat. Rămas singur, Potheka se simți într-o situație fără ieșire. Căută parcă un ajutor privind în sus și gândindu-se la curajul cu care tatăl său înfrunta orice primejdie. Oftă adânc și îngândurat. Pașii îl purtau acum spre ieșirea din marea piramidă cu gândul la chipul cioplit al tatălui său, pe care vroia să-l arate lumii întregi. Afară mulțimea reînvie la apariția lui scandând într-una: – Shaarhmisetgetuza, Shaarhmisetgetuza! Ca din neant, din mulțimea adunată, apăru Kithistes cu pletele-i albe și toiagul cu chip de lup. Privea fix către el și părea tare încruntat, apoi dispăru brusc. În aula din templu, bătrânii dezbăteau problema tânărului Potheka : – Acest barbar neterminat ce se crede mai presus de lege și care în nechibzuința sa cutează să sfideze înaltul for legiuitor trebuie pus la locul lui. O lecție drastică trebuie să dăm acestor bestii care nu au ce căuta pe planeta asta. Voci și gânduri începură să se împletească, umplând încăperea de păreri pro sau contra opiniei celui ce s-a adresat, ajungând într-un final să arunce oprobriul unanim asupra tânărului dac, vlăstarul seminției lor. – Și unde ar trebui să se ducă, bătrâne Seth, după umila ta părere, se auzi o voce apăsată ce răsună puternic în aula forului. Oare nu tot noi suntem de vină pentru existența lor pe această planetă și pentru faptul că sunt neterminați, așa cum ai spus? O liniște apăsătoare se lăsă în templul din piramidă. Bătrânii forului cazură pe gânduri. – Așa este, dar noi ce vină avem, să se ajute singuri, ar trebui învățați mai mult…, se auzeau gândurile celor bătrâni. – Eh, bag seamă că sunteți în impas. Nu sunteți nici prea mulțumiți de ceea ce ați creat, dar nici nu credeți că aveți vreo vină pentru rezultatul nemulțumitor. – Dar Ra, nu suntem noi vinovați pentru tot ce se întâmplă în univers… – Nu consider potrivit momentul pentru a discuta o problemă veche care, nerezolvată la momentul potrivit, ne-a transformat în niște fugari prin univers. Tratează cu respect și înțelepciune problema și persoanele implicate. Din nou se așternu liniștea în aula templului. – Așadar, bătrânii mei compatrioți, cu sau fără voia voastră, s-a născut un vlăstar de-al nostru ce a întrecut orice așteptare, a depășit orice canon al cunoașterii și este superior nouă, făcându-ne să părem mici pe lângă el. Și ar putea fi singurul ce poate duce mai departe seminția noastră, spuse Ra vizibil întristat și imaginea sa se stinse încet.

*** Vântul adia ușor mutând dungile de nisip arămiu ca un copil nehotărât asupra a ceea ce ar dori să deseneze și care șterge și reinventează altceva în altă parte. Soarele obosit după o zi atât de lungă, asista impasibil la bucuria vântului. Undeva între dunele de nisip, un grup de oameni admira de la distanță ciudata pasăre ce se odihnea pe tărâmul lor. Era imensă și înfricoșătoare cu ochiul ei negru și mare. Un om din grup își luă inima în dinți și se apropie încet de ea. Ajuns la mai puțin de trei pași de locul unde se odihnea aceasta căzu străfulgerat și muri fără să apuce măcar să strige. Toți ceilalți se aruncară la pământ îngenunchiați rugându-se să fie cruțați și cerând iertare pentru nesăbuința dovedită. Stătură așa până când soarele căzu peste dunele cele mari din orizont. Odată cu soarele, nisipul înghiți și lumina zilei, lăsând loc stelelor să strălucească rece în întunericul ce le însoțea. Înghețați de frig, oamenii începură să se târască în genunchi spre înapoi, neoprindu-se din rugăciune. Ajunși la o distanță considerabilă, la locul unde-i așteptau animalele aceștia au încălecat degrabă niște ciudățenii cu o cocoașă sau două care țipau trezite parcă din somn. Cu picioarele lor lungi și subțiri și sub loviturile puternice de bici, patrupedele ciudate se mistuiră rapid în noapte cărând cu ele oamenii înfricoșați ce abia scăpaseră de moarte. Lângă un zid vechi mușcat de vânturi, lemnele uscate trosneau în focul ce se juca pe fețele oamenilor adunați în jurul lui la căldură. Din întunericul nopții apăru preotul Ramses urmat de o suită formată din câțiva oameni înarmați ce cărau un scaun mare și greu pe care l-au așezat exact lângă focul întețit de vânt. La apariția preotului, cei prezenți se risipiră lăsând în urmă doar o persoană ce veghea focul. Ramses, după ce se așeză în jilțul cu spătar înalt, își trase jos de pe cap basmaua colorată ce-i cădea pe umeri ca pletele, arătând privirii o chelie lucioasă. Lăsă să-i cadă din mână belciugul de aramă în formă ciudat alungită cu trei colțuri drepte și unul rotund, care era de fapt mânerul, și duse mâna la inimă dând semne de istovire sufletească. Un icnet ieși din gâtul său și țipă către cel ce stătea lângă foc : – Piei de aici scârba deșertului, că mă faci să mă-ncovoi de silă când îți văd degetul ăla-n nas, și zvârli cu opinca după jalnicul fochist ce se aruncă în noaptea de după zid ca într-o apă. Apoi căzu înapoi în jilțul său punându-și mâinile în cap. – Bine le face stăpânul Ra când îi mai curăță, vorbea de unul singur preotul plin de scârbă. – Și cine ar mai fi băgat mâna în foc pentru tine. Recunoscând glasul, încercă să pătrundă cu privirea întunericul, dar nu văzu nimic. – Mărite Ra, exclamă acesta căutând cu mâna în gol, disperat să-și găsească țoala pe care o purta pe cap. – Nu sunt Ra, ci nepotul Lui, Potheka, se auzi din fața preotului de această dată. Cu mâna pe cap pentru a-și ascunde chelia, acesta se întoarse cu tot corpul spre locul de unde i se vorbise, dar acolo nu văzu nimic în afară de focul ce pâlpâia în noapte. – Nu te mai chinui să găsești broboada aia, că oricum pentru mine nu înseamnă nimic. Omul este mai important ca straiul pe care îl poartă. Cu voia ta acum am să mă arăt privirii tale. Dincolo de foc, dar parcă din însuși focul sacru, începu să prindă formă Potheka cu masca lui de lup, la apariția căruia până și soldații înarmați căzură în genunchi. – Nu vreau să stric ordinea lucrurilor pe aici, dar văd că frica este mai mare decât judecata, spuse el făcând să dispară masca de pe figură, gest ce îi sperie și mai tare. – Muritorii nu au dreptul să privească chipul Zeilor … – În ceea ce mă privește, eu îi dezleg de acest lucru interzis. – Ridicați-vă, le spuse Potheka celor îngenunchiați, care chiar dacă se conformară, tot țintuiau pământul cu privirea. – Mărite Ra, îți mulțumim pentru încredere și nu o lua ca pe o ofensă, dar noi așa suntem crescuți de generații și nu poți schimba ceva ce ai în sânge. – Ai dreptate, dar eu voi vorbi și mă voi purta deschis cu voi toți, indiferent de rangul social sau culoarea pielii, spuse Potheka fixându-l pe preot care, deși îl privea, tot avea o reținere căutând parcă să nu se uite direct în ochii lui. Scopul venirii mele aici era de fapt acela de a mă întâlni cu neamul Rotarienilor pentru a afla anumite lucruri. Regret că am luat viața acelui general, dar nu s-a putut altfel. Aș dori să-mi vorbești deschis ca atunci când ne-am întâlnit prima oară și să nu ții cont de faptul că sunt sângele Zeului Ra. – Nu mi-am putut imagina un Zeu cu părul bălai atât de priceput în arta războiului și care să lupte cu atâta înverșunare. Zeii noștri nu se luptă, ei zic că nu se coboară la același nivel cu restul, deși sunt mai urâți ca noi, iar pe cap și pe corp sunt așa ca mine și Ramses se plesni cu palma pe chelia lucioasă, lăsând prin zâmbetul larg să se vadă dantura mâncată de vreme. – În semn de respect, credință și supunere, noi preoții încercăm să ne asemănăm cât mai mult cu ei. Dar nu putem judeca părerile sau acțiunile Zeilor. Noi doar le aducem informații despre sufletele oamenilor, deși credem că Zeul știe, vede și aude aproape tot. – Ba chiar tot, se auzi o voce gravă, apoi apăru chipul de lup al Zeului Ra, făcându-l pe Ramses să uite de țoala ce nu o mai avea pe cap și să se arunce cu burta pe nisip în semn de respect și înfricoșat că Zeul auzise tot ce vorbise. La fel făcură și ceilalți, urmând exemplul preotului lor. – Aveți din câte văd o problemă cu Zeii, spuse plin de reproș Ra privind corpurile făcute una cu nisipul. – Ei bine, uite așa încep toate fărădelegile, când fiul nesocotește învățătura tatălui și crede că este mai presus. – Mărite Ra, iartă-mi nesăbuința, omoară-mă și cruță-mi sufletul de chin, se auzi vocea înfundată a lui Ramses. – Bunule, spuse Potheka în dialectul cunoscut celorlalți ca limba Zeilor, eu sunt de vină. Eu am adus discuția pe acest făgaș. Iartă-l, pentru mine, te rog. Zâmbetul larg și trist ce încreți fața bătrânului Ra nu se văzu sub masca ce-o purta, dar se simți prin gestul făcut către Potheka, spunându-i în același dialect: – Tu ești Zeul, atunci să fie cum dorești, dar nu uita un singur lucru, căci animalele ca să te asculte orbește trebuie dresate cu bătaia și la fel este și omul. Doar pentru prostie nu-i decât un singur leac. Moartea. Și ea cât mai rapidă astfel încât boala să nu se-ntindă, căci prostia este un flagel, dacă nu știai. Mă tem însă că o să afli în viața asta și tare aș vrea să știu cum rezolvi tu problema. – Ascultă-i gândurile și ai să vezi că este ca și mort, bunule Ra, spuse Potheka. – Copile, eu le ascult gândurile, ba chiar îi mai și ajut pe câte unii, dar ai să vezi că atunci când cunosc bunăstarea și primesc ce și-au dorit, uită care le este locul și încep să critice tot ce-i înconjoară. Ei devin astfel judecători și orânduitori ai faptelor și ai vieții. Praf…și spunând aceasta Ra întinse mâna către soldatul cel mai îndepărtat din cei trântiți pe nisip și-l transformă în praf fără ca nenorocitul să apuce să-și dea seama ce se întâmplă cu el. – Nu te indigna, ci mai bine întreabă-l pe Ramses ce brută era și câte păcate i-am iertat noi, răspunse Ra privirii neputincioase a lui Potheka, arătând spre nefericitul ce părea de spaimă dus din această lume. Era un ticălos ce omora și viola după bunul plac și numai în numele Zeilor, după cum îi plăcea lui să se amuze pe seama celor sfinte, replică preotul parcă revenit pe pământ, cu chipul schimonosit. Avea fața inertă și ochii ieșiți din orbită, lăsând numai buzele să se miște când articula cuvintele. – Și de ce n-ați făcut nimic pentru a opri nenorocirile acestui om, întrebă Potheka plin de obidă. – Pentru că așa au hotărât cei din forul superior, de a nu interveni deloc în viața lor, ci numai de a-i folosi în interesul nostru. Dezbină-i și mai ușor îi conduci, spuse Ra căzut pe gânduri. Cunoștea demult teoria aceasta, dar nu-i dădu importanță decât atunci când i s-au risipit visele și lumea lui toată odată cu ele. După explozia ce și acum îi urmărește viața, a hotărât să-și asculte sufletul și nu numai conștiința. Părăsiră în liniște locul cald de lângă foc și, lăsând grupul de oameni îngenunchiați, se pierdură în negura nopții ce domnea peste dunele înalte de nisip. – Bunule, ești sigur că nimeni nu te poate simți?, se auzi vocea înceată a lui Potheka – În afară de tine, nimeni. Câteodată nici eu nu mă mai simt, cred că a sosit timpul să dispar din acest univers. Dar am a-ți spune și arăta unele lucruri înainte. Trebuie însă să mă convingi că am avut dreptate în ceea ce te privește și nu am acționat în van. Să mergem dară, că avem multe de povestit și de pus la cale. – Mărite Ra, dar eu am o treabă de terminat. De aceea am venit aici și este musai să mă întâlnesc cu Rotarienii să aflu cum să fac chipul tatălui meu, așa cum mi-am propus. – Rotarienii tăi sunt simpli executanți care de două generații se tot luptă să înțeleagă de ce roata este rotundă. Sunt bine organizați și respectă cu desăvârșire rangurile sociale și pe cei înțelepți, iar pe noi, creatorii lor, ne divinizează, spuse Ra nescăpându-l pe Potheka din priviri. – Atât de mult că lui Osiris și lui Seth le dau câte două femei tinere pe an, adăugă băiatul amuzat de hohotul de râs al bătrânului Ra, ce izbucnise gălăgios și nu mai contenea. – Dar parcă după socoteala lor era interzisă orice legătură cu cei inferiori, adică din neamul omenesc. – Așa este, dar nu și pentru ei…Este o vorbă al cărei sens va trebui să-l înțelegi ca să o poți judeca drept: cine împarte, parte-și face. Așa au făcut toată viața lor și mereu am închis ochii fără să le atrag măcar atenția, dar acum nu se mai poate, o să rămână pe această planetă lipsiți de apărare. – În fața cui, a noastră? întrebă Potheka fără lipsă de ironie în glas. – Nu a voastră, ci a celor ce vor veni să ia ce este frumos acum și care oferă atâta energie. Această planetă este un bulgăre de aur cum spuneți voi. – Adică vrei să spui că vom fi atacați, iar tu nu ne vei ajuta deloc? Mai spuneai de ei că sunt ignoranți și interesați numai de ceea ce li se cuvine… – Potheka, copile, nu mă dau în lături de la nimic ce poate duce la salvarea vieții, însă suntem prea puțini și prea mici pentru un război așa de mare cum va fi acesta, fie el al nostru sau al vostru. Bine măcar că despre ce am construit în subteran știu numai ai mei și câțiva aleși ce mă vor urma. – În subteran?! exclamă Potheka. Bătrânul Ra îl privi preț de câteva clipe pe tânărul bălai prin ochii de jar ai măștii de lup, apoi prinzându-l de mână îi spuse să-l urmeze. Dispărură dintre dunele de nisip și se găseau într-un loc asemănător cu cel de acasă, din muntele sfânt unde Potheka își află pentru prima oară mama și sorgintea sa stelară. Apăsând câteva butoane pe care erau scrijelite litere luminoase, Ra făcu să apară în fața lor o sferă misterioasă, colorată cu mult albastru și verde ce-ți atrăgea fără să vrei privirea și nu puteai să-ți mai iei ochii de la ea. – Aceasta este planeta Pământ, casa voastră și a noastră deopotrivă. După ce am reușit să o așezăm pe orbita calculată, am observat că în partea aceasta la pol s-a format o gaură imensă în urma exploziei ce a făcut posibilă mișcarea planetei. Analizând și verificând personal această cavitate am descoperit cu stupoare că în interiorul planetei se poate locui exact ca și în afară. Ape și munți se găsesc și în interiorul planetei ca o copie fidelă a ceea ce se găsește la exterior. N- a mai trebuit decât să construim un sistem de a asigura lumina necesară vieții. Dar ce este mai interesant este faptul că acolo putem respira în voie, fără a mai avea nevoie de mască. Apoi am camuflat intrarea. O să facem un drum până acolo ca sa-ți arăt unde trăim noi și vei trăi și tu cândva. – Abia aștept, bunule, dar deocamdată altceva mă frământă. Trebuie să termin ce am început cu oamenii mei. Să-i aranjez pe ei mai întâi la casa lor și după aceea voi vedea și de mine. – Cum crezi tu că este mai bine, însă ai în vedere că timpul trece și mai ia în calcul că un nătărău din neamul meu…Se opri surprinzând mirarea de pe chipul lui Potheka. Un nătărău din neamul nostru stelar a rupt bariera timpului dând o raită prin viitorul vostru cu una din femeile sale. I s-a luat urma imediat și ne așteptăm cât de curând să fim călcați de căutătorii de materie și energii noi, exact cum s-a întâmplat cândva și cu planeta mea. Și crede-mă că aceștia nu cunosc mila. Am reușit să instalăm în apele mai adânci sisteme de apărare, dar nu ne putem bizui pe ele prea mult. Cu toate că am permis celor ce populează partea marină a planetei să se înmulțească, tot nu am ieșit din impas. Am realizat ceva, dar mai mult ne amăgim, ca să fiu mai exact și mai pe înțelesul tău. Dacă i-ai auzi pe cei din for vorbind despre acest subiect, ai avea impresia ca am devenit o planeta de nepătruns. Dar rețeaua creată de aceștia nu ne poate ajuta decât pentru o lună – două terestre. – Cam sumbru-mi pare tot ce mi-ai zugrăvit, bunule. – Exponenți ai acestei populații subacvatice se arată tot mai des oamenilor amuzându-se pe seama reacției lor de stupefacție. Ca să nu-ți mai povestesc de Zeul mării, cum l-au denumit pe marele Netuns după ce a ajutat o mână de nefericiți să supraviețuiască unei furtuni pe apele întinse de la miazăzi. A făcut-o involuntar, aflându-se la vânătoare de fapt. Statura lui impunătoare și faptul că i-a dus la mal cu tot cu barcă le-a zăpăcit mințile. Dar mai grav este faptul că începuse să-i placă noul său statut de Zeu și le apărea din ce în ce mai des oamenilor care în nimicnicia lor îi aduceau ofrande și-l venerau. – Și de aceea a trebuit să-l omori? întrebă posac tânărul dac. – Citești în mine ca din carte, nepoate, dar încearcă să vezi dincolo de aparențe și discerne așa-zisul rău pe care-l fac prin prisma menirii mele.Trebuia omorât în fața tuturor ca să le fie învățare de minte.

– Totul va fi în zadar, bunule? Asta vrei să-mi transmiți? Zeul Soarelui ce stătea cu spatele către tânărul vlăstar duse mâna către butonul de dezamorsare a măștii de lup făcând-o să dispară și arătându-și chipul către copil. – Bunule drag, exclamă Potheka vădit mișcat de ceea ce vedea. Chipul bătrânului, deși era mai vechi decât timpul, nu-i arăta vârsta. Partea stângă a obrazului însă era dintr-un metal argintiu bine finisat ce strălucea în lumina din cameră, reflectând-o în toate direcțiile. – Știu că arăt hidos și probabil că și sufletul meu arată la fel, însă asta nu este tot. Piciorul stâng de la genunchi în jos este din același material. Este de fapt o combinație a materialului meu genetic și o matrice metalică extrem de rară de aluminiu subîmpărțită în categorii de căldură și tratată termic la nivel molecular. – Nu înțeleg prea multe, dar asta înseamnă că este de fapt ceva viu. – Exact, trăiește și face parte din mine, chiar dacă este metalic. Numai că odată cu dispariția mea va deveni o materie inertă. Va păstra totdeauna amprenta mea genetică, dar tot inertă va rămâne. Potheka, cum poți face să te închizi atât de bine, de nu poate nimeni să te citească? – Nu știu, poate face parte din sistemul meu de apărare, ținând cont că am fost un fruct interzis și vânat toată viața…Nu știu ce material genetic s-a folosit pentru mine, dar tot ce pot să-ți spun este faptul că în mine este o luptă permanentă. Pe de o parte pentru aflarea adevărului absolut, pe de altă parte pentru poporul meu lăsat de Zei în voia sorții și care din câte aflu vor pieri în neant ca și cum nu ar fi existat vreodată. – Viața nu va pieri așa de ușor de pe această planetă. Nu putem lăsa la întâmplare nucleul format în locul ales. Dacia, cum numești tu acea parte de lume. Dar dacă vrei, hai mai bine să facem o incursiune atemporală și așa vei înțelege mai bine despre ce-ți vorbesc. – Nu vreau să văd cu ochii mei dispariția propriului meu popor. Dacă mă prețuiești cât de puțin, te rog nu-mi cere așa ceva. Lasă-mă să cred că tot ceea ce voi face nu va fi în zadar. Și terminând cu această replică tăioasă, Potheka dispăru de lângă Ra fără ca acesta să poată simți măcar încotro se îndreaptă fluxul de energie al băiatului. – Mare minune acest băiat, dar și mare pierdere pentru acest univers bătrân. Păcat.

***

Plutea în aer mergând fără țintă și fără o direcție anume parcă purtat de vânt în raidul său prin țara nisipurilor. Abătut și îngândurat, nu putea și nu vroia nici în ruptul capului să accepte ideea că totul va fi în zadar. Revedea viața lui toată, moartea tatălui său și lupta acerbă a acestuia și a lui Kithistes pentru neamul lor. Dar și a altora înaintea lor, gândindu-se la Gebeleizis și la tot ce a lăsat în urma sa. Prins de gândurile ce-i arătau viitorul sumbru al omenirii, nu a realizat că s-a apropiat de locuințele din partea de nord a palatului regal, unde trăiau cei bogați acceptați să trăiască în apropierea Zeilor, dar și ibovnicele celor veniți din stele. Strigătele acuzatoare de moarte, dar și plânsetele unui copil ce se auzeau de lângă zidul unei case, au spart liniștea nopții atrăgându-i atenția și aducându-l la realitate. Ajungând la locul de unde se auzeau strigătele disperate văzu doi soldați ce puseseră la pământ doi bătrâni și un copil ciudat cu capul alungit și fără păr, lăsând să se vadă urechile mari și ascuțite. În timp ce unul dintre soldați avea grijă ca amărâții din fața lor să rămână cu fața în nisip, celălalt privea nedumerit un obiect pe care-l ținea în mână. Pentru acesta plângea copilul acela ciudat, nefiindu-i frică de soldatul care îl lovea cu picioarele la întâmplare. Coborând pe pământ la vreo zece pași de aceștia, Potheka se apropie întrebând ce se petrece. Reacția soldatului cu obiectul în mână a fost însă dură, dar neinspirată. Întorcându-se nervos și văzând chipul bălai al dacului a vrut să-l lovească, așa cum obișnuia să pedepsescă orice adresare directă către soldații zeului. Fără să stea pe gânduri, Potheka pară lovitura și printr-o simplă mișcare a brațului i- a desprins capul cu tot cu mască. Se năpusti apoi asupra celuilalt soldat care se pregătea să tragă și ridicându-l cu forța brațului deasupra nisipului spuse privindu-l fix în ochi: – Am vrut să știu doar de ce anume se fac vinovați acești nefericiți. – Este interzis să mi te adresezi direct, răspunse neînfricat soldatul. În acest moment se îndreaptă spre noi o patrulă a Zeului Ra, vei fi pedepsit crunt. Potheka vru să-i spună cine este de fapt, dar renunță. – Dar chiar că aprig ești la mânie, nepoate, spuse Ra care se arătă privirii spre surprinderea tuturor, exact în momentul în care un grup de zece soldați mascați și înarmați năvăleau pe poteca îngustă de lângă zidul de apărare. Deși tânărul dac luă poziție de luptă, soldații se opriră la vederea lui Ra și se prăbușiră supuși în genunchi. – Am început să-mi pierd cumpătul foarte ușor, dacă asta vrei să spui, mai ales când este vorba de un copil nevinovat. Am trăit aproape toată copilăria mea în batjocură și fără ajutor, așa că știu ce înseamnă un copil care plânge, mai spuse Potheka privind încruntat spre Ra, care simți căutătura și înțelesul a ceea ce spunea tânărului. – De la ce a pornit toată tărășenia asta? – Copilul mânuia obiectul interzis și nu a vrut să renunțe la el când i s-a cerut, spuse cel întrebat. – Și de la joaca unui copil să stârniți atâta tragedie, spuse Potheka ridicând de jos obiectul. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Era o reprezentare a unei nave ciudate, cu două aripi laterale dispuse în linie dreaptă. Este un obiect zburător, un avion din viitor, auzi tânărul Potheka vocea lui Ra. – Deci, acest copil este… – Da, acest copil este rezultatul împerecherii lui Seth cu pământeanca lui. Dar, dacă te uiți atent la el, realizezi că nu are zile multe. Nefiind terminat, plămânii lui rezistă din ce în ce mai greu presiunii atmosferice. Potheka luă avionul și-l dădu copilului care se bucură tare și încetă pe dată să mai plângă. – Deja ți-ai câștigat respectul celor de pe aici, nepoate, spuse Ra cu mândrie în glas, și nu a trecut nici măcar o zi . – Scopul meu aici este altul și sper ca mâine să rezolv și să mă întorc la ai mei, răspunse sec tânărul dac. – Dacă vrei, te pot însoți. – Pare o prostie omenească, dar eu doresc să duc la bun sfârșit ceea ce mi-am propus, măcar pentru a avea iluzia unui umăr de sprijin la ananghie. – Nu vreau să te necăjesc, dar singurul umăr de sprijin va fi întotdeauna al tău. – Cum zici tu, dar eu tot fac asta … – Te voi sprijini să se facă repede și bine. De aceea voi lua câțiva oameni foarte pricepuți care fac de o viață meseria de meșter pietrar. Voi lua legătura cu șeful Rotarienilor și el va trimite pe cei mai buni. Noaptea își intrase pe deplin în drepturi instaurând liniștea de gheață ce gonea toate sufletele spre adăpost. Era așa de frig că în liniștea atotcuprinzătoare se auzeau pietrele crăpând. Cei doi hotărâră să se îndrepte și ei spre adăpostul din piramidă. La urma urmei și mâine va fi o zi, după cum avea obiceiul să spună bătrânul Ra.

***

Lumina puternică ce ieșea din camera micuță și mirosul de seu de oaie și mirodenii arse atrase atenția lui Potheka de-l făcu să intre să vadă ce se petrecea acolo. Pe un pat de piatră un corp neînsuflețit era întins cu fața în sus, în timp ce doi oameni cu fețele acoperite îl goleau de organe. Un al treilea ce stătea ferit mormăia incantații religioase. Organele erau atent scoase și prezentate celui ce cânta apoi, după o atentă verificare, erau introduse în recipiente separate umplute cu un lichid ce avea rolul de a le proteja de contactul cu aerul. I se păru ciudată toată această procesiune religioasă, apoi își aduse aminte de episodul din camera unde era Cubul când Ay l-a reînsuflețit pe Pelasis, numai că după terminarea procesului, îl atinse cu viață. Urmărit de acea imagine, dar și de cele derulate în fața sa, hotărî să părăsească încăperea și se îndreptă spre locul unde trebuia să se odihnească.

Ziua următoare avea atât de multe de făcut…