Potentialul Turistic Si Potentialul Natural al Turismului In Romania

Potențialul turistic al României

Potențialul turistic al României

Definiție după Nicolae Ceanga: Potențialul turistic ar putea fi definit astfel: totalitatea factorilor de atracție aparținând cadrului natural sau antropic. La care adaugă, valorificat prin intermediul amenajărilor turistice și care generează fluxuri turistice cu arii de proveniență interne și internaționale ce se deplasează către arii de destinație unde consumă într-o manieră turistică produsele turistice, rezultate dintr-un potențial și amenajarea acestuia.

Potențialul turistic are două componente:

componenta naturală

componenta antropică (social-culturală)

Potențialul natural al turismului

Componentele cadrului natural sunt:

substratul geologic

relieful

hidrografia

vegetația

fauna

clima (într-un fel)

vremea (fenomenul turistic concret depinde de vreme)

solul

Elementele geologice și importanța lor turistică

Este greu sa separam importanța turistică a substratului geologic de componenta geomorfologică a reliefului. Ca urmare, cele două elemente ar pute fi tratate împreună.

Exemple în turism:

depozitele de la Pojorâta (strate cu Aptychus)

punctele fosilifere în general (cele cu statutul de arii protejate): Dealul cu Melci (M. Apuseni), locul fosilifer Malusteni (Vaslui – mamifere mari de climă caldă)

12 Apostoli (mai degrabă o formă de relief)

în Hațeg – dinozauri (Sanpetru)

Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari și Pâclele Mici) – în Subcarpați, relief selenar, conuri cu înălțimi de câțiva metri, bolborosesc, aduc și apă sărată, lipsește vegetația, apare doar o plantă numită Șoberia, sunt formați din argila ce devine vâscoasă ce curge pe laturile conurilor

vulcani noroioși mai există și în altă parte: Hasag (lângă Sibiu), cu elementul comun sarea

Masivul de Sare de la Slănic sau Muntele de Sare (discutabil dacă este sau nu formă de relief)

focuri nestinse – puncte în care gazele naturale au ieșire liberă din pământ și din apă (Lopătari, Andreeanu de Foc din Vrancea)

Sunt mai mult obiective turistice pentru turismul profesional și școlar.

Relieful – componentă de bază

În regăsim împreună cu substratul geologic, apele, vegetația, fauna, clima. Este componenta de bază a peisajului de interes turistic.

Categorii de relief

I. Punctele dominante ale reliefului

Sunt vârfurile cele mai înalte, culmile, pasurile de culme.

Trebuie să facem o distincție clară între pas și trecătoare. Pasul este de origine franceză și înseamnă „treci de mine”, adică este o trecere dintr-un loc în altul. Acesta este de două feluri: Pasul de vale (trecătoarea) apar într-un anumit punct de-a lungul unei văi și leagă două zone joase (depresiuni) situate în același bazin hidrografic cu altitudini mai mici. De exemplu, pe Olt, Turnu Roșu (400 m.) și Cozia (301 m.). Pasurile de culme apar pe interfluvii, pe cumpene de apă, legând două zone joase situate pe de o parte și alta, în bazine hidrografice diferite, la altitudini mari: Mestecăniș între Dorna și Moldova (1.096 m.), Poarta Orientală între Timiș și Cerna (540 m.). Această a doua categorie este mai importanta din punct de vedere turistic, sunt puncte de belvedere, de vedere, puncte de popas, cu amenajări turistice, încrucișări de trasee turistice.

II. Tipuri generite de relief

relief carstic (cel mai spectaculos) + relief calcaros + relief conglomeratic (chiar și dolomitic)

relief glaciar + relief periglaciar, dar nu împreună

relief vulcanic

relief fluvial

relief eolian

forme active (create de procese geomorfologice actuale)

relief litoral

platforme de eroziune

Relief glaciar

A luat naștere în Cuaternar, mai exact în Pleistocen sau Glaciar, prima parte a Cuaternarului. Formele glaciare sunt de două tipuri: forme de eroziune (spectaculoase pentru turiști) și forme de acumulare glaciară.

Apare în Carpații Meridionali (în toate grupele – Bucegi cu Omu 2.505 m., Leaota – 2.133 m., Făgăraș cu Făgăraș și Iezer-Păpușa, Parâng, Retezat) și Carpații Orientali (Rodna – 1.303 m. și Maramureș cu urme sigure, dar și în Călimani – discutabil, periglaciar cu amprentă glaciară, Siriu – Lacul Vulturilor, probabil periglaciar). În Carpații Occidentali nu se pune problema.

Formele de eroziune sunt:

creste glaciare (custuri – „cuțit”) – sunt foarte înguste, iar pe de o parte și alta apar circuri glaciare

circuri glaciare

văi glaciare – cu profil transversal caracteristic în forma literei U și profil longitudinal în trepte cu contrapante

Adesea, circurile sunt asociate cu întinsele suprafețe de nivelare ale complexului structural Borăscu – în Munții Țarcu, Godeanu, Iezer. Apar frecvent sisteme de creste impozante, vârfuri piramidale despărțite de șei adânci. Predomină circurile simple, suspendate deasupra văilor glaciare, care adăpostesc aproape tot atâtea lacuri glaciare. Nu lipsesc însă nici circurile complexe – conjugate sau lobate – prezente la peste 2.300 m. în Munții Retezat, Parâng, Făgăraș, unde modelarea glaciară a fost mai puternică și mai avansată.

Relieful glaciar al României, cu microrelieful său caracteristic, a rezultat în urma sistemului de modelare glaciar și periglaciar din timpul cuaternarului care a acționat asupra culmilor montane înalte, transformându-le într-un labirint de creste, custuri, vârfuri puternic degradate, văi și circuri glaciare, etc.

Alteori, ghețarii de platou, instalate pe suprafețele netede sau foarte slab înclinate ale platformei Borăscu, au dat naștere unor „căldări” ce punctează marginile „podurilor” acestei suprafețe superioare de nivelare”.

Formele de acumulare sunt:

morenele (de circ și de vale – mai ales) – la noi apar în special morene de vale terminare și frontale. Apar și morene la altitudini foarte joase – pe Valea Ialomiței și Bistriței Aurii (pe la 1.300 m.) formate în Pleistocen – până aici ajungeau limbile de gheață. Corelarea morenelor frontale cu limita zăpezilor persistente în Pleistocen se face astfel: limita zăpezii era mai sunt decât a morenelor. Datorită altitudinii insuficiente, în Carpatii apare doar 2 glaciații – Riss (cea mai puternică) și Würm, eventual și un Würm II. Au aspect de piramidă: Pietrosul Rodnei, Ineu, Gărgălău, Parâng, Retezat, Făgăraș.

creste – Creasta Nordică a Făgărașului (60 km.), Rodna (30 km.), Parâng (19 km.), Retezat (18 km. cu custuri în Peleaga și Păpușa)

Formele glaciare sunt bine păstrate pentru că s-au format pe roci dure, sunt sculptate în roci dure: roci metamorfice, șisturi cristaline și calcare metamorfice în Rodnei, roci metamorfice, granitice, granite și granodioritice ș.a.

Circurile glaciare sunt mai numeroase decât văile. Apar sub diverse denumiri: zănoage, căldări glaciare. Sunt independente, simple, complexe (Complexul Bucura din Retezat). Apar și pe versantul nordic al Rodnei și ambele versante ale Făgărașului.

Ca forme glaciare apar și stânci pe firul văilor sau calotelor: roci butonate sau spinări de berbec.

Munții Rodnei – creasta principală este compusă dintr-un aliniament de custuri orientate vest-est, pe circa 30 km., punctat de vârfurile cele mai înalte de peste 2.000 m. (Vf. Pietrosul Mare – 2.304 m., Vf. Rebra – 2.221 m., Vf. Puzdrele – 2.188 m. și Ineu – 2.279 m.) ale masivului. Sub vârfurile amintite, pe versanții nordici, se aciuiesc cele mai mari circuri glaciare complexe din Munții Rodnei, separate prin creste secundare (custuri) mai scurte, cu numeroase lacuri glaciare (Buhăescu, Negoescu, Lala Mare și Mică, Izvoru Cailor, Galați, etc.).

Munții Făgăraș – se impune creasta nordică principală, de peste 60 km. lungime, frecvent peste 2.500 m. altitudine (în Vf. Moldoveanu – 2.544 m., Negoiu – 2.535 m., Viștea Mare – 2.526 m., Călțun – 2.522 m. și Vânătoarea lui Buteanu – 2.507 m.), din care procesele de gelifracție au detașat „ace” și hornuri impozante: Acele Cleopatrei, Turnurile Podragului și Arpășelului, Strunga Dracului, etc., ce constituie în importante elemente de polarizare, de atracție turistică.

Munții Iezer – se impun, în primul rând, prin câteva sectoare de custură: Colții lui Andrei și Colții Cremenei.

Munții din grupa Parâng – au fost afectați de glaciațiune la altitudini de peste 2.100-2.200 m., agresiunea modelării glaciare fiind cea mai evidentă în Masivul Parâng, în sectoarele de obârșie ale Jiețului, Lotrului și Latoriței, unde se află și cele mai reprezentative circuri complexe. Custura principală, orientată și aici pe direcția vest-est, are doar 10 km. – între Vf. Parângul Mare (2.519m.) și Vf. Mohoru )2.337 m.), din ea desprinzându-se o serie de custuri secundare orientate radiar, ce despart principalele bazine hidrografice, aproape fiecare cu circuri complexe, compuse din circuri glaciare suspendate („de cuib”) mai mici, ce adăpostesc cochete lacuri glaciare. Cele mai impozante, prin mărime și numărul lacurilor adăpostite, sunt circuri complexe. Slăveiul, Roșiile, Mija, Câlcescu, Găuri, Iezeru, etc. din bazinul Jiețului și respectiv Lotrului, la care se adaugă și altele, mai mici, din bazinul Latoriței (Urdele, Muntinu) sau circurile simple de pe versantul sudic al Masivului Parâng, situate la izvoarele Gilortului, Galbenului, Romanului, Iașului, etc.

Munții Șureanu – apar urmele proceselor glaciare cu câteva circuri mici, modeste, situate în jurul Vf. Șureanu (2.509 m.) și Vf. Lui Pătru (2.130 m.), pe latura nordică a Munților Cândrel (Iezeru Mare, Iezeru Mic, Gropata) sau sub Vf. Șteflești din Munții Lotrului.

Munții Retezat, Godeanu și Țarcu – condițiile climatice deosebit de favorabile au facilitat dezvoltarea unor ghețari puternici, care au modelat relieful preglaciar grefat predominant pe roci cristaline metamorfizate, sculptând creste glaciare cu frecvente sectoare de custură cu aspect ruiniform (rezultat în urma proceselor intense de degradare), vârfuri impozante – uneori cu versanți aproape verticali, ce prezintă la baza lor întinse „mări” de grohotișuri. Se constituie în atracții turistice pitorești:

creasta glaciară principală din Retezat, de circa 18 km. lungime, desfășurată pe aliniamentul vârfurilor Zlatna – Șesele – Judele – Bucura –Peleaga – Păpușa – Vârful Mare, din care se desprinde o creastă secundară, prelungită spre est, la fel de spectaculoasă, cu vârfuri între 2.300 m. – 2.500 m.: Peleaga – Custura – Lazăru;

creasta principală stâncoasă, de circa 12 km. lungime, a Masivului Godeanu, orientată pe direcția vest-est, cu versantul nordic abrupt și punctată de o serie de vârfuri de peste 2.100 m.: Platina, Borăscu Mare, Galbena, Gugu, Moraru, Godeanu;

stâncăriile sălbatice din custura Mătaniei, Piatra Scorilei, Cleanțu Horei, etc. și formele glaciare grupate în jurul Țarcu (2.190 m.), Vf. Baicului, Vf. Brusturi, Vf.pietrii, etc. (circuri cu pereți stâncoși, văi glaciare scurte de 1.5-2 km.) – Munții Țarcu

surprinde numărul mare al circurilor glaciare asociate sub forma unor complexe glaciare, cu un diametru de circa 2-3 km.: complexul Bucurei, Lăpușnicului, complexul Peleaga din Retezat, sau complexul Paltina și cel din Bazinul Pârâului Cârnea din Munții Godeanu, cu numeroase circuri suspendate, cu roci mutonate sau praguri, etc. Acestora li se adaugă circurile simple, izolate, sculptate fie în jurul resturilor suprafeței de eroziune Borăscu: Zănoaga, Zănoguța, Slăveiul, Radeșu, fie de ghețarii mai mici, de pe versanții nordici al Retezatului: Galeșu, Tăurile Custurii, Tăul Negru, Pietrele (situate la peste 2.200 m.) sau din Muntele Borăscu, Țarcu, Blojn, etc.;

mulțimea lacurilor glaciare (peste 80), dintre care se impun prin diferite caracteristici: Bucura – cu o suprafață de 10 hectare și o adâncime de 15,7 m., fiind cel mai extins lac glaciar din România, Zănoaga – de 29 m. adâncime și deci cel mai adânc lac glaciar, Tăul Negru, Tăul Porții, Galeșu, Slăveiul. O mare parte a lacurilor din grupa Retezat-Godeanu sunt înșirate de-a lungul unor văi glaciare, fie în spatele unora (Tăul Agățat, Lia, Viorica, Florica, în lungul văii Bucura), praguri determinate de prezența unor pachete de roci dure, fie în spatele unor morene frontale (L. Ana). Multe dintre lacurile glaciare sunt în diferitpe circa 30 km., punctat de vârfurile cele mai înalte de peste 2.000 m. (Vf. Pietrosul Mare – 2.304 m., Vf. Rebra – 2.221 m., Vf. Puzdrele – 2.188 m. și Ineu – 2.279 m.) ale masivului. Sub vârfurile amintite, pe versanții nordici, se aciuiesc cele mai mari circuri glaciare complexe din Munții Rodnei, separate prin creste secundare (custuri) mai scurte, cu numeroase lacuri glaciare (Buhăescu, Negoescu, Lala Mare și Mică, Izvoru Cailor, Galați, etc.).

Munții Făgăraș – se impune creasta nordică principală, de peste 60 km. lungime, frecvent peste 2.500 m. altitudine (în Vf. Moldoveanu – 2.544 m., Negoiu – 2.535 m., Viștea Mare – 2.526 m., Călțun – 2.522 m. și Vânătoarea lui Buteanu – 2.507 m.), din care procesele de gelifracție au detașat „ace” și hornuri impozante: Acele Cleopatrei, Turnurile Podragului și Arpășelului, Strunga Dracului, etc., ce constituie în importante elemente de polarizare, de atracție turistică.

Munții Iezer – se impun, în primul rând, prin câteva sectoare de custură: Colții lui Andrei și Colții Cremenei.

Munții din grupa Parâng – au fost afectați de glaciațiune la altitudini de peste 2.100-2.200 m., agresiunea modelării glaciare fiind cea mai evidentă în Masivul Parâng, în sectoarele de obârșie ale Jiețului, Lotrului și Latoriței, unde se află și cele mai reprezentative circuri complexe. Custura principală, orientată și aici pe direcția vest-est, are doar 10 km. – între Vf. Parângul Mare (2.519m.) și Vf. Mohoru )2.337 m.), din ea desprinzându-se o serie de custuri secundare orientate radiar, ce despart principalele bazine hidrografice, aproape fiecare cu circuri complexe, compuse din circuri glaciare suspendate („de cuib”) mai mici, ce adăpostesc cochete lacuri glaciare. Cele mai impozante, prin mărime și numărul lacurilor adăpostite, sunt circuri complexe. Slăveiul, Roșiile, Mija, Câlcescu, Găuri, Iezeru, etc. din bazinul Jiețului și respectiv Lotrului, la care se adaugă și altele, mai mici, din bazinul Latoriței (Urdele, Muntinu) sau circurile simple de pe versantul sudic al Masivului Parâng, situate la izvoarele Gilortului, Galbenului, Romanului, Iașului, etc.

Munții Șureanu – apar urmele proceselor glaciare cu câteva circuri mici, modeste, situate în jurul Vf. Șureanu (2.509 m.) și Vf. Lui Pătru (2.130 m.), pe latura nordică a Munților Cândrel (Iezeru Mare, Iezeru Mic, Gropata) sau sub Vf. Șteflești din Munții Lotrului.

Munții Retezat, Godeanu și Țarcu – condițiile climatice deosebit de favorabile au facilitat dezvoltarea unor ghețari puternici, care au modelat relieful preglaciar grefat predominant pe roci cristaline metamorfizate, sculptând creste glaciare cu frecvente sectoare de custură cu aspect ruiniform (rezultat în urma proceselor intense de degradare), vârfuri impozante – uneori cu versanți aproape verticali, ce prezintă la baza lor întinse „mări” de grohotișuri. Se constituie în atracții turistice pitorești:

creasta glaciară principală din Retezat, de circa 18 km. lungime, desfășurată pe aliniamentul vârfurilor Zlatna – Șesele – Judele – Bucura –Peleaga – Păpușa – Vârful Mare, din care se desprinde o creastă secundară, prelungită spre est, la fel de spectaculoasă, cu vârfuri între 2.300 m. – 2.500 m.: Peleaga – Custura – Lazăru;

creasta principală stâncoasă, de circa 12 km. lungime, a Masivului Godeanu, orientată pe direcția vest-est, cu versantul nordic abrupt și punctată de o serie de vârfuri de peste 2.100 m.: Platina, Borăscu Mare, Galbena, Gugu, Moraru, Godeanu;

stâncăriile sălbatice din custura Mătaniei, Piatra Scorilei, Cleanțu Horei, etc. și formele glaciare grupate în jurul Țarcu (2.190 m.), Vf. Baicului, Vf. Brusturi, Vf.pietrii, etc. (circuri cu pereți stâncoși, văi glaciare scurte de 1.5-2 km.) – Munții Țarcu

surprinde numărul mare al circurilor glaciare asociate sub forma unor complexe glaciare, cu un diametru de circa 2-3 km.: complexul Bucurei, Lăpușnicului, complexul Peleaga din Retezat, sau complexul Paltina și cel din Bazinul Pârâului Cârnea din Munții Godeanu, cu numeroase circuri suspendate, cu roci mutonate sau praguri, etc. Acestora li se adaugă circurile simple, izolate, sculptate fie în jurul resturilor suprafeței de eroziune Borăscu: Zănoaga, Zănoguța, Slăveiul, Radeșu, fie de ghețarii mai mici, de pe versanții nordici al Retezatului: Galeșu, Tăurile Custurii, Tăul Negru, Pietrele (situate la peste 2.200 m.) sau din Muntele Borăscu, Țarcu, Blojn, etc.;

mulțimea lacurilor glaciare (peste 80), dintre care se impun prin diferite caracteristici: Bucura – cu o suprafață de 10 hectare și o adâncime de 15,7 m., fiind cel mai extins lac glaciar din România, Zănoaga – de 29 m. adâncime și deci cel mai adânc lac glaciar, Tăul Negru, Tăul Porții, Galeșu, Slăveiul. O mare parte a lacurilor din grupa Retezat-Godeanu sunt înșirate de-a lungul unor văi glaciare, fie în spatele unora (Tăul Agățat, Lia, Viorica, Florica, în lungul văii Bucura), praguri determinate de prezența unor pachete de roci dure, fie în spatele unor morene frontale (L. Ana). Multe dintre lacurile glaciare sunt în diferite faze decolmatare, astfel încât adâncimea lor abia mai atinge 1-2 m.;

frecvența mare a văilor glaciare, care dovedesc intensitatea deosebită a glaciațiunii cuaternare, dar care prezintă o conservare relativă, datorită modelării postglaciare. Ghețarii de dimensiuni considerabile au coborât pe Valea Bucura, Peleaga, Judele, Galeșu, Valea Rea, Gemenele, Valea Lăpușnicului, Râmincu Sărat, Pârâul Cârnea, etc. (cu lungimi de până la 6-8 km.); altele, deși mai reduse ca dimensiuni, au generat mai multe valuri moreice terminale, situate predominant între 1.450-1.800 m.: Valea Bulzu, Soarbele, Vlăsia Mică, etc.

Munții Bucegi, fiind grefați pe conglomerate și calcare, nu se caracterizează prin prezența unui relief glaciar clasic. Aici s-au păstrat doar local, pe fațada nordică, urme ale glaciațiunii cuaternare – care au „supraviețuit” proceselor de modelare în postglaciar. Ca forme glaciare relativ bine conservate pot fi menționate: Custura Padina Crucii, văile glaciare cu praguri ale Văii Mălăești și Țigănești, sau circurile secundare în trepte – prezente în complexul glaciar al Văii Moralului.

Atractivitatea reliefului glaciar sporește și în sectoarele unde își fac apariția mările și râurile „de pietre” sau „blocuri” din Munții Parâng, Rodna; aglomerările de blocuri dintr-o serie de circuri glaciare ale Munților Retezat – ca efect direct al gelifracției, etc.

Cea mai mare suprafață ocupă de relieful glaciar caracterizează Munții Făgăraș (127 km2), unde sunt peste 170 de circuri și 50 de văi glaciare, de dimensiuni variate; în timp ce Munții Retezat adăpostesc – pe circa 54 km2 – cel mai complex relief glaciar.

Relieful vulcanic

Există erupții vechi mai recente. Pe noi ne interesează cele mai recente, ce au dat naștere la forme vizibile și astăzi.

Grefat pe roci vulcanice, este mai puțin spectaculos, dar se constituie în „materie primă” a turismului – stând la baza apariției și dezvoltării fenomenului turistic în numeroase locuri ale coroanei carpatice.

Există două areale: Carpații Orientali (latura nord-vestică) – Oaș-Ciomatu și Munții Apuseni (Metaliferi).

Forme de relief. Apar forme vulcanice propriu-zise (conuri, calderă – dacă are dimensiuni mari și e formată prin explozie) și microforme (barancos – văi cu aspect radiar, planeză – suprafață interfluvială între văi). Forme subvulcanice sunt: neckuri (gât), dyke-uri (neck mai lung), sill-uri, măguri.

Relieful vulcanic caracterizează masivele vulcanice și este alcătuit din conuri vulcanice cu sau fără cratere, caldere, platouri vulcanice de lavă și piroclastite, dyke-uri (formă de relief vulcanic cu aspect de zid sau creastă ascuțită, rezultat în urma eroziunii diferențiate puternice, care a reușit să aducă la lumina zilei intruziunilor magmatice discordante, orientate – în general – vertical, pe linii de falie), neck-uri (pot avea forma unei coloane sau a unui filon magmatic, dar poate reprezenta și un fost coș vulcanic, fiind rezultatul conjugat al consolidării magnei, în drumul ei către suprafață și al eroziunii diferențiate, manifestată ulterior), coloane bazaltice, etc.

Oaș – Gutâi – Țibleș

Sunt munți mai jos, vulcanismul a apărut mai devreme. Sunt formați din rocile vulcanice: andezite, aglomerate vulcanice sau piroclastite.

Oaș are formă de cupolă. Apar „insule” vulcanice, „înecate” în depozite sedimentare și, de asemenea, defileele epigenetice de pe Tur și Talna, tăiate în roci eruptive.

Gutâi se evidențiază prin Creasta Cucoșului, un dyke format din andezite, cu văi în chei. Este un aparat vulcanic (1.443 m.) de mari dimensiuni, distrus prin explozii vulcanice și eroziunea exercitată de agenții externi, din care s-a păstrat „Creasta Cocoșului”, un dyke vulcanic dezvoltat pe andezite și câteva vârfuri impozante dispuse în semicerc: Gutâiul Doamnei, Gutâiul Mic și mare, Mogoșa, Văraticul, etc.

Masivul Igniș (1.307 m.) este bine conservat, cu un platou vulcanic întins, unde eroziunea a pus în evidență depresiuni suspendate primitoare (Poiana Izvoarele de pe Valea Runcu, cu stațiunea climaterică Izvoarele și Poiana lui Ștefan la izvoarele Marei) și chiar chei sălbatice sculptate de Mara (Cheile Tătarului), Runcu, (Cheile Runcului), etc., sau neck-uri vulcanice reprezentate prin Cetățuia Mare și Mică, Dealul Ascuțita, Dealul Florilor, Dealul Minei, Piatra Săpânței.

Țiblesul are formele vulcanice cele mai multe, formate de distrucția reliefului vulcanic inițial, fapt care apare în toți acești munți. Este un masiv subvulcanic scos la zi prin îndepărtarea depozitelor sedimentare acoperitoare, unde se evidențiază Șatra Pintei (1.041 m.), un neck izolat, împădurit și înconjurat de glacisuri și câteva centre de erupție secundare cu aspect de cupole vulcanice: Țibleș (1.893 m.) și Neteda (1.322 m.).

Călimani – Gurgiu – Harghita

Apar forme vulcanice de construcție, bine păstrate, inclusiv de cratere.

Călimani. Aici se găsește o calderă de 10-12 km., aflată într-un proces de spargere – eroziune. În nord este spartă de râul Neagra Șarului – Haita-Puturosu. În interior se găsesc conuri secundare. Tot aici apar și procese de modelare regresivă, de exemplu, la 12 Apostoli sau Moșul, sau aglomerate vulcanice formate prin procese de dezagregare, periglaciare. Chimismul lavelor este acid, lave acide vâscoase. În vest se continuă cu platouri vulcanice slab înclinate. Principalele elemente de atracție turistică se leagă de marginile craterului inițial, unde eroziunea a modelat creste dantelate, pereți verticali (Fața Gardului), coloane grupate (12 Apostoli) sau singuratice (Tihu, Pietrele Roșii) și chiar mici circuri glaciare suspendate pe marginea craterului.

Gutâi. Relieful vulcnaic este reprezentat de un aliniament de aparate vulcanice, de 1.500-1.700 m., cu cratere bine conservate, unele transformate în caldere: Masivul Fâncel – Bătrâna (cu o calderă bine păstrată ce are un diametru de 13 km.), conurile Saca, Tătarca (cu un crater de circa 4,5 km. diametru), Șumuleu, Ciumani (cu două crate îngemănate, ambele de aproximativ 2 km. în diametru).

Harghita. În terminația sud-estică a Harghitei se află Ciomatu Mare (1.301 m.), cu două cratere, din care unul foarte bine păstrat: lacul vulcanic Sf. Ana și craterul Mohoș (lac colmatat).

Munții Apuseni. Se înalță sub formă de cupolă, ruiniforme, nu există conuri vulcanice sau alte forme. În schimb există detunatele: Detunata Goală și Detunata Focoasă, sunt formă de dyke-uri, umpluturi ale unor foste cășuri vulcanice, colonale, turburi de orgă, câte un tub se desprinde și se prăbușește. Apar coloane de bazalt, necristalizate, fiind de suprafață.

Carpații de Curbură.

Bazaltul de la Racoș

Relieful subvulcanic

Munții Bârgău. Compus din roci sedimentare (fliș transcarpatic) și roci vulcanice. Are un aspect de cupolă: Vf. Heniu Mare (1.611 m.) și Vf. Toroiaga.

Relieful dezvoltat pe calcare și conglomerate

În România, conglomeratele cuprind în masa lor calcare. Conglomeratul este o rocă sedimentală (bolovăniș, pietriș, nisip). Aglomeratul este o rocă vulcanică (efuzivă), prin înglobare în cenușa vulcanică.

Din punctul de vedere al chimismului, conglomeratul (CaCO3) este format prin dizolvare, precipitare, iar aglomeratul prin dezagregare.

Este o formă de relief spectaculoasă, prezentă în toate sectoarele carpatice.

Carpații Orientali

Munții Rodnei. Apar conglomerate metamorfizate, la nord (falia Dragoș-Vodă). Apar chei, stânci-colți, abrupturi.

Grupa axială a Orientalilor este o unitate cristalino-mezozoică , format din calcare, dolomite, conglomerate (roci carbonatice): Rarău (uluc sinclinal), Pietrele Doamnei, Popii Rarăului. În urma eroziunii diferențiate apar turnuri, piramide, pereți verticali, vestite fiind Pietrele Doamnei, Popii Rarăului, Piatra Yimbrului, Piatra Șoimului, etc., iar pe latura nordică – lângă POjorâte – se ridică vârfurile „gemene” aAdam și Eva, grefate pe dolomite.

În Obcina Mestecănișului apar bâtci – culmi semețe: Adam și Eva (Pojorâta, clipe din roci carbonatice și dolomitice) și în Ceahlău. Apar și forme predominante din conglomerate calcaroase: Toaca, Dochia, Ocolașul Mare și Ocolașul Mic, Panaghia (abrupturi). Ceahlăul sau „pionul” dun Dimitrie Cantemir, se impune în peisaj prin aspectul său inedit, unic, cu o parte centrală mai înaltă, unde se conturează două platforme structurale, cu suprafețe relativ netede, denivelate între ele cu circa 200 m. (Ocolașul Mare și Ocolașul Mic), peste nivelul cărora se ridică, câteva proeminențe piramidale, de atractivitate: Toaca (1.900 m.), Bâtca lui Ghedeoni (1.844 m.), Lespezi (1.802 m.), Ocolașul Mic, Ocolașu Mare (1.907 m.). La periferia masivului se individualizează o serie de abrupturi, cu aspect ruiniform, cele mai impozante fiind cele mai mărginesc bazinele pâraielor Izvorul Muntelui, Neagra și Pârâul Schitului, ideale pentru practicarea alpinismului.

Munții Ciucaș (1.529 m.) sunt alcătuiți din conglomerate. Se impune prin relieful rezidual extrem de pitoresc care apare fie pe niile de creastă sau în apropierea acestora, fie în zona abrupturilor marginale. Atrag atenția, astfel, o serie de stânci cu forme dintre cele mai ciudate, de cele mai multe ori grupate, dar și izolate: Ciobanul cu Oile, Babele la Sfat, Tigăile Mici și Mari, Sfinxul Ciucașului, Mâna Dracului, Turnul Vulturilor, Podul de Aramă.

Carpații Meridionali

Munții Bucegi conțin aceleași tipuri de conglomerate cu cele din Ceahlăi, formându-se abruptul prahovean. „Sfinxul”, „Babele”, „Ciupercile” de pe platoul Bucegilor sunt rezultate în umra modelării conglomeratelor și gresiilor prezente aici.

Apar forme cu aspect ruinat, de căteți, ace, colți, turnuri, abrupturi, ce generează un turism special – alpinismul. La poalele abrupturilor se găsesc mase mare de grohotș. Răspândirea cea mai mare este în Masivul Piatra Craiului. Apar calcare metamorfice, creste de peste 25 km. lungime, cu o orientare NV-SE și hornuri.

Mai apare și în Masivul Iezer-Păpușa, Căpățânii și zona Cazanelor.

Carpații Occidentali

Aici apar în Munții Transcău cu un relief tipic calcaros, dar și în Munții Codru-Mona și Munții Pădurea Craiului.

Relieful carstic

Este cel mai spectaculos relief, cu cel mai mare potențial turistic, cu o mare varietate de forme. Este de două tipuri: de suprafață și subteran.

Dacă relieful calcaroe este relief petrografic, relieful carstic este genetic (se leagă de procesul de acțiune a apei, de dizolvare-solubilizare). Apa din precipitații (CO2) devine H2CO3 cu o acțiune de dizolvare a apelor curgătoare, subterane. Anumite forme endocarstice se datorează procesului de precipitare a CaCO3 (bicarbonat de calciu solubil prin precipitare)

Importante sunt și formele endocarstice.

Forme exocarstice: lapiezuri (sunt diaclaze cu calcit, nu flișuri în calcare), de platou tubulare (cu dezvoltare verticală), doline (rotunde sau ovale, de diverse dimensiuni, adâncimi și diametre, sub formă de sorb, ce comunică cu forme endocarstice), uvale, văile seci, polii (formate prin dizolvare și prăbușiri a tavanelor unor peșteri – mase de calcar foarte gros: Polia Ocoliș din Apuseni – martori, cumuli).

Forme endocarstice: avene și peșteri (forme de concrețiune). Apar stalactite (țurțuri) și stalagmite (pe podea). Prin unire formează o coloană. Pe pereți apar draperii, iar pe jos apar perlite (perle de peșteră), domuri, galerii, stilolite (foarte subțiri, ca stalactitele).

Peșterile impresionează prin formațiuni concreționale, monumentalitate, lungime (Peștera Vântului – 50 km. de galerie însumeată, Peștera Topolnița), ghețari (Peștera Scărișoara, Focul Viu), vestigii paleontologice (Peștra Urșilor – Ursus peleus, Rarău – Peștra Liliecilor), vestigi cu picturi rupeste (Peștera Cuciulat din Sălaj, pictură în ocru – calul este foarte bine realizat, din perioada altamira, în Banat apar 2-3 schelete ale unui cupru de oameni preistorici).

Peșterile sunt adevărate „palate” subterane care pot concura adesea cu măreția templelor create de mâna omului. Ele apar în zonele calcaroase ca forme endocarstice, care au generat speoturismul.

Elementele cele mai admirate de turiști sunt speleotermele – depuneri de calcit prin picurare (stalagmite, stalactite, coloane „mnacaroane”); prin prelingere capilară (draperiile, baldachinele) sau prin precipitare.

Stalactitele sunt formațiuni ce atârnă din tavanul peșterilor, adevârați „țurțuri” formați din calcit, care se nasc în urma picurării necontenite a apaei din tavan. Lungimea lor variază de la câțiva cm. la 5-7 m., iar diametrul de la câțiva mm. – în acest caz se numesc stalactite macaroane – până la 1-2 m. Exemplare numeroase, de o rară frumusețe, se întâlnesc în Peștera Urșilor (de lângă Chișcău), Topolnița, Pojarul Poliței, etc.

Stalagmitele se sprijină pe „podeaua” peșterii și pot fi considerate „replici” ale stalactitelor, care se înalță în locurile unde apa prelinsă pe stalactită cade pe planșeu.

Pri unirea celor două formațiuni se nasc coloanele ce pot forma adevărate „păduri”: în Peștera Topolnița – Galeria Coloanelor, în Peștera Osoi – „Sala Pădurii împietrite”, etc.

Draperiile rezultă în urma prelingerii apei încărcate cu carbonați pe pereții peșterii, generând în timp depuneri sub forma unor suprafețe vălurite.

Gururile sunt mici bazinete, asemănătoare unor cuiburi care se formează pe planșeele sălilor sau culoarele subterane, fiind formate din mici baraje de diferite forme, uneori dispuse în trepte, unde se pot aduna apele rezultate prin prelingere – generând lacuri minuscule.

Câteva dintre peșterile României adăpostesc picturi rupestre, de o importanță științifică-cognitică deosebită. Este cazul peșterilor Gaura Mică de la Pescari, dn Defileul Dunării – cu picturi executate cu argilă roșie, în număr de circa 400, reprezentând, cu precădere, păsări și brăduți; a celui de la Cuciulat din Podișul Someșan, cu cele mai frumoase picturi rupestre din România, realizate în aceeași perioadă cu celebrele picturi din Altamina sau Lascaux, peștera Adam din Dobrogea, etc.

Repartiția geografică a peșterilor

Demnă de amintit este Peștera Movile din Dobrogea, deosebită prin formele de viață care nu se bazează pe oxigen. Formele de viață de aici au ca sursă genetică reducerea sulfului. Este închisă pentru publicul larg.

Carpații Orientali

Apar în jur a 20 de peșteri. Amintim câteva importante din punct de vedere turistic, situate în Rodna: Izvorul Tăușoarelor ( peste 15 km., cu o denivelare de 400 m, de natură tectonică în principal și mai puțin de origine carstică, fără concrețiuni spectaculoase, situată în partea sudică a masivului), Peștera Liliecilor (de natură tectonică, cu intrare prin avene), Peștera Munticelu (în Cheile Bicazului, mai bine concreționată).

Carpații Meridionali

Sunt foarte numeroase.

Buceci – Piatra Craiului. Apar în bazinul Dâmboviței și Ialomiței, unde există cea mai înaltă peșteră de la noi – Peștera Bucșoiu (2.300 m. altitudine, cu 1 km. lungime).

Parâng. Apar în Munții Căpățânii: Peștera Polovragi (Bazinul Oltețuluu), Peștera Muierii (Bazinul Gilort – prima peșteră electrificată).

Șureanu: Peștera Tecuri, Peștera Șura Mare, Complexul Cioclovina-Ponoraci.

Vâlcan și Mehedinți din grupa Retezat. Apar peste 250 de peșteri, multe formate prin concrețiuni: Peștera Cloșani, Peștera Vâlcan.

Munții Cernei: Peștera Haiducilor.

Podișul Mehedinți. Sunt formate din calcare, în număr de peste 20, foarte bine concreționate. Se include și Podul de la Ponoare, un pod natural, tot ce a mai rămas din tavanul unei peșteri. Alta este Peștera Topolnița de peste 20 km.

Carpații Occidentali

Munții Banatului. Sunt peste 90 de peșteri: Peștera Comarnic (4 km., cu forme interesante, galerii subterane și mici lacuri).

Munții Apuseni. Sunt cel mai bine înzestrați cu forme endocarstice. Au peste 2.500 de peșteri.

Piatra Craiului: Peștera Vântului (explorați aproximativ 52 km.), Peștera Vadu Crișului (cu un râu care se varsă în Crișul Repede printr-o cascadă), Peștera Meziad (mult vizitată până în 1970-1980).

Munții Bihorului: zona Cetățile Ponorului, Platoul Padiș ()doline, cursuri subterane, lacuri subterane), Peștera Galbena (cu un curs subteran, numeroase ponoare, dispariții alte apelor sub pământ, cu o polie considerată singura polie propriu-zisă de la noi din țară – Polia Ponor), Peștera Urșilor și Peștera de la Cișcău (bogată în resturi de Ursus Peleus, care a fost descoperită în 1975 printr-o întâmplare, cu acces restricționat, este singura peșteră de la noi cu amenajări la norme europene – 300.000 turiști pe an), Peștera Scărișoara (partea sudică a Bihorului, peșteră cu ghețar-fosil din Pleistocen și cu microclimat specific), Peștera Pojarul Poliței (una dintre cele mai frumoase peșteri, dar interzisă accesului public). Apar și alte peșteri cu ghețari, dar mai mici. În estul Munților Bihor, în bazinul Someșului, apare Peștera din Valea Firii (a doua ca lungime din România), Peștera Altarului și Peștera Zmeilor.

Munții Trascău. Sunt munți calcaroși. Aici se găsesc spectaculoasele Cheile Turzii, cu câteva peșteri mici.

În mod eronat, unii autori prezintă cascadele la forme de relief. Ele sunt obiective hidrografice, căderi de apă.

Văile carpatice și importanța lor peisagistică și turistică

Sunt. De regulă, pitorești, îndeosebi cele transversale, de tip chei, defilee, dar și cele longitudinale. De fapt, foarte multe dintre văile montane au sectoare succesive longitudinale și transversale (exemplu: Bistrița Moldovenească, în aval de Cârlibaba). Din punct de vedere turistic, mai atractive sunt văile transversale.

Cheile

Cele mai spectaculoase sectoare de văi montane sunt cheile (defilee – sectoare de vale îngustă, cu versanți de văi prăpăstioși, în roci dure, de regulă, în calcare). Pot există independente sau în cadrul defileelor. Lungimea este variabilă (de la zeci de metrii la câțiva km.). În profilul versanților se găsesc niște forme de relief denumite pereți surblombați.

În versanți există peșteri (eventual suspendate sau la nivelul superior), stânci ruiniforme. În albie există repezișuri, praguri, ș.a.

Originea cheilor este carstică, eventual tectono-carstică (prăbușirea tavanului unei peșteri, lucrează și carstul). Pentru unele chei se emite și originea epigenetică (sau supra-impunerea – acceptăm că nu a fost de la început o peșteră, o vale săpată în roci mai moi, mai friabile, apoi s-a adâncit până a ajuns la formațiuni mai dure, la formare contribuind și eroziunea fizică).

Exemple de chei apar în toate sectoarele carpatice.

Carpații Orientali

Cheile apar în munții vulcanici de nord, săpate în andezite bazaltoide (roci efuzive): Cheile Tătarului (de pe Mare), Cheile Runcului (în bazinul Bistriței, o serie de mici chei până la Vatra Dornei, mai importante în aval de Vatra Dornei: Zugreni – între bazinul Rarău și Munții Bistriței, cu versanți de 2-3.000 m., Toancele – în aval, sector sălbatec). Cheile Bicazului sunt unele dintre cele mai spectaculoase și cele mai accesibile (Se impune prin înălțimea foarte mare și verticalitatea pereților, măsoară circa 8 km., cu adâncimea albiei de peste 200 m. și chiar 300 m. în anumite sectoare, cu două compartimente: Cheile Mare – sculptate în calcare și Cheile Mici – în conglomerate. Sectorul de maximă îngustare se înregistrează în perimetrul cunoscut sub denumirea de „Gâtul Iadului”, cu pereții foarte apropiați, cu frecvente surplombe, grote mici. Un aspect monumental îmbracă Piatra Altarului sau Turnul Bardăului, situată în partea centrală și pe stânga văii Bicaz, un obiectiv turistic de prim ordin pentru alpiniști, datorită dificultății deosebite a traseelor). Sunt formate din: Stânca sau Piatra Altarului (8 km. lungime), așa-zisele Cheile Mari și Cheile Mici (cele din aval, exploatări de calcare). Afluenții Bicazului au și eu chei – Șugău, Bicăjel. Pe valea superioară și mijlocie a Moldovei există mici sectoare de chei: Cheile Lucavei (afluent spre Lucina), Cheile Botoș, Cheile Izvorul Alb (Piatra Buhii).

Carpații de Curbură

Cheile de aici se formează pe gresii: Cheile Tișiței (în bazinul hidrografic Putna), Cheile Râșnov, Cheile Vârghișului (în Perșani).

Carpații Meridionali

Pe Ialomița Superioară se localizează 7 sectoare de chei: Cheile Urșilor, Cheile Peșterii, Cheile Tătarilor, Cheile Zănoagei, Cheile Orzei, Cheile Dobreștilor.

Munții Piatra Craiului. Apar pe partea estică, pe Valea Dâmboviței, mai multe chei cu peșterile adiacente. Se evidențiază complexul carstic Dâmbovicioara (de la Podul Dâmboviței), Cheile Zărneștilor.

Munții Făgăraș: Cheile Argeșului (valoarea turistică este amplificată de prezența barajului Vidraru și Lacul Vidraru, de vecinătatea ruinelor Cetății Poienari, amenajări rutiere de tip tunel și viaducte, de 2,5 km. lungume).

Munții Parâng: Cheile Oltețului (lângă Polovragi), Cheile Galbenului (pe afluenții Gilortului, lângă Peștera Muierii), Cheile Jiețului (pe Jiul de Est), Cheile Cibinului.

Retezat-Godeanu: Cheile Runcului (Munții Vulcan cu Peștera Cloșani), Cheile Sohodolului („sohodol” – valea seacă, Munții Mehedinți), Cheile Corcoaiei (Munții Cernei).

Carpații Occidentali

Munții Aninei: Cheile Carașului (lungime de 18 km. și un caracter evident transversal față de Munții Aninei, versanții verticali au 150-250 m. înălțime, apropiindu-se uneori până la 2 m., cu numeroase stânci calcaroase, frecvente peșteri ce au intrările situate la diferite altitudini față de nivelul albiei Carașului, cu marmite laterale de mari dimensiuni, marmite de fund impresionante, ce au adâncimi de 15-20 m.), Cheile Nerei (18 km. lungime, printr-un peisaj geomorfologic și hidrografic deosebit. În funcție de natura rocilor străpunse, cheile prezintă sectoare de îngustare de 20-50 m., unde pereții cheii ce înalță cu 200-250 m. deasupra talvegului, prezentând în partea superioară turnuri și colți uriași de calcare și sectoare de lărgire – unde turistul poate întâlni sălașe sau diferite obiective turistice: Lacuri – Lacul Dracului, peșteri numeroase), Cheile Minișului (în partea centrală, de 14 km., au un prim sector foarte îngust și sălbatic și altul ceva mai larg, dar cu un peisaj deosebit de atractiv, cu peșteri suspendate deasupra albiei, cu izbucuri – Bigăr, Irma, Miniș, Baba Stana, etc.)

Munții Banatului: Cheile Cimișului, Cheile Bârzavei.

Munții Apuseni: Cheile Geoagiului, Cheile Ampoiței, Cheile Gălbii, Cheile Râmețului, Cheile Hășdatelor (Cheile Turzii – spectaculozitate, relativ accesibile, pe jos, relativ aproape de Cluj-Napoca).

Munții Bihorului: Cheile Ordâncușii, Cheile Sighiștetului (afluent al Crișului Negru), Cheile Galbenei, Cheile Roșiei (Pădurea Craiului), Cheile Iadei.

Defileele

Defileul este porțiunea de vale îngustă și adâncă, de regulă, montană, sculptată în roci dure, mai lungă decât o cheie, care are în componență o alternativă de sectoare înguste și mai largi, chiar cu porțiuni de luncă.

Defileele caracterizează sectoarele de vale transversală, puternic adâncite, antecedent și epigenetic, prin eroziune liniară, dar cu versanții mai evazați. Sunt mai largi decât cheile, firul apei fiind însoțit de o albie majoră, uneori cu mici umeri de terasă, sau cu segmente de vale înguste în cadrul defileului (chei).

Exemple: Defileul Dunării (144 km. lungime, cea mai mare vale transversală din Carpați între Baziaș și Gura Văii, fiind flancat la nor de Munții Locvei, Almăjului, Mehedinți și, respectiv, Podișul Mehedinți), Defileul Oltului (Turnu Roșu – Cozia, sector îngust, apoi după Făgăraș, pe stânga, și Lotru pe dreapta, sector de vale largă, apoi în sud spre Cozia – Căpățânii. Datorită complexității sectoarelor montane străbătute de Olt și prezenței sectoarelor de vale cu caracter transversal Oltul și-a sculptat o serie de defilee, mai scurte sau mai lungi, mai impozante sau mai reprezentative sub aspect peisagistic. Astfel, dinspre amonte spre vale se succed: Defileul Bogata – 2 km., tăiat de Olt într-o bară cristalină acoperită de aglomerate vulcanice, la nord de Miercurea Ciuc, Defileul Jigodin – la sud de Jigodin-Băi, pe circa 1,6 km., unde Valea Oltului se adâncește și se îngustează puternic în roci andezite, Defileul Tușnad – de 15 km, axat pe contactul conurilor vulcanice Pilișca și Ciomatu, cu stațiunea Tușnad Băi, Defileul Bicsad-Malnaș – între Munții Baraolt și Bodoc, Defileul de la Racoș – 17 km, săpat de Olt în rocile bazaltice ale Perșanilor nordici, cu renumita rezervație geologică ce ocrotește coloanele de bazalt de aici, Defileul Oltului de la Turnu Roșu – Cozia – pe desfășoară pe 58 km., între Boița și Călimănești, fiind cel de-al doilea defileu, ca mărime, după Defileul Dunării).

Sunt spectaculoase prin lungime, alternanța sectoarelor, dar și versanții prăpăstioși. Sunt de originea antecedentă (valea Oltului era pe acest curs înaintea înălțării Carpaților).

Defileul Someșului de la Jibou nu mai este defileu montan, iar Valea Mihăilescu este un sistem de unități depresionare (jugura Carpaților), „vale eroică”.

Carpații Orientali

Pe Bistrița Ardeleană (în apropierea Colibiței, cu formare vulcano-sedimentar, cu aspect sălbatic în sectoarele de îngustări), Delifeul Zugrenilor, defileul Mureșului (Toplița-Deda, din roci vulcanice, bazinele depresionare – Lunca Bradului, Stâncel). Pe Oltul superior apar Defileele Jigodin, Tușnad, Racoș (taie Perșanii în partea nordică).

Carpații Meridionali

Defileul Prahovei, Defileul Oltului (Turnu Roșu – Cozia), Defileul Jiului (Lainici – Vâlcan – Parâng, caracterizat printr-o „sălbăticie” rar întâlnite, unul dintre cele mai impunătoare defilee din România, cu o vale deosebit de îngustă, cu versanți abrupți, meandre încătușate, rupturi frecvente de pantă în albia minoră), Defileul Cernei.

Carpații Occidentali

Defileul Mureșului (Mureșul realizează mai multe defilee, mai mici sau mai mari: Defileul Toplița-Deda – un culoar transversal veritabil, săpat de Mureș în lungul contactului dintre Munții Călimani și Masivul Fâncel – Munții Gurghiu în roci vulcanice, pe 44 km., prin succesiunea unor sectoare de evidentă îngustare și bazinele depresionare, cu un potențial de habitat deosebit, Defileul Orăștiei – de măsură epigenetică, desfășurat între confluența Sebeșului și, respectiv, Sighișelului cu Mureșul, între Deva și Lipova – se conturează un culoar de tip defileu, unde Mureșul a sculptat câteva defilee ce nu depășește 8-9 km., în alternanță cu sectoarele de lărgiri puternice), Defileul Crișului Repede (de 40 km., aparține geografic de la contactul Munților Pădurea Craiului – Vlădeasa și respectiv Meseș-Plopiș, fiind săpat – în mare parte – calcarele mezozoice ale marginii nordice a Pădurii Craiului, unde s-a format și unul din sectoarele cele mai spectaculoare, cu înfățișare sălbatică, cu peșteri, turnuri, marmite, surplonite), Defileul Crișului Negru, Defileul Someșului (Jibou, Mic și Mare, săpate în roci dure granitice, șisturi cristaline și metamorfice, îngustate în generale și cu rupturi de pantă), Defileul Dunării (Baziaș – Gura Văii).

Relieful carstic pe sare

În afară de calcare, există și alte roci solubile (carstificabile): sare, ghips, pseudocarstice.

Sarea este mult mai solubilă decât calcarele. Microformele apar foarte repede, dar se și distrug la fel de repede (efemere): lapiezuri (liniare), peșteri (de la Mânzalești în jurul Buzăului). Exemple: Muntele de Sare de la Slănic (cu lacul Slănic), Grota Miresei (care s-a prăbușit).

Relieful pe gresii

Este un tip de relief litologic fără forme spectaculoase: Cheile Tișiței.

Relieful litoral

Sectorul pontic are două sau trei sectoare:

Chilia – gurile Razemului (sectorul de țărm din fața Deltei)

Razem – Capul Midia

Capul Midia – granița cu Bulgaria

1. Sectorul Chilia – gurile Razem este un litoral deltaic, un țărm jos, nou, cu plaje întinse (cele mai intens folosite sunt cele la sud de brațul Sf. Gheorghe).

2. Sectorul Razem – Capul Midia este un sector lagunar și mlăștinos, unde se practică un turism mai în izolare, de pionerat.

3. Sectorul Capul Midia – granița cu Bulgaria este un sector înalt, cu faleză săpată în loess, întrerupte de porțiuni înguste de plaje și nu prea lată, plaje de nisip, prezența adâncimilor mici față de țărm.

Sectorul nordic este caracterizat prin țărmuri joase, cu plaja mai îngustă, neamenajată, cu predominanța resturilor cochilifere (cu excepția plajei din dreptul grindului Sărăturile, foarte extinsă, cu grad mare de stabilitate și o granulație foarte fină a nisipului sau a celei din zona perișir-Portița), cu foarte rare așezări omenești și grad de utilizare nesemnificativ.

Sectorul sudic, cuprins între Midia și Vama Veche, este un țărm relativ înalt, de tip faleză săpată în loess și plaje deschise, protejate adesea de sistemul digurilor, amenajate în scopuri turistice. Situată la 15-200 m. de linia țărmului, faleza are înălțimi între 20-50 m. și este frecvent întreruptă de limane, având tendința evidentă de retragere, prin procesul de abraziune marină.

Relieful periglaciar

Sunt asociate cu formele glaciare (periglaciar – în jur, nu neapărat pe lângă).

Procesele genetice sunt influențate de vânt, îngheț/dezgheț (gelivația), variația temperaturii), dezagregarea, acțiunea acelor de gheață purtate de vânt, avalanșe.

Forme de relief: Sfinx, Babele (Sfincși și alții), torenți de blocuri, culoare de avalanșe, câmpuri de blocuri.

Relieful eolian propriu-zis

Apare mai puțin, mai ales în Câmpia Olteniei, Delta Dunării: grinduri fluvio-maritime și dunele de nisip (semilunare, active, în mișcare).

Sfinxul și Babele nu sunt forme eoliene. La Babele intervine și alcătuirea petrografică (pălăria – rocă mai dură).

Forme de relief create de procese geomorfologice actuale

Exemple: Râpa Roșia, chiar și Vulcanii Noroioși.

Lângă Sebeș apar și râpe, ogașe, torenți.

Platformele montane (peneplenele)

Au și ele simbolistica lor turistică. Apar cu un urcuș greu, apoi cu un întins lin la 1.800 m. altitudine.

Relieful fluvial

Pe lângă defilee și chei, în anumite sectoare, văile prezintă și terase fluviale.

Imagini prezentate la curs:

coloane de bazalt (Racoș, Detunate, în zona Gutâi) – coloane prismatice, munți vulcanici reprezentativi

calcare în Munții Cernei – Sfinxul de pe Valea Cernei

peisaj geomorfologic din Pădurea Craiului (zona „Zece Hotare”) – câmp de lapiezuri

Ceahlăul cu Masivul Toaca (1.904 m.) – imagine reprezentativă pentru Ceahlău, dezvoltat pe roci conglomerate calcaroase (de Ceahlău), stânci reuiniforme, la partea superioară se străbate foarte ușor

turism de escaladă (alpinism) pe perete de calcar

Cheile Corcoaiei cu o marmită din Munții Mehedinți

Cheile Corcoaiei cu surplombe din Munții Mehedinți

litoralul românesc cu secțiunea de faleză – Capul Doloșman (complexul Razem)

Cheile Turzii din Gilău – carst și calcar

Cheile Dâmbovicioarei din Piatra Craiului

Cheile Zărneștilor din Piatra Craiului

Carpații Meridionali cu vale glaciare și vârf cu aspect de piramidă

probabil Cheile Bicazului

Valea Cernei – este o zonă calcaroasă, un spațiu mediteranean, unde apare și viperă cu corn

Peștera Muierii cu forme concreționare

văi cu chei pe roci dure – Cheile Tătarului (Gutâi), alcătuit din roci vulcanice (andezite bazaltoide)

valea carpatică a Bistriței (sfârșit de vară – încep de primăvară)

platforma carpatică Bucegi

Sfinxul (unii îl consideră monument megalitic)

Jepii Mari – relief calcaros, abrupt prahovean al Prahovei, cu zona Brastiliei – cea mai mare ca diferență de nivel, dar și Bucegi – sinclinal suspendat

relief vulcanic – la Mohoș nu este numai mlaștină, ci și un lăculeț

Imagini în lume:

Alpii

forme ruiniforme, probabil Alpii Dolomitic (Elveția)

vârfuri piramidale – Materholn

Alpii – cu turism nautic la poalele unor munți glaciari tipici

Alpii – dâra neagră de pe un ghețar (morenă mediană), în amonte a confluenței a doi ghețari – zona Tirol

Ghețarul Aletsch – circuri glaciare cu mai multe confluențe

pajiști cu flori

asociere de relief calcaros cu lacuri

contrast dintre două zone apropiate: zăpadă cu agave (cactuși)

Componenta de bază a unui peisaj este relieful, care orientează și organizarea celorlalte elemente și are el însuși potențial propriu turistic.

Hidrografia și potențialul turistic al acesteia

România are o gamă largă de resurse hidrografice (râuri, lacuri, mare și ape subterane). Calitativ, ele corespund și sunt valorificate economic. Poluarea nu este caracteristică.

Repartiția resurselor este largă în profilul spațial. Apele contribuie într-un mod specific la constituirea peisajului turistic. Ele generează forme variate de turism (balnear – ape minerale, lacuri sărate și Marea Neagră, turismul de agrement – lacurile în general; trebuie menționate și nămolurile terapeutice, mofetele + emanații uscate de dioxid de carbon.

Apele minerale

Conțin un anumit conținut de substanțe cloroase. În subsol apar apele termale (ape termominerale cu temperaturi ridicate și o anumită compoziție chimică).

Apele minerale ocupă un loc aparte în cadrul resurselor turistice potențiale, generând una dintre cele mai vechi forme de turism – turismul balnear. Importanța lor deosebită se datorește eficienței în prevenirea și tratamentul – prin cură internă și externă – a diferitelor afecțiuni, dar mai ales varietății lor hidrochimice și unui număr impresionant de izvoare cu debite exploatabile.

Până în prezent nu există o definiție unică dată apelor minerale, țările aderând fie la conceptul latin, care definește apa minerală doar prin acțiunea sa terapeutică, fie la conceptul german care ia în considerație criterii cantitative de compoziție chimică.

În general, apele minerale sunt acele ape care provin dintr-o sursă naturală (izvor) sau forată artificial.

Resursele au fost valorificate în scopuri balneare încă din perioada ocupării romane a Daciei (acum două milenii). Există amenajări de tip terme: Băile Herculane (din Antichitate), Geoargiu Băi, Călan.

Mai târziu, în perioada modernă (secolele XVIII-XIX), apele minerale și termale sunt studiate din punct de vedere științific, sub aspectul conținutului cloros și alte posibilități de utilizare pentru tratamentul diferitelor afecțiuni. Apele subterane sunt utilizate fie în aparițiile naturale (izvoare), fie în urma unor foraje.

Pe teritoriul României, conținutul cloros al apelor subterane este extrem de variabil, dar și debitele utilizabile și temperaturile (pentru cele termale). O anumită importanță o au și apele minerale dulci (puține substanțe chimice dizolvate). Apele minerale conțin un număr oarecare de elemente chimice dizolvate, termenului de „apă minerală” înseamnă 1 g./l. Adesea, la conținutul respectiv se adaugă și gaze (dioxid de carbon, H2S, alte gaze) în proporție de 0,75 g./l.

În funcție de gradul de mineralizare există următoarele tipuri:

cu mineralizare redusă – 1g./l.

cu mineralizare medie – sub 15 g./l.

cu mineralizare mare – 15-35 g./l.

cu mineralizare foarte mare – peste 150 g./l. (ape sărate)

Geneza apelor subterane minerale și termale

Apele minerale carbogazoase sunt legate de aureola mofetică, de vecinătatea fostelor și actualelor areale vulcanice: vestul Carpaților Orientali și Apusenii. În prezența zăcămintelor de sare de pe cele două aliniamente extra și intracarpatic (Subcarpații propriu-ziși și cei transilvăneni). Apar ape minerale clorosodică, iodurate, etc. Tot aici, dar și în munții flișului, apar și ape bogate în sulfați (sulfatate). În zona depresiunilor montane în vecinătatea sărate din Câmpia Română și litoral. Există resurse de nămoluri terapeutice.

Apele termale sunt legate din punct de vedere genetic de existență a unei rețele dese de fracturi, ce afectează soclul carpatic în vestul României (fundamentul Carpaților Occidentali ce se afundă spre vest și este intens fracturat) și de treaptă geotermică (creșterea temperaturii în scoarță cu 3°C la 100 m.). Astfel devin principalele areale geografice ca resurse hidrominerale și termale.

Apele oligominale au o mineralizare mai scăzută, dar pot trata unele boli.

Apele minerale

Numeroase tipuri sunt denumite după conținutul chimic dominant:

carbogazoase

bicarbonatate

feruginoase

alcaline

clorosodice

iodurate

radioactive

arseniacale, etc.

Pot fi folosite în cură externă (boli) și internă.

Cura externă este utilă pentru:

aparatul locomotor (apele clorosodice, termale, oligominerale);

afecțiuni reumatice (apele clorosodice, termale, oligominerale, iodurate);

aparatul cardiovascular (apele carbogazoase);

afecțiuni neurologice, periferice și respiratorii (apele iodurate, sulfatate), etc.

Prin cura internă se poate vindeca:

aparatul digestiv (apele alcaline, feruginoase, sulfatate);

rinichi și căi biliare (apele oligominerale și carbogazoase);

intestine (alcaline, alcalino-feroase, ușor radioactive);

nevralgii (apele radioactive);

afecțiuni cardiovasculare (apele carbogazoase), etc.

A. Apele carbogazoase

Repartiția apelor carbogazoase este rezultată din activitatea post-vulcanică, ce se manifestă și în prezent prin emanații de dioxid de carbon (H2Co3 instabil). Cunoscute în circa 3.000 puncte (lanțul vulcanic este cel mai lung din Europa și rivalizează cu altele). Au apărut și s-au dezvoltat stațiuni ca: Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Borsec, Băile Tușnad, Covasna, Lipova, Stâna de vale, Buziaș, Tinca. Zăcămintele sunt utilizate doar pentru necesitățile locale, dar de perspectivă sunt și în alte puncte (stațiunile balneoclimaterice sunt localități ce dispun de un elemente balnear, apă și un mediu favorabil sub aspectul climei). Ca stațiune climaterică amintim Câmpulung Moldovenesc.

Tipul predominant carbogazos are în componență și alte substanțe (carbonați, Na2Cl, compuși de fier), încât putem vorbi și de o mineralizare complexă.

Conținutul complex întâlnit în această categorie de ape se explică prin potențialul de a dizolva sărurile din rocile întâlnite pe traseul de ascensiune. Apele carbogazoase, alcaline și alcalino-feruginoase apar la Sângeorz Băi, Malnas, Bixad, Vâlcele, Tinca. Apele carbogazoase-feruginoase apar la Slănic Moldova („perla Moldovei”), Biborțeni, Lipova.

Iau naștere prin impregnarea apelor vadoase cu bioxid de carbon, în aureola mofetică a eruptivului Oaș – Gutâi – Țibleș și Călimani –Gurghiu – Harghita, cel mai extins areal cu același hidrochimism se grupează la Bixad, Săpânța, Valea Borcului, Bilbor, Borsec, Băile Harghita, Homorod, Tușnad, Sâncrăieni, Bodoc, Covasna, Zizin, Malnaș, etc. Alte areale cu mofete și izvoare carbogazoase există în Munții Metaliferi (Georgiu, Rapolt, Bopolt, Chimindia, etc.), dar și în Câmpia de Vest și Dealurile de Vest, unde dioxidul de carbon dizolvat în apele carbogazoase urcă din adâncuri prin sistemul de falii majore (Tinca, Pădurea neagră, Lipova, Buziaș).

B. Apele sărate / clorosodice

Sunt ape cu peste 1 g./l. NaCl (clorură de sodiu). Ajunge și până la 100-150 g./l. Sarea este o rocă foarte solubilă, cu un volum de sare de 10%.

Apele minerale cu o concentrație de peste 15 g./l. NaCl sunt considerate are sărate (hipertone), fiind prezente în Marea neagră (15,5g./l.), limanele maritime sau lacurile de stepă sărate (70-80 g./l. – Lacul Techirghiol), lacurile sărate formate în vechi ocne de sare părăsite (Ocna Sibiului -230 g./l., Ocna Dej – 260 g./l., Ocna Mureș – 266 g./l.). Ele se utilizează în cură externă, pentru tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor, reumatismelor degenerative, afecțiunilor ginecologice, etc.

Apele minerale clorurate-sodice hipotone (1-15 g./l.) provin din izvoarele minerale prezente în zona cutelor diapire și sunt folosite predominant în cură internă, inhalații, pulverizații, gargarisme: Sângeorz Băi, Slănic Moldova, Călimînești-Căciulata, Băile Olănești, Buziaș, SărataMunteoru, Târgu Ocna, Brădet, Bălțătești, Covasna, etc.

Izvoarele minerale sărate se4 leagă, deci, de prezența sâmburilor de sare din zona cutelor diapire care, datorită marii solubilități a clorurii de sodiu în apă, generează un „șirag” de izvoare sărate (cunoscute și sub denumirea de murători sau slatine) ce încep din județul Suceava și continuă la marginea munților până la vest de Olt, dar conturează și un brâu circumtransilvan pe latura internă a munților.

Legate de izvoare în zonele de masive de sare din Subcarpați, de pe marginea Depresiunii Transilvaniei, prezența lacurilor sărate naturale, antropice sau cu origine mixtă sunt dependente de zonele cu zăcământ. Astfel de lacuri sărate apar la: Bălțătești, Oglinzi, Tg. Ocna (Subcarpații Moldovei), Slănic Prahova, Ocnele Mari, Govora (Subcarpații Getici). În Transilvania apar următoarele: Bazna, Sovata, Ocna Sibiului, Ocna Mureșului, Turda, Cojocna, Praid, Ocna Dejului. Din Depresiunea Maramureșului merită amintită Ocna Șugatag (fost masiv de sare). Apar și pe litoral, valorificând apele mării: Mangalia, Venus, Neptun, Eforie Nord, Techirghiol.

Apele clorosodice hipotone au o mineralizare de 1-15 g./l., ce se folosește sub formă de pulverizații (aerosoli) sau sub formă de cură internă. Stațiunile specializate sunt: Sângeorz Băi, Slănic Moldova, Călimănești, Căciulata, Băile Olănești, Buziaș.

C. Apele sulfuroase

Sunt legate de prezența formațiunilor cu ghips, sulfuri, CaSO4 (sulfat de calciu), sulf, pirită, marne. Zăcămintele de ghips se găsesc mai ales în Subcarpați, dar și în munții flișului. Sulfurile sunt frecvente în Carpații Orientali și Apuseni.

În contact cu aerul, ele își pierd stabilitatea și își modifică aspectul, devenind din transparente lăptoase.

În cură externă se utilizează apele sulfuroase cu o concentrație mare de H2S/l., fiind indicate în tratamentul afecțiunilor reumatismale degenerative inflamatorii, afecțiunilor sistemului nervos periferic și ale sferei genitale, dar și în tratamentul unor boli de piele la: Pucioasa, Nicolina – Iași, Mangalia, Băile Herculane, Olănești, Călimînești, Băile Govora – stațiuni de interes general.

Gradul de mineralizare este relativ redus. Sunt bune în cură internă pentru afecțiuni biliare, colite, diabet zaharat. De asemenea, sunt folosite și ca inhalații pentru ameliorarea inflamațiilor respiratorii. Unele conțin și hidrogen sulfurat, acid slab, fiind recomandate pentru tratarea unor boli de piele, afecțiuni reumatismale sau ale sistemului nervos, periferic. Apar la Pucioasa, Olănești, Călimănești, Băile Govora, Nicolina (Iași), Băile Herculane, Mangalia.

D. Apele sulfatate

Sunt legate de aceleași roci ca mai sus, cu deosebirea că apare radicalul SO4. față de celelalte sunt foarte rare și utilizarea lor este slabă. Apar la Breazu (nord de Iași) și Ivanda (Banat), cu tratare în afecțiuni hepatice, biliare și interstinale.

E. Apele alcaline

Sunt legate de prezența calciului, magneziului și sodiului.

Se recomandă pentru afecțiuni gastrice (metabolice). De asemenea se folosesc și sub formă de inhalații pentru afecțiuni oringologice, ORL, căi respiratorii (bronco-pulmonare).

Apar la Slănic Moldova, Malnas, Vatra Dornei, Vâlcele, dar și în Dealurile de Vest la Buyiaș, Lipova, Tinca.

Apele alcalino-teroase se caracterizează prin predominanța bicarbonatului de calciu și magneziu, având efecte deosebite în tratamentul tulburărilor metabolice, neuro-vegetative, gastrice. Stațiuni cu ape alcalino-teroase sunt: Sângeorz Băi, Vatra Dornei, Lipova, Biborțeni, Bixad, Călan, Homorod, Vâlcele, etc.

Apele alcaline și alcalino-teroase se administrează și sub formă de inhalații (în inhalații ORL și bronho-pulmonare), sub formă de comprese sau băi (în afecțiuni dermatologice, etc.).

F. Apele iodurate

Apar în general în Subcarpați. Au concentrații modeste și sunt folosite pentru tratarea afecțiunilor endocrine și metabolice.

Stațiunile ce exploatează apele iodurate sunt Bălțătești, Băile Olănești, Călimănești-Căciulata, Bazna, Praid.

Prezența atâtor tipuri și subtipuri de ape minerale este un atu pentru multe stațiuni balneare, ce își pot astfel diversifica activitățile de profil

Apele termominerale

Sunt caracteristice vestului țării, cu o rețea forfecată de falii. Mai exact, apar la contactul Dealurilor de Vest cu Câmpia de Vest, a Dealurilor de Vest cu munții și câteva localități din Câmpia de Vest. Insular, apar și în Carpați: procesul genetic este activitatea post-vulcanică, gradientul geotermic care aici înregistrează valori mai mari (anomalii geotermale).

După temperatură se disting trei categorii de ape termale (un aburel):

ape hipotermale (cu temperaturi mici) – sub 31°C

ape mezotermale – 31-38°C

ape hipertermale – peste 38°C, ajungând chiar la 50°C sau 70°C

Apar pe aliniamentul Satu mare – Oradea – Arad – Timișoara.

Cea mai bogată în ape termale este Câmpia de Vest, cu apariții la zi la Băile Felix, 1 Mai, Călacea, Marghita, Tinca, Teremia, etc. Surse de apă termominerale se întâlnesc și în Munții Apuseni la Moneasa (32°C), Georgiu (34°C), Vața de Jos (35-38°C), în grabenul Cernei – la Băile Herculane (62°C în cazul apelor din foraje), în zona Vadu Oii – Topalu.

Orizonturile cu ape termale ce au temperaturi de peste 50°C au fost interceptate și de o serie de foraje la Țicleni, Călimănești-Căciulata, Cozia, Bicolari, Siriu, etc.

În Carpații Orientali, hidromalismul este legat de vulcanismul neogen. Ca urmare, există ape mezotermale la Toplița, la Băile Tușnad, unde pe lângă apele mezotermale, într-un foraj a fost interceptat un zăcământ de adâncime cu ape de peste 64°C. (Ciangă, N., 2002).

Mofetele

Sub numele de „mofete” se înțelege emanațiile gazoase libere de dioxid de carbon. Sub numele de „mofete” se includ și alte emanații gazoase, cum ar fi cele de compuși ai sulfului (mofetele solfatariene). Ele au efecte favorabil în cazul unor afecțiuni cardiovasculare (vasculare periferice). În România, conținutul în gaze poate atinge valori foarte ridicate până la 99%, de exemplu în cazul mofetei de la Covasna (98,0% CO2 – mofetă cu cea mai mare puritate din Europa).

Alte mofete cu valori ridicate se întâlnesc la Sântimbru Ciuc și Harghita Băi (94%), Băile Tușnad (predomină dioxid de carbon și compuși gazoși de sodiu), Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Buziaș, etc. Alte centre: Turia, Balvanyos.

Legat de manifestările postvulcanice din zona eruptivă sunt cunoscute și câteva iviri gazeifere care conțin, pe lângă CO2 și H2S, care imprimă gazului un caracter sulfurat, emanațiile de acest tip fiind cunoscute sub denumirea de sulfutară (cele mai reprezentative la Turia, Băile Harghita, Băile Sântimbru, Sugaș Băi).

Mofeta naturală (numai emanația de CO2 – gaz uscat), utilizată în scop terapeutic în România, este un fenomen unic în lume, aplicarea tratamentului, realizându-se colectiv, în încăperi amenajate în forma unui „circ roman”. Termenul de „mofetă” s-a extins și pentru gazele (CO2) extrase din ape carbogazoase și utilizate în scop terapeutic.

Alături de apele minerale care îndeplinesc condițiile de îmbuteliere și CO2 (rezultata din emanații naturale sau captat prin foraje până la stratul de gaz) poate fi și este „îmbuteliat” (la Covasna).

Apele radioactive

Se datorează prezenței radonului (apare în procentaje mai mari în imediata apropiere a cutremurului). Apar la Băile Herculane, Băile Felix, Sângeorz Băi, etc.

Se apreciază că cea mai mare parte a surselor hidrominerale existente inventariate în România sunt încă nefolosite, din diverse motive (debitele insuficiente, accesibilitatea, gradul de mineralizare, cererea).

Apele minerale și termale cunoscute trebuie protejate, iar exploatarea lor trebuie să vizeze și viitorul (dezvoltarea durabilă). În arealele menționate există și prevederi ale legii, care să nu deterioreze apele (Balwanyoș, în Munții Metaliferi, treaptă geotermică de 10-15°C/100 m.). Prin foraje s-au identificat apele termale cu temperaturi mai mari de 60°C (Băile Tușnad).

În Carpați au o prezență insulară: Toplița, Băile Tușnad. Caracter termal o au și apele din foraje în Subcarpații Getici (Călimănești, Căciulata, Băile Govora, Băile Herculane), Carpați Meridionali (Moneasa – Codru-Mona). Apele termale există pe tot teritoriul României. Prospecțiunile geologice efectuate în Câmpia Română (zona Bucureștiului) pentru identificarea unor rezerve de hidrocarburi au interceptat structuri hidrotermale.

Nămolurile terapeutice / peloide

Sunt niște roci pelitice. Nămolurile sau peloidele (de la grecescul „pelos” – mâl) sunt substanțe care se formează în condiții naturale, sub influența proceselor geologice și biologice, fiind folosite în scopuri terapeutice ca atare, sau după o prealabilă pregătire prin măcinare, amestec cu ape minerale sau încălzire, deoarece substanțele minerale și organice conținute au o acțiune benefică asupra organismului.

În concepția actuală,nămolurile reprezintă amestecuri eterogene de substanțe organice și minerale, în stări de agregare și forme structurale variate.

Sunt utilizate pentru tratarea afecțiunilor circulatorii periferice, în stimularea unor funcții endocrine / a secrețiilor enzimatice.

Se leagă genetic și ca repartiție geografică de două locuri: mlaștinile de turbă și nămolurile sapropelice recoltate din cuvetele unor lacuri foarte sărate. Sunt asociate cu turbăriile răspândite în Carpații Orientali (mlaștini = tinoave = oligotrofe).

Primele încercări de folosință terapeutică a nămolurilor de turbă au fost făcute la sfârșitul secolului al XVIII-lea la Vatra Dornei, apoi Colăceu, Poiana Stampei, Borsec.

Nămolurile sapropelice sunt formate pe fundul lagunelor și lacurilor sărate prin sedimentarea sub apa materiilor organice și minerale și sub influența proceselor microbiologice și fizico-chimice. Au, în general, culoare neagră – datorită monosulfurilor de fier, fiind prezente pe fundul lacurilor sărate: Techirghiol (cu rezerve exploatabile estimate la peste 500.000 m3), Amara, Lacul Sărat, Ursu, Aluniș, Coștini, Ocna Sibiului, la Bazna, ocnele Mari, Slănic, etc. Acestea sunt utilizate în tratarea afecțiunilor locomotorii, fie sub forma împachetărilor și a băilor de nămol sau pentru obținerea unor factori medicamentoși de extract, cum este Pel Amar, obținut din nămolul sapropelic din Lacul Amara și având un efect sporit asupra acelorași afecțiuni.

Nămolurile minerale se formează în mod natural, în jurul izvoarelor minerale, ca urmare a proceselor fizico-chimice și microbiologice care se declanșează la contactul apei minerale cu un pat argilos. Se pot obține și în bazine artificiale căptușite cu un pat argilos, de data aceasta formarea fiind dirijată (tot prin procese microbiologice și fizico-chimice, la contactul apă minerală – pat argilos). Astfel de nămoluri minerale găsim la Govora (nămol silicios, iodat), Geoagiu (feruginoase), Sângeorz Băi (ușor radioactive-radonic), Voșlobeni, Pucioasa, Băile Tușnad, Mădăraș, Turia (sulfatate), la care se adaugă și nămolurile cu ape carbogazoase din Depresiunea Dornei și Depresiunea Borsec, nămolurile de la Covasna, etc.

Nămolurile de turbă sunt formate în mlaștini, prin transformarea incompletă a materialului vegetal, în condiții de umiditate avansată. Nămolul de turbă a fost utilizat pentru prima dată la Vatra Dornei, în 1880, urmat de Borsec în anul 1889, importante resurse de acest gen existând la Vatra Dornei, Borsec, Malnaș, Someșeni, Felix, 1 Mai, Mangalia (cu peste 30.000 m3 rezerve valorificabile), etc.

Nămolul se aplică mai ales sub formă de băi, împachetări, cataplasme (aplicații de nămol, la temperaturi variate, pe regiuni limitate ale corpului) sau sub formă de oncțiuni (o metodă de aplicare a nămolului rece, practicat pe litoral). Principalele indicații ale nămoloterapiei le constituie afecțiunile aparatului locomotor, afecțiunile ginecologice cronice, bolile endocrine, dermatologice, etc.

Nămolurile sapropelice apar la Sovata, Amara, Lacul Sărat (apare un proces de evaporație intense), Techirghiol, Agigea, Mangalia. Nămolurile sapropelice sunt legate atât de prezența unor masive de sare (Sovata – Lacul Ursu, Ocna Sibiului, Slănic Prahova, Ocnele Mari), cât și de prezența proceselor în sărăturare, spălare și acumulare a sărurilor în regiunilor foarte aride.

Dau rezultate în tratarea afecțiunilor locomotorii (împachetări, băi, extracte pelamar).

Apele de suprafeță și potențialul lor turistic

Ambele au importanță în creionarea peisajului geografic. Începând de la un banal pârâiaș până la Dunăre se impun puternic.

Sunt valoroase în diferite moduri: pentru sporturi nautice (foarte slab dezvoltate), turism piscicol (indirect), posibilitate pentru agrement (pe maluri se găsesc numeroase baze de agrement, în deosebi, agrement de sfârșit de săptămână din orizontul local).

În legătură cu apele curgătoare, există obiective etnografice interesante: mori, pive, steji, vâltori, dârste (instalații de prelucrare textilă țărănești), șteampuri de sfărâmat minereuri.

Sunt importante și ca surse de apă, pentru stațiunile turistice sau unitățile cu profil turistic, etc.

Apele curgătoare

De regulă, râurile, mai ales în zona montană, prezintă praguri, repezișuri (cataracte – la noi nu apar), cascade (căderi de apă cu valori mai mari sau mai mici). Focalizează atenția populației urbane, mai ales prin turismului de sfârșit de săptămână (weekend).

Relieful influențează proiectele de amenajare și de dezvoltare a orașelor (ca o regulă ar fi: orașe mari cu râuri mari). Apar cu amenajări (ștranduri, debarcadiere pentru navigație). Există și excepții. Cea mai notabilă excepție este Bucureștiul cu Dâmbovița și Colentina care sunt râuri mici, dar și Iașul cu Bahlui.

Malurile joase ale râurilor atrag prin: înot, plajă, pescuitul sportiv, sporturile nautice, amenajările turistice simple.

Malurile înalte și stâncoase ale râurilor (Oltul, Someșul Mare, Bistrița, Arieșul, Cerna) atrag prin: repezișuri, cascade, drumeții, alpinism, sporturi nautice cu grad ridicat de risc (caiac-canoe).

Cascadele

Cascadele sunt rupturi de pantă de amplitudine diferite, în talvegul râurilor, datorită tectonismului accentual. Cascada este o cădere de apă.

Cascadele se detașează prin două elemente dimensionale: căderea (diferența de nivel) și debitul (volumul de apă). Cel mai adesea apar în zone calcaroase și în cele cu conglomerate-calcaroase. Acestor roci le este specifică apariția unor abrupturi impunătoare dar și datorită caracteristicilor litologice, uneori și factori tectonici și exogeni.

Se cunosc și cascade formate pe alte roci dure: formațiuni metamorfice – șisturi cristaline (Bâlea), pe calcare metamorfice (Cascada Cailor din Rodna, dezvoltată în trepte, pe versantul nordic, cu o diferență de nivel de 152 m., de la 1.245 m. la 1.093 m.), pe formațiuni tabulare (la noi în țară nu apare).

Denumirile populare ale multora dintre cascade de la noi sunt foarte sugestive, având o acoperire semantică sonoră, acustică (zgomotul pe care îl face apa în cădere), la fel cu alte toponime populare (spontane). La fel ca și numele de forme de relief, de ape, de așezări, etc., și numele de cascade au caracter descriptiv, explicativ, exprimă o realitate geografică: Cascada Niagara (în limba indiană înseamnă „tunetul apelor”, este foarte accesibilă, la graniță, cu o bună infrastructură), Cascada Victoria (pe Zambezi, un toponim livresc – „fumul urlător”; „căldarea fumegând”), Cascada Duruitoarea (de 30 m., pe pârâul Rupturi, în nord-vestul Munților Ceahlău), Cascada Vânturiș (în Munții Bucegi, pe Izvorul Dorului), Cascada Urlătoarea (pe Valea Urlătoarea), Cascada Săritoarea Iețului (în Munții Apuseni, pe Valea Iadei, pe afluentul Iadei – Ieduțu), Cascada 7 Scări (în Maivul Piatra Mare, pe versantul vestic, cascadă în trepte, în bazinul Timișului), Cascada Moara Dracului (în Masivul Rarău, pe un curs de apă învolburată, ce induce ideea de zgomot).

Alte cascade: Casca Bâlea (localizată în Făgăraș, pe versantul nordic, pentru că este mai abrupt, importantă prin denivelare, într-o zonă înaltă cu peisaj foarte frumos glaciar, situat lângă un lac și o cabană, dar și șosea Transfăgărășean), Cascada Cailor (în Munții Rodnei, pe versantul nordic, cu o diferență de nivel de 152 m., de la 1.245 m. la 1.093 m., relativ ușor accesibilă dinspre Borșa, într-un masiv cu caracter de horst unde apar faliile Dragoș-Bodă, pronunțată în nord, pe calcare metamorfice), Cascada Negoescu (în Munții Rodnei), Cascada Bistra Mare și Cascada Bistra Mică (pe afluenții Bicazului dinspre Ceahlău), cascadele din Munții Bucegi (mai ales pe partea dreaptă, versantul prahovean: Valea Cerbului, Valea Jepilor, Valea Pleșului), Cascada Bohui (în Munții Banatului, pe pârâul omonim, la ieșirea din Peștera Bohui), Cascada Iadolina (în Munții Apuseni, pe Valea Iadei), Cascada Vârciorog (în Munții Apuseni, pe afluentul cu același nume al Arieșului), Cascada Vadu Crișului (în nord-vestul Munților Apuseni, formată la vârsarea în Crișul repede a cursului subteran Vadu Crișului).

Alte cascade: Cascada Moara Dracului (în Munții Apuseni, cu o denivelare de 20 m., în zona de izvoare a Drăganului), Cascada Rădesei (în Munții Apuseni, cu o cădere de 5-6 m., la confluența Rodnei cu Pârâul Feredeu, de unde începe Someșul Cald), Cascada Beușniței (în Cheile Nerei), Cascada Zănoaga (pe Ialomița), Cascada Putnei (în Munții Vrancei, cu o cădere de 10-12 m., dezvoltată pe un banc gros de gresii rezidente, cretacice, rezervație geologică și peisagistică), etc.

Lacurile

Sunt o componentă importantă a peisajului geografic. Prezintă o mare diversitate din punct de vedere genetic, cu o largă repartiție geografică (de la 0 m. la 2.000 m. altitudine). În țara noastră se găsesc 3.400 de lacuri , însumând 1% din suprafață, astfel: 57% lacuri naturale și 43% lacuri antropice

Cea mai importantă clasificare este cea din punct de vedere genetic, fiecare categorie având subcategorii:

lacurile naturale

lacurile antropice (artificiale)

(chiar) lacurile cu origine mixtă

A. Lacuri naturale

lacurile glaciare

lacurile de nivație

lacurile de baraj natural

lacurile carstosaline (lacurile formate în masive de sare)

lacurile – limanele fluviale

lacurile – limanele maritime

lacurile sărate de stepă

lacurile de crov (efemere)

lacurile vulcanice (de crater vulcanic)

1. Lacurile glaciare (circa 171 de lacuri)

Cele mai numeroase sunt în Meridionali (unde se detașează grupa Retezat). Sunt lacuri mici, atât ca suprafață, cât și la adâncime.

Pe primele lor sunt două lacuri din Retezat: Lacul Bucura (10,5 hectare, 17,1 m. adâncime, cel mai întins lac glaciar) și Lacul Zănoaga (65,5 hectare – ?, 29 m. adâncime, cel mai adânc lac glaciar, în legătură cu relieful – într-o calderă glaciară).

Lacurile glaciare au volume de apă cu mari variații. Alimentarea se face din precipitații (ploi, topirea zăpezilor, alimentarea subterană). În schimb, sunt foarte bune calitativ. Nu sunt poluate (atenția la homo turisticus). Sunt foarte limpezi, cu o mare transparență.

Unele denumiri de lacuri se leagă de toponimie: Negru (grohotișuri), Verde (jnepenișuri), Albastru (cerul). Deci, în general, se leagă de peisajul din jur.

Carpații Orientali

Sunt în număr de 23, dar nu obligatoriu apar în zonele cu relief glaciar.

Munții Rodnei. În număr de 20, jumătate din ele își merită numele: Inău, Inăuțul, Buhăiescu, Iezerele Pietrosului Știol (probabil același cu Repedea, Lala Mare – peste 4 hectare). După unii, lacul glaciare sunt și Iezer (din Călimani, după cuvântul slav „lac”) și Vulturilor (din M. Siriu). Dar, după majoritatea, este eronat, sunt lacuri periglaciare (lacuri de nivație sau, eventual, lacuri de acumulare).

Carpații Meridionali

Sunt cele mai numeroase, în număr de 160-170 lacuri.

Munții Retezat. Sunt în număr de 70, cele mai importante fiind Bucura și Zănoaga (lacuri de circ sau de vale glaciară). Importantă este și complexul Bucura (în partea centrală). Bucura, Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porții, Tăul Agățat, Galeșul. Este cel mai tipic complex. Mai apare și complexul Zănoaga în Parcul Naționat Retezat: Judele, Tăul Răsucit, Tăul Unit, Tăul Ascuns, Zănoguța.

Munții Făgăraș. Există 30 de lacuri glaciare, datorită faptului că relieful este mult mai înclinat. Important este Lacul Bâlea (4,6 hectare, 11,3 m. adâncime). Pe partea nordică apar lacurile Doamnele și cele de pe Valea Caprei: Capra, Urlea, Podragu Mare.

Munții Parâng. Relieful glaciar este restrâns aici. Apar lacurile: Câlcescu (dispusă cu Gâlcescu), Roșiile, Mândra, Lacul Fără Fund, Tăul Înghețat, Iezerul Șureanu („iezer” înseamnă „lac”, deci lacul Iezer este incorect gramatical).

Munții Bucegi. Lacurile apar mai ales în nord, datorită reliefului. Nu există lacuri de nici un fel datorită faptului că, din punct de vedere litologic, substratul calcaros nu permite adunarea apei.

Lacurile glaciare există de după topirea ghețarilor (după Pleistocen), deci nu se datorează topirii ghețarilor.

2. Lacurile de nivație

Sunt lacuri de origine glaciaro-nivală sau crio-nivală. Exemple: Lacul Rețițis din Munții Călimani, Lacul Vulturilor (din Munții Siriu, format într-un relief de acumulare, amplasat sub vf. Mălăia) și Lacul Baia Vulturilor (din Munții Semenic).

3. Lacurile de baraj natural

Sunt lacuri cu funcții peisagistico-estetică și recreativă. Au favorizat dezvoltarea stațiunilor climaterice. Majoritatea au însă o viață scurtă.

Cel mai cunoscut este Lacul Roșu – „perla Carpaților Orientali”. Culoarea sa are două explicații: calcarele din apropiere (din Masivul Suhard, datorită conținutului de oxizi de fier) sau datorită algelor microscopice roșiatice din apă. Este un lac de 12,6 hectare cu o adâncime maximă de 10,5 m. Anul formării este 1837 și este localizat pe Valea Oii, afluent al Bicazului. Se semnalizează trunchiul de arbore în apă, care s-au silicificat. S-a format, probabil, prin versantul sudic a văii a produs surparea sau alunecare. O importantă foarte mare a avut relieful calcaros și carstic, inclusiv apropierea de Cheile Bicazului. Astfel s-a favorizat dezvoltarea unei stațiuni pe drumul transcarpatic spre Gheorgheni.

Din unele lucrări au rezultat și alte lacuri de acest tip: Lacul Vinderel sau Vinderău (din Munții Maramureșului, probabil lac glaciar), Iezer (la Sadova, în Obcina Feredeu, lac de acumulare), Lacul Balătău (lac pentru agrement, format în anul 1883 prin bararea cursului Pârâul Negru, afluent al Uzului, cu o tendință evidentă de colmatare).

4. Lacurile carstosaline (lacurile formate în masive de sare)

Sunt foarte importante pentru turismul balnear. Au o concentrație de 150-200 grame sare (NaCl) / 1 l. H2O. Apar în Subcarpați, Depresiunea Transilvaniei și câteva depresiuni maramureșene. Unii consideră a fi lacuri antropice. În realitate, multe au probabil origine mixtă. Mineralizarea ridicată este o caracteristică esențială pentru balneoclimatologie.

Cel mai cunoscut este Lacul Ursu de la Sovata. Este format într-o depresiune de prăbușire de pe masivul de sare de la Sovata (1870-1880). Are o suprafață de peste 40.000 km2 și o adâncime maximă de peste 18 m. Din punct de vedere a heliotermiei (sub o peliculă de apă de o anumită temperatură, este un strat mai cald), temperatura crește relativ puternic de la 0 m. la 1,5-2 m. (unde a atins 33°C în 1965, 61°C în 1902 și chiar peste 70°C în 1989), pentru a se menține la 21-26°C la adâncimi de peste 5-6 m. tot timpul anului. Valori: salinitatea de peste 200 gr./l., vara: Ts = 23-25°C, T1,5-2 m.= 40-60-70°C, T5-6 m.=20-25°C.

Alte lacuri la Sovata. Aluniș, Verde, Roșu (primele două au nămoluri sapropelice de calitate deosebită și fenomenul de helioterapie).

În Depresiunea Maramureș sunt foarte multe lacuri. Majoritatea sunt naturale (35 la număr), dar mai mici: Mihai, Vârșing, Alb, Pipiriga de Jos, Pipiriga de Mijloc. Alte lacuri: Lacul Gavrilă, Tăul fără Fund, Lacul Roșu, Lacul Coștiui, Ocna Șugatag.

La Ocna Sibiului există lacuri formate prin acumularea apei în vechile exploatări de sare părăsite. Au suprafețe modeste, dar sunt de adâncimi și peste 100 m. Se localizează în vecinătatea Sibiului: Horia, Cloșca, Crișan, Brâncoveanu.

În vestul Depresiunii Transilvaniei, lacuri carstosaline se localizează la Ocna Mureșului, Turda (Lacul Roman și Lacul Durgău), Cojocna (Lacul Mare), Ocna Dej. În jurul acestor localități se găsesc stațiuni locale.

În Subcarpații Prahovei găsim lacurile: Baia Baciului (la Slănic Prahova, de aproape 6.100 m2 și adâncime 32 m., ce a preluat o fostă exploatare subterană de tip clopot), Grota Miresei (de 1.300 m2 și 32 m. adâncime, în „Muntele de Sare” și unică la noi în țară până în 1999, când, în urma proceselor de eroziune și dizolvare laterală, lacul s-a scurs), dar și Telega, Sărata-Buzău, Ocnele Mari.

5. Lacurile – limanele fluviale

Sunt similare cu limanele maritime. Bararea se face pe un râu principal și afluenții acestuia: Ialomița, Bicaz, Siret, Mostiștea (sud-estul și estul Câmpiei Române). Ca regulă, acestea se formează pe malul stâng.

Exemple: pe cursul inferior al Ialomiței; Căldărușani (rezervat pentru pescuit sportiv și turism de weekend), Snagov, Comana, pe Buzău: Amara, Culnița, Jirlău, de-a lungul Dunării: Mostiștea, Oltina, Gârlița, Vederoasa, Mârleani, Pecineaga.

Sunt lacuri cu ape dulci, importante pentru turismul piscicol, sportul nautic, turismul de odihnă și agrement.

De-a lungul Dunării, pe afluenții dunăreni, se localizează și pe dreapta, în Dobrogea. se întâmplă datorită asimetriei malurilor (malul stâng este mai jos.

În Dobrogea se localizează complexul lagunar Razim, format pe locul fostului golf Halmyris. Este compartimentat printr-o serie de cordoane laterale în lacurile Razim, Golovița, Zmeica, Sinoe. Sunt lacuri cu apă salmastră. Comunică și marea, dar și datorită unor râuri cu debit mai important din Dobrogea de Nord și canalul Sf. Gheorghe. Fazorizează dezvoltarea unor specii piscicole. Sunt utilizate în balneoterapie (Techirghiol, Ezern, Mangalia, Nuntași, Costinești), piscicultură (Razim, Golovița, Zmeica, Sinoe, Tașaul, Hagieni) și agrement (Siutghiol, Tăbăcăriei, Bolona).

În Delta Dunării lacurile sunt de tip „ghiol”: Fortuna, Cuiu, Lemina, Gorgova, Matrița, Se localizează circa 480 de astfel de mici lacuri. Sunt propice pentru pescuit și vânătoare sportivă, desfășurare de sporturi nautice, agrement în general.

6. Lacurile – limanenele maritime

Aceste lacuri se formează datorită curenților litorali, prin bararea cu nisipuri ale unor pâraie (un fel de lacuri de baraj natural). Salinitatea se datorează vecinătății și legăturii cu marea. Au o formă alungită, perpendiculară pe linia de țărm. Sunt bogate în nămoluri peloidice (fine) cu valori terapeutice deosebite.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, limanele maritime au fot utilizate ca factor de cură. Acestea au contribuit la înființarea stațiunilor Eforie Sud, Eforie Nord și Techirghiol (în limba turnă „ghiol” înseamnă „lac”). Însă, aceste lacuri suferă o degradare datorită îndulcirii apei (ca motiv ar fi utilizarea apei la irigațiile din Dobrogea).

Cel ai cunoscut liman maritim este Techirghiol (11,6 km2, peste 9 m. adâncime). Salinitatea este de patru ori mai mare decât marea. Dar această salinitate se reduce treptat în ultimii ani din cauza aportului considerabil de apă dulce provenită din sistemele de irigații. Nivelul apei lacului începe să se ridice considerabil, inundând parțial o serie de amenajări balneare existente pe malul lacului.

Un alt liman este Mangalia, la sud de stațiunea cu același nume, legat de mare prin tăierea cordonului litoral de circa 40 km. lățime în 1953. Este cu apă sărata și numeroase izvoare sulfatate, mezotermale (20-22°C) pe maluri.

Alte limane maritime: Costinești (apă relativ sărată și nămol curativ), Nuntași (mineralizare de peste 40 g./l.), Agigea, Tatlageac.

7. Lacurile sărate de stepă

Sunt dezvoltate pe depozite loessoide. Au ca geneză un proces de bază: spălarea și dizolvarea solurilor din formațiuni subiacente. Uneori au suprafețe mari, ajungând până la 100 hectare. Au calități terapeutice balneare prin concentrația și diversitatea sărurilor concentrate și prezența nămolurilor curative depuse pe fundul bazinelor lacustre.

Lacul Amara este un vechi meandru părăsit al Ialomiței, la 9 km. de Slobozia. Are o concentrație deosebită de sulfați de natriu, calciu și magneziu ce dau gustul „amar”. Din anul 1905 este folosit în balneoterapie. S-a modernizat prin amenajarea de băi calde, dotări sanatoriale și de odihnă după 1950.

Lacul Sărat este localizat la sud de Brăila, într-un vechi curs al Dunării la nivelul terasei de luncă. Are un conținut mare de săruri (circa 220 g./l.). Cu mari cantități de nămol, era folosit încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru tratarea bolilor de piele, tulburărilor endocrine, boli cronice, inflamatorii.

Lacul Balta Albă, fost liman al Buzăului este un liman cu apă cloruro-sodică și nîmol, cu scop balnear.

Alte lacuri insuficient valorificate: Fundata (apă salmastră și nămol), Sărățuica (pe Ialomița) și Câinelui (pe Buzău).

8. Lacurile vulcanice

Lacul Sf. Ana este un lac unicat, cantonat pe structuri vulcanice. Este format în craterul Masivului Ciomatu Mare (950 m., suprafața de 22 hectare, adâncimea maximă de 7 m.). Are o formă circulară aproape perfectă. Aici s-a dezvoltat stațiunea balneoclimaterică Băile Tușnad. Gradul de mineralizare este foarte redus datorită rocilor vulcanice puțin solubile.

Turbăria de la Mohoș (Tinovul Mohoș) este localizat în imediata apropiere a lacului Sf. Ana. Este situat într-un crater puternic erodat, deschis prin eroziune și drenat de Pârâul Roșu.

9. Lacurile formate pe calcare sau / și lacurile carstice pe calcare

Exemple: Lacul Ighiu (Munții Trasăcu), Lacul Vărășoaia (Masivul Bihor), Lacul Ponor (zona Padiș – Munții Apuseni), Lacul Zăton și Lacul Ponor din Podișul Mehedinți.

Multe dintre depresiunile carstice situate pe substrat calcaros au în partea cea mai joasă un orificiu (un sorb) care se poate înfunda cu mâl, resturi vegetale. Atunci, deasupra lui se strânge apa. Când este curățat, lacul dispare (lacuri efemere sau temporare).

Lacul Învârtita de la Nucșoara (Subcarpații Curburii) este un lac castic format pe gipsuri (sulfat de calciu, rocă solubilă).

B. Lacurile antropice (de baraj natural)

Sunt de multe feluri, toate însă presupun baraje. A existat o adevărată „explozie” în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

lacurile antropice de interes hidroenergetic

lacurile antropice amenajate în scopuri piscicole (iazuri, heleștee)

lacurile antropice destinate agrementului

lacurile antropice destinate alimentării cu apă (localități și pentru industrie)

lacurile antropice pentru regularizarea cursului (exemplu – Stânca Costești)

Multe dintre acestea sunt folosite pentru amenajarea de stațiuni.

Exemple:

Lacuri ce dispun de complexe turistice de cazare și agrement: Izvorul Muntelui, Vidra, Vidraru (însoțit de Transfăgărășan, cu hoteluri, posibilități de capare, de practica a pescuitului sportic – lac populat cu păstrăv, scobar, clean – luciuc apei folosit pentru sporturi nautice și pentru plimbări de agrement cu ambarcațiuni ușoare), Trei Ape (cu un complex turistic de cazare și agrement cochet, teren de sport, ștrand, sporturi nautice), Fântânele-Beliș (cu o mică stațiune, bază turistică de agrement – nautic, teren de sport, ștrand – posibilități de practica a schiului pe pârtiile din apropiere), Oașa (cu complexul turistic Oașa de pe Valea Sebeșului), Valea Drăganului, Văliug.

Baze turistice mai modeste: Prisaca (pe Cerna – la 5 km. de Băile Herculane), Mărghitaș și Buhui (Munții Aninei), Secu, Firiza, Călinești-Oaș, Poiana Uzului, Pângărați, Cinciș, Leșu, Tarnița, Gilău, Poiana Mărului, Călinești, Dănești.

Potențialul turistic al climei

Clima are importantă pentru potențialul turistic, dar nu generează obiective turistice. Ca și în agricultură, clima constituie cadrul general în care se desfășoară fenomenul turistic, dar, în același timp, și condițiile meteorologice (vremea) își au importanta lor.

Indicatorii bioclimatici

Elementele climatice (temperatura, precipitațiile, umiditatea, vânturile, durata de strălucire a Soarelui, radiația solară, etc.) au o anumită importanță bioclimatică, generează pretabilitate diferitelor regiuni la activitatea de recreere, la cură, la particularitățile unor specifici de sezon. El sau factorii de mai sus intervin și în prevenirea unor afecțiuni sau tratarea altora prin aeroterapia sau helioterapia.

Clima, alături de relief, constituie o componentă de importanță majoră a potențialului turistic natural al României, favorizând sau, dimpotriva, inhibând organizarea și desfășurarea activităților turistice.

Dintre condițiile atmosferice, factorul termic, cel hidric, aeroionizarea, radiația solară sunt printre cele mai importante (băi de aer, de Soare).

Factorul termic

În cazul terapiei climatice, prin factorul termic se înțelege așa-zisa temperatură echivalent efectivă care transmite sau generează organismului o anumită senzație termină, desigur în condițiile în care aerul are și o anumită umiditate sau dinamică.

În legătură cu aceasta rezultă noțiunea de confort termic (proprietatea organismului de a-și menține constant temperatura, chiar în limite destul de larg normală – 36,6°C). Această menținere a temperaturii se numește homeotermie. Se realizează prin cedarea de căldură sau producerea și acumularea de căldură în funcție de temperatura mediului.

Un organism sănătos în repaus, între anumite limite termice ale mediului, nici nu pierde, nici nu acumulează căldură. Se numește zona neutră sau zona indiferentă termic (16,8-20,6° temperatură echivalentă efectivă). Acest interval creează senzația de conform termic. Sub 16,8° temperatură echivalentă efectivă se înregistrează inconfort sau disconfort prin răcire, iar peste 20,6° prin încălzire.

În relația temperatură – umiditate, atunci când umezeala relativă a mediului este ridicată, confortul termic este scăzut atât la temperaturi foarte joase, cât și la cele mari, ridicate. În relație intervine și vântul care diminuează și el confortul termic (la frig senzația de frig sporește, iar la cald senzația este plăcută).

În condițiile de adăpost, limitele pragului de confort se modifică (17,5 – 24° temperatură echivalentă efectivă).

Pe regiuni geografice, raportul temperatură – umezeală – vânt, în România, în luna iulie (luna caracteristică de vară), ora 13.000, pe o perioadă lungă de ani, se ajunge la numărul de zile de conform termic (medii multianuale) astfel:

cele mai multe zile – zona deluroasă (360-380 m.) – peste 10 zile;

regiunile de câmpie – sub 10 zile;

peste 1.500 m. (condiții normale, om în repaus, îmbrăcat ușor) – nu mai apare senzația de confort termic;

Numărul de zile cu disconfort termic prin încălzire cel mai ridicat este în câmpie: Câmpia Români (Bărăgan) cu peste 15 zile. Acest disconfort este foarte ridicat în orașe (suprafețe mari cu asfalt, terase de blocuri, albedou foarte scăzut). Pe litoral, numărul zilelor de disconfort termic prin încălzire este mai modest datorită brizei. La altitudinea de 500-600 m. (deal, podiș), numărul zilelor este de 5. în zona montană nu se poate vorbi de disconfort termic prin încălzire.

Disconfortul termic prin răcire, la altitudini mici (sub 500 m. altitudine) este de 5. Între 500-1.000 m., numărul zilelor de disconfort termic prin răcire crește la 10, la 1.500-1.800 m. la peste 15 zile, iar la peste 1.800 m., toată luna iulie se înscrie în disconfortul termic de răcire.

Aeroterapia (baia de aer) este indicată în multe afecțiuni, deoarece are un caracter sedativ sau tonifiant. Ea constă în expunerea parțială sau totală a corpului la acțiunea aerului, fără o influență directă a radiației solare, pentru antrenare sau călire termină, în scopul ameliorării proceselor de termoreglare. Uneori se poate asocia cu gimnastica medicală sau cura internă cu apele minerale.

Helioterapia (baia de soare) se bazează pe expunerea la acțiunea radiației solare directă. Ea se manifestă prin efectele cumulate ale razelor infraroșii (calorice), ultraviolete și luminoase, cu rol terapeutic în procesele de termoreglare ale organismului. Cea mai practicată helioterapie este cea marină, cu efecte puternice, fapt pentru care necesită și avizul medicului.

Vântul și contribuția sa la disconfortul prin răcire

La viteza de peste3,5 m./s., organismul uman resimte disconfort, chiar dacă temperatura echivalentă efectivă s-ar încadra între limita de confort. De aceea, a fost necesar să se estimeze numărul de zile de confort sau disconfort prin răcire sau confort în condițiile absenței vântului.

În Câmpia Română și Lunca Dunării, numărul zilelor cu confort scade la jumătate în timpul verii. Pe litoral, la adăpost de vânt, numărul zilelor de confort termic crește, ajunge la 14 zile (Sulina), față de 7 zile în condiții atmosferice dinamice.

Momentul apariției confortului termic diferă și el în funcție de treapta de relief. În regiunile de câmpie, acest moment se situează în aprilie, pe litoral mai, în zonele deluroase joase – luna mai, iar la treptele mai înalte, luna iunie.

Confortul termic începe la câmpie în octombrie.

La altitudini mai mari, cu presiunea atmosferică ceva mai redusă și o ușoară rarefiere a aerului pot apărea dureri de cap, astenie musculară, rău de munte, reacții ce apar datorită scăderii presiunii parțiale a oxigenului în urma rarefierii aerului (de unde și caracterul „solicitant” al climatului de munte).

Stresul bioclimatic

Are două componente: stresul cutanat (la nivelul pielii) și stresul pulmonar (la nivelul căilor respiratorii).

Într-un fel sau altul, și acest indicator este legat tot de temperatură, umiditate și vânt, atunci când acestea au valori excesive, factorii climatici devin stresanți și determină declanșarea unor mecanisme de termoreglare și apărare.

Stresul cutanat dă o senzație de căldură sau frig pe care o resimte organismul al nivelul pielii. Vara, organismul diminuează încălzirea, declanșând așa-zisa termoliză (eliminarea de apă prin transpirație). Este numit hipotonie. Iarna este solicitat termogeneza în scopul evitării pierderii de căldură (prin frisoane) și este de tip hipertermic. Din punct de vedere biologic, frigul și vântul au efect excitant și solicită termogeneza. Funcțiile vitale sunt stimulate, vitalizate. Vara, în condițiile de căldură și calm, apare senzația de deprimare, de somnolență (stres hipotonic).

Stresul pulmonar se manifestă în cadrul procesului de respirație (reține oxigen și elimină dioxid de carbon). Într-o atmosferă umedă, peste o anumită limită se poate ajunge la stresul pulmonar. Când aerul este saturat în vapori se manifestă, de asemenea, inconfort deshidratant (mai ales iarna), iar vara, când aerul este saturat în vapori apare inconfortului hidratant. Zona litorală este stresantă sub aspectul schimbărilor respiratorii, indicele de stres pulmonar depășește valoarea de 40.

Stresul bioclimatic înseamnă strecul cutanat plus stresul pulmonar, reflectând realitatea asaltului climei simultan la nivelul pielii și plămânilor.

Cel mai mic indice de stres bioclimatic (sub 40) găsim la 300-1.000 m. altitudine. Aici sunt regiunile cele mai relaxante (Subcarpații Sudici), unde indicele coboară până la 30. pe litoral, indicele are valoarea de 55, urcând până la 75, iar în zonele înalte, valorile sunt mai mari (Vf. Omu – 80).

Indicele climato-turistic

Este calculat pe baza unei formule în care se introduce valoarea duratei de strălucire a Soarelui, temperatura medie și durata precipitațiilor.

Utilizând datele de la multe stații meteorologice din România, un colectiv de geografic de la Cluj au stabilit că acest indicator oscilează între 0 și 90.

Colectivul a calculat valoarea maximă pentru regiunile de câmpie (vestul și sudul țării) și valorile minime pentru alte regiuni.

Valorile maxime sunt în iulie în zonele joase, în august în zonele montane, iar minimalele sunt în ianuarie, iar la munte, în februarie.

Conform autorilor, în zonele de câmpie și litoral, intervenția favorabilă temperaturii este sfârșit de aprilie – octombrie, și doar de 3-4 luni (iulie – septembrie) la munte.

Bioclimatele din România

Sunt foarte diverse, impuse de poziția în latitudine în raport cu Europa, mările și oceanelor mărginașe ale continentului, dar și marea varietate a reliefului. Există o gamă largă de tipuri și subtipuri de nuanțe climatice, toate grefate pe fondul general al climei temperat-continentală moderat.

În cazul de față, interesează nu atât diferențierea geografică ale acestor tipuri climatice, ci consecința climei asupra organismului uman (adică bioclimatele).

Bioclimatul reprezintă suma caracteristicilor factorilor climatici din cadrul unei zone climatice (etaj climatic), care, prin parametrii elementelor componente, poate influența organismului uman sănătos sau bolnav. Acești factori, între anumite limite ale parametrilor, nu influențează starea organismului, fiind „indiferenți”, de cruțare. Depășind aceste limite, într-un sens sau altul, factorii climatici creează fie o stare de confort și relaxare, fie o stare de suprasolicitare, puternic stimulativă sau chiar de stress.

La noi se întâlnește mai multe tipuri de climate care acoperă cea mai mare parte a teritoriului. Într-adevăr, exceptând zonele montane cu peste 2.000 m. altitudine și centrale industriale și urbanizate, improprii pentru cura climaterică datorită poluării, România cuprinde mai multe areale bioclimatice de interes bioterapeutic / balneoclimatice.

1. Bioclimatul de câmpie (de stepă, silvostepă)

Este o zonă joasă, un bioclimat de tip excitant sau solicitant, cu acțiune nestimulativă asupra organismului, potențial valorificabil în intervalul mai – septembrie. Acest potențial se explică prin indicatorii termici și radiativi: temperaturi ridicate de vară, uscăciune, radiații solară puternică. Se produce procesul de termoliză. Este stimulativ (stimularea acțiunii unor glande endocrine, cu efect imunologic, antirahitogen). Efectele secundare pozitive sunt: hipotensiune arterială, scăderea contracțiilor musculare, rebsorția unor inflamații.

Cura de aer și de soare trebuie făcută cu prudență. Este contraindicat persoanelor cu afecțiuni cardiovasculare și respiratorii avansate, celor cu hiperfuncții endocrine și nervoase.

Este benefic persoanelor tinere și adulte.

Stațiunile tipice specializate sunt stațiunile climaterice Amara (Ialomița) și Lacul Sărat (Brăila), Nicolina – Iași, Băile Felix, 1 Mai și chiar Buziaș.

2. Bioclimatul de litoral

Este, de asemenea, o zonă joasă, dar cu o particularitate nouă – cu o geneză pontică, cu o altitudine de 0-20 m. și cu o extensiune strict litorală de 0-30 km. lățime. Lățimea este determinată de aria de acțiune a brizelor (briza marină sau de zi). Este un climat excitant, solicitant.

Particularitatea este influența pontică. În toiul verii, temperaturile sunt suportabile, confortabilă, suport dat de brizele de mare. Însorirea are un grad ridicat. Efectele benefice se manifestă și în sezonul rece (datorită aerosolilor marini).

Spre deosebire de bioclimatul de câmpie, bioclimatul litoral este recomandat pentru cură și persoanelor cu hiperfuncție merondolică, datorită faptului că radiația solară și temperatura sunt mai reduse comparativ.

Radiația solară este suficient de abundentă, au rol imunologic, antirahitic și stimulativ pentru funcționarea glandelor tiroide (hipofiză, tiroidă, glandele suprarenale). Există condițiile unei cure heliomarine graduale („azi un pic, mâine mai mult decât un pic, etc.”).

În condiții neadecvate, persoanele bolnave pot suferi stări de criză, mai ales la nivelul aparatului cardiovascular (persoane în vârstă, copii).

Stimulii radioactivi pot influența persoanele cu afecțiuni inflamatorii insuficient stabilizate, cele cu acțiuni pulmonare evolutive și cele cu suferințe hipertiradiene. În aceste condiții acționează cu litoralul românesc, existând mai multe stațiuni destinate acestui tip de bioclimat.

Caracteristicile acestui tip de bioclimat determină un confort termic relativ redus care poate fi ameliorat evident prin adăpost de vânt. Stressul bioclimatic este mare, atât cel cutanat datorită vântului, cât și cel pulmonar ca efect al umezelii accentuate.

3. Biolimatul de deal și depresiune submontană

Apare mai ales când clima este dublată și de resurse hidrominerale în astfel de zone. S-au putu înființa numeroase stațiuni climaterice și balneare. Suntem în fața unui climat de cruțare (sedentativ).

Apare o altitudine de 300-700/800 m., deci factorii climatici nu pot fi etichetați în nici un caz agresivi (căldura, radiația solară), dar nici inerți, altfel spus au o acțiune moderată a organismului uman în tot cursul anului. Stațiuni frecventate în tot cursul anului, au de câștigat atât persoanele implicate, cât și factorii economici.

Organismul uman nu trebuie să facă eforturi mare de aclimatizare, lucru foarte important pentru persoanele în vârstă, bolnavii sau cei în convalescență. Este bioclimatul cel mai ridicat pentru persoane mai sensibile pentru cei ce nu suportă contraste climatice (extreme altitudinale). În afara persoanelor în vârstă și copiilor, această cură este recomandată în special celor cu afecțiuni cardiovasculare avansate, persoane cu afecțiuni psihice, bolnavi de hepatită acută.

Este un bioclimat tipic de odihnă, pentru persoanele care acuză surmenaj. Este lipsit de contraindicații terapeutic. Expunerea la aer și soare, dublat eventual de cura externă biominerală trebuie făcută progresiv.

În cazul acestui tip de bioclimat, confortul termic anual prezintă valori maxime, comparativ cu restul țării, pe când stressul cutanat, pulmonar și bioclimatic total prezintă valorile celor mai reduse din toată țara, înregistrându-se un maximum al lunilor relaxante și echilibrate.

La noi există numeroase stațiuni, cele mai multe apar în Subcarpați: Bălțătești, Oglinzi, Tg. Ocna, Sărata Munteoru, Slănic Prahova, Băile Govora, Băile Olănești, Buziaș, Lipova, Tinca.

4. Bioclimatul de munți

Este caracterizat ca un bioclimat solicitant, stimulativ. Factorii de cură sunt: scăderea presiunii parțiale a oxigenului, scăderea presiunii atmosferice, radiația solară cu lungimea mică de undă este mare și acționează tot timpul anului, de unde apare și faptul că te poți bronza oricând, creșterea intensității radiației solare ultraviolete. Aerul de munte este foarte curat. Atmosfera este lipsit de agenți patogeni (bacterii, viruși). Deci, atmosfera este mai salubră, mai sănătoasă.

Cura de aer de munte influențează anemiile, în stările neurovegetative hiperfuncționale, insomnii, persoanelor convalescente. Se explică prezența numeroaselor stațiuni climaterice montane.

La peste 1.000 m. se impune un efect cumulativ al presiunii atmosferice și al oxigenului pe fondul creșterii radiației ultraviolete.

Acest climat se recomandă celor cu afecțiuni ale tiroidei (hipertoroida), astmă bronșic alergic, afecțiuni pulmonare, evolutive (boli declanșate, tratate sau sub tratament). Înainte de apariția antibioticelor, erau recomandate stațiunile montane pentru tratarea bolnavilor de TBC.

Odată cu creșterea altitudinii, acest bioclimat devine și mai solicitant pentru organismul uman, mobilizând toate mecanismele de adaptare. Crește ventilația pulmonară,ritmul cardiac, se activează mai intens sistemul nervos central și metabolismul renal, sporește imunitatea organismului prin aeroionii negativi și aerosolii terpenici, se intensifică procesul de formare a vitaminei D2 și de asimilare a calciului.

Climatul de munte este o cură de răcire. Se recomandă persoanelor sănătoase în primul rând. În zonele montane, la peste 1.900-2.000 m., stressul bioclimatic este maxim, climato-terapia este contraindicată. Valoarea altitudinală de 2.000 m. este limita maximă pentru cura climaterică. La peste 2.000 m., solicitarea biologică este extrem de mare, încât poate fi suportat decât de tineri și oameni sănătoși (agrement, drumeții, sejur de iarnă, sport, etc.).

La sub 1.900 m, cercetările menționează două nuanțe bioclimatice:

bioclimatul formelor de relief pozitive

bioclimatul formelor de relief negative (depresiuni, culoare)

Apare și starea de confort termic (vara, prelungit spre toamna, dar și dimineața și spre amiază). Este prezentă ionizarea (ioni negativi, în general). Alte recomandări se adresează și persoanelor anemice, nevrotice, cu suferințe endocrine, cu afecțiuni pulmonare în evoluție.

Există numeroase stațiuni în acest areal bioclimatic la noi. Borșa, Mogoșa (1-1.200 m. –masele de aer din vest cu precipitații), Durău, Lacul Roșu, Soveja, Cheia, Sinaia, Bușteni, Azuga, Poiana Brașov, Predeal, Pârâul Rece, Păltinișul (Sibiu), Rânca (Gorj), Băișoara și Beliș-Fântânele (Cluj), Arieseni (Alba), ș.a.

Bioclimatul formelor joase, negative, prezintă o serie de diferențe mai ales sub aspectul dinamicii atmosferice. Se caracterizează prin adăpost, inversiuni termice, insolație intensă vara, confort termic ridicat vara, stressul bioclimatic este redus, ionizarea este negativă, aerosoli rășinoși (perpedici). Dinamica aerului se caracterizează prin brizele montane.

Exemple de stațiuni montane: Vatra Dornei, Câmpulung, Sângeorz Băi, Borsec, Băile Tușnad, Covasna, Slănic Moldova.

Microclimatul de salină și, prin similitudine, microclimatul de peșteră

Între salină și peșteră există diferențe însemnate sub aspectul aerosolilor, prezenței umidității, curenților de aer (dinamica).

Rolul curativ al microclimatului de salină (foste exploatări de sare) a fost constatate pe cale empirică (ocnașii nu sufereau de boli ale aparatului respirator). Ca urmare, s-a trecut la cercetări și amenajări. Are un caracter sedativ – de cruțare, cu valori extrem de reduse ale indicilor de stress. Efectele biologice pozitive se datorează, în mare parte, acțiunii decongestive produsă de aerosoli.

La noi, experimente s-au făcut mai întâi la Praid – după 1961. Între 1971-1972 apar și la Slănic Prahova, iar mai târziu la Tg. Ocna.

Factorii terapeutici sunt: aerosolii salini,aerul deionizare, presiunea aerului (coloane de aer și presiunea corespunzătoare adâncimii), temperatura aproape constantă (variații mici de temperatură), radioactivitate, temperaturi scăzute (12-14/15°C), aerul este nepoluat, nu sunt curenți, aerosolii au o acțiune benefică asupra mucoaselor căilor respiratorii, lipsa substanțelor aerogene.

Terapia în salinele amenajate și, în general, speleoterapia dă rezultate încurajatoare în tratarea astmului bronșic, bronșitelor cronice, alergiei căilor respiratorii, intervine în suprimarea stressului pulmonar și cutanat, etc.

Potențialul turistic antropic / cultural

Potențialul turistic antropic reprezintă ansamblul de obiective create de societate care îndeplinesc condițiile valorificării pe plan turistic. Acesta s-a conturat în timp istoric, îmbogățindu-se treptat în urma ascensiunii creative a omului, care a produs mereu noi valori, „îmbogățindu-și” mediul artificial, în concordanță cu creșterea pretențiilor sale de cultură și civilizație.

Omul modern începe să fie tot mai mult interesat nu numai de cunoașterea naturi, ci și de cunoașterea istoriei umanității. Trebuie subliniat că sub numele de obiective turistice se includ obiective care au fost concepute în cu totul alte și diverse scopuri. Această orientate este vizibilă și în România, mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când anumite localități și anumite elemente materiale, antropice se bucură de interesul a așa-zisei elite. Fenomenul se intensifică în perioada interbelică și, cu deosebire, în perioada 1950 – 2005, cât tot mai multe persoane își stabilesc în excursiile lor turistice vizionarea a unor obiective antropice.

Obiectivele antropice sunt importante prin mai multe caracteristici. Prima dată ar trebui menționată vechimea. Toate obiectivele se raportează la o anumită etapă istorică. Aprecierea trecutului istoric este o orientare a omului modern prin care acesta își caută un suport moral de evadare dintr-un prezent destul de cenușiu într-un trecut considerat ideal, sursă de inspirație, de cunoaștere, un trecut cu valori morale superioare.

Potențialul antropic cuprinde două categorii de elemente:

elemente ce țin de civilizația materială;

elemente ce țin de domeniul cultural-spiritual;

Patrimoniul istoric

Prin Legea nr. 41 / 1995, patrimoniul istoric din România cuprinde următoarele categorii:

monumente și situri arheologice;

rezervații de arhitectură și urbanism;

clădiri, monumente și ansambluri memoriale;

monumente de artă plastică și comemorativă;

monumente și ansambluri de arhitectură;

monumente tehnice;

locuri istorice;

parcuri și grădini;

Toate aceste categorii se impun în funcție de valoarea lor intrinsecă, de starea de conservare, de importanța și semnificația istorică, de aspectul estetic și prin modul în care se încadrează în peisajul natural sau în satul rural sau urban.

În funcție de categoriile menționate în România au fost inventariate peste 22.000 de monumente, 600 de muzee, colecții și case memoriale, peste 450 de monumente și ansambluri arhitectonice, peste 140 de monumente și situri arhitecturale.

Vestigiile arheologice preistorice și antice

Datorită vechimii și gradului modest de conservare, astfel de vestigii nu sunt foarte numeroase. Ele prezintă un interes științific pentru așa-zisul turism profesional (specialiști, studenți, elevi). Foarte multe elemente preistorice (artefacte) sunt conservate, și prezentate în muzee de profil. Unele sunt prezentate chiar pe loc sub forma unor amenajări speciale. Pentru România, o primă menține trebuie făcută pentru așa-zisa cultură Cucuteni (Moldova), identică cu așa-zisa cultură Ariușd din Transilvania.

Cultura Cucuteni se remarcă prin vase roșii, desene albe, domină spirala și apar inciziile. La Cernavodă apare Cultura Hamangia, cunoscută prin „Gânditorul”, iar la Târpești – Neamț apare „Gânditoarea”. Alte culturi: Petrești, Gumelnița. Cultura Cucuteni a intrat în patrimoniul istoric și cultural mondial.

Cu epoca fierului intrăm în Antichitate. Aici se încadrează civilizația daco-getică, de la care au rămas construcțiile fortificate de tipul unor cetăți de pământ: Stâncești – Botoșani, Cotnari, Cătălina, Radovanu (lângă Oltenița). Vestigiile dacice sunt numeroase. Adesea au dimensiuni impresionante, reflectând nivelul de dezvoltare, mărimea comunității umane, structura, organizarea socială, concepțiile religioase. În sudul Transilvaniei, în Munții Orăștiei, în zona cunoscută sub numele de „Cetățile dacice” există cea mai importantă grupare de construcții fortificate din perioada regatului lui Decebal. Amintim: capitala Sarmisegetuza Regia (lângă Grădiștea Muncelului), Costești, Blidaru, Piatra Roșie.

Un al doilea aliniament ar fi: Bărnița – Piatra Craivii (Apoulon) la poalele estice ale Apusenilor – Cugir. La Sarmisegetuza Regia s-a descoperit un sanctuar, altare și probabil un calendar în andezit sub forma unor coloane dispuse rectangular (au rămas doar bazele). Din surse contemporane scrise și cartografice(harta lui Ptolemeu) știm că în Dacia erau peste 40 de „dave”: lângă Piatra Neaț, probabil la Bâtca Doamnei era Petrodava. În Oltenia apare Sucidava (lângă Celei), lângă Brad – Sargidava, ș.a.m.d.

Odată cu vestigiile de așezări au fost descoperite și tezaurele din aur (cosoni – monede din aur dacice): Stâncești, coiful de paradă de la Cotnari, tezaurul de la Coțofenești (în apropiere de Dunăre).

Vestigiile civilițației grecești

Pe litoralul Mării Negre s-au înființat cunoscutele polisuri sau colonii grecești: Histria (satul Istria), Tomis și Callatis. Sunt rezultatul unor colonizări efectuate nu direct din Grecia, ci din colonia greacă Milet (Asia Mică). Aceste colonii de tip urban aveau un plan de amenajare arhitecturală și erau protejați de ziduri. Peste stratul culturii, elementele s-au suprapus influențelor civilizației romane.

Elementele civilizației romane

După anul 106 e.n. și instalațiile stăpânirii romane s-a format provincia Dacia romană (Dacia Felix). Romanii au aplicat modelul instituit și în alte teritorii europene. Au întemeiat orașe, de regulă, pe componentele fostelor orașe dacice: unele de tip colonial, altele de tip municipium, castre, sate (vicus, vici). Romanii au construit pentru noua provincie o nouă capitală: Sarmisegetuza Ulpia Traian (la trecerea dintre Țara Hațegului și culoarul Bistriței). S-au evidențiat numeroase temple, piețe sau forum-uri, edificii rezidențiale, monumente, statui.

Așezările urbane marcau o serie de drumuri importante: Turda, Potaissa (Turda), Napoca, POrrolissum (Moigrad). În unele erau cantonate legiuni. Aveau funcții administrative, importantă economice, exploatări de metale, sare: Alburmus Major (Roșia Montană) și Ampelum (Zlatna).

Pe întregul teritoriul provinciei erau amplasate castre romane (construcții fortificate), forturi, ziduri, valuri, șanțuri. După construirea castrelor, în apropierea și sub protecția lor se formau așezări de coloniști sau de autohtoni. Deoarece la construcția multora din ele s-a folosit piatră, vestigiile s-au păstrat: Teregova (Banat), Tibiscum (culoarul Timișului), Apulum, Potaissa, Gilău, Porrolissum, Orheiul Bistriței Ardelenești. Pe limesul estic cunoscut era Augustia (lângă Brețcu). O serie de castre punctau limesul Transalutan: Turnu Măgurele, Anitela, Romula, Câineni și Purița (defileul Jiului). Pe limesul danubian apare Dierna – Orșova, Drobeta.. Unele erau foarte mari (Apulum – 30 hectare). Au fost descoperite ferme romane (villa rustica).

Foarte cunoscut este podul de la Drobeta a lui Apollodor din Damasc din 106 d.Hr. Urmele se mai văd și astăzi. Se menționează existența unor segmente din fostele drumuri romane în zona Bârgăului.

În Drobeta se găsește monumentul de la Adamclisi (limba turcă – „biserica omului” – Trophaeum Traian 108-109), dedicat victoriei imperiului în războiul cu dacii.

Mozaicul roman de la Tomis este important prin faptul că aici descoperim că portul antic coincide destul de bine cu portul actual.

Obiectivele din Evul Mediu

În perioada următoare (circa 1.000 de ani), evoluția istorică cunoaște numeroase frământări politice, etnice, sociale, invazii (mongolii în 1241), formarea cnezatelor și voievodatelor, expansiunea marilor puteri (otomană, rusească, habsburgică). Se cristalizează religia creștină ortodoxă, dar se introduce și o expansiune a catolicismului. Din această epocă datează o serie de edificii militare. Sub protecția lor s-au putut dezvolta o serie de așezări urbane și rurale, s-au putut desfășura activități economice diverse. Unele dintre aceste fortificații sunt anterioare expansiunii maghiare: Biharia, Dăbâca (Podișul Someșan), Cetatea Colți (Hațeg) – reședință a cnezilor români din această parte a țării.

Mai bine conservate sunt cetățile mai noi din secolul al XIII-lea și, ulterior, reconstruite pe amplasamentul unor cetăți vechi distruse. Printre acestea amintim; Deva, Turnu Roșu, Rupea, Feldioara, Chioar. Se diferențiază prin incintă, cu valuri și șanțuri, cu bastioane (orașe cetăți). În aceste orașe se dezvoltă activități meșteșugărești. Sunt așa-zisele orașe de tip burg, specifice comunității săsești din Transilvania (Siebenburgen – numele vechi al Transilvaniei): Brașov, Sibiu, Sebeș, Mediaș, Sighișoara, Bistrița, Reghin.

Există și alte orașe cu ziduri: Cluj, Tg. Mureș, Făgăraș. Cea mai bine păstrat este situl urban medieval Sighișoara. Datează din 1191. Avea un zid lung, întărit cu 14 bastioane (nouă se păstrează și astăzi). Mai important este Turnul cu Ceas. Fortificațiile construite de cele 23 de bresle ale orășenilor, lucru întâlnit și la alte orașe transilvănene: Sibiu (Archebuzierilor), Mediaș (Făurarilor, Cojocarilor), Sebeș (Studentului), Baia Mare (Măcelarilor), Bistrița.

În secolul al XVII-lea s-au ridicat și cetăți după un plan stelar (sistemul Vauban): Arad, Timișoara, Oradea. Toate sunt destul de bine conservate, construite din cărămidă, având în interior clădiri administrative de epocă. În Depresiunea Brașov există „cetăți țărănești”, construite de comunitățile săsești. Aveau scopul de a oferi refugiu populației satului în fața unor pericole (atacuri turcești și tătărăști). Asemenea cetăți construite în secolele XV-XVII se află la Prejmer, Râșnov, Ghimbav, Câlnic. În Moldova, astfel de fortificații au fost realizate începând cu secolul al XIV-lea: Orhei, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Suceava, Tg. Neamț, deși au fost distruse (unele chiar de localnici). Fortificațiile apar și la Siret și Iași.

În Țara Românească au fost realizate în ordine cronologică de la nord la sud. Capitalele au fost, pe rând, la Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, București. Fortificații apar la Poienari (pe Argeș), Podul Dâmboviței, Cetățeni (pe drumul Câmpulung – Bran), Corabia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila.

Voievozii și nobilii și-au construit castele întărite: Hunedoara, Bran (Cavalerii Ioaniți). Unele erau reședințe de vară, altele erau amplasate în parcuri de vânătoare: Lăzarea, Biacțida, Jibou, Pe Someș – Ruginoasa, castelul Banffy – Cluj, Palatul Principilor – Alba-Iulia, Palatul Bruckenthal – Sibiu, Palatul Baroc – Oradea, Muzeul Țării Crișurilor, Palatele Brâncovenești de la Stoenești, Potlogi, Mogoșoara, Palatele Regale de la Peleș și Pelișor și Foișorul de la Sinaia.

Ar putea fi încadrate curțile și palatele domnești de la Suceava, Târgoviște, Curtea de Argeș, Curtea Veche București, castele de pavilioane, de vânătoare: Săvârșin (palat regal), Gurghiu, Lăpușna.

Dintre reședințele boierești amintim: în Țara Românească: zona Vâlcea – de tip „culă” – plan pătrat cu temelie și parter înalt: Măldărești, Cernătești. Se mai numesc si conace: Văcărești, Golești.

Obiective religioase

Sunt privite complex:

valoare intrinsecă religioasă;

valoare arhitecturală;

valoare artistică;

valoare istorică;

valoare economică;

focare de cultură;

Unele au vechime apreciabilă. Unele sunt simboluri de ortodoxie, altele ale romano- și greco-catolice .

Uneori, construcțiile religioase autohtone au preluat influențe stilistice străine, artistice, le-au adaptat modificat, generându-se adevărate sinteze și stiluri noi, originale. Din punct de vedere al rangului ecleziastic, cele mai importante așezăminte religioase și funcționalitatea, se disting mai multe categorii: catedrale, biserici, mănăstiri, schituri.

Mănăstirea este biserica și anexele sale.

Clasificarea obiectivelor

a) Bisericile vechi de zid (din piatră și cărămidă)

În Transilvania se găsesc câteva biserici vechi și foarte vechi construite în stil romanic. Stilul romanic se caracterizează prin construcții masive, înălțimi modeste, dezvoltate pe orizontale, iar arcele sunt semicirculare. Cupolele turnurilor se bazează pe cerc. La unele se găsesc și elemente locale, a asocierii mai multor elemente stilistice.

Printre cele mai vechi construcții religioase și creștine din România, dar și din Europa, este și Biserica de la Densuș. O parte a materialului utilizat a fost adus de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa sau de la castrul roman din apropiere (materiale reciclabile). Contraforturile, pereții bisericii au adesea inscripții romane sau decorații specifice, antichități (elemente de la temple, altare romane). Deosebită este turla (dreptunghiulară în secțiune la partea inferioară, la partea superioare are formă de prismă triunghiulară). Are și câteva suprafețe mici de pictură murală prost conservate. Picturile sunt socotite mai vechi de secolul al XV-lea. Alte biserici: Biserica Cârtișoara (Depresiunea Făgăraș), Biserica Cârța, Biserica Herina (județul Bistrița – cu un turn triplu din secolul al XIII-lea).

Catedrala Romano-catolică (Alba-Iulia) este din secolul al XII-lea, la care, pe lângă elementele romanice, s-au adăugat și elementele gotice. Ea însăși a folosit ca loc de amplasate o construcție romană pe ca s-a construit ulterior, probabil în secolul al IX-lea o biserică mai mică. În această catedrală se află mormântul lui Iancu de la Hunedoara, regent al Ungariei, și o orgă din secolul al XIX-lea, cu peste 12.000 de timpuri.

Transilvania deține biserici în stil gotic (dezvoltate pe verticală a întregii poziții, arcele sunt sub formă de ogive). Este vorba de influențe ale goticului european târziu din secolele XIV-XVI.

Geamurile se evidențiază prin vitralii. În interior nu au ornamentație. Bisericile ortodoxe sunt mai sobre. La exterior au contraforturi.

Dintre acestea se distanțează Biserica Neagră din Brașov. Este considerată cea mai mare catedrală gotică din România. Are o mare orgă și colecții valoroase de obiecte liturgice.

Amintim și Biserica Sf. Bartolomeu și Biserica Sf. Nicolae din Scheii-Brașov. Acestea sunt din secolul al XIII-lea. Importantă este și Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca (1349-1480). Beneficiază de o expunere foarte bună (o piață largă, încadrarea în peisaj este foarte importantă).

Alte biserici gotice: Sibiu, Sighișoara, Tg. Mureș, Bistrița, deci în partea de nord-est a Transilvaniei.

În Moldova și Țara Românească apar bisericile ortodoxe, ruine și obiective mai puțin păstrate. Sunt ruine ale unor biserici catolice vechi.

Bisericile ortodoxe se remarcă și sunt valoroase nu atât prin dimensiuni, ci și prin potențial economic. Se remarcă prin arhitectură, armonie și unitatea compoziției elementelor de arhitectură și pictură prin influențe bizantine și printr-o bogată și foarte valoroasă veche pictură interioară și exterioară. Pictura murală (ca tehnică) este fresca (se realizează pe tencuiala udă). Ele au avut o importanță religioasă, dar au și o importanță istorico-culturală, considerate pe bună dreptate secole la rând, cărți de istorie și educație patriotică.

În Moldova se impune Biserica Bogdana (Panteonul Moldovei). Are printre cele mai vechi morminte a primilor domnitori ai Moldovei. Este considerată cea mai veche biserică medievală de zid din Moldova.

Suceava, a treia capitală a Moldovei, are mai multe bisericii: Biserica Mirăuți (aici se ungeau domnii), Biserica Sf. Gheorghe (Biserica Sf. Ion), Biserica Sf. Dumitru (secolul al XVI-lea), Biserica Armenească Zamca, Biserica Împlinirii Dorințelor, ș.m.a.

Biserici la Iași: Biserica Trei Ierarhi (capodoperă în piatră, ctitorie a lui Vasile Lupu, poleită de aur, valoroasă și pentru pictura interioară, cu morminte ale D. Cantemir și al lui Al. i. Cuza), Biserica Golia, Biserica Sf. Nicolae cel Nou, două biserici fortificate în sudul orașului, pe dreapta râului Bahlui: Biserica Galata și Biserica Cetățuia.

Alte biserici: Biserica Hârlău, Biserica Probota, Biserica Slatina (ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu).

În București apar biserici de secolele XIV-XV: Biserica Radu-Vodă, Biserica Mihai Vodă, Biserica Antim, Biserica de la Curtea Veche, Biserica de la Stravapoleos, Biserica Sf. Gheorghe cel Nou.

Biserici vechi și valoroase apar și la Târgoviște, Curtea de Argeș, Câmpulung, Craiova.

În Transilvania există biserici din această perioadă în stil baroc la Oradea, Timiș, Arad, Alba-Iulia, Brașov și altele. Stilul baroc se caracterizează prin elementele decorative (un anumit exces de elemenete decorative).

Dintre catedralele mitropolitane menționăm: Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, Catedrala din Cluj, Catedrala Întregirii Neamului din Alba-Iulia (1921-1933, construită în stil bizantin), Tg. Mureș, Oradea, Mitropolia Moldovei sau Biserica Sf. Parascheva (Iași, pictată de Victor Tătărescu), Patriarhia Română din București.

b) Mănăstirile

În orice mănăstire, există și biserică. Trebuie considerată ca o formă specială de așezare umană (așezăminte monahale), complexe religioase, administrative, politice, fortificate culturale. Multe dintre ele sunt ctitorie de voievozi, boieri (nu aveau, de regulă, turlă). Specifice mănăstirilor sunt și chiliile. Ele au ateliere de pictură, broderie, sculptură, prelucrarea metalelor, ceramicii, lemnului, pietrei. Mănăstirile cele mai mari erau înzestrate prin danii (proprietăți – terenuri). Aveau iazuri de pește, stupi, stupine și prisăci până în Podișul Central Moldovenesc (păduri). Aceste domenii întinse le permiteau traiul de zi cu zi a comunității monahale și realizau construcții, opere culturale și de construcție, tipăreau cărți. În muzeele existente în vechile mănăstiri sunt păstrate relicve de mare importantă pentru istoria întregii regiuni.

O grupare importantă de mănăstiri se localizează în Bucovina. Mănăstirile sunt localizate în Carpații Orientali: Voroneț, Moldovița, Sucevița, Humor, Putna. În zona de contact a obcinilor, între Obcina Mare și Podișul Sucevei se localizează Arbore. Câteva se localizează în Podișul Sucevei efectiv în zona de podiș.

Unele dintre acestea au anumite culori simbol: Voroneț (albastru de Voroneț), Sucevița (fond galben, dar și aureolele sfinților), Humor (domină culoarea roșie), Sucevița (verdele).

Mănăstirile de aici sunt construite în secolele XV-XVII, în perioada de maximă înflorire a statului feudal românesc și sunt valoroase prin stilul arhitectural al bisericii și picturile lor (exterior și interior), prin ansamblurile mănăstirești caracterizate de focarele culturale. Rolul lor era religios, ecleziastic, tablourile votive (reprezentări ale ctitorului și familiei lui).

Mănăstiri: Putna (ctitorie a lui Ștefan cel Mare), Râșca, Slatina (ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu), Dragomirna (apariția brâului, motivul funiei răsucite, care înconjoară biserica pe o treime a suprafeței ei), Zveltețea (caracterizată prin suplețe, ziduri solide, pictură pe jumătate din biserică, ctitorie a lui Anastasie Crimca), Voroneț sau Capela Sixtină a Orientului (atrage prin mesajul cultural, prin concepție, prin suprafața peretelui de vest al mănăstirii ce este o întreagă pictură care reprezintă Judecata de Apoi, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, a fost construită rapid).

Fauna este obligatorie. Ca pești apar păstrăvii.

Toate aceste mănăstiri apar ca și cetăți. Cea mai frumoasă este Sucevița, ctitorie a familie voievodești a Movileștilor (pe peretele nordic). Pictura încă este într-o stare mai deplorabilă.

În zona Neamțului, Mănăstirea Neamț este considerată cea mai veche din Moldova, datând din perioada lui Alexandru cel Bun. Aici a funcționat o tiparniță.

Alte mănăstiri: Agapia (din secolul al XVII-lea, importanța sa este dată de picturile lui Nicolae Grigorescu, pe pereți apar arhanghelii Mihail și Gavril), Văratic (ne amintește de Mihai Eminescu și Veronica Micle), Secu (în trecut, „secu” însemna „a tăia pădurea”, și această mănăstire, ca și cele din Bucovina, se încadrează în peisajul natural, „păduri de argint” – relief subcarpatic, păduri de foioase sau păduri de plopi, „păduri de aramă” – păduri de fag), în apropiere se află Cetatea Neamțului sau o serie de biserici de pe Valea mijlocie a Bistriței (Bistrița, Bisericani și Pângărați).

În zona Curburii Carpatice și Subcarpatice apar mănăstirile Cașim, Soveja, Cheia, Sinaia. Târgoviște are Mănăstirea Dealul (capul lui Mihai Viteazu). În Subcarpații Argeșului apare Mănăstirea Curtea de Argeș (ctitorie a lui Neagoe Basarab, cu cinci turle; aici se găsesc mormintele lui Carol I și Ferdinard, reginei Maria, osemintele lui Carol al II-lea, Polonia; de aici se trage legenda meșterului Manole).

În Subcarpații Vâlcei și ai Oltului există o grupare de vechi mănăstiri: Cozia (ctitorie a lui Bolintineanu), Hurez sau Horez (ctitorie a lui Brâncoveanu, domnitor-martin, exemplu tipic pentru arta brâncovenească, are elemente bizantine, baroce, renascentistă, cu influențe locale, autohtone; cu toate astea, biserica a realizat o sinteză foarte valoroasă).

Între Olt și Jiu, tot în Subcarpați, se întâlnesc mai multe mănăstiri cu o valoare mai modestă: Govora (Bistrița Olteană), Armota, Polovragi.

Apare și o grupare în jurul Bucureștiului: Plumbuița, Căldărășani, Snagov, Cernica.

Viața monahală ortodoxă a evoluat mai greu în Transilvania, nu sunt multe monumente ortodoxe: Râmeți (județul Alb), Nicula, Sâmbăta (Țara Făgărașului, ctitorie brâncovenească), Rohia (în Maramureș, secolul al XIX-lea).

În afară de biserici și mănăstiri, mai amintim și schiturile (construcții religioase de dimensiuni mici, cu puțin călugări, situate în locuri foarte izolate): Chilia lui Daniil Sihastru (la Putna, în piatră – gresie), Schitul Durău (de la Neamț, renumit pentru picturile lui Toniza), Schitul Peștera (de pe Valea Ialomiței), Sihăstria Rarău (pe lângă schitul vechi și alte schituri mai mici).

Bisericile de lemn sunt biserici făcute din lemn în totalitate (peți, căpriori, cruci, mobilier, interior, cuie tot din lemn). Poate și datorită faptului că metalul are scump. Sunt unele dintre cele mai frumoase exemple ale civilizației lemnului. Pe teritoriul nostru au fost inventariate circa 600 de biserici din lemn, iar dintre acestea multe sunt în Maramureș. Bisericile au multe influențe gotice (înălțimea și zveltețea turlelor). În Maramureș se găsesc biserici care multe sunt construite în secolul al XIV-lea la Ieud, Bârsana. Cele mai noi sunt realizate în anii de pe urmă. Pe Valea Izei, în afară de cea de la Ieud și Bârsana, mai există un Ieud din 1394. Amintim și bisericile de la Cuhlea (ctitorie a lui Bogdan Vodă) și Drăgomirești (biserica veche). Apar și la Giulești, în bazinul Vișeului, Borșa.

La Bârsana apare o biserică nouă, cu o turlă de 56 m. Această biserică nouă este cea mai înaltă construcție din țară.

Alte construcții de lemn se găsesc în Țara Lăpușului, la Chinarul, în județul Sălaș, în Apuseni, în Bucovina – Biserica de la Volovăț (adică de Ștefan cel Mare la Putna), Reuseni, Mănăstioara (ctitorie a lui Ștefan cel Mare), Stejaru (biserica dintr-un lemn).

Bisericile din lemn sunt considerate printre cele mai reprezentative pentru civilizația românească veche, pentru civilizația lemnului, reprezintă elemente de continuare și păstrare a tradițiilor. Cuiele se făceau din tisă, acoperișul din draniță cu molid.

c). Bisericile sătești fortificate

Reprezentativă este Biserica din piatră cu zid de cetate Kürchen Bürgen.

Apar mai ales două zone: în sudul Depresiunii Transilvaniei și Depresiunea Brașovului. Ele au fost realizate de comunitățile săsești. Este cunoscută biserica de la Biertani cu trei rânduri de ziduri. Mai apar și Depresiunea Brașov, Codlea, Hâldioara.

Există și biserici ale altor culturi religioase: moschei (mirarete) la Constanța, Techirghiol, cu un interior ce respectă unele condiții, biserici armenești: Zamca și Hagigadar (toponimul „lacăt”), temple, sinagogi.

d). Complexele arhitectonice urbane

Ele sunt conservate, în general, în mică măsură. Se păstrează ca situri vechi. Apare la Sighișoara, Brașov, Sibiu, Sebeș, Cluj, Bistrița, București (zona Lipscani), podul Mogoșoaiei (ulițe-podite, modernizate cu bârne de stejar, puse una lângă altele), Curtea Veche (București), centrul vechi al Târgoviștei, zona Curții Domnești de la Iași (între Palatul de Cultură, Trei Stejari, Golia și Clădirea Mitropoliei), zona curții domnești de la Suceava (turnul lui Alexandru Lăpușneanu și Biserica lui Petru Rareș).

e). Obiective culturale

Muzeele și colecțiile

În țara noastră sunt peste 220 de muzee. Capitala deține numeroase muzee. Ele au un rol important în acțiunea de cunoștință, de popularizare.

Clasificarea muzeelor:

muzee complexe;

muzee specializate;

muzee pavilionare;

muzee în aer liber.

Muzeele de artă sunt cu caracter complex (picturi, sculpturi, muzică, literatură), ca spații geografice se referă la artele în România, spre scară mondială. Muzeul de Artă din România datează din secolul al XIX-lea, restructurat în secolul al XX-lea. Cuprinde si pictură autohtonă: Grigorescu, Andreescu, dar și sculptură, opere ale unor sculptori ca Brânduși, Irimescu, dar și Rembrand, Roubense.

La București există și alte muzee: renumitul Muzeu al Colecțiilor de Artă, Donații (de către proprietarii statului), Oprescu, Zambacian ce cuprind sculptură și pictură, ș.a.

Muzeul Bruckenthal din Sibiu este adăpostit de o clădire care cuprinde peste un milion de exponate.

Muzeul de Artă din Cluj-Napoca este într-un palat mobilier baroc, iar Muzeul de Artă din Iași este adăpostit de Palatul Culturii. Nu trebuie uitat Muzeul Ion Irimescu din Fălticeni, dedicat sculptorului în vârstă din 102 ani.

Muzeul de Istorie și Arheologie

Muzeul Național de Istorie al României din București adăpostește tezaure valoroase, de aur de la Migrad, Cucuteni, Pietroasa (Cloșca cu puii de aur), coiful de aur de la Coțofenești.

Alte muzee: Muzeul de Istorie și Arheologie, Muzeul de Istorie al Moldovei (mutat la Palatul Culturii în Iași), Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța, alte muzee la Alba-Iulia, Oradea, Muzeul Militar Central, Muzeul de Istorie al Bucovinei.

Muzeele Etnografice

Sunt muzee pavilioane sau în aer liber, creații ale culturii populare.

Muzeul Satului din București este un muzeu în aer liber și Muzeul Țăranului Român. Muzeul Satului se leagă de numele unui sociolog – Dimitrie Gusti.

Muzeul Tehnicilor Populare din Sibiu, din Dumbrava Sibiului (1962) are mii de exponate care ilustrează diferite activități tradiționale: olărit, prelucrarea lemnului, păstorit, morărit, industria populară textilă.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj este amenajat din 1922, având ca primul director pe geograful Romulus Vuia. Are o secție cu elemente specific transilvănene.

Muzeul Etnografic al Maramureșului din Sighetul Marmației ilustrează gospodăria țărănească din 1611, făcută din stejar și bârne.

Altele: Muzeul Etnografic de la Lupșa, Hanul Domnesc (secție a Muzeul Bucovinei), Muzeul Satului Bucovinean, Muzeul Etnografic din Rădăuți, Humor, Muzeul Lemnului și Muzeul lingurilor de lemn din Câmpulung Moldovenesc.

Muzeele specializate

Muzeul Ceasurilor (Ploiești), Muzeul Aurului (Brad, faimos prin pepite), Muzeul Chihlimbarului (Buzău), Muzeul Sării (Slănic), Muzeul Marinei (Constanța), Muzeul Căilor Ferate (Gara de Nord).

Muzeele științifice

Au o adresabilitate redusă: elevi, studenți, cercetători.

Amintim următoarele muzee: Muzeul de Științe Naturale (Muzeul de Antropologie București), Muzeul de Istorie Naturală (din secolul al XIX-lea), Muzeul de Antropologie din București, Acvariul din Constanța, Muzeul Deltei Dunării din Tulcea, Delfinariul din Mamaia.

Muzeele Tehnice

Muzeul Tehnici Dimitrie Leonida, Muzeul Apelor din Fălticeni (creat de Mihai Bălcescu), Muzeul de Științe Naturale din Suceava (cu exponate din domeniul geologiei – flori de mină), Muzeul Zoologic, Rezervația Geologică Vânătorii din Neamț.

Casele Memoriale

Toate marile personalități din România își au casele lor memoriale: Ipotești (Mihai Eminescu), Humulești și Bojdeuca din Țicău (Ion Creangă), Dorohoi (G. Enescu), Casele Mihail Sadoveanu din Iași și Fălticeni, Casa Memorială de la Hebița, Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni.

Bibliotecile

Sunt obiective turistice culturale: Biblioteca Batheaneum din Alba-Iulia, Codex Aurcus sau Cosmografia lui Ptolemeu, Biblioteca Telecky din Tg. Mureș (fond de carte veche, tipărite, manuscrise).

Monumentele istorice

Exemple: Trofeum Traiana și Mărășești.

Monumentele sunt extrem de diverse, amintesc despre anumite momente din istoria poporului nostru: Monumentul de la Moisei – Maramureș (din travertin).

Monumentele artistice

De exemplu, cele realizate de Constantin Brâncuși la Tg. Jiu: Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului.

Grupurile staruare cu valoare istorică și artistică

Monumentul lui Ștefan cel Mare, Monumentul lui Ștefan cel Mare de la Băcăuani, Monumentul lui Mihai Viteazu din București, statuia lui Matei Corvin din Alba-Iulia, statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași, statuia lui Dragoș-Vodă de la Câmpulung Moldovenesc.

Parcurile urbane

Parcul Cișmigiu, Parcul Copou cu Teiul lui Eminescu din Iași, Parcul Tg. Jiu realizat de Brâncuși, Parcul Timișoara.

Există în toate orașele busturi ce amintesc de marile personalități ale țării noastre.

f). Obiective Economice

barajele

Barajul de la Vidraru (de pe Argeș, în arc, cu Statuia Energeticienilor din oțel), Monumentul Constructorilor Rutieri (la Sucevița).

Hidrocentralele

Sunt caracterizate prin curățenie și puțin zgomot.

Podurile

În zonele cu relief accidentata apar viaductele. Aici calea ferate se realizează pe niște picioare. Pe Defileul Jiului apare la Bombești-Leordeni un lanț de tunele, poduri și viaducte.

Altele: Podul lui Apolodor (la Drobeta, cel mai lung din Europa), podurile mai vechi de la Cernavodă și Fetești, Podul rutier Giurgeni – Vadu Oii, Podul de la Hârșova, poduri mai noi în zona Cernavodă-Fetești.

Canalele

Importante sunt cele de la Dunăre – Marea Neagră, de la Agigea și Canalul Bega.

Fondul turistic rural (Lumea Satului Românesc Tradițional)

Satul în integralitatea sa se încadrează într-un anume peisaj natural. Importante sunt gospodăriile cu casele și anexele ei. Elementele sunt legate de ocupațiile tradiționale.

Importante sunt zonele viticole și zonele de prelucrare a pietrei și lemnului.

Importantă este localitatea Marginea prin olărit și ceramică.