Potentialul Turistic Cultural al Sistemului Teritorial Horezu

CUPRINS

Introducere

Istoricul cercetărilor

Capitolul 1 : Cadrul natural ca suport al elementelor tursimului cultural

Încadrarea geografică și infrastructura generală

Relieful și geologia

Condiții climatice

Rețeaua hidrografică

Factori pedogeografici

Flora și fauna

Capitolul 2 : Cadrul socio-economic al localității Horezu

Populația

Economia

Capitolul 3 : Caracterul istoric al sistemului teritorial Horezu

3.1 Atestare documentară și toponimie

3.2 Satele componente

Capitolul 4 : Resursele turistice antropice-baza dezvoltării trusimului cultural

4.1 Arta și cultura populară

4.1.1 Obiceiuri tradiționale

4.1.2 Portul popular

4.1.3 Meșteșuguri tradiționale

4.2 Edificii religioase și monumente cultural- istorice

Capitolul 5 : Baza tehnico – materială utilizată în depresiunea Horezu

Structuri turistice

Structuri turistice de cazare

Structuri turistice de alimentație publică

Structuri turistice de agrement

4.3 Circulația turistică

4.4 Analiza SWOT a turismului cultural-istoric

CAPITOLUL 6 : Posibilități de dezvoltare a turismului în orașul Horezu

CAPITOLUL 7: Concluzii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de licență intitulată „Potențialul turistic cultural al sistemului teritorial Horezu” reprezintă o încercare de expunere a ofertei turistice culturale dintr-o întinsă și complexă arie geografică și etnografică și, în același timp o revitalizare prin scris a tradițiilor și obiceiurilor zonei. Am ales această temă în speranța că voi putea contura în detaliu obiectivele turistice naturale și antropice care fac din orașul Horezu un binecunoscut centru etnografic, folcloric și de tradiții românești.

Pe de altă parte, această temă este una de actualitate care a stârnit interesul multor persoane de-a lungul timpului, dovadă fiind numeroasele lucrări în care orașul Horezu a fost caracterizat. În același timp, pot spune că și eu mă număr printre aceste persoane preocupate de cultura și tradiția acestui oraș, interesul fiindu-mi stârnit în cursul aplicațiilor practice realizate în timpul facultății. A fost o reală plăcere să vizitez alături de colegi și cadre didactice această zonă unică și, în special, să merg singură să mă documentez în legătură cu originea culturii și civilizației localității păstrate cu atâta sfințenie de către oamenii locului.

Pe parcursul documentării și realizării acestei lucrări am observat că această zonă este una foarte bogată din punct de vedere geografic, istoric și cultural. În lucrare sunt descrise minunățiile de obiective turistice realizate de natură, precum și cele create de om cu multă trudă.

Este bine de clarificat și un aspect important care se regăsește în titlul lucrării și anume conceptul de „sistem teritorial”. Sistemele teritoriale sunt definite ca „ansambluri funcționale […] constituite din elemente și relații care au ca finalitate atingerea unor țeluri comune”, după cum afirma autorul Ianoș I. în lucrarea sa intitulată „Sisteme teritoriale. O abordare geografică”. Elementele cadrului natural au oferit oamenilor posibilitatea de a pune bazele uneia dintre cele mai frumoase ceramici din țară, iar construcțiile realizate de aceștia au dus cu timpul la dezvoltarea turismului și la prosperitatea zonei.

Alexandru Vlahuță susținea la începutul secolului al-XX-lea că natura a dăruit pământurilor vâlcene „ cu amândouă mâinile din toate frumusețile și din toate comorile cu care-i înzestrată Țara Românească”, iar despre acest frumos ținut a afirmat, în opera sa „România pitorească”, următoarele: „ Aici suntem în mijlocul județului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii și unul dintre cele mai frumoase ținuturi ale țării”.

Și eu sunt de părere că pământurile horezene au fost înzestrate de natură cu toate frumusețile ei, dovada stând în splendoarea peisajelor și trăsăturilor cadrului natural, suportul dezvoltării culturii locurilor, ducând la deschiderea unui domeniu de interes, turismul cultural, ce îmbină elementele naturale și valorile artistice.

În ceea ce privește conținutul lucrării, se cuvine să precizez că aceasta este structurată în șapte capitole, care la rândul lor au subcapitole menite să pună în valoare cultura locului. Lucrarea debutează cu primul capitol în care sunt conturate cele mai importante componente ale cadrului natural care s-au dovedit de-a lungul timpului un real suport pentru elementele turismului cultural. Dintre componentele ale cadrului natural au fost descrise următoarele: relieful, condițiile climatice, rețeaua hidrografică, flora și fauna.

În cel de-al doilea capitol al lucrării sunt expuse câteva date despre populația orașului și economia acestuia, în limitele în care statisticile au permis acest lucru.

Cel de-al treilea capitol intitulat „Caracterul istoric al sistemului teritorial Horezu” abordează date istorice legate de atestarea documentară a orașului și câteva elemente descriptive ale satelor din componența sa.

În cel de-al patrulea capitol al lucrării am încercat o descriere a resurselor turistice antropice care au stat la baza dezvoltării turismului cultural al orașului. Aici, am conturat elemente ale artei populare ca obiceiurile, portul popular și meșteșugurile tradiționale care au făcut arealul celebru. De asemenea, mi-am axat atenția pe principalele edificii religioase și monumente culturale creionând cât mai bine cu putință istoria lor și arhitectura acestora.

Cel de-al cincilea capitol vine în completarea celui anterior prin expunerea principalelor structuri de cazare, alimentație publică și de agrement care permit turiștilor să viziteze obiectivele turistice și să rămână mai multe zile în această zonă. Acest capitol este însoțit de o analiză SWOT a arealului care pun în evidență punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și riscurile turismului orașului.

În ultimele două capitole ale lucrării am încercat să expun posibilitățile de dezvoltare locală a turismului, precum și concluziile referitoare la abordarea acestei lucrări.

De asemenea paginile lucrării sunt însoțite de numeroase repere vizuale pentru a putea ilustra cât mai bine cu putință frumusețile acestui centru etnografic și folcloric.

În încheiere pot să afirm cu tărie faptul că zona studiată se bucură de un adevărat potențial turistic care ar putea să fie mult mai mult valorificat decât este în momentul de față și sper ca într-un viitor apropiat să se găsească modalități de promovare a arealului mult mai bine puse la punct prin strategiile de dezvoltare întreprinse de autoritățile locale.

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Devenit un adevărat centru al ceramicii românești, centru etnografic și folcloric, precum și un important punct al spiritualității românești după clădirea Mănăstirii Hurezi, orașul a reprezentat încă din cele mai vechi timpuri un pol de atracție al turiștilor.

Despre Horezu s-au întocmit multe scrieri, însă acestea nu încep, cum ar fi de așteptat, cu scrierile cronicarilor români sau a altor autori de monografii. Studiile asupra acestui centru debutează abia la începutul secolului al- XX-lea, când ceramica locului și mănăstirea în sine au început să stârnească interesul autorilor.

Istoricul Nicolae Iorga a făcut o primă prezentare a locurilor în anul 1907, în lucrarea „Hîrtii din Arhiva Mănăstirii Hurezului”, unde spunea: „În marginea codrilor Vîlcei, într-o minunată vale, împodobită cu toate podoabele firii, se întemeiase încă din vechi timpuri un sat care purta, ca și rîul care curge prin el, numele paserii al cărei bocet se aude noaptea din adîncul acelor păduri străvechi: Huhurezii, prin prescurtare, Hurezii, sau Urezii. ”.

O dată cu trecerea timpului, în 1935, a apărut o lucrare scrisă de Ion Ionașcu intitulată „Contribuții la istoricul Mănăstirii Hurezi” ce prezintă aspecte legate de ctitoria lu Constantin Brâncoveanu, iar de aici mănăstirea hurezeană a devenit un subiect preferat de unii cercetători, dând astfel naștere unor lucrări științifice de mare valoare care au abordat printre altele arhitectura monastică și meșteșugul olăritului. Dintre aceste lucări trebuiesc menționate: „Hurezi” de Ion Miclea și Radu Florescu scrisă în 1989, „Constantin Brâncoveanu între Casa Cărților și Ievropa” scrisă de Răzvan Teodorescu, „Istoricul Mănăstirii Hurezi” elaborată de episcopul Râmnicului Gherasim Cristea în anul 2003.

Aspecte legate de ceramica din Horezu, precum și elemente privind meșteșugurile zonei sunt studiate de către autorii Paul Petrescu și Stahl în lucrarea „Ceramica de Hurez”, precum și de autoarea Corina Mihăescu în lucrarea „Ceramica de Horez, Lutul- miracol și devenire”.

Este bine de menționat faptul că prima lucrare monografică asupra localității Horezu a fost întocmită de autorul Corneliu Tamaș în anul 1995, acest subiect fiind preluat în 2012, cu date actualizate despre oraș, de autorii Vetuța Ciocan și Valentin Ciocan.

Sunt convinsă că acest subiect nu este unul epuizat și că va mai fi în centrul de interes al unor autori, fiind completat cu diferite momente istorice, mai ales cu cele din istoria recentă a localității Horezu.

CAPITOLUL 1

Cadrul natural ca suport al elementelor tursimului cultural

Încadrarea geografică și infrastructura generală

Orașul Horezu se înscrie ca unul dintre cele mai importante puncte turistice din țară, fiind considerat centrul turismului cultural și o capitală a ceramicii românești. „Localitatea se află la intersecția paralelei de 45°59’ 00’’ latitudine nordică cu meridianul de 23°59’39’’ latitudine estică, la jumatatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord”.

Ca și așezare geografică orașul Horezu se află în extremitatea nord-vestică a județului Vâlcea, pe râul Luncavăț, fiind mărginită la nord de Munții Căpățânii (Vf. Ursu 2124 m) și la sud de Măgura Slătioarei. Localitatea este parte componentă a depresiunii omonime care se desfășoară între Dealul Costeștilor la est și Dealul Milostea la vest.

Localitatea Horezu are o suprafață de 11.800 ha și un număr de 7 sate: Tănăsești, Ifrimești, Urșani, Râmești, Horezu, Romanii de Jos, Romanii de Sus, localitățile Bârzoteni și Florești au fost înglobate în alte sate. Ca și vecini, zona Horezu are la nord teritoriile comunelor Mălaia și Voineasa din Bazinul Lotrului, la est Băile Olănești, Stoenești și Pietrari, la vest comunele gorjene Polovragi, Alimpești, iar la sud se învecinează cu un șir de comune vâlcene – Popești, Cernișoara, Mateești.

Important centru turistic, orașul Horezu are o infrastructură generală bună, atât din punctul de vedere al accesibilității în oraș, cât și al nivelului de echipare tehnico-edilitară.

Accesibilitatea pe raza orașului se realizează pe diferite căi : rutieră, feroviară și aeriană.

Accesibilitatea rutieră

Localitatea este tranzitată de drumul național 67 pe direcția est-vest, o arteră rutieră importantă care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu. DN 67 intersectează 3 magistrale rutiere de mare circulație:

E81 : Halmeu- Satu Mare-Cluj-Napoca –Sibiu- Râmnicu Vâlcea- Pitești-București;

E79: Oradea- Deva- Petroșani- Târgu Jiu- Craiova- Calafat;

E70: Giurgiu- București- Alexandria- Craiova- Drobeta Turnu Severin- Orșova- Băile Herculane- Timișoara- Moravița.

Accesibilitatea rutieră se realizează în special pe drumul european E81, și pe drumurile naționale DN67 (Râmnicu Vâlcea – Horezu – Târgu Jiu – Motru – Drobeta Turnu Severin) și DN 65C (Horezu – Bălcești – Craiova).

Accesibilitatea feroviară

Linia feroviară secundară Piatra Olt- Podul Olt poate deservi orașul Horezu prin stațiile de cale ferată din Râmnicu Vâlcea (situată la 44 km depărtare de Horezu) și Govora ( situată la 31 km depărtare de oraș). De la aceste stații se poate parcurge distanța până în localitate urmându-se traseul rutier pe DN 67.

Accesibilitatea aeriană

La fel ca în cazul accesibilității feroviare, aeroportul care poate deservi orașul se află la o distanță de 111 km în Craiova, iar traseul de la aeroport în Horezu se poate parcurge prin drumul DN 65C.

La nivel de infrastructură generală, teritoriul administrativ al localității este traversat pe o distanță de 6 km de:

drumuri naționale: DN 67 și DN 65C

drumuri județene: DJ 665 (Horezu – Vaideeni – Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Curțișoara / DN 66 / E 79) și DJ 669 (Dealul Ulmului – Romani);

drumuri comunale (care însumează o lungime de 23 km): Dc 139 (Horezu – Măldărești); Dc 142 (Horezu – Urșani); Dc 143 (Horezu – Olari – Tănăsești); Dc 146 (Horezu – Romanii de Jos) și Dc 147 (Romanii de Jos – Neagota);

Din punct de vedere al echipării tehnico-edilitare pe raza localității Horezu există alimentare cu energie electrică, rețea de canalizare, alimentare cu căldură, alimentare cu apă, stație de epurare, rețea de telefonie și televiziune, colectarea deșeurilor menajere:

alimentarea cu energie electrică se realizează prin firma SC. Electrica, corelată la sistemul energetic național de mică, medie și înaltă tensiune;

rețeaua de canalizare se realizează prin canale pluviale și canale menajere, având o lungime de 10,5 km, iar populația racordată la sistem are un procent de 45%;

alimentarea cu căldură este asigurată prin 2 surse: de la două centrale termice solide ce furnizează căldură în blocurile de locuințe, Spitalul Orășenesc și în grădinițe, și de la centrale termice individuale situate în locuințele oamenilor;

alimentarea cu apă în localitate se realizează prin 2 captări: din pârâul Romani și pârâul Râmești , iar lungimea rețelei de distribuție are 20.000 m din sursa Romani și 37.561 m din sursa Râmești.

Aproape întreaga populație este racordată la rețeaua de apă potabilă, însă există și gospodării mai izolate unde alimentarea cu apă se face prin intermediul fântânilor sau a unor mici captări de apă;

stația de epurare este de tip mecano-biologică, având un debit total de 107 l/s;

rețeaua de telefonie și televiziune: în localitate există telefonie fixă racordată la centrala digitală Horezu, la care sunt legate și comunele Vaideeni și Măldărești. În ceea ce privește televiziunea , aceasta se realizează prin cablu, furnizată fiind de firma IMSAT;

colectarea deșeurilor menajere se realizează mecanic doar în partea centrală a orașului, la gospodăriile din sate nu există un mecanism de colectare a deșeurilor. Depozitarea deșeurilor menajere din centrul orașului se face într-un spațiu special amenajat.

1.2 Relieful și geologia

Sistemul teritorial Horezu se întinde în centrul depresiunii cu același nume , având ca vecini în nord versanții sudici ai Munților Căpățânii, la sud Măgura Slătioarei, Dealul Costeștilor la est și Dealul Milostea la vest. Depresiunea Horezu este „..una din acele depresiuni ca o covată caracteristică Carpaților, ce nici unei altei șiri muntoase din Europa nu i se poate atribui ” , aceasta face parte din Subcarpații Olteniei, o unitate de relief sinclinală bine conturată din punct de vedere geomorfologic și hidrografic.

Arealul orașului Horezu se desfășoară în trepte de altitudine, aceasta descrescând de la nord (2.124 m- Vf. Ursu, Munții Căpățânii ) către sud (470 m).

Altitudinea medie a localității se situează în jurul valorii de 550m.

Foto 2: Peisaj din Horezu

Sursa: www.google.ro

Din punct de vedere geologic zona studiată este alcătuită din formațiuni cristalofiliene la nord și depozite sedimentare la sud, iar ca și tectonică aceasta aparține orogenului carpatic, fiind costituită din două unități majore: Pânza Getică și Autohtonul Danubian.

Pânza Getică este alcătuită din formațiuni cristalofiliene prealpine și dintr-o cuvertură sedimentară în cadrul căreia cele mai vechi depozite sunt de vârstă Carbonifer superior.

În completarea Pânzei Getice vine Autohtonul Danubian reprezentat de gnaisele amfibolice,calcare, dolomite și cuarțite.

Depozitele sedimentare din sudul localității sunt de vârstă neogenă până la cuaternară, fiind formate din nisipuri, argile, pietrișuri, argile marnoase pliocene.

1.3 Condiții climatice

În relație directă cu forma de relief și nivelul altitudinii, cadrul natural al orașului este completat de o climă temperat-continentală cu influențe submediteraneene, propice pentru dezvoltarea unor specii iubitoare de căldură. Caracteristica principală a climatului zonei este moderarea fenomenelor meteorologice extreme, astfel că verile sunt răcoroase, iar iernile blânde.

Temperatura medie anuală se înregistrează în jurul valorii de 10,3° C. În decursul unui an pe raza localității temperaturile ridicate se înregistrează în luna iulie, astfel temperatura medie a lunii este de 19,5° C, iar temperaturile minime se înregistrează în luna ianuarie, această lună având o medie de -3° C. Temperaturile minime și maxime absolute pe teritoriul orașului s-au înregistrat în data de 13 ianuarie 1963 cu valoarea de -21,8° C și în 4 iulie 2000 cu o valoare de 39° C. Pe crestele munților temperatura aerului are o valoare de -7° C în luna ianuarie și 12° C în luna iulie.

Durata de strălucire a Soarelui este situată în jurul acelorași valori: maxima fiind de 1886 ore în anul 1997 și minima de 1546 ore în anul 1996.

Precipitațiile atmosferice anuale la Horezu se situează în jurul valorii de 900 mm. Indiferent de forma pe care o au, ploi sau ninsori, precipitațiile sunt importante pentru umezirea solului și implicit în dezvoltarea plantelor. Cantitățile cele mai mari de precipitații s-au înregistrat în 1979 cu o valoare de 1098 mm, iar minima a avut o valoare de 395 mm în anul 2000. Precipitații abundente provin din lunile mai-iunie și încep să se reducă în perioada septembrie-octombrie.

În luna noiembrie se poate așterne prima zăpadă în zona locuită, însă de obicei apare la mijlocul lunii decembrie, mai rar cade în luna octombrie.

Confrom stației meteorologice Polovragi, grosimea medie a stratului de zăpadă este de 8-10 cm, omătul menținându-se până în luna martie, iar pe vârful Munților Căpățânii stratul de nea se menține până către începutul lunii aprilie.

Conform rozei vânturilor deplasarea maselor de aer pe suprafața localității se realizează pe direcția nord-vest (26%) și vest (11%), în rest predominând calmul atmosferic (63%). De-a lungul timpului nu s-au manifestat fenomene meteorologice extreme care să provoace pagube localnicilor.

Un aspect al climei deosebit de important, care se răsfrânge și asupra vegetației locale, este etajarea acesteia pe verticală urmând linia treptelor de relief. Astfel pe teritoriul localității se diferențiază etajul foioaselor (cu temperaturi între 6-9° C și o umiditate de 68-70% ), etajul coniferelor (cu temperaturi de 2-5° C și o umiditate ce scade pe măsură ce crește altitudinea) și etajul subalpin (cu temperaturi de sub 0° C și cu zăpezi ce rămân netopite).

Grafic 1: Evoluția temperaturii în anul 2013

1.3 Rețeaua hidrografică

Fiind situat la poalele Munților Căpățânii, un loc propice izvorârii apelor, orașul Horezu este parcurs de la est la vest de o serie de ape curgătoare ca pârâurile Luncavăț, Romani, Râmești. Formarea reliefului de luncă, de dealuri piemontane se datorează în mare masură direcției de curgere nord-sudice a pârâurilor.

Foto 3: Pârâul Romani

(Sursa: www.orasul-horezu.ro)

Pârâul Luncavăț, afluentul drept al râului Olt, își are originea în creasta Munților Căpățânii constituindu-se prin unirea pârâului Blej cu pârâul Cumpenelor. Acesta se unește la rândul său pe teritoriul orașului Horezu cu pârâul Urșani (unit la rândul său cu pârâul Râmești).

Pârâul Romani parcă repetă istoria Luncavățului, fiind rezultat din unirea unor pâraie, primind pe teritoriul orașului un afluent important, pârâul Lunga.

Factori pedogeografici

Învelișul de sol de pe întinderea orașului Horezu este astăzi rezultatul acțiunii în timp a factorilor-cadru ca: așezarea geografică a localității, relieful cu structura sa geologică, clima prin precipitații și temperaturi, vegetația și într-o oarecare măsură acțiunea pozitivă sau negativă a omului.

Se constată astfel prezența solurilor brune acide și podzolice humico feriiluviale, având ca și caracteristici principale o aciditate puternică cu un pH < 5 și un exces de umiditate stagnantă.

Solurile de pe teritoriul Horezului se află în diferite stadii de podzolire, astfel că pentru obținerea și menținerea gradului de fertilitate a acestuia se administrează periodic îngrășăminte și amendamente de către om.

Flora și Fauna

În perimetrul orașului flora și fauna completează cadrul natural prin diversitatea lor însemnată, făcându-l și mai atractiv din punct de vedere turistic.

O influență majoră în fixarea vegetației și implicit a faunei se datorează reliefului muntos, climatului blând cu influențe submediteraneene și rețelei hidrografice, aici regăsindu-se elemente europene și central-europene, alpino-carpatice, carpato-balcanice și o serie de specii endemic sau subendemice.

Flora se desfășoară pe etaje de vegetație, mai ales că aproximativ 60% din teritoriul localității este acoperit cu păduri.

Etajarea vegetației începe de la 800 m pentru că mai jos de această altitudine în peisajul orașului se regăsesc livezile de pomi fructiferi (pruni și meri), fânețele, specii segetale și ruderale.

Pădurile de foioase încep de la 800 m și se regăsesc în peisaj până la altitudinea de 1.300 m. Cea mai largă răspândire în cadrul etajului de foioase o are fagul (Fagus silvatica), însă se găsesc și specii de stejar (Quercus robur), gorun (Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus), frasin (Fraxinus excelsior).

În făgete s-a instalat o vegetație ierboasă bogată ce cuprinde diferite specii de ciuperci (gălbiori, ghebe), feriga, colțișorul, breiul și vinarița.

Din cadrul faunei întâlnim brotăcelul (Hyla arborea), șarpele de alun (Coronella austriaca), vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), viezurele (Meles meles), mistrețul (Sus scrofa), căopriorul (Capreolus capreolus), cucuveaua, huhurezul (Strix aluco), pițigoiul, brumărița de pădure, privighetoarea. Foto 4: Ciuhurez (Sursa: www.google.ro)

Între 1.300 -1.600 m vegetația este formată dintr-o îmbinare de fag și brad.

În continuare la nivelul vegetației se desfășoară etajul coniferelor în care un rol principal îl au bradul (Abies alba) și molidul (Picea abies). Alături de aceste două specii se mai întâlnesc tisa (Taxus baccata), ienupărul, , măceșul, zmeurul (Rubrus idaeus), afinul (Vaccinium myrtillus), jneapănul (Pinus mugo) și specii cu flori viu colorate ca cimbrișorul, bulbocii de munte, laptele oii, talpa ursului. La această altitudine numărul speciilor animale este mai redus ca în etajul fagului, dintre specii amintim: șopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comună (Vipera berus), ursul brun (Ursus arctos), pițigoiul de brădet (Parus ater), corbul (Corvus corax).

La peste 1.800 m se găsește etajul subalpin alcătuit predominant din vegetație ierboasă și tufărișuri, acesta fiind urmat îndeaproape de etajul alpin cu pajiști ierboase. Din aceste două etaje nu lipsesc specii de plante ca: pesma (Centaurea alpina), garofița de stâncă (Dianthus superbus), argințica (Dryas octopetala), bujorul de munte (Rhododendron), tufe de afin.

Foto 5: Iederă albă (Sursa: www.google.ro)

Capitolul 2

Cadrul socio-economic al localității Horezu

Populația

În zona Costești-Ferigile s-au găsit urme vechi de locuire ce atestă prezența umană încă de la sfârșitul epocii fierului, dar ca și descoperiri arheologice zona este săracă. Unele din cele mai importante mărturii arheologice aparțin secolelor al-IX-lea și al-XIII-lea, cu privire la localizarea unor așezări omenești. Orașul Horezu a făcut parte în trecut din Cnezatul lui Farcaș, cnezat menționat în Diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei, însă cu timpul apariția și dezvoltarea sa sunt strâns legate de traseele de transhumanță, drumul haiducilor și drumul sării.

Localitatea Horezu a fost atestată documentar de către domnitorul Vlad Călugărul printr-un hrisov în anul 1487, care menționa de un sat numit Hurez. Teritoriul acelui sat aparținea satului Romanii de Jos de azi , iar denumirea lui s-a schimbat de-a lungul timpului, devenind azi Horezu. Toponimia orașului provine de la denumirea păsărilor nocturne ce populează pădurile din zonă (ciuhurez ) și este păstrat azi de către Mănăstirea Hurezi, localitatea dobândind în timp numele de Horezu.

În prezent comunele vecine se comportă ca niște centre satelit care gravitează în jurul orașului Horezu datorită distanțelor foarte mici.

Horezu s-a comportat întotdeauna ca o arie demografică și culturală, în ultimii ani populația a cunoscut o evoluție descrescătoare.

Conform datelor preluate de la Institutul Național de Statistică populația localității și a satelor componente este de 6.552 de locuitori. Această scădere a numărului de locuitori se poate datora scăderii natalității sau migrării tinerilor spre marile orașe sau chiar plecării lor în străinătate. Densitatea populației în anul 2013 era de 56 loc./km2.

După cum se poate observa în graficul de mai jos rata natalității și cea a mortalității a avut o evoluție fluctuantă de-a lungul a opt ani, ceea ce a determinat ca sporul natural al orașului să cunoască numai valori negative în acel interval de timp.

Grafic 2: Evoluția populației în Horezu între anii 2006-2013

În ceea ce privește rata de activitate a populației aceasta rămâne redusă , populația activă are un număr redus față de populația inactivă. Cel mai mare număr de șomeri s-a înregistrat în anul 2011 când erau angajați doar 2.499 de personae dintr-o populație totală de 6.661 locuitori. Cea mai mare parte a populației este ocupată în agricultură, în activitățile forestiere și de tip tradițional, meșteșugăresc și artisanal (olăritul în special).

Conform structurii populației pe grupe de vârstă și sex, populația orașului este o populație feminizată și îmbătrânită. În intervalul de timp 2006-2013 ponderea populației cu vârstă între 0-14 ani a oscilat de la 15,6% la 14,2 %, iar în ceea ce privește grupele de vârstă 15-59 ani și cea de peste 60 de ani, acestea au avut o pondere de la 65,8% la 63,6%, respective de la 18,5% la 22%. În tabelul de mai jos sunt redate structura populației pe grupe de vârstă și structura pe sexe a populației.

Tabelul nr. 1: Structura populației pe grupe de vârstă și sexe

Sursa: www.insse.ro, accesat la data de 20 noiembrie 2014

Economia

Dintr-un total de 11.700 ha cea mai mare suprafață a localității este acoperită de păduri (62%), urmată de pășuni și fânețe cu un procent de 18%, restul fiind ocupat de livezi. Această pondere mare a pădurilor a favorizat de-a lungul timpului dezvoltarea economiei, mai ales prin oierit, activitate tradițională de sute de ani, ce se practică în zona submontană.

În Horezu mai activează azi 155 de unități economice, majoritatea în sectorul privat, dintre acestea amintim: întreprinderi de panificație, mobilă, tâmplărie de aluminiu, ateliere de confecții și meșteșuguri, inclusiv întreprinderi pentru obiecte de artizanat.

Aceste mici întreprinderi de obiecte de artizanat au făcut din orașul Horezu un binecunoscut centru etnofolcloric care s-a axat în special pe meșteșuguri și folclor. Foarte cunoscut pentru aceste obiecte de artă folclorică este satul Olari, situat la 3 km de Horezu, unde se mai întâlnesc și azi familii de ceramiști, a căror îndeletnicire s-a transmis din generație în generație.

Turismul este un sector aparte în economia orașului, acesta luând avânt în ultimii ani datorită potențialului natural și antropic de care dispune această zonă. Este un sector în plină dezvoltare și la ora actuală, având în serviciu 5% din totalul populației angajate. Alături de comunele Costești și Măldărești, orașul a cunoscut o dezvoltare materializată prin infrastructură, utilități, facilități de vizitare și structuri turistice.

Capitolul 3

Caracterul istoric al sistemului teritorial Horezu

3.1 Atestare documentară și toponimie

Orașul Horezu este situat într-un cadru natural generos care a oferit din toate timpurile condiții favorabile întemeierii comunităților umane, facilitând construirea unor așezări prielnice locuirii. Descoperirile arheologice privind această zonă sunt sărace, însă cele care au fost făcute în vecinătatea orașului au dus la dezvăluirea unor informații care atestă locuirea intensă și existența unor populații străvechi.

Descoperirea, în spațiul horezean, a unei securi de piatră perforată, datată din perioada de început a epocii bronzului, ne ajută să argumentăm și să susținem permanenta locuirea a acestui spațiu încă din cele mai vechi timpuri.

În antichitate Horezu se găsea la jumătatea distanței dintre cetățile dacice Polovragi – Gorj și Ocnele Mari – Vâlcea, încadrându-se în tiparele societății dacice. Promovarea unor activități economice complexe, relațiile cu lumea romană – sunt demonstrate de unele descoperiri arheologice din zona horezeană, precum cele două monede romane, provenind din anii 78 î.Hr., emisă în vremea lui L. Cassius și 34 î.Hr., datând din perioada lui Marcus Antonius.

Sfârșitul stăpânirii romane în Dacia a dus la reorganizarea populației la o formă tradițională și anume obștea sătească, ce a durat de la antichitate spre evul mediu.

Cu timpul în cadrul obștei sătești au survenit o serie de modificări care au dus la apariția cnezatelor și voievodatelor, structuri superioare de organizare teritorială și umană. „Regiunea subcarpatică Hurezu a făcut parte din cnezatul lui Farcaș, menționat documentar prin diploma regelui Bela al- IV-lea al Ungariei ”, la 1247. Însă, denumirea actuală a localității a fost menționată pentru prima dată la data de 5 septembrie 1487, într-un document emis de cancelaria domnitorului Vlad Călugărul care „ întărește lui Roman și cumnatului său Vladului și cu feciorii lor, câți Dumnezeu le va da, ca să le fie lor la Huhurezi, partea lui Roman și la Râmești, partea Vladului.”.

Un secol mai târziu apar menționate documentar și celelalte sate componente ale localității actuale, astfel „într-un act emis de cancelaria domnitorului Radu cel Mare la 12 iunie 1504 este numit satul Bârzoteni” , iar satul Urșani este menționat pentru prima dată „într-un hrisov slavon scris pe pergament, având sigiliul și semnătura domnului Alexandru Mircea din ianuarie (1575-1576)”.

Având în vedere vechimea așezării este necesară întoarcerea la origini pentru a putea înțelege toponimia locurilor. Toponimul Horezu își are originea în numele păsărilor nocturne, ce viețuiesc în pădurile din zonă, numite huhurezi sau ciuhurezi. În 1571, a apărut primul nume al localității apropiat de cel de azi, și anume „Mihnea din Hurezi”, însă cu timpul numele satului a fost înlocuit cu „acela al familiei de moșneni Romani ce-l stăpânea, dar Horezu nu se pierde trăind în denumirea mănăstirii de aici”.

Lingvistul Iorgu Iordan afirma, cu o jumătate de secol în urmă, că etimologia corectă a toponimului este „ huhurez (-ciuhurez) – bufniță de pădure, prin lăsarea la o parte a primei silabe, care a fost simțită ca fiind de prisos”.

„Huhurezul- așa cum găsim în diverse documente, a aparținut la început pârâului respectiv, care curgea printr-o regiune cu mulți huhurezi”.

„Dovezi de veche și intensă populare a zonei sunt denumirile tuturor celorlalte șase sate componente ale orașului – Ifrimești, Râmești, Tănăsești, Romanii de Sus și Romanii de Jos, Urșani, ce sunt de natură antroponimică, ele provenind de la nume de persoane; astfel spus avem de a face cu niște nume colective ce au la bază formele de singular ale numelor familiale Urșanu, Ifrimescu, Râmescu, Tănăsescu, Roman.

La rândul lor, majoritatea acestora se explică prin prenume – Ifrim, Râmă, Tănase, cu excepția numelui Urșanu, care provine, în mod evident, de la o localitate vâlceană –Urși, la care s-a adăugat sufixul –an(u). În ceea ce privește toponimul Romani, este demnă de remarcat existența acestui antroponim chiar în primul document de atestare a Huhurezilor.”

3.2 Satele componente

Orașul Horezu are o suprafață de 11.800 ha și numără în componența sa șase sate: Ifrimești, Râmești, Romanii de Sus, Romanii de Jos, Tănăsești și Urșani, însă, înainte ca localitatea să fie declarată oraș în anul 1968 au fost anexate mai multe sate și cătune între care amintim: Bălănești, Bălănești- Olari, Bârzoteni, Buliman, Lunca și Olari.

Satul Râmești

Numele satului provine de la antroponimul Râmă și potrivit conscripției virmondiene din 1772 satul era unul megieșesc, fără stăpân de pământ. MănăstireaHurezi a reușit de-a lungul timpului să dețina două din cele șapte părți ale satului: „ La 25 mai 1746 s-au ales hotarele Râmeștilor pe trei locuri, după obicei..Din moșia Râmeștilor, în afară de treapturi, care era toată a mănăstirii, s-au ales părțile acesteia către sud, din Drumul Mare în Dealul Ulmului și cu lunca ce se face la unirea văilor Luncavățului cu Luncaviciarului”.

În 1855 existau în Râmești 67 moșneni, iar în 1912 erau 50 de răzeși, 62 de împroprietăriți și 40 de țărani fără pământ, proprietatea moșnească „în devălmășie” a moștenilor Râmești a existat până în 1949.

Satul Romani

„La 29 aprilie 1752, Divanul Craiovei, judecând pricina dintre mănăstirea Hurezi cu moșnenii Romani, vede și o carte veche a răposatului Vladului Voievod, care amintește de doi oameni Vlad și Roman, dintre care unul să trag Râmeștii și dintr-altul Romani”. Un vechi document datat în 14 aprilie 1684 arată că orașul Horezu și Romani erau de fapt una și aceeași așezare, acest fapt fiind consemnat prin formula „ adecă noi Hurezii care ne chemăm Romani”.

O parte din acest sat este vândut, fiind împărțit apoi în două: partea moșnenilor și partea unor străini. Însă odată cu ridicarea mănăstirii Hurezi, căreia îi este închinată o parte din satptin cumpărarea acesteia de către Constantin Brâncoveanu, partea mănăstirească se va nu mi satul Hurezi, iar partea moșnenilor va primi definitiv numele de Romani.

În prezent satul are două componente: Romanii de Sus și Romanii de Jos, care numără o populație de 978 de locuitori, respectiv 720 de locuitori.

Satele Tănăsești și Urșani

Despre aceste două sate nu se cunosc prea multe date istorice, însă un lucru este evident toponimia acestora provine de la numele Tănase, respectiv Urși. Locuitorii satului Tănăsești au fost considerați multă vreme moșneni din Romani (moșia Tănăsești, obștea Tănăsești, plaiul Tănăsești), iar aici existau 38 de răzeși și 7 țărani fără pământ.

În ceea ce privește satul Urșani acesta era un vechi sat moșnenesc, amitit în documentele din anii 1575-1576. Aici, în anul 1855 trăiau 40 de moșneni proprietari, în 1912 erau 36 de răzeși și 18 țărani fără pământ, iar în anul 1910 s-a reorganizat obștea plaiului Urșani fiind compusă din 8 funii: Ceaușească, Floroaia, Cocunească, Săndească, funia lui popa Dragu, Udreasă, între Udrească și Cocunească, și Vintilească.

Foto 6: Târgul vechi Horezu (Sursa: www.conachorezu.ro)