POTENȚIALUL TURISTIC CULTURAL AL COMUNEI MĂNĂSTIREA HUMORULUI DATE GENERALE: Definiții: Turismul.cultural.apare.în.cercetare, ca și obiect.de studiu… [302890]

CUPRINS

POTENȚIALUL TURISTIC CULTURAL AL

COMUNEI MĂNĂSTIREA HUMORULUI

DATE GENERALE:

Definiții:

Turismul.cultural.apare.în.cercetare, ca și obiect.de studiu și se poate spune ca.își are originile pe la.începutul secolului.XX, dar abia 100.de ani mai.tarziu, în anul 2002, Consiliul.Internațional pentru Monumente.Culturale și Istorice a.publicat o definiție.formală a turismului cultural.după cum urmează: „Turismul.cultural.și cultural –.cognitiv este acea.formă de turism care.se concentrează.asupra mediului.[anonimizat].include.reperele culturale și istorice ale unei destinații sau. moștenire. cultural-istorică, .valorile și. stilul de.viață ale populației.locale, artele, meșteșugurile, .tradițiile și.obiceiurile populației.locale.”

Turismul,[anonimizat],Mondială a Turismului, ([anonimizat] 2012) drept,„[anonimizat],sau secundar este vizitarea siturilor și acele evenimente a căror valoare culturală și istorică le-a făcut o parte a moștenirii culturale a unei comunități”. În conformitate cu această definiție, o caracteristică importantă a turismului cultural este presupunerea că vizitarea sau prezența în locurile culturale și istorice care au legătură cu moștenirea culturală nu este neapărat principalul motiv al excursiei. [anonimizat]-o perspectivă „curată” și deseori este combinat cu alte tipuri tradiționale sau specializate de turism. Această caracteristică interesantă scoate la iveală oportunități de îmbunătățire a [anonimizat], prin absorbția și integrarea în turismul regional a resurselor culturale și istorice și dezvoltarea pe această bază a unui brand regional de turism.

[anonimizat], [anonimizat] (muzee și teatre) dar și în zonele rurale. [anonimizat] s-au facut trimitere in literatură.

[anonimizat], istoriei, antropologiei etc., și doresc să ia parte la acțiunea de cunoaștere a unor evenimente trecute.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat]. Într-[anonimizat], având tendința să crească conștientizarea culturală a [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat], aceasta fiind tot timpul o destinație importantă pentru cei atrași de cultura sa bogată și de moștenirile istorice pe care le deține un popor. Mai mult decât atât, moștenirea culturală a Europei reprezintă una din cele mai vechi și mai importante moșteniri producătoare de turism.

Bucovina -loc sfânt încărcat de istorie și tradiție-

Bucovina este o regiune a frumuseții, a splendidelor fresce murale de pe bisericile medievale, sporită de perpetuarea tradițiilor vechi, etno-culturale și istorice ale locuitorilor ei.

Cu toate că istoria a ridicat diverse stavile în dezvoltarea acestui tărâm binecuvantat de Dumnezeu, Bucovina a păstrat și încă mai păstrează stilul de viață tradițional, perpetuat peste timp.

Ținutul magic de sub soare, plin de legende, Bucovina a luat naștere într-un relief de măreție și solemnitate ce se desfășoară ca un imens amfiteatru natural, coborându-și treptele de la apus către răsărit.

Bucovina oferă turiștilor din toate colțurile lumii, multiple și variate modalități de delectare sufletească și spirituală. Un cadru natural mirific – o adevarată gură de rai, asaltează privitorul din toate părțile într-o calmă și dulce învăluire.

Fig.(1) Tărâm Bucovinean, răsărit la Gura Humorului, foto: Sorin Onișor

În Europa, sunt foarte puține locuri în care, într-un spațiu destul de restrâns, s-au adunat atâtea valori cum ar fi: tradiții vechi și cultură, natură variată și autentică, orașe pline de viață, oameni primitori la fiecare casă, falnici și vrednici. Case mari, adeseori ornate cu motive geometrice vechi, cu porți mari din lemn sculptat, cu mici grădini de flori și cu mușcate la ferestre, se risipesc pe coaste sau de-a lungul drumurilor Bucovinei. De aceea, în această lucrare, în ceea ce urmează, mi-am propus sa vă povestesc și să vă arăt câte puțin din ceea ce v-am descris mai sus și sper totodată să vă stîrnesc interesul de a vizita această localitate binecuvântată.

Mănăstirea Humorului

Comuna Mănăstirea Humorului are o existență de aproape 600 de ani, formându-se pe lângă vechea mănăstire Humor, ctitorie a vornicului Ioan (Oană). Folcloristul Simion Florea Marian, vorbește de o mulțime de urme și ziduri ale dacilor liberi din depresiunea Humorului, avansând chiar la ideea unui târg al dacilor în munții din satul Poiana Micului, sat component al comunei mai sus menționată și nu este exclus că aici să fi fost un centru militar al dacilor liberi.

Străvechea așezare este situată pe valea râului Humor, vale străjuită de culmile semețe ale Obcinelor Mari. Acest ținut cercetat cu atenție de primii domnitori ai Moldovei, a devenit pentru veșnicie ctitorie sfântă, conturată de durabile zidiri mănăstirești.

Poziție Geografică

Fig.(2) Amplasarea comunei Mănăstirea Humorului în cadrul județului

Comuna Mănăstirea Humorului, împreună cu cele două sate componente, Pleșa si Poiana Micului se întinde pe o suprafață de 9628 ha, din care 7653 ha sunt ocupate cu păduri. Este deci o așezare tipica zonei montane din partea de nord-est a Carpaților Orientali. Vecinii comunei în partea de nord și nord-est sunt comunele Sucevița și Marginea, la est orașul Solca, comunele Cacica și Pârteștii de Jos, la sud orașul Gura Humorului, la sud-est comuna Frasin, iar la vest comunele Frumosu și Vama.

“Dumnezeu i-a dat locului frumusețea demnă de renumită faimă.”

Fig.(3) Mănăstirea Humorului – Dealul Arșița, foto: Androhovici Constantin, 2017

În munții care străjuiesc teritoriul Mănăstirii Humorului la nord, au trăit așadar străbunii noștrii daci. Această afirmație se poate argumenta cu scrierile lui Simion Florea Marian care în lucrarea sa intitulată “Legende istorice din Bucovina” scrie:

“Așa spuneau bătrânii că în Poiana Mărului, care se afla în munții dinspre apus de la târgul de astăzi, pe o întindere cam de trei sute de juguri, era pe timpul dacilor un târgușor în care se adunau aceștia de pe munți și obcini, când aveau ceva de vândut ori de cumpărat.

Și cum că într-adevăr a trebuit să fie în vechime un târgușor în această poiană, se poate cunoaște de pe mulțimea de urme de ziduri ce se mai vad și astăzi. Iar urmele acestea se află mai ales pe muntele Scorușet, care se hotărnicește cu pământurile satului Monăstirea Homorului.

Tot în Poiana Mărului s-au aflat, v-or fi acum vreo câțiva ani de atunci, și o multime de bani vechi de către o femee din satul Frumosul, anume Ana Dumbravă, care i-a aratat la mai mulți oameni din satul său.

Sub numele Smidovaticului, care e spre apus de la Poiana Mărului, și se desparțește de dânsul numai prin apa Prislopului și a Poienei Mărului, de altă parte însă stă în legătură cu Ciumârna și cu muntele Calul, se află două pivnițe foarte lungi, zidite cu lespezi foarte mari păstrate și asezate una peste dunga celeilalte.

Una dintre aceste pivnițe, despre cari asemenea se zice că sunt de pe timpul dacilor, e cam de doi stânjeni de lată și mai înaltă decât statura unui om. În această pivniță a intrat, înainte de vr-o câțiva ani, Andrei Furcal din Dragoșa, cu o lumină aprinsă până la vr-o șapte prăjini de afund, dar, stângându-i-se lumina și neputând merge mai nainte, nu putu sa-i dee de capăt.

Acuma pe pivnțele acestea, care sunt la gura înguste și ai căror usciori erau făcuți, după cum spun cei care i-au văzut din tâșan ( un fel de brad ), au crescut o mulțime de copaci foarte mari și groși și de aceea nimene nu mai poate intra întrânsele.

În pivnițele acestea, zice ca-și țineau dacii din Poiana Mărului averile lor. În apropierea pivnițelor, despre care mi-a fost vorba, s-a aflat, înainte de vr-o douazeci-treizeci ani, o ladă cu bani la adâncime ca un stânjen. Lada ceea era făcută din scânduri groase de brădău, cioplite numai din topor și p rinse la capete cu cuie asemenea de brădău. Scândurile erau albastre, un semn cum ca lada a fost foarte de mult îngropată acolo, căci brădăul, dacă e îngropat afund în pământ, nu putrezește degrabă, ci trăiește mai multe sute de ani. Iar groapa, în care a fost pusă lada, se vede ca a fost săpată cu o lopată, căci pe ladă s-a aflat și o lopată de scorbură de brădău, care de asemenea era albastră.

Din oamenii aceia însă, care au aflat lada cea cu bani, nu s-a ales mai nimic, căci scurt timp după aceea s-au nenorocit și au murit unul după altul. Se vede că banii puși într-însa au fost necurați, adică blăstămați ca să n-aibă parte de dânșii afară de cel c e i-a îngropat.

Tot în părtile acestea și anume pe valea Dragoșei, care izvorăște nu departe de Poiana Mărului, s-au aflat înainte de treizeci-patruzeci de ani, un sfleder și un topor de peatră. Toporul era pe de o parte ca topoarele de azi, pe de cealaltă parte însă era în forma nei cazmale”. Se poate observa cât de frumos reiese din scrierile folcloristului, crâmpeie de istorie, cum că dacii au populat satul încă din timpuri foarte vechi.

Profesorara Elena Butucea, originară din comuna Mănăstirea Humorului, iubitoare de folclor, tradiții și obiceiuri, în istoricul comunei precizează că: “pe teritoriul satului Poiana Micului s-au descoperit trei topoare din piatră din epoca neolitică”, ceea ce dovedește că au existat comunităti umane străvechi pe aceste meleaguri. Un bătrân din vatra satului, povestește că atunci când colinda crestele obcinilor, unde parinții lui aveau o propietate ( stana sau bordei ), iși aducea aminte că pe muntele Scoruset existau mai multe ruine de zid, care nu puteau fi altceva decât martorii acestor cetăti dacice. Dar, așa cum precizez în această lucrare, prima atestare documentară a localității este destul de târzie, din vremea domnitorului Alexandru cel Bun.

Obiective culturale ale comunei Mănăstirea Humorului

Principalul punct de atracție al comunei este Mănăstirea Humor, una dintre cele mai vestite ctitorii medievale românești, simbol al eternității neamului nostru, monument de artă și istorie, valoare a patrimoniului cultural național și mondial UNESCO. Situată în partea de nord-vest a comunei, pe valea pârâului Humor, mănăstirea își are începuturile în vremea lui Alexandru cel Bun, la 1415 când vornicul Ioan (Oană) a construit prima biserică de piatră, în preajma unui schit de piatră mai vechi. Aceasta a fost distrusă, păstrându-se doar o parte din ziduri, ale caror ruine se mai pot vedea astăzi la circa 500 m de actuala mănăstire. Săpăturile arheologice care s-au făcut în preajma vechii biserici, au descoperit la circa 60– 70 centimetri adâncime în pământ, alei pavate cu piatră cioplită iar în vara anului 1977 un vecin care lucra fânul din livadă a fost uimit căci drugul de fier, cu care făcea găuri pentru prepeleci, a fost absorbit de străfundurile pământului, auzindu – se într – un târziu un ecou înfundat. Concluzia pe care o putem trage este aceea că în preajma mănăstirii se află ori un tunel subteran care servea la refugiul călugărilor, în cazul invaziei popoarelor migratoare ori niște pivnițe mănăstirești.

În anul 1530, în apropiere pe o colină, la porunca domnitorului Petru Rares, a fost ridicată biserica ce se pastrează până astăzi, ctitoria aparținând marelui logofăt și membru al Divanului Moldovei, Toader Bubuiog și soției sale Anastasia.

Fig.(4) Mănăstirea Humor, construită în anul 1530, foto: Androhovici Constantin, 2017

În anul 1530 Petru Rareș, dorind să refacă așezămintele monahale din Bucovina, i-a inițiativa construirii unui nou locaș în apropierea vechilor ruine. Petru Rareș se autodefinește, fără rezerve, „al doilea ctitor” al Mănăstirii Humorului, în a cărei biserică a făcut importante repereții și danii.

Cel care construiește biserica este însă Toader Bubuiog, mare logofăt, despre care ne spune chiar Petru Rareș într-un act din 1528: „…acest adevărat al nostru credincios boier, pan Toader, logofătul, slujit-a înainte sfânt răposatului părinte al Domniei mele, Ștefan Voievod și fraților Domniei noastre Bogdan Voievod și nepotului Domniei noastre Ștefan Voievod cu dreaptă și credincioasă slujbă, iar acum slujește nouă cu dreptate și credință”.

O caracterizare atât de frumoasă venită din partea unui voievod, poate fi justificată numai de marile servicii pe care ctitorul Humorului le-a adus Moldovei în timpul a patru domnii successive. Numele ctitorului și datarea se poate afla din pisania săpată în piatră în caractere chirilice, prinsă în peretele exterior pe fațada sudică a bisericii: “Cu vrerea Tatălui și ajutorul Fiului și cu săvârșirea Duhului Sfânt, la porunca evlaviosului domn Petru voevod, fiul voevodului Stefan cel Mare s-a început și s-a zidit acest hram în numele cinstitei Adormiri a Prea Curatei și Prea Binecuvântatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și pururea fecioara Maria, pe cheltuiala și osteneala robului lui Dumnezeu, jupân Toader, mare logofăt și a soției sale Anastasia, în anul 1530 luna august, ziua 15 și când era egumen chir Paisie”.

Biserica a fost sfințită la 15 august 1530 cu Hramul “Adormirea Maicii Domnului” ( hram care se păstrează și astăzi ) . Ea face faimă țării astăzi în întreaga lume alături de Moldovița, Voronet, Suceavița și atestă existența Școlii moldovenești de pictură de la curtea domnească, școală inițiate de Petru Rares în colaborare cu verișorul său, Mitropolitul Grigore Roșca. Ceea ce mai caracterizează pictura de la Humor, este unitatea de tonalitate cromatică, datorată predominanței diferitelor nuanțe de roșu, culoare specifică acestei biserici. Din punct de vedere architectural, se remarcă o serie de particularități: lipsa turlei și apariția pridvorului deschis cu cele patru arcade în arc frânt. Biserica este de plan triconic, între naos și pronaos aflându-se gropnița, particularitate întâlnită și la alte ctitorii domnești din Moldova. La Humor apare tainița, o încăpere plasată deasupra gropniței, la care se poate ajunge printr-o scară pe jumatate săpată în zid, închisă într-o casă plasată în colțul de nord-vest al gropniței. Gropnița cu tainița se mai întâlnește la Moldovița și Sucevița. Elemente de factură gotică sunt vizibile în ancadramentele ferestrelor, în portalul de la intrare. Biserica a fost îmbrăcată pe interior și pe exterior cu o minunată haină de pictură în frescă, asemeni mănăstirilor Voroneț, Moldovița, Sucevița și Arbore.

În aproape toate mănăstirile de la noi din Bucovina, pe lângă viața monahală, s-a desfășurat și o însemnată activitate culturală dar și artistică. Acolo în chiliile adăpostite de zidurile incintei ce cuprindea biserica în mijloc, au fost realizate manuscrise împodobite cu miniaturi și au fost țesute broderii renumite. Aici s-au format meșteri zugravi și sculptori care au realizat ansamblurile de pictură murală interioară și exterioară și mobilierul bogat sculptat în lemn.

Inscripția de pe manuscrisul cel mai important – „Tetraevangheliarul de la Humor” 1743 – demonstrează că încă de la prima mănăstire a lui Oană au funcționat ateliere extrem de perfecționate în prelucrarea aurului și argintului. Mănăstirea se bucură de bunăstare și de bunăvoința boierilor și în timpul lui Alexandru Lăpușneanul (hatmanul Daniel sporește averea mănăstirii), iar domnitorul Vasile Lupu în 1641 ajută mănăstirea în construirea unui zid împrejmuitor de piatră și a unui turn de apărare în partea de nordest a bisericii.

Fig.(5) Turnul lui Vasile Lupu -1641, Mănăstirea Humorului

Atunci când hoardele de prădători atacau biserica, călugării se refugiau cu obiectele de valoare în acest turn, trăgeau cu o frânghie scara și reușeau să se apere. O eomet transmisă prin viu grai până în zilele noastre, ne povestește că în acele vremuri, atacatorii neputând urca la călugări în turn, adunau lemne împrejurul lui și îi dădea foc. Fumul degajat, îngreuna tot mai mult respirația călugărilor, dar salvarea le-a venit de la albinele din stupurile alăturate. Odată cu obiectele de valoare, călugării urcaseră în turn și stupii cu albine. Când aproape nu mai puteau eometr, sufocându-se, ei au aruncat în disperare stupii cu albine peste atacatori. Albinele eometri s-au năpustit peste „musafirii nepoftiți” și i-au pus pe fugă. Așa au scăpat cu viață credincioșii călugări.

O altă eomet ne povestește că dealul care străjuiește biserica spre vest, ar ascunde secretul unei mari comori. Aici ar fi îngropate clopotele mănăstirii și mai multe obiecte de cult eometr de valoroase. Călugării le-au pus pentru adăpost și se pare că le-au pus pentru veșnicie, căci cercetările care s-au făcut și care au arătat că aceste odoare ar exista cu adevărat aici, au rămas fără fondurile necesare lucrărilor. Cea mai grea încercare a fost în 1774 când Bucovina trece sub dominație austriacă și în anul 1781 mănăstirea și anexele sunt transformate în brutărie pentru trupele austriece dislocate în zonă.

În anul 1783 călugării sunt exilați iar după 1785 mănăstirea a funcționat ca biserică

parohială până în 1983. În 1991 se redeschide (1 august 1991) ca mănăstire de maici de data aceasta (inițial la 1530 fusese mănăstire de călugări). În 1993 are loc încadrarea definitivă în Patrimoniul Mondial sub egida UNESCO. Astăzi ea este vizitată de iubitori de Dumnezeu și de cultură ca unul dintre marile monumente ale lumii.

Valori de artă bisericească în colecția Mănăstirii Humor

Fig.(6) Catapesteasma Mănăstirii Humor – lemn de tisă – 1590, foto Androhovici Cosntantin, 2017

Moștenirea cea mai de preț și de valoare, în colecția de artă a Mănăstirii Humor, o constituie atât pictura interioară cât și cea exterioară, renumită pentru unicele reprezentări a diferitelor scene biblice, pictate pe piatra perețitlor mănaăstirii.

Arta bizantină, ca și izvorul său de inspirație care era teologia Bisericii Răsăritene, a rămas fidelă sieși, cu toate că a permis manifestarea liberă a talentului creator autohton. În creția artistică de tradiție bizantină aflăm echilibrul conciliator dintre expresiile eternității sau ale perenității “între celest și pământesc”, dintre spiritual etern și instabilitatea omenească ăntr-un singur tot. Prin frescele ce o împodobesc în interior și exterior, Mănăstirea Humor se alătură celor de la Voroneț, Arbore, Moldovița, Sucevița și Probota, care fac renumele artei românești din secolele XV-lea și al XVI-lea.

Scenele pictate reprezintă câteva teme principale cu subiect religios și constituie un ansamblu e mare valoare decorativă.

În interior, pictura ce acoperă pereții și bolțile cuprinde diferitele scene stabilite de iconografie, la care se adaugă portretele ctitorilor îmbrăcați în veșmintele epocii, precum și tabloul votiv în care Petru Rareș poartă în mâini macheta bisericii, urmat de Elena, soția sa, și de copii. Cu totul remarcabile sunt portretele de o viguroasă autenticitate, al doamnei Anastasia și al logofătului Toader Bubuiog.

Fig. (7) Tablou votiv al ctitorului Toader Bubuiog

Ceea ce atrage admirația și impresionează îm mod deosebit la biserica Mănăstirii Humor sunt frescele exterioare, care îi dau celebritatea de monument istoric, înscriind Humorul pe lista monumentelor artistice de interes internațional întocmită de UNESCO. Fresca exterioară de la Humor, este cea mai veche decorare de acest fel din țară, având un rol remarcabil în păstrarea credinței ortodoxe străbune, dar și în mobilizarea credincioșilor acelor timpuri pentru îndeplinirea țelurilor politice ale Voievodului.

Pereții multicolori ai bisericii, puternic subliniați de verdele intens al covorului de iarbă al curții, alcătuiesc o armonie de culori atât de desăvârșită încât îți vin în minte cuvintele scrise cu jumătate de veac în urmă de un străin cu renume în materie, J. Strzykowski: „Ceva asemănător nu ne oferă o adoua țară în lume”. Pentru această operă de artă istorică, numeroase grupuri de turiști români dar și străini, din Franța, Germania, Anglia, Polonia, Italia, China, Japonia, din aproape toate colțurile lumii, ne trec pragul pentru a observa cu ochii lor moștenirea de la strămoșii noștrii pe care am pastrat-o cu mare sfințenie.

Icoanele Mănastirii Humor

Noi ortodocșii, expunem în toate locurile chipul Mântuitorului sub formă de icoană și prin el sfințim cel dintâi simț – vederea – după cum prin cuvinte sfințim auzul. Icoana este un obiect care prilejuiește aducerea aminte. „Podoaba picturii mă atrage și mă uit, îmi desfată vederea ca o livadă și, pe nesimțite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet” spunea Sfântul Ioan Damaschin.

Cinstirea icoanelor ocupă un loc foarte important în învățătura ortodoxă. Icoana nu este o simplă imagine, ea este ceva mai mult, este mesajul evanghelic, un obiect de cult din viața liturgică.

„Faptul că ne-am rugat lui Dumnezeu având în față o icoană în care am privit o persoană sau o natură în stare de înnoire, a făcut să fim mai legați de oameni și de natură, de oamenii pământului, de strămoși, de natura patriei în care respiră duhul Ortodoxiei, unde cerul se unește cu pământul în nunta bucuriei nesfârșite a celei de a opta zi, a desăvârșirii”

Mănăstirea Humor încântă prin icoanele imediat ce ai intrat aici pentru că mulțimea scenelor iconografice, acoperă nu numai interiorul ci și exteriorul bisericii: Marea Deisis – rugăciunea de mijlocire a tuturor sfinților sau Cinul – pe cele trei abside estice; minunile Sfântului Nicolae, Imnul Acatist al Bunei Vestiri, Parabola fiului risipitor și Rugul aprins alături de scena asediului Constantinopolului – pe fațada sudică (Imnul Acatist ilustrat în 27 de imagini rezervă loc și pisaniei încadrată spre intrarea în biserică); Judecata de Apoi – pe partea de vest – ne prezintă „apusul lumii”. Pe fațada nordică, mai puțin conservată, sunt două teme principale: Arborele lui Iesei – Genealogia Mântuitorului – și Viața Sfântului Gheorghe.

La intrarea în biserică, pronaosul ne primește cu Sinaxarul pe trei luni ale anului bisericesc (primele): septembrie, octombrie și noiembrie. Urmează în arcade Sinoadele Ecumenice și Maica Domnului Oranta în cupolă. Pronaosul adăpostește trei morminte: ale episcopului Eutimie și a doi membri din familia ctitorului: Solomon și Gheorghe. Camera mormintelor sau gropnița, cu mormântul ctitorului în dreapta, Toader Bubuiog și al soției sale Anastasia în stânga, este rezervată, din punct de vedere iconografic vieții Maicii Domnului.

Icoanele moldovenești din secolul al XVI-lea, realizate după metode tradiționale cunoscute și perpetuate în eometr bizantină și post bizantină, dar executate de pictori locali, au păstrat vigoarea desenului și strălucirea culorilor, mai bine decât cele pictate mai recent. Suportul de lemn – cel mai adesea de tei – era alcătuit din două scânduri pentru icoanele mari și dintr-una singură pentru cele de talie mijlocie sau mică. Icoanele împărătești de la Humor sunt pictate pe un singur panou de 4 cm grosime.

În ceea ce privește icoanele de dimensiuni mari, pentru a evita ca scândura să nu se deformeze, se fixau alte două scânduri mai înguste orizontal, pe spate, la distante egale în raport cu extremitățile. Toate icoanele din timpul lui Petru Rareș, prezintă o bordură în relief, obținută prin cioplirea lemnului în câmpul central. Procedeul are un rol eometri întrucât spațiul acesta avea rolul de a proteja chipul sfântului ca un chivot.

Se poate afirma că maeștrii de frescă din epoca lui Petru Rareș, erau în același timp pictori de icoane. Numai așa putem explica similitudinile evidente în ceea ce privește tehnica picturilor, aici la noi la Humor, în mod special, în cazul icoanelor împărătești. Este destul de dificil să identificăm motivele florare de o eometr sursă renascentistă care decorează în compoziții libere icoanele împărătești. Icoanele împărătești din iconostasul de la Humor dovedesc impecabile calități artistice: desen sigur, forme impozante, modelare rafinată a carnației, somptuozitate a fondului împodobit și aurit, eometri din arta gotică târzie și din Renaștere. Fondurile icoanelor de la Humor desfășoară o amplă decorație orientată fie spre geometric, fie spre vegetal. Deisis și Hodighitria prezintă fondul decorat cu elegante motive florale de sorginte renascentistă. Principiul eometricr ține evident de mentalitatea eometri eometri, repetiția și simetria unui număr redus de motive decorative, predominând geometrice, având scopul abstragerii din contingent.

Icoanele secolului al XVI – lea se caracterizează din punct de vedere eometric prin: monumentalitatea compoziției, menită să sublinieze aparițiile statuare ale personajelor a căror identitate este revelată de proiecția lor pe fondul auriu somptuos decorat, apoi calitatea portretelor care dovedesc un eomet atent al expresivității și, în sfârșit, tratarea eometr deosebit de îngrijită, în sens geometrizant al faldurilora. Ne oprim aici asupra unui detaliu de decorație vestimentară, destul de semnificativ: astfel, pe albul tunicii Domnului Iisus sunt desenate motive eometric – florale în roșu și negru care se regăsesc, în caz similar, și în picturile murale.

* Icoanele împărătești

Deisis – icoana împărătească din secolul al XVI – lea.

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos numită Deisis cuprinde și personaje secundare pentru că „deisis” în limba greacă înseamnă rugăciune stăruitoare, cu sens de mijlocire. Mântuitorul Iisus Hristos – Pantocrator, Atotputernic, Atotțiitor – este prezentat plin de blândețe și gravitate, privirea este pătrunzătoare, până dincolo de hotarele firii, până în străfundurile sufletului, pentru că El este Cel Care cunoaște inimile oamenilor. El este Ziditorul și tot El este Cel Care își așteaptă tăcut, iubind, zidirea să vină la El în fiecare clipă.

Fig.(8) DEISIS – Iisus Hristos, icoană secolul XVI, Mănăstirea Humorului

Icoana Maicii Domnului Hodighitria – icoana împărătească din secolul al XVI – lea.

Hodighitria se tălmăcește Arătătoare de Dumnezeu, Povățuitoarea, Călăuzitoarea, cea care ne arată drumul. Maica Domnului îndrumă și unește pe toți credincioșii în soborul euharistic și acoperă lumea cu „vălul ei ocrotitor”. Tradiția ne spune că prima icoană de acest fel a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca. Maica Domnului și-a binecuvântat portretul zicând: „binecuvântarea mea va rămâne mereu asupra acestei icoane”.

Icoana, prin excelență bizantină, este caracterizată prin atitudinea maiestuoasă, măreție gravă, solemnă, cu accent pe dumnezeirea pruncului Hristos. Maica Domnului este înfățișată dreaptă, frontal, cu Pruncul întotdeauna așezat pe brațul stâng. Fecioara nu are o expresie intimă față de Fiul ei, fața este îndreptată spre privitor, chipul lipsit de mișcare, capul abia îndreptat spre Prunc și privirea deasupra capului copilului. Mâna sa dreaptă este ridicată ca un gest de rugăciune dar mai curând de prezentare. Teotokos (Maica Domnului) îl prezintă oamenilor pe Fiul lui Dumnezeu, Care prin ea a venit în lume, și parcă ne spune: „Iată Calea, Adevărul și Viața”. De fapt Călăuzitoarea noastră ne spune doar atât: „Faceți orice vă va spune!” (Ioan 2,5 – la nunta din Cana Galileii – propovăduirea Maicii Domnului).

Dincolo însă de valoarea istorico – documentară pe care am încercat să o evidențiem, Hodighitria de la Humor reușește, prin calitățile sale compoziționale și cromatice la care se adaugă somptuozitatea și eleganța generală a lucrării, să ocupe un loc privilegiat în cadrul artei medievale.

Fig.(9) HODIGHITRIA – Maica Domnului, icoană secolul XVI, Mănăstirea Humorului

*Tetraevangheliarul de la Humor (1473)

Dorința arzătoare a omului de a se urca pe treptele cunoașterii lui Dumnezeu, de a intra în legătură cu El și-a găsit împlinirea în lauda liturgică și tăcerea contemplației (sfântul locaș prielnic acestor manifestări fiind el însuși o icoană a Împărăției ce va să vină). Sfânta Liturghie și rugăciunea tainică a inimii (aceasta înseamnă să te regăsești de fapt, spunea un sfânt părinte) au ca spațiu prielnic Sfânta Biserică, locașul lui Dumnezeu, pridvorul raiului pe pământ. În Sfânta Bisercă Îl găsim pe Dumnezeu, aflăm Cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Evanghelie este cartea de căpătâi pentru cei care stau în Sfânta Biserică, pentru că ea este Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Cele patru Evanghelii, cu care începe Noul Testament din Sfânta Scriptură, dau numele adesea la cartea mult iubită „Tetraevangheliar”(= patru evanghelii). Autorii cărților sunt numiți evangheliști și aceștia sunt: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Evanghelia este cartea care cuprinde activitatea și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos dată apostolilor în timpul vieții Sale pe pământ.

Fig.(10) Tetraevangheliarul de la Humor – 1473

„Tetraevangheliarul de la Humor” din 1473 dăruit de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt, dovedește că domnitorul a înțeles foarte bine ce înseamnă „Cuvântul lui Dumnezeu”. El are o deosebită importanță pentru istoria românilor, deoarece pe una din filele sale se păstrează portretul autentic al domnitorului Ștefan cel Mare, precum și două însemnări, cronici, referitoare la evenimentele dramatice din viața Moldovei.

În lucrarea sa „Evangheliile de la Humor și Voroneț 1473 și 1550” I. Bogdan face o descriere: „Evangheliarul de la Homor pe lângă portretul lui Ștefan cel Mare, pe lângă miniaturile celor patru evangheliști, cele patru viniete și inițialele de la începutul f iecărei evanghelii, și pe lângă chenarul foarte interesant compus din motive luate din țesături românești, înlăuntrul căruia este scris epilogul, are o legătură de argint aurit împodobită în față cu patru pietre ovale, iar în dos cu patru cuie de argint ce serveau ca postamente”. Pe scoarța din față este gravată scena „Învierea Domnului” iar pe cea din spate scena „Adormirea Maicii Domnului” și inscripția : „Io, Ștefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a ferecat această evanghelie în mănăstirea de la Homor, în anul 6995 (1487), noiembrie 208”.

Inițial, prin anul 1473 Tetraevangheliarul a fost legat în scoarțe de lemn învelite în piele. După 14 ani, Ștefan cel Mare l-a ferecat dându-i înfățișarea pe care o are acum. Însemnarea votivă numită epilog cuprinde: „Evlaviosul și de Hristos iubitorul domn Io, Ștefan Voievod, domn al țării Moldovlahiei, puse să se scrie acest tetraevanghel cu mâna eromonahului Nicodim, și îl dete mănăstirii de la Homor, spre pomeirea sufletului său și a părinților și a copiilor săi, egumen fiind atunci popa Gherontie, și s-a sfârșit în luna lui iunie în 17 la anul 6981 (1473)”. Miniaturistul „Tetraevangheliarului de la Humor” din 1473 este Nicodim, un monah moldovean care și-a făcut ucenicia în atmosfera artistică produsă de creația lui Gavril Uric la Mănăstirea Neamț.

Manuscrisul a fost comandat de voievodul Ștefan cel Mare pentru Mănăstirea Humor reprezentând începutul unei epoci foarte fructuoase pentru miniatură, activitate artististică determinată de însuși marele domn. Lucrările lui Gavril Uric au jucat un rol important, rol de model pentru epoca sa, determinând formarea școlii de miniatură veche moldavă. Ca o particularitate a creației miniaturistului Nicodim este dragostea lui pentru folosirea aurului pe suprafețe mari și mici, conferindu-i o putere cromatică deosebită, aducând o noutate în miniatura românească: hașurile de aur.

În stadiul actual al cercetărilor, se poate afirma cu certitudine că „Tetraevangheliarul de la Humor” este cel dintâi manuscris în paginile căruia a fost imortalizat chipul unui ctitor de carte român, iar Nicodim ne apare ca primul pictor care a introdus portretul istoric în manuscrisele noastre.

Descrierea Teraevangheliarului

Capodoperă a genului, Tetraevangheliarul din 1473, unul dintre cele mai importante și mai de preț comori lăsate de strămoșii noștrii, executat de ieromonahul Nicodim la Mănăstirea Putna, conține 278 file de pergament, scrise în limba slavonă, cu excepția primei și ultimei file, care sunt complet albe. Tot albe au rămas, filele 2, 80, 128 și 207. Textul este caligrafiat, în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur, și este distribuit pe câte două coloane a 26 de rânduri fiecare, în filele 2 – 5, 78 – 79, 126 – 127, 205 – 206, 207 – 271 și 276 verso, și pe câte o singură coloană, în plină pagină, a câte 20 de rânduri fiecare, în toate celelalte file. Deasupra fiecărei coloane din stânga, de la filele 2, 78, 126 și 205 recto sunt mici frontispicii florale, colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sunt împodobite cu frontispicii somptuoase în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiți și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome. Așa – numitele Zăcale, adică începuturile pericopelor evanghelice, sunt însemnate pe margini, întotdeauna cu cerneală roșie. Evangheliile de la Luca și de la Ioan se încheie, la filele 204 verso și, respectiv, 265 recto, cu câte un cul-de-lampe în roșu, verde, albastru și aur. Pe fila 277 recto figurează un tabel în chenar de linii policrome împletite, având la mijloc o coloană verticală, sugerată în linii aurii, roșii și albastre, cu capitel și postament triconice.

Fig.(11) File din Tetraevangheliarul de la Humor

Orânduite în succesiunea consacrată de Noul Testament, adică de la Matei, de la Marcu, e la Luca și de la Ioan, fiecare Evanghelie este precedată de chipul autorului ei, miniat în plină pagină, stând și scriind ori ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, într-un decor arhitectural mai amplu sau mai sumar sugerat. Trăsăturile lor sunt expresive și puternic individualizate, concentrate sau inspirate, în deplin acord cu momentul pe care îl trăiește fiecare în parte. Chenare largi, somptuoase, decorate cu stilizări fitomorfe și geometrice, încadrează cele patru scene ale căror fonduri de aur potențează cromatica lor vie, de o inegalabilă prospețime. Dăruit Mănăstirii Humorului în 1473, Tetraevanghelul este legat în 1487 în ferecaturi de argint aurit, decorate cu reliefuri figurative realizate în tehnica au repousse (prin ciocănire). Pe prima copertă este înfățișată scena Pogorârii lui Iisus la iad, cunoscută și sub numele de Anastasis sau Invierea. Preamărit în glorie de raze, Mântuitorul sfarmă sub picioare porțile iadului, întinzând mâna dreaptă lui Adam și pe cea stângă Evei pentru a-i salva. El este însoțit de Ioan Botezătorul, care se află în stânga Sa, împreună cu alte patru personaje, și de regii prooroci David și Solomon, urmați de încă două personaje, în partea opusă. Un chenar dreptunghiular, decorat cu motive florale, încadrează medalionul oval în care este înscrisă scena, iar patru caboșoane de ametist, de asemenea ovale, marchează cele patru colțuri ale chenarului. Sus și jos, în câte două rânduri paralele, situate deasupra și dedesubtul chenarului este înscrisă pisania ferecăturii, cu litere chirilice, în limba slavonă.

Fig.(12). File din Tetraevangheliarul de la Humor

Pe a doua copertă este figurată Adormirea Maicii Domnului, în jurul catafalcului, pe care zace Fecioara, sunt dispuși cei doisprezece Apostoli, iar la centru și mai sus de ei, modelat întro mandorlă ovală, Iisus ține în brațe sufletul mamei Sale transfigurat ca prunc, întreaga scenă este plasată într-un câmp floral, având în fundal o colonadă. Decorațiile chenarului marginal, de formă dreptunghiulară, reprezintă motive vegetale pe toate laturile sale și cercuri înlănțuite numai pe laturile de sus și de jos. Colțurile chenarului sunt marcate de patru protuberante stelare, scoase în relief din metalul ferecăturii prin aceeași tehnică a ciocănitului. Cele două coperți se încheie la cotor printr-un sistem de împletituri metalice, străbătute de vergele, ornamentate cu numeroase butonașe, asemănătoare unor flori de nituri. Partea din față unde sunt patru pietre prețioase ovale prezintă „Coborârea la iad” iar cea din spate, unde sunt patru bumbi de argint ca support, prezintă „Adormirea Maicii Domnului”. Legătura a fost comandată de Ștefan cel Mare și s-a executat la Mănăstirea Humor potrivit inscripției de pe față în 1487.

*Ruinele vechii Mănastiri Humor – 1415

Fig.(13) Ruinele Humorului Vechi – Mănăstirea Humorului

În centrul satului, își etalează mândria multiseculară zidurile vechii biserici ale mănăstirii Humor. Atunci când încerci să le rememorezi istoria, te cuprind emoțiile și admirația.

“O, ziduri intrastate, o monument slavit

In ce marire inalta, candva ai stralucit.”

Aceste ruine fac parte din puținele urme păstrate încă, ale ctitoriilor începutului secolului al XV-lea. Dea aceea, atât localnicii, cât și statul roman ar trebui să se mândrească mai mult cu asemenea vestigii, să le îngrijească șăs sa le pună în valoare mult mai mult, deoarece aceste ziduri fac parte din cea mai veche biserică mănăstirească construită din piatră de către un boier.

Mănăstirea de la Humor ia ființă prin anii 1400-1410, cu siguranță înainte de apariția sa în uricul de danie din 13 aprilie 1415. Datorita importanței sale, s-a bucurat de atenția cărturarilor de specialitate care i-au dedicat numeroase studii. Printre acestia amintim: Nicolaie Iorga, Mihai Costacescu, Virgil Vatasianu, Teodor Balan.

Întaia mănăstire boierească n-a apărut întamplator. Împrejurările care au adus la construirea ei ar fi urmatoarele: satul a inceput sa fie din nou populat după perioada sa de pustiire, care a avut loc în urmă cu câteva decenii, și nu mai era bântuit de hoardele tătare. În vremea aceea cand oamenii simțeau nevoia acută de religie și de biserică, acestea erau extrem de rare si foarte modeste. În aceasta zona a Humorului nu exista altă mănăstire. Vornicul Oana, care devenise stăpân peste aceste locuri, pare a fi fost un om religios și influențat, pentru realizarea mănăstirii de la Humor, de catre noua mitropolie ce a luat ființă la Suceava, chiar în timpul primului său stăpân, voievodul Petru Mușat.

Studii recente mai pun în evidență următorul fapt. După atenta cercetare a sigiliului vornicului Oana, s-a ajuns la concluzia că ”posesorul său aparține familiei domnești”. Se pare că această înrudire explică atenția domnitorilor Moldovei fața de ctitoria de la Humor. Este vorba despre daniile mari domnesti de sate si scutiri de vami si din partea voievozilorAlexandru cel Bun si Stefan cel Mare.

Astazi, ne putem bucura ochii încă, de aceste ruine sfinte si de mare preț ale înaintașilor noștrii, păstrate și protejate cu sfințenie.

*Tradiții și obiceiuri – Mănăstirea Humorului

Fig.(14) Încăpere tradițională – Mănăstirea Humorului

Marcarea datinilor și obiceiurilor populare are o mare importanță în viața și activitatea individului și a comunității sătești din care face parte. În cadrul acestor obiceiuri, omul își satisface trebuințele marcării momentelor majore din viașa lui, trebuințele afirmării sociale, a propriei personalități, prin legături emoționale cu ceilalti consăteni, precum și trairea în comun a stărilor de bucurie sau durere. Aceste trebuințe decurg din natura ompar a omului și constituie, totodată, unul din elementele fundamentale ale ființei umane.

Înainte de a descrie o parte din aceste obiceiuri tradiționale ale satului, se cuvine să mentionez caracterul evolutiv al acestora, în sensul modernizării și laicizării, datorat atât prefacerilor social-economice cât și a emancipării omparati a oamenilor. Așa se explică diminuarea și dispariția unor obiceiuri vechi, cândva în mare vogă, și aparitia altora noi, ori înnoite.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare, este cel legat de diminuarea tot mai accentuată a particularităților strict locale ( la nivel de sat, comună sau zonă ), acestea regâsindu-se tot mai ompara în districtul etnografic și etno-cultural al Bucovinei.

Acest fapt este dovedit de lucrarile unor autori bucovineni ca Elena Niculita-Voronca și, mai cu seamă, a renumitului etnograf Simion Florea Marian în lucrarile fundamentale referitoare la obiceiurile legate de sarbatorile de peste an, cât și cu prilejul ciclului vietii: nașterea, nunta și moartea la romanii din Bucovina omparative cu cele ale românilor din alte ținuturi locuite de români. De asemenea, monografiile recente ale unor localitati bucovinene, relevă, cu unele excepții, aceleași asemănări în obiceiurile și tradițiile legate de ciclul vieții și de sărbătorile de peste an.

Din punct de vedere al tradițiilor și obiceiurilor, comuna Mănăstirea Humorului este binecunoscută în țară și peste hotare prin formașia de dansuri populare bătranești, corul bisericesc, formația de buciumași și prin serbările care au loc în perioada Paștelui, pe data de 15 August de Hramul Mănăstirii și în perioada sărbătorilor de iarnă.

* *Sărbătoarea Paștelui

Fig.(15) Sfințitul coșului de Paște

“Cea mai mare, mai insemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după spusa bătrânilor de pretutindeni, este sarbătoarea de Paști sau Invierea Domnului”.

Saptamana Mare sau a Patimilor este încarcată de febra pregătirilor, dar și de multă sfințenie, atât prin post cât și prin raportarea la patimile cristice și nostalgia obiceiurilor trăite înca din copilarie. Curățenia generală, atât a ogrăzilor, a caselor și a împrejurimilor, cuprindea întregul sat, într-o atmosferă de munca, de hărnicie și dorința de frumos, dar și de o anumită teamă pentru ca se zicea că “ vei fi blestemat dacă Paștile te prinde necurățat”.

Participarea la Înviere este una din cele mai importante pentru creștinismul ortodox cu ocazia Paștelui, prilej cu care se ia “lumina de inviere”, pe care mulți încearcă să o ducă până acasă nestinsă pentru a li se împlini unele dorințe. Masa mare se face după ce fiecare membru al familiei se spală, în mod ritual, cu oul roșu și cu o monedă de argint și apoi, ciocnește câte un ou roșu în timp ce rostește “ Hristos a Inviat!” iar partenerul raspunde “Adevarat a Inviat!”, ouă care după ciocnire sunt mâncate primul înaintea celorlalte bunătăți pascale.

Este cea mai veche și importantă sărbătoare creștină a anului, pentru prima dată fiind sărbătorită în jurul anului 1400 înainte de Hristos. Noaptea Învierii este petrecută în biserică, în priveghere și rugăciune de toți creștinii. În Duminica Paștelui, după slujba de mir, creștinii ciocnesc ouă vopsite în Joia Mare. În fiecare an, la noi în comună are loc Festivalul “Ciocnitul Oualor”, la care participă tineri și vârstnici din toată zona Humorului unde sub privirea numeroșilor turiști, se întrec în cadrul concursului de ciocnit ouă. Se ciocnesc după anumite reguli, sub atenta supraveghere a juriului. Oul simbolizeaza viața eternă, fertilitatea și renașterea.

**Hramul de la Sântămărie – 15 August

Această sărbătoare nu atrage atât prin datini, obiceiuri și ritualuri religioase și magice, ca alte mari sărbători de peste an, ci prin alte valențe socio-umane, și anume: cade aproximativ la jumătatea timpului dintre cele două sărbători mari și anume Paști și Crăciun. Sărbătoarea hramului are loc vara, în perioadele vacanțelor și concediilor, dar și în plin sezon turistic și constituie un ideal prilej de reîntâlniri și petreceri în cadrul familiei, dar și cu neamuri și prieteni din alte localități; are o notă aparte de atracție religioasă și laică prin ceremonialul fastuos, compus din sobor de preoți și înalți prelați care se desfășoară pe șcenă în aer liber în curtea mănăstirii, continuat după amiază și noaptea cu petreceri, baluri și discoteci pentru tineret.

Hramul de la Sântămăria Mare, are o traditie de peste 600 de ani, începînd odată cu prima mănăstire constituita de vornicul Oană pe la 1400 și continuă și astăzi, atât prin mănăstire cât și prin biserica parohială care are același hram – “Adormirea Maicii Domnului”. Curățenia și înfrumusețarea locuințelor se face ca și la celelalte mari sărbători, iar pregătirile culinare sunt deasemenea pregătite de fiecare gopodar. În această perioadă, natura este mai darnică prin frumoasele peisaje dar și prin verdeață și flori. De aceea petrecerea de Hram are loc atât în casă, cât și afară, pe ganguri, terase și în curti.

* Măsura oilor

Fig.(16) Mulsul oilor – Măsura Oilor

Măsura oilor a fost și încă a mai ramas dar la cote mai reduse, cea mai ampict sărbatoare, încărcată de obiceiuri închinate muncii și economiei pastorale care, deși veche se mai practica și astăzi. După cum se știe primul muls al oilor, prin care se stabilește cota parte din brânza pe care trebuie s-o ia fiecare proprietar de oi, se face într-un cadru sărbătoresc, după un anumit ceremonial care este precedat de următoarele etape mai importante: tunderea oilor, înțărcatul mieilor, alegerea sterpelor, stabilirea în prealabil a stăpânului stânei, baciului și ciobanilor dar și arendarea pășunilor.

În ziua “Măsurii”, proprietarii costumați în haine de sărbatoare, vin pregătiți cu mâncăruri și băuturi la stâna unde au dat oile pentru vărat, iar după muls și măsurarea laptelui ( care trebuie sa se facă în cel mai serios mod posibil), urmează ospățul ritual pe câmpul din apropierea stânei. Acest ospăț are loc într-o atmosferă încarcată de înțelegere și veselie, făcându-se tot felul de glume, iar deseori se angajează câte un muzicant sau o formație completă, care amplifică veselia și întreaga petrecere. La sfârșitul acestui eveniment, se împarte proprietarilor oilor primul caș, numit fiind “cașul dulce”. Mai nou, la măsura oilor, participă și sătenii care nu mai au oi, dar vor sa-și amintească de această placută sărbatoare anuală.

*Sărbătorile de Ispas și Rusalii

Aceste sărbători mai poartă obiceiuri referitoare la cultul morților dar și de apărarea de spiritele rele ale unora din cei decedati. De aceea la ambele sărbători se fac tot felul de pomeni pentru îmbunarea duhurilor rele, iar de “Duminica Mare” se pun ramuri verzi de tei la porți, ganguri și intrare în case, pentru a se alunga aceste ființe ampic nevazute.

*Sânt-Andrei

Sânt-Andrei este una dintre sărbătorile care în copilaria noastră, se ține cu mare sfințenie, atât pentru ca oamenii sa fie feriți de strigoi, cât și pentru ca animalele să fie apărate de lăcomia lupilor. Din cercecetările unora, reiese ca este o sărbătoare străveche, precreștina pe care lumea a suprapus-o după creștinare peste Sf. Andrei, sfânt care n-a avut de-a face cu strigoii și animalele rapitoare.

Fiindcă este foarte veche și temătoare, ne amintește și poetul Vasile Alecsandri:

“Zgomot trist în amp răsună,

Vin strigoii, se adună

Părăsind a lor sicrii.

Voi creștinelor popoare

Faceți cruci mântuitoare,

Cai e noaptea îngrozitoare,

Nopatea Sfantului Andrii!”

Pentru evitarea acestor rele se ungeau cu usturoi clanțele la uși, se faceau cruci cu păcură sau cu balega pe care se lipeau boance pe ușile grajdurilor și târlelor de oi.

Tot de Sfântul Andrei, fetele de măritat se adunau în grup și căutau să-și afle ursitul prin legarea unor pari de la gard, prin provocarea porcilor să grohăie, ori prinderea din târlă a unei oi sau berbec, cu ochii legați. Toate aceste practice și credințe superstițioase, nu au nimic în comun cu celebrarea Sfântului Andrei, ci ne amintesc de anumite sărbători păgânești, precreștine, care s-au perpetuat prin forța tradiției până în zilele noastre.

Fig.(17) Fete mascate în seara de Sânt Andrei

**Sărbătorile de iarnă

Multe și felurite au fost și încă au rămas obiceiurile legate de aceste sărbători din timpul iernii, sărbători sfințite, îmbelșugate și producătoare de bucurii și nenumărate omanl. Chiar dacă în ultimele decenii, și-au facut loc noi obiceiuri orășenești, occidentale, cum ar fi împodobirea “bradului”, podoabe electrice și multicolore instalate în case și afară, organizarea revelionului, cadourile și altele, toate aceste obiceiuri tradiționale care, reînviate, stârnesc minunate plăceri localnicilor dar mai ales delicii omanl omanl turiștilor.

Unele obiceiuri de Crăciun

Dintre toate obiceiurile și sărbătorile de peste an, Crăciunul și Anul Nou provoacă cele mai îndelungi, intense și plăcute stări sentimentale și emoționale ale așteptării, în stare să miște sufletele întregii suflări a satului și, mai cu seamă, sufletele copiilor, tinerilor și mai cu seama a turiștilor.

Tăiatul porcului

Constituie un important eveniment, fiind legat de obicei, în ziua de Ignat. Cu această ocazie, bătrânii examinau anumite organe ale porcului după care anticipau vremea, unele semn bune sau rele pentru familie. Seara se împărțea la vecini, “pomana porcului” pentru sănîtatea casei și a animalelor, iar cel putin un șold din porc, afumat și bine preparat, se păstra pentru Paști.

Pe lângă alte numeroase credințe și obiceiuri dinaintea Crăciunului era si a rămas curățenia omanl și înfrumusețarea interioarelor cu care ocazii se puneau pe la icoane, la grinzi și streșină diferite plante frumos mirositoare ca busuiocul, menta sau măghiranul.

Anul Nou

“Dintre toate serile de peste an, cea mai bogată în datini și credințe, cea mai misterioasă și totodată una dintre cele mai plăcute pentru poporul român este seara Sfântului Vasile sau Anul Nou. În această seară, toată suflarea românească,începând de la copii ce de abia pricep și rostesc câte un cuvânt, până la cel mai batran moșneag,își au partea lor de petrecere, distragere și bucurie” spunea marele folclorist bucovinean din Ilișești Simion Florea Marian, cu mai bine de o sută de ani în urmă.

Astfel, în trecut, chiar în noaptea de Anul Nou, se apela des la prognozarea recoltelor din anul următor prin realizarea unui “calendar din foi de ceapă”; tot în aceeași noapte se mai făcea un “calendar de cărbuni” pentru aprecierea rodului câmpului din anul viitor. Dar cel mai grozav eveniment și obicei tradițional a fost și a rămas în continuare, spectacolul format din urăturile, colindele și teatrul popular al diferitelor reprezentații folclorice specific sărbătorilor de Anului Nou.

Toate aceste obiceiuri sunt pregătite cu mult timp înainte, în perioada Postului Mare și durează, în funcție de complexitatea repertoriului și a numărului de “artiști” care îl realizează. De aceea, întreg satul este prins seara în această perioadă pregătitoare, în iureșul și vuietul acestor minunate pregătiri, la care tinerii, adolescenții și copiii participă cu cea mai înaltă însuflețire. Conducătorii bandelor sau a ceților de urători și “artisti” sunt aleși dintre cei mai buni, mai pricepuți și mai autoritari componenți ai grupurilor respective. În această noapte de Anul Nou umblau cu uratul, dar și cu colindatul, toți copii și tinerii din sat, aceștia colindând mai ales turiștii de la cabanele răsfirate pe la poalele munților.

Fig.(18) Tradiții și obiceiuri

* Boboteaza

În ajunul Bobotezei se pregătește “masa cu mancările de ajun” care, de obicei, se aranja în “odaia mare” a fiecărui gospodar. Pe asceastă masă se pun felurite mâncăruri de post, din care nu trebuie să lipsească coliva, bobul fiert, fiertura de prună sau pere uscate, borș de fasole, sarmale de post și plăcinte cu mac. Din asemenea bucate deosebite nu se mănâncă decât după sfințirea lor de către preotul care umbla cu aghiazmă și după apariția stelelor.

Alaiaul format din preot, dascăl și copii care striga “Chiralesa” se întâmpina înca de la poartă de către gospodina casei, cu lumânarea aprinsă. Drept răsplată se dau bani, fuior de canepă ( preotului ), mere, nuci, covrigi ori bani ( copiilor ).

În noaptea de Bobotează, se făceau în trecut diferite farmece, descântece, și alte practiti magice pentru sănătatea oamenilor și a vitelor și pentru belșugul pomilor și câmpurilor. În satul nostru, ca și în multe alte sate din Bucovina, se acordă o atenție mare zilei de Bobotează de la biserica unde are loc sfințirea apei, prilej cu care se strigă “Chiralesa” și se ia aghiazmă de către familie în vase cât mai plăcute și frumos ornate, în care este pus un fir de busuioc. Toată lumea care participa la acest eveniment se îmbrăca în cele mai elegante haine, din care nu lipsesc noutățile, fiind cuprinsă de o stare sufletească de satisfacție, bucurie și speranță.

La întoarcerea de la slujba de la Iordan, gospodarii sfințesc cu aghiazmă grajdul animalelor, târla oilor, pomii din livada și la urmă casa și pe căseni. Mai nou, în aceste zile de sărbătoare, unii prieteni, rudele sau vecinii tineri, se colinda reciproc, după cum, tot aceștia, au început acest obicei și de Crăciun, luând modelul altor sate.

Printe multe alte obiceiuri din perioada sărbătorilor de iarna merită amintita și “Berea” pe care parinșii și strămoșii noștrii o petreceau, când erau tineri cu foarte mare placere și însuflețire. Această petrecere se desfășura într-o casă mare, cu muzică și participau la ea flăcăii satului care, aduceau băutură ( în care intra și câte un butoi de bere), fetele și mamele acestora care le însoțeau. Acestea la rândul lor, aduceau tot felul de bunătăți culinare. Petrecerea avea loc ziua și constituia un bun prilej de cunoaștere reciprocă, de etalare a hainelor și a unor calități fizice și spirituale ale participantilor.

Fig.(19) Slujba de Bobotează ( Iordan )

*Locuri și peisaje culturale din Mănăstirea Humorului

Aceste locuri oferă acel tip de peisaj calm, cald și armonios, care îndrumă la odihnă și meditații și care diferă de spectaculozitatea și semeția celui de munte, care te atrage altfel. Primul aspect al acestuia se poate regăsi în anumite forme de relief mai deosebite, cum ar fi ansamblul geologic al Staniștei, format din fermecptorul gorgan proeminent, ce se înalță deasupra pârâului Larga și a părții de jos a satului, din șesul După Staniște, Bâtcuța și Runcul, îmbinate cu multă armonie și acoperite cu verdele de smarald al imașurilor și pe alocuri cu specii de molid și ienupăr, pe care pasc turmușoare de oi și cirezi de vite de rasă, care în amiezile de vară se adună în vârful Staniștei. De pe ridicăturile acestui ansamblu geologic se desfășoară admirabile priveliști.

Un punct de belvedere se regăseste în Vârful Toaca, de unde privirile pot cuprinde aproape întregul sat humorean și Pleșa, orașul din vecinătate, Voronețul și Frasinul, iar în depărtările vestice încântătorul Rarau, cu vestitele sale Pietre ale Doamnei.

Fig.(20) Peisaj de pe Vârful Toaca

De asemenea, Dobrinul oferă splendida panoramă, mai ales de pe vârful său cel mai semeț, Tufleca, de pe care ochiul te duce în satele de Peste Deal, până spre Ținutul Sucevei, iar înspre apus, pe culmea vălurită a Obcinei Mari, până dincolo de țanțoșul Comarnic. Mergând prin Pleșa, urcând pe Chirimecea, undese întâlnește un alt loc minunat de adevărată belvedere. Nu întâmplător, în cel de-al doilea Razboi Mondial, pentru acest loc strategic, s-au dat între cele doua mari armate care se confruntau, atâtea sangeroase bătălii, încât germanii l-au rebotezat Bitterberg , ceea ce înseamnă munte amar.

Cele mai semnificative panorame, care de aici se înfățișează privirilor, sunt cele ale Podișului Sucevei, care pot ajunge până la apa Siretului, Poiana Micului, Vama dar și Gura Humorului, iar în avalul său, valea mijlocie a Moldovei până la mari depărtări. Desigur că locurile de belvedere sunt mult mai multe și tot atât de încântătoare și anume: Dealul Școlii, Dealul Arșița, Comarnic, Poiana Trișciori, Poiana Mărului etc. De asemenea, și culmea Obcinii Mari, oferă în unele locuri, interesante și frumoase vederei pentru cei ce se încumetă a parcurge cateva ore pe cărările marcate prin padure. Chiar urcușul până la aceste înălțimi are farmecul, placerea și utilitatea lui prin efortul fizic depus, prin aerul curat și înmiresmat inhalat, prin atâtea micropeisaje, ce sunt arătate ochiului.

Atracțiile turistice naturale nu se opresc numai la aceste locuri de belvedere, ele sunt mult mai numeroase și variate dar depinde de unghiul din care sunt privite, de anotimp, de starea vremii și starea sufletească, de moment, de anturajul în care te afli, de particularitătile psihice, de vârsta și de multe altele. Același peisaj admirat optic, acustic și olfactiv,prin fânete, poieni și rariști de foioase și rășinoase, îți poate oferi stări de adevărată euforie, pentru ca el se adresează organismului, prin mai multe simțuri deodată. Vara, pisajele respective apar într-o altă lumină, iar în zonele de fânețe se îmbogățește cu zvelte căpite, care se înșiră ordonate ca niște oșteni disciplinați și se însuflețește cu cosașii și fetele vesele de la polog ori cu copii care se întorc cu fructe de pădure. Toamna, primează splendorile policrome cu nuanțele de roșu ale cireșilor și mălinilor, cu cele de galben ale teilor și paltinilor, cu verdele-argintiu al plopilor tremurători, cu ruginul fagilor, culori care, de cele mai multe ori, se conturează cu smaraldul persistent al coniferelor.

Aceleași peisaje colindate în fapt de seară, pe fondul armoniei sonore al clopotelor și toacei, care vestesc sacra vecernie de la mănăstire, conferă vizitatorului o altă stare de spirit, una de purificare, de mântuire, de înălțare. În asemenea situații, întreaga iconografie peisagistică naturală rămîne altfel tipărită în minte și suflet și cu mai mare durabilitate și putere de chemare a turistului de a revizita această localitate fermecătoare.

Alte puncte de atracție de pe valea Humorului sunt și Pietrele Doamnei de pe Larga, Pietrele Muierilor la hotarul cu Solca, Pietrele Șoimului de la Pleșa și Pietrele din Dobrin. Toate aceste pietre mari și impunătoare, unele cu înălțimi de până la 10-15 metri, cu forme diferite și bizar modelate în gresii, de culoare gri de tonuri diferite, degajă un interesant mister și multă atracție, de unde și legendele captivante țesute în jurul fiecăruia dintre ele, unde se spune că ar ascunde însemnate comori, pentru care de-a lungul timpului, au sapat atâția muritori lacomi, dar naiv pe langa toate, cu speranța de a se îmbogăți peste noapte.

*Cazare-pensiuni

Fig.(21) Distribuția spațială a unităților de cazare din comuna Manastirea Humorului

O cu totul altă activitate economică, la care strămoșii noștrii nici măcar nu visau, a devenit turismul. Activitatea de a găzdui turiști în casele gospodărești, pensiuni sau vile. Această activitate a apărut în urmă cu câteva decenii, în urma manisfestării interesului religios, cultural – artistic – religios , legat mai cu seamă de interesul pentru pictura exterioara a Mănăstirii Humor, acest domeniu turistic s-a dezvoltat treptat, înregistrând după prefacerile profunde declanșate de către Revoluția din anul 1989, un adevarat salt.

Acest gen de turism, a căpătat amploare extinzându-se la turismul cu caracter rural, ecologic sau agroturism.

Dacă la început veneau în sat numai vizitatori intectuali cultivați, români și străini, interesați de arta bisericească medievală religioasă, în ultimile două decenii structura turiștilor s-a diversificat foarte mult, predominând interesul divertismentului cu caracter laic, acela de relaxare și distracție. Astfel, localnicii, oameni primitori în adevaratul sens al cuvântului, le-au răspuns preferințelor turiștilor cu dotări pe măsura cum ar fi: case cu mai multe încăperi dotate corespunzător pretențiilor și conforme cu normele igienico-sanitare impuse de administrații. De la casa integtrată în gospodăria tradițional bucovineană s-a mers pe construirea de vile tot mai confortabile, până la pensiuni de dimensiunea și pretenția hotelurilor, dar cu arhitectură adecvată agroturismului rural. Pentru a face față cât mai bine acelor pretenții, unii investitori au apelat la finanțări din fonduri europene, cu care au construit câteva pensiuni impunatoare. Avand în vedere condițiile propice localitătii noastre pentru dezvoltarea turismului, aici au venit să investească și alți cetățeni din localități limitrofe, care în prezent dețin circa 30% din totalul pensiunilor din Humor.

În această zonă pitorească, localitatea dispune de un numar de 51 de unități de cazare dintre care: pensiuni, vile, cabane sau case de vacanță. Astfel, este o placere pentru turiștii care vin în sat să constate existența unor cochete și impunătoare vile sau pensiuni purtând nume feminine cum ar fi: “Georgiana”, “Rodica”, “Liliana”, “Cristiana”, “Andreea”, “Lăcrămioara”, “Maria” etc, cu nume de flori: “Floare de colț”, “Iris”, “Passiflora” ori cu multe alte diferite denumiri care starnesc interesul și plăcerea vizitatorilor.

Fig.(22) Pensiunea Passiflora – Mănăstirea Humorului

Fig.(23) Pensiunea Elegance – Mănăstirea Humorului

Fig.(24) Pensiunea Pîrîu Morii – Mănăstirea Humorului

Fig.(25) Pensiunea Casa Bunicilor – Mănăstirea Humorului

Fig.(26) Pesniunea Floare de Colt – Mănăstirea Humorului

Caracteristici ale turismului cultural

Fluxurile turistice în ceea ce privește turismului cultural, acesta se caracterizează prin alcatuirea dintr-o clientelă proprie care poate fi fie specializată într-o anumită tematică (capabilă să parcurgă distanțe impresionante pentru a surprinde înca o fațetă a pasiunii lor), fie atrasă de tot ce este cultural, fie ocazională, care este de obicei majoritară și se constituie din cei care, aflați în concediu sau vacanță în scopul odihnei și recreerii, vizitează și obiectivele turistice antropice. O altă caracteristică a fluxurilor care participă la realizarea turismului cultural o reprezintă apartenența participantilor la categorii socio-profesionale superioare sau cu un nivel de educație mediu și ridicat: elevi, studenți, intelectuali și de aceea caracterul său de masă este incert.

Practicile culturale se pot deosebi și în funcție de specificul mental și comportamental al unor popoare. Astfel, anchetele efectuate în Franța, principala destinație a turismului cultural mondial, demonstrează o anumită superficialitate a spaniolilor, o preferință a germanilor pentru arta romană sau Evul Mediu, dorința nord-americanilor de a-și regăsi rădăcinile culturale, atracția olandezilor pentru spațiile rurale, interesul britanicilor pentru descoperirea monumentelor și a locurilor care evoca relațiile franco-engleze, în timp ce italienii preferă sanctuarele și locurile de cult.

În ultimii ani formele de practicare a turismului cultural s-au diversificat foarte mult, luând forma sejururilor lingvistice, a turismului gastronomic. Îmbogatirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori: cererea publicului, tot mai curios și exigent și atitudinea comunităților locale care doresc să obțină beneficii de pe urma activităților culturale pe care le finanțează.

Principalele teme ale turismului cultural și formele

de manifestare turistică pe care le generează:

Metode de evaluare a patrimoniului cultural

Pornind de la „Ghidul practic de evaluare imobiliară” (Bănacu, 2007), Sache (2009) descrie metodele de evaluare a bunurilor de patrimoniu din perspectiva raportărilor către autoritățile din domeniu. Acest demers de evaluare are două scopuri: pe de o parte, stabilirea costurilor de prezervare și reabilitare, precum și a veniturilor rezultate din exploatarea bunului (prin includerea sa în circuitul cultural-turistic); pe de altă parte, stabilirea valorii de piață în vederea asigurării respectivelor bunuri. Sache reține următoarele metode de evaluare, utilizate cu precădere pentru patrimoniul cultural construit:

abordarea prin comparația prețului de vânzare presupune identificarea unei proprietăți cu caracteristici cât mai asemănătoare cu cele ale patrimoniului evaluat (denumită proprietate comparabilă). Criteriile de selecție a proprietății comparabile se referă la localizare, stil arhitectural, mărime, caracteristici culturale și istorice. Evaluarea patrimoniului se va face prin comparație cu prețul de vânzare al proprietății comparabile, fiind efectuate ajustări în cazul în care patrimoniul evaluat necesită lucrări de restaurare/reabilitare sau când acesta face obiectul unor contracte cu prevederi restrictive;

abordarea prin venit se utilizează în cazul patrimoniului construit care este capabil să genereze venituri comerciale sau din chirii, utilizarea sa în acest sens fiind cea mai eficientă alternativă. În evaluare se va ține cont, pe lângă veniturile estimate a se obține, de eventualele lucrări de restaurare/reabilitare care pot fi necesare pentru darea în folosință a bunului, de perioada de timp necesară obținerii autorizațiilor necesare (dacă este necesară autorizarea utilizării comerciale a respectivului element de patrimoniu), precum și de cheltuielile suplimentare cu prezervarea patrimoniului care survin ca urmare a introducerii acestuia în circuitul comercial;

abordarea prin cost pleacă de la ipoteza că patrimoniul cultural construit prezintă valoare intrinsecă (datorată aspectului, anumitor caracteristici sau statutului de simbol). Valoarea sa va fi stabilită ținând cont de costul de producție a unei replici a elementului de patrimoniu sau, dacă acest lucru nu este posibil, de costul de realizare a unui imobil modern cu destinație similară. În aplicarea acestei metode se va avea în vedere costul de prezervare a patrimoniului construit, precum și posibilitățile reduse de adaptare a sa la nevoile specifice ale ocupantului.

Totuși, evaluarea elementelor de patrimoniu în contextul elaborării de rapoarte este mai degrabă o problemă de respectare a reglementărilor și uzanțelor din domeniu decât un demers de cercetare. Principalele preocupări din literatura de specialitate se îndreaptă către estimarea valorii economice a patrimoniului cultural.

Ruijgrok (2006) consideră că valoarea economică a patrimoniului cultural poate fi definită prin nivelul de bunăstare pe care acesta îl generează în societate. La rândul său, Plaza (2010) interpretează valoarea economică a patrimoniului cultural prin intermediul beneficiilor pe care acesta le adduce societății, atât comerciale, cât și necomerciale. În stabilirea valorii economice a patrimoniului cultural trebuie ținut cont că acesta poate prezenta valoare de întrebuințare (generează beneficii prin utilizarea sa) și/sau valoare de nonîntrebuințare. Valoarea de non-întrebuințare se prezintă sub trei forme: valoarea de opțiune (pentru indivizii care nu au vizitat respectivul sit de patrimoniu cultural, dar doresc sa o facă în viitor), valoarea de existență (pentru indivizii care nu au vizitat situl respectiv și nici nu intenționează să o facă în viitor, dar

care percep existența sitului ca un fapt pozitiv) sau valoarea de moștenire (valoarea cunoștințelor transmise de patrimoniul cultural pentru beneficial generațiilor viitoare).

Pe de altă parte, Ruijgrok (2006) analizează de ce este necesară evaluarea economică a patrimoniului cultural deși este evident că nu se poate pune un preț asupra sa. El observă că evaluarea economică a patrimoniului cultural permite utilizarea analizei cost-beneficiu pentru evaluarea investițiilor în domeniul conservării patrimoniului și estimarea pierderilor cauzate de distrugerea elementelor de patrimoniu. Ruijgrok concluzionează că evaluarea economică a patrimoniului cultural poate conduce la influențarea deciziilor economice care cauzează distrugeri ale acestuia.

Metoda prețurilor hedonice

Metoda prețurilor hedonice pleacă de la ipoteza că prețul de vânzare al unui bun este determinat atât de caracteristicile intrinseci ale bunului, cât și de particularitățile mediului de influență (Bănacu, 2004, cap. 7, p. 8). Această metodă este aplicată cu preponderență în domeniul imobiliar și explică de ce valoarea a două proprietăți comparabile va diferi în funcție de caracteristicile mediilor înconjurătoare ale acestora. Metoda permite evidențierea externalităților pozitive (de exemplu, imobile care au prețuri mai mari datorită situării într-o zonă cu poluare redusă), dar și a externalităților negative (de exemplu, imobile cu prețuri reduse datorită situării în vecinătatea spațiilor de depozitare a deșeurilor) (Alberini, p. 1).

Bănacu (2004) prezintă cele două etape care trebuie parcurse în aplicarea acestei metode:

estimarea funcției prețurilor hedonice în care se stabilește legătura dintre obiectul analizei (prețul imobilului sau proprietății) și variabilele care definesc mediul (elemente structurale, vecinătate, variabile eco intangibile). Funcția prețurilor hedonice se prezintă sub forma unei regresii unde coeficienții estimați pentru variabilele de mediu permit obținerea valorii marginale a acestora. La nivel teoretic, toate efectele unei politici publice ar putea fi cuantificate urmărind schimbările înregistrate în valoarea proprietăților imobiliare (Alberini, p. 1);

estimarea curbei cererii pentru bunurile eco intangibile (de exemplu, calitatea aerului), sociointagibile (de exemplu, siguranța în zonă) sau, în contextul temei studiate, pentru activele culturale.

Metoda valorii de contingență

Metoda valorii de contingență urmărește valorizarea economică a acelor bunuri care, în absența unei piețe de tranzacționare, nu pot fi evaluate prin intermediul prețului de vânzare. Ea este o metodă a preferințelor direct exprimate în care respondenții oferă informații cu privire la disponibilitatea de a plăti (DAP – suma maximă de bani pe care un consumator ar fi dispus să o

plătească pentru a spori bunăstarea sa sau a împiedica reducerea bunăstării sale, cauzată de consumarea patrimoniului cultural supus evaluării (Plaza, 2010, p. 156) sau la disponibilitatea de a accepta (DAC) măsuri compensatorii pentru pierderea de bunăstare suferită. Metoda valorii de contingență este utilizată pe scară largă în domeniul evaluării patrimoniului cultural și este singura metodă de evaluare care surprinde valoarea de nonîntrebuințare (Tuan, Navrud, 2008,

p. 326).

Bănacu (2004) descrie următoarele etape care survin în aplicarea metodei valorii de contingență:

determinarea pieței bunurilor evaluate din perspectiva localizării geografice și a beneficiarilor. În această etapă se procedează la întocmirea chestionarelor (utilizându-se formulări logice, concise și neinterpretabile) și la stabilirea modalității de colectare a datelor;

stabilirea modului de determinare a DAP. Cercetătorii au la dispoziție mai multe procedee dintre care menționăm pe cel al referendumului închis (întrebări de tip da/nu) și pe cel al întrebărilor deschise pentru stabilirea sumei pe care respondentul ar fi dispus să o plătească pentru conservarea patrimoniului cultural;

analiza statistică a răspunsurilor privind DAP;

reprezentarea grafică a răsupunsurilor în funcție de indicatori reprezentativi pentru respondenții chestionarelor (cum ar fi vârsta, venitul sau nivelul de educație);

interpretarea rezultatelor și formularea unor propuneri de îmbunătățire. DAP pentru patrimoniul cultural se apropie de funcția individuală de cerere și este folosită ca bază pentru determinarea surplusului consumatorului și a valorii economice pe care respondentul o atribuie patrimoniului cultural (Plaza, 2010).

Ruijgrok (2006) consideră că cele mai importante elemente ale metodei valorii de contingență sunt: descrierea patrimoniului evaluat, delimitarea pieței ipotetice, întrebările privind DAP, inclusiv modul de efectuare a plății, precum și întrebările referitoare la caracteristicile respondenților (vârstă, venit și educație). Deoarece populația nu este obișnuită să plătească pentru patrimonial cultural, el consideră că este foarte important ca întrebările din chestionar să fie clar formulate pentru a nu induce în eroare respondenții. Ruijgrok recomandă introducerea întrebărilor de filtrare pentru a evita supraestimarea DAP.

Metoda costului de transport

Această metodă își are originea în demersurile Agenției Parcurilor Naționale din Statele Unite pentru evaluarea parcurilor naționale. Hotelling (1947) a propus evaluarea unui anumit loc sau a unei atracții prin intermediul costului călătoriei întreprinse de vizitatori. Metodologia a fost ulterior dezvoltată de Clawson și Knetsch (1966). Bedate et al. (2004) descriu metoda costului de transport ca o metodă indirectă de evaluare care utilizează costul generat de vizitarea unui sit de patrimoniu cultural pentru estimarea valorii de recreere a respectivului sit. Trebuie subliniat faptul că această metodă nu suprinde decât valoarea de întrebuințare a patrimoniului cultural, spre deosebire de metoda valorii de contingență, care estima și valoarea de non-întrebuințare. Metoda costului de transport a fost formulată în două variante:

metoda costului de transport zonal grupează vizitatorii unui obiectiv în funcție de distanța parcursă până la el, pe zone. Zonele pot fi concentrice, dar pentru a ușura colectarea datelor, se recomandă gruparea pe subdiviziuni geografice sau administrative. Prin determinarea costului mediu de transport (unele studii includ taxele de acces în costul de transport) și a numărului de vizite pentru fiecare zonă se obține curba cererii. Aria de sub grafic reprezintă surplusul consumatorului care este utilizat pentru a estima valoarea de recreere a vizitării obiectivului considerat;

metoda costului de transport individual pleacă de la ipoteza că există diferențe în costul de transport chiar și atunci când punctul de plecare este comun. În consecință, se procedează la estimarea funcțiilor individuale de cerere, cererea totală fiind obținută prin agregarea acestora.

Patrimoniul cultural reprezintă o resursă deosebit de importantă care aparține întregii umanități. Valoarea sa transcede cu mult sfera monetară, reprezentând un tezaur de cunoștințe și semnificații care inspiră și împlinește ființele umane. Tocmai de aceea, investițiile în prezervarea și valorificarea patrimoniului cultural prezintă o importanță deosebită.

Concluzionând, evaluarea și valorificarea economică a patrimoniului cultural prezintă încă multe probleme nerezolvate care incită la noi cercetări în domeniu. Una din principalele provocări se referă la formularea unei metode (sau a unui complex de metode) îmbunătățite de evaluare a patrimoniului cultural.

Concluzii

Tendințele majore care au fost observate în ceea ce priveste turismul cultural sunt:

– interacțiunea între cultură și turism îsi are rădăcinile în perioada de început a turismului și în prezent câstigă din ce în ce mai multă însemnătate;

– turismul cultural este un factor cheie pentru dezvoltarea durabilă și dialogurile interculturale;

– moștenirea culturală este expresia identității oamenilor, a teritoriului, istoriei, tradițiilor și civilizației.

Turismul cultural atrage un numar din ce în ce mai mare de turisti. Potrivit unui studiu al Comisiei Europene, 20% dintre vizitele din Europa au motivație culturală, în timp ce 60% dintre turiștii europeni sunt într-adevar interesați în descoperirea culturală în timpul calatoriei lor.

În afară de creșterea susținută a cererii turistice globale, atât internă cât și internațională, care cuprinde toate tipurile de destinații, există și alți factori care explică acest trend:

– turistul modern este sofisticat, în cautarea de diferite experiențe culturale;

– autoritățile locale privesc turismul ca pe o sursă de venit și oportunități economice.

Turismul cultural reprezintă o piață în plina dezvoltare. Organizația Mondiață a Turismului estimează o creștere anuală de 10-15% a călătoriilor de interes cultural, în contextul unei cresteri medii totale de 4-5% a industriei turistice în general. De vreme ce atracțiile istorice se află cu precădere în orase, turismul cultural este în mod firesc asociat cu turismul urban. Investițiile competitive în dotările culturale și în infrastructura necesară găzduirii turiștilor din regiunile urbane au un impact direct asupra economiei și induc o îmbunătățire a nivelului de trai. Mai mult, un centru cultural urban reprezintă un factor care determină valoarea orașului care se adaugă altor factori locali (accesibilitate, capital uman, stabilitate), care determină competitivitatea orașului în economia globală.

Bibliografie