Potentialul Turistic AL Statiunii Balneoclimaterice Slanic Moldova

1. INTRODUCERE

1.1. Slănic – Moldova – stațiune balneoclimaterică și centru turistic

1.2. Poziția geografică

PARTEA I. ELEMENTELE CADRULUI NATURAL

2. GEOLGIA REGIUNII SLĂNIC MOLDOVA

2.1. Alcătuire geologică

Pânza de Ceahlău

Pânza flișului curbicortical

2.2. Tectonica și structura geologică

2.3. EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ

3. RELIEFUL

3.1. Morfografia

3.2. Morfometria

3.2.1. Adâncimea fragmentării reliefului ( Energia de relief )

3.2.2. Densitatea fragmentării reliefului

3.2.3. Pantele

3.3. Procese geomorfologice actuale

4. CLIMA

4.1. Aspecte generale

4.2. Factorii genetici ai climei

4.2.1. Factorii radiativi

4.2.2. Factorii dinamici

4.2.3 Factorii locali

4.3 Variația și repartiția elementelor climatice

4.3.1. Temperatura aerului

4.3.2. Umezeala relativă a aerului

4.3.3. Nebulozitatea

4.3.4. Durata de strălucire a soarelui

4.3.5. Precipitațiile

4.3.6. Regimul eolian

4.3.7. Topoclimate

5. HIDROGRAFIA

5.1. Apele subterane

5.2. Apele de suprafață

5.2.1. Rețeaua hidrografică

5.2.2. Regimul aluviunilor

5.2.3. Regimul termic și al fenomenelor de îngheț

5.2.4. Regimul calității apelor

6. ÎNVELIȘUL BIOPEDOLOGIC

6.1. Vegetația

6.2. FAUNA

PARTEA II CADRUL SOCIO-UMAN

7. ISTORICUL DEZVOLTĂRII STAȚIUNII BALNEOCLIMATERICE ȘI A ORAȘULUI SLĂNIC – MOLDOVA

7.1. ISTORICUL LOCUIRII TERITORIULUI

7.2. Apariția și dezvoltarea stațiuni balneoclimaterice Slănic Moldova

7.3. POTENȚIALUL UMAN ȘI ECONOMIC

7.3.1. Evoluția numărului de locuitori

8. ASPECTUL ACTUAL AL STAȚIUNII BALNEOCLIMATERICE SLĂNIC – MOLDOVA

8.1. Scurtă caracterizare a evoluției teritoriale a orașului Slănic – Moldova

8.2. Caracteristicile actuale ale asezarii

8.3. Zonele rezidențiale și de agrement

8.3.1 U.T.R. nr.1 – Stațiunea balneo-turistică

8.3.1. U.T.R. nr. 2 – Popas turistic – camping

8.3.2. U.T.R. nr. 3 – Ansamblul de locuit Ștefan cel Mare

8.3.3. U.T.R. nr. 4 – Ansamblul de locuit N. Bălcescu I – II

8.3.4. U.T.R. nr. 5 – Slănic – Moldova

8.3.5. U.T.R. nr. 6 – Cerdac

8.3.6. U.T.R. nr. 7 – Cireșoaia

9. POTENȚIALUL TURISTIC AL STAȚIUNII

9.1. Potențialul turistic natural

9.1.1. Apele minerale

9.1.2. Alte elemente ale cadrului natural

9.2. Potențialul turistic antropic

9.2.1. Amenajări pentru turismul staționar balnear

9.2.2. Calitatea bazei de tratament

9.2.3. Turismul balnear la izvoare, în regim de cură sau ocazional

9.2.4. Potențialul pentru turismul de agrement

10. ACTIVITĂȚI TURISTICE

10.1. Tipuri de turism

10.2. Trasee turistice

10.2.1. Trasee prin stațiune și vecinătatea ei imediată

10.2.2. Trasee mai lungi (prin Munții Nemira)

10.2.3. Excursii cu mijloace auto

11. PERSPECTIVELE TURISTICE ALE STAȚIUNII SLĂNIC-MOLDOVA

Bibliografie

Pagini 92

=== l ===

POTENȚIALUL TURISTIC AL STAȚIUNII
BALNEOCLIMATERICE SLĂNIC – MOLDOVA

1. INTRODUCERE

1.1. Slănic – Moldova – stațiune balneoclimaterică și centru turistic

La începutul secolului al XIX-lea, prin codrii seculari ai Slănicului se avântau doar cetele de vânători.

Serdarul Mihalache Spiridon descoperă într-o vale îngustă, aproape de gura pârâului Pufu, izvoare cu apă puternic mineralizată.

Bănuind calitățile terapeutice ale acestora, serdarul deschide cale de acces până la ele și astfel numele lui va rămâne în documentele vremii strâns legat de descoperirea acestor izvoare dătătoare de sănătate.

Microclimatul blând, aerul puternic ozonat, frumusețea și liniștea acestor locuri i-au atras de-a lungul timpului pe mulți dintre boierii vremii să viziteze și să petreacă aici clipe de odihnă. Unii dintre ei și-au ridicat case la Slănic sau la Tg. Ocna, la câțiva kilometri depărtare. Printre ei se remarcă câteva personalități ale acelor timpuri: poetul Costachi Conachi, Costache Negri, Radu Rosetti, mitropolitul Veniamin Costachi și, mai târziu, Nicu Gane.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apar primele feredeie (local public pentru făcut baie), se organizează excursii la Hârja, la Poiana Sărată, pe valea Oituzului.

În ultimii ani ai vieții și Ion Creangă și-a alinat suferințele la Slănic – Moldova, în mai multe rânduri.

De la acești vizitatori au rămas multe însemnări, însă din literatura română de călătorii se remarcă două nume sonore: Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga. Aceștia și-au purtat pașii pe valea Slănicului, până în granița veche cu Ardealul, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. Din detaliile oferite de către cei doi scriitori se desprinde faptul că Slănic – Moldova cunoștea în perioada respectivă clipe de prosperitate, numărul vizitatorilor era în creștere, la fel și amenajările specifice unei stațiuni balneare. Aceștia au rămas extaziați de cadrul natural dominat de un „circ” de munți înveșmântați de la poale și până-n vârf în catifeaua vechilor păduri. Pe fundul acestei pâlnii se înălțau hoteluri și vile atrăgătoare, unele ascunse chiar prin pădure, chioșcuri, bazare, de unde vilegiaturiștii cumpărau suveniruri făcute la ocnă, cărți, ziare, sculpturi ale meșterilor italieni.

Cărările și drumurile pietruite erau împodobite cu bănci, cu „piețe” de tenis luminate.

Nu lipseau balurile, concertele, reprezentațiile de teatru, muzica de promenadă.

Vlahuță numește această așezare „Sinaia Moldovei”, însă Iorga e mai reținut deoarece lipsea viața oficială, prezența liderilor politici ai vremii. Marele istoric admite că Slănic-Moldova „e o minune lecuitoare, împăcătoare, întăritoare și fermecătoare, un zâmbet în mijlocul pădurilor unde poposesc nu numai cei care caută tămăduire, ci și cei sănătoși care se simt mai bine aici decât acasă la dânșii”.

Prin calitatea excepțională a apelor sale, aflate la concurență cu cele de la Karlovy Vary, Vichy, Baden-Baden, Aix-les-Bains, stațiunea Slănic a căpătat și denumirea de „Perla Moldovei”.

Avântul balneoclimateric și turistic de la începutul secolului al XX-lea a fost întrerupt în anii primului război mondial (196-1918), zona fiind teatrul unor crâncene bătălii (Oituz, Cireșoaia etc.). Eforturile de război ale populației și distrugerile produse au ruinat stațiunea. Cu timpul, a renăscut din propria cenușă și s-a dezvoltat continuu, extinzându-și și intensificându-și activitățile balneare și turistice.

Stațiunea are prestigiu și renume internațional. O parte din drumurile de acces s-au modernizat. Peste cumpenele de ape cu valea Oituzului și valea Dofteanei se pot efectua deplasări cu mijloace auto, pe toată durata anului. Aceste căi de acces deservesc în primul rând activitățile industriale specifice extracției de petrol din zonă, dar ele sunt utilizate și pentru începutul unor trasee turistice.

Stațiunea Slănic-Moldova are valențe balneoclimaterice și turistice.

1.2. Poziția geografică

Stațiunea Slănic-Moldova, veche de cca. 200 de ani, este situată în partea central-estică a României, în Carpații Orientali, pe valea râului Slănic, afluent al Trotușului, pe cursul său mijlociu. Bazinul hidrografic al Slănicului drenează versantul sud-estic al Munților Nemira. În literatura de specialitate, munții cuprinși între văile Uzului și Oituzului, drenați spre est de Dofteana, Slănic și afluenții lor, au fost cunoscuți sub denumiri diferite : Munții Trotuș – Oituz, Munții Trotușului, Munții Nemira.

Valea Slănicului, lungă de 28 km, traversează mai multe culmi muntoase, de aceea este îngustă, cu multe defilee și porțiuni ușor lărgite, formate din eroziune diferențiată în rocile și structurile complexe ale flișului.

Una din aceste depresiuni este situată la cca. 10 km de la izvoare și la 18 km distanță de confluența cu Trotușul. Este depresiunea ocupată de orașul Slănic – Moldova.

Din punct de vedere matematic, această așezare urbană este situată la 26°30’ long. E și 46°14’ lat. N. Este o așezare de tip înșirat, mai mult sau mai puțin liniar. Extremitățile sud-vest și nord-est ale orașului au poziții exprimate prin următoarele cu : 26°26’ E – 26°34’ E și 46°12’ N – 46°15’ N.

În ceea ce privește altitudinea, există multe diferențieri. Centrul civic propriu-zis, Primăria și Parcul Central, este situat la cca. 530 m, lateral, pe versanți, cotele cresc rapid. Altitudinile cursului Slănic variază între 600 m în partea din amonte a stațiunii și peste 300 m în avalul acesteia, respectiv, limita satului Cerdac care aparține orașului.

În nord, se limitează cu com. Dofteana, la vest, cu județul Covasna, iar la sud cu bazinul hidrografic Oituz, respectiv com. Oituz. În sud-est, la vărsare, intră în contact cu orașul Tg. Ocna. Căi de acces sunt spre Tg. Ocna, spre localitățile Hârja și Poiana Sărată, peste culmea Dobru Păltiniș.

Pentru interese strict turistice sau balneoclimaterice, au fost elaborate monografiile : „Slănic – Moldova – mic îndreptar turistic” (Y. Nicoară și R. Busnea, 1981) și „Munții Nemira – ghid turistic” (M. Albotă, 1983) în care se întâlnesc multe informații privind geografia fizică și economică și informații privind evoluția stațiunii de-a lungul timpului.

PARTEA I. ELEMENTELE CADRULUI NATURAL

Pentru studierea cadrului natural al orașului Slănic-Moldova este important să stabilim mai întâi zona pe care o luăm în considerare în acest scop. Orașul în sine cuprinde doar o suprafață redusă în lungul râului cu același nume, ori elementele cadrului natural prezintă interferențe pe arii mult mai largi. În plus, dacă avem în vedere și potențialul turistic al arealului Slănic-Moldova, aceste extinderi sunt cu atât mai necesare.

Considerăm că pentru o bună cunoaștere geografică a regiunii trebuie să ne referim cu analizele cel puțin pentru bazinul hidrografic al râului Slănic, cu extinderi, în unele situații, la întregul masiv muntos al Nemirei, pentru că aici se desfășoară majoritatea traseelor turistice.

Justificarea arealului ales constă în aceea că în afara aspectelor geologice care se încadrează într-un context mai larg, celelalte elemente ale cadrului natural (relief, climă, hidrografie, vegetație, faună, soluri, resurse economice etc.) pot fi analizate într-un context mai restrâns. Astfel, fizionomia reliefului este determinată de condițiile strict locale de modelare (roci, structură, altitudine, fragmentare, pante etc.), clima este supusă unor zonalități altitudinale riguroase, expoziției versanților și particularităților de relief și vegetație, rețeaua hidrogarfică se referă la un bazin bine individualizat, iar flora, fauna și solurile prezintă caracteristicile locale, azonale, distincte, pe un fond de zonalitate mai largă.

2. GEOLGIA REGIUNII SLĂNIC MOLDOVA

2.1. Alcătuire geologică

Din puncte de vedere geologic, bazinul hidrografic al orașului Slănic este situat la contactul dintre flișul intern și cel extern. Spre albia râului se resimte ușor influența tranziției la unitatea cristalino-mezozoică din Munții Ciucului, aici scufundată și invadată de fliș.

2.1.1. Pânza de Ceahlău

Limita estică a acestei pânze trece prin apropierea izvoarelor Uzulului și practic se situează puțin mai la vest de obârșia Slănicului. Fruntea acestei pânze reprezintă abruptul culmii principale a Nemirei, cu semnificație turistică deosebită pentru Slănic – Moldova și, din acest motiv, o prezentăm pe scurt.

Principalele depozite care alcătuiesc această pânză aparțin Neocomianului, Barremianului, Apțianului și Albianului.

a. Neocomianul este reprezentat prin stratele de Sinaia, alcătuite dintr-un fliș gresos, în care M. Săndulescu și J. Dăndulescu (1964) au separat trei orizonturi :

– orizontul inferior: șisturi argiloase și marnoase cenușii sau măslinii cu rare intercalații de gresii calcaroase subțiri;

– orizontul mediu: marnocalcare și calcare fine, cenușii, dispuse uneori în pachete groase de până la 2-3 m și gresii calcaroase masive;

– orizontul superior șistos-gresos: o alternanță ritmică de gresii calcaroase negricioase, fin diaclazate, cu unele fragmente de brecii calcaroase și clorito-șisturi, semn al apropierii de unitatea cristalino-mezozoică.

b. Barremian – Apțian

Apare în Depresiunea Ciuc, la vest de zona Slănic, sub forma a două orizonturi gresoase (Stratele de Bistra).

– orizontul inferior, al stratelor de Bistra (gresii calcaroase micacee – în bancuri de 20 – 50 cm, marne și marnocalcare;

– orizontul superior, lipsit de marnocalcare, dar cu gresii mai masive și mai grosiere.

Stratele de Bistra urmează în continuare cu roci sedimentare peste cele de Sinaia, având vârsta barremian-apțiană.

c. Barremian-Albian

Aceste strate apar mai la vest, în zona Sânmartin, și ies cu mult din zona studiată de noi. În principiu, este vorba de serii de fliș șistos și fliș gresos cu sare, fără intercalații de marno-calcare.

2.1.2. Pânza flișului curbicortical

Aparține cretacicului inferior și superior.

a. Neocomian-Apțian

Include șisturile negre și stratele de Toroclaj și ocupă suprafețe întinse în partea superioară a bazinului râului Slănic și la vest de acesta.

– șisturile negre, din baza Neocomianului, sunt alcătuite din șisturi siltitice și argiloase negre, cu multe intercalații de gresii calcaroase diaclazate și de calcare sideritice.

– stratele de Toroclaj, separate și denumite astfel de J. Gherman și M. Solcanu (1959), au fost apoi descrise de mai mulți actori (Șt. Albu, D. Turtureanu, I. Bucur, M. Săndulescu și J. Dăndulescu), și cuprind șisturi siltitice, șisturi marnoase verzi și gresii curbicorticale groase de 3-10 cm.

b. Albian-Vraconian

Urmează în continuitate peste stratele de Toroclaj și reprezintă seria flișului curbicortical. A fost cercetat de Gh. Macovei și I. Atanasiu (1923), M. Filipescu (1955), I. Atanasiu și M. Săndulescu (1958), J. Dăndulescu (1964) etc.

Flișul curbicortical din bazinul Trotușului se compune din trei complexe ușor diferențiate:

– complexul șistos-inferior: a alternață ritmică de gresii calcaroase sau marnoase curbicorticale, fin muscoritice în strate de 2-10 cm și marne verzui-cenușii, șistoase, sfărâmicioase în pachete de 5-20 cm.

– complexul gresos (gresia de Cotumba); fliș gresos, alcătuit din bancuri groase de 0,5 – 2 m de gresii granulare, granoclasate muscoritice, cu inercalații conglomeratice.

– complexul șistos-gresos superior: fliș șistos curbicortical cu intercalații de gresii masive de tipul celor de Cotumba și marnocalcare sideritice numeroase. Local, în bazinul Uzului și Slănicului, apare un depozit mai gros de gresii numite „gresie de Ciugheș” (M. Săndulescu, 1962).

c. Cernomanianul

Reprezentat printr-un pachet subțire de marne și argile roșii cu intercalații verzi, are o repartiție discontinuă și, mai ales, la nord de râul Uz.

d. Pânza șisturilor negre (Audia)

Această pânză ocupă suprafețe reduse și este reprezentată numai prin seria șisturilor negre (de Audia) de vârstă neocomiană-albiană.

e. Pânza de Tarcău

Această pânză care conține depozite cretacice și paleogene ocupă suprafețe destul de mari.

2.2. Tectonica și structura geologică

În ansamblul său, masivul Nemira aparține munților flișului a căror structură geologică este reprezentată prin pânze de șariaj, care se dispun de la vest către est, suprapuse unele peste altele.

a. Pânza de Ceahlău (I. Dumitrescu și al., 1962), numită de alți autori pânza internă superioară (M. Filipescu) sau unitatea vest internă (I. Băncilă) este cea mai vestică. Trece pe la vest de zona de care ne ocupăm, reprezentând aliniamentul celor mai înalte culmi.

b. Pânza flișului curbicortical (I.Dumitrescu și al., 1962) numită și pânza internă inferioară (M. Filipescu), sau unitatea est internă (I. Băncilă), este încălecată la vest de pânza de Ceahlău, iar spre est aceasta încalecă peste pânza de Audia (a șisturilor negre). Fruntea acestei pânze, mai bine evidențiate, se însinuează pe la valea Uzului și trece spre nord, spre valea Trotușului.

c. Pânza șisturilor negre (Audia) numită (în același context ca mai sus) zonă de solzi sau unitatea mediointernă, iese de sub flișul curbicortical și încalecă spre est pânza de Tarcău. Caracterul tectonic deosebit este evidențiat prin plierea până la solzi a depozitelor.

d. Pânza de Tarcău are o extindere mai mare în zona noastră. Fruntea ei se poate urmări bine de la izvoarele Tazlăului Sărat, pe la est de Munții Berzunț, la vest de Tg. Ocna, până la valea Oituzului, unde face un feston larg în jurul semiferestrei Oituz-Slănic, apoi până la Soveja. Această pânză acoperă unitatea externă a flișului care apare numai în semifereastra menționată.

2.3. EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ

Evoluția paleogeografică a bazinului hidrografic al râului Slănic, integrată în evoluția generală a Carpaților Orientali, respectiv a munților flișului din care face parte masivul Nemira, este legată de fenomenele tectonice care au avut loc la contactul dintre Platforma Moesică, pe de o parte și aria geosinclinală foarte întinsă în care aveau să se formeze în etape succesive Munții Carpați.

După Gr. Posea și col. (1974), în această evoluție se cuprind mai multe epoci care la rândul lor sunt împărțite în etape.

Astfel, în epoca precarpatică, în etapa precambriană s-au desăvârșit fundamentele celor două arii mari de platformă (moldovenească și moesică), în timp ce teritoriul Carpaților aparținea domeniului marin. La mijlocul epocii precarpatice, în etapa caledonică (paleozoic inferior, până în devonian) au fost afectate de cutări regiuni din Dobrogea de nord și probabil la bordura de vest a Platformei moldovenești. Au fost puse în loc șisturi verzi, ale căror elemente, reluate în cutări ulterioare, se întâlnesc în rocile din unitatea marginală a flișului și în Subcarpați.

La sfârșitul Paleozoicului (Carbonifer-Permian) are loc o nouă fază de cutare, numită hercinică. În Carpații Orientali s-au produs fenomene orogenetice și magmatice prin care s-au format șisturile cristaline din partea lor centrală. La periferia de est a șisturilor cristaline se schițează Depresiunea Precarpatică. Catenele hercinice, cu prelungiri până în Dobrogea de nord au fost ulterior modelate de către eroziune. Se păstrează în Carpații Orientali resturi, în Munții Rodnei și Munții Bistriței.

Etapa hercinică încheie epoca precarpatică.

La sfârșitul Paleozoicului și începutul Mezozoicului începe o nouă epocă, numită carpatică, cu mai multe etape.

Urmează etapa carpatică veche.

Etapa neocarpatică înseamnă, pentru zona montană, reducerea cutărilor și intensificarea proceselor de înălțare după unele oscilații pe verticală, care au accentuat unele falii mai vechi.

Etapa neocarpatică este ultima mare verigă din lanțul ciclurilor evolutive și se referă la Subcarpați. Pentru zona flișului, această etapă prezintă importanță pentru mișcarea pe verticală și în principal pentru înălțarea generală a întregului sistem montan.

Pentru formele actuale de relief, cea mai mare importanță a avut-o evoluția cuaternară în condiții periglaciare. Au apărut formele caracteristice de modelare: interfluvii ascuțite sau mai rotunjite, versanți în general abrupți pe care se dezvoltă și în prezent procese geomorfologice actuale. Modelarea cuaternară a condus la formarea actualelor văi, multe dintre ele având terase. În această evoluție roca și structura, ca factori pasivi, au avut o importanță deosebită. Au apărut numeroase forme de relief structural și petrografic.

După Gr. Posea și col. (1974), evoluția reliefului din Carpații Orientali spre formele actuale de relief este mai bine evidențiată începând cu epoca morfostructurală carpatică. Caracterul principal al acestei epoci îl constituie faptul că modelarea se produce pe fondul construirii lanțului muntos.

Perioada cuaternară este mai importantă pentru fizionomia actuală a reliefului. Acum s-au adâncit văile și s-au format terasele în condiții climatice periglaciare și postglaciare.

În funcție de tectonică, structură și litologie, valea Slănicului s-a adâncit mult, având între izvoare (1480 m) și confluența sa cu Trotușul (250 m), o diferență de altitudine de peste 1200 m. Local, energia de relief are valori de peste 450-500 m, iar către partea superioară a bazinului hidrografic de 700-800 m (calculată între cumpăna de ape și albia râului Slănic).

3. RELIEFUL

3.1. Morfografia

Bazinul hidrogarfic al râului Slănic drenează versantul de est, orientat către Trotuș, al Munților Nemira.

Sculptați prin procese denudaționale și eroziune fluviatilă deosebit de active, Munții Nemira, în ansamblul lor, se prezintă ca un masiv de înălțime medie, cu culmile cele mai înalte situate în partea lui centrală, la peste 1600 m, din care se desprind spre nord, est și sud culmi secundare cu altitudini tot mai coborâte spre văile Uzului, Dofteanei, Trotușului, Slănicului și Oituzului.

Altitudinile cele mai mari (Nemira Mare – 1649 m, situat puțin mai la nord de obârșia Slănicului și Șandru Mare (1639 m) situat chiar la izvoarele acestui râu și ale afluentului său Cheșcheșu), aparțin domeniului gresiei eocene de Tarcău, mai dură și constituie culmile principale ale Nemirei.

Pe latura răsăriteană, care ne interesează, în bazinul Slănicului, numai Șandru Mare este mai înalt, în rest, întreaga cumpănă de ape care îl desparte de Dofteana și de Oituz nu trece decât în mod excepțional de 1300 m. Această situație se întâlnește numai în partea superioară, la vest de Șandru Mare, și se pune în evidență prin vârfurile Ceangău (1397 m) și Ghepar (1303).

Versanții situați pe de o parte și de alta a văii Slănicului reprezintă culmi prelungi cu interfluvii ascuțite în cursul superior și cel strict inferior, abrupturi accentuate spre cursul râului și sunt fragmentate adânc și îngust de afluenți. Interfluviul stâng pornește din Șandru Mare și se continuă spre nord-est printr-un aliniament de creste dominate local de unele vârfuri a căror înălțime scade mereu către confluența cu Trotușul (Cireșul – 1050 m, Tega – 870 m, Panțâru – 650 m, Cireșoaia – 764 m, Dl. Titirez – 720 m, Dl. Măgura – 500 m). În dealul Cireșoaia reapar gresiile de Tarcău care se întind și peste Trotuș – în acest sector a fost sculptat de defilelul de la Cireșoaia. Aceste vârfuri se desprind de pe aliniamentul descendent al liniei cumpenei de apă.

Afluenții de stânga ai Slănicului fragmentează acest versant prin văi înguste și adânci, care cuprind între ele culmi joase, frecvent despădurite spre aval și puternic afectate de procese geomorfologice actuale foarte intense (eroziuni plane și torențiale și, uneori, chiar alunecări). Între aceste culmi mnționăm Dl. Zarea Cheșcheșu, Dl. Pufu, Dl. Panțâru etc., separate de Slănicul Superior, p. Cheșcheșului, p. lui Ignat, p. Pufului, p. Piatra, p. L,ui Tudorache.

Versantul drept se aseamănă mult cu cel stâng, fiind sculptat în același complex litologic. Și acest versant, la nivelul cumpenei de ape, coboară spre nord-est, în lungul Slănicului, după o linie pe care se înșiruie vârfuri mai înalte, „hogbackuri”, sculptate în roci mai dure, aflate în boltele unor anticlinale locale. Aceste vârfuri pleacă din vf. Ghepar (1303 m) și se continuă cu Chisop (1268 m), Cernica (995 m), Păltiniș (1015 m), Sarasa (700 m), Ungurului (771 m), Iordogatului (740 m), Coșna (783 m), Chilăului (527 m).

Se poate observa că acest versant este puțin mai înalt decât cel stâng, deoarece este mai aproape de partea centrală a Masivului Nemira.

Este interesant de observat că atât interfluviul stâng cât și cel drept prezintă câte un sector mai coborât în partea cutată. Pe stânga, înșeuarea Panțâru din dealul Panțâru este mai joasă decât culmile vecine (Tega și Cireșoaia), iar pe dreapta, acest sector este cuprins între vârfurile Păltiniș și Ungurului și se poate constata că ele sunt în continuare. Aici este o zonă mai largă în care disodilele iau locul gresiei de Tarcău sau de Tisești, aflate la extremități, unde mențin cotele cele mai mari, rezultate prin eroziune diferențiată.

Și versantul drept este puternic fragmentat de afluenții mici ai Slănicului (p. Pescaru, p. Sărata, p. Dobru, p. Piscului, p. Cerbului, p. Șurei), care separă între ele culmile înguste cu versanți abrupți – Dobru, Derbului, Cerbu, Șivie.

În caracterizarea morfologică a cumpenelor de apă și a interfluviilor menționăm că fondul general de semeție și tinerețe evidentă este întrerupt local de sectoare în care aceștia apar mai largi, mai domoli și cu pante mai reduse sub forma unor plaiuri. Așa este capul dealurilor dintre pâraiele Cheșcheșului și Piatra și dealul Panțâru pe partea stângă, dealul Dobrului și dealul Cerbului, pe dreapta. Peste dealul Dobrului trece și drumul de exploatare și turistic care leagă valea Slănicului de valea Oituzului, repectiv orașul Slănic – Moldova cu localitățile Hârja și Poiana Sărată. Pe ceilalți afluenți, înaintează numai local drumuri de exploatare forestiere sau petroliere, dar acestea nu trec peste cumpăna de ape decât în zona mai joasă din dealul Panțâru, peste care se face legătura ce valea Dofteanei.

Versanții

După cum am arătat, cu câteva excepții, versanții văii râului Slănic și ai afluenților acestuia sunt abrupți. Gradul lor de împădurire este mai mare către partea superioară a bazinului hidrografic și mai redus pe sectorul mijlociu și inferior, unde procesele geomorfologice actuale sunt deosebit de active.

Modelarea interfluviilor și a versanților s-a desfășurat în timp, dar cu intensități diferite, determinate de mișcările tectonice în contrapondere și de oscilațiile climatice. La nivelul culmilor și al interfluviilor, geografii au identificat suprafețe de nivelare situate la altitudini diferite.

În zonele în care, în litologie predomină roci mai moi (disodile, marne, argile) versanții sunt mai domoli, iar pantele mai puțin abrupte. Astfel de situații se întâlnesc pe sectorul mijlociu al văii Slănicului și au fost menționate mai sus.

Văile râurilor

Rețeaua hidrografică este reprezentată prin valea Slănicului și văile afluenților săi, cu direcții în general perpendiculare pe acesta.

Obârșia râului Slănic se află sub culmile situate imediat la vest de vârful Șandru Mare, respectiv vârfurile Ceangău și Ghepar. De sub vârful Șandru Mare izvorăște un afluent de stânga al Slănicului (cel mai important) care se numește Cheșcheșu.

Valea Slănicului, orientată sud-vest – nord-est, cu o lungime de aproape 30 km, se prezintă ca fiind în general îngustă, cu ușoare schimbări locale de direcție și cu puține porțiuni mai lărgite sub forma unor microdepresiuni, acolo unde rocile sunt mai moi sau în preajma traversării unor bare mai dure. Astfel de sectoare mai largi sunt ocupate de părțile centrale ale orașului Slănic – Moldova și a localităților aparținătoare: Cerdac și Biserica Slănic (azi Cireșoaia).

Între aceste microdepresiuni, valea este mai îngustă și există chiar unele sectoare cu aspect de defileu.

Îngustimea văii a impus popularea acesteia numai pe un singur aliniament de case, pe aproape toată lungimea sa. Din această cauză, orașul Slănic – Moldova, modest ca populație, se întinde pe o lungime de cca. 15 km.

Pe fundul văii, râul Slănic prezintă o albie tipic de munte, cu numeroase praguri și repezișuri. Albia majoră este alcătuită din bolovănișuri, prundișuri și pietrișuri, mai rar nisipuri, și are o lățime redusă.

Terasele Slănicului

Se păstrează mai puțin evident în relief din cauza evoluției active a versanților în condițiile unei adânciri rapide a albiei râului. Cel mai bine reprezentate și în special pe cursul mijlociu și inferior sunt terasele de luncă cu altitudini de 1-2 m și 3-5 m, care se racordează cu versanții cu glacisuri de racord. Aceste terase sunt holocene.

Tearsele superioare apar fragmentar. Unele dintre acestea au altitudini relative cuprinse între 7 și 25 m și sunt de vârstă Wurmiană, iar altele, cele mai înalte (30-70 m), aparțin tot Pleistocenului, dar nu pot fi diferențiate în mod corespunzător, după I. Ichim – „Munții Stânișoarei” – Ed. Academică Română, 1978.

În cuprinsul microdepresiunilor Cerdac și Biserica Slănic, pe fondul unor roci friabile, evoluția văii pare mult mai avansată, peisajul fiind aproape deluros. În apropiere de confluența cu Trotușul, între Munții Măgura (pe stânga) și Chilăului-Tisești (pe dreapta), râul Slănic străbate din nou un sector îngust, aproape în defileu. La nord, peste dealul Măgura, și râul Trotuș străbate în același complex de roci de la defileul Cireșoaia, foarte îngust, în care, pentru calea ferată, a fost necesară săparea unui tunel.

3.2. Morfometria

Caracteristicile morfometrice ale teritoriului orașului Slănic – Moldova, respectiv a bazinului hidrografic al râului Slănic, pe care îl ocupă aproape în totalitate, pun în evidență stadiul actual de evoluție a reliefului în context paleogeografic și sub impactul activităților antropice (în special despăduririle). Diferențele care se constată între valorile indicilor morfometrici (hipsometrie, densitatea și adâncimea fragmentării reliefului, pantele etc.) sunt foarte variate și complexe și acestea rezultă din poziția geografică de ansamblu a zonei, la periferia munților flișului din grupa centrală a Carpaților Orientali.

Teritoriul propriu-zis al orașului Slănic-Moldova are altitudinea minimă de 300 m, iar cea a stațiunii balneoclimaterice de 500 m.

3.2.1. Adâncimea fragmentării reliefului ( Energia de relief )

Având în vedere specificul montan al regiunii, cu văi adânci și energie de relief mare, au fost diferențiate următoarele categorii de adâncimi ale fragmentării:

a. Energii de relief mai mici de 150 m – se întâlnesc pe suprafețe reduse, pe cursul inferior al Slănicului, în sectorul confluenței cu Trotușul ( pe lunca comună a celor două râuri ) și în înșeuarea mai joasă de la sud de dealul Panțâru.

b. Energii de relief de 150 – 200 m – ocupă suprafețe mai extinse la sud de dealul Panțâru, apoi în plaiul Pufului, dealul Sarasa și microdepresiunile Cerdac și Biserica Slănic. Relieful este mai domol, cu altitudini de 600 – 800 m, iar rocile mai friabile au permis o nivelare mai bună a formelor.

c. Energii de relief de 200 – 250 m – au o răspândire fragmentară tot pe formele mai joase de relief: la sud de dealul Panțâru, la est de dealul Ungurului, în dealul Sarasa, pe versantul de sud-vest al dealul Tega, în Muntele Dobru și în subbazinele hidrografice ale pâraielor Pufu și Cheșcheș.

d. Energii de 250 – 300 m ( de relief ) – apar tot fragmentar în defileul de la vărsarea Slănicului ( în dealul Măgura – în nord și Chilăului – în sud ), apoi în bazinul mijlociu al Slănicului ( în dealul Ungurului și Cerbului ), în cel superior ( pe versantul nordic al Muntelui Cernica ) și către obârșia Slănicului. În litologie, locul disodilelor este luat de gresia de Kliwa – Tisești ( în dealul Măgura și la Tisești ) și de gresia de Tarcău, în bazinul superior.

e. Energii de relief de 300 – 400 m – se află în cea mai mare parte a bazinului strict superior al Slănicului și în petice reduse, în Muntele Chilăului, dealul Ungurului și Muntele Păltiniș.

f. Energii mai mari de 400 m – sunt reprezentate prin suprafețe discontinui pe versantul de sud-est al Muntelui Șandru Mare, precum și în Munții Ceangău și Ghepar, toate în zona de obârșie a Slănicului și a Chercheșului.

3.2.2. Densitatea fragmentării reliefului

Densitatea fragmentării reliefului în bazinul hidrografic al râului Slănic, exprimată prin lungimea rețelei hidrografice raportată la unitatea de suprafață, prezintă variații atât în funcție de altitudinea reliefului cât și de litologie și de gradul de împădurire. Un rol important îl are și masivitatea formelor de relief. Așa se explică faptul că în bazinul superior Slănic – Cheșcheș – Pufu se întâlnesc, pe subbazine, densități foarte diferite în aceleași condiții de altitudine, litologie și vegetație. Astfel, subbazinul superior al Slănicului, până la confluența cu Cheșcheșu are densitatea de 1,3 km / kmp, în timp ce Pufu are numai 0,7 km / kmp.

În sectorul mijlociu și inferior al bazinului, în special pe partea stângă a văii, se întâlnesc subbazine cu rețea scurtă de cursuri de apă sau foarte rară, dar aici situația este determinată de existența unei scoarțe de alterare mai groasă, care permite infiltrații substanțiale în substrat. Este evident că pe aceste cumpene de ape mai joase (500 – 700m) și cantitățile de precipitații sunt mai reduse decât pe culmile înalte, de peste 1200 – 1300 m, din zona de obârșie.

Pe ansamblul bazinului hidrografic al râului Slănic, densitatea fragmentării reliefului este cuprinsă între 0,9 km / kmp.

3.2.3. Pantele

Înscriindu-se pe adâncimi mari ale fragmentării reliefului, determinate de potențialul morfogenetic deosebit de activ al râurilor din bazinul hidrografic Slănic, pantele au, la rândul lor, valori crescute.

Valorile reduse, mai mici de 10° ocupă numai două areale, reduse ca suprafață: unul în sectorul confluenței cu Trotușul, iar al doilea pe versantul domol al dealului Panțâru.

O repartiție mai largă, ocupă pantele de 10° – 15° și cele de 15° – 20°. Acestea se întâlnesc aproape pe întreaga suprafață a bazinului mijlociu și inferior ( cu unele excepții locale în Măgura, Chilău – Tisești și Ungurului), în subbazinul Pufului ( Poiana Pufului ) și în zona de confluență a Slănicului cu pârâul Cheșcheșului.

Pantele de 20° – 30° și 30° – 40° sunt frecvente în sectorul defileului de pe cursul inferior al Slănicului ( Măgura – Tisești ), precum și pe mai multe areale din dealul Ungurului, Munții Dobru – Păltiniș, subbazinele superioare ale pârâurilor Piatra, Cheșcheș și Slănic, inclusiv o mare parte a versantului de est al Munților Șandru – Ceangău – Ghepar.

Cât privește pantele mai mari de 40°, acestea au o repartiție redusă, într-un sector foarte fragmentat, situat între pârâul Cheșcheș și Slănicul superior.

Pante mari, de peste 30° – 40° se mai întâlnesc strict local pe unii versanți foarte abrupți, în care valea Slănicului este foarte îngustă și cu aspect de defileu.

3.3. Procese geomorfologice actuale

Fiind o regiune cu o morfogeneză deosebit de activă, bazinul hidrografic al râului Slănic cunoaște în prezent o serie de procese geomorfologice actuale specifice.

În primul rând este vorba despre fenomene de tip periglaciar caracteristice zonelor mai înalte, cu altitudini de peste 1000 – 1200 m. În cadrul acestora menționăm în primul rând solifluxiunile care se dezvoltă pe culmile cele mai înalte din partea superioară a bazinului hidrografic ( Șandru Mare, Ceangău, Ghepar ), și condițiile existenței unor pajiști subalpine destul de întinse. Alături de solifluxiuni, tot aici se întâlnesc mușuroaie înierbate.

Procesele de dezagregare au pus în loc unele aglomerări de grohotișuri, numite aici „stâncării”. De asemenea, mai sunt specifice și alte procese de crionivație și de morfogeneză eoliană.

Alături de procesele periglaciare, pe culmile cele mai înalte acționează și apa provenită din precipitații, completând procesele de pluviodenudație.

În restul bazinului hidrografic Slănic, procesele de crionivație tipic periglaciare scad în intensitate, dar nu lipsesc cu desăvârșire. În schimb, restul acțiunilor morfogenetice de pluviodenudație se intensifică, fiind favorizate de rocile mai puțin dure, de pantele și de energiile mari ale reliefului și de lipsa locală a vegetației arborescente ( din cauza despăduririlor ). Pe aceste areale se intensifică eroziuni areolare și torențiale, uneori și alunecări de teren care acționează în contextul înghețului și dezghețului, al dezagregării și alterării rocilor superficiale. Procesele de pluviodenudație prezintă intensitățile cele mai mari în partea mijlocie a bazinului hidrografic, pe interfluvii și pe versanți, care au contribuit aici la formarea unei scoarțe de alterare destul de importante ca grosime.

Mulți dintre afluenții Slănicului, cu regim puternic torențial, etalează la confluență conuri de dejecție de diferite dimensiuni dar mici. De asemenea, din scurgeri areolare la baza pantelor accentuate, despădurite, se formează glacisuri coluviale de racord, iar atunci când, la apariția lor, contribuie și unii torenți mici ( foarte scurți ), aceste glacisuri devin proluvio-coluviale.

4. CLIMA

4.1. Aspecte generale

Poziția geografică a bazinului hidrografic al râului Slănic pe versantul de est al Carpaților Orientali, unde altitudinea reliefului coboară în trepte către periferia acestora, prezintă o importanță deosebită pentru regimul elementelor climatice.

În primul rând trebuie menționat faptul că, prin poziția și orientarea lor, Carpații Orientali reprezintă o barieră în calea circulației maselor de aer din vest și din nord-vest, predominante ca frecvență, dar mai umede și mai moderate. Din această cauză, versantul lor estic prezintă unele nuanțe de continentalism, mascate în bună parte de caracterul montan al climei. Aici amplitudinile termice sunt mai mari, iar precipitațiile mai reduse decât frontul de vest, care primește în plin masele de aer de origine oceanică. Se exceptează depresiunile largi ale Giurgeului și Ciucului, care au climate specifice datorate influențelor locale.

În al doilea rând, la coborârea versantului estic de la cota de 1600 – 1700 m până la munceii joși și Subcarpați, masele de aer din vest suferă un proces de foehnizare, care diminuează într-o anumită măsură umiditatea lor.

În al treilea rând, în plan local se poate vorbi de o etajare evidentă a condițiilor de climă peste care se suprapune influența fragmentării reliefului, orientarea diferită a culmilor montane și a rețelei de văi, expunerea versanților, gradul de acoperire cu vegetație etc. În felul acesta, pe fondul climatic tipic munților mijlocii și joși apar numeroase nuanțe locale.

Climatul temperat montan, cu nuanțe ușoare de continentalism, reprezintă un tip de tranziție între clima munților mai înalți din vest și cea specifică Subcarpaților și, în continuare, spre est, Podișului Moldovei, unde nuanțele de continentalism devin moderate și accentuate.

Valea Slănicului are o orientare generală SV – NE, dar fiind îngustă și ușor întortocheată, favorizează mai puțin circulația maselor de aer dinspre SV, mai ales că, dinspre această direcție, există și o închidere prin forme de relief mai înalt.

În ansamblu, pe o suită de microdepresiuni și îngustări ale văii Slănicului, se creează anumite microclimate locale, cu unele nuanțe de adăpostire, dar și cu frecvente inversiuni termice care favorizează producerea unor temperaturi scăzute. În lipsa unor date meteorologice înregistrate în plan local, aceste inversiuni și temperaturi mai scăzute se pun bine în evidență prin prezența mesteacănului în multe sectoare de văi.

Analiza regimului elementelor climatice se face pe baza datelor înregistrate la stația meteorologică Tg.Ocna, situată la extremitatea din aval a văii Slănicului ( la confluența cu Trotușul ) și care poate fi considerată ca reprezentativă pentru nuanțele de adăpostire din microdepresiunile din lungul văii.

4.2. Factorii genetici ai climei

4.2.1. Factorii radiativi

Radiația solară care constituie principala sursă de încălzire a scoarței terestre și, de aici, a atmosferei, variază în timpul unui an, fiind mult mai mică iarna decât în perioada de vară.

Odată cu ridicarea soarelui deasupra orizontului, radiația solară directă crește treptat până în lunile iunie – iulie, când atinge maximul, apoi scade din nou.

În afară de radiația solară directă, la încălzirea atmosferei mai contribuie și radiația difuză care este în strânsă legătură cu plafonul de nori. În variația sa diurnă, valorile cele mai mari se înregistrează spre amiază, când se formează ecranul de nori, apoi scade seara și spre dimineață.

4.2.2. Factorii dinamici

În zona Slănic – Moldova, circulația locală a atmosferei rezultă din modificările de altitudine, de orientarea și fragmentarea principalelor unități de relief asupra maselor de aer aflate în deplasare. În ansamblu, predomină mase de aer de natură nord-atlantică ( cu frecvența cea mai mare ), dar și eurasiatice ( mai ales iarna ).

Orientarea principalelor văi ( Trotușul și afluenții săi, printre care și Slănicul ), destul de variată în lungul acestora, canalizează masele de aer pe direcții locale diferite. În plus, aliniamentele de culmi mai înalte din vest constituie o barieră în calea circulației predominante, iar coborârea în trepte tot mai joase spre est, permite foehnizarea maselor de aer și pătrunderea unor influențe continentale dinspre est.

4.2.3 Factorii locali

Din cele relatate mai sus rezultă și influența destul de mare ( uneori predominantă ) a factorilor locali asupra climei în ansamblul său. Relieful mai înalt din vest, direcția generală a văii râului Slănic ( SV – NE ), existența unei alternanțe de microdepresiuni și sectoare înguste de vale, diversele orientări ale culmilor secundare, diferența mare de altitudine dintre obârșia văii ( 1639 m ) și confluența cu Trotușul ( 300 m ) și alte elemente locale, introduc numeroase modificări în regimul climatic zonal.

Se realizează astfel o suită de topoclimate în lungul râului și altele generate de altitudinea și expoziția versanților și a cumpenelor de apă.

4.3 Variația și repartiția elementelor climatice

4.3.1. Temperatura aerului

Variația temperaturii aerului ( diurnă, lunară, sezonieră anuală și multianuală ) se înscrie în contextul condițiilor de foehnizare și de continentalism slab – moderat, rezultate din poziția geografică a zonei Slănic – Moldova.

Pentru o caracterizare mai bună a regimului termic, vom utiliza date de la stația meteorologică Tg. Ocna, pe o perioadă lungă de timp. Valorile termice caracteristice se prezintă în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1

VARIAȚIA TEMPERATURII AERULUI LA

STAȚIA METEOROLOGICĂ TG. OCNA

Stația meteo TG.OCNA ( 2007 )

Variațiile termice diurne se înscriu în coordonatele generale ale climatului temperat montan, cu nuanțe de continentalism. În mersul zilnic al temperaturii aerului, dependent de mișcarea aparentă a soarelui și de înclinarea eclipticii, se constată creșteri până la orele 13 – 14, apoi scăderi până spre orele dimineții ( orele 7 – 8, iarna și orele 5 – 6, vara ). Valorile maxime sunt determinate de poziția zenitală a soarelui, la care se adaugă inerția de încălzire provenită din iradierile în atmosferă a reflexiilor de la suprafața scoarței terestre. Valorile minime provin din aceeași iradiere de la suprafața solului, în condițiile în care soarele se află dincolo de linia orizontului. Această iradiere se continuă încă 1 – 2 ore după răsăritul soarelui și astfel se explică întârzierea momentului producerii minimei zilnice.

Regimul termic diurn este influențat însă de circulația generală și locală a maselor de aer, de prezența inversiunilor termice, a diferențelor de umiditate și nebulozitate și de frecvența mare a ceții.

În legătură cu regimul termic diurn, prezintă importanță meteorologică și practică numărul total de zile cu temperaturi medii mai mari de 0° C, care înseamnă lipsa înghețului. La Tg. Ocna, numărul acestor zile este de 291 pe an și este de presupus că pe valea Slănicului acest număr scade.

O anumită importanță o are și numărul de zile cu temperaturi mai mari de 10° C, dar aici nefiind zonă agricolă, efectele binefăcătoare se resimt numai în vegetația spontană și în starea de confort a locuitorilor.

În analiza diurnă a temperaturii aerului, mai scoatem în evidență și faptul că în decursul unui an, la Tg. Ocna, numărul lunilor în care nu au apărut temperaturi negative este de 6 (mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie), în timp ce pe vârful Nemira Mare, acest risc există permanent. Deci, pe culmile cele mai înalte, înghețul sau cel puțin bruma pot apărea pe toată durata anului.

Un alt fenomen legat de temperatura aerului îl constituie inversiunile termice. În condițiile locale de energie a reliefului, de orientare a văilor și de existența unor microdepresiuni în lungul acestora, prezența inversiunilor termice este un fenomen frecvent. Ele se formează cel mai adesea în anotimpurile de tranziție, primăvara și toamna, când au loc schimbări frecvente în circulația și temperatura maselor de aer. De exemplu, o invazie de aer mai cald din vest peste temperaturi mai scăzute aici, trece la început peste culmile mai înalte, iar aerul mai rece din depresiuni mai persistă încă. De asemenea, foehnizarea unor mase de aer odată cu coborârea versantului estic al Carpaților Orientali, afectează mai întâi culmile mai înalte, în timp ce depresiunile și văile rămân pentru o anumită perioadă mai reci ( în situația de inversiune termică ).

Există adesea și situații de calm relativ în care aerul mai rece și mai greu se acumulează pe fundul văilor. Deși valea râului Slănic este destul de îngustă, pot fi menționați totuși unii curenți de deal-vale sau de vale-deal, sub forma unor brize montane slabe.

Valorile medii lunare pe anul 2007 se prezintă :

Tabelul nr. 2

VALORILE MEDII LUNARE ALE UMIDITĂȚII ( 2007)

4.3.2. Umezeala relativă a aerului

Umiditatea aerului depinde de caracteristicile maselor de aer aflate în tranzit, de sursele de evaporare, de dinamică etc. În strânsă corelație cu temperatura aerului, umezeala acestuia variază permanent și poate fi analizată diurn, lunar, anotimpual, anual și multianual.

Valorile umezelii relative a aerului au o mare importanță în reglarea proceselor de evaporație, dezvoltarea vegetației, în formarea ceții și a norilor.

La Tg. Ocna, valoarea medie a umidității aerului este de 79%.

Pe parcursul unui an, umezeala aerului la Tg. Ocna este mai mare iarna și toamna ( 80-82% ) și mai mică primăvara și vara ( 74-78% ).

În regimul diurn, umezeala aerului variază în raport invers cu temperatura sa, fiind mai mare dimineața și mai mică la primele ore ale după-amiezii, dar sensibilitatea acestui element este deosebit de mare. Valoarea instantanee cea mai mică s-a înregistrat în luna mai 1992 ( 15% ).

De asemenea, în decurs de un an, se constată unele perioade cu umiditate mare

( octombrie – noiembrie – decembrie ) și altele mai „uscate” ( august, mai și iulie ).

Pe anotimpuri, valorile medii de la Tg. Ocna se prezintă astfel: iarna – 82%, primăvara – 78%, vara – 78%, toamna – 82%.

În regim multianual se constată ani cu valori medii mari ale umidității ( 1985, 1991 – 83%, 2005 – 85 % ), ani cu umiditate situată în jurul valorii medii multianuale și ani cu umiditate mică ( 1990 – 75%, 1993 – 76% ).

Se poate constata că la Tg. Ocna există puține zile cu umiditate foarte scăzută, fapt ce conduce la concluzia că și fenomenele de secetă sunt mai puțin frecvente. Se poate spune însă că pe valea râului Slănic, pe măsură ce se pătrunde în interiorul sistemului montan, umezeala atmosferei este tot mai mare.

Ceața

Legat de umezeala aerului, de variațiile termice, inclusiv de fenomenele de inversiune, ceața este un fenomen meteorologic destul de frecvent pe valea râului Slănic. Numărul total de zile cu ceață variază de la 50, la Tg. Ocna, până la 257 pe vârful Toaca. Această diferență deosebit de mare, cu valori foarte mari caracteristice pentru zonele înalte, presupune că în zona orașului Slănic – Moldova, cu un relief atât de variat ca altitudine, orientare, expoziție, fragmentare etc., există o multitudine de situații care se referă la prezența ceții. Mai sunt resimțite și influențele introduse de circulația locală a aerului, care disipează pe alocuri fenomenul. În văile atât de întortocheate ale râului Slănic, a afluenților și microdepresiunilor situate în lungul lor, prezența ceții este un fenomen destul de frecvent.

4.3.3. Nebulozitatea

Regimul nebulozității prezintă importanță pentru caracterizarea climatului unui anumit teritoriu, de acesta fiind legate precipitațiile.

Pe ani, cele mai multe zile senine s-au înregistrat în 1985 și 1986 ( 57 de zile ), 1990 ( 47 de zile ), 1992 și 1993 ( 46 de zile ) etc.

Tot în legătură cu regimul nebulozității, prezintă importanță și frecvența zilelor pe grade de înnourare și încadrarea lor pe sezoane. Se constată că numărul de zile considerate senine se înregistrează vara ( 50 – 60 % din numărul total al zilelor ), în timp ce iarna predomină numărul de zile cu cer considerat acoperit.

Ciclul anual al nebulozității prezintă un mers dependent de cel al umezelii aerului și ambele condiționează regimul precipitațiilor.

Referindu-ne la teritoriul orașului Slănic – Moldova, putem spune că datele privind nebulozitatea sunt oarecum diferite față de Tg.Ocna ( cu un climat adăpostit ), dar nu sunt stații meteo situate în apropiere.

Este de presupus că diferențele de altitudine și fizionomia de amănunt a reliefului introduc multe modificări locale.

4.3.4. Durata de strălucire a soarelui

O influență deosebită asupra radiației solare directe, dar și a celorlalte tipuri de radiație ( difuză, globală ), prezintă durata de strălucire a soarelui.

Mediile anotimpuale se prezintă astfel:

– La Tg.Ocna: primăvara – 40,5 %, vara – 52,8 %, toamna – 14,2 %, iarna – 28,2 %.

Durata mai mare de strălucire a soarelui din perioada de vară este benefică pentru dezvoltarea vegetației montane și pentru starea de sănătate a localnicilor sau a turiștilor veniți la odihnă sau la tratament. La Slănic – Moldova sunt organizate și numeroase cantonamente pentru sportivi, pentru care razele soarelui sunt de asemenea binefăcătoare.

* Albedoul

În raporturile dintre durata de strălucire a soarelui și încălzirea atmosferei, o importanță deosebită o prezintă albedoul, care însemnă capacitatea scoarței terestre de a reflecta radiațiile solare. Având în vedere faptul că în arealul de care ne ocupăm, pădurile ocupă o proporție însemnată ( 70% ), albedoul are valori mici pe fondul de culoare închisă al acestora. Terenurile despădurite, în bună parte afectate de eroziuni torențiale și areolare, sunt mai deschise la culoare datorită rocilor și aici albedoul poate avea ( strict local ) unele valori mai mari. În privința spațiului clădit, nici în acest caz nu sunt suprafețe extinse, în cea mai mare parte, casele și vilele se pierd printre arborii pădurilor. O oarecare influență, dar puțin semnificativă, ar putea exercita partea centrală a orașului, dar, pe fondul general, aceasta nu se resimte practic în modificări ale stărilor de vreme.

4.3.5. Precipitațiile

Precipitațiile atmosferice reprezintă un element meteorologic foarte important pentru procesele de modelare, de pluviodenudație, întreținerea scurgerii apei direct sau prin intermediul resurselor subterane pe care le alimentează etc. Cantitățile de precipitații variază cu umiditatea maselor de aer și cu altitudinea reliefului.

Pentru perioada de vară, mai prezintă importanță în producerea unor cantități mai mari de precipitații și existența unor situații sinoptice deosebite, care evoluează deasupra Mării Negre și în regiunea de sud-est a Carpaților. Se creează suite de arii ciclonale cu circulație retrogradă, care se mențin câte 2-3 zile pe acest spațiu, ele fiind abătute spre est de lanțul carpatic, iar după ce ajung deasupra Basarabiei și a Ucrainei, unde presiunea atmosferică este mai mare, are loc o nouă abatere spre vest. În felul acesta, masele de aer umede, aflate într-o circulație inversă acelor de ceasornic, generează cantități mari de precipitații și inundașii în Podișul Moldovei și mai ales în Subcarpați ( exemplu în anii 1991 și 2005).

Dacă analizăm caracteristicile climatice din punctul de vedere al precipitațiilor, nuanțele de continentalism ies și mai bine în evidență. Astfel, între lunile de vară și cele de iarnă apar diferențe importante care se pot exprima prin coeficienți de raport de 2,5 – 3. De exemplu, la Tg. Ocna, raportul dintre cantitățile lunare minime și maxime este de 3,6, iar la Slănic puțin mai scăzut. Se poate spune că în zonele mai înalte, caracterul de torențialitate al precipitațiilor este mai redus.

La periferia Carpaților și în Subcarpați, torențialitatea precipitațiilor crește foarte mult. Uneori, într-o singură zi, cad cantități care depășesc cu mult valorile lunare. Așa, de exemplu, în noaptea de 28 – 29 iulie 1991, au căzut în Subcarpații Tazlăului și pe Valea Trotușului inferior următoarele cantități de precipitații, în l/mp:

– Orășa – Livezi: 186,2;

– Solonț: 193,6;

Aceste precipitații au produs inundații deosebit de grave pe râul Tazlău, soldate cu ruperea barajului Belci, distrugerea a numeroase locuințe și, ceea ce este mai grav, pierderea a numeroase vieți omenești. La Slănic nu s-au produs fenomene deosebite la acea dată.

4.3.6. Regimul eolian

În circulația aerului se resimte influența locală a liniilor principale de relief, prin dirijarea direcțiilor dominante din vest, nord-vest și nord, pe culoarele înguste ale văilor și, în acest caz, sunt deosebiri importante între văile râurilor, pe de o parte, și interfluvii și versanți, pe de altă parte.

Trebuie avut în vedere faptul că, pe văile Slănicului și ale afluenților săi, situațiile morfometrice locale sunt mult mai complicate decât cele de la stația meteorologică Tg. Ocna. La rândul său, valea Trotușului, pe care este amplasată stația meteo Tg.Ocna, este largă și reprezintă un adevărat culoar de canalizare a circulației atmosferice. În cazul văii Slănicului, avem de-a face cu o multitudine de direcții și orientări care introduc modificări locale sensibile.

În ceea ce privește situațiile de calm atmosferic, acestea dețin o pondere de 45,7% în repartiția frecvențelor. Dacă analizăm repartiția calmului atmosferic pe anotimpuri, se constată că valorile cele mai mici se produc primăvara și iarna, iar cele mai mari, vara și în prima parte a toamnei. Spre sfârșitul toamnei, starea de instabilitate a atmosferei crește din nou, ca urmare a schimbărilor în circulația generală a maselor de aer la trecerea de la sezonul cald la cel rece. Este posibil ca și desfrunzirea pădurilor de foioase și lipsa generală a vegetației ierboase să prezinte o anumită importanță, prin rezistența mai scăzută care se opune circulației aerului.

Tabelul nr. 3

Viteza vântului la stația meteo Tg.Ocna

După cum am mai arătat atunci când am analizat diferențierile termice dintre văi și interfluvii, pe valea Slănicului se poate vorbi despre ușoare efecte de briză de munte în circulația locală a atmosferei.

4.3.7. Topoclimate

Deși cu o suprafață destul de mică în cadrul stațiunii Slănic – Moldova, pot fi deosebite din punct de vedere climatic, în funcție de altitudine, orientarea versanților, particularitățile morfometrice de amănunt ale văii, mai multe topoclimate :

1. Topoclimatul de vale – ocupă culoarul propriu-zis al văii râului Slănic și prezintă nuanțe evidente de adăpostire, cu temperaturi medii multianuale cuprinse între 7° C, în amonte de izvoare și 8,5° C – 9° C la limita din aval a teritoriului orașului. Precipitațiile se apropie de 600 l / mp, iar vânturile sunt mai reduse ca intensitate. Se produc adesea inversiuni termice, unele însoțite și de ceață.

2. Topoclimatul culmilor joase și mijlocii – temperatura aerului scade odată cu altitudinea. La nivelul interfluviilor mijlocii ( 800 m – 1000 m ), temperatura medie ajunge până la 4° C – 5° C. Cantitățile de precipitații cresc până la 700 l / mp, iar vânturile prezintă intensități mai mari. Direcțiile se mențin diferite în funcție de orientarea văii și a culmilor.

3. Topoclimatul culmilor înalte – se întâlnește numai la obârșia Slănicului, în vf. Șandru Mare, la altitudini de peste 1200 m. Temperaturile medii scad până la 1-2° C, precipitațiile cresc la peste 750 – 800 l / mp anual. Vânturile dominante se integrează în circulația de la nivelul crestelor carpatice înalte, nemaifiind influențate de interfluviile locale. Etajul pădurilor de amestec și de conifere, specific celorlalte două microclimate, face loc pășunilor subalpine renumite în Munții Nemira ( la peste 1400 m ).

5. HIDROGRAFIA

5.1. Apele subterane

Bogăția în ape subterane a teritoriului este dată de posibilitățile de alimentare, respectiv cantitățile de precipitații căzute și de cele de cantonare în depozitele geologice, respectiv de permeabilitatea și de porozitatea rocilor.

După cum am arătat mai sus, cantitățile de precipitații sunt bogate în bazinul hidrografic al râului Siret și pot asigura o alimentare bună pânzelor de apă subterană. În privința rocilor însă, predomină tipurile dure și, adesea, impermeabile. Dar majoritatea acestor roci este mult diminuată de diaclaze, de existența a numeroase fisuri și crăpături, precum și de pânzele unei scoarțe de alterare destul de dezvoltate. Disodilele, la rândul lor, sunt mai puțin compacte și permit o oarecare infiltrare a apei, constituind pânze subterane freatice ( de suprafață ) sau de adâncime.

Apele freatice se întâlnesc și pe versanți, sub scoarța de alterare, dar ele nu sunt cantonate, mai ales în lunca râului Slănic, în conurile proluviale ale afluenților și în glacisul proluviocoluvial de la baza versanților.

Aceste ape aparțin tipurilor specifice munților flișului, care diferă în funcție de rocile predominante.

Astfel, o primă categorie de ape subterane corespunde rocilor flișului pânzei de Ceahlău, care se întâlnește practic la vest de obârșia Slănicelului, dar cu care are legătură prin circulație. Aici, prezența unor roci conglomeratice, poroase, permite reținerea unor cantități mai importante de ape.

Pe teritoriul hidrografic al râului Slănic întâlnim următoarele categorii de ape subterane :

a. Ape subterane cantonate în rocile pânzei de Tarcău

Predominarea gresiei eocene din zona izvoarelor Slănicului permite acumularea unor rezerve destul de bogate de ape subterane datorită numeroaselor diaclaze și goluri pe care le conțin aceste strate. Gresia de Tarcău se prezintă sub formă de pachete cu multe intercalații de nisipuri, marne și argile. Natura calcaroasă a cimentului conduce la o creștere a alcalinității acestor ape. Din pânzele de sub pachetele de gresii se alimentează râul Slănic pe cursul său superior, în zona izvoarelor.

b. Ape subterane cantonate în disodile

Rocile disodilice sunt mai slab coezive și permit infiltrări ale apelor din precipitații. Ca urmare, afluenții Slănicului, în cea mai mare parte din suprafața bazinului său hidrografic, au o alimentare bogată. Debitele acestor pânze freatice sunt cuprinse între 0,4 – 0,7 l / kmp. Din punct de vedere chimic, conținutul acestor ape reflectă marea varietate de roci între care există și unele ce conțin sulf ( bituminoase ). Pătrunse în adâncime, aceste ape sulfuroase întâlnesc emanații carbogazoase, împreună cu care formează ape minerale de Slănic, atât de variate și de căutate. Prezența hidrogenului sulfurat în aceste ape este legată de existența sulfurilor de fier diseminate în masa disodilelor.

c. Ape subterane cantonate în gresii oligocene

Aceste gresii silicioase sunt mai compacte și mai dure decât cele de la Tarcău. Conținutul de ape subterane este mai redus. Acest fapt se observă și în alimnetarea rețelei hidrografice de suprafață. Pe harta hidrografică, afluenții din cursul inferior al Slănicelului, alimentați din aceste ape, seacă frecvent.

O importanță deosebită în cadrul resurselor subterane o prezintă apele mineralizate. Acestea sunt răspândite în special la baza versantului drept, pe un front lung de cca. 2 km, cuprins între confluențele pârâului Slănic cu pârâul Slănicelu (cca. 550 m altitudine) și cu pârâul Scărișoara. Versantul care domină acest front de izvoare minerale de pe dreapta râului Slănic aparține muntelui Păltiniș (1015 m).

Izvoarele care apar pe stânga Slănicului sunt situate puțin mai în amonte și sunt dominate de culmea Cheșcheșului (1010 m). Între aceste culmi (Cheșcheșu spre nord și Păltiniș spre sud) a fost descoperit de-a lungul timpului un număr mare de izvoare. (peste 20).

La gura pârâului Scărișoara, valea Slănicului se îngustează mai mult, într-un sector scurt de chei numite “La 300 scări”. În sectoarele unde se ivesc la zi, izvoare minerale apar grupate câte 3-4, singulare, la intervale de câte 50-150 m distanță.

Asupra calităților fizico-chimice ale acestor izvoare s-au făcut multe cercetări și analize, încă din a doua jumătate a secolului trecut, de către medici, chimiști și geologi. Printre aceștia amintim pe dr. D. Hurmuzescu, dr. E. Severin, dr. A. Teohari, dr. Gh. Tudoran, dr. C. Băltăceanu, dr. C. Șumuleanu, geologul Șt. Cantuniari etc.

O primă etapă a acestor analize s-a desfășurat după 1852, apoi acestea au fost reluate în anii 1953, 1957, 1965 și se continuă periodic.

Principalele calități fizico-chimice ale acestor ape minerale provin din conținutul de săruri dizolvate din rocile disodilice de către apele de infiltrație cu un aport de CO2, provenit din fenomene postvulcanice legate de periferia de sud-est fragmentată tectonic a lanțului muntos vulcanic.

Acțiunea terapeutică a apelor minerale de la Slănic – Moldova este favorizată atât de calitățile sale fizice (radioactivitate,, temperatură, osmoză, stare coloidală, ionizare etc), cât și de cele chimice, într-o mare diversitate de tipuri și utilizări. Aproape fiecare izvor are particularități specifice și un domeniu strict de folosire. În principal, așa cum arată Gh. Tudoran, apele minerale de la Slănic sunt utilizate în diferite afecțiuni ale organelor digestive (stomac, intestine, ficat), boli de nutriție.

Unele izvoare conțin mult hidrogen sulfurat sau siliciu, cum sunt de exemplu izvoarele de la Cascada Slănic și sunt folosite pentru tratarea bolilor din spectrul celor otorinolaringologice sau a unor afecțiuni bronhice și pulmonare.

În ultimii ani, prin foraje, au fost captate izvoare noi, dintre care unul (sonda nr.2, I.B.C.) conține ape asemănătoare cu cele ce apar mai la nord, în valea Dofteanei, la Ciunget. Această apă minerală este din categoria bicarbonatată, sodică, carbogazoasă, asemănătoare renumitelor ape din celebra stațiune Vichy.

Pentru uz curativ, izvoarele sunt captate și aduse în sisteme de canalizare în locuri special amenajate cu buvete și ușor accesibile pentru suferinzi. Principalele izvoare utilizate, prin conținutul lor chimic și importanța terapeutică sunt :

1. Izvorul 300 scări (480 m altitudine)

Conține o apă oligo-metalică (cu minerale metalice diferite), cu o mineralizare de cca. 197 mg/l (redusă) și este utilizată în curele diuretice ;

2. Izvorul nr. 1 (488 m altitudine)

Izbucnește de la Piciorul Boroișului, din crăpăturile unei stânci de gresie, situată pe malul drept al Slănicului, la cca. 1 km amonte de stațiune. Conține apă clorurată, carbogazoasă, bicarbonatată, sodică, slab sulfuroasă. Mineralizarea acestui izvor este de 8.614 mg/l

3. Izvorul nr. 1 bis (450 m altitudine)

La o mineralizare totală de 14.391 mg/l, acest izvor are apă hipertonă, clorurată, bicarbonatată, sodică, carbogazoasă, slab sulfuroasă ;

4. Izvorul nr. 3

Conține apă clorurată, bicarbonatată, sodică, carbogazoasă, slab sulfuroasă, hipertonă, ca și izvorul nr. 1 bis ;

5. Izvorul nr. 5 (518 m altitudine)

Este printre cele mai vechi izvoare descoperite (1804-1807) și izvorăște din Piciorul Boroișului, cu o mineralizare de aproape 2 200 mg/l. Are o apă carbogazoasă, vitriolică, hipotonă, care nu se utilizează în cure interne, ci numai pentru inhalații și extern local ;

6. Izvorul nr.6

Situat pe stânga Slănicului, iese la zi de sub muntele Pufu Mare, cu o mineralizare totală de 19 679 mg/l. Apa sa este clorurată, bicarbonatată, sodică, foarte slab sulfuroasă, hipertonă, foarte concentrată. Se consumă numai cu avizul medicului ;

7. Izvorul nr. 8

A fost descoperit în 1882. Are o mineralizare de 2 492 mg/l și o apă vitriolică, feruginoasă, slab sulfurată, carbogazoasă, hipotonă ;

8. Izvorul nr. 10

Conține apă clorurată, bicarbonatată, sodică, carbogazoasă, slab sulfuroasă, hipertonă, la o mineralizare totală de 12 091 mg/l ;

9. Izvorul Nr. 15

Este situat pe malul drept a râului Slănic, cu o mineralizare totală de 10 736 mg/l. Apa sa este cloruro-bicarbonatată, sodică,, carbogazoasă, sulfuroasă, hipertonă ;

10. Sonda nr. 2

Acest izvor, descoperit recent, este alcalin pur și are o mineralizare totală de 4 002 mg/l. Conține o apă de tip Vichy (Celestin) asemănătoare și cu cea de la izvorul Ciunget, de pe Doftenița. Debitul său este foarte mare (31 l/s) ;

11. Izvorul nr. 2 (Clocotișul)

Acest izvor este numit astfel din cauza conținutului mare de bioxid de carbon, care-l face să iasă de sub munte “bolborosind”, cu degajarea unei mari cantități de gaze. Se află la cca. 50 m de izvorul nr. 1 ;

12. Alte izvoare

În afară de izvoarele menționate mai sus, care sunt și cele mai importante și valorificate, în aceeași zonă mai apar și altele, cum ar fi :

– izvorul de la cascadă, cu mineralizarea totală de 7 743 mg/l ;

– izvorul de la “Sub trei fagi” de la Botul Cheșcheșului.

Acestea sunt mai puțin folosite în cura balneară.

– izvorul nr. 4. și 5, situat la 14-15 m depărtare unul de altul. Ambele ies de sub Piciorul Boroișului, la o altitudine de 518 m și își adună ape într-un singur bazin.

– izvoarele 7, 9, 11 și 12 sunt situate în apropierea izvorului nr. 6 și sunt utilizate mai ales în curele externe.

Figura 1

5.2. Apele de suprafață

5.2.1. Rețeaua hidrografică

Figura 2

Bazinul hidrografic al râului Slănic, cu o suprafață de 126 kmp și o altitudine medie de 755 m, reprezintă suprafața de pe care acesta, cu un debit mediu multianual de 1,25 m3, se alimentează din surse pluviale, nivale și subterane.

Asupra cumpenelor de ape, ca forme de relief, am făcut referiri la capitolul respectiv. Linia cumpenei de ape desparte acest bazin hidrografic de alte bazine, după cum urmează : Dofteana în nord, Uzul prin afluentul său Roșu în nord-vest, Râul Negru – afluent al Oltului în vest și Oituzul în sud.

Râul Slănic, situat într-o zonă montană cu altitudine mijlocie și cu precipitații care la nivelul bazinului depășesc 700-800 l/mp anual, are mai mulți afluenți atât pe dreapta, cât și pe stânga. Dintre aceștia, numai o parte sunt codificați în Atlasul cadastrului apelor din România (cei cu o suprafață de bazin de peste 10 km).

În tabelul de mai jos prezentăm elementele morfometrice ale râului Slănic și a principalilor săi afluenți.

Râul Slănic își adună apele prin confluența succesivă a 12 pâraie mici, care izvorăsc de pe versantul sudic al munților Șandru Mare, Ceangău și, după un traseu de cca. 28 km, se varsă în Trotuș, la Tg. Ocna, la poalele dealului Măgura. Pe cursul superior și mijlociu, valea este îngustă, cu porțiuni în chei, iar albia minoră prezintă numeroase praguri, repezișuri și cascade. Cea mai semnificativă este Cascada Slănicului, situată puțin în amonte de stațiune. Abia pe ultima treime a cursului său inferior pantele se mai domolesc, valea devine puțin mai largă în depresiunea erozivă Biserica Slănic și apoi se termină cu un nou defileu sculptat în gresii de Tisești (Kliwa), în dreptul dealului Măgura, care domină valea Trotușului.

Lungimea râului Slănic este de 27 km, iar lățimea medie a bazinului de 4,7 km; lățimea maximă este de 8 km.

Pe toată lungimea, dar mai ales pe cursul superior și mijlociu, râul Slănic primește mai mulți afluenți, atât pe dreapta cât și pe stânga. Aceștia drenează culmile muntoase laterale care constituie cumpenele de apă cu bazinul Dofteana la nord, cu bazinul superior al Uzului la nord-vest și vest și cu bazinul Oituzului la sud.

Pentru că însăși valea Slănicului este îngustă, afluenții săi sunt scurți și au pante deosebit de mari. Pe stânga, seria afluenților mai importanți începe cu Cheșcheșu, care izvorăște chiar de sub Vf. Șandru Mare. Acesta are o direcție aproximativă spre sud și confluează cu Slănicul în amonte de stațiune, la cota de 500 m. Valea Cheșcheșului desparte culmile secundare ale Cheșcheșului pe stânga și Pufului pe dreapta, care înaintează până lângă albia Slănicului și o domină clar.

Pârâul Pufu izvorăște de sub Vf. Cireșul, traversează poienile Pufului și confluează cu Slănicul, în stațiunea balneară.

Tot pe stânga, spre aval, urmează afluenții Piatra, Sărata și Pârâul lui Tudorache care sunt mai scurți, drenează munți mai puțin înalți și au în sectoarele superioare sau pe toată lungimea lor scurgere intermitentă sau torențială (seacă uneori).

Pe dreapta, toți afluenții sunt mai scurți, deoarece acest versant este mai îngust, dar și mai abrupt în cea mai mare parte. Principalii afluenți pe această parte sunt pâraiele Pescaru, Dobrului, Piscului, Cerbului și Suru. Afluenții din aval de pârâul Dobrului prezintă fenomene de secare.

5.2.2. Regimul aluviunilor

Scurgerea aluviunilor (în suspensie și târâte) exprimă potențialul morfogenetic al unui bazin hidrografic. Regimul aluviunilor este însă mult mai variabil în timp și spațiu decât cel al scurgerii lichide. Aici, în afara factorilor care determină variabilitatea scurgerii apei și care se mențin și în cazul aluviunilor, se mai adaugă multe elemente de influență și, toate, la rândul lor sunt variabile. Astfel contează foarte mult tipurile litologice de roci, duritatea, structura și rezistența lor la eroziune, gradul lor de acoperire cu vegetație, intensitatea precipitațiilor, perioada din an când se produc viiturile, respectiv starea fenologică a vegetației, gradul de intervenție antropică în albii și în bazinul hidrografic. Chiar și pantele care au o anumită influență asupra scurgerii apei, prezintă în cazul aluviunilor, conotații mult mai pregnante și mai complexe, deoarece, de mărimea lor, depinde intensitatea proceselor geomorfologice actuale pe arealele – sursă de materiale solide.

În bazinul hidrografic al râului Slănic nu se efectuează măsurători asupra aluviunilor, deci lipsesc șiruri de valori în acest sens.

5.2.3. Regimul termic și al fenomenelor de îngheț

Râul Slănic este un râu cu debite relativ mici și, ca urmare, variațiile temperaturii apei le urmăresc pe cele ale aerului. De asemenea, prezența fenomenului de îngheț cu durate și intensități diferite are o frecvență anuală.

La stația hidrometrică Slănic (Cireșoaia), măsurarea temperaturii aerului s-a efectuat cu unele întreruperi.

5.2.4. Regimul calității apelor

Compoziția chimică a apei râului Slănic reflectă natura litologică a complexului de roci care se află în bazinul său hidrografic. Gresiile calcaroase de Tarcău sau silicioase de Kliwa și disodilele cu o compoziție complexă, din care nu lipsesc bituminoasele, contribuie la o încărcare polimerizată a apelor. Pânzele subterane de adâncime sunt puternic mineralizate, așa cum am menționat la subcapitolul referitor la apele subterane.

O parte din apa izvoarelor se scurge în râu și modifică specificul zonal al concentrațiilor.

Depășirea concentrațiilor normale și excepționale denotă o mineralizare foarte puternică a apei râului Slănic. În ceea ce privește factorii de mineralizare, constatăm depășiri mai mici de calciu (ușor peste normal, dar numai uneori) și la sulfați (aceeași situație) și mari de clor (uneori de 4 ori limita normală) și de peste două ori limita admisă excepțional. Aceste depășiri provin din izvoarele minerale ale stațiunii.

Referitor la calitatea apei, mai trebuie menționate evacuările de ape uzate de la stațiunea balneară și de la orașul Slănic, precum și unele poluări accidentale provocate de exploatarea petrolului din zonă.

6. ÎNVELIȘUL BIOPEDOLOGIC

6.1. Vegetația

Vegetația, strict dependentă de condițiile de climă, cunoaște în regiunea pe care o studiem, o etajare evidentă. În cadrul bazinului hidrografic Slănic, diferențele de altitudine, în ansamblu, ating 1400 m (250 m la Tg. Ocna și 1639 m pe Vf. Șandru Mare). Pe acest ecart mare de variație altitudinală în spații restrânse, atât clima, cât și vegetația sunt supuse etajării. După cum am văzut, temperatura medie anuală scade de la peste 9,0˚C la limita dinspre aval a teritoriului orașului Slănic Moldova până la 1-2˚C la limita dinspre aval a teritoriului stațiunii balneoclimaterice Slănic Moldova, cu o altitudine de 500 – 550 m, în acest caz, diferența de altitudine fiind de peste 1000 m.

În ceea ce privește vegetația, pornind de la punctele cele mai înalte spre cele mai joase, întâlnim următoarele etaje de vegetație, după Al. Roșu – „Geografia fizică a României”, 1980.

Etajul subalpin (1600 m – 1639 m)

Se caracterizează prin existența unor specii ierboase de tip alpin și subalpin care formează pe Șandru Mare păduri întinse. Între acestea, menționăm coarna (Carex Curvula), rugina (Juncus Trifidius), piciorul cocoșului de munte (Ranunculus Alpestris), degetărușul (Soldanella Pusila), apoi plante semilemnoase sau arbuști ca afinul (Vaccinium Myrtillus), merișorul (Vaccinium Vitis Idaea), apoi arbori pitici și târâtori ca jneapănul (Pinus Montana), ienupărul pitic (Junnipirus Sibirica), arinul de munte (Alnus Viridis), mesteacănul (Betula Nana) și altele.

Etajul pădurilor (400 m – 1600 m)

Acestui etaj îi corespunde, practic, întreaga suprafață a bazinului hidrografic Slănic. Cu o largă fâșie de întrepătrundere între ele, ca urmare a poziției sudice a munților Slănicului, acest etaj se subîmparte în două subetaje : al pădurilor de conifere și al pădurilor de foioase.

b1. Subetajul pădurilor de amestec

Ocupă înălțimile mai mari de 1000 m pe versanții cu expunere sudică și de 800 m pe cei cu expunere nordică. În acest subetaj, deși nu poate fi vorba de codri masivi de conifere, datorită amestecului de foaioase, predomină bradul, molidul și pinul. În amestec apar numeroase exemplare de fag, platan de munte, mesteacăn, scoruș etc.

Sub arbori se dezvoltă arbuști precum socul roșu, caprifoiul, coacăzul de munte, iar în poieni cresc specii semilemnoase ca zuburătoarea, trestia de pădure, zmeurul, murul, ierburi și flori ca păiușul roșu, păiușca, rogozul, horști, clopoței, sunătoare etc.

b2. Subetajul pădurilor de foioase (600 m – 1000 m)

Pentru extinderea sa mare în arealul de care ne ocupăm, separăm ca subetaj tonul de amestec între pădurile de conifere și cele de foaioase. Odată cu scăderea altitudinii, exemplarele de conifere scad foarte mult și aproape că dispar la altutudini mai mici de 500 – 600 m.

În acest subetaj, în afara speciilor menționate mai sus, se constată mai întâi o predominare a exemplarelor de fag, la care, pe măsură ce coborâm, se adaugă carpenul, stejarul, cireșul, paltinul de munte, paltinul de câmpie, jugastrul, ulmul etc. În lungul râului cresc specii de arbori mai higrofili ca arinul, salcia și răchita.

Ca arbuști se întâlnesc voinicelul, lemnul-râios, alunul, cornul, sângerul etc.

Dintre plantele ierboase menționăm păiușul, tiruța de pădure, mărgeluța, vioreaua, brebenelul, ghiocelul, rogozul, feriga, murul, păștița, laptele-câinelui etc.

c. Subetajul pădurilor de foioase

Ocupă regiunile cele mai joase din partea inferioară a bazinului hidrografic. În general, cu excepția coniferelor care apar doar sporadic, există speciile menționate la subetajul pădurilor de amestec.

În ceea ce privește gradul de împădurire, pe măsură ce s-au intensificat exploatările de lemn, acesta a scăzut continuu.

La data descoperii izvoarelor naturale (cca. 1800), călătorii de atunci pomenesc de codri de nepătruns. Cu timpul, versanții mai accesibili au fost defrișați. În lipsa pădurilor s-au declanșat și au evoluat până la faze deosebit de avansate, pe alocuri, procesele geomorfologice actuale : eroziuni areolare și torențiale, ravinări și chiar alunecări de teren.

În prezent, coeficientul global de împădurire (la nivelul întregului bazin hidrografic al râului Slănic) este sub 70%.

6.2. FAUNA

Poziția geografică a zonei Slănic – Moldova, situată pe rama de est a munților flișului, în partea lor centrală, are o importanță deosebită pentru conturarea particularităților hidroclimatice și biogeografice. În acest context, componența și repartiția teritorială a elementelor faunistice reflectă caracteristicile acestei zone.

Spre deosebire de vegetație, fauna dispune de o mobilitate mai mare în ocuparea arealelor, dar principiile generale ale zonalității geografice latitudinale și altitudinale sunt respectate. În plus, speciile de animale sunt strâns legate de tipul covorului vegetal, care le oferă hrană și adăpost.

În componența faunei, ca și cea a florei, se răsfrânge în principal influența elementelor specifice Europei Centrale. În fauna pădurilor în etajul cărora se află bazinul hidrografic al râului Slănic, aceste elemente sunt predominante. Se mai întâlnesc și unele specii caracteristice Europei Estice (de tip stepic), cu deosebire pe cursul strict inferior al râului Slănic, în apropierea depresiunii de la Tg. Ocna.

Vorbind despre faună în general, se poate menționa că în ultimele milenii și chiar în timpurile istorice au dispărut o serie de specii care populau și această zonă. Dintre acestea, menționăm unele mamifere cuaternare, cum ar fi: mamutul, cerbul uriaș, ursul de peșteră (Ursus Spelaeus), apoi alte animale care se întâlneau în timpurile istorice, cum ar fi : bourul, bizonul, castorul, marmota alpină, zimbrul și altele.

Legenda spune că la descălecatul Moldovei, în 1359, Dragoș-Vodă ar fi ucis un zimbru în codrii de pe Valea Moldovei și este de presupus că acest animal popula codrii intinși din Carpații Orientali. Nu întâmplător, stema Moldovei și primele timbre emise la 1858 aveau ca însemn capul de zimbru. Se presupune că zimbrul a trăit pe aceste meleaguri până în anul 1740.

Cât privește castorul, cu denumirea populară de „breb”, și acesta a trăit pe aceste meleaguri, deoarece mai la sud, tot în zona muntoasă, există localități cu acest nume (Brebu, în Subcarpații Prahovei).

Marmota alpină a dispărut acum cca. 100 ani, iar capra ibex, care se întâlnește acum în Munții Pirinei, a trăit și în Carpați, pe la 1850.

Fauna din munții Slănicului aparține în principal biotopului de pădure. Pe culmile cele mai înalte ale Muntelui Șandru și mai spre nord, pe Nemira, în golurile alpine, se întâlnesc și specii caracteristice biotopului pajiștilor subalpine și alpine.

Fauna caracteristică zonei de pădure. În pădurile din bazinul hidrografic al râului Slănic, care ocupă 70 % din suprafața sa, trăiesc multe mamifere ca : lupul , vulpea, mistrețul, căprioara, cerbul, ursul brun și mici : veverițe și unele specii de șoareci de zăpadă. Foarte rar se întâlnesc exemplare de râs și de jder. Păsările sunt foarte numeroase și în special păsărelele. Nu lipsesc nici vrăbiile care sunt mai prezente în câmpurile cultivate.

Dintre speciile proprii pădurilor, menționăm corbul, coțofana, grangurul, pițigoiul de brădet, pițigoiul codat, aușelul cu cap roșu, cojoaica, forfecuța de pădure, botgrosul, ciocănitoarea și altele.

Fauna caracteristică pajiștilor subalpine. Golurile de munte ocupă suprafețe reduse, iar fauna de aici, mai puțin caracteristică. Se întâlnesc totuși șoarecii alpini și păsări : brumărița , cintița alpină și ochiul-boului (pitulicea). Mai vin aici animale și păsări din pădurile învecinate : cocoșul de munte, ierunca, mierla și sturzul.

Fauna din apele curgătoare. Peștii caracteristici zonei de munte sunt : lostrița și păstrăvul. În râul Slănic au fost aclimatizați păstrăvi curcubeu, aduși din Canada. Se mai întâlnesc scobarul și lipanul. În legătură cu fauna acvatică, trebuie menționat că aceasta este răspândită mai ales pe cursul superior al Slănicului și pe afluenții săi, acolo unde salinitatea este mai redusă. În rest, numărul indivizilor este mult mai scăzut din cauza mineralizării.

Fauna din perimetrul așezărilor. Există unele specii de păsări care, pe un fond de zonalitate mai puțin evidențiat, preferă apropierea localităților, unde își fac cuiburile și își găsesc mai ușor hrana. Dintre acestea, menționăm în primul rând vrăbiile, rândunelele, lăstunul și urzicarul. Iarna își caută adăpost sticletele și unele specii de pițigoi. Dintre mamifere, menționăm șoarecii, șobolanii de casă, jderul și nevăstuica.

Pentru zona Slănic – Moldova, fauna prezintă o importanță deosebită din mai multe puncte de vedere : ca element al mediului înconjurător care oferă un plus de frumusețe peisajului natural, economic și turistico-cinegetic. Cerbul, ursul și râsul reprezintă un fond cinegetic deosebit de valoros pentru trofeele care pot fi vânate pe aceste meleaguri. De asemenea, se vânează mistreți, lupi și vulpi. Fondul de vânătoare din zonă, peisajele deosebit de frumoase, climatul blând și mai cu seamă bogăția de sănătate pe care o oferă izvoarele minerale, fac ca munții Slănicului să fie căutați de numeroși vizitatori din țară și de peste hotare.

PARTEA II CADRUL SOCIO-UMAN

7. ISTORICUL DEZVOLTĂRII STAȚIUNII BALNEOCLIMATERICE ȘI A ORAȘULUI SLĂNIC – MOLDOVA

7.1. ISTORICUL LOCUIRII TERITORIULUI

Izvoarele minerale de la Slănic – Moldova au fost probabil cunoscute din vremuri vechi de către puținii localnici care sălășluiau pe aceste meleaguri, dar în documente, consemnările apar destul de târziu. Valea Slănicului este destul de îngustă și, de pe vechiul drum al Trotușului care leagă Moldova de Ardeal, pătrunde destul de adânc spre culmile înalte ale Nemirei ; din această cauză a fost mult timp oarecum izolată.

În bazinul hidrografic al Trotușului există mai multe pasuri (trecători) care au înlesnit legătura dintre civilizațiile vechi de pe valea Siretului cu cele din ținuturile Oltului Superior.

Istoricii au probat faptul că multe elemente ale culturii de Criș și de Cucuteni care s-au descoperit în stațiunile neolitice de pe valea Siretului și pe valea Oltului se întâlnesc și în stațiunile din bazinul Trotușului.

Ocupația romană din Dacia de peste munți și contopirea populației locale cu coloniștii romani a crescut gradul de civilizație de pe teritoriul Daciei Felix. Ca urmare, și în teritoriile vecine neocupate de romani, care aparțineau lumii carpilor, s-au înregistrat progrese însemnate economice și social-culturale. Dacii liberi de aici și probabil și cei de la nord și sud de bazinul Trotușului au avut legături permanente cu Dacia Romană. Numeroase urme materiale se găsesc la muzeul din Tg. Ocna și ele provin din stațiunile arheologice de la Tisești, Oituz etc.

Începând din sec. II-III (d. Hr.) și în preajma întemeierii principatelor românești, teritoriul de la est de Carpați a cunoscut o dezvoltare a populației locale (geto-dacii, numiți aici și carpi) în condițiile unor migrații ale altor popoare.

Perioada marilor migrații aparține feudalismului timpuriu care s-a situat în sec. XII-XIII.

Aceste așezări încep să ocupe și terenuri mai joase, situate în luncile râurilor. Se execută defrișări pentru extinderea vetrelor localităților mai vechi din zonă. Menționăm în primul rând vechile vămi : Tg. Trotuș, aflat în fața trecătorii Oituz, în apropierea ocnelor de sare, apoi Brețcu-vamă pentru tranzitul spre Cetatea Brașovului, Oituzul (pe același traseu), Uzul și Comănești, pentru traseul prin pasul Ghimeș către Cetatea Ciceului. Între ținuturile Bacăului și Brașovului, aceste vămi aveau un rol deosebit de important.

Dezvoltarea economico-socială a Moldovei, perioada de înflorire și de decădere, luptele permanente duse împotriva năvălitorilor turci, tătari, polonezi, unguri etc. s-a răsfrânt în mod direct și asupra zonei Trotușului, inclusiv a Slănicului. Astfel, sub Alexandru cel Bun, au fost atestate documentar Tg. Trotuș și alte localități din zonă.

Către partea finală a feudalismului începe și popularea mai accentuată a văii Slănicului și apariția localităților de aici, prima fiind Biserica Slănic, situată la câțiva kilometri distanță de Tg. Ocna.

Trecerile din valea Slănicului către bazinele hidrografice vecine (Dofteana și Oituz) s-au realizat destul de târziu, odată cu începerea exploatării petrolului. De aceea, valea Slănicului a rămas multă vreme oarecum izolată.

Așa se face că despre aceste locuri se pomenește în scris, pentru prima dată la 1 ianuarie 1757, când domnitorul Constantin Cehan Racoviță împreună cu Doamna Sultana și cu fiii lor dăruiesc moșia pe care o aveau aici „cu întreaga vale a Slănicului și cu tot dealul de unde se scoate sare” Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iași „fiindcă pentru cheltuielile spitalicești este mare trebuință de a pune la cale un venit ca să fie totdeauna stătător și nestrămutat, ca să aibă săracii bolnavi cheltuiala lor ce se cade după orânduială”.

7.2. Apariția și dezvoltarea stațiuni balneoclimaterice Slănic Moldova

În ceea ce privește descoperirea izvoarelor minerale pe baza cărora s-a dezvoltat ulterior stațiunea balneoclimaterică, scriitorul Wilhelm de Kotzebue, care și-a petrecut aici vara anului 1885 (când locurile începeau deja să devină renumite), povestește :

„Un vânător din cei cu adevărata patimă a vânatului, serdarul Mihalache Spiridon, cămărașul ocnelor de la Tg. Ocna, gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slănicului, nelocuită de niciun suflet omenesc și acoperită cu o pădure seculară prin care abia-ți puteai face drum. De-a împușcat vânatul sau nu, mai puțin ne pasă ; el căzu ostenit pe-o stâncă, la picioarele sale curgea vâjâind apa Slănicului. Deodată vede țâșnind un izvor din stâncă, apa lasă o urmă gălbuie în calea sa cea mai scurtă până la râu. Vânătorul gustă dintr-însa cu luare-aminte, se întoarce peste câteva minute cu o butelcă la locul descoperirii pe care îl însemnase prin ramuri de copaci ; acum se află în starea de a-și supune descoperirea prietenilor săi din Tg. Ocna. Prietenii recunosc că apa minerală și în străinătate este întrebuințată spre tămăduirea boalelor”.

Din această scurtă povestire se desprind câteva aspecte geografice deosebit de importante :

– până la 1800, cursul superior și mijlociu al văii Slănicului era nelocuit ;

– valea Slănicului era împădurită în întregime ;

– primii oameni care au gustat apele minerale (locuitori din Tg. Ocna) și-au dat seama de calitățile lor terapeutice și de posibilitatea valorificării acestora pentru „tămăduirea bolilor”, ca în străinătate.

De altfel, serdarul Mihalache ia oameni cu dânsul și începe curățirea locurilor unde a întâlnit acest izvor. Se spune (W. De Kotzebue) că acum a fost „pentru prima dată de la facerea lumii când s-a auzit zgomot de secure pe aceste meleaguri”. Tot acum se descoperă un al doilea izvor, situat lângă cel dintâi, dar cu proprietăți diferite.

Ceva mai târziu, în anii 1804-1807, același serdar Mihalache Spiridon mai descoperă izvoarele nr. 3, 4 și 5. De asemenea, prin tăierea unor arbori a reușit să deschidă un drum îngust până la ele. Pe acest drum, la acea vreme, nu se putea ajunge decât călare la izvoarele dătătoare de sănătate.

Vestea descoperirii izvoarelor s-a transmis rapid în Moldova și în Țara Românească, dar accesul până la ele era desebit de greu. Se impunea amenajarea unui drum cât de cât practicabil și existența unor oameni locali, stabili, care să „umanizeze” locurile străbătute mai mult de animale sălbatice și care să-i servească pe cei care ar fi venit să se tămăduiască aici.

La 1808, Mihalache Spiridon obține de la domnitorul Scarlat Callimachi aprobarea de a strămuta 12 familii de „rufetași” – țărani care lucrau la ocnele de sare, și care, în schimbul scutirii de biruri, erau obligați să asigure serviciile pentru vizitatori. Tot el construiește o bisericuță și câteva „odăi” (căsuțe) în preajma izvoarelor. Amenajează primele izvoare și le transformă în băi („feredeie”) pentru bolnavi. Aceste lucrări de construcție s-au realizat prin anul 1810.

La 1812 apar primii beneficiari ai băilor de aici, 2-3 bolnavi care auziseră de faima și de posibilitățile terapeutice ale acestor izvoare.

În felul acesta, zona Slănicului începe să intre în conștiința oamenilor, mai întâi a boierilor și a cărturarilor. Defrișările ocupă teritorii tot mai largi pe această vale, în special în vecinătatea izvoarelor minerale. Într-o astfel de „tăietură rasă”, la 1816, se construiesc primele două case mai mari din bârne, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o aici însuși mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, om de aleasă blândețe sufletească și bunătate și un cărturar deosebit. După cum scrie W. de Kotzebue, în 1885, aceste case erau de fapt două maghernițe lungi, acoperite cu șindrilă, cu pereții plini de găuri, cu tavane scunde, cu ferestre mici și cu prispe. Camerele (iatacele) erau ca niște colivii, cam la trei stânjeni pătrați de mari.

Acesta a fost începutul existenței stațiunii balneoclimaterice Slănic – Moldova. Dar calitatea deosebită a apelor minerale, aerul bun și faima care a făcut rapid înconjurul țării au contribuit la dezvoltarea sa rapidă. După numai cîțiva ani, la 1820, existau deja vreo 40 de camere construite de serdarul Mihăilucă.

În anul 1824 se acordă un privilegiu domnesc pentru înființarea băilor. După numai 2 ani, la 1826, domnitorul Ioniță Sandu Sturza ajută la creșterea acestei stațiuni: urcă numărul camerelor de la 40 la 50 și pe cel al coloniștilor rufetași la 27. Totodată îl obligă pe serdar să „deie încăperi fără chirie la un număr de 30 de bolnavi săraci”. Pentru aceștia, serdarul construiește 6 camere speciale.

În aceeași perioadă începe și popularea văii Slănicului din aval de izvoarele minerale. Numeroși țărani de pe valea Oituzului și din împrejurimi se așază aici și întemeiază satele Cerdac și Slănicul Nou.

La 1840, aceasta apare pentru prima dată pe o hartă a țării, sub numele de „Feredeiele Slănicului”.

Pentru faptul că izvoarele se aflau pe moșia administrată de serdarul Mihalache Spiridon, acesta le-a considerat timp de 40 de ani ca pe o proprietate personală. În plus, chiar și fiul său, boierul Mihalache Năstăsache, s-a considerat proprietar al tuturor acestor terenuri și a înființat o a doua stațiune la poalele dealului Măgura, de la confluența Slănicului cu Trotușul, care a funcționat aici multă vreme cu numele Băile Năstăsache, utilizând șapte izvoare minerale locale.

Această situație a durat până la 1845, când statul contestă dreptul de proprietate al familiei serdarului asupra băilor. Un an mai târziu, Adunarea Moldovei trece, prin donație, localul băilor, împreună cu pădurile din jur (800 fălcii), izvoarele minerale, băile și toate acareturile și hrisoveliții către Epitropia Spitalelor Sf. Spiridon din Iași. S-a pus în aplicare de fapt dorința mai veche a domnitorului Constantin Racoviță, exprimată prin hrisovul acestuia de la 1 ianuarie 1857.

Odată intrată în administrarea Epitropiei Sf. Spiridon, stațiunea Slănic capătă un avânt deosebit. Folosirea izvoarelor a început pe bază de prescripții medicale clare, făcute în urma analizei apei acestora. În urma multor analize (parțiale în 1852, apoi tot mai complete) farmaciștii Zotta și Abrahamfi, împreună cu chimiștii Schnell și Theodor Stenner, au elaborat un studiu complet al izvoarelor pe care le compară cu apele unor vestite stațiuni europene: Setters, Krahnchen, Aix-la-Chapelle, St. Marie, Vichy, Kissingen, Marienbad, Karlsbad, Ems, Spaa și multe altele.

În 1856, Ludwig Steege completează gama analizelor și scoate și mai mult în evidență calitatea acestor ape.

După 1850, apele minerale de Slănic – Moldova participă la competiții internaționale. Astfel, la Expoziția Internațională de Balneologie de la Frankfurt pe Main, apele de la izvoarele nr. 1, 3 (regele Slănicului) și 4 au obținut medalia de argint. După 32 de ani, la Expoziția de la Viena din 1883, aceleași ape obțin medalia de aur.

Aceste calități deosebite la care se adaugă și amenajările locale (deși mult mai modeste) fac Băile Slănic o stațiune balneoclimaterică de prim ordin în România și cu celebritate internațională recunoscută.

Desigur că apele minerale de o calitate excepțională reprezintă prima condiție care a stat la baza apariției și dezvoltării acestei stațiuni, dar aceasta nu a fost singura, adăugându-se și alte elemente ale cadrului natural.

După o dezvoltare oarecum haotică la început a stațiunii, mai ales în preajma izvoarelor, în 1887 se adoptă un plan de sistematizare a acesteia, cu obligativitatea mutării centrului său în partea de jos, pe o porțiune de teren ceva mai larg. Încep să apară construcții noi, mai mari și mai moderne, pe toată durata dintre 1887 și 1912. S-a înălțat astfel hotelul „Racoviță”, după numele domnitorului care a donat Epitropiei Sf. Spiridon terenul respectiv. Acest hotel cu 100 de camere este o clădire monumentală care îmbină armonios stilul baroc cu tradiția românească în construcții. În plus, mai avea și amenajări auxiliare (instalații de băi, sală de aer comprimat, sală de teatru, terenuri de tenis, cricket și de fotbal) care, pentru acele timpuri, ofereau condiții foarte bune de tratament, odihnă și de agrement.

Tot în această perioadă s-au mai construit hotelurile „Zimbru”, „Pufu”, „Cerbu”, „Nemira”, „Dobru”, „Central”, precum și complexul „Cazinou” cu sală de teatru, concert și bal, sală de cură și „Inhalatorul”, dotat cu instalații speciale de pulverizații, aduse de la Munchen, împreună cu patru specialiști.

În construcții, piatra din carierele de pe valea Slănicului a luat locul lemnului, iar meșterii care le-au înălțat au fost aduși din Italia. Unii meșterii s-au stabilit chiar în stațiune. Așa este exemplul lui Antonio Mayro care a participat la înălțarea primelor clădiri din piatră din 1880 și care are urmași aici în familii cu numele Mayru.

Vechile căsuțe ale primilor coloniști (rufetași) și feredeiele primitive au fost demolate, iar pe locul lor a fost amenajat un parc mare cu alei frumoase, cu arbori și arbuști ornamentali. În apropierea parcului s-a amenajat o seră. Pentru apărarea de posibile inundații și pentru amenajarea cât mai bună a teritoriului, s-au executat lucrări de regularizare și de îndiguire pe râul Slănic, s-au construit noi stâlpi și căi de acces spre vilele aflate pe panta muntelui, spre izvoarele minerale sau locurile pitorești învecinate, cum ar fi Cascada Slănicului sau pădurile înconjurătoare.

Tot în această perioadă se execută lucrări de captare a izvoarelor, se construiește o uzină electrică și se sapă o fântână.

Drumul până la stațiune se făcea totuși cu destulă dificultate, până în anul 1888, când s-a dat în folosință linia ferată Adjud-Tg. Ocna. Accesul modern și simplu de pe marea arteră de circulație a impus și modernizarea (pentru acel timp, pietruirea cu macadam) drumului de la Tg. Ocna până la stațiune și astfel s-a realizat la 1890 șoseaua Tg. Ocna – Slănic, cu patru poduri de fier peste râu.

În ceea ce privește apele minerale, acestea intră în mai multe competiții internaționale și câștigă numeroase medalii, făcând ca stațiunea balneoclimaterică Slănic – Moldova să rivalizeze cu marile stațiuni europene și chiar mondiale și să devină stațiune internațională. Astfel de medalii au fost obținute la Expoziția Universală de la Paris (1889), la Expoziția Cooperatistă din București (1894), la Expoziția Universală de la Paris (1900). Cele mai multe medalii au fost de aur.

Se poate spune că în preajma anului 1900, stațiunea balneoclimaterică Slănic – Moldova era modernă pentru acele timpuri și se compara cu stațiunile străine. Încă de atunci a mai fost denumită „Perla Moldovei”, nume care se păstrează și astăzi.

Anii primului război mondial au însemnat distrugeri și regres pentru stațiune, ca de altfel pentru întreaga țară. Aceste locuri au fost teatrul unor bătălii crâncene duse de armatele române împotriva trupelor germane.

Încă din primele luni de război, s-au dat prin aceste locuri bătălii înverșunate. Prin trecătorile Carpaților Orientali, printre care și cele de pe valea Trotușului, trupele austro-ungare și germane încercau să își facă drum către valea Siretului și spre Iași, rămasă pentru o vreme capitala țării. Muntenia fusese deja ocupată și trupele dușmane încercau să distrugă și Moldova. Pentru a ocupa localitatea Slănic – Moldova, nemții au atacat de mai multe ori dinspre munții Pufu și Cerbu, distrugându-se în acest fel hotelurile, vilele și instalațiile balneare. După căderea Slănicului, trupele germane și-au instalat cartierul general la hotelul „Racoviță” și au transformat hotelul „Cazinou” în grajd pentru cai.

Spre sfârșitul războiului, când germanii învinși s-au retras, aceștia au produs noi distrugeri, incendiind clădirea hotelului. De la acest incendiu, focul s-a extins și deasupra unei mari părți a pădurii de pe muntele Dobru. Au fost de asemenea distruse amenajările de la izvoare și cele mai multe dintre hotelurile și vilele care rămăseseră. La sfârșitul războiului, Slănicul era distrus aproape complet.

În timpul acestui război, în defileul de la Cireșoaia, situat lângă Gura Slănicului, la Tg. Ocna, s-au dat bătălii crâncene soldate cu zeci de mii de morți. În memoria lor s-a construit un monument pe dealul Măgura și un osuar în satul Cireșoaia.

După război, a început reconstrucția stațiunii, dar lucrările s-au desfășurat cu greutăți mari. În 1927, după aproape 10 ani, s-a repus în funcțiune uzina electrică, iar hotelul „Racoviță” era încă o ruină în 1932. Până la cel de-al doilea război mondial s-au refăcut multe hoteluri și vile, dar nu s-a ajuns încă la dezvoltarea de dinainte de 1916.

Perioada celui de-al doilea război mondial a însemnat de asemenea stagnare și distrugere. După război reîncepe acțiunea de refacere a stațiunii, ajungându-se ca după 1965 -1970, aceasta să redevină o adevărată „Perlă a Moldovei”. S-au construit clădiri noi, s-au reparat și reamenajat multe vile vechi. S-a introdus încălzire centrală și apă curentă. Stațiunea a fost racordată la sistemul energetic național, s-a modernizat rețeaua publică de iluminare, introducându-se lămpile cu neon. În 1964 a fost instalat un releu TV.

În paralel cu dezvoltarea stațiunii propriu-zise, s-a trecut și la realizarea componentei de servicii și rezidențiale a localității Slănic – Moldova. S-au construit blocuri de locuințe pentru populația locală, ocupată în cea mai mare parte în sfera serviciilor balneare și turistice, un complex alimentar, un complex meșteșugăresc, o casă de cultură în care funcționau o bibliotecă, un teatru popular, o galerie de artă, terenuri de sport și altele.

Modernizarea stațiunii a continuat prin construirea după 1970 a hotelului internațional „Perla”, a hotelului „Flora”, a Complexului Sanatorial al Sindicatelor, a pensiunii „Nemira” etc. Tratamentele din stațiune au fost completate și extinse și cu complexul din salina Tg. Ocna, amenajat pentru afecțiuni ale căilor respiratorii. Pentru conducerea de partid și de stat a vremii a fost construită „Casa de odihnă și tratament Dobru”, care funcționa în regim preferențial.

În construcțiile nou realizate s-au adoptat stiluri arhitectonice moderne, adaptate peisajului montan, iar ca materiale de construcție, resursele locale : piatra, lemnul, la care s-au adăugat betonul, sticla și aluminiul.

În 1973, stațiunea Slănic – Moldova dispunea de o capacitate de cazare de 2208 locuri permanente, din care 200 locuri în vile de categoria A, 653 locuri în vile de categoria I, 993 locuri în vile de categoria a II-a, 518 locuri în vile de categoria a III-a, 171 locuri în hoteluri, 44 în case particulare și 12 în camping.

Ulterior s-au dat în folosință noi dotări, cum ar fi:

– un hotel de 300 locuri ;

– un complex balnear pentru copii astmatici, cu 500 locuri ;

– o cabană turistică cu 200 locuri ;

– un restaurant alpin cu 200 locuri ;

– un nou camping cu 200 locuri, o cantină-pensiune cu 500 locuri.

Pentru străinii care vizitau în anii comunismului stațiunea, s-a amenajat și un magazin de tip „shop”, cu mărfuri vândute numai pe valută.

După 1989, primii ani postrevoluționari ai tranziției s-au caracterizat printr-un declin însemnat al stațiunii. A scăzut mult numărul pacienților și al turiștilor, s-au produs numeroase furturi și distrugeri, iar multe hoteluri și vile au rămas în paragină. O parte din spațiul de cazare a fost închiriat unor persoane străine, mai ales din Republica Moldova.

În ultimii ani, lucrările au început să cunoască un nou avânt. Unele vile și hoteluri au fost privatizate, altele sunt în reconstrucție, s-au refăcut spațiile și instalațiile balneare și de tratament. S-au construit sau sunt în construcție vile și case de odihnă noi.

Anumite societăți comerciale mai prospere sau regii autonome (ROMTELECOM) și-au construit vile și amenajări pentru tratament, odihnă și agrement pentru salariații proprii. O mare extindere a avut-o și continuă să o aibă cantonamentul pentru sportivi de diferite specialități de la cluburi din Moldova și chiar din alte zone ale țării. Realizările din ultimii ani vor fi scoase în evidență mai amănunțit în capitolul referitor la potențialul turistic antropic (baza materială) al stațiunii.

7.3. POTENȚIALUL UMAN ȘI ECONOMIC

7.3.1. Evoluția numărului de locuitori

Primii locuitori ai teritoriului stațiunii balneoclimaterice Slănic Moldova sunt cele 12 familii de rufetași – țărani care lucrau la ocnele de sare din Tg. Ocna. Acestea au fost mutate aici de către serdarul Mihalache Spiridon în anul 1808, pe baza unei aprobări obținute de la domnitorul Moldovei de atunci, Scarlat Callimachi.

În schimbul scutirii de biruri, acești „rufetași” trebuia să asigure serviciile celor care ar fi venit la feredeiele abia înființate. Pentru ei, serdarul a construit câteva căsuțe, iar în 1810, o bisericuță din lemn.

Anul 1824 reprezintă momentul înființării oficiale a băilor Slănic – Moldova. Acum, Ioniță Sandu Sturza acordă privilegiul de înființare și aprobă creșterea numărului de rufetași la 27.

După 12 ani, în 1836, numărul coloniștilor de aici a ajuns la 50.

Odată cu creșterea faimei izvoarelor tămăduitoare de la Slănic, s-a înmulțit și numărul vizitatorilor, de regulă boieri și cărturari, pentru care s-au amenajat noi încăperi și băi. Era necesară totodată și creșterea numărului celor care asigurau serviciile respective : aducerea apei, încălzirea pietrelor, organizarea meselor, curățenie etc.

În felul acesta, mulți țărani din zonele vecine, mai ales de pe valea Oituzului, s-au așezat în valea Slănicului, întemeind sate noi: Cerdac și Satul Nou. Aceste sate figurează deja pe harta rusă din 1835, cu 31, respectiv 36 gospodării.

Stațiunea propriu-zisă este înscrisă pe harta țării la 1840 sub denumirea de „Feredeiele Slănicului”.

În toată această perioadă, numărul populației din zona izvoarelor și din valea Slănicului din aval de acestea, continuă să crească.

C.C. Giurăscu, în lucrarea „Principatele române la începutul sec. XIX” (1957), întocmește și o listă a așezărilor, în care Slănicul apare de două ori : o dată „ape minerale, cu 1-5 curți” pe apa Slănicului și a doua oară, „satul Slănic”, 110 gospodării. Tot aici menționează și satele din aval, Cerdac și Satul Nou.

Deși era constituit și cunoscut pentru băile sale și fusese înscris deja în harta din 1840, Filipescu Dubău nu marchează Slănicul pe harta sa din 1853. Ulterior, stațiunea se înscrie pe toate hărțile întocmite de militari și geografi. După cum am arătat mai sus, perioada 1887 – 1912 s-a caracterizat printr-o dezvoltare intensă a stațiunii, atât ca dotări, cât și ca număr al populației.

În timpul războiului, distrugerile provocate și numărul mare al morților din rândul celor aflați sub arme, dar și din cadrul populației civile, au provocat o scădere drastică a populației de pe aceste meleaguri.

După cum am văzut, însăși refacerea economică și a potențialului turistic al zonei s-a făcut cu foarte mare greutate.

În anii celui de-al doilea răznoi mondial se consemnează din nou o anumită depopulare a văii Slănicului.

Odată cu lucrările de refacere sistematică a stațiunii și exploatarea bogățiilor locale (petrol, lemn, piatră de construcții etc.), după 1950, numărul de locuitori a început să crească.

Băile se extind, se construiesc vile, hoteluri, instalații balneare, magazine, clădiri administrative și, în paralel, mai multe locuințe în blocuri sau în case particulare. Concomitent și satele din aval (Cerdac și Cireșoaia) devin tot mai mari.

La împărțirea administrativă din anul 1968, teritoriul orașului se extinde foarte mult prin înglobarea celor două sate menționate, iar populația aproape că se dublează.

În ceea ce privește stațiunea propriu-zisă, populația este însă mult mai mică. În anul 1992, numărul de locuitori stabili era de 5311, din care 5295 români, 13 maghiari și 3 de alte naționalități.

După religie, proporțiile sunt diferite. Astfel, 2140 locuitori sunt ortodocși, 2876 romano-catolici, 8 greco-catolici, 1 reformat, 3 penticostali, 2 adventiști, 8 creștini după Evanghelie și 3 de altă religie.

Populația activă cuprinde un număr de 2300 locuitori, în cadrul cărora predomină bărbații (aprox. 1400). Numărul de femei încadrate (active) este de aprox. 90.

8. ASPECTUL ACTUAL AL STAȚIUNII BALNEOCLIMATERICE SLĂNIC – MOLDOVA

8.1. Scurtă caracterizare a evoluției teritoriale a orașului Slănic – Moldova

Teritoriul actual al orașului Slănic – Moldova care cuprinde stațiunea balneoclimaterică (orașul propriu-zis) și două sate aparținătoare (Cerdac și Cireșoaia) a fost ocupat cu spații clădite progresiv, începând cu anul 1808, când serdarul Mihalache Spiridon a construit lângă izvoarele nr. 1, 2 și 3 câteva căsuțe pentru rufetașii aduși de la Tg. Ocna. La 1810, acesta construiește și o bisericuță.

Pentru scopuri terapeutice, încă primitive pentru acea perioadă, serdarul Mihalache construiește două case mai mari din bârnă, tot în apropierea acestor câteva izvoare descoperite, pe locul unei suprafețe defrișate în prealabil. Cele două case erau niște maghernițe acoperite cu șindrilă, cu pereții găuriți și cu ferestre foarte mici.

Aceste câteva căsuțe, împreună cu cele două case din lemn, prevăzute cu prispe, au constituit primul nucleu al așezării Slănic. Nucleul s-a păstrat, cu mici completări până în anul 1845, când izvoarele cu cele câteva dotări și o anumită suprafață de pădure trec în administrația Epitropiei Spitalelor Sf. Spiridon din Iași, care începe o acțiune intensă de dezvoltare și modernizare.

Pentru început, se efectuează analize ale conținutului de săruri minerale ale apelor izvoarelor și pentru stabilirea proprietăților lor curative. Calitatea deosebită a acestor ape, care rivaliza cu cele din stațiunile europene renumite pe vremea aceea (Karlovy Vary, Vichy etc.) le-a făcut repede cunoscute în țară și peste hotare. Ca urmare, numărul caselor de vacanță și a instalațiilor pentru băi (feredeie) a crescut. La dezvoltarea teritorială a stațiunii, un rol important l-a avut și o lege din 1864, care permitea vânzarea unor porțiuni lăturalnice către oameni cu stare din marile orașe de atunci (București, Iași, Brăila, Galați) și care a favorizat construirea (tot în zona izvoarelor) a altor numeroase vile și case de vacanță. Aceasta poate fi considerată a doua etapă în dezvoltarea localității Slănic – Moldova.

Creșterea numărului de case în noua așezare, într-o zonă mai îngustă a văii, a condus la o oarecare aglomerare a sectorului izvoarelor minerale. Stațiunea era tot mai renumită, apele sale au început să primească medalii de aur la expozițiile internaționale și, în consecință, stațiunea trebuia extinsă.

Cum locurile de lângă izvoare erau insuficiente, planul de sistematizare al stațiunii, conceput la 1887, a impus mutarea centrului său în spațiul mai larg din aval, din centrul microdepresiunii. Pe noile amplasamente s-au executat multe clădiri mari și moderne (hoteluri, vile, pavilioane balneare, clădiri administrative și culturale etc.), astfel că în anii 1912-1914, stațiunea ocupa o suprafață aproape la fel de mare ca și cea de astăzi. Aceasta este a treia etapă a dezvoltării urbane a Slănicului. Asupra construcțiilor executate în această perioadă am făcut referiri în capitolul anterior.

Anii primului război mondial au produs distrugeri importante în frumoasa stațiune numită încă de pe atunci „Perla Moldovei”. Aceste distrugeri nu au putut fi remediate în întregime în anii dintre cele două războaie mondiale. După 1948 s-a trecut la extinderea și modernizarea stațiunii până la forma, extinderea și fizionomia actuală. Aspectul actual reprezintă o a patra etapă în dezvoltarea arhitecturală și urbanistică a stațiunii.

Până la împărțirea administrativă din 1968, stațiunea, sub numele de Băile Slănic, ocupa numai teritoriul orașului propriu-zis de astăzi, iar satele din aval erau fiecare câte o comună aparte. După acest an, cele două sate au fost incluse în teritoriul orașului, căpătând și unele funcțiuni suburbane, în special în sfera serviciilor.

8.2. Caracteristicile actuale ale așezării

Orașul Slănic Moldova se desfășoară pe valea Slănicului, între izvoarele minerale și Tg. Ocna, incluzând, în afara stațiunii propriu-zise și localitățile rurale Cerdac și Cireșoaia (fosta Biserică Slănic).

Atunci când am prezentat cadrul natural al regiunii, am extins analiza la întreaga suprafață a bazinului hidrografic, considerând că aceste elemente trebuie analizate într-un context mai larg, care să explice mai bine legăturile dintre structura geologică și litologie, pe de o parte, cu celelalte componente ale peisajului geografic: relief, climă, hidrografie (în special apariția izvoarelor mineralizate), vegetație și soluri. De fapt, teritoriul actual al orașului, așa cum figurează ca unitate administrativă, ocupă aproape în întregime bazinul hidrografic al râului Slănic. În afară de acesta, condițiile naturale reprezintă componenta de bază, definitorie a potențialului turistic. În afara tratamentului balnear propriu-zis, vizitatorii stațiunii vin aici și pentru aerul curat și ozonat, peisajele deosebit de pitorești, liniștite și posibilitățile de drumeție în împrejurimi.

În ceea ce privește prezentarea potențialului turistic antropic, principalele utilități sunt în apropierea izvoarelor minerale, în stațiunea propriu-zisă.

Stațiunea Slănic – Moldova este situată într-o microdepresiune sculptată de acest râu și afluenții săi, prin eroziune diferențială în munții Pufu (pe stânga) și Dobru și Păltiniș (pe dreapta). Principalii afluenți ai Slănicului din zona stațiunii sunt pâraiele Pufu și Dobru.

Intrarea în stațiune, venind dinspre Tg. Ocna, se face după un mic defileu, când valea se lărgește ușor în microdepresiunea menționată mai sus.

Această lărgire a văii permite desfacerea căii de acces în trei artere principale. Aceste trei străzi sunt legate între ele prin câteva străduțe secundare și alei care dau întregii stațiuni un aspect de parc. De o parte și de alta, la poalele versanților, se înșiruie vile și hoteluri, fie pe aliniamente, fie izolate, în funcție de microrelief.

Începând cu zona izvoarelor minerale, valea se îngustează mult, iar cele trei străzi principale se contopesc din nou în una singură.

Privită în ansamblu, stațiunea apare ca un orășel de munte, cu hoteluri și vile, cu o arhitectonică adecvată, cu câteva străzi mai largi și mai drepte în centrul microdepresiunii, dar și cu străduțe și alei întortochiate și cu pante mari, care asigură accesul la fiecare vilă sau grup de vile și cu un parc mare și frumos în partea centrală.

Intrarea în Slănic se face pe str. Ștefan cel Mare, o arteră largă, străjuită de tei bătrâni, cu coroanele unite ca un coridor umbrit. După trecerea microdefileului, din aceasta se desprinde str. Vasile Alecsandri care străbate în linie dreaptă partea dreaptă a depresiunii și continuă până la o nouă îngustare a văii (cea din zona izvoarelor), unde se unește din nou cu str. N. Bălcescu. Între strada V. Alecsandri și str. N. Bălcescu se întinde parcul stațiunii, iar pe partea sa dreaptă (în sensul de urcare către izvoare) se înșiruie în trepte vile frumoase și moderne, amplasate la baza versantului muntelui Pufu.

Tot pe partea stângă a depresiunii, la baza muntelui Pufu, dar pe o terasă mai înaltă, se înșiruie un alt aliniament de vile, prin fața cărora trece str. M. Eminescu. Această stradă se desprinde din str. V. Alecsandri și după ce străbate microdepresiunea, se unește cu str. N. Bălcescu, tot în zona izvoarelor. Din ea se desprinde str. I. Creangă, care urcă abrupt pe Coasta Pufului, spre pădure.

În ceea ce privește principalele construcții din cadrul stațiunii, în cele ce urmează, vom face o scurtă prezentare a lor.

În centrul stațiunii, între str. V. Alecsandri și str. N. Bălcescu, în afara parcului s-a amenajat și un stadion. În fața acestuia se află Dispeceratul de cazare și birourile fostei Întreprinderi balneoclimaterice, în prezent numită S.C. „Perla Moldovei” S.A., iar lângă acestea, complexul comercial „Perla”, cu produse alimentare și industriale, apoi o librărie și o farmacie.

În spatele Dispeceratului se află, cu câteva trepte mai jos, cofetăria „Tosca”, apoi un complex de prestări servicii, iar în continuare Clubul și Pensiunea „Cernica”, vila Florilor ș.a.

Str. N. Bălcescu urmărește îndeaproape albia minoră a râului Slănic, al cărui mal stâng este consolidat cu blocuri mari de piatră, fasonat și prevăzut cu balustradă.

După intrarea în stațiune, pe partea stângă a str. N. Bălcescu, pe o terasă situată la baza muntelui Cerbu, peste râu se află „Pavilionul Racoviță”, al sanatoriului balnear medical, legat printr-un pod de piatră. Această clădire a fost înălțată în anii 1891-1894 și reprezintă fostul hotel „Racoviță”.

În stânga acestui vechi hotel s-a construit recent clădirea nouă a bazei de tratament prevăzută și cu o policlinică medicală balneară.

La o mică distanță spre amonte, tot peste râul Slănic se află clădirea Inhalatorului, construită în 1912 și care a fost la vremea aceea una dintre cele mai moderne utilități de acest fel din sud-estul Europei. Accesul din str. N. Bălcescu și până la Inhalator se face pe un al doilea pod de piatră, construit peste râul Slănic.

Str. N. Bălcescu continuă pe lângă albia râului și după ce trece de „Cascada Racoviță”, în sectorul confluenței Slănicului cu pârâul Dobru, din aceasta se desprinde o stradă laterală (str. Dobru), care urmează cursul acestui pârâu. Trecerea peste râul Slănic se face pe un pod de lemn.

La intersecția acestor străzi și în continuare pe pârâul Dobru se află un grup de vile care se încheie spre pădure, cu blocul de garsoniere. Între acestea menționăm vila Rodica (amenajată în fosta clădire a Administrației Băilor), vila Lia și clădirea fostului „Hotel Central”, reamenajată.

Drumul pe pârâul Dobru se continuă, și mai multe poteci urcă din acesta spre munte. O astfel de potecă duce la „Cabana de pe stânca Dobru”, de unde se desfășoară o frumoasă panoramă asupra stațiunii.

De la confluența pârâului Dobru cu Slănicul, pe stânga acestui afluent, din strada Dobru se desprinde o alee în serpentină care, după 150-200 metri de urcuș întortochiat, ajunge la „Casa de odihnă și tratament Dobru” (fostă vilă a Partidului), o clădire lucrată în trepte și în materiale speciale care valorifică foarte bine abruptul de teren al interfluviului din preajma confluenței, folosind o arhitectonică de tip elvețian.

Aici, la confluența Slănicului cu pârâul Dobru, pe dreapta str. N. Bălcescu (cum urci spre izvoare) se află parcul stațiunii, iar în continuare, pe stânga, mai sunt alte câteva vile amplasate pe coasta muntelui, în pădure. Acestea se numesc „Aurora”, „Păltiniș”, „Narciselor” și „Trei brazi”. Tot aici se termină și strada. Spre dreapta, o străduță pietruită urcă pe strada V. Alecsandri. Terenul este mai înalt și oferă de asemenea a panoramă largă asupra stațiunii și a microdepresiunii Slănic, în ansamblul său.

Strada V. Alecsandri, în sensul coborârii spre aval, are mai întâi, în dreapta sa, parcul stațiunii. Acest parc cu o suprafață de 12 ha, ocupă partea centrală a microdepresiunii și are aspectul unui amfiteatru cu trepte largi. Aici, legătura dintre str. N. Bălcescu și str. V. Alecsandri se face printr-o alee mai largă, care urcă spre versantul stâng printr-un sistem de trei nivele de trepte până la Complexul „Cazino”, care adăpostește Casa de Cultură, cu funcționalitate complexă : bibliotecă, cinematograf, club, apoi braserie și pensiunea „Cazino”.

Strada V. Alecsandri se continuă prin fața primului rând de vile de la poalele Pufului : „Vila Florilor”, „Oituz”, „Camelia”, „Pufu” și altele. În continuare, spre amonte, urmează oficiul ROMTELECOM, apoi alte vile cu nume de flori, răspândite la liziera pădurii : „Gladiola”, „Liliacul”, „Crinul”, „Lăcrămioara”, ultimele funcționând și ca sanatorii pentru copii, după care urmează alte vile cu nume diferite. La capătul străzii V. Alecsandri, pe un platou mai larg și mai înalt, pe locul unde a fost vechiul hotel „Pufu”, distrus în timpul primului război mondial, a fost construit în 1971 hotelul internațional de cură „Perla”, cu o capacitate mare de cazare (174 locuri) și cu bază de tratament. Tot în acest sector din str. V. Alecsandri se desprind două străzi secundare : strada Porumbeilor, spre dreapta, pe care se întânesc magazinul cu suveniruri și vilele „Miorița”, „Rândunica” etc. O altă alee urcă prin pădurice până la complexul sanatorial „Venus” (U.G.S.R.).

La capătul celălalt al străzii V. Alecsandri, dinspre aval, se desprinde spre versantul stâng al văii o altă stradă numită M. Eminescu. Această stradă ocolește mai întâi prin fața vilei „Căprioara”, apoi urcă baza versantului pe o treaptă superioară, după care, în lungul Muntelui Pufu, trece prin fața vilelor „Poiana”, „Palas”, „Brăduț”, „Aluniș” și a hotelului „Flora”. În vila Aluniș funcționează un sanatoriu permanent pentru copii. De la hotelul „Flora”, clădire modernă cu patru nivele, de categoria I, cu o capacitate de 80 locuri, se desprinde spre munte str. I. Creangă, care urcă pe pantele Pufului și trece pe la vilele „Violeta” și „Vulturului”. Tot pe această stradă se află sera, construită încă din anul 1850, care asigură speciile de plante decorative pentru ornarea străzilor și aleilor stațiunii sau a parcului central.

În amonte de ramificația I. Creangă, str. M. Eminescu continuă pe la pensiunea „Nemira”, care cuprinde două săli de mese (308, respectiv 224 locuri), sală de mese pentru copii și sportivi aflați în cantonament și unde se servesc meniuri speciale terapeutice (pentru suferinzi) sau energizante (pentru sportivi). De pe terasa acestei pensiuni se deschide o frumoasă perspectivă către versantul opus: culmea Dobru, vf. Cerbu, cabana Dobru și, mai jos, vilele pe care le-am menționat anterior.

În continuare, tot pe Coasta Pufului, se întâlnesc vilele „Garofița” și „Brândușa”. Ultimele două vile adăpostesc sanatoriul de vară pentru copii, iar către capătul din amonte se înalță complexul „Venus” (U.S.G.R.), cu o capacitate de cazare de 598 locuri și cu bază de tratament. La capătul dinspre amonte al stațiunii se găsește zona izvoarelor minerale. De-a lungul timpului au fost descoperite 24 izvoare, dintre care 20 sunt în exploatare. Există o mare varietate a tipurilor de ape minerale care pot fi utilizate pentru o gamă foarte largă de afecțiuni (stări de convalescență, surmenaj, denutriție, nevroze, anemii etc.)

Izvoarele sunt amenajate și captate, iar apa de munte dintre ele este adusă prin conducte la complexele de tratament balnear și la buvete speciale, numerotate și însoțite de prescripții medicale de folosire.

În amonte de izvoare, în afară de cabana Cheșcheș se mai întâlnesc încă multe obiective și trasee turistice pe care, de asemenea, le vom analiza în amănunt.

Așezările rurale Cerdac și Cireșoaia, situate în aval de stațiunea propriu-zisă, aparțin din punct de vedere administrativ de orașul Slănic – Moldova. Aceste localități sunt localități tipic montane, având o structură liniar-răsfirată și ocupă fiecare microdepresiuni sculptate din lungul văii râului Slănic, pe o lungime totală de cca. 10 km.

Satul Cerdac, situat la jumătatea distanței dintre Slănic și Tg. Ocna s-a format prin colonizarea cu „rufetașii” din Tg. Ocna și prin venirea țăranilor din zonele învecinate, atrași de câștiguri mai lesnicioase din activități de servicii din cadrul stațiunii. Aici funcționa o stație de poștalion, un loc de popas pentru călătorii care porneau din Tg. Ocna către stațiune. Prin populare mai intensă, ocupațiile localnicilor s-au diversificat : crescători de animale, lucrători forestieri, cărăuși.

Satul Cireșoaia a fost înființat inițial tot de rufetași, la care s-au adăugat țărani din zonele vecine, care se îndeletniceau în principal cu creșterea animalelor, lucrul în pădure, cărăușia și lucrul în carierele de piatră din zonă.

În prezent, aceste sate constituie popasuri și, adesea, chiar locuri pentru înnoptat pentru turiștii și drumeții care circulă în jurul stațiunii Slănic Moldova.

8.3. Zonele rezidențiale și de agrement

Stațiunea balneoclimaterică, respectiv orașul Slănic propriu-zis nu ocupă o suprafață prea mare, dar prin varietatea activităților balneare și turistice, prin necesitatea amenajării unor sectoare rezidențiale, administrative, culturale și de agrement se pot distinge câteva regiuni funcționale distincte. Această diferențiere a teritoriului stațiunii are în vedere și perspectiva dezvoltării spațiului clădit și amenajărilor balneare, turistice și de agrement. Totodată se prevăd și lucrări pentru reabilitarea, protecția și conservarea mediului.

În conformitate cu proiectul nr. 65/1993 elaborat de S.C. „Urban Proiect” S.A. București și avizat de minister, s-a urmărit dezvoltarea teritorială, modernizarea și intrarea într-un flux internațional complex al acestei stațiuni.

În situația actuală, teritoriul stațiunii balneoclimaterice Slănic – Moldova cuprinde următoarele unități teritoriale de referință (U.T.R.) :

8.3.1 U.T.R. nr.1 – Stațiunea balneo-turistică

Aceasta este o unitate de referință mixtă, cu funcțiuni balneo-turistice și de locuire și cuprinde următoarele subzone funcționale :

– activități balneare ;

– activități turistice ;

– resurse hidrotermale ;

– obiective de utilitate publică (administrative, financiar-bancare, culturale, sanitare, comerciale, alimentație publică, amenajări sportive) ;

– subzona mixtă, balneară și locuințe ;

– complex sportiv ;

– parc ;

– gospodărie comunală (seră și amenajări edilitare) ;

– unități agricole nepoluante (păstrăvărie).

În cadrul acestei unități, funcția dominantă este cea balneară și de turism, iar funcțiile complementare sunt cele care se referă la instituții publice, de cultură și educație, alimentație publică, funcția de cazare și funcțiune dublă (locuire și cazare) ;

8.3.1. U.T.R. nr. 2 – Popas turistic – camping

Are o funcțiune dominantă de turism și de agrement, cu spații de cazare în bungalow-uri și căsuțe tip camping, un punct de alimentație publică și amenajări pentru agrement.

8.3.2. U.T.R. nr. 3 – Ansamblul de locuit Ștefan cel Mare

Este o zonă cu funcție mixtă, predominant rezidențială, cu clădiri cu mai multe niveluri (blocuri).

Ocupă sectorul de la intrarea în stațiune (în sensul venirii dinspre Tg. Ocna) și cuprinde câteva subzone funcționale :

– subzona predominant rezidențială ; (clădiri P + 3 ; P + 4)

– instituții publice (administrative, comerciale, învățământ, sănătate) ;

– zona de parcuri – recreere.

După cum se poate observa, în afara funcției predominante (rezidențială) există și funcții complementare (instituții publice, comerț, servicii, mici întreprinzători).

8.3.3. U.T.R. nr. 4 – Ansamblul de locuit N. Bălcescu I – II

Are ca funcție predominantă cea de locuire, iar complementar funcții de comerț, servicii și de activități productive a micilor întreprinzători.

8.3.4. U.T.R. nr. 5 – Slănic – Moldova

Această unitate exclusiv rezidențială ocupă sectoarele cu caracter periurban, respectiv terenurile din preajma intrării în stațiune și de peste râul Slănic. Are complementar funcțiuni de comerț și servicii, turism ocazional și activităși productive a micilor întreprinzători. Unitatea se poate împărți în trei subzone :

– subzona exclusiv rezidențială ; (regim P și P + 1)

– subzona predominant rezidențială ; (clădiri P + 1 ; P + 3)

– terenuri aflate sub apă (albia râului).

8.3.5. U.T.R. nr. 6 – Cerdac

Această unitate funcțională (zonă funcțională) este exclusiv rezidențială, cu funcție dominantă de locuire, cu gospodării de tip rural. Complementar se practică funcții comerciale, servicii, turism ocazional și activități productive, nepoluante de către micii întreprinzători. Cuprinde câteva subzone :

– subzona exclusiv rezidențială cu regim de înălțime P și P + 1 ;

– subzona predominant rezidențială ; (P și P + 1)

– subzona cu dotări și servicii publice ; (P + 1)

– subzona unităților agricole. (gospodăria anexă S.C. IND ROMÂNIA)

8.3.6. U.T.R. nr. 7 – Cireșoaia

Este în cea mai mare parte asemănătoare cu U.T.R. nr. 6.

Din cele prezentate mai sus se poate constata că preocupările pentru organizarea actuală și pentru dezvoltarea de perspectivă sunt concretizate în măsuri pentru ca această stațiune să se dezvolte în condiții moderne de funcționalitate, cu separarea clară a fiecărei funcțiuni și cu respectarea în orice împrejurare a condițiilor de apărare și de conservare a mediului înconjurător. În acest sens, chiar în programul de perspectivă, nu sunt permise niciun fel de activități poluante.

9. POTENȚIALUL TURISTIC AL STAȚIUNII

9.1. Potențialul turistic natural

În partea I a lucrării de față am efectuat o prezentare mai pe larg a cadrului natural al teritoriului orașului Slănic – Moldova, respectiv a bazinului hidrografic Slănic, deoarece această regiune, împreună cu arealele înconjurătoare (M. Nemira, V. Uzului, V. Trotușului etc.) reprezintă un potențial turistic natural deosebit de valoros.

Pe structurile geologice cutate ale flișului carpatic, pluviodenudația și eroziunea fluviatilă au sculptat forme de relief deosebit de pitorești cu altitudine medie, acoperite în cea mai mare parte de păduri de conifere, de amestec și de foioase. Aceste elemente oferă peisaje frumoase, pline de pitoresc, cu aer curat, ozonat și cu multă liniște. Lor li se adaugă și climatul blând de adăpostire din microdepresiunile care se înșiruie în lungul văii Slănicului. Toate aspectele privind geologia, relieful, clima, hidrografia și învelișul biogeografic au fost analizate.

Trebuie menționat însă faptul că elemntul hotărâtor care a condiționat apariția și dezvoltarea stațiunii balneoclimaterice Slănic – Moldova îl constituie resursele de ape minerale.

9.1.1. Apele minerale

Valoarea resurselor hidrominerale care constituie potențialul balnear al zonei este deosebit de importantă. Acestea au fost avute în vedere și în programele de modernizare și de dezvoltare în perspectivă a stațiunii. Existența factorilor terapeutici naturali de cură impune organizarea a trei tipuri de asistență medicală: profilactică, curativă și de recuperare funcțională.

Pentru stațiunea Slănic Moldova, potențialul îl constituie calitatea apelor, înalta lor valoare terapeutică și capacitatea corespunzătoare a debitelor, apreciate ca rezerve, ce a imprimat stațiunii un profil balnear de tratament al afecțiunilor digestive, ale glandelor anexe, ale aparatului respirator, boli de nutriție și metabolism.

Fondul balnear al stațiunii are un specific aparte, unic în România și în Europa. Aici, pe o zonă relativ restrânsă, se întâlnesc multe izvoare, variate în ceea ce privește compoziția, concentrația, complexitatea chimică și efectele terapeutice.

După cum am văzut, aceste izvoare au fost descoperite la 20 iulie 1801 de către serdarul Mihalache Spiridon. De fapt, el a descoperit la început un singur izvor (nr.1), după care a mai cunoscut și altele (2, 3, 4). În timp, numărul izvoarelor descoperite aici a crescut. Unele s-au pierdut, dar au fost găsite altele. În prezent sunt cunoscute 24 de izvoare, din care 20 sunt în exploatare, 3 în conservare și unul în rezervă. Din cele 20, numai 13 sunt folosite.

Apariția acestor izvoare se datorează dizolvării rocilor calcaroase, a gipsurilor și a sării din straturile de gresie de Tarcău și, mai ales, din disodile. Tot aici sunt și formațiuni bituminoase, care cresc conținutul de sulf. Calitatea acestor ape minerale de dizolvare este adusă la parametrii cunoscuți prin infiltrațiile mofetice cu CO2, provenite de la periferia zonei vulcanice, situată la cca. 60 – 70 km în vest.

Cercetările complexe realizate în anii ’80 au evidențiat existența a două tipuri de zăcământ hidromineral, distincte din punct de vedere hidrogeologic, hidraulic, fizico-chimic și medical: ape minerale clorurate și ape bicarbonatate. Pe aceste două tipuri generale se grefează numeroase particularități strict locale.

a. Ape minerale clorurate, sodice, bromurate și iodurate

Acestea alcătuiesc zăcământul hidrotermal superior, sunt în general concentrate, dar cu debite reduse și cu presiuni mici. Se utilizează balneomedical, atât ca izvoare minerale, cât și ca sonde săpate în acest scop. Se folosesc izvoarele: 1, 1 bis, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 12, „300 de scări”, 16, 17, iar ca sonde, 1 și 4 IMFBRM și 703 (izv. 14), 704 (izv. 15) IBF.

În general toate sursele de apă minerală sunt amenajate și racordate la consum. Dintre acestea, numai izvoarele 1, 1 bis, 3, 8 și 10 sunt captate și prevăzute cu amenajări de suprastructură corespunzătoare, în două pavilioane. La celelalte este necesară recondiționarea lucrărilor realizate până acum și completarea acestora. Captările izvoarelor 2, 4, 7, 12 prezintă o stare avansată de uzură, necesitând lucrări de recondiționare. În această situație este și conducta de transport către bazinele de înmagazinare și distribuție.

b. Apele minerale bicarbonatate, sodice

Au fost puse în evidență prin lucrările hidrogeologice realizate de I.M.F.B.R.E. în perioada 1973 – 1975. Sunt ape cu o mineralizare totală ce nu depășește 400 mg /l, cu debite mari și presiuni mai mari (0,4 – 0,6 atm). Aceste ape apar în foraje / sondele 2, 3, 5, 6 I.M.F.B.R.E.) și ca emergente naturale (izv. 18 Cheșcheș). Din cele 5 surse, în prezent se exploatează numai sondele 2 și 3 și aici sunt necesare lucrări de suprastructură (buvete).

În ceea ce privește rezervele, acestea au fost evaluate în mai multe etape. Se consideră că ele sunt suficiente în condițiile unei exploatări normale fără forțare prin pompări exagerate.

c. Gazele terapeutice

Gazele de tip CO2 însoțesc zăcământul hidromineral și sunt dizolvate în apele minerale, cărora le conferă caracteristicile de ape carbogazoase sau ca gaze sub formă de emanații libere, mofetariene. Determinările calitative ale acestor gaze au arătat că majoritatea conțin peste 70% CO2 (izv. 1,8, 1 bis, 7, 11), iar la unele chiar peste 90% (3 și 12). Aceste surse au cel mai mare potențial.

Exploatarea gazelor terapeutice se făcea până în 1978 printr-o mofetă rudimentară amenajată pe izv. 10. În prezent, pe lângă aceasta mai funcționează o a doua mofetă modernă, care folosește gazele de la izvorul 3.

d. Calitatea apelor minerale. Indicații terapeutice

În urma a numeroase analize efectuate de-a lungul anilor, s-au stabilit cu precizie particularitățile chimico-fizice și curative ale apelor minerale din fiecare izvor. Astfel, după A. Pricăjan (1972), compoziția chimică a apelor de la Slănic – Moldova se prezintă mai jos.

Pe baza analizelor de amănunt, care au pus în evidență particularitățile specifice ale fiecărui izvor în cadrul celor două structuri hidrominerale mari, s-au precizat următoarele tipuri de ape minerale :

Ape clorurosodice, alcaline, calcaroase, carbogazoase, slab sulfuroase, bromurate, iodurate (izv. 1, 1bis, 3, 14, 15, 6, 8, 10). Aceste ape sunt unice, atât în țară cât și în străinătate.

Ape alcaline, clorurate, carbogazoase, hipotone, de tip Vichy (în special izv. Ciunget, din bazinul învecinat al Dofteanei).

Ape alcaline, slab feruginoase, necarbogazoase, rar întâlnite în țară și peste hotare (sonda 1, sonda 2). Astfel de ape se mai întâlnesc la Tinca (România), Vichy-Celestin și Pougues-les-Eaux (Franța).

Ape sulfuroase (izv. Cascada), se mai găsesc la Grozești, lângă Tg. Ocna.

Ape feruginoase, (14 și 15) : fac parte din categoria mai mare a apelor de la poziția nr. 1.

Ape vitriolice: feruginoase – izv. 8 și silicioase – izv. 5.

Ape oligominerale : reci – izv. „300 Scări”.

Din punct de vedere termic, toate apele de la Slănic – Moldova sunt reci, (temperaturi între 10° și 14° C).

În ceea ce privește calitatea terapeutică, în ansamblu, atât apele minerale cât și gazele mofetice sunt indicate și utilizate în foarte multe afecțiuni. Astfel, apele se folosesc atât în cura internă (afecțiuni digestive, hepato-biliare, ale căilor respiratorii, renale, boli de nutriție și metabolism), cât și în cea externă, (boli reumatismale degenerative și articulare, ginecologice, profesionale, nevroze astemice, afecțiuni posttraumatice și neurologice). La rândul lor, mofetele cu gaze (CO2) se folosesc pentru afecțiuni cardiovasculare și ale aparatului respirator (nevroze respiratorii).

9.1.2. Alte elemente ale cadrului natural

În stațiunea Slănic – Moldova și în îprejurimi se întâlnesc numeroase puncte sau zone de atracție către care se practică un turism itinerant, aproape permanent.

Prezentăm aici câteva din aceste zone, urmând ca la capitolul referitor la activități turistice să detaliem și itinerariile respective, precum și alte aspecte legate de specificul lor.

Izvoarele Slănicului sunt situate la o altitudine de cca. 1480 m sub culmea muntelui Șandru Mare (1639 m), într-o zonă deosebit de pitorească. Valea este foarte îngustă, iar printre stânci apa curge cu nenumărate praguri și cascade mici. Codrii întinși încep să lase loc și pentru stâncării dezgolite. În continuare, se poate urca pe poteci pe culmile cele mai înalte din zonă.

Poiana Cheșcheș (Poiana Căprioarelor) situată la cca. 2 km de stațiune este o poiană verde și plină de flori. Aici s-a amenajat un camping.

Vârful Șandru Mare (1639 m), este lipsit de păduri (etajul subalpin) și oferă priveliști splendide, în special spre est, spre pădurile de amestec din văile Slănicului și ale Dofteanei. La orizont se văd Depresiunea Dărmănești și munții Berzunț.

Vârfurile Ghepar și Ceangău (1303 m, respectiv 1397 m) împreună cu Șandru Mare fac parte dintr-un traseu turistic mai larg, care pornește din Pasul Oituz și se încheie în valea Uzului, la Cascada Nasolea, trecând și peste principalele înălțimi muntoase, cum ar fi cele menționate deja, apoi Nemira Mare (1649 m), Farcu Mare (1498 m) și Farcu Mic.

Vârful Nemira Mare, cel mai înalt din Munții Nemira, renumit prin pajiștile subalpine și stâncăriile sale, precum și pentru priveliștile pe care le oferă. Se întâlnesc și urme de tranșee din primul război mondial.

Munții din bazinul mijlociu al Slănicului : includem aici toți munții mijlocii și joși din jurul stațiuni balenoclimaterice care sunt deosebit de pitorești și reprezintă puncte de trecere sau de oprire în numeroase trasee turistice. Printre aceștia amintim : Pufu (1062 m), Poiana Pufu, Cernica (995 m), Dobru (832 m), Cerbul, Păltiniș (1015 m), iar spre confluența Slănicului cu Trotușul, munții încărcați de istorie : Cireșoaia (764 m) și Măgura.

Cheile și Cascada Slănicului, situate la un kilometru amonte de stațiune, sunt importante prin pitorescul lor. Cheile se întind pe o lungime de cca. 400 m, iar lângă cascadă s-a amenajat o păstrăvărie (veche de aproape 80 de ani). De asemenea, aici există și izvoare minerale. Cascada este situată la o altitudine de 559 m.

Cheile Dofteanei, trecând peste cumpăna de ape în valea Dofteanei, la cca. 2 km în amonte de confluența cu pârâul Sălărie, se întâlnesc cheile acestui râu, săpate în stâncă. Râul Dofteana are în chei și o suită de cascade (3 căderi de apă de câte 2 – 3 m fiecare).

Valea Pufului reprezintă de aemenea un traseu pitoresc, care se deprinde de pe râul Slănic la cca. 1,2 km îm amonte de stațiune. Râul curge printre doi munți pitorești (Coama Cheșcheș și Zarea Cheșcheș). Drumul urcă apoi în Poiana Pufului.

Există de asemenea alte puncte turistice strict locale („300 de Scări”) sau mai îndepărtate, la care se ajunge pe poteci de munte. Practic toate culmile muntoase și toate văile din bazinul Slănicului și cele învecinate (Uzul, Dofteana, Trotuș și Oituz) sunt pline de elemente pitorești ale cadrului natural.

9.2. Potențialul turistic antropic

Frumusețile cadrului natural din stațiuena balneoclimaterică Slănic – Moldova și din împrejurimile sale au fost completate cu numeroase dotări strict necesare în practicarea turismului staționar, itinerant sau ocazional.

9.2.1. Amenajări pentru turismul staționar balnear

Descoperirea izvoarelor minerale de importanță internațională din valea Slănicului a atras încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea numeroși călători (la început boieri și cărturari, apoi și populație de rând) pentru odihnă și tratament.

Asupra primelor dotări (căsuțe, feredeie, hoteluri) am făcut referiri la capitolul privind istoricul și dezvoltarea acestei stațiuni.

Pentru etapa actuală și de perspectivă, prezintă însă interes mai ales construcțiile și dotările care s-au realizat în perioada 1887 – 1912, dintre care multe mai funcționează și astăzi, la care se adaugă cele construite după cel de-al doilea război mondial. Se poate spune că, în prezent, există un fond vechi de amenajări balneare, în mare parte modernizat și un fond nou alcătuit din hoteluri, vile, pensiuni, sanatorii etc.

Între clădirile din fondul vechi menționăm hotelul „Racoviță” construit în anii 1891 – 1894 peste râul Slănic și în care astăzi funcționează Sanatoriul Medical Balnear sub denumirea de „Pavilionul Racoviță”. Tot din clădirile vechi face parte și actuala vilă „Rodica” situată în apropierea confluenței Slănicului cu pârâul Dobru și care a funcționat inițial ca sediu al „Casei Administrației Băilor”. În apropiere de găsește fostul hotel „Central” renovat și dat actualmente în folosință. Între hotelul „Racoviță” și „Central” se află „Inhalatorul”, înființat în 1912, la vremea aceea cel mai modern din sud-estul Europei.

Din 1894 datează și o clădire în stil baroc ridicată de arhitecții H. Rick și George Sterian din Iași care a fost destinată cazinoului stațiunii. Astăzi, complexul „Casino” adăpostește casa de cultură, clubul, biblioteca orășenească, cinematograful, braseria și pensiunea „Casino”. A fost scos din circuitul balnear propriu-zis, dar activitățile de aici sunt complementare și strict necesare.

Baza de cazare și tratament este completată de numeroase vile mai vechi și mai noi care sunt răspândite la baza versanților munților Pufu, Dobru și Păltiniș. Dintre acestea menționăm : „Aurora”, „Păltiniș”, „Trei Brazi”, situate la poalele Dobrului, spre zona izvoarelor și risipite prin pădure, apoi vilele de la poalele Pufului, de pe versantul stâng al Slănicului (vilele „Oituz”, „Camelia”, „Pufu” și „Florilor”) la care s-au făcut reparații capitale în ultimii ani. În continuare, tot la baza muntelui Pufu se întâlnesc vilele „Gladiola”, „Liliacul”, „Crinul”, „Lăcrămioara”, „Doina”, „Ursulețul” și „Rica”), multe dintre ele răspândite printre poienile din pădure. În afară de spațiul de locuit, unele dintre aceste vile funcționează și ca sanatorii, cum ar fi „Crinul” și „Lăcrămioara”, care adăpostesc Sanatoriul permanent pentru copii.

În partea centrală a stațiunii se află numeroase vile, dintre care le menționăm pe cele de pe str. Porumbeilor („Miorița”, „Rândunica”, „Primăverii” și „Liliana”), precum și pe cele din str. M. Eminescu („Căprioara”, „Poiana”, „Palas”, „Bradul”, „Aluniș” (Sanatoriul permanent pentru copii) și hotelul „Flora”), acesta fiind construit mai târziu, pe 4 nivele, fiind una dintre cele mai moderne clădiri ale stațiunii. Imediat după hotelul „Flora”, spre dreapta, începe str. I. Creangă, unde se mai găsesc în drumul spre Puful încă două vile „Violeta” și „Vulturul”. Alte 4 vile, tot pe coasta Pufului, se numesc : „Privighetorilor”, „Ghiocelul”, „Garofița” și „Brândușa”. În ultima funcționează un sanatoriu de vară pentru copii.

Alături de hotelul „Flora”, după 1970, s-au construit mai multe edificii moderne pentru cazare și pentru cură balneară. Între acestea menționăm hotelul internațional „Perla”, casa de odihnă și tratament „Dobru”, Complexul Sanatorial „Venus” și moderna pensiune „Nemira”.

În legătură cu baza materială pentru turism balnear, este necesar să facem câteva mențiuni asupra capacității și calității acesteia, precum și o evaluare a creșterii în timp a acestei capacități. În acest scop se poate menționa faptul că lucrările de modernizare și de sistematizare executate în anii 1887 – 1912 au făcut ca, în preajma primului război mondial, stațiunea să fie una dintre cele mai mari din România și să câștige un prestigiu internațional important.

După primul război mondial, se constată un regres semnificativ cauzat de numeroasele distrugeri și de întârzierea lucrărilor de refacere. Lucrările acestea, care au continuat și după 1950 – 1960, au refăcut în bună parte potențialul de cazare și balnear al stațiunii. Astfel, în anul 1973, aceasta dispunea de un număr total 2208 locuri de cazare repartizate pe vile de categoria A (200), vile de categoria I (653), vile de categoria a II-a (993), vile de categoria a III-a (518), hoteluri (171), case particulare (44) și camping (12). În aceeași perioadă se prevedea ca, până în 1980, să mai fie date în folosință un hotel cu 300 locuri, un complex balnear pentru copii cu 500 locuri, mai multe vile de confort I și A cu 200 locuri, un hotel balnear cu 500 locuri etc. Tot în această perioadă intră în funcțiune și spațiul de tratament balnear din salina Tg. Ocna pentru care s-au amenajat și alte dotări complementare. La salină se tratează afecțiuni astmatice, iar bolnavii din Slănic – Moldova se transportă zilnic, cu mijloace auto în serii. O parte dintre bolnavi sunt cazați chiar în Tg. Ocna.

La sfârșitul anilor ’80, stațiunea balneoclimaterică Slănic – Moldova beneficia de peste 3200 locuri de cazare. În primii ani de după revoluție, s-au produs mai multe schimbări, dintre care multe cu efecte negative asupra potențialului turistic și a capacităților de cazare, tratament și de agrement. Se ajunge astfel ca la sfârșitul anului 1992 numărul de locuri să scadă până la 3030, iar în 1996, această scădere să continue, ajungânndu-se până la 2003 locuri.

În general, perioada 1990 – 1996 s-a caracterizat printr-o scădere generală a întregii activități publice de cură și tratament. O parte dintre spații au fost preluate de S.C. „BancPost” și S.C. ROMTELECOM, care le-au transformat în centre naționale de perfecționare, altele au intrat în procesul de privatizare și au căpătat alte destinații sau se află în reparație și, în sfârșit, o a treia categorie de spații este dezafectată din cauza gradului mare de uzură (vilele : „Oituz”, „Crinul”, „Lăcrămioara”, „Cerbul”, „Ursulețul”). Pavilionul central „Racoviță” și vila „Florilor” s-au reamenajat.

Prin intrarea în flux a vilelor aflate în curs de modernizare, se poate crește capacitatea de cazare cu încă 175 locuri.

În ceea ce privește structura bazei actuale de cazare, pe tipuri de unități, se constată ponderea mare a locurilor în vile (61% – 1224 locuri), mai redusă în hoteluri (39% – 780 locuri) și 165 locuri în popasul turistic care aparține de S.C. „Ray 11” S.R.L.

Pe categorii de confort, situația actuală se prezintă astfel :

Confort 3 stele : 298 locuri (14,3%) ;

Confort 2 stele : 1327 locuri (63,7 %) ;

Confort 1 stea : 458 locuri (22%).

Posibilitățile de cazare se vor extinde și în localitățile rurale aparținătoare.

Gradul general de confort a mai crescut în ultimul timp prin modernizarea vilelor : „Rica”, „Primăverii”, „Liliana”, „Păltiniș”, „Palas” și apariția unor vile și pensiuni noi : „Casa Alex”, „Teleconstrucția”, „Margareta” (agro-turistică), „Cristal”, „Sabina”, „Poiana Verde”, „Montana”, „La Don Sergio”. „La Bella Casa”, „El Greco” (neclasificată), „La bârlogul ursului” (neclasificată), „Adela”, „CFR Slănic”, „Avădanei Pavel” și „Dumitruc Viorel”.

În sprijinul turismului de toate tipurile, o importanță desoebită o prezintă rețeaua de comerț și de alimentație publică. Principalele spații comerciale sunt : Complexul „Perla” cu profil mixt, cu o suprafață construită desfășurată de 1080 mp din care utilă 760 mp, cu o suprafață de vânzare de 470 mp, mai multe magazine alimentare și nealimentare la parterele unor blocuri precum și numeroase chioșcuri și buticuri cu profil general.

La rândul său, alimentația publică din stațiune beneficiază de 3212 locuri la mese. Structurate pe tipuri astfel :

Tot în sprijinul activităților balneoturistice, stațiunea Slănic – Moldova dispune de o bază de agrement cu posibilități deocamdată reduse, dar cu perspective bune. Această bază de agrement dispune de :

– cazino – singura dotare de cultură, reprezentativă pentru stațiune care are o valoare arhitectonică deosebită. A fost reamenajat în anii 1986 – 1989 și are un profil cultural – educativ (club, bibliotecă, sală de spectacole cu 320 locuri, casă de cultură, discotecă) ;

– popicărie – cu 4 piste ;

– 2 terenuri de tenis de câmp ;

– parcul central al stațiunii.

Parcul stațiunii are o întindere de 12 ha și este situat în centrul stațiunii între străzile N. Bălcescu și V. Alecsandri. Din aleea centrală a parcului se desprind din rondul din mijloc mai multe alei în formă de raze, care îl împart în mai multe zone, cu peluze, ronduri de flori, brazi și frasini care umbresc băncile răspândite în tot parcul. Într-un cadru de gazon ca un arc de cerc, sunt scrise din flori și plante pitice anul, luna și ziua curentă ca și numele stațiunii.

Parcul dispune de câteva exemplare de larice sau zadă, o specie de brad cu caracter alpin care își pierde frunzele toamna. Din loc în loc sunt amplasate statui ale marilor cărturari români. În mijlocul parcului este un chioșc în care, ani în șir, a cântat fanfara militară.

Tot în parc se înalță și biserica veche a orașului, care amintește de data de 20 iulie 1801, când a fost descoperit primul izvor mineral pe aceste meleaguri. Biserica a fost înălțată în anii 1927-1929 de către soții Axinte și Maria Pamdrea pe locul bisericuței de lemn a lui Mihalache Spiridon, din 1810, care a fost distrusă în timpul bombardamentelor din anii 1916-1918. Aceasta este construită din „piatră de Slănic” și cărămidă, amintind de stilul bisericilor din secolul al XVII-lea. În interior se găsește o listă a eroilor căzuți pe câmpurile de luptă din valea Slănicului.

Picturile de pe pereții interiori ai bisericii sunt realizate de către pictorii Grigore Constantinescu și Sterian Iliescu din școala lui Gh. Tătărescu. Catapeteasma este pictată de pictorul Kraft, din Iași.

9.2.2. Calitatea bazei de tratament

Baza de tratament este folosită pentru realizarea unor proceduri majore, concomitent cu proceduri asociate, specifice fiecărui pacient. În stațiunea balneoclimaterică Slănic – Moldova este conturată o zonă de tratament al cărei pivot funcțional este Baza de tratament balneologic, construcție nouă, dotată cu aparatură modernă în scopul satisfacerii cerințelor actuale, cu o capacitate de 5000 de proceduri pe zi și 8 cabinete de consultații.

Zona funcțională de tratament mai cuprinde o policlinică cu 13 cabinete medicale, un cabinet stomatologic, o cameră de gardă care deservește în principal populația locală, dar și pacienții din stațiune și Inhalatorul care este în curs de modernizare.

Pe lângă aceste construcții independente, stațiunea mai beneficiază de baze de tratament în complexe hoteliere pentru cură, care cuprind în bloc : cazare, alimentație și tratament, pentru a se evita pe cât posibil contactul cu exteriorul pe timp nefavorabil.

De baze de tratament proprii beneficiază hotelurile „Perla”, „Venus”, „Flora”, vila „Dobru”, pavilionul „Racoviță”.

În bazele de tratament, un loc important îl ocupă tratamentele pe baza utilizării substanțelor hidrominerale și care totalizează 1200 proceduri / 8h și constau în : băi cu plante, băi cu sare, hidromasaj, băi parțiale.

Stațiunea beneficiază și de 2 mofete, una cu o capacitate de 40 locuri pe serie (400-500 proceduri / 8h) și cealaltă cu o capacitate de 12 – 15 locuri / serie. Mofetele sunt amplasate în zona izvoarelor, una este mai veche, iar alta modernă.

9.2.3. Turismul balnear la izvoare, în regim de cură sau ocazional

În cele prezentate mai sus am descris turismul balnear în regim staționar sau în majoritate staționar, care se efectuează în bazele de tratament existente. Se poate observa că atât numărul mai mare de locuri de cazare decât de tratament, precum și circulația turistică generală conduc la situația în care multe persoane consumă apă de la izvoarele minerale din buvetele amenajate, fie sub formă de cură, recomandată și supravegheată de către medici, fie ocazional, după indicațiile scrise pe plăcuțele fixate lângă izvoare. În plus, chiar și bolnavii internați cu afecțiuni complexe, parcurg zilnic distanța până la izvoare, pentru consumul apei conform prescripțiilor.

În acest sens, prezentăm în continuare câteva recomandări medicale pentru principalele izvoare minerale, fără a intra în prea multe detalii de specialitate. Principalele caracteristici chimice care se reflectă în acțiuni farmacodinamice și terapeutice sunt împărțite în mai multe categorii.

a) CATEGORIA I

– izvorul nr.1 – afecțiuni gastrice (gastroduodenite cronice, boală ulceroasă, hiperaciditate, dispepsii), afecțiuni biliare și pancreatice, diureză ;

– izvorul nr.1 bis – afecțiuni gastrice, stimulează acțiunea peptică, activează motilitatea gastro-intestinală, combate spasmul piloric, afecțiuni biliare, litiază biliară, distonii neurovegetative, boli metabolice. Când este încălzită, se poate utiliza și în dispepsii hiperstenice, în colecistite, în colopatii cu constipație etc. ;

– izvorul nr.3 – denutriții, surmenaje, boli biliare, constipații, boli metabolice, gastoduodenite (prudență la vârstnici).

– izvorul nr.14 – aceleași indicați ca la izvorul 3, în special fiind indicat pentru boli de nutriție și de metabolism însoțite de anemii feriprive. Se recomandă bolnavilor care nu suportă sulful.

– izvorul nr.15 – hiperaciditate etc. (în general aceleași efecte ca și izvorul 1) ;

– izvorul nr. 6 – acțiune excitosecretorie puternică asupra mucoasei gastrice, stimulează motilitatea gastrointestinală, cel mai mult dintre toate celelalte ape minerale, gastrite cronice cu constipație, boli de nutriție și metabolism, colecistite, diskinezii biliare. Se recomandă prudență la folosire.

– izvorul nr.8 – mărește secreția gastrică. Aceleași indicații ca și izvorul 7, dar fără precauțiile de la izvorul 6 ;

– izvorul nr.10 – aceleași recomandări ca și izvorul 8

b) CATEGORIA a II-a : se referă la izvorul Ciunget de pe valea Dofteanei și nu facem decât puține referiri asupra sa. Se recomandă în afecțiuni gastrice, boli ulceroase, stimulează diureza, hepatite cronice, hepatite cronice metabolice, hepatite cronice toxice, gastroduodenite cronice, angiocolite cronice, colecistite cronice, boli de nutriție, stări alergice, litiaze urinare acide etc. Apa de Ciunget, de tip Vichy, este superioară în multe privințe apelor de la Slănic, de aceea se îmbuteliază și se aduce în stațiune.

c) CATEGORIA a III-a : izvorul sonda 2 – afecțiuni renale și ale căilor urinare, afecțiuni digestive și hepatobiliare etc. Este bine tolerată și de către vârstnici. Mai este recomandată pentru boli ale stomacului și duodenului, se recomandă în curele de diureză, sechele postoperatorii pe stomac, colecistite, diskinezii biliare, hepatite cronice, boli intestinale, pancreatite cronice, boli de nutriție, boli renale și ale căilor urinare, sechele postglomerulonefrită, sindrom enterorenal, litiaze renale, stări alergice, boli alergice.

d) CATEGORIA a IV-a : izvorul Cascada – uz extern, în afecțiuni respiratorii, în principal, apoi în cura internă, în afecțiuni ale căilor biliare, stări alergice alimentare, boli de nutriție etc.

e) CATEGORIA a V-a : izvorul 14 (ca și la CATEGORIA I), izvorul Botul Cheșcheșului – conține siliciu și este recomandat pentru efecte desensibilizante, infecții cronice, intoxicații cronice, anemii prin hemoragii etc.

f) CATEGORIA a VI-a : apele vitriolice : feruginoase (izvorul 8 bis) și silicioase (izvorul 5). Se utilizează numai extern, sub formă de inhalații, aerosoli pulverizați în afecțiuni respiratorii și O.R.L., cu hipersecreții și caracter spasmodic.

g) CATEGORIA a VII-a : apele oligominerale – izvorul „300 Scări” are următoarele afecțiuni terapeutice : creșterea diurezei apoase, creșterea motilității uretrale, acțiune antimicrobiană, mai ales colibaciliară.

9.2.4. Potențialul pentru turismul de agrement

Este evident că potențialul pentru turismul balnear este utilizat în bună parte și pentru turismul de agrement, fie în forme obișnuite, fie sub formă de cantonamente de vară sau de iarnă pentru diferite categorii de sportivi. În aceste scopuri sunt utlizate cu predilecție spațiile de cazare din vile și hoteluri, iar instalațiile balneare și izvoarele sunt valorificate numai ocazional.

Pentru activitățile de turism propriu-zis, stațiunea Slănic – Moldova mai dispune și de alte dotări. Între acestea, menționăm în primul rând cabana de pe stânca Dobru, care se află în vârful unei stânci golașe și abrupte, de unde se desfășoară o panoramă deosebită asupra întregii stațiuni. Cabana este frecvent utilizată de grupuri de turiști, atât vara cât și iarna. La cabană se urcă pe o potecă ce se desprinde din drumul care urcă spre munte pe valea pârâului Dobru.

La 2 km amonte de stațiune se află „Popasul turistic din Poiana Căprioarelor”. Aici este un camping bine dotat cu bungalow-uri și căsuțe de tip camping, un punct de alimentație publică și locuri de agrement. Deplasarea până la acest camping se face cu minicare, pornindu-se din centrul stațiunii, din fața parcului. Frecvența de deplasare a minicarului este (pe durata zilei), din oră în oră.

Cabana „Romeo” de pe Muntele Șandru Mare reprezintă o altă dotare cu funcțiuni turistice. Urcușul se face de la popasul din Poiana Căprioarei pe poteci abrupte de munte.

10. ACTIVITĂȚI TURISTICE

10.1. Tipuri de turism

Dacă încercăm să adaptăm schemele generale de clasificare a turismului la situația stațiunii balneoclimaterice Slănic-Moldova, observăm că formele care se practică aici se înscriu, într-un fel sau altul, în fiecare dintre acestea. Este vorba deci de activități turistice deosebit de complexe, realizate de către persoane din țară și din străinătate, staționare sau itinerante, care se desfățoară în toate anotimpurile și se practică cu aproape toate mijloacele de transport ( cu excepția celor navale ), cu toate tipurile de motivație, cu caracter personal sau social, pentru toate vârstele și cu diferite faze de organizare.

a) După locul de proveniență al turistului

În stațiunea Slănic – Moldova sosesc turiști atât din țară, cât și din străinătate. În ceea ce privește cetățenii străini, exemplificăm că anii ’70 – ’80, în stațiune soseau numeroși turiști din R.F.G., Finlanda, Danemarca, S.U.A. și din Israel, care căutau sănătatea izvoarelor și pitorescul plin de farmec și de liniște al zonei. Existau mai multe firme străine care aveau contacte permanente cu O.N.T. Carpați. Printre acestea menționăm firmele de turism : „LOMOMATK” din Finlanda, „TRANSEUROPA” din R.F.G., „SCANDINAVSK” și „FOLKTURIST” din Danemarca, „ATLAS TRAVEL Ltd.”, „AIRTOURS Ltd.”, „UNIVERS Ltd.” și „SHARTOURS Ltd.” din Israel și multe altele.

După 1989, inițial a fost o perioadă de regres a numărului de turiști străini. Ulterior însă, numărul acestora a crescut din nou, dar acum predomină mai ales cei din Republica Moldova, care au închiriat mai multe spații de cazare, apoi din Ucraina și Federația Rusă. Numărul turiștilor din țările occidentale continuă însă să fie scăzut. O anumită pondere au căpătat-o turiștii din țări arabe, veniți mai ales în interes de afaceri. De asemenea se menține ridicat numărul de turiști din Israel.

b) După gradul de mobilitate al turiștilor

Și în acest caz, la Slănic – Moldova sunt incluse toate categoriile de turism, atât în forme staționare, de sejur, cât și itinerant. Cele mai extinse sunt însă formele de turism balnear, cu sejur mediu și cele itinerante.

În toate aceste forme de desfășurare, numărul anual al turiștilor a cunoscut o creștere continuă până în anul 1990. S-au înregistrat medii anuale de 60.078 turiști (anii 1981-1985, cu un maxim în 1985 de 73.701 turiști) și de 69.500 turiști (anii 1985-1990).

După o scădere în perioada 1990-1992, anul 1993 se înscrie cu un oarecare reviriment. Astfel în 1992, capacitatea a fost ocupată în proporție de 40%, iar în 1993 de 80%. Urmărind evoluția solicitărilor din ultimii ani, se poate constata că acestea au fost de 228.349 (din care 20.832 străini) în 1994 și de 193.965 (din care 18.886 străini) în 1995. Se poate previziona pentru perioada imediat următoare un număr total de 250.000 turiști.

c) După perioada în care se desfășoară

Cele 3 tipuri de turism care aparțin acestei categorii (de iarnă, de vară, și ocazional) sunt prezente în permanență la Slănic – Moldova. Curele balneare se pot desfășura pe toată durata anului. De asemenea, condițiile de mediu și dotările existente permit practicarea turismului itinerant atât iarna cât și vara. Turismul ocazional este reprezentat prin excursii, weekend-uri, conferințe.

d) După mijloacele de transport

Cu excepția navelor maritime sau fluviale, toate celelalte mijloace de transport pot fi utilizate pentru a ajunge aici și pentru deplasări în zonă.

În funcție de căile de acces alese pentru deplasare, mijloacele de transport sunt diferite.

– cu trenul : pentru Slănic – Moldova, călătorii coboară în halta C.F.R. Salina din Tg. Ocna. Trenurile pot sosi din direcția Onești și atunci halta Salina urmează după stația Tg. Ocna sau din direcția Siculeni-Ghimeș. În acest caz, stația Salina este înainte de Tg. Ocna. Din halta Salina, transportul se poate face, pe o distanță de 18 km, cu autobuze, cu taxiuri sau cu automobile proprietate.

De la București la Tg. Ocna există trenuri directe pe ruta București-Comănești sau trenuri cu schimbare la Adjud. Linia Adjud – Siculeni străbate Carpații Orientali de-a lungul văii Trotușului. Dinspre Ardeal, trenurile pot sosi, fie de la Brașov, fie de la Cluj și Tg. Mureș până la Siculeni, iar de aici pe linia Siculeni – Adjud.

– pe șosea : din București se circulă pe E85, până la Adjud, apoi, pe valea Trotușului, pe DN 11A și DN 12B.

Din Galați se străbat DN25 și DN24, până la DN2 (la Cosmești), apoi pe E85 (până la Adjud), DN 11A, DN 12A și DN 12B.

De la Iași, pe DN 28 până la E85 apoi ca mai sus.

De la Suceava, pe E85 până la Bacău, apoi pe DN 11 (până la Onești), iar de acolo pe DN 12A și DN 12B.

De la Bacău, ca mai sus.

De la Brașov, pe DN 11 (Brașov – Onești), apoi ca mai sus.

De la Cluj-Napoca, fie pe E 60 (DN15) (Cluj-Napoca – Tg. Mureș) și DN13 (Tg. Mureș – Sighișoara – Brașov), apoi ca mai sus, fie pe E 60 (DN15), apoi pe DN 13A prin Sovata-Odorhei-Miercurea Ciuc-Ghimeș-Tg.Ocna-Slănic-Moldova.

Din Miercurea Ciuc se ajunge pe DN12 (Mirecurea Ciuc – Tușnad – Chichiș), apoi pe DN11 sau DN12 prin Ghimeș-Palanca.

– cu avionul : cu avioanele TAROM, până la Bacău, apoi cu autocarul pe o distanță de cca. 80 km.

e) După motivație

Toate tipurile din această categorie sunt practicate. Asupra celor pentru tratament, agrement și sportiv am făcut mai multe mențiuni. Mai notăm că și turismul cu motivație tehnico-științifică este deosebit de dezvoltat. Am arătat deja că la Slănic – Moldova au luat ființă în ultimii ani centre de perfecționare ale cadrelor de la BANC POST și ROMTELECOM. De asemenea, aici se organizează aproape săptămânal diferite simpozioane, sesiuni științifice, întâlniri sindicale, conferințe etc.

f) După caracterul social-economic al cererii

Turismul la Slănic – Moldova îmbracă toată gama de subtipuri. Există atât turism particular (de regulă neorganizat), cât și turism social (excursii, cantonamente, weekend-uri familiale). De asemenea, nu există limite de vârstă în ceea ce privește practicarea activităților turistice. În ultimul timp a luat un avânt important și turismul de afaceri, atât în ceea ce privește cetățenii români, cât și străini (moldoveni, evrei, ucraineni, ruși, germani și chiar americani).

Dacă ne referim și la alte criterii de clasificare a turismului, cum ar fi caracterul prestației (sejur la munte și balnear), vârsta participanților (nu există limite în acest sens) și modul de organizare (organizat, semiorganizat și neorganizat), toate acestea sunt bine reprezentate în stațiunea balneoclimaterică Slănic – Moldova. Se poate scoate în evidență caracterul complex al turismului în această zonă și practicarea lui în orice perioadă a anului.

10.2. Trasee turistice

Într-o zonă atât de pitorească, cu posibilități relativ ușoare de acces și cu dotare materială deosebită, se pot alege numeroase trasee pentru turism itinerant, fie pornind din stațiune către diferite obiective, fie ca părți ale unor deplasări mai lungi.

10.2.1. Trasee prin stațiune și vecinătatea ei imediată

1. La izvoare : Cel mai utilizat traseu, am putea spune chiar obligatoriu, este vizitarea izvoarelor. Pentru pacienții internați, trecerea pe la izvoarele minerale este o activitate zilnică. Pentru turiștii obișnuiți, vizitarea acestor izvoare se face ocazional pentru satisafcerea unor curiozități sau ca punct existent pe trasee mai lungi. Izvoarele se află într-un sector de vale mai îngustă a râului Slănic, în imediata apropiere a limitei dinspre amonte a parcului central. Aici, mai multe izvoare sunt captate și apa lor este adusă la buvete amenajate pe ziduri, la baza muntelui. În fața acestor ziduri se află un platou betonat.

Acest versant de munte reprezintă și un punct de interes geologic datorită tufurilor vulcanice prezente aici, la o depărtare de circa 70 km de munții vulcanici. Pe aici pătrund și mofetele carbogazoase care sporesc și înnobilează calitatea acestor ape minerale. Până la buvete, în partea stângă, coboară câteva trepte și, traversând peste râul Slănic, se întâlnește izvorul numit „300 Scări”, descoperit în 1832. Numele provine de la faptul că din acest punct pornesc 300 de trepte care urcă pe muntele Dobru. Îanintând spre amonte pe aleea betonată, se întâlnește izvorul nr. 6, descoperit în 1844. În apropierea sa, pe aceeași alee se află mofeta, amenajată într-o cabină mică. Aceasta a fost înființată în anul 1976. Aceste 2 izvoare sunt oarecum mai izolate, deoarece, puțin mai în față se află pavilionul de distribuire prin buvete, despre care am menționat mai sus. Acest pavilion este parțial acoperit și aici sunt „aduse” izvoarele nr. 1 și 8, la o buvetă, apoi nr.1 bis, nr. 10 și nr. 3, la o a doua buvetă. Buvetele funcționează după programe prestabilite în trei reprize a câte două ore în fiecare zi.

Spre amonte de acest pavilion al buvetelor, aleea urcă pe valea Slănicului, pe o parte sau pe alta a sa, cu treceri peste poduri, printr-un peisaj tot mai sălbatic și mai stâncos, până ce la un moment dat peisajul se lărgește din nou. Aici, din Piciorul Boroișului apar izv. nr. 5 descoperit tot de serdar în anii 1804 – 1807. După câteva șerpuiri ale Slănicului, mai spre amonte de acest izvor se întâlnește izv. nr. 15.

În continuare, tot pe râul Slănic, la o anumită distanță se află păstrăvăria (stațiunea salmonicolă) populată cu varietăți speciale de păstrăvi aduse din Canada (păstrăvul curcubeu). Păstrăvăria a fost înființată în 1930.

În amonte de păstrăvărie, drumul se continuă prin pădure și, după 40 – 50 m, se deschide un platou, unde este sonda nr. 2. În apropierea acestei sonde s-au mai amplasat sonda nr. 1 și sonda nr. 3 care, de asemenea, au captat apele minerale de la o anumită adâncime.

Dacă de la sonda numărul 2 se mai urcă puțin pe albia Slănicului, se întâlnește un baraj înalt de cca. 30 m, construit pentru retenția aluviunilor grosiere. În spatele acestui baraj, s-a format un mic lac, în bună parte colmatat.

2. La cascadă : Cascada se află la altitudinea de 559 m, iar drumul până aici, pornind din centru stațiunii durează 20 min. Este situată deci la o distanță de cca. 1,5 km.

În apropierea cascadei, spre dreapta se desprinde drumul forestier care urcă pe muntele Pufu, pe valea pârâului cu același nume. Tot aici este restaurantul „Cascada” și o cabană cu 40 locuri.

3. Poiana Căprioarelor : Este situată la cca. 2 km depărtare de stațiune, în zona confluenței Slănicului cu pârâul Cheșcheș. Poiana este largă și deosebit de pitorească. În mijlocul său, pe o suprafață de 2,5 ha s-a amenajat un popas turistic cu 150 locuri.

Din punct de vedere al drumețiilor, Poiana Căprioarelor este un fel de punct de ramificație. În față se profilează muntele Șandru Mare și Culmea Nemira Mare, lungă de 20 km, spre care pornesc poteci de munte. Trecând peste Șandru și Nemira, se poate ajunge în Pasul Oituz și de aici, mai departe în depresiunea Ciucului. Aceste locuri pline de pitoresc dar și de legende sunt adesea supuse unor vânturi puternice, mai ales iarna. Din acest motiv, zona de trecere spre Transilvania se mai numește în vest, la ardeleni, „Poarta Vânturilor”, iar în est, la moldoveni, „Poarta Nemirei”. Pe muntele Șandru s-a construit cabana forestieră „Romeo”.

4. Valea pârâului Pufu : Excursii fruumoase se pot efectua și pe valea acestui pârâu care confluează cu Slănicul la cca. 1200 m în amonte de stațiune. Valea acestui pârâu este orientată de la nord-vest spre sud-est și este cuprinsă între munții Coama Cheșcheș și Zarea Cheșcheș. Drumul urcă în pante line prin Poaiana Pufului plină cu rugi de mure, margarete de câmp, clopoței sau gura-leului de munte. Sus, în poiană, se află o cabană forestieră, care poate oferi adăpost în caz de intemperii.

5. Vârful lui Ignat (958 m) : Aici se poate ajunge mai ușor pornind de la Școala Nr. 1 Slănic și urcând pe pârâiașul Sasului. De pe acest vârf se desfășoară o panoramă splendidă asupra stațiunii și a văii Slănicului. Pe Muntele Ignat a existat o exploatare veche de ozocherită.

6 . La „300 Scări” (45 minute) : Urcușul începe din apropierea izvorului cu același nume, iar poteca este consolidată cu lespezi de piatră ce formează o scară mare, cu 300 trepte, până ce ajunge pe muntele Dobru. Acesta este în general împădurit, dar prezintă și multe poieni. De aici se deschide o perspectivă largă spre stațiune, dar și spre culmile de la nord de aceasta : Șandru Mare, Pufu. În fundul zării se profilează Munții Oituzului și Nemira-Țiganca.

În cele de mai sus am prezentat câteva trasee turistice care pot fi considerate „locale” pentru că nu ies prea mult din limitele stațiunii (2 – 3 km). Există însă și numeroase trasee, tot în jurul acestei stațiuni, dar ele sunt ceva mai complexe și se consumă în timp mai îndelungat. Între acestea menționăm :

7. Slănic-Moldova – Golul Păltinișului (1015 m) – Vf. lui Apostol (864 m) – Vf. Iancului (900 m) – Vf. Cernica (995 m) – Dobrul (1141 m) – „300 Scări” – Slănic – Moldova

Acest traseu durează 3-4 ore și începe din centru stațiunii. Urcarea se face pe poteca de sub muntele Cerbu și se ocolește practic cumpăna de ape a afluentul Dobru, cu popasuri pe fiecare pisc de munte situat pe acesta. Coborârea se face de pe muntele Dobru, pe la „300 Scări”, în stațiune.

8. Muntele Pufu (1047 m)

Acesta este situat la nord de Slănic – Moldova, iar parcurgerea cu piciorul a traseului durează trei ore. Se urcă pe valea Pufului și prin poienile Pufului. De pe Vf. Pufu se deschid priveliști frumoase în toate direcțiile. Întoarcerea se poate face fie prin același traseu, fie pe o altă potecă, până la Școala Nr. 1.

9. Pe Muntele Cerbu (886 m)

Pornind de la biserica stațiunii sau de la Cimitirul Eroilor din satul Cerdac se poate urca pe muntele Cerbu, situat la sud-est de stațiune. De pe acest munte se poate observa valea Slănicului până departe, care prezintă îngustări și lărgiri ușor terasate. Coborârea se face pe la partea de nord a Cerbului, pe valea Dobrului, pe unde trece și drumul de exploatare care vine dinspre Hârja.

10. La Hârja și Poaiana Sărată (2-3 ore)

Urmărind drumul menționat la traseul anterior, (în prezent bine întreținut și circulat) se trece pe la golul Păltinișului (1015 m), apoi se coboară peste 3 km până la Depresiunea Hârja de pe valea Oituzului. De aici nu este departe Poiana Sărată, o altă depresiune situată la 450 m altitudine, unde există și o tabără școlară. Întoarcerea se poate face din Poaian Sărată peste muntele Cernica apoi pe culmea Dobrului și pe la „300 Scări”. Întregul circuit este lung de 15 -16 km.

11. Pe Valea Oituzului

Valea Oituzului este un vechi vad de trecere din Moldova spre Transilvania, fiind plină de semnificații istorice. Pe aici s-au dat bătălii în primul război mondial care au dat gir angajamentului trupelor române de a nu se permite trecerea armatelor germane. Toate locurile sunt încărcate de aceste semnificații eroice și se întâlnesc numeroase monumente : MAUSOLEUL EROILOR de la Oituz, MONUMENTUL COMEMORATIV „CASTELUL”, troițe și alte însemne comemorative.

Mergând spre vest, se ajunge la Pasul Oituz, locul efectiv pe unde șoseaua urcă și coboară în serpentine. Aici este și un han. Tot un popas turistic complex și bine dotat se găsește și la Poiana Sărată.

12. Pe Munții Șandru (1639 m) și Nemira-Țiganca (1626 m)

Este un traseu de cca. 4 ore. Urcușul începe pe valea Slănicului, apoi trece pe pârâul Cheșccheș și pe interfluviul dintre acesta și Slănicul Superior, numit Botul Coamei. Se urcă în continuare cca. 4 km și se ajunge la Fântâna Ursului, apoi panta devine aproape abruptă, până la piciorul Șandrului. Aici se termină pădurea și urmează ceea ce localnicii numesc „Golul de Munte”, respectiv pajiști subalpine și grohotișuri.

Ultimii 200 m se urcă prin acest peisaj alpin. Muntele Șandru Mare, printre cei mai înalți din zonă, oferă de jur împrejur priveliști pline de pitoresc.

Din punct de vedere geologic, ne aflăm în zona gresiei eocene de Tarcău, care a fost folosită la fundațiile unor construcții impunătoare, printre care și Universitatea Al. I. Cuza din Iași.

Din Muntele Șandru, prin 12 izvoare și pârâiașe se formează cursul râului Slănic care, după 28 km, se varsă în Trotuș. Întoarcerea se face prin est, pe valea Sălărie.

10.2.2. Trasee mai lungi (prin Munții Nemira)

O altă categorie de trasee reprezintă integrarea stațiunii Slănic – Moldova în circuitul turistic mai larg al Munților Nemira. În traseele turistice ale Nemirei sunt incluse și o mare parte din potecile și munții Slănicului pe care le-am menționat la excursiile mai scurte sau la cele cu durată medie, 3 – 5 ore. O mare parte din traseele lungi sunt marcate cu indicatoare turistice.

1. Hotelul Oituz – Pasul Oituz – Vf. Mailat – Vf. Boca – Vf. Ghepar – Vf. Ceangău – Vf. Șandru Mare – Vf. Nemira Mică – Vf. Nemira Mare – Vf. Farcu Mare – Vf. Farcu Mic – valea Uzului (Cascada Nasolea Mare). Durata : 12-14 h

După cum se observă din trasee și din marcaj, se poate constata că acest traseu străbate practic întreaga culme principală a Nemirei și trece pe cele mai importante vârfuri, fiind la rândul său întrepătruns cu alte trasee.

Traseul începe de la hotelul situat în Pasul Oituz, iar poteca străbate la început primele înălțimi în partea de sud a Nemirei. Asupra importanței turistice a acetei zone am făcut referiri mai sus. Urcușul continuă până la Vf. Mailat, la care se ajunge după cca. 2 h și se face un scurt popas.

Pe muntele Mailat se intersectează câteva trasee turistice. Traseul pe care îl prezentăm urmează, în linii mari, cumpăna de ape până la Vf. Boca , apoi la Vf. Ghepar, care aparține și bazinului Slănicului. Traseul urmărește obârșia Slănicului, trecând peste Vf. Ceangău și ajunge la jumătatea sa pe Vf. Șandru Mare (1639 m). După cum am mai arătat, aici există pajiști subalpine, iar priveliștea este frumoasă în toate direcțiile. În depărtare, spre est, se pot identifica Depresiunea Dărmănești și Munții Berzunț. Prima parte a traseului durează 6 h 30 min. – 7 h.

După un bine meritat popas la Șandru, traseul trece pe lângă cabana forestieră „Romeo”, apoi se continuă urcând și coborând ușor peste Șaua Șandrului până în Munții Nemira Mică. Din preajma vârfului se poate urca pe o potecă secundară care trece la început prin pădure, apoi peste pășunea alpină până la acesta. Drumul se continuă pe Șaua Nemirei și, după cca. 2 h și 30 min de la plecarea de pe Șandru, se ajunge la Nemira Mare, cel mai înalt din zonă, unde se intersectează mai multe trasee turistice. În continuare, după cca. 1 h, se ajunge în Vf. Farcu Mare, apoi în Farcu Mic și, de aici se coboară în valea râului Uz, pe malul drept al acestuia. Aici este un pod peste Uz și se întâlnesc câteva cabane forestiere. În apropiere se află și „Monumentul Eroilor de pe Valea Uzului”. Pe cursul apei, pantele abrupte și gresiile dure au condus la formarea unor cascade.

2. Popasul turistic Slănic-Moldova-Culmea Căprioarei-Vf. Șandru Mare-Valea Românului-Apa Roșie.

Partea de traseu care începe în Poiana Căprioarelor și urcă pe munții Cheșcheșului până în Vf. Șandru Mare, am prezentat-o la traseele mijlocii. De pe Șandru Mare, drumul se poate continua spre vest, pe versantul nordic al Ceangăului până în valea Românului, apoi la cantonul și la cabana silvică Apa Roșie.

3. Slănic – Moldova – Valea Pufu – Vf. Cireș – Șaua Nemirei – Nemira Mare – Vf. Farcu Mare – Vf. Farcu Mic – Valea Uzului – Cascada Nasolea Mare.

În bună parte, acest traseu a fost descris până al Vf. Cireș și apoi de pe Muntele Nemira și până la Cascada Nasolea Mare în cadrul primului traseu major. Aici mai prezentăm câteva aspecte de pe restul traseului. Urcând pe Muntele Pufu, drumul trece printre Vf. Pufu (E) și Vf. Cireșului (V). Prin șaua aceasta trece și un drum forestier care urcă pe Valea Slănicului și coboară pe Valea Dofteanei. Traseul turistic urcă mai întâi pe Vf. Cireș, unde se ajunge după cca. 1 h de la plecarea din Slănic. De aici există două variante : una care coboară pe Valea Dofteanei și o alta, pe care o urmărim noi, ocolește pe la est-nord-est Șandru Mare și ajunge în Șaua Nemirei, unde se întâlnește cu traseul menționat anterior până în valea Uzului până în Cascada Nasolea Mare.

4. Slănic – Moldova – La Sălărie – Muntele Cleja – La Strigoi – La Argintărie – Plaiul Ciungetului – Straja Mică – Lacul Bălătău – Sălătruc.

Și acest traseu este deosebit de interesant deoarece valorifică frumusețile peisajului din zonă, trece pe la renumitele izvoare de Ciunget (în unele privințe superioare celor de la Slănic) și ajunge la un lac de baraj natural (Bălătău) și un alt lac de baraj antropic (P. Uzului), în apropiere de Sălătruc.

Drumul de la Slănic până în valea Sălărie a mai fost prezentat. De aici ajunge în valea Dofteanei. Nu departe se află cheile și cascadele Dofteanei. Traseul însă urcă pe valea Sălăriei, apoi pe muntele Cleja, de unde se coboară până la pârâul Strigoi. Aici începe Valea Ciunget care continuă până la râul Dofteana. După cca. 2h de mers, se ajunge la Lacul Bălătău, considerat un monument al naturii, barajul său formându-se pe cale naturală, prin alunecări produse în anul 1883.

5. Popasul turistic Slănic – Moldova – Culmea Căprioarei – Șandru Mare – Vf. Negru – Lemnia.

Este un traseu care se suprapune în mare parte peste cel menținat la punctul 2. De la Șandru Mare se coboară pe o culme secundară, prelungă și paralelă cu Nemira în partea sa sudică. Se ajunge după un drum total de 9 – 10h la Brețcu, coborând de pe muntele Negru până în valea Lemnia. Aici este și o biserică fortificată care a fost zidită în secolul al XVI-lea. Ne aflăm deja în bazinul râului Negru, afluent al Oltului. În zonă mai există și alte trasee turistice deosebit de pitorești. Le-am consemnat pe cele mai importante și mai accesibile.

10.2.3. Excursii cu mijloace auto

Din punct de vedere turistic, trebuie menționate și excursiile cu autocare care se pot organiza în zonă, pe trasee mult mai mari. Gama acestora poate fi extrem de variată, iar traseele foarte diferite ca direcție și lungime. Câteva dintre acestea le menționăm în continuare :

1) Slănic-Moldova-Tg. Ocna

Pacienții care efectuează cure respiratorii în Salina Tg. Ocna parcurg zilnic acest drum lung de cca. 18 km, cu autobuzul. Și alți turiști se pot deplasa la Salină în cadrul unor călătorii organizate, deoarece accesul în mină se face după un anumit program și cu unele restricții.

În afară de vizitarea Salinei, excursia la Tg. Ocna mai poate avea și alte obiective

Stațiunea Arheologică Podei – Tg. Ocna, în care se găsesc elemente ale culturii de Criș și de Cucuteni care atestă locuirea acestor meleaguri de peste 10 000 de ani ;

Biserica fortificată „Răducanu”, zidită în 1762, de către Vel Logofătul Radu Racoviță împreună cu soția sa Maria și fiica lor, Elena ;

Mormântul lui Costache Negrri (1812-1876) ;

Mausoleul de pe Măgura închinat memoriei ostașilor români care au căzut pe aceste meleaguri în primul război mondial ;

Vf. Cireșoaia și Coșna, locuri ale acestor mari bătălii și un mausoleu ;

Osuarul de la Cireșoaia, la 3 – 4 km în amonte de oraș.

2) Slănic-Moldova – Onești – Borzești

Drumul trece prin Tg. Ocna și, după 15 km, se ajunge la Onești, centru petrochimic. Aici pot fi vizitate :

Muzeul de Istorie care etalează numeroase vestigii rămase de la dacii liberi (secolele II-III d.Hr.) ;

Mausoleul cu obelisc zidit pentru cinstirea eroilor neamului ;

Combinatul chimic de la Borzești. Aici se află „CAROM” S.A. – Uzina de cauciuc, Rafinăria Borzești („RAFO”). De asemenea, alte secții cu profil chimic produc insecticide și pesticide, sodă caustică, produse de parfumerie etc. ;

Biserica lui Ștefan cel Mare și a fiului său Ștefăniță, zidită la Borzești, în anul 1493. Pe aceste meleaguri s-a născut însuși marele domnitor. Tot la Borzești există și podul vechi de piatră construit, după legendă, de către Ștefan cel Mare și Ștefăniță.

Din Onești se poate continua călătoria, fie spre Pasul Oituz și apoi spre Sf. Gheorghe și Brașov, fie pe valea Cașinului. Ambele văi sunt deosebit de pitorești, iar în lungul lor se înșiruie localități mari și frumoase.

3) Slănic-Moldova – Bacău

Pe acest traseu se poate vizita Muzeul „George Enescu” de la Tescani, Popasul Măgura de pe Culmea Pietricica și multe obiective turistice din Municipiul Bacău.

4) Excurisie pe valea Superioară a Trotușului

Acest traseu urcă pe Valea Trotușului spre Pasul Ghimeș-Făget și se continuă spre Miercurea – Ciuc.

Începând de la Tg. Ocna, șoseaua trece pe la Osuarul de la Cireșoaia, apoi imediat pe Mosoarele, unde pe malul Trotușului se află ca piesă de muzeu, prima sondă de petrol din Moldova (1863). Nu după mult timp se ajunge la Comănești, unde ani de zile au existat exploatări miniere (Comănești-Vermești etc.). Aici se poate vizita Palatul Ghica, datând din secolul al XIX-lea, în prezent monument istoric. De la Comănești se poate trece lateral, spre dreapta, la Moinești, oraș petrolier, apoi în continuare spre Bacău.

Tot din Comănești se urcă în continuare către izvoarele Trotușului, trecând pe la Palanca, unde este monumentul Emil Rebreanu și vechea clădire a punctului de frontieră care a funcționat până în 1918.

11. PERSPECTIVELE TURISTICE ALE STAȚIUNII SLĂNIC-MOLDOVA

În ultimii 2 ani s-a constatat o creștere a numărului de turiști care frecventează stațiunea pentru tratament, odihnă sau agrement, și sunt premise că acesta va crește în continuare. În consecință, sunt necesare măsuri și activități pentru dezvoltarea și modernizarea dotărilor actuale și pentru construcții noi. În acest sens s-a elaborat un proiect complex de ansamblu comandat unui institut specializat din București.

În acțiunea de modernizare se remarcă 3 direcții principale :

Creșterea capacităților de tratament și de cazare ;

Creșterea gradului de confort ;

Ecologizarea completă a zonei ;

În cele ce urmează, prezentăm câteva aspecte privind perspectivele turistice, rezidențiale și ecologice ale stațiunii.

În stațiunea propriu-zisă se vor realiza :

Noi construcții și amenajări pentru activități balneoturistice și complementare cu păstrarea specificului arhitectural ;

Reabilitarea clădirii Casino, punându-se accent pe renovarea sălii de spectacole, utilarea ei cu echipamente de sonorizare, iluminare și video, înnoirea pieselor de mobilier ;

Refacerea infrastructurii de tratament a „Inhalatorului” ;

Extinderea și ameliorarea spațiilor verzi existente ;

Amenajări pentru sport și dotări aferente :

-Construirea pârtiei de schi din cadrul programului „Super Schi în Carpați”, dotată cu instalație de nocturnă, tunuri de zăpadă, teleschi, complex turistic de închiriere a echipamentelor sportive de iarnă ;

-Reamenajarea bazei sportive va cuprinde un complex cu pistă de atletism, terenuri de tenis, baschet, volei, handbal, patinoar artificial demontabil, vestiare, spații de parcare ;

-Sală sportivă polivalentă destinată competițiilor sportive în sală :

-Reabilitarea sălii de fitness și body building și dotarea cu echipamente sportive și aparate multifuncționale performante ;

– Amenajarea terenurilor de tenis existente ce include instalații de nocturnă și schimbarea covorului asfaltic cu covor sintetic ;

– Dezvoltarea unei oferte sportive și a unui calendar competițional mai bogat, precum și mediatizarea lor.

Amenajări și construcții complementare funcțiunii dominante (hotel cu bază de tratament, moteluri, căsuțe de vacanță) ;

Renovarea completă a tuturor izvoarelor minerale ;

Reabilitarea și reutilarea mofetelor ;

Refacerea căilor de acces în zona izvoarelor ;

Recondiționarea captărilor de apă minerală în scopul creșterii debitului ;

Reutilarea și reabilitarea bazelor de tratament ;

Îmbunătățirea serviciilor de turism :

– Dezvoltarea agro-turismului ;

– Construirea unui helioport ;

Manifestări culturale bogate și permanentizarea lor :

– teatru, festivaluri și concursuri de muzică ușoară, populară și simfonică, fie în incinta Casei de Cultură, fie în aer liber ;

– îmființarea unui centru cultural care să găzduiască prezentarea unor produse ale meșterilor populari din toate zonele țării

În popasul turistic-camping :

Această zonă de agrement va fi extinsă și împrejmuită în vederea protejării ;

Se vor autoriza numai construcții de vacanță.

În ansamblul de locuințe Ștefan cel Mare :

Pentru realizarea unui confort urban se vor înlocui terasele de la blocurile vechi cu șarpante și se vor reface finisările, aducându-le la nivelul celor moderne ;

Va fi întreținută zona verde și se vor amenaja noi alei pietonale ;

Se vor amenaja locuri de joacă pentru copii ;

Se vor monta panouri cu afișaje moderne ;

Se vor organiza platforme gospodărești cu dotările corespunzătoare ;

Se vor realiza garaje în versanți, numai cu avizul Regiei Naționale a Pădurilor.

Ansamblul de locuit N. Bălcescu I-II

Această zonă funcțională nu are disponibilități de teren. Se vor realiza :

Înlocuirea teraselor de la blocurile vechi cu șarpante și realizarea unor finisaje moderne ;

Albia pârâului va fi bine întreținută, realizându-se amenajările necesare ;

Se vor extinde spațiile verzi, rețeaua de alei și se vor construi garaje în versanți ;

Cimitirul va fi protejat printr-un spațiu de siguranță de 50 m. Se va amenaja intrarea în cimitir ;

Se va reorganiza piața agro-alimentară, fără extinderea perimetrului actual.

Sectorul periurban al orașului :

Se va lărgi strada N. Bălcescu și nu se va mai aproba costruirea de locuințe la o apropiere mai mare de 15 m de stradă ;

Se vor construi mai multe locuințe individuale, cu regim P+1 ;

Se vor construi utilități comerciale.

În localitățile componente

Se vor cosntrui case noi și utilități comerciale ;

Se vor moderniza căile laterale de acces ;

Se vor amenaja și consolida malurile râului ;

Vor fi date în folosință ateliere mici de producție ;

Din cele prezentate mai sus rezultă că stațiunea balneoclimaterică Slănic – Moldova va cunoaște o dezvoltare armonioasă în toate sectoarele sale funcționale cu respectarea strictă a condițiilor de urbanism modern și de ecologizare a zonei.

Restricțiile ecologice cele mai severe se vor impune în special în zona izvoarelor. Aici se propun :

Amenajarea zonei cu alei pentru promenadă, mărginite cu arbori plantați în scopul ca acestea să devină și mijloace de cură de teren ;

Amenajarea unor construcții de suprastructură a unor izvoare la care acestea lipsesc sau sunt necorespunzătoare ;

Îmbunătățirea tehnică a distribuitoarelor și modernizarea lor ;

Realizarea unor lucrări de extindere la mofeta din zonă (anexe pentru așteptare, cabinet medical, grup sanitar) ;

Închiderea izvoarelor cu grilaje ornamentale ;

Se vor populariza calitățile terapeutice ale izvoarelor prin afișaje moderne ;

Se va pune sub protecție hidrogeologică întreaga zonă a izvoarelor, de-a lungul râului, în amonte de stațiune. Perimetrul de protecție va fi zonat astfel :

– zona externă de restricție ;

– zona internă de regim sever ;

Protecția aerului prin interzicerea oricăror obiective poluante ;

Protecția vegetației, în special a pădurilor ;

Protecția fonică prin interzicerea tranporturilor grele și a exploziilor de orice fel ;

Se vor efectua lucrări de întreținere curentă a barajului, care, prin colmatare, creează probleme în zonă.

În ansamblu, măsurile de ecologizare vor cuprinde întregul teritoriu al stațiunii și zonele înconjurătoare.

Reabilitarea traseelor turistice montane în cooperare cu Regia Națională a Pădurilor va cuprinde marcarea traseelor, reabilitarea refugiilor montane precum și creearea unui serviciu de Salvamont.

Comunicare

Carențele și disfuncționalitățile în activitatea turistico-balneară derivă din lipsa unei comunicări eficiente. Se impune realizarea unei baze de date cât mai cuprinzătoare și accesibile on-line, promovarea unor forme atractive de prezentare și informare cu ajutorul unor suporturi imagistice (ghiduri, broșuri, pliante etc.), cât și o publicitate mai agresivă în mass-media centrală.

BIBLIOGRAFIE

1. Albotă, M. (1983) – „Munții Nemira – Ghid turistic” ; Ed. Sport-Turism, București ;

3. Buzdugan, C. (1968) – „Descoperiri arheologice în Depresiunea Onești”, Rev. „Carpica”, Muzeul de Istorie Bacău ;

5. Cucu, V. (1970) – „Orașele României” ; Ed. Științifică București ;

6. Drăgoi, C., Swizewski, C. (1967) – „Contribuții geografice economice asupra așezărilor rurale din bazinul Trotuș” ; Ed. Tehnică București ;

7. Giurăscu, C.C. (1957) – „Principatele române la începutul sec. al XIX-lea” ; Ed. Științifică, București ;

8. Gâștescu, P. (1971) – „Lacurile din România (limnologie regională)” ; Ed. Academică română, București ;

9. Iancu, M. (1969) – „Zonarea turistică a României” ; Colocviu național de geografia turismului, București ;

8. Ichim, I. (1979) – „Munții Stânișoara. Studiu geomorfologic” ; Ed. Academică română, București ;

9. Lupu, N., Văcărașu, I., Brânduș, C. (1972) – „Județele Patriei” ; Ed. Academică română, București ;

10. Mihăilescu, V. (1963) – „Carpații sud-estici” ; Ed. Științifică, București ;

11. Mihăilescu, V. (1969) – „România, geografie fizică” ; Ed. Științifică, București ;

12. Nicoară, Y., Busnea, R. (1981) – „Slănic-Moldova” ; Mic îndreptar turistic, Ed. Sport-Turism ;

13. Popescu, N. (1972) – „Depresiunile din România. Carpații Orientali și de Curbură” ; Teora Nr. 6, București ;

14. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz, M. (1969) – „Zonarea județelor din România după potențialul turistic”, Lucrările Colocviului Național de grografia turismului, București ;

15. Pricăjan, A. (1972) – „Apele minerale și termale din România”, Ed. Tehnică, București ;

16. Rădulescu, N. Al. (1973) – „Potențialul turistic al reliefului României”. Realizări în geografia românească ;

17. Snak, O. (1976) – „Economia și organizarea turismului”, Ed. Sport-Turism, București ;

18. Ștefănescu, C. (1967) – „Stațiuni balneare și climaterice. Ghid”, Ed. Meridiane, București ;

19. Tufescu, V. (1972) – „Turismul și elementele culturii materiale ale poporului român”, Ed. Tehnică, București

20. Tufescu, V. (1974) – „România – natură, om, economie”, Ed. Științifică, București ;

21. Velcea, V., Savu, Al. (1982) – „Geografia Carpaților și a Subcarpaților României”, Ed. Didactică și Pedagogică, București ;

22. Văcărașu, I. (1973) – „Contribuții la cunoașterea hidrologică montană a bazinului Trotuș”, Ed. Sport-Turism, București

23. Văcărașu, I. (1980) – „Valea Trotușului”, Ed. Sport-Turism, București ;

24. Enciclopedia geografică a României ;

25. Atlasul climatic al României ;

26. Monografia hidrologică a bazinului hidrografic Siret (1965), I.S.C.H., București.