Potentialul Turistic al Siturilor Si al Patrimoniului Arheologic Eneolitic din Moldova

CAPITOLUL I. CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC

Comuna Tăcuta este situată în extremitatea nordică a județului Vaslui, la 41 km de orașul reședință de județ cu același nume. Suprafața comunei este de 6063 ha, fiind compusă din șase sate: Cujba, Dumasca, Focșasca, Mircești, Protopopești, Sofieni și centrul de comună Tăcuta. Conform recensământului populației din anul 2011, pe teritoriul comunei trăiesc 3248 de locuitori. Comuna este învecinată de: satul Poiana cu Cetate din comuna Grajduri, județul Iași la nord, satul Rediu Galian din comuna Codăești, județul Vaslui la sud, satul Tufeștii de Sus din comuna Scânteia, județul Iași și satul Emil Racoviță din comuna Dănești, județul Vaslui la vest, iar la est comuna Dobrovăț, județul Iași. Enumerând vecinii comunei putem concluziona că Tăcuta este situată la granița dintre județele Vaslui și Iași.

Comuna Tăcuta este încadrată în totalitate între dealurile și colinele estice ale Podișului Central Moldovenesc, dintre Siret și Prut, având coordonatele geografice 46°54’1” latitudine nordică și 27°41’16” longitudine estică.

I.1. GEOLOGIE

Din punct de vedere geologic, comuna Tăcuta este situată pe Platforma Moldovenească în partea sudică a acesteia, cu o constituție omogenă și o slabă mobilitate tectonică. Ca și pentru întreg teritoriul Moldovei extracarpatice, aceasta condiționează structura bietajată a platformei și dispoziția monoclinală a sedimentelor cuverturii (V. Băcăuanu și colab. 1980, p. 311).

Platforma Moldovenească reprezintă o regiune rigidă, consolidată încă din Proterozoic. Ea are un fundament cristalin vechi, podolic, cutat și faliat, scufundat la adâncimi din ce în ce mai mari, spre sud și spre vest fiind acoperit de o stivă sedimentară groasă, formată din roci paleozoice, mezozoice și terțiare necutate, cu numeroase și importante discordanțe stratigrafice între ele.

Studiile de specialitate efectuate până în prezent au arătat că în evoluția paleogeografică îndelungată a Platformei Moldovenești se pot distinge două mari etape cu carcteristici tectono-structurale deosebite, materializate în prezența celor două etaje structurale, soclul și cuvertura.

Soclul platformei este constituit din formațiuni cristaline de vârstă precambriană, înscriindu-se între primele uscaturi ale Europei. Cratogenul a fost cutat și metamorfozat în timpul Proterozoicului Mediu și este alcătuit în principal din gnaise granitoide, paragnaise plagioclazice, șisturi migmatice străbătute de filoane de pegmatite, granite roz cu muscovit și biotit, uneori chiar de bazalte; ele au vârsta de 1400-1500 milioane de ani și chiar mai vechi (Ibidem, p. 17).

Cuvertura – cratonizarea treptată a domeniului podolic și instalarea regimului tectonic de platformă a făcut ca de la sfârșitul Proterozoicului și până astăzi regiunea să fie afectată doar de mișcări oscilatorii cu amplitudini reduse dar cu largă desfășurare în suprafață. Acestea au determinat numeroase regresiuni și transgresiuni marine ce au dat naștere etajului structural superior al platformei, constituit dintr-o stivă groasă de roci sedimentare necutate, dispusă discordant atât pe suprafața sculpturală a soclului Platformei Moldovenești cât și peste fundamentul Depresiunii Bârladului. Cuvertura sedimentară necutată, care acoperă soclul cristalin, are grosimi ce cresc de la câteva sute de metri în nord-est la peste 2000 de metri (și chiar 3000 de metri) în vest și sud. Dacă în partea nordică și centrală a Podișului Moldovei s-au identificat 3 mari cicluri sedimentare (proterozoic superior-silurian, cretacic și badenian superior-romanian), separate de 2 lacune stratigrafice (devonian-jurasic și paleogen miocen inferior), spre periferia sa sudică și vestică oscilațiile au fost mult mai numeroase, fapt care a dus la formarea unei succesiuni stratigrafice mai bogate în termeni, cu lacune stratigrafice mai multe, dar cu amplitudini mai reduse (Ibidem, p. 20). Formațiunile geologice de suprafață aparțin miocenului, în jumătatea nordică și pliocenului în cea sudică. Ele au o structură monoclinală pe direcția nord-vest spre sud-est și sunt formate în general dintr-un complex de argile și marne cu alternanțe de nisipuri, la care local se adaugă unele orizonturi subțiri de gresii, calcare, conglomerate, prundișuri, cinerite andezitice. Pe mari porțiuni acestea sunt acoperite de depozite cuaternare, luturi loëssoide subțiri și discontinui, aluviuni și materiale luto-nisipo-argiloase în lungul văilor (V. Băcăuanu 1983, p. 630).

În această zonă depozitele sarmațiene apar la zi, depozite pe care este grefat relieful. Depozitele de vârstă basarabiană și chersoniană apar la zi pe Valea Cuțignei și a afluenților săi, acestea fiind reprezentate prin depozite detritice, nisipuri, gresii, argile, marne și calcare oolitice.

Un profil foarte interesant pentru geologia Podișului Central Moldovenesc este cel din dealul Cetățuia-Dobrovăț. După cum a arătat și M. David, acest profil este bine deschis pe versantul nordic al dealului și cuprinde la bază, până la 260 m altitudine, marne argilo-nisipoase vinete. Imediat deasupra acestora urmează un strat subțire de nisipuri și apoi gresie oolitică, în grosime de 1 m, care conține: Mactra podolica, Cardium obsoletum, Modiola marginata (este gresia oolitică de Repedea). Peste gresia oolitică urmează un stra de câțiva metri grosime, format din marne nisipoase. Deasupra acestora sunt nisipuri (de peste 20 m grosime) fosilifere și cu intercalații slab oolitice. În aceste nisipuri, care se ridică până la 300 m altitudine, se găsește o bogată faună fosilă, formată din: Mactra fabreana, M vitaliana, M vasluiensis, Tapes vasluiensis, Cardium fittoni (N. Macarovici, Nat. Paghida, B. Cehan-Ionesi 1956, p. 303).

I.2. RELIEFUL

Relieful dominant este cel de platouri structurale mărginite de cueste. Diferențierea altitudinală a platourilor a sugerat ideea interpretării lor ca platforme de eroziune, rezultat al unei evoluții policiclice. Cuestele și versanții culmilor secundare sunt dominate de procese geomorfologice active, reprezentate de alunecări în diverse stadii de evoluție, de eroziune torențială și spălări areolare. Relieful derivat din vechile câmpii sarmato-pliocene (înălțate la sfârșitul pliocenului și în cuaternar) poartă amprenta structurii monoclinale și a litologiei variate. De aceea podișul este format dintr-un ansamblu de culmi și de spații largi, având înălțimi de 350-500 metri. Energia medie a reliefului în Podișul Central Moldovenesc este de 150-200 metri (I. Stănescu, P. Poghirc 1992, p. 531).

Factorii morfogenetici activi care au pus în evidență personalitatea structurii geologice sunt cei fluvio-deluviali, dar au existat și unele opinii care puneau accentul pe rolul influențelor tectonice, exprimate, între altele, de masivitatea, altitudinea și limitele tranșante ale Podișului Central Moldovenesc, pe dezvoltarea unor coaste de mari proporții, dar ele nu au fost confirmate de studiile de specialitate (V. Băcăuanu și colab. 1980, p. 311).

Relieful împrejurimilor comunei Tăcuta este dominat de văile înguste și lungi, orientate nord, nord-vest spre sud, sud-est. În partea de nord întâlnim dealul Negăruș, prelungit cu Movila Scitului, de 338 metri, a cărui altitudine scade până la 176 metri. Între valea Dumbrăvița și valea Dumasca se află dealul Dumbrăvița cu altitudinea de 244 metri, orientat nord-sud în descreșterea către sud până la 156 metri. În partea de nord a acestor dealuri se află Dealul Budei, având cota 340 metri și aceeași orientare.

Între Valea Cuțignei și Valea Dumasca se desfășoară culmea de dealuri Tăcuta și Dumasca, orientate nord-sud cu altitudine maximă de 358 metri, dar care descrește spre sud până la 187 metri. Între Valea Cuțignei și Valea Duzilor, până la pădurea Siliștea găsim Dealul Chiclău, a cărui înălțime nu trece de 274 metri, având orientarea nord-sud și cu versanți abrupți supuși eroziunii. În formă de semicerc se desfășoară relieful cu versanți foarte abrupți către Valea Cuțignei prin dealurile: Siliștea (261 metri), Cujba (353 metri), Călina și Protopopești (310 metri), cu orientare nord-sud. În partea cea mai nordică a comunei Tăcuta se află, între Valea Nastei și Valea Cuțignei, dealul Pripoare cu orientare nord-sud, care coboară în trepte spre sud, cu versanți abrupți către vest și est. În partea de vest a teritoriului găsim dealul Ruleni (375 metri), acoperit în întregime cu pădure. Între Valea Larga și Valea Cuțigna, întâlnim dealurile Prisaca și Borta Popii, care au o orientare de la nord-vest la sud-est, coborând în trepte către sud până la confluența Largii cu Cuțigna, desfășurând către vest un platou slab înclinat. În partea de vest a comunei, la hotarul cu județul Iași se întinde dealul Tufeștilor (328 metri), acoperit parțial de pădurea Ionașcu, dealul Bâtca, ce se prelungește cu Anălogul Codrului de Sus și dealul Mirceștilor, având altitudinea cea mai mare 383 metri (Dealul Mare-punct geodezic). Această culme, unită cu dealul Șurăneștilor se îndreaptă spre sud, face legătura cu dealul și pădurea Ciomag, apoi cu Goianul și Holmul, ale căror înălțimi nu trec de 324 metri. Între Valea Larga și Valea Mirceștilor găsim dealul Larga acoperit de pădure ce se prelungește cu dealul Miclea (259 metri) și se termină cu Șesul Mare (Șt. Ciudin 1980, p. 13).

I.3. CLIMA

Poziția în estul țării și altitudinea coborâtă explică climatul temperat continental destul de pronunțat (V. Băcăuanu 1983, p. 630). Peste acest teritoriu trec mase de aer cu caracter diferit, cum ar fi anticiclonul dinamic subtropical al Azorelor, aducătoare de precipitații de la sfârșitul primăverii și începutul verii, anticiclonul termic de iarnă al Euroasiei, cu mase de aer rece, precipitații puține, din care ia naștere crivățul.

Existența dealurilor înalte a căror orientare este în general opusă direcției dominante a vânturilor din Moldova produce o scădere a intensității acestora și accentuează precipitațiile de relief. Se crează un topoclimat de adăpost și de expunere a pantelor la soare (A. Zugravu și colab. 1980, p. 18).

Temperatura medie anuală este de +9,3°C. Cea mai ridicată temperatură medie lunară de +22,2°C s-a înregistrat în luna iunie a anului 1964, iar cea mai scăzută de -3,9°C în luna ianuarie. Temperatura maximă absolută, de +35,5°C a fost înregistrată în luna iulie 1967, iar minima absolută are valoarea de -24°C în luna ianuarie 1963. Amplitudinea medie este de 26,1°C. Variația maximă a temperaturii aerului în decursul unui an depășește 65°C; în medie se produc 120 de zile cu îngheț. Perioada primului îngheț are loc între 15 noiembrie și 1 decembrie iar perioada ultimului îngheț între 15 și 20 martie, circa 100 de zile sunt senine.

Cantitatea medie anuală de precipitații pentru comuna Tăcuta este de 600,5 mm, ceea ce înseamnă un regim de precipitații satisfăcător. Cele mai bogate precipitații cad în anotimpul călduros, la sfârșitul primăverii și începutul verii; valoarea medie se ridică până la 40-50% din cantitatea anuală.

Conform datelor din Atlasul Climatologic al R.S.R asupra precipitațiilor rezultă că există ani în care valoarea precipitațiilor poate depăși cu mult nivelul mediu. Astfel în 1969 au căzut 812,2 mm iar in 1970 au căzut 745 mm, după cum există și ani când au căzut mult sub media de precipitații 1961-499,9 mm și în 1967-424,3 mm (de asemenea perioada 1891-1915 a fost deficitară din punct de vedere pluviometric, cantitatea medie anuală a precipitațiilor la Tăcuta înregistrând doar 432,2 mm). O parte din precipitații cade sub formă de zăpadă care acoperă solul în medie de 45-60 zile pe an. Ploile torențiale cad de obicei în lunile mai-iunie, au valori mari, iar însoțite de vânturi puternice produc pagube în păduri și livezi și cu efecte imediate asupra versanților și mobilității albiilor.

Vânturile – frecvență mai mare au cele care bat din direcție nordică, nord-vest, vest și sud, acestea însumând 64% din totalul prezenței vânturilor. Vânturile din nord-vest și vest au cea mai mare frecvență în lunile iunie, iulie și august ca efect al pătrunderii maselor de aer umed dinspre Oceanul Atlantic spre stepele părții meridionale ale Rusiei. Tot din sectorul nord-vestic au frecvență mare vânturile în lunile decembrie-aprilie când acestora li se adaugă vânturile din sectorul nordic, provocate de deplasarea maselor de origine polară spre Europa sudică. Vânturile de sud și cele de sud-est au o frecvență accentuată în lunile aprilie, mai, iunie și noiembrie, când se produc în mod obișnuit deplasări ale maselor de aer dinspre sud-estul Europei și din Asia Mică spre Europa Centrală. Cea mai slabă frecvență o au în Podișul Moldovei vânturile de est și cele de nord-est. Înălțimile unor dealuri precum Pripoare, Negăruș, Anălogul Codrului de Sus, Miclea a căror direcție este opusă vânturilor determină scăderea intensității acestora. În timpul iernii crivățul atinge uneori o viteză foarte mare, dând naștere la viscole puternice (ianuarie 1966). În rafale vântul poate atinge iarna vteza de 40 m/s.

În general climatul acestei comune se caracterizează uneori prin ierni aspre cu zăpada abundentă, alteori cu ierni mai puțin geroase, cu primăveri secetoase, veri călduroase și toamne ploioase. Începând din luna octombrie ploile devin generale cu o durată îndelungată și aspect de burniță.

În perioada 1891-1970 la Tăcuta a funcționat o stațiune pluviometrică pentru înregistrarea fenomenelor meteorologice. Dotarea ei cu aparatura necesară s-a făcut inițial de către Institutul Meteorologic Central București și ulterior de către Direcția Teritorială de Gospodărire a Apelor, Sectorul Hidrometeorologic Iași. În urma reorganizării rețelei pluviometrice, o serie de stațiuni, între care și Tăcuta și-au încetat activitatea pe data de 30 iunie 1955. Este reînființată la 1 decembrie 1964 dar la 1 mai 1970 activitatea ei încetează definitiv (S. C. Enea 2003, p. 11).

I.4. HIDROGRAFIE

Principala caracteristică a rețelei hidrografice care străbate comuna Tăcuta este orientarea nord-vest spre sud-est a principalilor afluenți ai Bârladului. Cauza acestei înfățișări a rețelei hidrografice este rezultatul îndelungatei evoluții morfohidrografice care s-a produs în Podișul Moldovei din momentul retragerii apei mărilor Pliocenului Inferior și până astăzi. Particularitățile pe care le are Podișul Moldovei în această zonă ca: structură geologică monoclinală cu înclinarea moderată a stratelor spre sud-est, compoziția petrografică a depozitelor în care predomină complexul argilo-nisipos, etajarea reliefului, climatul temperat continental, răspândirea neuniformă a pădurilor, determină caracterul hidrografic al apelor care își au cursul pe teritoriul județului Vaslui, la care se adaugă acțiunea omului prin crearea bazinelor de retenție (A. Zugravu și colab. 1980, p. 18). Natura petrografică a depozitelor și particularitățile climatice explică deficitul scurgerii pâraielor în contrast cu creșterile bruște de nivel, generate mai ales în timpul verii de ploi torențiale. Pâraiele au un regim de scurgere variabil, uneori intermitent (fluctuațiile de nivel reflectă regimul precipitațiilor). Pârâurile au o alimentare pluvio-nivală și într-o măsură mai mică din stratele agrifere. Regimul hidrologic continental, în care predomină alimentația pluvială, se evidențiază prin ape mari de primăvară și viituri pluviale intense în timpul verii și toamnei.

Ploile torențiale intense, relieful fragmentat și depozitele aluviale (determinate de caracteristicile petrografice) favorizează eroziunea intensivă și fac ca turbiditatea apelor să fie mare. După modul de asociere a afluenților, râurile din partea de est a țării se pot încadra în mai multe tipuri de sisteme. Râurile din Podișul Central Moldovenesc, datorită caracterului morfologic al zonei, pot fi considerate de tip divergent. După clasificarea lui Horton, pâraiele din această comună sunt de ordinul III și IV și au o lungime în general sub 20 km. Versanții au diverse înclinări și sunt afectați de intense fenomene de degradare. Versanții care mărginesc aceste interfluvii au pante variabile cuprinse între 5°-35°. Densitatea rețelei hidrografice cu caracter permanent este de 0.5 km/km² (S. C. Enea 2003, p. 8).

Teritoriul comunei Tăcuta este străbătut de cinci pâraie și anume:

Cuțigna ce izvorăște din pădurea Poiana cu Cetate din județul Iași, trece pe lângă pădurea Ruleni, pădurea Prisaca și satul Sofieni, străbate șesul Tăcuta și primește din dreapta afluentul Aguzi. Alți doi afluenți ai Cuțignei sunt pârâul Gârla Morii ce își are izvorul în Pădurea Leharcea din comuna Dobrovăț și pârâul Călina ce izvorăște din pădurea Humăriei. Cuțigna străbate teritoriul comunei pe o distanță de 20 km formând un bazin hidrografic de 85 km².

Pârâul Recea își are izvoarele, în număr de patru, lângă dealul Tufești. La intrarea în sat, pârâul Recea are maluri înalte, albia adâncindu-se pe tot parcursul ei, de-a lungul satului Mircești. Iese apoi prin partea de sud a satului și cotind spre est străbate Șesul Mic, Șesul Goian, vărsându-se în Cuțigna. Are 14 km lungime și un bazin hidrografic de 48 km².

Pârâul Larga izvorăște din fundul pădurii Buzdugani din locul numit Pietrăria. Acesta are trei izvoare: la Pietrăria Nouă, la Pietrăria Veche și al treilea în pădurea Buzdugani. Străbate satul Focșasca prin centru din direcția nord spre sud, șesul Largăi cotește spre est, taie șesul Miclea vărsându-se în Cuțigna. Are 12 km lungime și un bazin hidrografic de 29 km².

Pârâul Aguzi (Fundul Tăcutei) izvorăște de sub Rediu Mare, dealul Negăruș. Această apă udă partea de nord-est a satului Tăcuta, intră în sat printr-o albie adâncă, curge spre sud iar în dreptul morii sistematice se varsă în Cuțigna.

Pârâul Dumasca se formează de sub dealul Negăruș, la sud de Movila Scitului, din două locuri numite Răzlog și Toma. Trece prin mijlocul satului având o albie adâncă, străbate șesul Dumasca prin valea Grădinilor, intră în șesul Rediului, vărsându-se în Cuțigna în punctul Saivane.

Pâraiele mai sus amintite adunate de Cuțigna se întalnesc cu pârâul Codăești, Dobrovăț și pârâul Vidroaia vărsându-se în pârâul Vasluieț în dreptul dealului Burghele de lângă șoseaua națională.

Apele ce udă teritoriul comunei au cursul meandrat. În afară de acestea apar pânze de apă dispersate pe coaste, din complexul de marne și argile; ele apar sub formă de izvoare, răspândite pe teritoriul comunei și având denumirile: Plumbuita, Coasta Lacului, Hârtop, Coasta Dumei.

În afară de aceste ape curgătoare, menționăm că subsolul teritoriului comunei conține o bogată rețea de ape freatice, rețea ce este legată de structura geologică fiind cantonată în depozitele permeabile nisipoase ale sarmațianului și meoțianului. De asemenea se mai găsesc și în baza depozitelor cuaternare reprezentate prin aluviuni în șesuri, deluvii pe versanți și loëssuri, la adâncimi cuprinse între 2 și 10 metri. Eroziunile interne au adus la zi numeroase pânze acvifere sub forma unor izvoare cu debite destul de bogate care apar la diferite altitudini ceea ce indică existența mai multor pânze acvifere dispuse stratificat. Adâncimea acestora variază între 4 și 12 metri. Întâlnim de asemenea pânze cu apă la 1-4 metri, dispuse în lungul șesurilor precum și altitudini superioare ca în cazul fântânilor din pădurea Ruleni, din dealul Cujbei și din pădurea Prisaca, fântâni care se găsesc la altitudinea de 300 metri. Apele sunt în general sălcii, conțin carbonați și bicarbonați de calciu și chiar sulfați, iar cloruri foarte puține.

În perioada 1972-1973 s-a construit o acumulare zonală la punctul nord, Drumul Băncii, în bazinul Cuțignei, în apropierea pădurii Siliștea și Prisaca. Scopul acestei acumulări este atenuarea viiturilor de primăvară, irigarea a peste 500 ha de teren și să contribuie la creșterea producției piscicole a județului. Cifrele legate de construcția acestui baraj sunt:

Tabel 1: Barajul Tăcuta

Tot în anii ´70 pe teritoriul comunei Tăcuta s-au efectuat o serie de acțiuni de îmbunătățiri funciare pe pâraiele și versanții principali care făceau improprii pentru agricultură sute de hectare de teren. Dintre aceste lucrări amintim: trei canale colectoare ce străbat o porțiune de teren arabil și vatra satului Tăcuta; prin intermediul acestora, apele de șiroire dinspre dealul Dumasca au fost orientate spre albia principală. Lucrări mai complexe de combatere a eroziunii de adâncime s-au executat la Tăcuta, Mircești, Protopopești și Dumasca, ameliorative constând din valuri și canale, iar desecări la locul numit Iazul Sturzei (S. C. Enea 2003, p. 10).

I.5. VEGETAȚIE

Structura covorului vegetal, ca și cea a lumii faunistice din Moldova, influențată pregnant de relief și de condițiile pedoclimatice se caracterizează prin varietate și diferențieri zonale. Reprezentările cartografice ale Moldovei din secolul al XVIII-lea datorate lui Dimitrie Cantemir, Hora von Otzellowitz și F.G. Bowr relevă mari întinderi împădurite. Acest fapt se remarcă și în structura puternic mozaicată a pădurilor din această zonă, consecință a poziției sale de tranziție între arealul stejarului de la nord și al gorunului de la sud, fagul fiind și el prezent pe culmile mai înalte.

Stejarul, gorunul și fagul cu însoțitorii lor își suprapun arealele în cele mai variate combinații forestiere. Poziția de tranziție, marea diversitate a condițiilor ecologice (impuse de relieful accidentat, topoclimate, roci și soluri variate), evoluția postglaciară și dinamica vegetației și-au dat concursul la realizarea acestui mozaic forestier. Arborete din cele mai diverse tipuri alternează pe suprafețe restrânse după preferințe strict locale, adesea sfidând legea etajării în altitudine, încât orice încercare de delimitare devine dificilă (V. Băcăuanu și colab. 1980, p. 138).

În lungul pâraielor se întâlnesc formațiuni vegetale naturale ale luncilor (pajiști și arborete), determinate de prezența solurilor aluviale și lăcoviștilor inundate periodic și cu exces temporar de umiditate freatică, de umezeală relativă mai crescută a aerului și de frecvență mai mare a fenomenelor hidrometeorologice (rouă, brumă).

Pajiștele sunt alcătuite predominant din specii mezofile și mezohigrofile. Între gramineele care formează mai frecvent asociații, amintim: pirul târâtor (Agropyrum repens), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), pirul gros (Cynodon dactylon) la care se adaugă specii de trifoi, în special Trifolium repens și diverse alte dicotiledonate.

Vegetația lemnoasă alcătuită din esențe slabe ce se grupează sub formă de zăvoaie (sălcișuri, răchitișuri) preferă locuri mai umede din cuprinsul luncilor sau din vecinătatea imediată a apei râurilor. Sălcișurile (în care predomină Salix alba) și răchitișurile (formate din Salix trianda, Salix purpurea) independente sau în amestec sunt destul de răspândite.

Vegetația lemnoasă de esență mai tare este constituită din arbori de pădure ce cresc și pe pantele abrupte. Sunt cunoscute pădurile: Siliștea, Călina, Ruleni, Prisaca, Buzdugani, Larga, Ciomag. Esențele pe care le întâlnim pe acest teritoriu sunt: stejar, fag (Fagus silvatica) și teiul (Tilia tomentosa) care crează un topoclimat specific. Urmează apoi carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), paltinul (Acer pseudoplatanus), ulmul (Ulmus minor), jugastru (Acer campestre). Pe liziera pădurilor întâlnim și specii roditoare sălbatice de măr și păr pădureț, cireș sălbatic, coacăz, corn și alun. Nu lipsesc arbuștii: socul, porumbelul, măceșul, sângerul sau clocoticiul.

Vegetația palustră (de mlaștini) apare în mici areale disjuncte, localizate în microforme negative de relief cu înmlăștiniri permanente sau prelungite. Vegetația palustră este alcătuită din asociații de plante higrofile și hidrofile. Specii higrofile: rogozul (Carex riparia), pipirigul (Scirpus silvaticus), papura (Typha latifolia), stuful (Phragmitos communis), iar dintre speciile hidrofile amintim: lintița (Lemna trisulca), broscărița (Potamogeton natans), iarba broaștei (Hydrocaris marsusranae) (Ibidem, p. 141-142).

Câteva din plantele medicinale întalnite aici sunt: pătlăgina, mușețelul, pojarnița, lumânărica, isma, săpunarița, coada șoricelului, odoleanul, podbalul și pelinul.

La 6 august 1964 s-a descoperit de către profesorul universitar Constantin Dobrescu în albia minoră a pârâului Larga, la nord-est de Mircești, în solul aluvial lăcoviștit, o nouă specie a genului Agrostis. După examinarea unui mare număr de exemplare provenite din stațiunea de mai sus, unde crește constant această plantă, a comparărilor cu material ierbastic din străinătate și consultarea unei ample literaturi de specialitate s-a ajuns la concluzia că planta analizată ar fi unică pentru știință, nemaicunoscându-se deocamdată în altă localitate de pe Terra. Plantei i s-a dat denumirea de Moldavica (Agrostis moldavica) (C. Dobrescu 1965) și este expusă în laboratorul de botanică sistematică, Catedra de Botanică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

I.6 FAUNA

Fondul faunistic al comunei este compus din fauna terestră și fauna acvatică. Fauna terestră și-a restâns mult arealul și numărul datorită accentuatei reduceri a suprafeței pădurilor și a vânătorii neorganizate. Specii ca bourul, tarpanul (strămoșul calului moldovean), antilopa de stepă, brebul (castorul), ierunca, astăzi nu mai există.

Dintre mamifere sunt bine reprezentate cervidele. Astfel căprioarele (Capreolus capreolus) datorită măsurilor de protecție au atins o densitate apropiată de limita capacității de suport a biofondului. Suidele, reprezentate prin porcul mistreț (Sus scrofa) au ajuns să formeze populații numeroase. Dintre canide, lupul (Canis lupus) a ajuns la o densitate foarte redusă, iar vulpea (Canis vulpes) este în număr tot mai redus. Mustelidele sunt bine reprezentate în zona forestieră a podișului prin hermelina (Mustella erminea), nevăstuica (Mustella nivalis), dihorul (Mustella putoris); a fost semnalată și prezența bursucului (Meles meles).

Rozătoarele caracteristice acestei zone sunt: veverița (Sciurus vulgaris), șoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus). O frecvență apreciabilă o are iepurele (Lepus europaneus) care atinge aici o densitate de 10-20 exemplare la suta de hectare.

Păsările se găsesc în număr destul de mare și din grupe sistematice variate. Mai caracteristice pentru zona forestieră sunt picidele (ghionoaiele și ciocănitoarele), strigidele (răpitoarele de noapte) bine repezentate prin ciuful de pădure (Asio otus), huhurezul mic (Strix aluco), cucuveaua (Athene noctua). Cu frecvență apreciabilă întâlnim: cucul (Cuculus canorus), pupăza (Upupa epops), dumbrăveanca (Coracis garrulus), graurul (Sturnus vulgaris), mătăsarul (Bombycilla garrulus). Sitarul (Scolopax rusticola) este numai o pasăre în pasaj și poate fi întâlnit în toate pădurile primăvara timpuriu și toamna iar fazanul (Phazanus calchius) este colonizat. Foarte comune sunt: ubicvistele-vrabia (Passer domesticus), rândunica (Hirundo rustica), lăstunul (Delichon urbica).

Reptilele au puține specii: șarpele de pădure (Coluber longissimus), șarpele de alun (Coronella austrica), năpârca (Angius fragilis colchiaes), gușterul (Lacerta viridis) iar prin poiene și pajiști întâlnim șopârla (Lacerta agilis).

Amfibienii sunt întâlniți prin ochiurile mlăștinoase din această zonă: buhaiul de baltă (Bombina bombina), cunoscute broaște de lac (Rana esculenta), broasca râioasă verde (Bufo viridis) și broasca de mlaștină (Rana arvalis).

Litiera pădurilor, luminișurilor și scoarța copacilor sunt populate de numeroase nevertebrate: gastropode, miriapode, pseudoscorpionide și păianjeni (V. Băcăuanu și colab. 1980, p. 149-151).

Fauna acvatică este distribuită în mici areale disjuncte, condiționate de biotopurile specifice ale apelor stătătoare și cele ale apelor curgătoare. Mamiferele comune în apele stătătoare sunt șobolanul de apă (Arvicola terrestris) și chițcanul (Neomys fodiens).

Avifauna este reprezentată prin specii de rațe și gâște sălbatice, lișițe (Fulica atra), găinușa de baltă (Gallinula cheoropus); comune sunt și diverse specii de stârci și berze, egreta mică (Egretta garzetta) apare în unii ani deși nu este specifică zonei și pescărușul (Larus ridibundus).

Ihtiofauna este variată, pâraiele și bazinele de apă create fiind populate de specii de semimigratori și stagnofili. Speciile întâlnite: crapul (Cyprinus carpio), plătica (Abramis brama); stagnofili – linul (Tinca tinca), caracuda (Carassius carassius), băbușca (Rutibus rutibus). În iazuri și heleșteie au fost introduse și specii de crapi chinezești (Arystichthys ctenomophryngodon, Hypophthalmichthys) cu rezultate promițătoare. (Ibidem, p. 152-155).

I.5. SOLURILE

Vegetația și solurile înregistrează diferențieri locale în funcție de condițiile climatice și de cele geomorfologice. Limita dintre zona de silvostepă și domeniul forestier străbate ca o linie sinuoasă întregul podiș de la nord la sud, urmărind variațiile de altitudine care modifică întregul complex de condiții fizico-geografice (V. Băcăuanu 1983, p. 630-631). Aspectul de mozaic biopedologic este o consecință a poziției sale de tranziție între nordul și sudul Moldovei și a diversității morfologice și litologice.

Tipurile de sol ce predomină sunt cernoziomurile levigate reprezentate prin: cernoziom mediu și puternic levigat, cernoziom luto-nisipos și cernoziom coluvionat cu profil normal – orizontul A de 35-40 cm. Roca de bază pe care s-au format aceste tipuri de soluri este loëssul.

Cernozioumul levigat cu alcătuire lutoasă, mai apropiată de argiloasă și cu fertilitate ridicată îl întâlnim pe platouri slab înclinate și pe creste înguste ca: Prisaca, Hârtop, Grui și Siliștea. Cernoziomul mediu levigat este identificat pe o suprafață de 209,9 ha pe când cernoziomul puternic levigat pe o suprafață de 185,4 ha. Suprafața cernoziomului luto-nisipos și coluvionat însumează aproximativ 377 ha.

Către partea de nord-est întâlnim soluri brune de pădure podzolice și chiar sol podzolic cu profil normal, textură medie, al cărui proces de formare s-a identificat pe dealul Cujba, Prisaca, Călina și Pripoarele. Tipurile acestea de sol, răspândite pe dealurile înalte și pe terasele superioare au culoarea roșiatică sau brună cenușie și sunt sărace în humus. Suprafața ocupată de aceste soluri este de aproximativ 87 ha. Se mai întâlnesc asemenea soluri, însă humificate cu slabe nuanțe de podzolire în partea de nord a satelor Focșasca, Mircești și Protopopești, pe o suprafață de 119,6 ha.

Pe văile cu aspect de luncă găsim ca substrat aluviuni cu textură luto-nisipoasă și sol nisipos moderat format pe nisipuri la vest de Protopopești, sud de Mircești și Dumasca, pe o suprafață de 179,4 ha (Șt. Ciudin 1980, p. 14).

Solurile descrise sunt indicate pentru cultura cerealelor cu excepția solului brun de pădure și aluviunilor folosite pentru cultura pomilor, iar cele nisipoase sunt favorabile dezvoltării viței de vie.

Dintre solurile intrazonale se remarcă regosolurile, consecință directă a proceselor de versant de pe cuestele abrupte ale Vasluiețului sau de pe suprafețele arabile cu pante mai mari de pe platourile structurale cu calcare la zi, precum și peticele reduse de sărături și lăcoviști din luncile pâraielor principale (I. Stănescu, P. Poghirc 1992, p. 532).

În anul 1960 s-a studiat compoziția chimică a solului după probele luate din stratul arabil de către specialiști. În ceea ce privește conținutul de fosfor asimilabil, se observă că predomină, în mod aproape egal, solurile sărace în fosfor (28%) și cele bogate (38%), iar cele mijlocii (34%). Referitor la potasiul asimilabil situația se prezintă cu mult mai bine, în sensul că majoritatea solurilor (83%) sunt bogate sau foarte bogate în potasiu și numai 17% sunt mijlocii. Bogăția în potasiu se datorează substratului bogat în marne și luturi loëssoide pe s-au format solurile (Șt. Ciudin 1980, p. 15).

În prezent se constată o scădere a calității solurilor și o creștere a suprafeței de soluri degradate din cauza suprapășunatului și a exploatării agricole neraționale.

CAPITOLUL II. SITURILE ARHEOLOGICE ENEOLITICE DIN MOLDOVA – GENERALITĂȚI

Eneoliticul reprezintă faza evoluată a neoliticului și se caracterizează prin dezvoltarea metalurgiei aramei, afirmarea unor noi culturi cu ceramică pictată, dintre care cea mai cunoscută este cultura Cucuteni. În cadrul culturii neolitice încă de la începutul mileniului al V-lea î.Hr. apare metalurgia cuprului, atunci când începe să crească considerabil și numărul obiectelor de aramă, ele coexistând cu cele din piatră (http://istorie-edu.ro/index.html, 2.05.2015).

Chalcoliticul, termen întrebuințat în Balcani și Europa Centrală pentru același fenomen cultural, pentru aceleași ansambluri de vestigii pentru care arheologii români folosesc sinonimul eneolitic a reprezentat apogeul civilizației pre-indo-europene.

O graniță între cele două epoci, neolitic și eneolitic, nu poate fi trasată decât imaginar, existând civilizații în care diferențele sunt vizibile iar în altele nu sunt prea clare.

Conținutul perioadei eneolitice nu se limitează doar la prezența sau lipsa aramei în anumite contexte arheologice (care poate fi pusă și pe seama hazardului descoperirilor) sau la modul de obținere a pieselor de metal (fie din material nativ, aur sau cupru, fie prin extragere din minereuri; cu prelucrare, fie prin batere, la rece sau la cald, fie prin turnare în tipare), precum și la dimensiunile acestora (obiectele mai mari conțin o cantitate importantă de metal și presupun folosirea unei tehnologii de tip metalurgic), ci incumbă o serie de trăsături mult mai complexe, care caracterizează societatea neolitică, pe ansamblul ei, într-un anume moment, superior, al evoluției (Nicolae Ursulescu 2007, p. 9). Caracteristicile acestei perioade se referă mai ales la modificările petrecute în diferite domenii cum ar fi: apariția lucrărilor de fortificare, așezarea locuințelor după un anumit plan, se delimitează spațiile destinate celor decedați de cele rezervate locuirii, apărând cimitire (necropole = orașe ale morților), în timp ce în neoliticul propriu-zis mormintele erau plasate între locuințe sau chiar sub podeaua acestora (Ibidem, p. 10).

Eneoliticul s-a impus pe întreg teritoriul României și se împarte în: Eneoliticul timpuriu (cca 5000-4500 î.Hr.) reprezentat prin culturile Boian, Precucuteni și aspectul cultural Stoicani-Aldeni și Eneoliticul dezvoltat (cca 4600/4500-3800/3700 î.Hr.) reprezentat prin cultura Gumelnița și cultura Cucuteni (http://istorie-edu.ro/index.html, 2.05.2015).

Cultura Precucuteni reprezintă cultura premergătoare celei a ceramicii pictate, aplicată înaintea arderii ceramicii, ce face parte din marele complex Cucuteni-Ariușd-Tripolie, după cum arată și denumirea. Denumirea a fost dată de profesorul Radu Vulpe, în anul 1936, când a comunicat la Oslo că în săpăturile sale de la Izvoare, județul Neamț, a fost identificată stratigrafic o fază anterioară culturii Cucuteni, numită pentru prima oara cu această ocazie „strat precucutenian” (S. Marinescu-Bîlcu 1974, p. 11).

Pentru cultura Precucuteni au fost determinate 3 faze (I, II, III), clasificare realizată pentru prima dată de Vladimir Dumitrescu:

Prin cercetările efectuate la Traian-Dealul Viei s-a pus în evidență un orizont cultural mai timpuriu decât cel de la Izvoare ceea ce reprezintă o fază inițială a culturii (Precucuteni I), răspândită în Moldova și sud-estul Transilvaniei (N.Ursulescu 2006, p. 11). Locuințele primei faze erau fără platformă cu o formă dreptunghiulară, dar cu colțurile rotunjite, construită din chirpici cu impresiuni de nuiele, ce conținea pleavă, iar lipitura pereților era dintr-o pastă fină cu nisip (S. Marinescu-Bîlcu 1974, p. 26). Uneltele acestei prime faze a culturii Precucuteni includeau următoarele tipuri: lame retușate cu retușe dispuse oblic, piese componente pentru seceri, răzuitoare, etc. materialul de confecționare folosit fiind silexul de culoare neagră și brun închisă (Ibidem, p. 40). În această faza se cunosc trei categorii de ceramică: o ceramică fină, lucrată dintr-o pastă omogenă, o ceramică cu multă pleavă, pietricele și cioburi pisate în compoziție și o a treia mai grosieră cu paie tocate în compoziție (Ibidem, p. 55). Formele ceramice, cupe, vase cu corp arcuit și deschidere evazată, străchini și capace cu butoni sunt decorate cu excizii, incizii, încrustate cu alb, motivele decorative principale fiind benzile geometrice și spiralele (C. M. Mantu 1998, p. 35).

În cea de-a II-a fază a culturii Precucuteni, în ceea ce privește tipul de locuințe, se continuă tradiția primei faze. Se construiesc locuințe spațioase, din lemne, șipci și nuiele împletite, peste care se aplică un strat gros de lut amestecat cu pleavă și mai ales cu paie tocate (S. Marinescu-Bîlcu 1974, p. 29). Ceramica acestei faze se împarte în trei categorii, cu pasta fină și bună, având în compoziție cioburi pisate și uneori pietricele, în culori diverse de cenușiu, brun-cenușiu și brun-roșcat (Ibidem, p. 64). Începând cu această etapă se observă și utilizarea culorii roșii după ardere, tehnică ce se păstreză și în faza următoare. Formele ceramice ale primei faze se mențin, dar apar și modificări sub forme noi, un anumit gen de cupă, castron cu picior, sau suporturi ce vor avea o evoluție proprie în etapa următoare (C. M. Mantu 1998, p. 35).

În faza a III-a, cu durata cea mai mare, comunitățile își extind arealul de locuire până spre Nipru, inclusiv zona de silvostepă de la est de Nistru, arheologii ucraineni numind această fază Tripolie A.Spre sud, comunitățile Precucuteni au intrat în contact și au avut legături cu cele Hamangia, dar și cu comunitățile culturii Boian din faza finală și de trecere spre Gumelnița; din sinteză între aspectele culturale din nord-estul Munteniei și sudul Moldovei a rezultat aspectul cultural Aldeni-Stoicani-Bolgrad. În urma acestor influențe, comunitățile Precucuteni încep treptat să utilizeze elemente de pictură cu alb și roșu, dar și cu grafit, înainte sau după arderea vaselor, realizându-se astfel trecerea spre cultura Cucuteni propriu-zisă (I. C. Nicu 2013, p.103).

Dimensiunile locuințelor acestei faze variau. Tot acum au fost descoperite și resturile unei locuințe cu platformă, cu impresiune de bârne pe partea inferioară, plană și bine netezită pe cea superioară. Construcțiile sunt solide, din lemnărie și lut, și au uneori, încă din prima fază, platforme de lut ars (S. Marinescu-Bîlcu 1974, p. 30). Materialul și tehnica de confecționare a uneltelor și armelor păstrează tradiția fazelor precedente. În faza Precucuteni III se folosește pentru prima oară arama pentru confecționarea podoabelor și a unor unelte simple (Ibidem, p. 51). În această ultimă fază a culturii Precucuteni se folosește pictarea cu roșu după ardere și cea cu alb înainte de ardere, probabil sub influența culturii Gumelnița, dar întotdeauna împreună cu alte tehnici decorative, ca de exemplu canelurile sau inciziile (C. M. Mantu 1998, p. 36).

Cercetările arheologice realizate până în prezent arată faptul că în cazul culturii Precucuteni se pot defini mai multe zone, în cadrul cărora există o cercetare relativ uniformă (ca densitate a așezărilor), dar între care sunt diferențe mari privind numărul de așezări ale acestei culturi. De aceea, în acest moment, arealul care poate oferi informațiile cele mai detaliate despre utilizarea spațiului geografic de către aceste comunități îl reprezintă zona bazinului hidrografic al râului Bahlui (M. C. Văleanu 2003, p.13). În acest areal au fost descoperite 34 de așezări ce aparțin culturii Precucuteni care din punct de vedere administrativ se află exclusiv în județul Iași, distribuția geografică a acestora prezentându-se astfel: cea mai sudică așezare „La Basculă” din comuna Voinești, cea mai nordică „Dealul Tabla Ulucilor” din comuna Deleni, cea mai vestică „Lângă Pod” din Băiceni, comuna Cucuteni, iar cea mai estică așezare „La ieșirea din sat” din comuna Holboca. Totuși, în ultimii ani, cercetările efectuate în bazinul Bahluiețului, ne arată o densitate și mai mare a locuirilor Precucuteni, doar în acest areal întâlnindu-se nouă puncte (D. Boghian, S. C. Enea et alii 2014, p. 166 și planșa CXXIII).

Zona de sud a Moldovei, cuprinsă între Carpați și Marea Neagră a reprezentat o poartă de trecere între sud și nord, la care, dacă adăugăm caracteristicile mediului natural, au influențat decisiv dezvoltarea comunităților umane din această zonă. Sub context socio-istoric, dezvoltarea în arii apropiate ale unor complexe culturale eneolitice puternice, ca Ariușd-Cucuteni-Tripolie în nord și în sud cel gumelnițean, creează, inevitabil, zone de întrepătrundere sau zone în care scchimburile culturale sunt deosebit de intense, care generează apariția unor aspecte culturale particulare, cu evoluție diferențiată față de complexele culturale care le-au generat. Acesta este și cazul aspectului cultural Stoicani-Aldeni, rezultat ca urmare a asocierii elementelor sudice ale fazei de tranziție de la cultura Boian la Gumelnița, cu cele nordice de la sfârșitul culturii Precucuteni și începutul culturii Cucuteni (M. C. Văleanu 2003, p.7). Aria de formare etno-culturală a aspectului neo-eneolitic Stoicani-Aldeni coincide cu zona geografică de la curbura Carpaților (I. T. Dragomir 1983, p. 11).

Locuințele acestei civilizații se caracterizează prin gropi de bordeie și podine de lut bătătorit, de dimensiuni variabile, locuințe cu pereții din paiantă, construite cu materiale din resurse locale, folosindu-se furcile groase și parii intercalați din jighiuțe de stuf (Ibidem, p. 24, 27, 29). Uneltele și armele erau confecționate din silex (răzuitoare, dăltițe, nuclee de silex), piatră (percutoare, râșnițe, topoare) și din os și corn, obiectele de aramă fiind rar întâlnite în aria de răspândire a aspectului cultural Stoicani-Aldeni (Ibidem, p. 49). Ceramica este cea de bună calitate și ceramică fină, modelată din pastă relativ compactă, conținând cioburi pisate mărunt, mici bucăți albe de calcar și firișoare de nisip (Ibidem, p. 53).

Numărul așezărilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni descoperite este de peste 100 însă dintre acestea în zona Moldovei se întâlnesc un număr de 45. Astfel în acest areal distribuția geografică a așezărilor se prezintă astfel: cea mai sudică așezare „Mălina” din comuna Smârdan, județul Galați, cea mai nordică „La Școală” din comuna Rebricea, județul Vaslui, cea mai vestică „Dealul Mira” din Bonțești, comuna Cârligele, județul Vrancea, cea mai estică „La Sud de Școală” din comuna Berezeni, județul Vaslui.

Dintre cele 45 de așezări vom prezenta câteva caracteristici ale așezarii „Dealul Mira” din Bonțești, comuna Cârligele, județul Vrancea. Acest sit arheologic se află pe promontoriul unei terase, la 120-200 m est de torentul Mira, pe partea dreaptă a acestuia, torent ce se varsă în râul Milcov. Săpăturile arheologice întreprinse aici au scos la iveală un strat arheologic gros de circa 5 m, în care au fost decoperite urme de locuințe, gropi menajere, ceramică, unelte, arme și diferite alte obiecte de piatră, os, silex, lut ars. Stațiunea a fost parțial distrusă de torenți (M. C. Văleanu 2003, p. 108).

Cultura Cucuteni este cea mai spectaculoasă și intens cercetată dintre toate civilizațiile neo-eneolitice cunoscute în această regiune, atât sub raportul creației, cât și sub raportul numărului de așezări cunoscute. Chiar dacă prin caracteristicile sale, aceasta a atras încă de la început interesul arheologilor români și străini, astăzi, la aproape 130 ani de la descoperirile de la Cucuteni, această civilizație are încă multe de oferit și numeroase aspecte ale vieții respectivelor comunități de clarificat.

Cultura Cucuteni, denumită astfel după stațiunea eponimă de pe Dealul Cetățuia, din satul Băiceni, comuna Cucuteni, județul Iași, a apărut în centrul și vestul Moldovei, precedând ultima fază a culturii Precucuteni III, pe fondul unor influențe ale culturilor Gumelnița și Petrești. Practic, descoperirea civilizației Cucuteni a marcat începuturile cercetărilor arheologice din estul României, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în 1884, când folcloristul ieșean Th. Burada a semnalat această așezare atrăgând atenția autorităților asupra diferitelor materiale arheologice care se distrugeau și se pierdeau, odată cu extragerea pietrei de pe dealul Cetățuia.Primele cercetări au fost efectuate de către Nicolae Beldiceanu în anul 1885 alături de D. Butculescu, iar mai târziu, în 1887 s-a alăturat și Grigore C. Buțureanu, sesizând importanța acestei stațiuni (D. Boghian 2004, p. 39).

Așezările cucuteniene sunt răspândite pe o suprafață de aproximativ 55000 km², conturându-se o arie ce cuprinde sud-estul Transilvaniei și aproape întreaga Moldovă, cu excepția extremei sudice (D. Monah, Ș. Cucoș 1985, p. 178).

Cultura Cucuteni se împarte în trei faze (A, A-B și B), fiecare, la rândul ei, împărțindu-se în numeroase subfaze (D. Boghian, S. C. Enea et alii 2014, p. 148).

Prima subfază (A1) este mai degrabă intuită de către marele arheolog Vladimir Dumitrescu, conform schemei lui de periodizare, decât dovedită științific, cuprinde, probabil, așezările unde se observă un amestec de ceramică bicromă (alb și roșu)ncu ceramica incizată. În subfaza A2, pe lângă pictura bicromă apare și cea tricromă (alb, roșu și, cu rol secundar, negrul, pentru a delimita motivele principale, trasate cu alb/roșu sau roșu/alb), cele două categorii fiind în procentaj egal, sau cea tricromă este ușor preponderentă (D. Monah, Ș. Cucoș 1985, p. 35). Pentru subfaza A3, ceramica bicromă dispare în întregime, fiind înlocuită de cea tricromă în asociere cu o mică cantitate de ceramică cu decor incizat sau adâncit, specifică anumitor aspecte locale (C. M. Mantu 1998, p. 37). Trebuie menționat că, această subfază, este cea mai importantă, mai răspândită și mai bine cercetată din întregul complex cultural. Ceramica subfazei A4 ccuprinde o specie bicromă canelată precum și elemente care indică tranziția spre faza Cucuteni A-B (D. Monah, Ș. Cucoș 1985, p. 35).

Ceramica fazei A-B are un decor realizat prin împunsături și incizii și unul realizat cu șnurul răsucit și înfășurat. Pictura fazei A-B nu mai este realizată pe toată suprafața vasului, fiind dispusă în funcție de părțile constitutive ale vasului. Domină culoarea neagră în detrimentul celei albe; acum dispar și inciziile (C. M. Mantu 1998, p. 38).

Faza Cucuteni B, definită ca fiind ultima în dezvoltarea culturii Cucuteni, a fost de-a lungul timpului împărțită în trei etape și secvențe de evoluție (D. Monah, Ș. Cucoș 1985, p. 36). În această fază formele vaselor sunt mai evoluate în principal prin dimensiuni, în desfășurarea motivelor decorative, pictate cu o singură culoare, negrul sau roșul, albul având un rol secundar (http://romaniaistorica.ro, 10.05.2015).

Locuința „standard” a culturii Cucuteni este imaginată ca o construcție dreptunghiulară, cu o suprafață ce variază între 40 și 100 m.p., având podeaua sub forma unei platforme construite din trunchiuri de copaci și/sau bârne, peste care s-a aplicat un strat de lut amestecat cu pleavă. Pereții au fost realizați din lut aplicat peste un schelet de pari și nuiele. Singurul element mai bine păstrat (și care a putut fi studiat minuțios) rămâne, totuși, platforma, arsă incidental, după unii, intenționat, după alții (N. Ursulescu 2006, p. 105-106).

Au fost diferențiate două tipuri de așezări: compacte (reprezentate de majoritatea stațiunilor cucuteniene, amplasate pe o formă de relief determinată: promontoriu, fragment de terasă, mamelon, interfluviu, grind, insulă, etc.) și răsfirate (așezări aflate pe locuri deschise, fără limite naturale sau artificiale bine individualizate). Un alt criteriu de diferențiere a așezărilor este în funcție de durata de viață: așezări de durată, cu un strat gros de depuneri arheologice, respectiv sezoniere. O altă diferențiere este cea în funcție de mărimea așezărilor, numărul de locuințe, dar și de felul cum erau dispuse casele: în cerc (oval, cercuri concentrice), în șiruri paralele sau în grupuri, aranjate probabil după anumite criterii de organizare socială, spirituală, etc. (D. Boghian 2004).

O ocupație importantă a comunităților Cucuteni a fost alături de agricultură și creșterea animalelor producerea ceramicii (C. M. Mantu 1998, p. 55).

Cultura Cucuteni se caracterizează printr-o ceramică deosebit de fină, pictată în trei culori (alb, negru, roșu). Motivele ornamentale sunt realizate cu un deosebit simț al ritmului și armoniei culorilor, împodobite cu desene zoomorfe. Banda spiralică în formă de „S” este motivul principal al acestui ornament și spirele cuprind întreaga suprafață a vasului, uneori și cea interioară. Alături de aceste vase pictate, gustul pentru artă și-a găsit expresia în plastica de lut reprezentată prin figurine zoomorfe și antropomorfe, în special statuiete feminine, toate având legătură cu practicile religioase și cultul fertilității (A. Neagu 1970, p. 10-11, C. M. Mantu 1998, p. 58).

O altă îndeletnicire a fost legată de confecționarea uneltelor și a armelor din materiale ca silexul și piatra (C. M. Mantu 1998, p. 56).

II.1. SITUL ARHEOLOGIC DIN TĂCUTA. ISTORICUL CERCETĂRILOR

Pe promontoriul din marginea de SSV a satului Tăcuta, numit de locuitori Dealul Miclea sau Paic există o interesantă stațiune arheologică; aceasta a fost identificată la mijlocul anilor 50 de către învățătorul Ștefan Ciudin, însă, până în 2011 nu a intrat în atenția specialiștilor (Ș. Ciudin 1980; G.Coman 1980, p. 241).

Situl arheologic din Tăcuta, județul Vaslui este localizat pe lobul estic al Dealul Miclea și are o orientare NV-SE, la confluența dintre pâraiele Cuțigna și Larga. Așezarea preistorică de aici are o suprafață de aproximativ 7 ha, fiind amplasată la 500 m SV de Tăcuta, la o altitudine cuprinsă între 160 și 166,5 m.

Cercetarea acestei așezări s-a desfășurat în mai multe etape, în anii 2011-2014; cercetarea arheologică a fost una de evaluare/dignostic în anii 2011 și 2012, iar din 2013 situl a intrat într-un proiect de cercetare arheologică sistematică. Colectivul științific este coordonat de conf. univ. dr. Dumitru Boghian de la Facultatea de Istorie și Geografie a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și prof. dr. Sergiu-Constantin Enea de la Liceul Teoretic Ion Neculce, Târgu Frumos, jud. Iași, la care se adaugă arheologul Ciprian-Cătălin Lazanu de la Muzeul Județean de Istorie „Ștefan cel Mare” din Vaslui, colegi de la Platforma de cercetare interdisciplinară „Arheoinvest” din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași și studenți de la universitatea suceveană.

Așezarea pre/protoistorică de la Tăcuta este cunoscută prin cercetările perieghetice efectuate în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acest sit a intrat, între anii 2011-2012 într-un proces de evaluare arheologică, prin metode neintruzive (studierea hărților istorice și topografice, ortofotoplanurilor, ridicare topografică, scanare magnetometrică, carotări, periegheze etc.) și intruzive (D. Boghian, R. Pîrnău, S. C. Enea, C. Lazanu 2014, p. 285). Cercetarea intruzivă a constat într-o săpătură de diagnostic arheologic (sondaj), care a vizat obținerea de informații privind stratigrafia sitului, apartenența cultural-cronologică și distribuția spațială a materialelor și complexelor arheologice, precum și a stării de conservare a patrimoniului, având în vedere că în zonă a fost practicată o agricultură mecanizată intensivă. În acest scop, a fost trasată secțiunea SI/2011, de 20 m lungime și 2 m lățime, extinsă prin deschiderea unor casete din traseele secțiunilor SII și SIII/2011, aprox. 50² (Cronica cercetărilor arheologice din România, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4870, 5.05.2015).

Au fost identificate complexe aparținând fazei A3 a culturii Cucuteni (eneoliticul dezvoltat), și fazei târzii a epocii bronzului (cultura Noua, cu moșteniri de tip Monteoru și Costișa).

Pentru faza Cucuteni A3 au fost delimitate mai multe complexe arheologice și anume: două locuințe de suprafață (L1/2011 și L2/2013), complexe gospodărești: o vatră, un cuptor, un vast complex ceramic și de prelucrare a cornului/osului și două gropi menajere (Gr.1/2011 și Gr.2/2013) toate acestea găsindu-se răspândite pe o suprafață de 7 ha. În partea de NNV-NNE a dealului, au fost descoperite în suprafețele cercetate prin sondaj șapte morminte din necropola de epoca bronzului (D. Boghian, S. C. Enea, C. Lazanu 2014, p. 416).

Locuința cucuteniană (L1/2011) apare sub forma unor lutuieli masive de pereți, amestecate cu ceramică pictată și grosieră, plastică antropomorfă și zoomorfă, unelte litice și resturi osteologice la adâncimi cuprinse între -0,30 și -0,60 m.

Complexul gospodăresc adiacent locuinței a fost identificat la -0,40-0,70 m partea superioară caracterizându-se printr-o cantitate mare de ceramică pictată sub diverse forme ca: vase suport, amfore, boluri, străchini și vase de provizii. Tot în cadrul acestui complex se distinge și o zonă care poate fi interpretată ca un atelier de prelucrare a cornului/osului datorită acumulării pe un spațiu relativ restrâns a unui număr mare de unelte de corn și os, a unor topoare de piatră și a mai multor coarne de cervidee (Cronica cercetărilor arheologice din România, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4870, 5.05.2015).

Groapa Gr.1/2011 săpată pentru extragerea argilei, a fost umplută în timp cu resturile unui atelier de olar. Aceasta a apărut la -0,30 m sub forma unei aglomerări circulare de materiale ceramice pictate, pietre, puține oase, scoici și melci, plastică, lipituri răvășite de vatră, tipar de lut, „bulgărași” de hematit, depuse în straturi de lut cenușos, căpăcuite pe anumite porțiuni cu lentile argiloase de nivelare (D. Boghian, S. C. Enea, C. Lazanu 2013, p. 205).

Complexele încadrate în faza târzie a epocii bronzului: fragmente de ceramică de tip Monteoru și Costișa se găsesc răspândite printre complexele culturii Cucuteni. Mormintele (M1, M2, M3 și M4) au fost descoperite în urma cercetărilor desfășurate în campaniile din 2011 pe traseul secțiunii SI la adâncimi cuprinse între -25 și -80-85 m, iar mormintele (M5, M6 și M7) au fost descoperite în anul 2012 la adâncimi cuprinse între -0,30 și -0,70, dintre acestea 5 sunt de inhumație (M1, M3-4, M6-7) și 2 de incinerație (M2, M5).

Plastica antropomorfă și cea zoomorfă reprezintă o importantă categorie de descoperiri arheologice din situl de la Tăcuta. Statuete întregi și fragmentate, în număr total de 72 de artefacte au fost descoperite atât la suprafață în solul arabil actual, în stratul de cultură și în solul vegetal (39 de bucăți) cât și în cadrul complexelor (33 de bucăți) (D. Boghian, S. C. Enea, C. Lazanu 2014, p. 416).

În ceea ce privește materialul de confecționare, în cadrul lotului de statuete antropomorfe de la Tăcuta, piesele au fost lucrate din trei tipuri de pastă: o argilă cu mult nisip în compoziție, densă, arsă la brun-cenușiu, o argilă mai bine epurată și frământată cu incluziuni naturale (de nisip și microconcrețiuni calcaroase) și artificiale în compoziție, în special fragmente ceramice mărunțite și dintr- o argilă foarte bine epurată, foarte densă, fără sau cu foarte puține incluziuni, mai ales fragmente ceramice fin măcinate și prin trei modalități de modelare: piesele mici și foarte mici au fost modelate dintr-o singură bucată căpătând astfel o rezistență mai mare, piesele mijlocii, mari și foarte mari au fost modelate din două sau trei părți, două bucăți pentru bazin și picioare și una pentru cap și trăsăturile faciale sau din mai multe bucăți (Ibidem p. 417, 418)

Numărul mare de statuete antropomorfe și zoomorfe descoperite la Tăcuta arată specificul sitului care a funcționat, probabil, ca un centru de olărit microzonal (Ibidem p. 421).

Prin evaluare și diagnosticul arheologic s-a constatat că situl pluristratificat de la Tăcuta – Dealul Miclea prezintă zone cu complexele arheologice foarte bine păstrate, în ciuda lucrărilor agricole intensive, și poate să intre într-un program de cercetare arheologică sistematică și interdisciplinară, fiind corespunzător pentru derularea activităților unui șantier arheologic – școală. Cercetările magnetometrice vor continua și în alte puncte ale sitului, pentru definirea ansamblului planimetriei zonei arheologice de aici.

Întreaga documentație de șantier se păstrează la Universitatea "Ștefan cel Mare" din Suceava, iar vestigiile arheologice sunt depozitate, prelucrate și valorificate la Muzeul Județean "Ștefan cel Mare" din Vaslui, în conformitate cu protocolul încheiat între instituții (Cronica cercetărilor arheologice din România, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4870, 5.05.2015). Perieghezele efectuate au condus la identificarea a două noi situri, care completează harta arheologică a zonei: Tăcuta-Dealul Siliștea (Barajul/Acumularea Tăcuta), cu materiale ceramice și osteologice încadrate în cultura Noua și Rediu-Galian-Siliștea, comuna Codăești, vatra unei așezări medievale (sec. XV-XVII) și o necropolă medievală târzie (sec. XVII-XVIII) (D. Boghian, S. C. Enea, C. Lazanu 2013, p. 205).

CAPITOLUL III. POTENȚIALUL TURISTIC AL SITURILOR ȘI AL PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC ENEOLITIC DIN MOLDOVA

Atractivitatea turistică a unui sit arheologic, a șantierului de săpături în sine nu este foarte mare, nu putem spune că un număr consistent de turiști ar fi interesați să viziteze un asemenea loc în afară de cei care cercetează aceste locuri, vizitatori în scopuri științifice, sau cei pasionați de istoria românilor și de cunoașterea identității noastre ca și popor. Cu toate acestea știm că siturile, fie ele istorice, arhitectonice sau arheologice stau la baza formării unui anumit tip de turism, cel de patrimoniu ce face parte din turismul cultural, formă a turismului ce este în plin avânt în Europa, astfel putem vorbi de un potențial turistic ridicat.

În capitolul anterior am vorbit despre siturile arheologice eneolitice, despre civilizațiile specifice Eneoliticului de la est de Carpați (Precucuteni, aspectul cultural Stoican-Aldeni și Cucuteni) și despre modul în care un loc aparent nesemnificativ, un oarecare deal, poate reprezenta un adevărat izvor de istorie, cultură și tradiție, în urma demarării cercetărilor și săpăturilor de pe Dealul Miclea din Tăcuta, județul Vaslui. Toate acestea, adunate, nu reprezintă decât adevărate surse sau resurse de dezvoltare a turismului cultural istoric. În cele ce urmează vom prezenta câteva din muzeele din regiunea istorică Moldova ce abundă de vestigii istorice aparținând civilizațiilor menționate mai sus și vom încerca să demonstrăm potențialul turistic al patrimoniului arheologic eneolitic din acest areal.

III.1. MUZEUL CIVILIZAȚIEI CUCUTENI DIN IAȘI. MUZEUL ARHEOLOGIC DE SIT DIN CUCUTENI