. Potentialul Turistic al Patrimoniului Imaterial din Bucovina

„Bucovina de aur” este un dar ceresc.

O lume vrăjită, cum nimeni nu ar mai

crede că există, pe care o poți descoperi

pur și simplu la fiecare pas cu privirea.

Capitolul I

Introducere

Țara noastră este deținătoare a unui tezaur imens de vestigii arheologice, monumente istorice, de artă sau de arhitectură, ca și a unui inestimabil patrimoniu etnofolcloric, care atestă evoluția și perenitatea pe aceste meleaguri, dezvoltarea culturii și artei poporului român, tot acest fond cultural-istoric formează o parte însemnată a ofertei turistice și o componentă a imaginii turistice a României pe piața internațională.

Originalitatea și bogăția patrimoniului etnografic și folcloric din România, indiferent de specificul și locul unde se află și se afirmă, contribuie substanțial la cunoașterea rădăcinilor multimilenare ale civilizației și culturii populare românești, a originii și continuității poporului român, a spiritului de ingeniozitate și inventivitate, a conștiinței de făuritor al istoriei sale, al aportului său la cultura europeană și universală, de aceea a vizita România și a cunoaște acest imens și original patrimoniul cultural din realitatea directă și din muzee înseamnă a cunoaște direct, mai în profunzime, esența spiritualității neamului românesc.

Patrimoniul cultural, o resursă fragilă și limitată, este amenințat cu deteriorarea sau pierderea iremediabilă datorită nu doar scurgerii timpului și schimbării societății, dar și marilor schimbări economice și sociale din ultimii ani, între care: schimbări în regimul de proprietate al terenurilor și al clădirilor, deschiderea granițelor și creșterea traficului ilicit de bunuri culturale, instabilitatea legislativă și diminuarea capacității de aplicare a legilor – abolirea unei legi și înlocuirea ei prin legi incomplete, o nouă legislație de ocrotire a patrimoniului apărând abia după zece ani.

Lipsa de educație și de informare a publicului, sărăcia sau bogăția acumulată rapid și tentația unor câștiguri imediate – fie prin reutilizarea ca material de construcție a unor monumente în ruină, vinderea pe nimic a unor bunuri de familie sau prin distrugerea unor clădiri istorice pentru ridicarea unor urâte și prost integrate în ambient construcții noi – contribuie la pierderea sau distrugerea valorilor artistice, sentimentale și memoriale create de generațiile trecute. La acestea se adaugă slaba dotare a instituțiilor abilitate să protejeze patrimoniul, neimplicarea autorităților locale și slaba comunicare între persoanele și organizațiile care ar trebui să colaboreze pentru păstrarea patrimoniului cultural.

Sărăcia accentuată, mutațiile economice, demografice și sociale din România în perioada de după 1990 au accentuat lipsa de interes pentru vestigiile trecutului, sacrificarea acestora pentru interese meschine și câștiguri imediate. Opinia publică este slabă și neobișnuită să reacționeze sau să se solidarizeze pentru o cauză de acest fel. Organizațiile neguvernamentale din domeniu au un număr redus de membri și o capacitate limitată de influențare. Majoritatea derulează simpozioane cu fonduri externe, acțiuni sporadice, mai ales de reacție la unele inițiative periculoase pentru integritatea patrimoniului cultural (un exemplu recent, Dracula Park) sau pentru afectarea unor obiective culturale. Presa mai semnalează, tot ca reacție post-factum, distrugeri de patrimoniu, neglijențe și ilegalități în domeniu, o proastă gestionare a fondurilor existente, atâtea câte sunt, și neaplicarea sau interpretarea abuzivă a legislației.

Pentru ca legislația să fie aplicată, ea trebuie să fie în primul rând mai bine înțeleasă. Mulți dintre cei care ar trebui să contribuie la depistarea, ocrotirea și punerea în valoare a patrimoniului nu au o pregătire de specialitate în domeniu. Fără implicarea autorităților locale, a comunităților și a cetățenilor, adică a celor care au contact zilnic cu patrimoniul, nici o prevedere a legii, oricât de judicioasă nu are șanse de aplicare. Patrimoniul cultural aparține oamenilor care l-au moștenit și ei trebuie să fie ajutați să-l înțeleagă și să-l prețuiască.

Capitolul II

Turism cultural – concepte și definiții

2.1. Turismul – delimitări conceptuale generale

2.1.1. Turismul și turistul

Turismul este considerat a fi una dintre minunile timpurilor moderne, prin amploarea și cuprinderea căpătate. A apărut încă din Antichitate, dar a îmbrăcat haine diferite, specifice vremurilor mereu în schimbare pe care le-a servit, îmbogățindu-și conținutul și mărindu-și sfera de activitate. A început ca un divertisment al „elitei” de a-și ocupa timpul liber, al persoanelor avute sau al familiilor acestora, dar și al unor intelectuali (artiști, literați), dornici să se deplaseze înalte locuri decât cele în care își duceau traiul zilnic. În timp însă, prin amploarea participanților, a devenito activitate de masă. O lungă perioadă de timp a fost considerat o activitate economică (de transport sau comercială), de obicei profitabilă pentru cei ce o organizau. În epoca actuală este caracterizat tot mai mult ca o industrie, ce a început să crească timid după al doilea război mondial, o dată cu industrializarea și urbanizarea, când încă puțini oameni circulau în interes turistic. Turismul este, prin esența lui, un fenomen geografic.

La începutul secolului al XIX-lea, Simon („Voyage d’un francai sen Angleterre”, 1816”) considera turismul ca fiind sinonim cu călătoria. Călătoria (vilegiatura, voiajul) sau sejurul de agrement devin inseparabile de noțiunea de turism, o dată cu înmulțirea stațiunilor termale și balneare. La sfârșitul aceluiași secol (Dicționarul Littré), turismului era definit ca o călătorie și o dorință de „curiozitate”.

În concepția actuală a Organizației Mondiale a Turismului (O.M.T.), turismul cuprinde activitățile unei persoane care călătorește în afara mediului său obișnuit, pentru o perioadă scrută de timp, specificată de timp și al cărei scop este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat. Se impun următoarele explicații:

termenul mediu obișnuit arată că sunt excluse călătoriile în interiorul locului de reședință și cele de rutină (la locul de muncă, etc.)

termenul o perioadă scurtă, specificată în timp are menirea să excludă migrarea pe termen lung

termenul exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat are menirea să excludă migrarea pentru angajarea temporară

Așadar, prin turism se înțelege, în primul rând, ansamblul activităților prin care omul își petrece timpul liber călătorind în altă localitate, regiune sau țară, pentru a vizita oameni și locuri, monumente și muzee, pentru a-și îmbogăți cunoștințele generale, pentru a se distra și a face sport, pentru odihnă sau tratament, etc., iar în al doilea rând, industria de bunuri și servicii creată pentru satisfacerea dorințelor, preferințelor sau motivațiilor solicitate de turiști în locul de destinație.

Călătoria și turismul sunt considerate astăzi o entitate (travel and tourism), care a crescut în prezent ca importanță, atât din punct de vedere economic (venituri), cât și social (număr de persoane angrenate).

În conformitate cu datele furnizate de Consiliul Mondial pentru Călătorii și Turism (W.T.T.C., 1996), călătoria și turismul constituie cea mai mare industrie din lume care în măsuri virtuale și economice include: venitul brut, valoarea adăugată, capitalul investit, numărul de salariați și contribuția la taxe.

Turismul este o activitate complexă, capabil să determine mutații și în dezvoltarea în profil teritorial. Din acest unghi, el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale,privite la scară națională. El favorizează, de asemenea, utilizarea pe plan local a diferitelor resurse, a disponibilităților de forță de muncă.

Pe plan social, turismul se manifestă ca mijloc activ de educare, de ridicare a nivelului de instruire, cultură și civilizație a oamenilor. Are un rol deosebit în utilizarea timpului liber al populației și reprezintă, de altfel, una din principalele destinații ale timpului liber de la sfârșitul săptămânii sau al vacanțelor.

Turistul este persoana fizica antrenată într-o călătorie temporară și o ședere temporară la locul de destinație, cu scopul de a-și petrece timpul liber. Organizația Mondială a Turismului recomandă adoptarea definiție turistului dată în 1963 de Uniunea Internațională a Organizațiilor Oficiale pentru Turism (U.I.O.O.T., transformată ulterior în O.M.T.), care considera turistul orice persoană care vizitează o țară, regiune sau loc, altul decât cel care este locul lui de rezidență, pentru orice motiv, altul decât acela de a exercita remunerată și efectuând un sejur de cel puțin de 24 de ore. Sejurul poate fi în propria țară (turist național) sau în altă țară (turist internațional).

Termenul de turist este, etimologic vorbind, extrem de disputat atât în limba engleză, cât și în cea franceză. Termenul apare pentru prima dată în Anglia (1800) în lucrarea „Anecdote ale limbii engleze”, semnată de Samuel Pagge. Abia patru decenii mai târziu (1838), cuvântul turist este folosit în Franța de către Stendhal în lucrare „Memoriile unui turist”. Deosebit de interesant este și ipoteză potrivit căreia, în ebraica veche, cuvântul tour semnifică o călătorie de descoperire și explorare a unor teritorii necunoscute, ceea ce nu este departe de opțiunea psihologică a oricărui vizitator.

Literatura dedicată turismului definește, pe lângă noțiunea de turist, pe cele de excursionist, vizitator și călător.

2.1.2. Potențialul turistic, patrimoniul turistic, oferta turistică

Potențial turistic este un summum de componente ale mediului geografic natural și cultural-istorice, la care se adaugă prezența componentei socio-economice, ansamblu de premise pentru dezvoltarea activităților turistice (valorificare și funcționalitate). Un teritoriu interesează din punct de vedere turistic atunci când oferă resurse turistice naturale și antropice ce pot fi valorificate prin turism (pot intra în circuitul turistic), utilizând amenajări tehnice corespunzătoare.

După Mihaela Dinu (2002) – „Geografia Turismul”, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București

Potențialul turistic este structural în două categorii: natural și antropic.

Potențialul turistic natural cuprinde totalitatea posibilităților, capacităților, condițiilor și rezervelor materiale, oferite de cadrul natural pentru orice formă de activitate turistică. Elementele mediului natural reprezintă baza oricărei activități turistice: relieful și substratul geologic, clima, apele, vegetația, fauna. Dintre acestea, cele mai căutate pentru activitățile turistice sunt cele care au calități deosebite (formele de relief, topoclimatele, calitățile curative ale izvoarelor, lacurile, râurile, mările, pădurile și vegetația naturale, fauna spontană, etc.).

Potențialul turistic antropic cuprinde totalitatea realizărilor cultural-istorice acumulate pe parcursul istoriei omenirii și a formelor de activitate socio-demografică și tehnico-economică ce pot fi utilizate pentru turism dintr-un teritoriu. În cadrul lui se disting: potențialul turistic cultural-istoric, socio-demografic și tehnico-economic.

După Mihaela Dinu (2002) – „Geografia Turismul”, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București

Patrimoniu turistic sau oferta turistică efectivă (reală) este format din potențialul turistic (natural și antropic), baza tehnico-materială pentru turism și infrastructura generală.

După Glăvan, 2000

Noțiunea de patrimoniu turistic are și o accepție juridică. Pentru a asigura conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată „Convenția pentru protejarea patrimoniului natural și cultural al omenirii” (1972) sub egida UNESCO, prin care statele participante desemnează „moștenirile cu valoare extraordinară și universală” obligându-se să asigure protecția lor sub toate aspectele.

Oferta turistică reprezintă totalitatea componentelor naturale ale mediului și ale celor create de om dintr-o arie de destinație turisticăe om dintr-o arie de destinație turistică.

2.1.3. Cererea turistică, piața turistică, produsul turistic

Cererea turistic reprezintă necesarul de consum turistic. Cererea depinde de nivelul de dezvoltare economică al societății (la locul de rezidență), de structura turiștilor (pe sexe, profesională, pe grupe de vârstă), de anumite stări sociale și politice conjuncturale, etc.

Piața turistică reflectă raportul dintre cerere și oferta turistică, elemente ce se influențează reciproc. Piața turistică poate fi favorabilă (intrările sunt mai mari decât ieșirile), echilibrată și dezechilibrată.

Produsul turistic este totalitatea bunurilor și serviciilor puse la dispoziția vizitatorilor în aria de destinație. Reprezintă o parte importantă a atracție turiștilor spre aria de destinație.

2.1.4. Tipuri și forme de turism

A. Tipuri de turism

Tipul de turism definește fenomenul și apare ca o sumă de însușiri fundamentale ce se intercondiționează pe un anumit spațiu, într-o perioadă de timp determinată.

În literatura de specialitate, tipurile de turism reprezintă conținutul, în timp ce formele de turism reflectă caracteristicile desfășurării turismului, structura mediului care le-a generat, adică structura societății omenești, modalitățile de acoperire a motivațiilor și posibilitățile tehnico-economice de procesare a fenomenului turistic.

Turismul de recreere și agrement – valorifică calitățile estetice, de mare atractivitate ale peisajelor naturale, scopul principale al turismului de recreere fiind schimbarea peisajului. Are un caracter sezonier, cu două vârfuri ale cererii turistice în cele două sezoane extreme. Durata este variabilă, predominând turismul de durată scurtă (week-end)și de durată medie.

Turismul de îngrijire a sănătății (balnear) – este considerat cel mai vechi tip de turism, care necesită o infrastructură specializată și dotări speciale, un personal calificat și prezența obligatorie a unor elemente de potențial balnear.

Turismul cultural – este generat de obiectivele turistice aparținând patrimoniului cultural, concentrate cu precădere în orașele mari ale țării.

Turismul social – este destinat celor cu venituri modeste și celor care beneficiază de sistemul asigurărilor sociale, prin care este subvenționat costul unor produse turistice.

Turismul educațional – cuprinde activitățile turistice organizate în scopuri educative,în general pentru grupa de vârstă tânără, aflată la vârsta la care trebuie să învețe (elevi, studenți).

Turismul pentru cumpărături (shopping) – se practică, în special, în regiunile transfrontaliere și cele turistice renumite, în marile orașe cu galerii și centre comerciale, în magazine mici, renumite pentru anumite produse și chiar la comercianții ambulanți, cu un avânt deosebit după 1990în România.

B. Forme de turism

Formele de turism sunt proprii tuturor tipurilor de turism, deținând ponderi diferite în cadrul fiecăruia. Ele sunt într-o continuă schimbare, datorită dezvoltării societății. Numeroasele posibilități de valorificare a resurselor turistice au condus la conturarea unor forme de turism principale, din care ulterior au derivat și alte forme secundare, care au cunoscut traiectorii de dezvoltare proprii.

În literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism, în funcție de numeroase criterii și anume:

Criteriul provenienței, a originii turiștilor:

Turismul intern (național) – este practicat de populația unei țări, care se deplasează la nivelul teritoriului național, pentru sejururi și vacanțe.

Turismul internațional (extern) – reprezintă deplasarea turiștilor în afara granițelor țării de origine, pentru un timp mai mare de 24 de ore.

Criteriul volumului de participanți:

Turismul individual – este practicat de persoane particulare cu posibilități materiale mai bune, de familii sau în grupuri de 2-4 persoane.

Turismul de grup – este mult mai solicitat, fiind practicat de un număr mai mare de turiști, care pot beneficia de o serie de înlesniri financiare.

Criteriul modului de desfășurare (organizare):

Turismul organizat (controlat) și semiorganizat

Călătoriile charter – cu avioane închiriate la un preț global, în care se includ serviciile de bază (transport, cazare și masă) și programe de agrement.

Aranjamentele I.T. (Inclusive Tour) – transportul se face cu navele aeriene, pe curse regulate, în prețul global fiind incluse (în afara transportului) serviciile de bază și agrementul.

Aranjamentele „Pachage-Tour” – pentru automobiliști, cu itinerare stabilite în prealabil, în prețurile forfetare fiind cuprinse cazarea și masa.

Croazierele fluviale și maritime – în grup, pe nave, în prețul global fiind cuprinse cazarea, masa, agrementul la bord, programele de vizitare în teritoriu și, bineînțeles, transportul.

Aranjamentele combinate „Free and Drive” – individuale sau pentru grupuri, cu folosirea combinată a mijloacelor de transport (avion + automobil) pe o anumită durată, cu circuit la alegere, în preț intrând și cazarea și demipensiunea.

Călătoriile combinate „Rail-route” – pentru automobiliști, cu autotrenuri rapide (în componența cărora sunt cuprinse vagoane și transportul automobilelor în vagoane speciale, până la stația convenită, de unde deplasarea este continuată, cu automobilul propriu, pe trasee alese).

Turismul neorganizat (necontractual) – clientul are libertatea de a-și alege propriul circuit sau destinație turistică, mijlocul de transport folosit și poate cumpăra pachetul de servicii care îl preferă.

Criteriul sezonalității:

Turismul continuu (permanent) – practicat în stațiunile balneare cu dotări ce permit un regim permanent și în marile centre urbane, unde spațiul citadin oferă toate facilitățile de vizitare și sejur.

Turismul discontinuu (sezonier) – practicat îndeosebi în stațiunile montane pentru sporturi de iarnă (1 noiembrie – 30 aprilie), în cele balneare de interes local cu regim sezonier, cele de litoral (15 mai – 15 septembrie) și este, de fapt, împărțit într-un turism de vară și unul de iarnă, fiecare cu particularitățile sale.

Turismul liber (de circumstanță) – în funcție de propriile motivații ale turiștilor, sau în funcție de anumite evenimente științifice, culturale, sportive, religioase (congrese, concursuri, olimpiade, festivaluri muzicale, târguri, expoziții naționale și internaționale, vânătoare, hramuri, pelerinaje, expediții, etc.)

Criteriul duratei sejurului:

Turismul de lungă durată – se practică în stațiunile balneare și montane îndeosebi, de turiștii de vârsta a treia sau de către tineri și copii în cadrul vacanțelor.

Turismul de durată medie – se practică pe o durată de până la treizeci de zile, dar cel mai des de 21 de zile, care corespunde tratamentelor balneare sau depunere în formă (fitness).

Turismul de scurtă durată – se desfășoară pe perioada de 2-3 zile, îndeosebi, la sfârșit de săptămână, sau cu prilejul unor manifestări culturale, sportive, sărbători religioase (în forme de pelerinaj), etc.

Criteriul mijloacelor de transport utilizate:

Turismul pedestru – oferă cea mai strânsă conexiune între om și natură, având un caracter recreativ. Se include și turismul cinegetic, pescuitul și alpinismul.

Turismul feroviar – este facilitat de prezența unor mijloace de transport sigure, cu un confort sporit, optime pentru deplasări la distanțe mari. Este practicat sub forma călătoriilor în circuit, sau de către turiștii ce se deplasează spre anumite localități alese ca loc de desfășurare a activității recreative sau curative.

Turismul rutier –polarizează o mare parte a turismului intern și internațional, fiind deosebit de dinamic.

Turismul naval – este practicat de turiștii cu venituri mari, în special, desfășurându-se cu ajutorul navelor fluviale sau maritime, sub forma croazierelor.

Turismul aerian – practicat de persoane cu venituri mari, dornice de a-și satisface necesitățile recreative la foarte mari distanțe.

Turismul cu forme de transportor speciale – sunt folosite în regiunile accidentate și au menirea de a „învinge” diferențele de nivel dintre diversele locuri ce interesează turiști: căile ferate de munte și transporturile pe cablu (teleferic, teleschi).

Criteriul gradului de mobilitate al turiștilor:

Turismul de sejur – turiștii își petrec în același loc mai multe zile de vacanță sau concediu (care se poate desfășura de 30 zile – până la o săptămână) pentru odihnă, tratament balnear, urmărirea unor manifestări artistice, culturale, sportive, practicarea unui sport, etc.

Turismul de circulație (itinerant) – este practicat tot timpul anului, cu un maxim evident în timpul verii, constând în deplasarea succesivă a turiștilor în diferite centre turistice sau localități, cu popasuri de 1-5 zile în acestea.

Turism de tranzit – cuprinde turiștii care traversează o anumită regiune sau țară pentru a ajunge la destinație.

Criteriul structurii pe vârste și stare civilă:

Turismul pentru copii – se are în vedere organizarea unor excursii tematice specifice diferitelor contingente de vârstă (preșcolari, elevi, liceeni) cu caracter recreativ și cognitiv, de cunoaștere sau organizarea de tabere și cantonamente, la care se adaugă și schimburile internaționale reciproce între școli, familii, orașe înfrățite, etc.

Turismul pentru tineret (18-30 ani)

Turismul pentru adulți (31-60 ani) – îmbracă cele mai diferite forme, fiind practicat cu precădere în sezon (perioada concediilor de odihnă)

Turismul pentru vârstnici (peste 60 de ani) – se axează pe îngrijirea sănătății și îmbracă forma turismului balnear.

Criteriul particularităților sociale ale cererii:

Turismul particular – include persoanele cu venituri mari, care solicită servicii turistice de lux sau cu înalt grad de confort și care practică forme mai deosebite de turism (vânătoare, safari, croaziere, artă și cultură).

Turismul social – este practicat de contigentele de populație cu venituri mici și foarte mici (familii cu venituri modeste, elevii, studenții, pensionarii, etc.), parțial finanțate de sindicate, asigurările sociale, diferitele compartimente guvernamentale.

Turismul de masă – este practicat în zilele de sfârșit de săptămână, în concedii sau vacanțe, în unități de confort modest sau mai redus, pe toată durata unui an, de către segmentele cu venituri medii și submedii ale populației.

Criteriul motivației (scopul vizitei):

Turismul de recreere și odihnă

Turismul de agrement (cunoaștere, vizitare)

Turismul cultural-istoric

Turismul balnear și de sănătate

Turismul recreativ-sportiv

Turismul cultural

Turismul religios și de pelerinaj

Turismul de reuniuni (interne și internaționale)

Turismul științific și ecologic

Turismul de afaceri

2.2. Locul turismului cultural în noțiunea de turism

Turismul cultural este numit adesea și turism de vizitare, deoarece practicarea sa presupune invariabil, „vizita” la un obiectiv sau grupare de obiective sau resurse atractive. Menirea acestui tip de turism este complexă: în primul rând este instruirea prin îmbogățirea cunoașterii, în al doilea rând, este recrearea resimțită pe plan spiritual prin aflarea unor adevăruri și cunoașterea unor fenomene noi. Primordială rămâne însă în sfera condiționărilor nevoia de cunoaștere și numai ca derivat al ei, recrearea. Acestea și pentru că, în unele cazuri, cum ar fi, spre exemplu, vizitarea fostului lagăr nazist de la Auschwitz, ea nu se traduce în planul recreării prin nimic, ci dimpotrivă.

Specificul acestui tip de turism este dat de faptul că se adresează anumitor categorii ale populației (elevi, studenți, intelectuali). Acest fapt îi dă un caracter de masă incert.

Atrage atât populația urbană, cât și cea rurală, cu preponderență cea urbană. Aceasta este mai puțin absorbită în activitățile auxiliare. Timpul liber al orășeanului este, de obicei, mai lung decât al celui de la sate, antrenat în munci gospodărești.

Durata este limitată la un timp scurt și mediu. Majoritatea excursiilor destinate cunoașterii au o durată medie de 3-7 zile. O durată mai îndelungată, asociată cu un traseu preabogat în obiective turistice ar duce la apariția fenomenului de „saturație și inhibiție” în planul receptării, respectiv la scăderea eficienței actului instructiv.

Se desfășoară pe distanțe variabile, în funcție de cererea și poziția spațială a obiectivului turistic.

Eficiența economică a turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile de turism. Fenomenul se explică prin caracterul său de tranzit și prin apelarea la infrastructura turistică numai în cazuri de excepție. Creșterea ponderii celor care utilizează automobilul și rulotele creează o mare independență față de bazele de cazare în detrimentul funcționalității acestora. Mai intervine un aspect: numeroși tineri străbat continentul european cu ajutorul auto-stopului și folosesc serviciile unor baze secundare foarte ieftine (campingurile, în special).

Turismul cultural vizează, în principal, obiective turistice de proveniență antropică, spre deosebire de turismul de recreare sau curativ, pentru care cadrul natural oferă majoritatea motivațiilor. Din această cauză fluxurile de turiști se orientează spre orașele vechi, orașele-muzeu (Atena, Florența, Dresda, Veneția, Rotterdam), sau spre metropolele cu concentrări masive de obiective de acest gen (Roma, Paris, Londra, Moscova, Tokyo, New York).

Turismul cultural este strâns legat de patrimoniul cultural național. Principalele categorii de obiective s-au stabilit prin Ordonanța de Guvern nr. 68 / 26 august 1994, întărită prin legea nr. 41 / 1995 din care cităm:

„Articolul 1.

În sensul prezentei ordonanțe, patrimoniul cultural național este compus din bunuri culturale mobile și imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potențialului creator uman în relația sa cu mediul natural și cu mediul istoricește constituit de pe teritoriul României, ale istoriei și civilizației naționale și universale.

Bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-științific sunt monumente istorice.

Monumentele istorice sunt obiective singulare sau constituite în ansambluri.

Zonele de protecție aferente, stabilite prin documentațiile de urbanism și competentele lor artistice, elementele lor constitutive și elementele de mobilare interioară și exterioară, așa cum sunt ele definite prin prezenta ordonanță și prin regulamentele de aplicare, sunt considerate ca parte integrantă a monumentelor istorice.

În sensul prezentei ordonanțe, monumentele istorice pot fi:

monumente arheologice;

situri arheologice;

monumente și ansambluri de arhitectură;

rezervații de arhitectură și urbanism;

monumente de artă;

clădiri, monumente și ansambluri memoriale;

monumente tehnice;

locuri istorice;

parcuri și grădini.

Patrimoniul cultural național mobil cuprinde:

bunuri cu semnificație istorică și documentară;

bunuri cu valoare artistică;

bunuri cu valoare etnologică;

bunuri cu valoare științifică și tehnică.”

„Articolul 3.

Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se clasează în următoarele categorii:

Tezaurul patrimoniului cultural național, numit în continuare tezaur, alcătuit din bunuri mobile cu valoare excepțională și care beneficiază de protecție specială;

Fondul patrimoniului cultural național, numit în continuare fond, alcătuit din bunuri mobile cu importanță istorică, documentară, artistică, etnologică, științifică și tehnică și care beneficiază de protecția acordată prin prevederile prezentei ordonanțe și ale altor acte normative. Bunurile culturale care nu sunt clasate în categoriile tezaur și fond se constituie în patrimoniul mobil comun și pot face obiectul reglementarilor de cercetare, evidență, conservare și punere în valoare.

În Ordonanța de Urgență pentru modificarea și completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil se revine asupra definiției astfel:

„Patrimoniul cultural național este alcătuit din:

bunuri cu valoare excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești la civilizația universală;

bunuri culturale care fac parte din colecțiile publice care figurează în inventarele muzeelor, arhivelor și fondurilor bibliotecilor;

bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor religioase și ale instituțiilor ecleziastice.

Patrimoniul cultural național cuprinde:

Bunuri arheologice și istoric-documentare de valoare excepțională, cum sunt:

descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare;

elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice;

mărturii materiale și documentare privind istoria politică, economică, socială, militară, religioasă, științifică, artistică, sportivă sau din alte domenii;

manuscrise, incunabule, cărți rare și cărți vechi, cărți cu valoare bibliofilă;

documente și tipărituri de interes social: documente de arhivă, hărți și alte materiale cartografice;

obiecte cu valoare memorialistică;

obiecte și documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică: monede, medalii, poduri, decorații, insigne, sigilii, brevete, mărci poștale, drapele și stindarde;

piese epigrafice;

fotografii, clișee fotografice, filme, înregistrări audio și video;

instrumente muzicale;

uniforme militare și accesorii ale acestora;

obiecte cu valoare tehnică;

alte bunuri din această categorie.

Bunuri cu semnificație artistică, de valoare excepțională, cum sunt:

opere de artă plastică: pictură, sculptură, desen, gravură, fotografie și altele;

opere de artă decorativă și aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile și alte materiale, podoabe;

obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier și altele;

proiecte și prototipuri de design;

materialele primare ale filmelor artistice, documentare și de animație;

alte bunuri din această categorie.

Bunuri cu semnificație etnografică, de valoare excepțională, cum sunt:

unelte, obiecte de uz casnic și gospodăresc;

piese de mobilier;

ceramică;

textile, piese de port, pielărie;

alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă;

obiecte de cult;

podoabe;

ansambluri de obiecte etnografice;

alte bunuri din această categorie.

Bunuri de importanță științifică, de valoare excepțională, cum sunt:

specimene rare și colecții de zoologie, botanică, mineralogie și anatomie;

trofee de vânat;

alte bunuri din această categorie.

Bunuri de importanță tehnică, de valoare excepțională, cum sunt:

creații tehnice unicat;

rarități, indiferent de marcă;

prototipurile aparatelor, dispozitivelor și mașinilor din creația curentă;

creații tehnice cu valoare memorială;

realizări ale tehnicii populare;

matrițele de compact-discuri și CD-ROM;

alte bunuri din această categorie.

Geneza și evoluția turismului

Petrecerea timpului liber într-un mod plăcut se practică din vechime, chiar din timpul civilizațiilor preindustriale. Se consideră totuși că fenomenul turistic, în forme ceva mai diferite decât cele actuale, este specific „civilizației născute din evoluția industrială” (Dumazedier, 1974).

Explozia demografică, generată de creșterea bunăstării, o dată cu dezvoltarea industrială, rapidă de după al doilea război mondial, a declanșat și așa-numita explozie turistică.

În dezvoltarea turismului și, normal, și a turismului cultural, se definesc trei etape:

etapa turismului incipient (preindustrială)

etapa turismului modern (industrială)

etapa turismului contemporan (postindustrială)

Etapa turismului incipient (preindustrială)

Perioada istorică veche cuprinde un timp îndelungat, în care se consideră că activități așa-numite „de turism” au existat în forme simple. După unele opinii, acestea au existat dintotdeauna, în special sub forma călătoriilor.

În Antichitate, turismul cultural apare sub forma pelerinajelor la sanctuare (la templul lui Apolo din Delphi, secolul al VI-lea î.e.n.).

Turismul în Evul Mediu și în perioada modernă (preindustrială) poartă amprenta epocii pe care o traversează și anume exacerbarea practicilor religioase și amploarea marilor descoperiri geografice.

Etapa turismului modern (industrială)

Apariția și amplificarea industriei, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea orașelor și a unei populații tot mai numeroasă, dar și mai stresată de problemele vieții, a dus la apariția turismului modern. Este etapa când se dezvoltă tot mai mult turismul cultural, mai ales datorită faptului că începe a crește dorința turiștilor către pelerinaje.

Deplasarea dintr-o regiune înaltă regiune îmbracă în această perioadă forma predilectă a pelerinajelor religioase: Roma și Ierusalimul pentru creștini, Mecca și Medina pentru musulmani, Lhasa sau sanctuarele din India și Indochina pentru budiști, muntele Fuji pentru japonezi, etc.

Etapa turismului contemporan (postindustrială)

După 1950, a doua revoluție industrială și dezvoltarea orașelor creează premisele dezvoltării turismului de masă. Progresele științei și tehnicii, automatizarea, cibernetizarea și informatizarea generează un timp liber disponibil, ce constituie suportul amplificării mișcării turistice.

2.3. Definirea elementelor turismului cultural

2.3.1. Structura patrimoniului material

A. Muzeele

Muzeele fac parte din edificiile culturale în care sunt adunate colecții importante, reprezentative pentru evoluția societății omenești. Unele muzee atrag în plus turiștii, prin însușirile arhitectonice ale clădirilor în care se află: Palatul Louvre din Paris, Ermitaj din Sankt Petersburg, Sala Armelor din Kremlin, etc. Muzee de toate tipurile există în toată lumea și ele adăpostesc diferite tipuri de obiecte (tablouri și obiecte de artă, ceasuri, jucării, mașini, etc.). Ca importanță, există muzee naționale care păstrează valori artistice colectate din țara respectivă și chiar unele obiecte intrate în patrimoniul cultural al țărilor respective fiind importante. Cele mai multe sunt muzeele regionale care reflectă identitatea unor locuri, iar muzeele locale se referă la valori aparținând unei anumite așezări sau regiunii din imediata apropiere (Muzeul Chihlimbarului de la Colți, județul Buzău, Muzeul Aurului de la Brad).

Rețeaua muzeală din România subliniază marea diversitate tipologică a muzeelor, care numără 571 unități. După Institutul pentru Memorie Culturală se disting mai multe tipuri de muzee:

Muzee de istorie

Muzee etnografice

Muzee de artă

Muzee arheologice

Muzee de științele naturii

Muzee de știință și tehnică

Muzee ale satului

Muzee numismatice

Muzee sau case memoriale

Muzeele de istorie sunt 108 la număr dintre care amintim: Muzeul de Istorie a României (București), Muzeul Unirii (Alba Iulia), Complexul Muzeal Bucovina (Suceava), Muzeul primei Școlii Românești (Șcheii Brașovului), Palatul Culturii (Iași), (fig. nr. 1.) ș.a.m.d.

Muzeele etnografice, 81 la număr, au fost create ca unități de cercetare și conservare a unor valori tradiționale de excepție, dar și ca lăcașe de cultură deschise unui public larg, eterogen, dornic de a se cultiva sau de a cerceta materialele expuse. Muzeul etnografice reprezintă un trezorier al valorile etnografice și al tradițiilor locale, fiind un factor de bază în înțelegerea procesului de dezvoltare spirituală și culturală a unei națiuni, ca păstrător al martorilor civilizației țărănești.

Ca obiective turistice, muzeele etnografice pot fi puse în valoare prin circuite, tururi de orașe, excursii tematice. Taxonomia muzeelor etnografice este în funcție de modul de expunere a obiectelor (în aer liber, pavilioane), tematică (istoric, sociologic, ocupațional, tehnic, artistic, arhitectural-constructiv), conținut, gradul de cuprindere teritorială (locale, regionale, zonale, naționale, universale).

Deosebit de atractive sunt muzeele etnografice în aer liber, prin faptul că bunurile culturale se află expuse într-un mediul natural, iar exponatele sunt prezentate în forma lor originală, având de multe ori valoare de document, ori valoare tehnică, științifică, artistică, ca mărturii ale patrimoniului muzeal național.

Dintre muzeele etnografice reprezentative amintim: Muzeul Țăranului Român (București) (fig. nr. 2), Muzeul Țării Oașului (Negrești-Oaș), Muzeul Viei și Vinului (Miniș – Arad), Colecția de Ceramică Populară de pe Valea Oltețului (Blaj), etc.

Muzeele de artă (137) găzduiesc marile creații ale artiștilor renumiți români sau străini. Cele mai cunoscute sunt: Muzeul de Artă al României (București), Muzeul Colecțiilor de Artă (București), Muzeul Literaturii Române (București), Colecția Muzeală de Argintărie (Brașov), Casa Personalităților (Lugoj), Muzeul „Ion Irimescu” (Fălticeni).

Muzeele de arheologie (56 la număr) reunesc colecții de vestigii caracteristice locuirii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Cele mai reprezentative sunt: Rezervația Arheologică Cucuteni (Iași), Rezervația Arheologică Cotnari (Iași), Colecția Arheologică Zlatna (Alba), Cetatea de scaun a Sucevei, etc.

Muzeele de științele naturii, în număr de 65, reunesc o serie de elemente de natură geologică, botanică, zoologică. Cele mai cunoscute sunt: Muzeul Mării (Constanța), Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” (București), Muzeul Mineralogic (Baia Mare), Muzeul Aurului (Brad), Parcul Dendrologic (Simeria), Parcul Zoologic (Piatra Neamț), Peștera și Ghețarul de la Scărișoara.

Muzee de știință și tehnică (22) sunt specializate în ilustrarea unor ocupații sau domenii de activități: Colecția de Istorie a Farmaciei (Cluj-Napoca), Muzeul Aviației (București),Muzeul Căilor Ferate Române (București), Muzeul Lemnului (Câmpulung Moldovenesc), Muzeul Sării (Slănic Prahova), Muzeul Tiparului (Târgoviște), etc.

Muzeele satului reconstituie satul de altădată în 110 localități. Reprezentative sunt cele din localitățile București, Cristian (Sibiu), Tălmaciu (Sibiu), Poiana Sibiului (Sibiu), Slăveni (Olt), Botoșana (Suceava), Cornu (Prahova), etc.

Muzeul numismatic, aflat la București, oferă o imagine complexă a istoriei numismaticii românești.

Muzeele (casele) memoriale (128 la număr) cuprind casele care au aparținut unor valoroși artiști, scriitori, oameni de știință, medici, dar care, în momentul de față, sunt foarte puțin valorificate prin turism. Cele mai cunoscute sunt: C. Brâncuși (Hobița), Muzeul Memorial „Liviu Rebreanu” (Năsăud), Ion Creangă (Tg. Neamț), Mihai Eminescu (Ipotești), G. Coșbuc (Hordou, azi Coșbuc), ș.a.

B. Monumentele

Monumentele reprezintă vestigii istorice, culturale și religioase de excepție. Din această grupă fac parte arcurile de triumf, coloanele, obeliscurile, grupurile statuare.

Arcurile de triumf își găsesc începuturile în perioada de înflorire a Imperiului Roman și au fost inventate pentru a slăvi gloria împăraților. Primele arcuri de triumf datează din perioada Republicii Romane, dar nici unul nu se mai păstrează până astăzi. Arcurile de triumf, fiind construite în cinstea unor victorii, au fost decorate cu basoreliefuri, inscripții, pilaștrii, etc. Exemple: Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Constantin cel Mare, Arcul lui Tiberius din Orange.

Coloanele sunt monumentele ce glorifică personalități. ele au apărut pentru prima dată în antichitatea indiană și printre ele se remarcă Coloana cu inscripții a lui Asoka din secolul al VII-lea î.e.n. de la Nandangarn. Cea mai cunoscută este Columna lui Traian, ridicată la Roma în forul construit după înfrângerea dacilor. După modelul Columnei lui Traian a fost construită Coloana lui Marcus Aurelius, monument ce ilustrează războaiele cu germanii și sarmații.

Statuile și grupurile statuare, ridicate în memoria unor personalități celebre (conducători de state, de armate, oameni de cultură, de știință, exploratori al Terrei sau al spațiului cosmic) sau a unor evenimente deosebite (războaie, competiții sportive, etc.) sunt amplasate în localitățile sau în locurile care au legătură cu personalitatea sau evenimentul respectiv. Unele statui reprezintă figuri supranaturale imaginate de om sau mitologice sau elogiază anumite trăsături umane. Există nenumărate statui ecvestre intrate în circuitul turistic – la noi, statuile lui Mihai Viteazul din Cluj-Napoca sau București, Matei Corvin din Cluj-Napoca, Ștefan cel Mare din Suceava (fig. nr. 3). Grupurile statuare reprezintă evenimente deosebite (bătălii, jertfe, etc.) sau o succesiune de evenimente: monumentele ostașilor români de la Păuliș și Carei, monumentul de la Moisei, Școala Ardeleană din Cluj-Napoca.

C. Orașele de arta

Putem considera orașe de artă acele orașe care – vechi centre istorice, importante din punct de vedere turistic.

Brașovul este un important centru turistic, construcțiile medievale,bine păstrate, exercitând o atracție deosebită. Cetatea Brașovului a fost edificată între secolele XIV-XVIII și era considerată a fi una din cele mai puternice din Transilvania. Din măreția de altădată se mai păstrează o serie de vestigii: Bastionul Țesătorilor, Bastionul Fierarilor, Bastionul Postăvarilor, Poarta Ecaternica, Poarta Scheilor, Turnul Alb, Turnul Negru. Biserica Neagră (secolul al XIV-lea) este cel mai reprezentativ monument de artă gotică din țara noastră. A fost denumită astfel după patina de funingine rămasă pe ziduri de la marele incendiu din anul 1689. Piața Sfatului este un vechi loc de târg. Este dominat de vechea clădire a sfatului (secolul al XV-lea), cu turnul de control al intrărilor în oraș. Acestea sunt trei dintre multele obiective turistice ale orașului. Alte obiective: Biserica Bartolomeu, Biserica Romano-Catolică, Casa Negustorilor (sau Casa Hirscher), Muzeul primei școli românești, Clădirea prefecturii, Biblioteca județeană, Muzeul de Etnografie, Teatrul Dramatic, multe biserici.

Sibiul are un farmec aparte, deoarece este un „oraș-muzeu” de evocă prin zidurile turnurilor de apărare, bastioanele fostei cetăți a Sibiului, vremurile unei frumoase istorii. Dintre obiectivele de mare valoare arhitecturală se remarcă: Piața Mare, Turnul Sfatului, Muzeul „Brukental”, Biserica Evanghelică, Biserica Catolică, Mitropolia Ortodoxă, Pasajul Scărilor, Zidul Cetății și turnuri de apărare.

Zona centrală a orașului Alba-Iulia ne oferă câteva construcții monumentale: muzeul Bathyaneum (secolul al XVIII-lea), biserica romanică (secolele XIII-XV), fostul palat episcopal (secolul XV-XVIII).

Centrul orașului Oradea, deși a fost reconstruit aproape în întregime și secolele XIX-XX, are un farmec aparte oferit de construcțiile de secol XIX, de cetatea din secolul al XVI-lea și de câteva construcții din secolul al XVII-lea.

Orașul Sighișoara (fig. nr. 4) se remarcă printr-un număr mare de clădiri declarate monumente istorice. Centrul istoric al Sighișoarei este format din „Citadelă” – o așezare fortificată situată pe dealul care domină Valea Târnavei și din „Orașul de Jos” – situat la poalele acesteia. În patrimoniul UNESCO sunt incluse două zone: Dealul Cetății (inclusiv cimitirul Bisericii Dealului și grădinile adiacente cu proprietăți situate la poalele colinei) și Orașul de Jos.

D. Satele cu tradiții bine păstrate

În România, spre deosebire de alte țări europene dezvoltare, satul și-a păstrat mult din autenticitate, rămânând un organism bine integrat, întemeiat pe numeroase datini și experiențe comune, prin care fiecare individ se simte încă foarte legat de colectivitatea din care face parte. Această apartenență a unui individ la o anume colectivitate se traduce prin acceptarea unor norme, credințe și tradiții păstrate de generații.

Aceste așezări rurale tradiționale, privite în ansamblu, reprezintă un grup de construcții, locuințe care alcătuiesc un anume mod de viață, care își poate schimba funcțiile și fizionomia în timp și spațiu. Acestea se definesc prin vechimea istorică, funcția socio-economică, durate de locuire, modul de dispersie a gospodăriilor.

Pe teritoriul României există sate cu ocupații agricole dominante care le-au imprimat un anumit mod de viață, forme distincte de organizare spațială – tipurile risipit, răsfirat, adunat.

Satul românesc – prin specificul etnocultural și etnografic, prin originalitate și bogăția resurselor proprii spațiului geografic aferent – poate să se constituie ca un produs turistic inedit, care să satisfacă o gamă largă de motivații în turismul organizat și pe cont propriu, intern și internațional. Îndeosebi în zonele montane și colinare, portul popular, folclorul mai prezintă acea notă de originalitate atât de rar întâlnită astăzi și, din acest motiv, atât de căutată de turiști (fig. nr. 5). Toate formează un potențial, care se constituie în resursă turistică în unele zone. Creația populară are caracter „viu” datorită existenței atelierelor specializate în diferite activități (olărit, sculptură în lemn și piatră, cusături și picturi, prelucrarea metalelor și osului, împletirea firelor vegetale). Pe lângă valoarea culturală, acestea prezintă interes pentru activitățile turistice.

Cu alte cuvinte, aceste sate cu tradiții bine păstrate pot fi denumite sate-turistice. Pentru ca un sat să capete acest statul, trebuie să respecte câteva condiții:

amplasarea într-un cadru natural atrăgător, fără surse de poluare;

accesibilitatea;

existența unor resurse turistice bogate și posibil a fi valorificate prind desfășurarea unor activități culturale sau participarea la acțiuni culturale ce se desfășoară în sat;

necesitatea unui minim de conform, rezolvat cu mijloace locale, simple (apă curentă, canalizare, baie, etc.)

existența unei tradiții în ce privește activitatea turistică;

aportul unor eventuali factori curativi balneoclimaterici (izvoare de ape minerale, termale, nămoluri, mofete, lacuri sărate, litoral-maritim, etc.);

existența unor valoroase vestigii arheologice, monumente istorice, de artă și arhitectură;

prezența unor dotări social-culturale, sportive, comerciale, etc.

Sate turistice sunt clasificate astfel:

Satele peisagistice și climaterice – se caracterizează prin prezența unui cadru natural atractiv, cu elemente de potențial turistic numeroase și variate, care favorizează petrecerea timpului liber. Caracteristica predominantă a acestor sate, adecvate turismului de sejur (pentru amatorii de liniște, de plimbări solitare, într-un cadru natural pitoresc), este cadrul natural și poziția geografică izolată de centrele aglomerate. Satele de deal și munte, cu casele răspândite pe văi și coline, la o oarecare distanță unele față de altele, cu pajiști, fânețe sau livezi, satisfac motivația fundamentală a numeroși turiști – „reîntoarcerea la vatră”. Exemple: Fundata (Culoarul Rucăr-Bran), Tismana (Gorj), Botiza (Maramureș).

Satele balneare – susțin turismul balnear de importanță locală și mai rar regională, bazându-se pe o serie de „resurse turistice” exploatate și valorificate: ape minerale carbogazoase, mofete, izvoare sau lacuri sărate, nămol, etc. Exemple: Oglinzi, Bălțâtești (în Subcarpații Moldovei), Sâcelu (Gorj).

Satele turistice pentru practicarea sporturilor – sunt specifice zonelor montane cu strat de zăpadă persistent, condiții de pantă deosebite ce favorizează practicarea sporturilor de iarnă, dar și în zonele joase, cu oglinzi de apă, care susțin sporturile nautice. Acest tip de sat poate atrage două categorii de turiști, în general din rândul tineretului: sportivi amatori, inițiați în practicarea sporturilor respective, turiști neinițiați sau mai inițiați, dar dornici să le învețe și să le practice. Exemple: Fundata (Caraș), Mila 23 (Constanța).

Satele turistice pastorale – includem, în general, sate de munte, în care preocuparea de bază a localnicilor este creșterea oilor și vitelor, și care pot să atragă turiști, prin meniuri bazate pe produse lactate. Aceste meniuri pot fi completate cu ouă, carne de pasăre, de ovine și de bovine, iar pentru divertisment, pot fi organizate ospețe ciobănești (batal la proțap, berbec haiducesc, balmuș, urdă și jintiță). Exemple: Vaideeni, Prislop.

Satele pescărești și de interes vânătoresc – oferă și organizează diferite forme de agrement speciale pentru turiști – vânătoare, pescuit, safari – asigurând, în același timp,posibilități de cazare, servicii culinar-gastronomice pescărești sau vânătorești. Exemple: Sfântu Gheorghe, Murighiol (zona Deltei), Ciocănești (Suceava), sate pe Valea Vișeului și Bistriței.

Satele turistice de creație artistică și artizanală – sunt cunoscute interesul numeroșilor turiști pentru creația artistică și artizanală, ca și dorința lor pentru achiziționarea unor astfel de creații direct de la sursă, de la producătorul însuși. Până în prezent, în aceste localități se practică doar turismul de circulație. În cel mai bun caz, unele dintre ele sunt incluse în itinerarele turistice ale unor forme de turism. Aceste sate oferă, însă, posibilitatea practicării unui turism de sejur, în cadrul căruia în atelierele special amenajate și sub îndrumarea unor artiști și meșteri populari renumiți, turiștii s-ar putea iniția în artă și tehnici arhaice populare: icoane pe sticlă, pictură naivă, sculptură în lemn și piatră, țesătorie populară, confecții și cusături populare, ceramică, muzică și dansuri populare, etc. Există numeroase sate în care preocuparea de bază a gospodinelor este țesutul la războaie țărănești, cusăturile sau broderiile populare, activitățile în care pot fi inițiați turiștii amatori. Prin urmare, caracteristica esențială a acestor sate, imaginea lor de marcă, ar urma să fie producția artistică și artizanală, valorificabilă turistic complex și eficient. Exemple: Tismana, Marginea, Marga, Cordun, Săpânța.

Satele turistice etnofolclorice – grupează așezările rurale care dețin un fond etnografic, de valoare inestimabilă, reprezentat prin muzee etnografice, arhitectură populară de excepție, port tradiționale și folclor, etc. Aceste sate pot oferi turiștilor servicii de cazare și masă în condiții autentice (mobilier, decor și lenjerie în stil popular, meniuri tradiționale servite în veselă și cu tacâmuri specifice, farfurii și străchini de ceramică, linguri de lemn, etc., ceea ce nu exclude, desigur, posibilitatea utilizării tacâmurilor moderne). În aceste sate se pot organiza expoziții artizanale permanente, cu vânzare, iar pentru turiștii care nu rămân în localitate, ci doar o vizitează, se pot amenaja una sau mai multe gospodării ca muzeu etnografic în aer liber. De asemenea, pot fi identificați și stimulați rapsozii populari, pot fi permanentizate horele duminicale, serbările, târgurile, alte obiceiuri și tradiții locale, la care să participe efectiv și turiștii. Este știut însă că păstrarea și perpetuarea folclorului în îndeosebi a etnografiei (portul, tehnicile de lucru, arhitectura, etc.) în formele lor originale, tradiționale, se află în declin, devenind puncte tot mai izolate pe harta etnografică a țării. Formele și conținutul modului de viață citadin au pătruns și continuă să pătrundă impetuos și ireversibil în mediul rural. Abordând viitorul unor localități rurale din perspectivă turistică, și adaptându-se acestui scop, se impune ca specificul lor etnografic să fie conservat și perpetuat, în forme adecvate. În caz contrar, interesul turiștilor pentru satele românești, pentru mediul nepoluat în general va scădea treptat. Exemple: Avram Iancu (Alba), Rășinari (Sibiu), Vama (Suceava), Năruja (Vrancea).

Satele cu obiective de interes științific – dispun de diferite tipuri de rezervații naturale care, prin inedit, unicitate, frumusețe, etc., atrag spre vizitare numeroși turiști străini și autohtoni. Exemple: Cîreșu (Mehedinți)), Bosanci, Sadova(Suceava), Chiuzbaia (Maramureș)..

Satele cu monumente istorice, de artă și arhitectură – sunt sate cu valoare de excepție, renumite pe plan național și internațional chiar. Exemple: nordul Moldovei cu o salbă impresionantă de mănăstiri, rezultatul „renașterii” moldave din secolele XV-XVII (Sucevița, Putna, Dragomirna, Agapia, Văratic), în Subcarpații Getici (Aninoasa, Cotmeana, Cozia, Horezu, Polovragi, Tismana), în sudul Transilvaniei renumite biserici fortificate (Hărman, Prejmer, Feldioara, Cristian).

Satele turistice pomiviticole – sunt sate în care principala caracteristică este activitatea de cultivare a pomilor fructiferi și a viței-de-vie. Turismul se poate practica pe toată durata anului, atât în perioada recoltei, cât și după aceea, prin oferirea fructelor, strugurilor și a preparatelor pe baza lor. În aceste sate, o atracție deosebită, și, în același timp, o sursă principală de venituri poate s-o reprezinte băuturile răcoritoare și reconfortante, preparate din fructe. Exemple: Recaș, Giarmata, Șiria, Agapia.

Așezările rurale de interes turistic din județul Suceava sunt: Broșteni, Ciocănești, Cârlibaba, Putna, Dorna Arini, Iacobeni, Mănăstirea Humorului, Panaci, Poiana Stampei, Șaru Dornei, Vatra Dornei (fig. nr. 6), Vatra Moldoviței și Vama.

Multe tipuri de sate prezentate nu au caracteristici tranșante, același tip putând cuprinde caracteristici specifice celorlalte tipuri, delimitarea realizată fiind mai mult teoretică. Exemplu: Tismana este un sat cu specific etnofolcloric, dar și într-un peisaj natural atractiv, Fundata este sat pastoral, etnofolcloric și peisagistic.

E. Siturile arheologice

Prin cercetările arheologice de peste 100 de ani au fost aduse la lumină multe obiective și bunuri culturale antice, care în parte s-au păstrat in situ, iar altele au fost conservate prin intermediul unor muzee și colecții de arheologie. Oferta turistică în acest domeniu nu este foarte bogată, dar este deosebit de valoroasă. La nivelul teritoriului național există un număr de 28.400 de monumente din care 5.200 de situri arheologice.

Valențele turistice rezultă, în principal, din vechimea, valoarea lor artistică, istorică, prin accesibilitate, fiind reprezentative pentru civilizația și cultura românească.

Oferta turistică românească generată de siturile arheologice poate fi pusă în evidență prin câteva programe turistice: „Sud-vestul Transilvaniei – leagăn al latinității românești”, „Dobrogea – tărâm al istoriei și civilizației daco-romane”, „Vestigii daco-romane pe malurile Dunării”, etc.

F. Grădinile și parcurile

De-a lungul evoluției multor așezări urbane au fost realizate în intravilan numeroase parcuri și grădini. Multe se găsesc în orașele vechi, istorice ale României (București – Parcul Herăstrău, Cișmigiu – (fig. nr. 7), Tineretului, ș.a.,Cluj, Oradea – Parcul Palatului Baroc, Timișoara – Parcul Trandafirilor, Iași – Grădina Copou și Beilic, Satu-Mare, Tecuci, Mărășești – Parcul Cuza).

Altele se găsesc în incinta sau imediata apropiere a unor castele și palate, iar altele apar ca parcuri dendrologice. Acestea sunt în număr de 10, răspândite mai ales în spațiul transilvan (Gurahonț, Macea – jud. Arad, Mihăiești – jud. Argeș, Doftana, Fântânele – jud. Bacău, Bistrița – jud. Bistrița, Simeria – jud. Hunedoara, Văleni – jud. Neamț).

Numărul grădinilor publice este foarte redus, mai cunoscute rămân grădinile botanice (București, Cluj, Iași).

G. Edificiile de natură religioasă, istorică și militară

Edificiile de natură religioasă au fost ridicate în locuri retrase, chiar ascunse, pentru meditație sau rugăciune. De la peșterile și grotele utilizate inițial în acest scop, oamenii și-au construit treptat altare de cult care au îmbrăcat diferite forme. Formele lor, ca și modul de amenajare și decorare, au progresat o dată cu dezvoltarea societății și s-au diversificat ca urmare a varietății religiilor, tradițiilor și vechimii populării regiunii. Ele au devenit obiective turistice, răspândite pe toate continentele, unde îmbracă culoarea locală, specifică. Aceste edificii se află în grade diferite de păstrare, în funcție de distrugerile pe care le-au suferit. De exemplu, bisericile creștine din unele părți ale Europei au fost distruse de către turcii cuceritori în perioada extinderii imperiului din Evul Mediu. Edificiile cu funcție religioasă care au intrat în circuitul turistic sunt specifice cultelor pe care le servesc: temple, sanctuare, biserici, catedrale, mănăstiri, moschei, sinagogi, mausolee, cimitire.

Templele au fost construite încă din timpuri preistorice, ca o casă a divinității pe pământ, pentru preaslăvirea căreia, imaginația nu a avut limite. Primele temple au fost amenajate în peșteri având altare, iar unele erau decorate cu picturi. Mai târziu, au fost săpate templele subterane sculptate (speosuri). Erau considerate o „casă a divinității, a zeilor”. Cele mai cunoscute temple sunt cele din Grecia, răspândite pe tot teritoriul țării. Cele mai bine conservate și mai mult vizitate de turiști sunt templele de la Acropole din Atena.

Sanctuarele au fost suprafețe delimitate prin pietre sau ziduri, având destinație religioasă. Erau foarte răspândite în Grecia Antică, în legătură cu mitologia bogată a acestui popor. În interiorul lor erau amplasate templele și alte construcții religioase. De multe ori, construcțiile erau sumare, importantă fiind „sursa” revelației divine din care slujitorii sanctuarelor se „inspirau” în relatarea previziunilor. Sanctuarul din Delphi dedicat lui Apollo era cel mai faimos.

Bisericile sunt edificii religioase care atrag turiști datorită funcției lor, vechimii sau noutății (în ultimii ani se remarcă stilul arhitectonic modern, preferat în construcția noilor biserici), dar și prin specificul arhitecturii, al decorațiilor interioare. În țara noastră, întâlnim nenumărate biserici în toate satele, cu stiluri arhitectonice foarte variate și cu vechime diferită, unele dintre ele câștigându-și un renume și intrând în circuitele turistice. Printre cele mai vechi biserici sunt cele construite din piatră în interiorul arcului carpatic: bisericile din Densuș (Țara Hațegului), Sântămăria Orlea, Stresângeorgiu, Râmeți, Șcheii Brașovului, etc. Bisericile din nordul Moldovei (Arbore, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Humor, Probota) au intrat în patrimoniul național și universal.

Catedralele sunt răspândite în regiunile în care creștinismul are mulți adepți (Europa și Americile). Catedralele sunt construcții impresionante prin dimensiuni și cu o arhitectură de excepție (stil romantic, baroc, gotic, rococó, clasic, neogotic). Catedrala Sf. Sofia din Istambul este o capodoperă a stilului romanic, construită de către împăratul Iustinian în anul 1537. Catedrala Santiago de Compostella, supranumită Ierusalimul Occidentului, a devenit centrul unui mare pelerinaj, poate și prin faptul că adăpostește mormântul Sf. Ioan. Catedrala din Chartres este renumită prin suprafața vitraliilor (2.500 m2) și prin albastru de Chartres. În țara noastră, catedrale renumite sunt la Alba Iulia (Catedrala romano-catolică în stil gotic) și la Iași (Trei Ierarhi). Nu trebuie uitată Biserica Neagră din Brașov, construită de meșterii localnici, fiind cea mai reprezentativă construcție gotică din România. Clopotul săi este considerat a fi cel mai mare din țară.

Mănăstirile sunt lăcașe de retragere din viața laică a unor persoane ce au chemare spre credință, locuri de smerenie și rugăciune. Ele funcționează în jurul unor biserici sau catedrale. Situate în locuri retrase și pitorești, de o deosebită valoare peisagistică, mănăstirile funcționează ca un model de comunitate, emanată din idealurile comune ale celor ce au ales să locuiască acolo. Multe dintre ele și-au câștigat un renume bine cunoscut în turism, pentru că au o chemare spre viața liniștită și lipsită de stres, exact ceea ce caută o anumită categorie de turiști. În timpuri istorice, unele mănăstiri au devenit centre de cultură și învățământ, adunând tipărituri, cărți vechi, manuscrise, obiecte de cult. Mănăstirile sunt răspândite pe tot teritoriul țării noastre, zona cea mai băgată fiind Bucovina și nordul Moldovei, unde în secolele XV-XVI au fost construite mănăstiri care au rezistat timpului și funcționează și astăzi. Bisericile, precum cele de la Arbore, Moldovița, Sucevița, Voroneț. Humor, Probota, Putna (fig. nr. 8), au intrat în patrimoniul național și universal (1993). „Datorită picturilor murale care împodobesc pereții interiori, cât și cei exteriori ai bisericilor, nordul Moldovei este deținătorul unor lăcașe de cult unice în întreaga Europă.” (Patrimoniul universal UNESCO, 1998). În lume, important este Muntele Athos. Este o regiune muntoasă, solitară, cu un aspect unic în lume. Pe o suprafață de 385 km2 se află 20 de mănăstiri, chilii, colibe, locuri de rugăciune și repaus. Muntele Athos este considerat o „republică monahală autonomă”, populată în exclusivitate de bărbați.

Moscheile sunt edificii religioase construite de credincioșii islamici (musulmani). Specificul și atracția moscheilor sunt date de minarete, turnurile înalte și suple destinate chemării credincioșilor la rugăciune, decorate cu mozaicuri. Ritualurile specifice, repetate la anumite ore, stârnesc curiozitatea turiștilor ce practică alte religii. Cele mai cunoscute prin frumusețea și măreția lor sunt Moscheea Albastră și Moscheea Valid din Istambul, Moscheea Kocatepe din Ankara (replica Moscheii Albastre), Moscheea lui Mohamed din Damasc, Moscheea Șahului din Ispahan (Iran). Moscheile (geamiile) minorității turco-tătare se întâlnesc și în comunități mici (Babadag, Tuzla), fiind mai puțin puse în valoare prin turism

Sinagogile (templele de rit iudaic) au fost construite de evrei ca locuri de rugăciune și păstrate a credinței. Răspândite în tot spațiul locuit de comunități mai mari sau mici, templele sunt simbolul puterii neamului, forța care a ținut unit acest popor, în ciuda vicisitudinilor vremurilor care l-a împrăștiat pe tot globul.

Există edificii și locuri care adăpostesc rămășițele pământești ale unor personalități sau sunt închinate unor eroi. Din această grupă fac parte mausoleele, cimitirele, piramidele, tumulii și stupele.

Mausoleele (denumire provenită de la regele Mausol al Cariei, căruia i s-a ridicat un somptuos monument la Halicarnas, considerat una dintre minunile lumii antice) sunt închinate marilor personalități. ele intră în majoritatea circuitelor turistice și atrag un număr mare de turiști autohtoni în toate anotimpurile anului, care cu pioșenie, respect și credință se închină, dar și curiozitatea unor vizitatori străini în fața unor astfel de locuri. Ele au mare răspândire în India (Taj Mahal din Agra), Turcia (Mausoleul lui Ataturk din Ankara), Coreea, China, Rusia (Mausoleul lui Lenin din Kremlin), ș.a. În țara noastră, mausoleul de la Mărășești, ridicat în memoria ostașilor români căzuți în primul război mondial, intră de asemenea în circuitele turistice.

Statuile, ridicate în memoria unor mari personalități, care se multiplică pe teritoriul unei țări,au valoare de simbol pentru un popor: statuia lui Alexandru cel Mare (Salonic), statuia lui Napoleon (Paris), statuia lui Petru cel Mare (Sankt Petersburg). Acestea sunt căutate de turiști, nu doar în măsura în care se remarcă prin mărimea și frumusețe, ci mai ales în măsura renumelui personalității respective (scriitori, muzicieni, oameni de știință, etc.).

Cimitirele reprezintă locuri de atractivitate numai în măsura în care acolo sunt înhumate personalități de renume național sau mondial. Unele dintre acestea intră în circuitele turistice: cimitirul Pèrè-Lachaise (Paris), Arlington (Washington), Piskariovsky (Sankt Petersburg), Novodevici (Moscova), Bellu (București), Eternitatea (Iași).

Piramidele au aceeași funcție ca și mausoleele, dar arhitectura lor este mult mai impunătoare. Ele impresionează și astăzi prin tehnica abordată în vechime pentru construirea lor. Construcția și multele labirinturi interioare, ca și încăperile secrete greu de identificat, inscripțiile și desenele (unele neînțelese nici astăzi) au țesut o aură misterioasă în jurul lor și le-au făcut renumite. Ele au fost locul de înhumare al regilor Egiptului (Valea Nilului). Piramidele egiptene se află la Gizeh (Cairo) și cuprind faimoasele monumente funerare ale lui Kheops, Kefren și Mykerinos ce datează din perioada 2613-2494 î.e.n. Piramidele din America Centrală aparțin perioadei de glorie a civilizației Maya (secolele V-VII î.e.n.). cele mai impresionante sunt la Chichen Itza și la Teotihuacan. Piramidele mayașe și aztece sunt dispuse sub forma trunchiurilor de piramidă pe a cărei platformă superioară se afla un observator astronomic sau pe altele se desfășurai diferite ritualuri. În Peru, în aria orașelor Chiclayo și Trujillo, arheologii au descoperit resturile a 26 de piramide. În „Valea Piramidelor”, cum este numită regiunea, sunt urme ale unei civilizații care a trăit acum 1.500 de ani. În China, în provincia Xian, au fost descoperite 90 de piramide. Piramida Albă (la 100km. sud-vest de orașul Xian), construită acum 4.000 de ani, este cea mai mare dintre ele. În Irak au fost descoperite urme ale unor piramide, în lungul malurilor râului Eufrat, în regiunea orașului Ur, cunoscut ca vechiul oraș sumerian. În Grecia, piramidele au fost construite din calcare gri, resturile rămase în Hellenikon fiind ale unui monument de cultură antică. Piramidele din Spania (I-le Tenerife) au fost construite din roci vulcanice de culoare neagră și au o origine controversată.

Edificiile de natură istorică însumează o gamă variată de construcții aparținând mileniilor și secolelor de mult apuse, răspândite cu predilecție în regiunile de afirmare a marilor civilizații. Ele se regăsesc în toate arealele umanizate ale globului ca o dovadă a continuității și creativității spiritului omenesc. Din această categorie menționăm: castrele, forturile, cetățile, castelele, fortificațiile, etc.

Castrele romane împânzesc limesul roman din Britania până în Asia Mică, fiind ridicate în scopuri militare, ca puncte întărite la granițele imperiului. Funcția inițială a fost aceea de avanposturi fortificate în fața popoarelor aflate în conflict cu romanii, care urmăreau în primul rând distrugerea fortificațiilor. Deși extrem de numeroase, castrele romane de pe teritoriul țării noastre ne oferă prea puțin din înfățișarea lor de odinioară. Astfel, cel mai mare castru din Dacia, construit la Apullum (Alba Iulia) a fost în întregime distrus de fortificațiile medievale ridicate pe Dealul Cetății. Căutarea urmelor strămoșilor ne îndreaptă spre castrele de la Micia (în apropierea Devei), Brețcu, Potaissa (Turda), Gilău, Buciumi, Porolissum, Gherla, Jidava (fig. nr. 9), ș.a.

Forturile au jucat un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică mai recentă. Sunt specifice îndeosebi continentului nord-american, unde, coloniștii europeni, în avântul lor de cucerire a „vestului sălbatic”, s-au sprijinit, strategic și logistic, pe astfel de fortificații. Vechimea lor descrește de la estul spre vestul Americii, în sensul de avansare al colonizatorilor.

Castelele sunt locuințe fortificate ale seniorilor feudali răspândite de la Atlantic până la Pacific, și, mai recent, în America. Spre deosebire de castre și forturi, edificii cu funcție de apărare propriu-zisă, în cazul castrelor diversitatea crește. Ele sunt, în primul rând, elemente de habitat, construite de feudali în interiorul proprietății. Actualmente, unele castele și palate sunt scoase parțial sau total din circuitul turistic, datorită transformării lor în reședințe oficiale (Palatul Cotroceni). O altă categorie de castele sunt cele construite în locuri de vânătoare, a căror caracteristici predominante nu sunt virtuțile strategice, ci mai ales cele artistice. La noi în țară, astfel de castele sunt Branul și Huniazilor.

Cetățile, alături de castele, se situează în fruntea obiectivelor turistice de rezonanță istorică. Cetățile se detașează de castele prin creșterea gradului de complexitate constructivă, prin funcțiile multiple și prin concentrarea, în perioada funcționării lor ca habitat, a unei populații mai numeroase. Cetatea este expresia concentrată a așezării antice sau medievale, așezare nevoită permanent să se apere. Pe teritoriul țării noastre se găsesc mai multe astfel de cetăți si anume: cetatea hallstattiană de la Teleac (în apropierea municipiului Alba Iulia), cetatea de la Ciceu-Corabia (județul Bistrița-Năsăud), Sarmizegetusa Regia, cetățile feudale de la Piatra Craivii, Alba Iulia și Cluj-Napoca. Cetăți a ridicat și Ștefan cel Mare în Moldova (fig. nr. 10), de-a lungul marginii răsăritene a țării sale (Soroca, Orhei, Cetatea Albă), cetăți de piatră, pământ sau lemn au împânzit în aceeași perioadă Transilvania (Deva, Turnu Roșu, Făgăraș, Sighișoara, Alba Iulia, etc.). specifice Transilvaniei sunt „cetățile țărănești” stăpânite și apărate de obștea sătească (Câlnic, Cristian, Prejmer – cea mai bine păstrată, Râșnov, etc.).

Fortificațiile îmbracă forme diverse de la o epoca la alta, de la o regiune la alta. Includem în această grupă de obiective zidurile și turnurile în măsura în care ele nu sunt elemente constructive ale unor ansambluri arhitecturale analizate deja (castele, forturi, cetăți). Cel mai important obiectiv din această categorie este Marele Zid Chinezesc, singura construcție pământeană ce poate fi zărită de pe Lună. Acest Zid este cea mai grandioasă realizare antropică de la începutul omenirii până astăzi și constituie unul dintre obiectivele turistice fără vizitarea căruia orice excursie în China nu și-a îndeplinit menirea. Un loc aparte îl are Turnul Londrei, de fapt un castel construit în secolul al XI-lea, ce a jucat un rol de prim rang în istoria politică a Angliei medievale

2.3.2. Structura patrimoniului imaterial

În ansamblurile țărilor continentului european, România se numără printre acele țări în care mărturiile de civilizație și cultură continuă să fie în zilele noastre deosebit de bogate și pline de vigoare. În țara noastră, creația populară în diverse domenii ale artei populare, folclorul literar, muzical și coregrafic cunoaște o dezvoltare deosebită, ea căpătând pe fondul puternic al tradițiilor o multitudine de noi forme și expresii artistice cu trăsături de originalitate.

Consider că patrimoniul imaterial este în strânsă legătură cu etnografia, folclorul și științele auxiliare acestora. De aceea consider necesar definirea acestor concepte.

Etnografia studiază originea, răspândirea în spațiu și în timp a artelor, credințelor și obiceiurilor din culturile populare, la care se adaugă și influențele datorate unor grupuri etnice distincte.

Arta și cultura populară românească prezintă câteva trăsături distincte date de:

vechimea locuirii în spațiul carpato-danubiano-pontic;

existența unui procent ridicat de populație rurală, cu ocupații și meșteșuguri specifice;

condiții fizico-geografice diverse, cu un potențial economic generos;

prezența unui număr important de minorități naționale, care prin formele de cultură proprii îmbogățesc cultura națională;

procesul relativ mai lent de înnoire a credințelor și tradițiilor etnoculturale;

predominanța credinței ortodoxe a condus la păstrarea multor obiceiuri și tradiții legate de sărbătorile religioase de peste an;

păstrarea unui mare număr de obiceiuri și tradiții legate de marile evenimente sociale din viața omului: botez, nuntă, înmormântare, sau dedicate unor ocupații agricole;

adaptarea noilor tendințe și a noilor tehnice contemporane la îmbogățirea și înnobilarea artei populare.

Având în vedere întreaga evoluție a poporului român, a artei și culturii sale tradiționale, în urma cercetărilor de specialitate efectuate, au fost determinate mai multe zone etnografice. Zona etnografică reprezintă caractere etnografice unitare, determinate de tradiția și evoluția istorico-culturală, cristalizate în tipul așezărilor, ocupațiilor, locuinței, portului, artei populare, la care se adaugă toate manifestările culturii spirituale, ca și modul de viață (ex. Câmpulung Moldovenesc – fig. nr. 11, Dornelor).

Prezentăm principalele zone etnografice din județul Suceava, așa cum le-au identificat Paul Petrescu și Georgeta Stoica în 1997

Principalele zone etnografice din județul Suceava

După Paul Petrescu și Georgeta Stoica – „Dicționarul de Artă Populară” (1997)

Ținutul etnografic desemnează o arie geografică întinsă, complexă din punct de vedere etnografic. Cuprinde mai multe zone etnografice ce au în comun caracteristicile etnografice generale. Cele mai cunoscute regiuni geografice cărora li se atribuie noțiunea de ținut etnografic sunt: Ținutul Sucevei, Ținutul Fălciului, Ținutul Albei, etc.

Aria etnografică desemnează teritorii mici care se disting prin caracteristici etnografice distincte ale unui singur fenomen etnografic (a arhitecturii, a costumului, etc.).

A. Sărbătorile și manifestările culturale

La nivelul comunităților rurale, viața socială se desfășoară în concordanță cu un anume instrument de măsurare a timpului, care să pună în acord varietate preocupărilor umane cu fenomenele constante ale mediului terestru și cosmic. Aceste legături sunt materializate prin sărbători și ritualuri specifice poporului român.

Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualității rurale în care diferitele evenimente din viața obștii sau individului sunt înălțate la statutul de simbol și practică oculară.

Întregul evantai al manifestărilor folclorice se bazează pe existența a trei calendare:

calendarul civil – cu două solstiții și echinocții, fazele lunii și alte evenimente astronomice sau meteorologice;

calendarul bisericesc – cu rolul de a ține rânduielile creștine;

calendarul popular – cu adânci rădăcini în vechea istorie daco-romană, prin care se indicau perioadele cele mai favorabile pentru derularea ocupațiilor agricole și pastorale, se preciza rangul sărbătorilor și se individualizau anumite practici deosebite.

Calendarul popular

Simplu și eficient, este un instrument perfecționat, verificat de timp și tradiții, care pune de acord viața socială cu manifestarea ciclică a fenomenelor cosmice și terestre.

În cadrul calendarului popular românesc apar mai multe tipuri de manifestări:

Sărbătorile de iarnă – Crăciun, Anul Nou, Boboteaza – sunt sărbătorite în întreaga țară, cu unele variații regionale. Practicile cele mai cunoscute sunt colindatul, uratul cu capra, ursul, teatrul popular al irozilor, strigătul prin sat.

Sărbătorile agricole ale primăverii sunt acelea legate de începutul anului agrar: Sântoader, Dochia, Lăzărelul, Sângeorgiu, Armindeni, Ramura Verde, etc.

Sărbătorile pastorale ale primăverii sunt legate de adunatul oilor și începutul pășunatului la munte – Sângeorgiu, Focul Viu, Tânjaua, Sâmbra oilor – sau coborâtul lor toamna – Sânmedru.

Sărbătorile verii includ manifestări legate de bogăția recoltelor, coptul grâului: Sânzienele, Paprudele, Cununa Grâului.

Sărbătorile muntelui se desfășoară în așezările situate pe plaiurile carpatine, sub forma nedeilor, de Sântilie.

Târgurile organizate la dată fixă sunt centre de polarizare ale unor activități comerciale, care atrag un număr mare de specialiști și turiști, prin varietatea și noutatea produselor expuse. Unele au caracter național (târguri săptămânale, lunare, anuale), dar cele mai căutate sunt cele cu participare internațională. Sunt nu numai un bun motiv de întâlnire a specialiștilor din anumite domenii, dar și un motiv de competiție și performanță. O categorie aparte de târguri sunt cele care vând chilipiruri și care atrag numeroși vizitatori. Ele se organizează săptămânal sau în sărbătorile legale (fig. nr. 12).

În România, un exemplu de târg este „Târgul de fete” de pe Muntele Găina, ce are loc în a doua jumătate a lunii iulie. Este un prilej tradițional al locuitorilor Munților Apuseni de a se întâlni și a schimba produse. Dar principalul motiv al organizării lui este realizarea întâlnirii tinerilor locului, pe un fond de muzică și dansuri, în vederea stabilirii unor legături sufletești.

Expozițiile. Marile expoziții internaționale se organizează din motive bine determinate, în general pentru a marca un moment important din istoria culturii și a civilizației umane, de la care turiștii sunt nelipsiți. Se organizează expoziții internaționale de flori și plante rare, de costume populare, de tablouri, de sculptură, de obiecte valoroase din sticlă, de ceramică, ceasuri, miniaturi, etc. Multe dintre ele sunt găzduite de marile muzee ale lumii sau se organizează în locuri de renume, și atunci numărul turiștilor sporește.

Festivalurile sunt manifestări artistice ce se desfășoară într-un anumit domeniu: muzicale (festivalul Mozart din Salzburg, festivalul Enescu din București, festivalul cerbul de Aur din Brașov), teatrale (Avignon), cinematografice (Cannes, Hollywood), folclorice (Sighetul Marmației). Festivalurile pot avea caracter național (San Remo, Mamaia) sau internațional (Dijon – Franța). Festivalurile medievale aduc în manifestările prezente, costume și muzică din perioada evului mediu. După modelul practicat în Europa de Vest, s-au organizat astfel de festivaluri și în România, la Sighișoara.

Cele mai importante festivaluri în România sunt:

festivaluri muzicale: Festivalul cântecului și dansului popular (Ilva Mare), Festivalul dansului bătrânesc (Tg. Mureș), Festivalul cântecului, dansului și portului popular (Gorj, Teleorman, Mehedinți), Zilele culturii populare bihorene (Oradea), Cântecele Oltului (Călimănești), Festivalul dansului fecioresc (Cluj), Hora de la Prislop (fig. nr. 13);

festivaluri gastronomice: Festivalul vinului (Oradea), Festivalul țuicii (Vălenii de Munte);

festivaluri de satiră și umor: Gura satului (Macea – Arad);

festivaluri dedicate începerii sau încheierii unor activități economice: Serbarea țăpinarilor (Prundul Bârgăului), Mițuitul mieilor (în zona montană).

Carnavalurile sunt manifestări de mare amploare care se desfășoară anual, în anumite locuri devenite consacrate: carnavalul de la Nisa datează din 1294, carnavalul de la Rio de Janeiro ce se desfășoară la începutul fiecărui an, carnavalul de la Veneția, etc. Sunt manifestări extravaganta ce impresionează prin imaginația organizatorilor și prin modul de atragere a spectatorilor care se simt participanți la manifestare.

B. Tradițiile

Bogăția elementelor etno-folclorice reprezintă cultura populară veritabilă a unui spațiul rural, cu tradiții conservate și îmbogățite continuu, prin adăugarea experienței creatorilor. Transformarea continuă a spațiilor rurale și evoluția lor spre spații urbanizate și industrializate a redus zestrea etnografică a omenirii. Pe măsura dezvoltării societății, oamenii s-au îndepărtat de practicile ancestrale care au creat elementele etnografice și folclorul. Se recunoaște în prezent că țările foarte dezvoltate economic ca Statele Unite ale Americii, Canada, Germania, Marea Britanie, Franța, etc., și-au redus cel mai mult zestrea etnografică, mai ales după dezvoltarea industrială intensă din a doua jumătate a secolului al XX-lea Este explicabil, astfel, de ce turiștii proveniți din astfel de țări caută în țările în curs de dezvoltare, mediile rurale în care se păstrează elementele etnografice și de folclor atractive. Dar tradițiile etnografice și culturale ale oricărei regiuni rurale de pe Glob, tocmai prin specificul lor, constituie motiv de atracție pentru turiștii veniți din altă parte (chiar și din regiuni învecinate).

Pierderea identității culturale și renunțarea la tradiții, fenomene accentuate de extinderea teritorială a globalizării, afectează tot mai mult societățile dezvoltate. De aceea, în prezent se poate afirma că foarte multe populații ale globului au o zestre etnografică sărăcită sau alterată de modernism, ce se reduce treptat pe măsura dezvoltării economice, a pătrunderii „civilizației tehnologiei computerizate”.

Dintre atracțiile etnografice, turiștii preferă:

vizionarea comunităților rurale locale, ce păstrează cât mai nealterat specificul zonei;

arhitectura caselor și gospodăriilor țărănești tradiționale cu interioarele bine păstrate;

cunoașterea obiectelor utilizate în vechea gospodărie;

portul, cântecele și dansurile populare, inedite, cât mai nealterate de curentele noi;

obiceiurile strămoșești (fig. nr. 14);

unele ocupații și meșteșuguri în forma lor veche.

De la simpla vizionare, dorită de iubitorii turismului rural, se trece la încercarea de a învăța traiul real din mediul rural, prin utilizarea instrumentelor din gospodărie și practicarea unor ocupații (mulsul vacilor, cositul, grădinăritul, albinăritul) și meșteșuguri (țesutul, torsul, arta cusăturilor și a tricotajelor, a încondeierii ouălor, olăritul, sculptura în lemn, prelucrarea fierului, a blănurilor), dorite de cei ce practică agroturismului.

Arta populară prezintă forme și moduri diferite de manifestare, care diferă prin trăsături specifice de la o vatră folclorică la alta, incluzând mai multe componente majore, care relevă concepția estetică și socială a poporului român.

Obiceiurile strămoșești se mai păstrează, dar foarte rar în forma lor veche. Locurile unde acestea se conservă nealterate aduc un aflux de turiști și deci venituri mai mari. Astfel, menționăm olăritul, practicat de majoritatea popoarelor lumii din necesități practice, devenit nu numai un meșteșug, ci o adevărată artă ce se particularizează la diferite popoare prin forme, mărimi, decorațiuni, culori, utilizare. Obiectele de ceramică, în diferitele lor forme (mărgele, brățări, farfurii, căni, amfore) sunt printre cele mai căutate ca suveniruri.

În țara noastră, olăritul s-a transmis ca un meșteșug din timpul dacilor și romanilor și astăzi bine păstrat, în centre cu rezonanță națională și internațională. Având la dispoziție un material variat (argilă, luturi argiloase) și foarte răspândit în regiunile deluroase, centrele au apărut prin tradiție în aceste locuri, dar cele mai multe se circumscriu unui anume tip: zona subcarpatică (ceramica pictată de Horezu-Vâlcea), Depresiunea Transilvaniei (albastrul intens de Corund), Țara Oașului (Vama), ceramica neagră de la marginea, Bucovina (Rădăuți), etc.

Organizarea comunităților rurale locale expune vizitatorilor o sumă de elemente, ca un tot unitar, reflectare a creativității și spiritualității locuitorilor. Ele păstrează în timp specificul civilizațiilor umane care s-au succedat într-un anumit spațiu.

Arhitectura caselor și gospodăriilor reflectă specificul local al zonei, prin utilizarea anumitor materiale de construcții, a unei organizări interioare a gospodăriei, ca și prin decorațiunile exterioare și interioare (fig. nr. 15).

În țara noastră, turiștii apreciază arhitectura caselor și specificul organizării gospodăriilor, particularitățile etnografice și folclorice din anumite zone etnografice: Mărginimea Sibiului, zona Sucevei, a Maramureșului, a Bihorului, a Vrancei, etc. Anumite elemente ale acestora dau renumele unor arii geografice largi: porțile sculptate din lemn cu diferite motive și proporții, specifice Maramureșului, au devenit deja o carte de vizită a acestei regiuni.

Instrumentele utilizate în vechea gospodăriei (sapa, grebla, coasa, furca, maiul de bătut pânza, putineiul pentru scosul untului din lapte) și instalațiile vechi (mori cu piatră, pive) devin din ce în ce mai rare și tot mai puțini locuitori ai satelor românești știu să le folosească.

Condițiile naturale, împrejurările sociale, istorice și, nu în ultimul rând, îndemânarea tehnică, opțiunea estetică a locuitorilor și-au pus amprenta asupra diferitelor edificii de lemn sau zidărie ale satului românesc.

Elementele care definesc orice construcție tradițională, laică sau religioasă sunt: dimensiunile, materialele folosite, temelia, dispunerea elementelor de construcție, formele de acoperiș, elevația, ornamentele exterioare și interioare. De-a lungul timpului, s-au impus numeroase forme de case țărănești tradiționale, acestea grupându-se în tipuri sau familii regionale și zonale.

Arhitectura tradițională bazată pe lemn se caracterizează prin două sisteme constructive: cununi orizontale de bârne și scheletul de lemn umplut cu diverse materiale.

În funcție de caracteristicile constructive se disting:

„case deasupra” – întâlnite în Oltenia și Muntenia. Denumirea este folosită pentru a deosebi aceste construcții de locuințe îngropate;

„case înalte” – cu etaj, apărute târziu în arhitectura tradițională;

„case cu foișor” – au ca particularitate o terasă deasupra ieșită din planul dreptunghiular al clădirii. Foișorul se întâlnește atât la casele înalte cât și la cele joase și constituie un spațiu semideschis care face legătura între interiorul casei și curte;

„casele cu legătură” – cu două corpuri de construcție legate printr-o pasarelă.

Alături de cele două tipuri majore de gospodării (cu ocol deschis și cu ocol întărit) cele mai atractive, din punct de vedere arhitectural, sunt bisericile de lemn, creații ale unor meșteri anonimi.

Organizarea interiorului (fig. nr. 16) constituie cea mai concludentă expresie a modului de viață și a formelor de manifestare a ideilor despre familie, frumos și funcționalitate. Interiorul locuințelor țărănești este condiționat de mediul natural, ocupații, stadiul de dezvoltare al tehnicii, de schimburile culturale. Locuințele se identifică prin elevație, planul și funcțiile încăperilor, instalațiile de încălzire, mobilierul, stilul ornamentelor folosite. Cele mai frumoase interioare se pot întâlni în gospodăriile din nordul Moldovei (țesături de lână, mobilier de lemn, ceramică, sistem de încălzire monumental), Maramureș (cuptor masiv, mobilier de lemn frumos decorat, țesături viu colorate de tipul cergilor, icoane pe lemn și sticlă), Gorj (mobilier frumos decorat reprezentat de lăzile de zestre, dulapuri și icoane, țesături de lână, scoarțe), Vâlcea (interior sobru în nord și mai colorat în sud, mobilier sculptat), Argeș (mobilier frumos decorat, ceramică).

Instalațiile tehnice tradiționale sunt legate de ocupațiile agricole, silvice, transport. Ele s-au dezvoltat din uneltele casnice manuale și s-au diversificat, adaptând sisteme mecanice diferite, în funcție de materiile prime sau produsele ce urmau să fie prelucrate (mori, pive de ulei, prelucrarea țesăturilor, extracția și fasonarea metalelor, etc.). Diversificarea lor s-a produs odată cu circulația produselor meșteșugărești prin târguri, oboare, bâlciuri, iarmaroace, nedei, etc.

De exemplu, în România se întâlneau mai multe tipuri de mori:

moară cu roată orizontală (sudul țării);

moară cu roată verticală (pe principalele cursuri de apă);

moară acționată de vânt (Dobrogea, sudul Moldovei);

moară cu tracțiune animală (în zonele de câmpie).

Pivele de ulei erau întâlnite pe tot teritoriul țării noastre, având denumiri și caracteristici constructive diferite de la o regiune la alta.

Astăzi, puține gospodării țărănești mai folosesc asemenea instalații, cu deosebire în zonele montane. Multe dintre ele au devenit obiecte de patrimoniu național, fiind păstrate în muzee și colecții etnografice.

Portul, cântecele și dansurile populare se conservă prin serbările populare organizate tradițional cu anumite ocazii (plecarea sau venirea oilor de la munte) sau la nunți și botezuri. Unele dintre acestea se organizează din ce în ce mai rar, pierzându-se tradiția din moși strămoși. În comunitățile în care turismul rurale și agroturismul au început să se dezvolte, se observă o revigorare a acestora, generată tocmai de cererea turistică.

Portul popular reprezintă o adevărată carte de vizită a neamului românesc, fiind un ansamblu vestimentar cu piese de îmbrăcăminte și podoabe distincte, de mare valoare artistică (fig. nr. 17). Costumul popular este determinat de condițiile naturale (relief, climă), ocupații, meșteșuguri și reflectă starea socială, vârsta, trecutul istoric. Astăzi are un rol de element de podoabă în zilele de sărbătoare, sau la importante ceremonii din viața omului. Portul popular se caracterizează prin materiile prime folosite, croială, ornamentație, cromatică.

Un loc aparte îl ocupă costumul specific de sărbătoare, care cuprinde multe elemente decorative și cromatice. Extinderea materialelor de tip industrial a simplificat sistemul de confecționare a costumului tradițional și a condus la asimilări de piese, ornamente, compoziții cromatice și decorative noi.

Cele mai frumoase costume populare pot fi admirate în zonele Bucovinei, Muscelului, Vâlcei, Banatului, Brașovului, Oașului, Maramureșului.

C. Aptitudinile creative ale poporului (meșteșugurile tradiționale)

Arta olăritului

Arta olăritului are cea mai veche tradiție, având o vârstă milenară, fapt demonstrat prin descoperirile arheologice (fig. nr. 18). Ceramica populară românească inițial a fost mult influențată de cea grecească și bizantină, dar treptat ți-a definit propriile forme prin elementele de tehnică, decor și colorit, utilizări. Ea se poate defini prin mai multe criterii:

după modul de ardere al pieselor de ceramică: neagră – cu ardere incompletă și roșie – cu ardere completă în mediu oxidant;

după finisaj – smălțuită și nesmălțuită;

după tehnica ornamentației –prin pictare pe angobă, cu cornul, gaița sau pensula (cu desen în prealabil) și decorare cu ornamente în relief (brâne alveolate, figurine).

Ceramica tradițională românească îndeplinea două funcții majore: cea utilitară și cea estetică. Ceramica olăritului este cunoscută încă din neolitic prin ceramica de Cucuteni urmată în perioada dacică de ceramica neagră și roșie.

Renumite centre de olari se află în Oltenia: Poienița (Argeș), Ivești (Vrancea), Horezu, Stroiești, Slătioara, Vlădești, Galeșoaia (Gorj), Șișești (Mehedinți), Oboga, Româna (Olt), Olari (Buzău), Rădăuți, Marginea (Suceava), Săcel, Vama (Maramureș), Săscior (Alba), Corund (Harghita), Ivești (Vrancea), Vadu Crișului (Bihor), ș.a.

Nimic nu este mai spectaculos decât mângâierea lutului în ritmul uniform al roții de olar, încercând să ridice cu cele două mâini, ca pe o coloană fără sfârșit, vasul încă fragil. Mulți dintre copiii strânși în jurul roții nu-i vor uita pe olarii veniți să le arate măiestria formelor și a culorilor.

Arta împletiturilor

Arta împletiturilor are o veche tradiție în satele românești prin faptul că meșterii folosesc mai multe materiale: nuiele, paie, pănuși, papură. Cele mai răspândite sunt împletiturile din nuiele, care au cea mai largă întrebuințare, având forme diferite în funcție de utilitatea obiectelor. Meșteri renumiți pentru acest tip de împletituri întâlnim în Țara Hațegului, Pădurenii Hunedoarei, Bihor, Mureș, ș.a.

Meșterii populari foloseau de obicei materia primă preponderentă în zona satelor de baștină. Și chiar dacă după asanarea bălților, aceasta a dispărut, meșteșugul împletitului se perpetuează prin strădania împământeniților și iubitorilor de frumos. Distanța de la care își procură materia primă – Delta – nu îi împiedică să transmită meșteșugul deprins de la părinții lor și de la bătrânii satului învățându-și copiii și nepoții să iubească ceea ce este autentic în arta împletitului.

Alături de împletiturile mai deosebite (din domeniul pălăriilor, coșurilor sau obiectelor de decor) un loc aparte prezintă acoperișurile de paie, trestie, în funcție de zona etnografică, care s-au păstrat la foarte puține gospodării țărănești. Aria de răspândire a acestui meșteșug s-a restrâns foarte mult în ultimele decenii, din cauza modernizării elementelor de interior și a ustensilelor casnice.

În județele Mureș, Giurgiu, Galați, Brăila, Tulcea, Dolj, Arad mai există încă ateliere pentru diverse împletituri. Contribuția acestor artizani ar putea fi mult mai substanțială, prin realizarea unor produse în stilul artei decorative moderne, mult căutate de turiști.

Arta prelucrării pieilor

Arta populară a prelucrării pieilor este prezentă în aproape toate zonele etnografice, unde există meșteri care se ocupă cu tăbăcăria, cojocăritul, cismăritul, etc. Elementul dominant este confecționarea pieselor de iarnă: căciuli, cojoace scurte, lungi, pieptare. Ele impresionează prin tehnicile de decorare, motivele folosite și ocaziile pentru care sunt confecționate.

Pentru împodobirea lor se mai folosesc și blănurile de animale sălbatice (dihor, jder, vulpe). Alături de acestea se mai confecționează: curele, chimire, opinci, tolbe de vânătoare, traiste, pungi, hamuri și alte obiecte de marochinărie măruntă.

Renumiți cojocari se găsesc în satele din nordul și centrul Moldovei, sudul Transilvaniei, nordul Olteniei și Munteniei.

Arta țesăturilor de interior și pieselor de port

Arta țesăturilor și cusăturilor populare are cea mai largă arie de răspândire și reprezintă întreaga gamă de piese lucrate din fibre textile cu rol decorativ, definind stilul ornamental zonal al interiorului unei locuințe sau al costumului popular. Există țesături realizate din fibre de origine animală – păr de capră, lână, din fibre de origine vegetală –in, cânepă, bumbac.

Din punct de vedere al utilității sunt trei mari categorii de țesături:

țesături de uz gospodăresc – ștergare, prosoape, fețe de masă;

țesături strict decorative – scoarțe, chilimuri, fețe de masă, ștergare (fig. nr. 19), chindie, fețe de pernă, perdele;

țesături de ceremonial – ștergare de botez, nuntă, înmormântare, cioltare de nuntă, șervete pentru cumetrii, perne, scoarțe, toate foarte valoroase sub raport artistic.

Țesutul și cusutul pentru familie făceau parte dintre îndeletnicirile de bază ale femeii române. De la piese de port cotidian la cele de sărbătoare și până la textilele care „îmbrăca” locuința, era totul lucrat de mâini harnice și măiestre. Până în zilele noastre s-a păstrat tradiția ca fetele să deprindă în familie arta țesutului. Cele mai multe încep la 6-7 ani să coasă prima „floare pe pânză” sau să-și ajute mama la „făcutul” războiului. Și astfel fiecare fată va deprinde arta țesutului și cusutului, străduindu-se să realizeze piese cât mai frumoase cu care să se mândrească în sat.

Se remarcă scoarțele de lână recunoscute internațional care se caracterizează printr-o mare varietate a motivelor și coloritului în funcție de regiunea geografică. În Maramureș, motivul „horei” se întâlnește frecvent pe un fond brun-cafeniu. În Banat predomină motivele geometrice dezvoltate pe un fond roșu. Aceleași motive apar și în Moldova pe un fond verde sau albastru.

Cusăturile reprezintă modalități tehnice de ornamentare, care sunt utilizate la împodobirea pieselor de îmbrăcăminte sau la decorarea interioarelor. Acestea se diferențiază în funcție de țesătura pânzei, punctele de cusut utilizate și punctele decorative folosite. Din familia cusăturilor fac parte și aplicarea paietelor, mărgelelor, găietanelor, a broderiilor pe cojoace, pieptare și alte obiecte vestimentare.

Există zone folclorice renumite pentru cusăturile, țesăturile și broderiile aplicate: Maramureș, Țara Vrancea, Argeș, Muscel, Mehedinți, Târnave, Bistrița-Năsăud, Vâlcea.

Arta ouălor încondeiate

Oul – minunea de început a lumii; oul păstrează întreaga căldură solară; oul a fost, este și rămâne: Promisiunea. Brâncuși spune despre ou că e „maica formelor, a tuturor formelor” și-l dăruiește Eternității. Dintre toate obiceiurile românești, cel al încondeierii ouălor de Paști este de departe cel mai gingaș și mai cald. Ce fericire poate fi mai mare decât a ne vesti unul altuia prin intermediul ouălor roșii „Hristos a înviat”? Fiecare român îl pregătește și-l are pe masa lui de Paști la loc de cinste. Dar poate nicăieri ca în Bucovina oul nu este privit cu atât de multă dragoste și nici obiceiul scrierii lui nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Femeile din această zonă – adevărate creatoare de frumos, știu mai bine ca oricine să scrie poveștile minunate ale acestui tărâm de basm pe coaja fragilului și delicatului ou. Fiecare ou încondeiat care iese din mâna lor este diferit, fiecare are propria personalitate, propria frumusețe. Motivele folclorice sunt cele care se găsesc în întreaga simbolistică românească: spicul, soarele, frunza și mai presus de toate, ca o reconfirmare (a câta oara?) a creștinătății noastre: Crucea. Aceste două adevărate meșterițe ne-au oferit pe parcursul ediției din acest an o revărsare de frumos, o încântare pentru ochi și inimă (fig. nr. 20).

Ca simbol al creației, al zămislirii vieții, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende, basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să amintim doi reprezentanți de seamă: Constantin Brâncuși și Ion Barbu, a căror operă gravitează în jurul acestui subiect, considerat ca formă geometrică perfectă – „obiectul perfect”. Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreștine, din timpurile când Anul Nou se sărbătorea la echinocțiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creației și fecundității. Și la romani, colorate în roșu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus și erau folosite la diferite jocuri și ceremonii religioase. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor și este încă practicat mai ales la popoarele Europei și Asiei. Spre deosebire de alte țări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor și perfecțiunea realizării. Ouăle „încondeiate” („împistrite” sau „muncite”) s-au constituit, la români, într-o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularitățile etnice ale poporului nostru. Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a pus coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroșit, a spus celor de față: „De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.

Materiale folosite sunt: ou de găină (tradițional), culori vegetale și ceară de albine

Unelte sunt: pană de gâscă, „chișita” (unealtă specială, făcută dintr-o țeavă subțire din metal, cu diametrul foarte mic, în interiorul căreia se trece un fir de păr de porc) care folosește la „scrierea” motivului sau „pămătuf” (unealtă care folosește pentru acoperirea suprafețelor mai mari – linii groase, puncte, etc.).

Culori (vegetale) sunt obține astfel:

roșu: coajă de măr dulce, frunze și flori de măr dulce, roibă, flori de sovârf, coajă de măcieș, etc.

albastru: flori de viorele.

verde: frunze de nuc, coajă de arin, coajă și mugur de măr pădureț, floarea-soarelui, etc.

galben: coji de ceapă, coajă de lemn pădureț, coajă de lemnul câinelui, coajă de mălin, etc.

negru (ouăle negre simbolizează durerea lui Isus): coaja verde a nucilor, coajă și fructe de arin, etc.

Ca tehnici apar două posibilități de pregătire a oului pentru „împistrire” – fierberea lui înainte sau golirea. Acestea din urmă sunt păstrate ca ornament. Pentru ornamentare se folosește ceara caldă, cu care se trasează desenul pe oul alb, după care se cufundă în culoarea pregătită dinainte. Când oul trebuie să conțină mai multe culori, se cufundă succesiv în culori din ce în ce mai închise, după ce s-au „scris” motivele cu ceară, tot succesiv. Pentru a îndepărta ceara, se pune oul aproape de o sursă de căldură și se șterge cu o pânză; apoi se unge cu ulei sau grăsime pentru a-i da strălucire.

De-a lungul timpului, motivele ornamentale s-au complicat (ca și culorile), chiar dacă semnificația simbolică nu mai este cunoscută decât de bătrânele satului. Motivele predominante sunt cele geometrice, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe sau naturaliste, reprezentând animale, păsări, sau chiar scene biblice, în diferite combinații.

Cromatica și motivele decorative diferă de la zonă la zonă și chiar de la creator la creator, depinzând de imaginația acestuia.

Ca răspândire geografică, obiceiul încondeierii acoperă întreaga suprafață a țării. În Muntenia și Oltenia, motivele ornamentale sunt naturaliste și cu mai puține culori, Oboga fiind unul din centrele cunoscute din județul Olt. În Moldova, cu cât înaintăm spre nord motivele și culorile sunt mai elaborate. Vestite sunt ouăle încondeiate de la mănăstirea Sucevița al căror decor este executat din mărgele (fig. nr. 21). În Transilvania și Banat găsim o mare varietate de modele și culori atât la români cât și la minoritățile naționale. Țara Bârsei a atins un nivel deosebit prin finețea desenului și compoziției ornamentale și cromatice.

Datorită încărcăturii simbolice religioase, ouăle încondeiate sunt folosite nu numai ca obiect de decor, dar și în practicarea unor ritualuri, din care semnificativ pare cel practicat în Bucovina: cojile ouălor de Paști, împreună cu alte resturi alimentare, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte la „Blajini” (ființe imaginare, încarnări ale copiilor morți nebotezați, al căror loc de viețuire se află la „capătul lumii”, aproape de Apa Sâmbetei); în felul acesta, și Blajinii au știre că pentru toți creștinii a venit Paștele.

Arta picturii pe sticlă

S-a dezvoltat ca meșteșug popular în Transilvania și în nordul Moldovei, în unele centre urbane și rurale, începând cu secolul al XVIII-lea. Procedeul a fost folosit mai întâi în Tirol și Boemia de Sud, de unde s-a răspândit și în spațiul românesc, fiind favorizat de existența multor ateliere de sticlărie.

Spre deosebire de centrul Europei, tehnica picturii pe sticlă din Transilvania și-a păstrat filonul popular nealterat de influențele urbane. Dacă tehnicile de lucru au fost aceleași în mai toate centrele românești, în schimb modalitățile de interpretare a temelor abordate diferă de la un centru la altul, de la un meșter la altul.

Față de numărul mare al centrelor de pictură pe sticlă în trecut, astăzi au mai rămas doar centrele de la Lay (Alba), Sibiel (Sibiu), Iernut (Mureș), Nicula (Cluj), Arpaș (Făgăraș). Centrele cele mai active sunt la Cincu și la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbătă de Sus, ambele în județul Brașov. Valențele artistice și chiar turistice ale acestui meșteșug sunt date de tematica iconografică ortodoxă, de factură bizantină, armonizarea și alternanța tonurilor de un rafinament deosebit. Culoarea susține perfect finețea desenului, iar frumusețea multor icoane este sporită prin prezența foițelor de aur și argint care le amplifică valoarea și originalitate.

Arta icoanelor

Icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului țăranului român. Toate activitățile pe care el le desfășoară trebuie să se afle sub semnul binecuvântării dumnezeiești. Icoana este nelipsită din casa tradițională, fiind folosită ca obiect de cult, sau cu scopul decorativ și religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă de pe cuprinsul întregii Transilvanii.

Arta lemnului

Lemnul a constituit dintotdeauna un material sensibil în care meșterul popular a pus atât îndemânare cât și simț artistic. El, lemnul, s-a supus mâinii pricepute a omului, dând naștere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice și unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior și cele utilizate în construcții. Dintre obiectele prezentate de tinerii meșteri vrânceni se disting tiparele și păpușarele destinate decorării cașului. Alături de acestea au bucurat ochii vizitatorilor: linguri, cruci și icoane, toate împodobite cu crestături rafinate conferindu-le valoare artistică.

Arta tradițională de prelucrare a lemnului s-a sprijinit pe întinsele suprafețe de pădure din țara noastră, care au condus la conturarea unei adevărate civilizații a lemnului. Ca ornament și tehnică de execuție, mobilierul tradițional se împarte în două categorii: cel lucrat în lemn de stejar și fag, care este și cel mai răspândit în mediul rural, și cel de brad care era preferat mai ales în mediul urban și în casele boierești.

Din categoria uneltelor gospodărești fac parte obiectele utilizate de păstori (gălețile, lingurile de diferite mărimi, bâtele ciobănești, căucele de apă, etc.), obiectele de tors și țesut (furci, fuse, vârtelnițe (fig. nr. 23), sucale, brâgle, etc.), instrumente tradiționale din lemn (fluierul, taragotul bănățean, dube, etc.), uneltele agricole.

Meșterii cioplitori au utilizat întreaga gamă de prelucrare a lemnului: cioplirea, crestarea, sculptarea cu diverse ornamente, incizarea, încrustarea cu metal, pirogravarea. În diferite zone etnografice există obiceiul de a decora în culori anumite piese de mobilier.

Transmiterea meșteșugului în familie se recunoaște în realizările lui Ion Pavel din Negrești – județul Vrancea, tot așa cum acuratețea lemnului și păstrarea tradiției în prelucrarea lemnului se regăsește în arta tânărului, dar deja experimentatului, talentatului meșter Ene Vasile din Râmnicu Vâlcea. De o incontestabilă valoarea sunt și piesele confecționate de vestitul meșter Nicolae Purcărea.

Lingurile, lingurarele, blidarele, tiparele de caș, troițele ori pistornicele sale sunt delicat filigranate și decorate adeseori cu motivul calului stilizat, ori al împletiturii romboidale.

Arta sculpturii populară în piatră

Acest tip de sculptură s-a dezvoltat mai ales pentru caracterul ei ornamental, fiind întâlnită în așezările din aria intra și extracarpatică, în apropierea zonelor de extracție (fig. nr. 24). Meșterii populari din unele sate transilvane, buzoiene, argeșene, vâlcene, nemțene, sucevene realizează multe elemente de construcție: stâlpi de pridvor, de poartă, scări, balustrade, colaci de fântână, mese de piatră, pietre funerare, pecetare pentru aluatul prescurilor, etc. Astăzi, rolul și importanța acestui meșteșug a scăzut prin apariția formelor industriale din beton.

Arta măștilor populare

Pentru a se apăra de inexplicabil, de plăsmuirile temerilor sale, omul a luptat prin mijloace materiale și spirituale pe care le-a socotit mai eficace și ca rezultat a inventat un instrument magic, menit să-l protejeze: masca În cadrul obiceiurilor de iarnă, poate cele mai spectaculoase ca prezentare, masca – folosită aici mai ales ca element de recuzită – ocupă un rol primordial. Vatra satului este scena pe care se desfășoară jocurile populare cu măști, spectatori fiind membrii colectivității.

Arta instrumentelor populare tradiționale

Sunt aparate de producere a sunetelor realizate prin tehnici speciale și din materiale deosebite. Unele dintre acestea sunt foarte vechi, precum buhaiul, duba, buciumul, fluierele, cimpoiul, iar altele au fost asimilate în decursul timpului – vioara, țambalul, chitara, fagotul, clarinetul. Numai anumite instrumente sunt lucrate de meșteri populari: duba, drâmba, buciumul, fluierele. Alături de acestea mai sunt folosite, în completarea liniei melodice, frunza și coaja de mesteacăn, solzul de pește, etc.

În zilele noastre, dintre instrumentele populare se mai folosesc doar buciumul, cimpoiul, fluierele, naiul, lăuta, cobza, țambalul, ultimele trei fiind de factură lăutărească.

Muzica este parte organică a existenței țăranului român. Sensibilitatea la frumusețea sunetului s-a transmis și în formele și ornamentele bogate ce împodobesc instrumentele muzicale create de meșterii populari.

2.4. Experiența internațională

Începând cu anii 1980, Comisia Europeană a recunoscut rolul important al turismului în economia europeană și s-a implicat tot mai mult în diverse acțiuni împreună cu Parlamentul European, Consiliul, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

Un eveniment important în acest sens a fost instituirea Comitetului de Consultanță pentru Turism în anul 1986, al cărui rol era să faciliteze schimbul de informații, consultanță și cooperarea în turism (conform Deciziei Consiliului, de la 22 decembrie 1986, 86/664/CEE privind stabilirea unei proceduri de consultare și cooperare în turism). În prezent, acest Comitet este format din reprezentanți din 18 țări membre ale Spațiului Economic European, se întâlnește de câteva ori pe an și furnizează informații despre măsurile luate la nivel național în domeniul turismului.

Decizia Consiliului de Miniștri de a declara anul 1990 „Anul european al turismului” a fost emisă în ideea de a sublinia rolul turismului și, pe de altă parte, de a elabora o politică coerentă (conform Deciziei Consiliului, de la 21 decembrie 1988, 89/46/CEE) și un plan de acțiuni pe trei ani pentru sprijinirea turismului (conform Deciziei Consiliului, de la 31 iulie 1992, 92/421/CEE).

După ce a fost publicată Cartea Verde privind rolul Uniunii Europene în domeniul turismului, urmată de o dezbatere asupra rolului Uniunii în turism, Comisia Europeană a propus derularea unui program multianual „Philoxenia, 1997 – 2000”, propunere care nu a fost acceptată. În schimb, activitățile Comisiei referitoare la turism sunt acum parte în procesul de dezvoltare a „Turismului și Ocupării forței de muncă”.

Capitolul III

Încadrarea Bucovinei

De la bun început doresc a lămuri problema încadrării Bucovinei. Din punct de vedere istoric, Bucovina este o parte din județul Suceava și ținutul Herței – Ucraina. Voi încerca în acest capitol a prezenta limitele Bucovinei istorice, o Bucovina geografică, mai exact o scurtă prezentare a cadrului natural din județul Suceava și o explicație de ce este mai ușor, din punct de vedere turistic, a pune egal între Suceava și Bucovina. Din punct de vedere turistic, Bucovina este un „brand”, și de aceea se preferă denumirea de „Bucovina” în loc de „Suceava”.

În numeroase situații și domenii, inclusiv în cel geografic și în mass-media, uneori chiar în cazul abordărilor istorice, a devenit un fapt comun să se folosească numele generic de „Bucovina”, cu referire subînțeleasă și limitată la partea ei sudică, situată în nord-nord-estul țării noastre, coincidență mai mult sau mai puțin cu actualul județ Suceava. Această limită spațială nu este deloc forțată, pentru că limitele celor două unități corespund cu o aproximație notabilă.

Anexez și o harta care are menirea a lămuri mai exact cât este Bucovina din județului Suceava (harta nr. 1 și nr. 2).

3.1. Bucovina istorică

Regiunea istorică Bucovina, al cărei teritoriu se întinde astăzi peste zona din apropierea orașelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc și Rădăuți din România și zona Cernăuți din Ucraina, împreună cu nordul Moldovei a fost denumită și „Țara de Sus”.

Ocuparea nordului moldav a început la 31 august 1774 și s-a încheiat pe la jumătatea lunii octombrie a aceluiași an. Au fost utilizate în acest scop cele două regimente grănicești din Transilvania și unele forțe militare staționate de curând în Galiția – în total 3 regimente de cavalerie și 5 batalioane de infanterie puse sub comanda generalului Gabriel baron von Spleny. Ocupanții nu s-au oprit într-un teritoriu dinainte stabilit, ceea ce dovedește că la acea dată nu exista nici o zonă exact delimitată, care să fie cunoscută între localnici sau în străinătate sub numele de Bucovina.

Eudoxiu Hurmuzachi, pe baza documentelor identificate și adunate din arhivele habsburgice, relevă că, în toamna, iarna și primăvara anilor 1774-1775, trupele de ocupație și-au extins succesiv acțiunile militare din valea Nistrului în valea Prutului, de aici în valea Siretului și în cea a Moldovei, apoi, în continuare, încât, înaintea semnării convențiilor cu Poarta Otomană, trupe austriece se aflau în ținuturile Hotin, Cernăuți, Suceava, Botoșani, Roman, Bacău, Neamț.

Protestele vehemente ale moldovenilor și ale domnului Grigore al III-lea Ghica, poziția categoric potrivnică a noului sultan Abdul Hamid, care s-a opus cedării unui teritoriu mai larg și îndeosebi abandonării raialei Hotinului, declarând că, în caz contrar continuă războiul cu Austria, precum și teama Curții din Viena de unele complicații internaționale au făcut ca în cele din urmă – după ultima convenție din 1776 – zona ocupată să fie limitată la ținutul Cernăuți, două treimi din ținutul Sucevei, dimpreună cu fostele ocoale domnești Câmpulung Moldovenesc și Câmpulung pe Ceremus. Este vorba de o suprafață de 10.441 km2. cu 71.500 de locuitori, cu 226 de sate și 52 de cătune, cu orașele Cernăuți, Siret și Suceava, cu necropolele și ctitoriile voievodale Rădăuți, Voroneț, Humor, Putna, Vatra Moldoviței, Sucevița, Dragomirna, etc.

De fapt, Austria viza și nădăjduia să ocupe întreaga Moldovă și să înainteze spre gurile Dunării.

Anexarea propriu-zisă a părții de nord a Moldovei s-a făcut prin negocieri austro-turce, cu începerea din primăvara anului 1775 până în 1777. au fost semnate, fie la Istanbul, fie în Bucovina nu mai puțin de 4 convenții: prima la 7 mai 1775 „de cesiune și demarcațiune”; a doua „explicativă” la 12 mai 1775 , o a treia privind „relațiile bilaterale comerciale” austro-turce la 30 iunie 1776 și a patra convenție la fața locului, la Palamutca pe Nistru „însemnătoare a marginilor teritoriului cedat” la 2 iulie 1776, pentru ca apoi, la 1 octombrie 1777 să se ceară și să se presteze, în prezența și cu ajutorul trupelor de ocupație, „jurământul de credință” față de noua împărăție.

În cei 144 de ani de ani cât a rămas la Imperiul Habsburgic, Bucovina a străbătut următoarele etape:

perioada administrației militate (1774-1786), când, în fruntea ei s-a aflat un guvernator militar, cu grad de general și atribuții de consilier imperial, ajutat de un aparat ofițeresc, cu sediul la Cernăuți;

între 1786-1848 și 1850-1861 Bucovina a fost inclusă la provincia imperială Galiția, ca al nouăsprezecelea cerc administrativ al acesteia, fiind condusă de un căpitan ca reprezentant numit al guvernului de la Lemberg;

în urma revoluției de la 1848 și a luptei pentru autonomie, ce s-a prelungit peste un deceniu, între 1848-1850 și din 1861 până în 1918 (când a revenit la statul român), Bucovina a căpătat statutul de autonomie, cu o dietă, stemă proprie și reprezentanți în parlamentul de la Viena, în Delegațiunea austriacă (din 1867) și în Casa Magnaților.

Pentru denumirea zonei au fost utilizate inițial diverse toponime: Moldova austriacă (Österreichische Moldau), Comitatul Sucevei sau Cordun sau Cordon – denumire populară păstrată multă vreme, definind în fapt o instituție militară, creată sub Maria Tereza și care, în cazul Bucovinei, consta dintr-o rețea de 180 de posturi pază, cu grupuri de cavalerie și infanterie înșirate de-a lungul frontierei, înspre Moldova, din nord, de la satul Mosoriuca, pe Nistru, până la sud, la Dorna. Treptat-treptat, spre a se uita apartenența la Moldova, de la care fusese smulsă, s-a adoptat denumirea de Bukowina, termen slavon (nu polonez și nici ucrainean), ce însemna pădure de fagi, făget. În documentele medievale românești se întâlnesc circa 25 de „bucovine” în spațiul locuit de români.

Menținută inițial ca o unitate administrativă distinctă, subordonată direct Consiliului Aulic de Război din Viena, Bucovina a fost împărțită sub administrația militară în 5 distincte (Suceava, Siret, Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc și Câmpulung pe Ceremus), apoi, sub administrația civilă, galițiană, în 15 scaune (Dorna, Putila, Vijnița, Câmpulung, Solca, Gura Humorului, Siret, Vășcăuți, Sadagura, Storojineț, Coțmani, Zastavna, Suceava, Rădăuți și Cernăuți) și apoi în 8 județe (Cernăuți, Câmpulung, Coțmani, Rădăuți, Siret, Storojineț, Suceava și Vijnița). După baronul ungur, generalul maior Gabriel von Enzenberg (1778-1786) și generalul austriac Karl von Enzenberg (1778-1786) au urmat căpitanii districtuali: baronul von Beck (1786-1792), boierul român Vasile Balș (1792-1808), baronul Johann von Platzer (1808-1817) și baronul Anton von Stratkerheim (1817-1823).

Unul dintre principalele efecte ale politicii habsburgice, resimțite pregnant încă din anii 1774-1821 a fost modificarea structurii demografice sub raport etnic, lingvistic și confesional. Recensămintele din anii 1772-1773 și 1774-1775 găseau în zona 68% români și 32% alte etnii – ruteni, huțuli, țigani, evrei, ruși, polonezi, etc. Până la 1848 ponderea românilor a fost diminuată la 55,4%. Acțiunile de colonizare și stimulare a imigrărilor, urmărind deopotrivă scopuri economice (sporirea de peste 10 ori a potențialului demografic și valorificarea cât mai rapidă a bogățiilor) și politice (integrare cât mai rapidă a zonei, distrugerea primatului numeric al românilor, deznaționalizarea și asimilarea lor) au fost aduși în zonă: coloniști nemți – ca militari, funcționari, meșteșugari și mineri, dar și agricultori; slovaci – ca lucrători forestiere, meșteri sticlari și muncitori calificați la saline; maghiari – ca agricultori și crescători de vite; lipoveni – țărani refugiați din Rusia în vremea persecuțiilor religioase; evrei – veniți în număr mare din Galiția și Polonia, ca arendași de moșii, prăvălii, vămi, crâșme, mori ori ca negustori de mărunțișuri, de băuturi alcoolice și cămătari; polonezi – ca lucrători la salinele Cacica, agriculturo, funcționari în posturi secundare sau ca proprietari de moșii; armeni – în majoritate ca negustori și proprietari de moșii, cumpărate de la români; ruteni sau ucraineni – ca lucrători zilieri veniți din Galiția, pe fostele domenii mănăstirești, cu precădere în regiunea dintre Prut și Nistru; huțuli – ca păstori și tăietori de lemne, imigrând din zona munților galițieni în satele românești din părțile nord-vestice ale Bucovinei.

Concepute și organizate în scopul integrării Bucovinei cât mai depline la imperiu, a subordonării și exploatării ei cât mai profitabile, statutul său juridic și formele de conducere administrativ-teritoriale cunosc două etape distincte:

între 1786-1848 și 1851-1861 Bucovina face parte integrantă din provincia imperială Galiția, ca al nouăsprezecea cerc al acesteia;

între 1861-1918, Bucovina este despărțită de Galiția, capătă statut de autonomie provincială, cu stemă, dietă și organisme proprii, cunoscând o relativă posibilitate de a-și organiza și soluționa unele probleme;

Ca ducat autonom, Bucovina era înzestrată cu un sistem de conducere care, în aparență, avea la bază principiul separării puterilor: în funte se afla un guvernator, ca arbitru suprem al puterii; dieta sau camera legislativă locală, elabora și adopta legi și decizii în toate chestiunile de interes zonal, exceptând justiția și armata, ca și politica externă, care aparțineau exclusiv Curții din Viena.

Din 1867, când, sub presiunea înfrângerilor externe, se încheie compromisul cu Ungaria, Bucovina intra în componența părții austriece a imperiului, fiind unul dintre cele 17 ducate autonome ale Cisleithaniei.

Disputată între Austria, care voia s-o păstreze, și Rusia, ce dorea să o anexeze, Bucovina a suferit în anii primului război mondial calvarul transformării sale în teatru al operațiunilor militare. Ea a fost invadată, ocupată vremelnic de către ruși, în trei reprize în septembrie – octombrie 1914, între 26 noiembrie 1914 – 23 ianuarie 1915 și iunie 1916.

Râvnită în timpul războiului și a tratativelor din 1918 de austrieci, de ruși, de polonezi și de ucraineni, Bucovina intra în primăvara lui 1918 într-o stare de provizorat, pe care s-o înlăture dorința și voința românilor bucovineni în toamna aceluiași an. 1918, după 144 de ani de stăpânire habsburgică.

3.2. Bucovina geografică

Județul Suceava este așezat în sectorul nord-estic al României, încadrată teritorial între județele Maramureș și Bistrița-Năsăud la vest, Mureș, Harghita și Neamț la sud și Iași și Botoșani la est. Are o suprafață de 8.555 km2, ceea ce reprezintă 3,6% din teritoriul României, situat astfel pe locul II ca mărime, după Timiș.

Relieful județului Suceava se încadrează la doar două unități naturale: Carpații Orientală și Podișul Moldovei. Din punct de vedere structural principalele unități de relief sunt următoarele: zona eruptivă a Călimanilor, zona cristalină a Munților Bistriței, zona flișului carpatic, zona pericarpatică și zona Podișului Sucevei (harta nr. 4).

Munții Călimani sunt situați între defileul Mureșului (Toplița-Deda) și sectorul înșeuării montane Bârgaie. În județul Suceava se găsește doar în partea nordică a masivului. Altitudinea maximă este de 2.100 m. în vârful Pietrosul Călimanilor. De la 1.800 m. formează un platou pe care se află un con larg în care se deschide cel mai mare crater vulcanic din România: 10 km. diametru. Vulcanul de tip caldeiră este însoțit de neck-uri (Poiana Negri, Dornișoara, Bâtcile Dornelor), brecci piroclastice, aglomerate și tufuri în alternanță cu conglomerate, gresii și nisipuri de natură andezitică. Se mai întâlnesc câmpuri periglaciare de blocuri, mai ales în zona craterului (Pietrosu, Pietricelu, Pietrele Roșii, etc.), dar și forme denudaționale și coraziune („Cel 12 Apostoli”). Pe limita dinspre Țara Dornelor este pusă în evidență linia de izvoare minerale carbogazoase de pe aureola mofetică.

Munții cristalini se împart în două unități: nordică, mai unitară, din care fac parte Munții Bistriței Aurii și sudică, mai fragmentară, din care fac parte Munții propriu-ziși ai Bistriței (Munții Bistriței mijlocii). În partea centrală sunt drenați de Valea Bistriței.

Munții Bistriței Aurii se desfășoară de pe o parte și alta a râului Bistrița Aurie, sub formă de culmi prelungi. Supranumiți și „obcinile cristalice”, cuprinzând două grupe muntoase: Obcina Suhardului (între Bistrița Aurie și Coșna) și Obcina Mestecăniș (între Bistrița Aurie și Moldova). Obcina Suhardului este cea mai lungă și mai înaltă obcină a Moldovei. Cel mai înalt vârf atinge valoarea de 1.923 m. în vf. Omu, instalat pe dolomite. Obcina Mestecănișului este mai scurtă și mai joasă decât precedenta. Altitudinea maximă este de 1.590 m. în vf. Lucina, formând cumpăna apelor dintre valea superioară a Bistriței și valea Moldovei. Este obcină doar ca altitudine, nu ca litologie. Munții Zimbroslava-Țapu au o altitudine de 1.542 m. și sunt cuprinși între pârâul Cârlibaba și valea Bistriței Aurii. Șisturile cristaline apar gâtuite între două plăsele de fliș.

Munții Bistriței Mijlocii sunt asemănători Munții Bistriței Aurii, deoarece zona cristalină, cu aceeași structură și morfologie, continuă obcinile și la sud de Țara Dornelor. Sunt puternic fragmentați, mai ales de afluenții Bistriței. Limita județului, mai jos de Broșteni, coincide cu locul unde Bistrița părăsește definitiv zona cristalină. Sunt formați din cinci masive dispuse de o parte și de alta a Bistriței: Giumalău, Rarău, Tarnița (pe stânga) și Barnaru și Budacu (pe dreapta). Masivul Giumalău se continuă la sud de Mestecăniș și prezintă multe asemănător cu celelalte masive individualizate pe stânga Bistriței. Vârful principal se înălță la 1.857 m. Masivul are un aspect greoi, de bloc uriaș, cu spinări rotunjite, dispuse radiar în jurul vârfului principal, iar vârful este un martor de rezistență dispus pe cuarțite dure. Masivul Giumalău este prelungirea firească a obcinilor, mai ales din punct de vedere structural, dar nu prezintă caracter de obcină. Masivul Barnaru este delimitat de valea Bistriței la nord și est, de Neagra Șarului la vest și Neagra Broștenilor la sud. Creasta unitară corespunde celor mai dure roci ce aparțin zonei cristalino-mezozoice. Masivul Budacu se află la sud de Neagra-Negrișoara și culminează la 1.864 m., fiind alcătuit din șisturi cristaline, micașisturi și calcare. Masivul Rarău este situat între văile Bistriței și Moldovei. Ca structură se diferențiază de restul munților cristalini, de unde și aspectele sale morfologice, altele decât în Munții Bistriței și obcinile cristaline. Formele de relief sunt zvelte, dantelate, pitorești. Rarăul corespunde unui sinclinal suspendat, umplut cu depozite mezozoice ce se dispun peste cristalin (sinclinalul marginal al zonei cristalino-mezozoice). Dintre formele carstice se remarcă doline, lapiezuri, chei, peșteri, etc. Pe flancul intern al sinclinalului se află stâncile Adam și Eva de la Pojorâta și Piatra Șoimului, pe cel extrem Piatra Zimbrului și cheile de la Moara Dracului. În partea cea mai înaltă a Rarăului se găsesc Pietrele Doamnei, precum și stâlpii calcaroși Popii Rarăului și Pietrele Albe. Altitudinea cea mai mare este de 1.651 m. Munții Tarnița reprezintă o fâșie de înălțimi ce se desfășoară în lungul Bistriței, din Rarău până la Broșteni. Vârful cel mai înalt are o valoare de 1.479 m.

Valea Bistriței, pe teritoriul județului Suceava, se desfășoară între Șesuri și Broșteni. Valea este longitudinală față de direcția culmilor muntoase, excepție făcând doar sectorul dintre Vatra Dornei și Chiril. Pe teritoriul județului Suceava are o lungime de 122 km., curgând exclusiv în zona cristalină, din care doar 12 km. de vale transversală.

Depresiunea Dornelor este drenată de Bistrița și afluenții săi. Este o amplă arie depresionară compartimentată, cunoscută și sub numele de Țara Dornelor, limitată de Munții Călimani, Suhard, Giumalău și Pietrosu. Relieful este vălurit, cu intruziuni de pinteni vulcanici în compartimentele Neagra Șarului și Dorna. Este singurul loc din axul carpatic unde se întâlnesc formațiuni metamorfice, eruptive și sedimentare.

Munții flișului se desfășoară între zona cristalină a Munților Bistriței și zona de cratogen a Podișului Sucevei. Delimitarea este făcută de râul Moldova care traversează de la un capăt la celălalt zona flișului și împarte munții în două subunități: zona obcinilor în nord și culmea Stânișoarei în sud. Valorile altitudinale se mențin între 1.200 și 1.400 m.

Obcinile flișului cunosc o orientare NV-SE și sunt cuprinse între Valea Sucevei la nord și Valea Moldoviței la sud. Se încadrează între Munții Bistriței și Podișul Sucevei. Reprezintă o serie repetată de culmi largi și paralele de munți mijlocii, departajate între ele prin intermediul unor văi cu caracter longitudinal (relief jurasian). Obcina Feredeului este situată între cursul superior al Moldovei și Valea Moldoviței. Lățimea medie este de 15-20 km., iar lungimea de circa 50 km. Alcătuirea predominantă este reprezentată de flișul cretacic. Altitudinea maximă este de 1.490 m. Culmea-cumpănă cuprinde gresii de Prisaca ce aparțin cretacicului superior. Obcina Mare este cea mai redusă altitudinal dintre obcine. Numele se explică prin altitudinea pe care o are față de podiș deasupra căruia se înalță cu 400 m. Are o lungime de 50 km. și o lățime medie de 15 km. Altitudinea maximă se găsește în vf. Silhoaia și este de 1.225 m. Pasul de culme Ciumârna (1.130 m.) stabilește legătura între Moldovița și Sucevița.

Culmea Stânișoarei se află situată la sud de Valea Moldovei până în sectorul județului Neamț. Altitudinea maximă este de 1.534 m. (Vf. Bivolu). Culmea se încadrează flișului intern și este alcătuită din conglomerate de Ceahlău. Caracterele de obcină se mențin și la sud de Moldova, cel puțin până la Suha Mică, unde se produc strangulări ale flișului marginal în favoarea flișului intern.

Valea Moldovei este organismul fluvial reprezentativ pentru munții flișului. Are caracter complex deoarece se manifestă prin două unități de relief: munții și podișul. Valea Moldovei, de la izvor (Munții Lucina – 1.590 m.) la vărsare, se împarte în trei sectoare: primele două se găsesc în zona flișului, iar cel de-al treilea în zona podișului. Mai mult de 50% din lungimea râului se află pe teritoriul județului Suceava.

Zona precarpatică face trecerea de la zona carpatică la cea de podiș. Se prezintă în mod diferit la nord și sud de râul Moldova. În sectorul nordic, Obcina Mare vine în contact direct cu Podișul Sucevei. Contactul este atenuat de existență unei forme înguste (câțiva km.) de natură eroziv-acumulativă. La sud se intercalează o unitate de tranziție cunoscută sub numele de Subcarpații Moldovei. Piemontul pericarpatic Marginea – Ciungi se continuă la sud de Păltinoasa sub forma unei unități subcarpatice miocene.

Podișul Sucevei este situat în sectorul nord-vestic al Podișului Moldovei. Se desfășoară de la linia precarpatică și Valea Moldovei la vest, până în valea Siretului, la est. Este o unitate structurală foarte extinsă, cu fundament cutat și consolidat, acoperit cu o cuvertură cvasiorizontală. Fundamentul are o ușoară înclinare spre vest, afundându-se sub fliș. Fundamentul acestui podiș corespunde cu scufundarea maximă a platformei Podolice. Altitudinea medie a podișului este de 460 m. Din punct de vedere altitudinal și după gradul de modelare a reliefului se disting mai multe subunități: masivele deluroase (Marginea-Ciungi, Dragomirna, Fălticeni), ariile depresionare (Rădăuți, Liteni) și culoarele de vale (Suceava, Siret).

Piemontul colinar Marginea-Ciungi se desfășoară între Obcina Mare și valea largă a Sucevei. Este sectorul care cunoaște cel mai mare grad de fragmentare și erodare. Altitudinea maximă este de 692 m. la ieșirea Moldovei din zona montană.

Masivul deluros Dragomirna este sectorul cel mai tipic din Podișul Sucevei: monoclin cu forme structurale (cueste, platforme) și altitudine medie de 450 m. altitudinea maximă este de 528 m. în vf. Teișoara. Se desfășoară între culoarele văilor Suceava și Siret. Sunt alcătuiți dintr-o alternanță de gresii, nisipuri și argile volhiniene.

Masivul deluros Fălticeni se desfășoară între culoarele văilor Moldova și Suceava-Siret. Lățimea maximă este de 20-22 km. și are aceeași dispoziție litologică și orientare (NV-SE) ca masivul deluros Dragomirna. În nord începe de la Valea Ilișeasca, iar la sud se termină în dreptul orașului Pașcani (județul Iași). Altitudinea maximă este de 528 m. în nord. Se remarcă larga extindere a platourilor structurale.

Depresiunea Liteni se desfășoară în partea de nord a Podișului Fălticeni, în bazinul superior al Șomuzului Mare, altitudinea se menține la valoarea de 320 m. fundul este mlăștinos, văile largi, frecvente alunecări de teren și forme structurale.

Depresiunea piemontană Rădăuți se desfășoară între râurile Suceava și Sucevița și corespunde celei mai coborâte trepte a Podișului Sucevei. Altitudinea medie este de 360 m. Relieful este tipic de acumulare cu pseudocâmpii piemontane, forme plane terasate și cursuri de apă ezitante. Are o formă tentaculară cu extindere pe Valea Sucevei. Altitudinea medie este de 360 m. Relieful este tipic de acumulare cu pseudocâmpii piemontane, forme plane terasate și cursuri de apă ezitante. Are o formă tentaculară cu extindere pe Valea Sucevei și Valea Suceviței.

Valea Sucevei aparține râului cu același nume și este singura de acest gen care aparține în întregime județului Suceava. Sectorul superior se desfășoară între izvoare (Masivul Lucina) și localitatea Straja și aparține în întregime Obcinilor Bucovinene; cel mijlociu se desfășoară pe marginea depresiunii piemontane Rădăuți până la Milișăuți; cel inferior se manifestă prin Podișul Sucevei până în dreptul localității Liteni, locul de vărsare în Siret. Prezintă caracter de culoar datorită dimensiunilor mari ale luncii și teraselor.

Valea Siretului se desfășoară pe circa 100 km. pe marginea estică a județului Suceava, între Târgul Siret și Probota. Prezintă o luncă largă și un sistem de 5 terase. Este cea mai reprezentativă și mai importantă vale din Podișul Moldovei, un adevărat culoar acumulativ. Pe teritoriul județului Suceava deține lățimi de 6-8 km., iar în zona de confluență cu Suceava capătă aspectul unei câmpii aluvionare intracolinare cu lățimi de circa 12 km.

Resursele subsolului sunt variate și importante. Prezența lor este mai frecventă în zona montană, fiind legate de unitățile tectonice. Apar trei cicluri genetice astfel: ciclul prehercinic cu orizonturi de sulfuri, zăcăminte de minereu de mangan și acumulări de sulfuri polimetalice, ciclul hercinic cu formațiuni hidrotermale de carbonați de fier și cumulări de oxizi de fier și pirită și ciclul alpin cu fier de precipitare, sare gemă la Cacica și sulf în Călimani (Gura Haitii). Se mai individualizează și zăcământul de baritină de la Ostra, izvoarele minerale carbogazoase din Depresiunea Dornelor (Vatra Dornei, Neagra Șarului, Șaru Dornei, etc.). Județul Suceava reprezintă prima bază pentru exploatarea manganului în România și cele mai importante turbării înalte din țară (Poiana Stampei).

Clima prezintă variații destul de accentuate de la o treaptă de relief la alta. Se diferențiază net două tipuri climatice: o climă montană cu un subtip de depresiuni și văi adânci de munte și o climă de podiș.

Temperatura aerului crește de la SV spre NE, în cadrul județului, iar izotermele mulează conturul masivelor muntoase, al văilor principale și podișului. Izoterma anuală de 2° delimitează Masivul Călimani, în timp ce lunca Siretului este marcată de izoterma anuală de 8°C. Media anuală în Pietrosul Călimanilor este sub 0°C, pe Rarău 2°C , la Vatra Dornei 4°C, la Câmpulung Moldovenesc 6°C, Fălticeni 7°C. Izoterma anuală de 6° urmărește aproximativ limita externă a zonei muntoase. Minima cea mai coborâtă înregistrată în județul Suceava a fost -38°C (Vatra Dornei, 13 ianuarie 1952), iar maxima cea mai ridicată a fost 38°C (Suceava, 17 august 1952).

Vântul se simte cel mai frecvent din direcția vest în zona montană și din direcția nord în podiș. Județul Suceava nu este o regiune vântoasă. Furtunile sunt rare, se produc numai vara și cel mult 4 zile pe an pot atinge 60 km./oră.

Precipitațiile sunt strâns legate de distribuția anuală și lunară a regimului termic și eolian, precum și de orientarea și înălțimea unităților de relief. Cantitatea anuală a precipitațiilor scade invers proporțional cu temperatura, deci tot din direcția SV spre NE. Cantitatea cea mai mare de precipitații s-a înregistrat pe Călimani cu peste 1.300 mm. Anual, iar cea mai mică în Valea Siretului cu aproape 600 mm. Anual. Ploile cele mai multe cad la începutul verii, iarna este anotimpul cel mai sărac în precipitații.

Zonele climatice sunt diferite la munte și în podiș. Climatul montan suferă influențe atlantice: temperaturi mai moderate, vânturi de vest, umezeală mai multă, cu deosebire pe versantele estice. Pe culmi, iernile sunt mai lungi, dar mai blânde decât pe văi, verile mai răcoroase, precipitațiile mai abundente, durate de strălucire a soarelui mai mare. Precipitațiile cresc, iar temperaturile scad cu altitudinea. Etajarea climatică se reflectă în succesiunea pe verticală a vegetației. Climatul de podiș prezintă contraste termice anuale mai mari și diurne mai mici decât la munte. Predomină vânturile de nord și de nord-vest, iar precipitațiile sunt mai sărace. Pe direcția Rădăuți – Fălticeni clima se îndulcește treptat.

Rețeaua hidrografică din județului Suceava aparține în întregime bazinului hidrografic Siret. Alimentația fluvio-nivală a râurilor, în legătură cu clima, explică creșterea debitelor la sfârșitul primăverii și scăderea prelungită a acestora la sfârșitul toamnei și iarna.

Apele curgătoare

Bistrița este cel mai important afluent al Siretului și drenează prin afluenții ei partea de vest a județului, echivalență cu 30% din suprafața lui pe o lungime de 122 km., izvorul și vărsarea Bistriței rămânând în afara județului. Împreună cu principalii ei afluenți: Dorna (46 km. lungime), Neagra Șarului și Neagra Broștenilor, Bistrița drenează Masivul Călimani și zona munților cristalini.

Moldova este a doua arteră hidrografică importantă. Parcurge partea centrală a județului Suceava, începând de la izvoare, pe o lungime de 149 km. și ocupă 36% din teritoriul județului. Principalii ei afluenți sunt Suha, Moldovița și Râșca (54 km. lungime). Moldova cu afluenții săi drenează zona flișului și Subcarpații (fig. nr. 25).

Suceava este al treilea râu ca importanță și singurul al cărui curs lung de 170 km. se află de la izvor până la confluență pe teritoriul județului. Ocolește obcinile pe la nord și traversează prin mijloc Podișul Sucevei. Reprezintă 26% din suprafața județului, afluenții principali sunt Solonețul și Sucevița (35 km. lungime).

Al patrulea bazin hidrografic aparține la două râuri gemene care curg paralele, fiind singurele râuri de podiș pe toată lungimea lor: Șomuzul Mic (30 km.) și Șomuzul Mare (51 km.).

Siretul, între intrarea lui în țară și Lespezi, urmărește hotarul estic al județului. Panta lui mică explică cursul meandrat și lunca largă. În această regiune, este departe de a avea aspectul de cel mai mare râu al țării după Dunăre.

Apele stătătoare

Județul Suceava este lipsit complet de lacuri naturale. Se întâlnesc numai câteva acumulări piscicole pe văi dintre care cele mai importante se află pe Șomuzul Mare lângă Fălticeni.

Apele subterane

Cele mai bogate ape subterane se găsesc în zona flișului paleogen, terase, lunci și depozite de versant (Depresiunea Rădăuți, luncile Siretului, Sucevei, Suceviței, Moldovei, etc.). În Depresiunea Dornei, în luncile și terasele Dornei și Negrei Șarului se găsesc ape subterane cu caracter local (fig. nr. 26).

Apele minerale din Țara Dornelor au origine vadoasa, circulă prin fisuri existente în șisturile cristaline sau pe planurile de contact cristalin-sedimentare. Au caracter bicarbonat, feruginos, arsenical. Izvoarele minerale cantonate în orizonturile piroclastice din lung ul dislocațiilor care afectează versantul estic al Munților Călimani sunt carbogazoase și bicarbonate. Izvoarele minerale din Munții Bistriței au caracter sulfuros și apar la contactul cristalinului cu calcarele bituminoase triasice. Toate apele minerale au importanță terapeutică și se exploatează la Vatra Dornei, Șaru Dornei, Poiana Negrii, Negrișoara, Dorna Candrenilor, Poiana Stampei, Coșna, Dârmoxa, etc.

Pe o diferență altitudinală de 1.500 m., vegetația se etajează munte – podiș: pajiști alpine, păduri de conifere, păduri de foioase.

Pajiștile alpine se desfășoară la altitudini ce depășesc 1.650 m. Sunt specifice Munților Călimani, Suhard, Giumalău și Barnaru. Pot coborî până la 1.500 m. (Rarău). Sunt răspândite pe un areal discontinuu, în două etaje: alpin propriu-zis și subalpin. Etajul alpin propriu-zis cuprinde asociații de Poa alpina (firuța), Carex curvula (rogoz), Hieracium aurentiacum (rușulița), Gentiana nivalis (ghințură), Campunula alpina, Leontopodium alpinum (floarea de colț, specifică Rarăului), etc. La aceste plante ierboase se mai adaugă și plantele lemnoase: Vaccinium myrtillus (afin), Dryas octopetala (argințica), Rhododendron kotschyi (smârdarul), etc. Etajul subalpin prezintă pajiști seculare cu: Agrostis rupestris, Festuca supina (păiuș), Pinus viridis (jneapăn, mai ales în Călimani), Juniperus communis (ienupăr), Alnus viridis (arin de munte), Salix herbacea (salcie ierboasă, în Munții Bistriței), etc.

Pădurea de conifere reprezintă cea mai întinsă zonă de vegetație din cadrul județului Suceava. Se desfășoară între 1.000-1.650 m. și prezintă două etaje: superior, în care domină molidul, și inferior cu amestec de molid și brad (subordonat apare fagul). Pădurea de molid (Picea excelsa) se dezvoltă în Munții Călimani, Bistriței, Obcinile Suhardului și Mestecăniș, Munții Giumalău. La partea superioară se instalează zâmbrul (Pinus cembra), mai ales în Călimani. Pădurea de brad și molid (la partea inferioară se adaugă și fagul – Fagus silvatica) se dezvoltă în Obcina Feredeului, Obcina Mare și Munții Stânișoarei. Molidul se găsește în locurile mai umbroase, iar bradul (Abies alba) în sectoarele însorite.

Județul Suceava este cea mai împădurită zonă a României, cu 53% din suprafață acoperită cu molid, brad, foioase, etc.

Turbăriile sunt specifice pădurilor de conifere. Turbăriile acide prezintă Sphagnum și sunt cunoscute sub numele de tinoave (Țara Dornelor). Dintre specii se remarcă: Betula nana (mesteacăn pitic), Empetrum negrum, Vaccinium oxicocos (răchițele), Drosera rotundifolia (roua cerului, plantă carnivor-insectivoră), unele relicte glaciare precum Sphagnum vuljianum, etc. Singurul conifer care suportă condițiile de turbărie este Pinus silvestris (pinul). Cele mai cunoscute turbării sunt cele de la Poiana Stampei, Tinovu Mare (Neagra Șarului) și Drăgoioasa.

Pădurea de foioase prezintă două subetaje: de fag și de stejar în amestec. Sub formă de petice se găsește și în Podișul Sucevei deoarece acesta a fost intens defrișat pentru ca terenurile să fie redate agriculturii. Cele mai extinse făgete (Fagus silvatica) sunt cele de la Dolhești, Ilișești, Râșca. În asociație se mai întâlnesc Sorbus aucuparia (sorbul), Acer platanoides (arțarul), Carpinus betulus (carpenul), etc.

Stejărișurile amestecate ocupă suprafețe mai reduse ca făgetele și sunt răspândite la Dragomirna, Fălticeni, Calafindești, bazinul Șomuzurilor, etc. Dintre specii se remarcă: Quercus petraea (gorun), Quercus sessiliglora (stejar), ulm, tei, alun, corn, etc.

În cadrul Depresiunii Liteni s-a instalat o insulă de silvostepă cu Festuca pseudovinae.

Vegetația de luncă are specific intrazonal și se dezvoltă în luncile largi ale Siretului, Moldovei, Sucevei, etc. Își fac apariția asociațiile de plante higrofile: salcie, plop, arin, rogoz, pipirig, izmă, coada calului, etc.

Speciile rare sunt valoroase din punct de vedere științific. Sunt protejate prin lege următoarele specii: Taxus baccata (tisa), Pinus cembra (zâmbrul), Rhododendron (smârdar) (fig. nr. 27), Arctostaphylos uva-ursi (strugurii ursului), Leontopodium alpinum (floarea de colț), Cypripedium calceolus (papucul doamnei), Nigritella rubra (sângele voinicului), etc.

Fauna

În etajul alpin și pădurea de rășinoase există o foarte bogată faună cinegetică. Din păcate, unele animale au dispărut: bourul (secolul al XVI-lea), zimbrul, marmota alpină, antilopa saiga (oaie sălbatică de pădure, pe vremea lui Dimitrie Cantemir), Capra ibex (mijlocul secolului al XIX-lea), Rupicapra rupicapra (capra neagră), etc.

În etajul alpin trăiesc următoarele păsări: Montifrigila nivalis (cinteza alpină), Lyrurus tetrix (cocoșul de mesteacăn), Tetrao urogallus (cocoșul de munte), Tetrastes bonasia (ierunca), etc.

Dintre mamifere se remarcă: Ursus arctos (ursul brun), Lynx lynx (râsul), Martes martes (jderul), Canis lupus (lupul) (fig. nr. 28)), Canis vulpes (vulpea), Sus scrofa (mistrețul), Cervus elaphus (cerbul carpatin), Sciurus vulgaris (veveriță), etc.

Peștii sunt de foarte bună calitate și căutați de pescari: Salmo fario (păstrăvul), Thymallus thymallus (lipanul), Salmo bucho (lostrița), Barbus fluvuiatis (mreana), etc. Cele mai importante păstrăvării s-au creat pe râurile Bistrița, Moldova și Suceava.

Solurile sunt net diferențiate pe cele două sectoare, distingându-se următoarele clase de soluri:

Molisolurile au cea mai ridicată fertilitate pentru pajiști. Reprezentate prin cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale și soluri cenușii, în Podișul Fălticeni și Depresiunea Liteni (circa 13.000 hectare).

Argiluvisolurile sunt, în mare parte, afectate de procese de eroziune și pseudogleizare. Reprezentate de soluri brune luvice, luvisoluri albice și soluri brune argiloiluviale, în Podișul Sucevei și Dragomirnei, dealurile subcarpatice (circa 15.000 hectare).

Cambisolurile sunt specifice zonei montane, cea mai mare dezvoltare având-o în munții flișului (90%). Sunt reprezentate de solurile eu-mezobazice și brune acide (circa 48.000 hectare).

Spodosolurile sunt caracteristice etajului molidului și jnepenișurile. Sunt reprezentate de soluri brune podzolice și podzoluri (circa 43.000 hectare).

Solurile litomorfe sunt legate de prezența calcarelor și dolomitelor, cu răspândire insulară.

Solurile hidromorfe se găsesc în Depresiunea Rădăuți și șesuri aluviale. Sunt reprezentate de soluri pseudogleice, gleice și lăcoviște (circa 7.000 hectare).

Solurile neevoluate apar pe șesurile aluviale, versanții cu pante mai mari 15-20° afectați de eroziune și alunecări, zona de dealuri și podiș, precum și pe relieful petrografic, cu versanți puternic înclinați, în zona montană (circa 29.000 hectare).

3.3. Bucovina turistică

Turismul în Bucovina poate fi orientat spre mai multe direcții: turism istoric și religios, turism sportiv și turism de agrement. Încărcată de o bogată și îndelungată tradiție românească, având vetre culturale de importanță internațională, Bucovina dorește să revină în atenția turiștilor ca o zonă de turism pur ecologic, așa cum l-a catalogat domnul Peter Zimmer, expert al societății germane IBD-BTZ (Serviciul Integrat de Consultanță pentru Economie în România – Societatea pentru Cooperare Tehnică), unul dintre inițiatorii și promotorii Asociației pentru Turism Bucovina.

Peisajul este de o variată frumusețe, corespunzând reliefului care coboară gradual de la vest la est: munți (versantul estic al Carpaților Orientali), coline (Subcarpații) și platouri înalte (Platoul Moldovei).

Ținuturile Bucovinei înglobează pagini de istorie, tradiții și obiceiuri străvechi, monumente unice și meșteșuguri specifice, ctitorii medievale care atestă o permanență spirituală și istorică a locuitorilor acestor meleaguri.

Zona este presărată pe toată întinderea ei cu biserici și mănăstiri renumite pentru picturile exterioare și interioare în lume (au primit în anul 1975 premiul „Mărul de Aur” acordat de Uniunea Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor din Turism) (harta nr. 5).

Rețeaua turistică a județului deține 20 de hoteluri, 7 hanuri și moteluri, 4 cabane, case de odihnă, vile, popasuri, 2 campinguri, adăposturi și refugii, gospodării rurale. Capacitatea în unitățile de cazare este de 5.269 de locuri din care 2.652 în hoteluri, 262 în moteluri, 28 în hanuri, 444 în vile turistice, 132 în cabane, 244 în campinguri, 1.026 în tabere de elevi și preșcolari, 481 în pensiuni. În unitățile de alimentație publică există circa 6.000 de locuri. Structurile de primire sunt concentrate în proporție de 75% în municipiile Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Fălticeni, orașele Gura Humorului, Siret și în comunele Putna și Gălănești.

Într-o ierarhizare a zonelor turistice în funcție de așezarea în teritoriu, de rețeaua de căi de comunicație și baza de cazare, Suceava ocupă locul VII din 23 de zone cu potențial turistic complex al României.

Dacă frumusețile locurilor ar fi fost de ajuns pentru a aduce și bunăstare, atunci Bucovina ar fi fost cu siguranță unul dintre cele mai bogate tărâmuri ale acestei lumi. Din păcate acest lucru nu a fost suficient. Istoria locurilor i-a învățat însă pe oamenii de aici că nu poți căpăta nimic de la nimeni fără să lupți.

Și cum turismul este unul dintre domeniile care încă mai poate aduce această bunăstare, bucovinenii s-au hotărât să nu stea cu mâinile în sân, ci să ajute singuri, pentru a fi ajutați. Drept urmare, Camera de Comerț și Industrie și Județului Suceava, alături de IBD – Serviciul Integrat de Consultanță pentru Economie în România, a avut inițiativa creării unei asociații care să confere mai multă forță agențiilor din turism.

În luna august a anului 2001, sub denumirea „Forum pentru Promovarea Turismului în Bucovina”, a fost organizată prima întâlnire a celor interesați: agenți din turism, organizații nonguvernamentale, organe ale administrației publice, moderatori și consultanți germani din partea IBD și, nu în ultimul rând, reprezentanți ai Ministerului Turismului, care prin prezența lor au făcut public sprijinirea ministerului în crearea acestei forme asociative.

Așa cum a fost precizat anterior, este o certitudine de necontestat că zona Bucovinei beneficiază de un potențial natural, cultural și istoric de excepție, care, valorificat așa cum trebuie, ar putea transforma Bucovina într-o destinație turistică de referință. Acest lucru necesită o strategie unitară care să scoată în evidență punctele tari ale zonei și să le atenueze pe cele slabe, alături de diversificarea ofertei de servicii complementare ofertei turistice de cazare, care ar putea permite alcătuirea de pachete turistice ce ar atrage turiștii în zona pentru sejururi de circa o săptămână.

Reclama individuală în turism, realizată prin pliante și materiale informative este eficientă, mai ales când este însoțită și de o promovare a zonei pe ansamblul ei, care se poate înfăptui printr-o acțiune coerentă a tuturor agențiilor de turism.

O primă acțiune încununată de succes a fost organizarea unui stand unic „Bucovina” la Târgul Internațional de Turism – București, în luna octombrie 2001, care a reunit oferta în turism a tuturor unităților, structuri de primire și agenții de turism, și a pus în valoare Bucovina ca destinație turistică. Modul atractiv în care a fost prezentată oferta turistică, potențialul zonei au dus la obținerea locului I din partea organizatorilor.

Capitolul IV

Strategii și politici de marketing în cazul produsului turistic Bucovina

Valoarea și densitatea monumentelor istorice – biserici (Volovăț, Solca, Horodnic, Bogdana din Rădăuți) și mănăstiri (Putna, Voroneț, Sucevița, Arbore, Moldovița, Humor, Slatina, Dragomirna, Sf. Ioan cel Nou, Râșca, Rarău), unele unicate pe plan mondial, clasificate și înscrise în catalogul „Patrimoniu Universal Protejat” de către UNESCO în 1972, situează județul – după cum s-a afirmat adesea de către persoane avizate – pe primul loc din țară din punct de vedere al resurselor cultura-istorice.

Bucovina este renumită pentru frumusețea peisajelor sale, pentru bogăția tradițiilor și, mai ales, pentru mănăstirile sale pictate. Aceste capodopere ale artei de influență bizantină sunt mărturii ale strălucirii civilizației moldovene în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Valoarea și frumusețea acestor „perle” ale Bucovinei este cunoscută și recunoscută peste tot în lume. Oficializarea acestei realități o reprezintă faptul că amintitele mănăstiri fac parte din patrimoniul UNESCO.

Aceste lăcașuri monumentale de cult sunt principala atracție a Bucovinei, datorită frescelor în culori vii de pe zidurile bisericilor.

Un studiu efectuat asupra bazei materiale de cazare din județul Suceava a identificat o serie de aspecte semnificative, cum ar fi faptul că este caracteristică de aceleași elemente ca toată baza turistică de la nivel național: existența, pe de o parte, a unor capacități mari – rămase din regimul trecut – ineficient administrate și conduse, și, pe de altă parte, apariția în ultimii ani a noilor unități private, de mici dimensiuni.

Printre cauzele care au generat diminuări ale gradului de ocupare a structurilor de primire din Bucovina putem menționa:

politici de produs și preț care nu țin cont de evoluția pieții interne și externe sau de cerințele consumatorilor turistici;

scăderea calității serviciilor și a nivelului de standarde minime la recrutarea și formarea forței de muncă calificate;

dezinteresul proprietarilor reali;

politica fiscală relativ dezavantajoasă;

creșterea indisciplinei în serviciu;

pierderea unor piețe internațional;

lipsa unor programe coerente de promovare turistică;

scăderea sau lipsa unor surse alternative de finanțare;

starea necorespunzătoare a infrastructurii.

Toate aceste elemente, dar nu numai, au avut drept consecință scăderea dramatică a calității produsului turistic oferit.

Bucovina reprezintă o destinație turistică în cadrul macroprodusului turistic România. Astfel, în cazul turiștilor străini care efectuează un voiaj de 10 zile în țara noastră, zonei Bucovina îi sunt alocate, de obicei, 2 zile. De ce? O atracție ca mănăstirile din Bucovina nu trebuie să constituie numai motivul principal prin care turiștii străini să fie atrași în România.

În general, în Bucovina, turiștii vin în grupuri organizate, în cadrul unor circuite concepute, distribuite și promovate de agențiile touroperatoare din București. Suceava constituie din păcate numai op zonă de tranzit. Ca urmare, se impune conceperea unor strategii de marketing care să urmărească reținerea turiștilor cel puțin încă o zi în zonă. Pentru a împlini acest deziderat este necesară elaborarea unei strategii de marketing coerente la nivelul întregii zone turistice a Bucovinei. În acest sens este nevoie de o colaborare a tuturor celor implicați și interesați de dezvoltarea industriei ospitalității în regiune pentru a stabili conținutul programelor turistice care vor fi promovate sub marca „Bucovina”.

4.1. Analiza SWOT a produsului turistic Bucovina

Punctele tari

Potențialul turistic alternativ: case tradiționale, artizanat, turism sportiv, potențial natural ridicat (exemplu: izvoare minerale), forme de relief deosebite, mediul natural bine conservat, diversitate, peisaje naturale atractive, specialități gastronomice locale, bucătărie tradițională, obiceiuri de An Nou, măști, muzică / dansuri tradiționale, sporturi de iarnă, agroturism, ecoturism (turism verde).

Stațiunile turistice. Vatra Dornei (stațiune balneoclimaterică), Câmpulung Moldovenesc, izvoare minerale, folclor și festivaluri (Festivalul de Folclor Rădăuți, Festivalul Internațional „Întâlniri bucovinene” Câmpulung Moldovenesc), muzee istorice și etnografice la Suceava, case memoriale, ospitalitate agroturistică, cetăți medievale, monumente unice pe plan mondial, rezervații naturale, posibilitate circuit turistic – turul mănăstirile, meșteșuguri, șantiere arheologice, ceramică neagră (Marginea).

Populația locală: primitoare și deschisă, interes sporit pentru turism.

Infrastructura turistică de bază: în unele locuri poate fi dezvoltată de la zero.

Multitudinea formelor de turism: turism itinerant cu valențe culturale, turism balnear, turism rural, ecoturism, turism de tranzit, turism pentru vânătoare și pescuit, turism pentru echitație, turism pentru sporturile de iarnă, turism de congrese și reuniuni, turism de odihnă, recreere și agrement.

Turismul balnear este relativ dezvoltat, dar necesită multe îmbunătățiri și modernizări ale bazei materiale.

Turismul cultural (turismul itinerant cu valențe culturale) prezintă mari posibilități de atracție pentru turiștii străini prin integrarea valorilor de patrimoniu cultural național în cel european și mondial (mănăstirile clasificate de UNESCO). În presa germana există sloganul „Bucovina – țara celor 1.000 de biserici”, ceea ce atrage atenția asupra dezvoltării deosebite a turismului ecumenic și de pelerinaj. O altă atracție deosebită a zonei sunt numeroasele activități artizanale: pictarea icoanelor, încondeierea ouălor, meșteșugul lemnului, olărit, sculptura în piatră, țesutul și lucrăturile din piele, blănărie, măștile populare.

Turismul de congrese și reuniuni utilizează infrastructura turistică a unor orașe ca Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei (fig. nr. 29), adică orașe care au atuuri pentru a fi incluse în oferta turistică națională și internațională.

Turismul de odihnă, recreere și agrement se realizează prin amenajări, mai ales cele din zona periurbană.

Turismul de tranzit necesită multe îmbunătățiri, în special în ceea ce înseamnă căile rutiere și feroviare, dar și serviciile aferente.

Turismul pentru echitație beneficiază de două herghelii: Rădăuți și Lucina. Dacă acestea vor fi revigora economic, vor permite și activități în folosul turiștilor.

Turismul pentru sporturile de iarnă se practică în Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, dar ar putea cunoaște o extindere mult mai mare.

Turismul pentru vânătoare și pescuit, dar și turismul sporturilor nautice au nevoie de promovare.

Turismul rural este o formă particulară de turism. Este o formă de turism mai complexă, ce cuprinde activitatea turistică propriu-zisă (cazare, pensiune, circulație turistică, prestare de servicii suplimentare), dar și activitate economică (de obicei, agricolă). În general, aproape toate satele bucovinene prezintă premise favorabile de dezvoltare.

Punctele slabe

Majoritatea sunt aceleași de pe tot teritoriul României.

Există o lipsă de comunicare și de coeziune între comunitățile umane pentru realizarea unor obiective de interes comun. O problemă este mentalitatea unor oameni de a face rapid bani, în detrimentul oferirii unor servicii de calitate, dar și indiferența oamenilor față de mediu și numărul mare de cerșetori.

Lucrătorii din industria ospitalității au un grad insuficient de pregătire de specialitate și o lipsă a motivației. De asemenea, există un interes scăzut pentru investiții și o calitate relativ slabă a serviciilor turistice. Indicele de ocupare a capacității de cazare este redus – circa 30%.

O problemă este lipsa telefoniei în unele zone și starea căilor de acces (starea pretară a infrastructurii, absența indicatorilor, existența a numeroase gropi).

Infrastructura turistică are încă multe carențe: lipsa magazinelor de specialitate (suveniruri, hărți, ghiduri, pliante, articole sportive, etc.), starea de conservare și de curățenie a unor monumente, lipsa unor marcaje turistice (fig. nr. 30), etc. În unele cazuri, chiar și condiții de cazare sunt precare și lipsește curățenia.

Oferta de agrement este insuficient dezvoltată. Cu toate că dispunem de un potențial mare a teritoriului, echipamentele de recreere și sport sunt foarte sporadice. Cu alte cuvinte, potențialul turistic existent este insuficient exploatat spre dezvoltare.

Obiectivele turiste sunt insuficient promovate, iar centrele de informare turistică sunt reduse ca număr. De asemenea, ne confruntăm cu o lipsă a materialelor promoționale de tipul broșurilor oferite gratuit în cadrul unităților de cazare, a ghidurilor culturale din care se poate afla activitățile și evenimentele culturale ce se desfășoară. Lipsește și organizarea de evenimente ce pun în evidență tradițiile și obiceiurile din zonă (există câteva, dar acestea nu sunt curent organizare din punct de vedere turistic).

Oportunități

Există posibilitatea de a dezvolta noi stațiuni turistice: Câmpulung Moldovenesc, Cacica, Botuș (stațiune etnografică). De aceea este necesar refacerea rețelei județene de drumuri. Prioritate ar trebui să aibă drumurile care asigură accesul spre punctele de interes turistic, de regulă, frecvent căutate.

O altă oportunitate ar fi constituirea lui Parc natural Regional al Mănăstirilor din Bucovina.

Asociația pentru Turism Bucovina au posibilitatea de a-și dezvolta activitatea și a-și consolida relațiile de parteneriat cu toți operatorii turistici din zonă. În acest sens trebuie concepute și promovate programe turistice care să combine vizitarea obiectivelor turistice din Bucovina cu cele din Maramureș, Neamț sau realizarea unui circuit Dracula care să includă Bucovina și Bistrița (Castelul Dracula din Pasul Tihuța) (fig. nr. 31).

Din punct de vedere turistic, o adevărata oportunitate pentru cei ce au știut să profite a fost programul „Putna 500” – 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Pentru Vatra Dornei ar fi profitabil deschiderea Cazinoului, care se află în restaurare prelungită.

Pentru un turist străin, dar nu numai, s-ar putea organiza închirieri de case tradiționale pentru perioada de vacanță. Aceste case ar putea fi integrate în una sau mai multe rețele europene profesionale de locație și distribuite de rețeaua de turism din România. De asemenea, este necesar dotarea structurilor de primire cu săli de conferințe, seminarii, precum și infrastructura aferentă, deoarece afacerile se numără printre motivațiile principale ale turiștilor de a reveni în Bucovina și de a cunoaște zona.

Bucovina, și nu numai, beneficiază de susținerea proiectelor care introduc valoare turistică, obiective și evenimente culturale și spirituale.

Există oportunități de creare de locuri de muncă și de a face carieră în domeniul industriei ospitalității.

Benefic ar fi construirea unui centru internațional de afaceri în apropierea aeroportului din Suceava și a unei rețele de informare turistică în apropierea principalelor obiective turistice.

Multe dintre cele spuse mai sus se pot realiza poate mai ușor prin crearea unor parteneriate cu organisme sau investitori străini în sectorul turistic și integrare în programele finanțate de Uniunea Europeană.

Amenințări

O problemă general valabilă ar fi eventuala degradare a monumentelor de artă și arhitectură, dar, de altă parte, și o creștere a competitivității între regiuni și lipsa de colaborare între acestea. De exemplu, o colaborare între Bucovina și Maramureș prin concepere și promovare a unor circuite complexe în care turiștii să parcurgă un traseu ce includ ambele regi uni. Dacă avem în vedere faptul că oferta turistică a ambelor regiuni, care se învecinează, se adresează aceluiași segment-țintă, și anume consumatorii interesați de turism cultural, atunci este justificată recomandarea cu privire la realizarea unor produse turistice care să valorifice valențele și atracțiile celor două zone.

Alte amenințări demne de menționat sunt: scăderea veniturilor reale ale populației, diminuarea disponibilităților de timp liber, schimbarea preferințelor consumatorilor de turism cultural, concurența acerbă manifestată pe plan intern și internațional, dar și instabilitatea politicilor guvernamentale privind turismul și fiscalitatea, condițiile meteorologice nefavorabile, combinate eventual cu dezastre naturale.

Nu trebuie uita și proasta percepție a României în exterior, lucru dureros pentru mulți, dar deloc de neglijat.

Destinația turistică Bucovina este inclusă în 80-90% din circuite turistice din România, însă, în general, este considerată o zonă de tranzit, durata medie a șederii turiștilor aici fiind de 1-5 nopți. Ca urmare, se consideră că se impune conceperea unei oferte unitare personalizate a Bucovinei. Aceasta trebuie să includă programe turistice proprii, care să permită reținerea turiștilor 6 nopți în zonă. O astfel de ofertă ar trebui să cuprindă propuneri combinate, o diversitate de programe de vânătoare și pescuit, drumeții, plimbări cu cai, mountain-bike, vizite la stâne, alpinism, parapantă, etc. În vederea facilitării conceperii unor programe turistice unitare pentru Bucovina este necesară existența unei comunicări eficiente între reprezentanții agențiilor de turism și ai structurilor de primire (hoteluri, vile, pensiuni, etc.).

În concluzie, crearea unei mărci turistice Bucovina trebuie să aibă în vedere faptul că este necesar ca acest produs să fie unul complet, care să includă:

vizitarea unor atracții culturale (mănăstiri, muzee, biserici, cetăți, etc.);

tratamentul balnear;

turismul sportiv (vânătoare și pescuit, parapantă, mountain-biking, treking, river-rafting);

turismul de odihnă și recreere;

turismul rural inclus în mai multe programe opționale;

Pentru a reuși să reținem turiștii în zonă mai mult de 2 zile trebuie concepute atracții suplimentare în afara mănăstirilor.

Nu în ultimul rând, la construirea de structuri de primire trebuie avut în vedere realizarea unei arhitecturi tradiționale, atât exterioare, cât și interioare, care să creeze o atmosferă specifică zonei. Este recomandabil construirea sau reamenajarea unor structuri de primire rustice, care să utilizeze, ca material de construcție, în mai mare măsură, lemnul. În plus, în cadrul produselor turistice în zonă ar trebui valorificată gastronomia specifică, tradițională și integrate manifestările cultural (de exemplu, organizarea de programe folclorice cu ocazia cinelor).

4.2. Politica de preț a produsului turistic Bucovina

Principala măsură care trebuie întreprinsă în cadrul acestei politici de marketing este evident că trebuie să vizeze redimensionarea raportului dintre prețul produselor turistice și calitatea serviciilor prestate, astfel încât tarifele mari practicate să fie justificate de o calitate pe măsură.

Având în vedere că principala atracție a zonei o constituie mănăstirile, trebuie concepută o strategie în ceea ce privește tarifele de vizitare a acestor obiective. Diferențierea acestora în funcție de proveniența turiștilor creează frustrare în rândul turiștilor străini care nu înțeleg această „discriminare”, însă este agreată de turiștii români care o consideră o măsură de protecție socială a populației autohtone.

Pentru a promova vânzările se poate concepe un instrument de marketing care să permită vizitarea tuturor mănăstirilor în schimbul plății unui preț global, inferior sumei tarifelor individuale de acces la fiecare mănăstire în parte.

Atât în unitățile de cazare, cât și la vizitarea obiectivelor turistice, este benefică practicarea unor tarife reduse pentru grupuri, elevi, studenți.

Se recomandă promovarea unor prețuri mici pentru un pachet minim de servicii oferite pentru a-i atrage pe turiști la destinație, urmând ca aici să-i determini pe aceștia să cheltuiască mai mult prin oferirea unor servicii suplimentare: excursii în zonă, drumeții, vizitarea unor atracții locale (stâna, rezervații), organizarea unor programe folclorice, comercializarea de suveniruri (obiective de artizanat), produse agricole, participarea la muncile câmpului, etc.

4.3. Politica de distribuție a produsului turistic Bucovina

În momentul de față, în Bucovina nu par să existe agenții de voiaj locale care să fie recunoscute ca agenții receptoare („ground operator”) de către societățile de turism naționale și europene.

Agențiile de turism locale, ca majoritatea din România, preferă să desfășoare o activitate de „outgoing” (trimiterea turiștilor români în străinătate), prestând o activitate de detailiști pentru touroperatorii din București sau alte orașe mari din țară.

Ca urmare, o oportunitate deosebită a agențiilor de voiaj locale o constituie dezvoltarea activității de incoming, constând în atragerea turiștilor străini în Bucovina. În acest sens, probabil este necesar colaborarea cu marii touroperatori internaționali precum American Expres, Thomas Cook, Thomson, etc.

De asemenea, operatorii din turism au semnalat problemele care apar uneori în relația între agențiile de turism și unitățile de cazare, comunicarea dintre acestea fiind uneori defectuoasă. Astfel, au apărut situații în care tarifele contractuale între aceste unități au fost mai mari decât cele afișate la recepție. Rezultatul a fost acela că prețul practicat de agențiile de turism a fost mai mare decât cel practicat de unitatea de cazare pentru turismul neorganizat (pe cont propriu). Ca urmare, turiștii care au apelat la serviciile intermediarilor din industria ospitalității, odată ajungi la recepție au fost nemulțumiți de discrepanța dintre tarife.

4.4. Politica de promovare a produsului turistic Bucovina

Obiectivele și strategiile privind promovarea pe piață a produsului turistic Bucovina ar putea implementate printr-un Program Național de Marketing și Promovare a Bucovinei, care va cuprinde acțiuni cu adresabilitate la nivelul profesioniștilor din turism și / sau al potențialilor turiști.

Programul de promovare a Bucovinei trebuie să aibă în vedere două obiective principale: prezentarea într-un mod cât mai atrăgător a avantajelor vizitării de către turiști a zonei și crearea unei bune reputații pentru serviciile turistice din această regiunii.

O condiție esențială a elaborării și implementării acestui program o reprezintă crearea cadrului organizatoric adecvat – de tip partenerial – între organe ale administrației centrale și locale de stat, agenți economici, asociații și organizații profesionale, cu statut proprii, organizare și funcționare.

Centrul de informare și promovare turistică Promotur Bucovina

Acest centru, organizat de către studenții de la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică, are ca obiect de activitate furnizarea de informații turistice atât către turiști, cât și către agenții economici și persoane fizice care prestează servicii turistice. De asemenea, va acorda sprijin și asistență tehnică celor care intenționează să înceapă activități economice în domeniul turismului.

În preocupările Centrului intră și editarea materialelor promoționale, distribuirea lor, activități intense de promovare (aplicarea unui marketing agresiv), precum și organizarea strategică a politicilor de marketing având ca obiect produsul turistic.

Pagina pe internet a centrului (www.e-promo.ro/bucovina) reprezintă un ghid turistic on-line care este menționat în cadrul celui mai complex portal de turism din România – www.infotravelromania.ro.

Centrul oferă pentru turiști următoarele: materiale promoționale și informative (hărți turistice, broșuri, pliante, postere, afișe, et.), servicii și pachete de programe turistice, oferte proprii, originale, trasee turistice noi, informații despre posibilități de cazare și servire a mesei în hoteluri, moteluri, cabane, pensiuni, vile, campinguri, pensiuni agroturistice, gospodării țărănești, dar și informații despre obiectivele turistice naturale și cultural-istorice.

Centrul pune la dispoziția turiștilor o bancă de date computerizată în care pot găsi orice informație legată de zona turistică a Bucovinei, informații prin internet și e-mail pentru planificarea vacanțelor și a rezervărilor pentru servicii turistice, informații turistice pentru România.

Un astfel de centru are scopul de a promova turismul din zonă prin intermediul unor acțiuni care să ajute și să informeze pe turiști despre locurile pe care Bucovina și împrejurimile sale le poate oferi. Complementar acestui centru este necesară realizarea unui punct electronic stradal de informare turistică pe baza unei aplicații soft de promovare turistică. Acest punct de informare pilor trebuie situat într-un loc de maxim tranzit. Punctul va furniza informația necesară oricărui turist care intenționează să viziteze județul Suceava, într-o prezentare inedită, simplă și cu maxim impact, care să concentreze toate informațiile necesare turiștilor. Punctul de informare trebuie să aibă, într-o vitrină protejată, un monitor de dimensiuni mari, conectat la un calculator performant. Pe acest monitor se va derula non-stop o aplicație soft de prezentare, care va grupa: prezentarea principalelor obiective turistice, căile și mijloacele de acces, posibilitățile de cazare-alimentație, serviciile complementare, punctele de informare turistică deja existente din mediul rural, mersul trenurilor, avioanelor, informații referitoare la cursul valutar, adrese utile (spital, poliție, agenții de turism, case de schimb valutar, etc.). acest sistem va fi amplasat într-un spațiu luminat, pentru a fi ușor vizibil și va funcționa non-stop.

Aplicația trebuie să fie spectaculoasă (va atrage turistul), bilingvă (română și engleză) și va prezenta datele cele mai importante (căi de acces, oferte de cazare, alimentație, etc.), într-un mod cât mai simplu și mai ușor de reținut. Ea va fi concepută într-o mană modernă (animație, efecte speciale, sunete), având o durată de aproximativ 15-20 de minute, astfel încât să nu plictisească turistul.

Această aplicație va rula și pe internet și cd-rom. În cadrul prezentării multimedia vor fi incluse site-uri care vor oferi informații detaliate cu privire la principalele la principalele obiective turistice. Informațiile turistice vor fi structurate pe baza unei clasificări geografice, utilizatorul putând opta și pentru o selectare „per obiectiv”.

O altă propunere cu privire la promovarea turismului în Bucovina constă în amplasarea unor punct de informare turistică (info-desk-uri semnalizate printr-un indicator cu internaționalul „I” deja cunoscut) în cadrul unităților de cazare. Aici turiștii pot afla informații despre atracțiile zonei, calendarul evenimentelor culturale (festivaluri, târguri meșteșugărești, obiceiuri populare), destinații, unități de cazare, masă, agrement, tratament, muzee, centre culturale, etc. Tot aici pot fi expuse produse specifice, locale / regionale, de artă populară: ceramică, ouă încondeiate, măști populare, linguri de lemn și alte obiecte de artizanat, care să fie și comercializate.

Un instrument promoțional modern, având un impact deosebit asupra potențialilor turiști îl reprezintă enciclopedia multimedia „Zidit de om, creat de Dumnezeu” realizată de Societatea Științifică Cygnus – Centru UNESCO și Arhiepiscopia Sucevei, care prezintă 26 de monumente de artă religioasă (11 mănăstiri și 15 biserici) din nordul Moldovei într-o formă accesibilă și atractivă. Această lucrare a primit „Sigilul de Calitate” la categoria „Cunoaștere, Descoperire și Cultură” a Concursului Internațional „EuroPrix 2002” de la Bruxelles.

Totuși, una dintre modalitățile cele mai eficiente de promovare rămâne invitarea reprezentanților touroperatorilor și agențiilor de voiaj în Bucovina să descopere ei înșiși caracteristicile acestui produs turistic și să decidă în final acceptarea sau nu a acestuia. Deși acest tip de acțiune este relativ costisitoare, experiența demonstrează că documentarea agențiilor de turism străini în cadrul stațiunilor și unităților de cazare reprezintă cel mai bun mod de a promova serviciile acestora.

Realizarea unor info-tururi în Bucovina cu jurnaliști de turism constituie o acțiune promoțională care a fost întreprinsă de Asociația pentru Turism Bucovina și care a avut un real succes, având în vedere articolele apărute, ulterior vizitelor de informare, în presa din Germania și S.U.A. Astfel, ca rezultat imediat, în presa germană au apărut articole care au ocupat pagini întregi ale unor publicații („1000 de mănăstiri în Bucovina” în „Prisma”, „Comori ascunse în Țara Fagilor” de Hans-Joachim Guth în „Frankfurter Allgemeiner Zeitung”, „Melancolia pictează cele mai frumoase cărți în imagini” de Theodore Geus în „Nordkurier”, în „Tours” un articol publicat de Guenter Koehler, în „Die Aktuelle” – „Ținutul celor o mie de mănăstiri”, „Bucovina în România: prețuri mici, natură minunată și o viață ca pe vremuri”), precum și patru emisiuni radio, transmise pe postul „SW3”. Relevant este faptul că valoarea care ar trebuit plătită pentru publicarea acestor articole ar fi fost de peste 230.000 de euro. Ca ecou al publicării acestor articole în presa germană s-au primit pe adresa Asociației pentru Turism Bucovina numeroase solicitări de informații și de contacte din Germania.

O altă acțiune de relații publice a fost cea organizată de Ministerul Turismului, condus pe atunci de Ion Antonescu. El a invitat un număr considerabil de actori români într-un circuit gratuit în Bucovina. Această acțiuni de folosire a unor lideri de opinie s-a bucurat de un real succes, agenția de turism Marshall organizând două astfel de circuite în Bucovina.

O oportunitate bună de a atrage turiștii în Bucovina ar putea s-o reprezintă organizarea unui festival (de exemplu, un festival de muzică religioasă sau Festivalul pop-rock „Cetatea”), care să aibă ecouri pe plan intern, urmând ca, ulterior, să aibă repercusiuni și pe plan extern. În momentul de față, cel mai mare aflux de turiști în Suceava se înregistrează cu ocazia „Târgului meșterilor olari” din luna august și cu prilejul „Zilelor Sucevei” pe data de 24 iunie, atunci când este „Slujba de Hram” de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Cel mai eficient mijloc de promovare a turismului, în general în România și, în particular, în Bucovina, îl constituie publicitatea „din gură în gură” realizată de turiștii care ne-au vizitat zona și care au fost satisfăcuți atât de obiectivele turistice, cât și de calitatea serviciilor de care au beneficiat. Ideal este ca turiștii satisfăcuți să recomande și cunoștințelor vizitarea zonei, respectiv apelarea la acea agenție de turism sau unitate de cazare care s-a ridicat la înălțimea exigențelor acelor clienți.

Capitolul V

Patrimoniul imaterial al Bucovinei

5.1. Tradiții și obiceiuri

5.1.1. Portul tradițional

Portul românesc, ca trăsături generale, are aceeași asemănare pe tot cuprinsul țării, bineînțeles, cu deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială sau numai în modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor. Diferitele costume sunt caracteristice regiunilor și zonelor respective.

La popoarele din Peninsula Balcanică: sârbi și bulgari se întâlnesc un port asemănător cu al nostru, uneori cu aceleași elemente, singura deosebire constând din amănuntele decorative și colorit. În Macedonia, zavelca (din Mehedinți) se găsește până în Munții Pindului. Rutenii din Moldova de Nord se îmbracă aproape la fel cu portul moldovenesc, iar toate aceste asemănări se datoresc faptului că aceste popoare au trăit în apropiere și în aceeași unitate culturală tracă.

Bazat pe o veche moștenire, portul popular românesc a evoluat de-a lungul timpurilor, adoptând diferite tipuri și variante a căror frumusețe și bogăție sunt bine definite, situându-se astfel printre cele mai valoroase creații ale artei populare românești.

Portul popular în general se diferențiază în funcție de: profesie, anotimp, ocazii festive, vârstă și sex, adaptându-se prin structura sa ocupațiilor specifice fiecărei zone. De exemplu, piesele folosite în timpul muncilor sunt mai simple, mai puțin ornamentate; mai cu deosebire în zonele muntoase se impun elemente distincte în port, iar costumul ce se îmbracă la nuntă este cel mai frumos ornamentat, confecționat special în acest scop.

Uneori, în costum se reflectă diferența de vârstă: astfel copiii poartă aceeași îmbrăcăminte ca și a celor adulți, iar ca tip de îmbrăcăminte este folosit cel vechi, tradițional, la fel ca la cei vârstnici. Diferențierile de vârstă se mai disting și prin folosirea unor piese de port. La femei, această deosebire constă în schimbarea gătelii capului, precum și ansamblul costumului prin care se distinge față de femeia căsătorită.

Cămășile au aceleași părți ornamentate, cu unele deosebiri cromatice și ornamentale. Celelalte piese care definesc costumul femeiesc, cu marama, brâiele și betele, toate prezintă deosebite realizări artistice.

Costumul bărbătesc este mai simplu, compus dintr-o cămașă lungă în sudul și estul țării și mai scurtă în părțile nordului și în vest, iar pantalonii, în sud și est, sunt lungi și strâmți, mai scurți și mai largi în nordul și vestul țării. Acesta sunt confecționate din pânză sau postav, țesut în casă. Cămașa este încinsă cu un brâu țesut în casă sau cu un chimir din piele; folosirea lor depinde de regiunea respectivă și de ocupațiile impuse de viață.

O completare a portului a portului femeiesc (fig. nr. 32) este și marea varietate a găteli capului care se diferențiază de la o zonă la alta și chiar de la sat la sat. Valoarea acestor găteli depinde de frumusețea țesăturilor și a broderiilor sau a altor podoabe folosite în acest scop, toate raportate la totalitatea costumului popular femeiesc, indicând în același timp vârsta, starea civilă, etc.

Aceste găteli, fie că sunt compuse din marame, năframe, cepse sau cununi, ele se armonizează în formă, ornament și cromatică cu toate elementele ce compun costumul, încadrându-se totdeauna în stilul artistic al regiunii respective.

Caracteristica costumului femeiesc din toate regiunile țării constă în folosirea, ca fond, a culorii albe, a țesăturilor de in, cânepă și lână, material din care se croiesc veșmintele.

Modul de decorare, atât ca plasare, cât și compoziție a motivelor, formează elementul principal, iar ornamentarea costumului românesc se caracterizează prin compoziția foarte discretă și echilibrată, plasând ornamentele pe anumite spații care, pe de o parte, fac ca liniile croielii să fie bine marcate, iar pe de altă parte, pun în valoare motivele ornamentale.

În marea majoritate, ornamentația costumelor este geometrică, iar când inspirația motivelor este natura – flori, păsări, animale – acestea sunt stilizate (fig. nr. 33).

Un alt element specific costumului românesc este cromatica, care se caracterizează prin sobrietate și o cumpătare în folosirea culorilor, iar din armonizarea nuanțelor rezultă obținerea efectelor coloristice de bun gust și deosebit rafinament artistic. Culorile contrastante nu sunt întrebuințate în portul nostru popular. Culorile de bază sunt: negru, roșu, cafeniu închis, albastru, verde și violet.

Toate valorile artistice ale portului popular românesc merg spre o mare dezvoltare prin creațiile actuale ale celor mai dotați creatori populari din cooperativele de producție artistică artizanală, unde nimic nu se va pierde din valorile veacurilor trecute, ci dimpotrivă, va continua să înflorească și să se dezvolte în patrimoniul cultural al întregului popor.

Creațiile artistice populare în domeniul portului, țesăturilor și broderiilor din această regiune, prezintă diferențieri după zone, dar costumul cu fotă este răspândit pe toate meleagurile moldovenești.

În zona Sucevei, costumul se prezintă sub formă unitară cu unele particularități în compunerea decorului și a cromaticii și care se împarte în două variante: costumul compus din fotă de Câmpulung și costumul cu fotă de Rădăuți. Deosebirea fotei din prima subzonă, constă în distribuirea vărguțelor decorative ale fotei denumite „gene” care în această subzonă sunt așezate la distanțe mai mari, iar în fotele de Rădăuți vărguțele sunt aceeași denumire, sunt așezate la distanțe mai mici, deci vărgi mai dese.

Din punct de vedere al cromaticii și aici sunt deosebiri. În subzona Câmpulung Moldovenesc cromatica este înviorată de culoarea roșu sau portocaliu, mov sau verde pe când în cea a Rădăuților, este dominată de culoare verde. Iile femeiești din această zonă sunt remarcabile prin decor și cromatică, fără guleraș și cu altiță. Betele, în ambele subzone sunt denumite „frânghii” prezentate în realizări excepționale. Motivele care decorează câmpul dominat de culoarea portocalie a iei, sunt întotdeauna geometrice, sub forma romburilor în gen de ghirlande.

Tehnica lucru și natura cromaticii din aceste piese adevărate opere de artă, care prin cele două elemente ale execuției urmărește decorul și cromatica fotei. Nicăieri betele nu au cunoscut o formă atât de evidențiată, ele fiind mai totdeauna realizate din fir, cu un câmp care este decorat în general geometric. Firul gros și răsucit al betei, ca și firul de păr din care este urzită fota, toate contribuie la reliefarea piesei, cu impresia de ornamentație mozaicală.

Între piesele care compun în întregime costumul din Suceava este bundița, care în ultimul timp a evoluat prin decor floral, părăsind complet pe cel geometric. De asemenea, cojoacele lungi cu formă cloșată, decorate cu broderii roșii, negre sau verzi și completate la guler cu blană de dihor. Aceste cojoace au o mare asemănare cu cojoacele din Năsăud în ceea ce privește felul croielii. Costumul bărbătesc se remarcă prin cămașă, cioareci cutați de la genunchi în jos și bundă brodată cu motive florale.

Sumanele fac parte din portul de fiecare zi și se prezintă cu oarecare diferențieri pe subzonă. În general, sumanele se prezintă cu o croială în formă de triunghi, iar, datorită materialului din care sunt făcute și care are dimensiuni apreciabile, precum și calitatea lânei din acest material, sumanul nu se mulează pe corp. Această piesă este decorată cu ajutorul „saradului”, găetan lucrat de gospodine în casă. În timp de iarnă și vreme rea (ploi), sumanul este înlocuit cu ipingele „mantale”, prevăzute cu glugă care acoperă capul.

Suprafața interioară a glugii este brodată pe la colțuri și margini, sau i se aplică broderie cu aplicații din postav colorat. Această glugă în prezent este pe cale de dispariție.

Broderia cu mărgele colorate este foarte frecventă în această zonă, mai cu deosebire pe chimire, purtate de bărbați, precum și pe manșete, decorații aplicate peste cămașă.

La ii, decorația constă în motive dispuse pe altițe, încreț, mânecă, piept și spate, afară de bendița de la gât care nu există, deci simpla încrețitură a cămășilor de proveniență foarte îndepărtată. Punctele folosite în executarea broderiei sunt: punctul simplu, punctul cruce, punctul de umplutură, punctul lănțișor, iar în executarea încrețului punctul „urzit pe fir”, cu intercalații colorate.

În cromatică se distinge: cafeniu, roșu, galben, portocaliu, albastru și verde (fig. nr. 34).

Iile sunt foarte frumos decorate, cu motive florale stilizate, pe altiță și în josul încrețului, pe suprafața mânecii, un șir de râuri pe verticală și motive florale dispersate.

Pieptul și spatele au motive discrete unde se întrevăd mici pătrate.

Broderia este lucrată cu punct de țesătură (firul de ață lăsat în exterior), punctul simplu de contur, punctul lănțișor, punctul de umplutură drept și oblic, iar încrețitul executat cu punctul „urzit pe fir” cu ață de culoare roșie-deschis. Cromatica este compusă din culorile: roșu deschis, verde, galben, portocaliu și cafeniu.

La iile bucovinene, altița este formată din patru galoane, despărțite pin brâulețe cusute cu acul în gen de urzeală, luând pe ac un singur fir de pânză, în așa fel încât firul colorat să scoată în evidență desenul, apoi punctul de contur (tighel) lucrat pe fire oblice, punctul cruce, iar încrețitul cu punctul „urzit pe fir”, lucrat cu ață de culoare roșu-vișiniu. Mâneca, în jos de încreț, este decorată cu motive dispuse pe diagonală acoperind mâneca pe lățimea indicată de încreț și altiță.

Culoarea care predomină este cafeniul, cu puține intercalații de roșu și verde în altiță, încreț și broderie de la mânecă jos, care definește lungimea ei.

Punctele folosite în decorul broderiei: punctul cruce, punctul de contur și punctul „urzit pe fir”, iar firele folosite sunt de culoare roșu, vișiniu, galben verzui și cafeniu.

Portul din Bucovina prezintă în totalitatea lui o continuare a portului moldovenesc, deși el are un specific propriu, iar elementele sale componente s-au dezvoltat continuu, realizând astfel o particularitate structurală.

Bucovina, fiind regiunea cea mai nordică a țării, evoluția costumului se datorește și raporturilor etnografice care au existat de-a lungul vremii între această regiune și zonele vecine care s-au influențat reciproc.

Atât în zona de șes, cât și în zona de munte, ornamentația policromă a cămășilor femeiești are o îmbinare armonioasă cu cea a bondiței, contrastează cu fondul închis al catrinței, brăzdat numai cu „vrâstuțe” (vărgulițe) colorate, totul formând un ansamblu, de o deosebită frumusețe artistică.

De asemenea, fondul alb al cămășii bărbătești este împodobit cu broderii discrete și deseori aceleași motive sunt aplicate pe bondiță (fig. nr. 35). Portul popular huțul, contemporan, prezintă o mare asemănare cu cel românesc, și acest lucru indică probleme importante de influență etnografică reciprocă în contactul dintre români și ucraineni.

Alt punct principal al influenței constituie părțile muntoase cu acela al Rodnei și Munții Maramureșului, care împreună cu Masivul Călimani, păstorii treceau cu turmele dintr-o parte într-alta, făcând astfel legătura cu obiceiurile și împrumutând elementele artei populare. Aceste influențe au mai puțină importanță între contactul zonei Maramureș și Moldova de Nord, în schimb contactele dintre Bucovina și Transilvania sunt mult mai accentuate, deci pătrunderea catrinței din portul femeiesc moldovenesc a pătruns în unele părți ale Văii Mureșului, iar influențele ardelenești în costumul bucovinean se resimt și ele.

Portul femeiesc prezintă însușiri remarcabile, nu numai prin sobrietatea liniei sale, dar însuși prin elementele decorative de un interes covârșitor al artei.

Din documentele grafice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din costumele păstrate în muzee și la diferiți particulari, reiese evoluția costumului din această regiune.

O piesă de mare importanță în portul femeiesc a fost „zăbrenicul”, adică ștergarul pentru cap, care, însă, pe la sfârșitul războiului mondial a dispărut aproape complet, astăzi purtat numai de femeile vârstnice. Ornamentația zăbrenicului constă din motive geometrice dispuse în fâșii, și uneori decorația mai constă în aplicarea mărgelelor. Acest obiect de podoabă a capului suferă diferite schimbări cu deosebite denumiri, până se ajunge la ștergarul subțire transparent „marama din borangic”.

Cămașa femeiască contribuie la determinarea specificului portului popular din această parte a țării. Din cercetările istoriei vechi, rezultă că originea ei este dacică, iar forma ei simplă, prin încrețirea lățimilor de pânză din care sunt făcuți piepții, spatele și mânecile aflate în direcția gâtului, precum și croiala cămășii arată proveniența sa primitivă.

În Bucovina se cunosc două feluri de cămăși: cămașa cu încrețitură și mâneca prinsă de gât și cămașa fără încrețituri și cu mâneca prinsă din direcția umărului.

Cea mai răspândită și mai frumos ornamentată este cămașa încrețită la gât, care și ea prezintă mai multe tipuri: cămașa cu încrețitură, cămașa cu ciupag și cămașa cu lăcez.

Prima, cunoscută și sub denumirea de „cămașă cu altiță” sau „cămașă cu brezărău” se obține din patru foi de pânză – câte două pentru față și spate și două pentru mâneci, iar gura cămășii se formează din împreunarea celor două lățimi din față și prin încrețitura părților componente ale ciupagului în întregime, astfel că această cămașă are o asemănare perfectă cu cămașa antică a femeilor din epoca dacică, care se vede pe monumentul de la Adamclisi.

Deseori, această cămașă cu brezărău se realizează fața și spatele din trei foi – una în față și alta în spate, iar a treia se împarte în două, adăugându-se sub formă de clini spre subraț. Pentru mâneci se folosește câte o foaie pentru fiecare mânecă, și deseori, pentru evitarea creților prea mulți în dreptul gâtului, se scoate o porțiune de pânză în dreptul altiței, primind denumirea de mânecă „săbiată”, pe care mai târziu se execută altița separată altița separată de corpul mânecii și apoi aplicată, după ce a fost efectuată broderia decorului. La subraț cămașa are o pavă, iar mâneca jos se termină prin încrețire identică ca și la gât, încrețituri sub denumirea de „spăcmă” (zona Rădăuți), încrețituri făcute cu ață de in sau de cânepă, după ce marginile pânzei au fost „căpăstrate” ca să nu se destrame, realizându-se astfel o șerpuire a marginii cu un deosebit aspect decorativ.

Materialele folosite pentru aceste cămăși sunt: pânza de cânepă și mai ales de in topit la rouă, obicei din ocupațiilor feminine din zonele muntoase, iar pentru broderiile decorului sunt folosite firele de lână, fir și lânică. Culorile folosite în executarea broderiilor la început era mult preferată culoarea portocalie, apoi de la anii 1870-1900 – gama cromatică la iile românești era reprezentată prin culorile negru, roșu, carmin, portocaliu, galben, albastru, iar fondul cromatic era uneori de culoare închisă, alteori nedefinit, deci compoziția ornamentală era policromă, caracteristică a cămășilor femeiești din Bucovina, ornamentație bogată și foarte originală.

Încrețiturile de la gâtul acestui gen de cămașă poartă diferite numiri după zone și obiceiuri: încrețitură, țâtură, brezărău, etc. Această cămașă are o însemnătate deosebită, în acest ținut moldovenesc, nu numai prin felul croielii, ci și prin elementele decorative deosebit de valoroase din punct de vedere artistic, iar în muzeele și colecțiile de artă populară se găsește un însemnă număr de astfel de cămăși.

Motivele ornamentale se împart în trei categorii: geometrice, vegetale și zoomorfe (animale).

Primele se formează din pătrate, romb, romboid, triunghi, hexagon, etc., care, datorită ingeniozității și simțului artistic mult dezvoltat al artistului popular, au realizat o desăvârșită gamă de forme ornamentale cu caracter geometric.

În compoziția ornamentală, motivele au diferite roluri și anume: linia dreaptă formează conturul câmpurilor ornamentale închizând astfel un fragment din compoziție, iar linia spirală înlocuiește, în anumite cazuri, linia dreaptă din câmpurile ornamentale, având un rol deosebit, deoarece ea însăși este un element decorativ.

Punctul sau cercul fac parte din elementele centrale ale unui ornament, iar pătratul și rombul constituie baza ornamentului.

Ornamentul floral nu este folosit niciodată singur, ci asociat cu cel geometric, iar mai târziu motivul vegetal s-a folosit stilizat.

Motivele zoomorfe sunt folosite mai rar în ornamentarea cămășilor și totdeauna realizate sub formă de stilizare.

Între ornamentele din grupa motivelor simbolice, se remarcă crucea și biserica, iar cel din urmă – biserica – apare ca element decorativ aplicat și pe ceramică.

Al doilea tip de cămașă cu încrețituri la gât, purtată de femei și care este foarte răspândită, este cămașa cu ciupag, care derivă de la prima formă a cămășii cu brezărău sau țâtură, și care se deosebește prin aplicarea unei bentițe – guleraș, în care se strâng crețurile de la gât, iar acest tip de cămașă cu ciupag și bentiță se întâlnește în toate regiunile țării.

Cămășile încrețite la gât din țara noastră determină și identifică tipul de cămașă dacică a strămoșilor noștri, cămăși a căror asemănare le confirmă originea și epoca de geneză istorică.

Ornamentația cămășilor cu ciupag este aceeași ca și la cămașa cu brezărău sau cu țâtură, iar cămașa aceasta, la rândul ei, a evoluat prin aplicarea la guler a unei danteluțe numită „imbrejă”, cămașă apreciată și purtată de fete.

Altă cămașă cu încrețituri la gât, apărută și foarte puțin răspândită, este cămașa cu „lăcez”, care este un tip împrumutat din Ardeal, care constă din strângerea creților sub guler și fixați împreună, pe a căror muchie este aplicată broderia – toate împreună poartă denumirea de lăcez, iar această ornamentație compusă din ornamente geometrice, executată pe crețuri, a făcut să se adopte și pe câmpurile ornamentale aplicarea motivelor geometrice. Deci ornamentația pe crețuri „lăcez” este tipul cămășilor ardelenești, ornamentație redusă numai la romburi și lucrate prin punctele „încreț” cu culori predominante alb și gălbui. Prezența acestei cămăși în regiunea Dornelor se datorește contactului direct ce a existat între Transilvania și Țara Dornelor.

Între cămășile femeiești fără încrețituri se găsește și forma simplă fără altiță, sub denumirea de „cămășoi”. Se obține dintr-o singură bucată de pânză, ca și cămașa bărbătească bătrânească.

Punctele de broderie aplicate pe decorul cămășilor sunt: punctul simplu sau punctul de contur, punctul cruce, punctul de rămurică, punctul de lănțișor și punctul drept oblic al broderiei de umplutură.

Priștoarea este piesa principală care îmbracă corpul de la brâu în jos, aplicată peste partea de jos a cămășii (poalele) și este costumul popular specific ținutului Bucovinei, corespunzător fotei din Muntenia și catrinței din Moldova. Este foarte răspândită în diferite zone ca: Argeș – zona Olt și Topolog, apoi toată regiunea nordică a Munteniei și cea mai mare parte a Moldovei.

Această „priștișoară”, fiind piesa de port cea mai valoroasă, definește specificul costumului femeiesc prin motivele de compoziție a cărei decorațiune constă din simple vărgulițe numite „vrâstuțe” grupate mai mult la un loc. Spațiul neornamentat dintre ele se numește „scaun”, iar partea fără vrâste de la spate se numește „dos”; la poale și la brâu se află câte o bandă lată, sub denumirea de „botă” colorată mai totdeauna în roșu în încadrată cu niște dungulițe colorate („curcubee”).

Terminologia referitoare la priștoare și toate elementele ei componente – este foarte variată de la comună la comună – sau de la sat la sat. Obișnuit, priștoarele au fond negru sau albăstrui închis și sunt țesute în patru ițe, iar după războiul mondial au apărut priștoare cu denumire de „catrințe”, la care bata nu mai există, ci numai dungulițe așezate la poale pe „dosul” acestei piese de port, care, în ultimul timp, a înlocuit aproape complet priștoarea cu vărgulițe care avea o sobrietate în zona Dornelor. Totuși, continuă să aibă o mare răspândire în Bucovina datorită țesăturii sale rezistente, datorită firului de păr folosit în urzeală, precum și datorită frumuseții ce o dau vrâstele care decorează în fâșii viu colorate pe fondurile negre ale priștoarei.

A apărut apoi în zona Dornelor și „fota”, o priștoare foarte bogat decorată prin lucrătură cu fir, fiind o influență din Muscel.

Priștoarele se aplică peste brâie și sunt susținute de bete foarte artistic colorate, iar varietatea tipurilor ornamentale la obiectele de încins definesc mult gust artistic și totală îmbinare a efectelor cromatice aplicând un colorit cald și armonios – prin îmbinarea culorilor folosite.

Piesele care completează portul femeiesc și care au un deosebit decor artistic și o cromatică bine gândită sunt: bondița sau pieptarul, cojocul lung, sumanul, mantaua și traistele.

Bondiță sau pieptar, foarte largă și fără mâneci pentru a se vedea frumusețea cusăturii altiței de la cămașă, iar pe margini este aplicată un fel de împletitură din pielicele de miel sau dihor, sub denumirea de „prim”. Părțile din față și spate ale bondiței sunt decorate cu broderii, aproape în întregime, executate cu fire de lână, „strămătură” și chiar mătasă, cu punctul de umplutură drept sau oblic; anumite părți ale motivelor brodate sunt centurate cu punctul de rămurică. Broderia prin folosirea firului de lânică este bine reliefată, ceea ce dă un aspect deosebit de artistic și frumusețe excepțională acestei piese.

Cojocul lung fără mâneci, bogat și frumos ornamentat cu motive geometrice și florale în diferite culori, era una din piesele cele mai prețuite, mai ales prin împrejurimile Rădăuțiului, iar astăzi este folosit foarte rar.

Sumanul, prin croiala sa deosebită, face parte din piesele de port de mare valoare din această regiune și este decorat cu un fel de găitan format din cinci fire de păr de oaie sub denumirea de „sarad”. Motivele ornamentale din găitan sunt formate din linii șerpuite cu două arcuri mai mici și altul mai mare, numite „țacuri” și se aplică pe marginea clinilor din față, pe guler, iar pe fondul clinilor se fac floricele. Buzunarele sunt și ele decorate prin găurele, iar încheietura sumanului se face prin „cheotoare” simple din găitan.

Mantaua este piesa care derivă din suman, cu deosebire că aceasta are glugă, iar ornamentația este făcută din găitan și aplicații de postav colorat, pe fondul mantalei din postav alb.

Traistele purtate în mână la diferite ocazii, ornamentate cu vărguțe sau alesături, completează portul femeiesc în această regiune, precum și alte podoabe ca mărgelele și salbele.

Costumul bărbătesc este compus din cămașă, cioareci sau ițari, bondiță, sumanul și mantaua, precum și cușma (pălăria) și opincile.

Cămașa are croială simplă tip bătrânesc, brodată pe guler, piepți și mâneci, tip de cămașă care se găsește în toate regiunile țării.

Cămașa cu fustă este considerată o fustanelă românească de origine ilirică.

Cioareci sau ițari. Primii au croiala obișnuită, iar ițarii au o lungime de 1,40-1,80 m., măsură care este în raport cu înălțimea trupului și care lungime constituie încrețirea, ca o armonică, ițari preferați de populația păstorească din ținutul Moldovei și Bucovinei, precum și în satele învecinate din Transilvania, unde crețurile sunt limitate până la înălțimea genunchilor, iar în anumite sate aceste crețuri sunt apretate, constituind un element decorativ de origine dacică.

Bondița nu prezintă nici o deosebire, ci este la fel cu cea femeiască, cu același croi și aceeași ornamentație.

Brâiele din piele sunt decorate prin „repusare” cu anumite instrumente, care au un aspect artistic foarte accentuat, apoi chimirele cu ornamente brodate, frumos colorate. Acestea din urmă au o dezvoltare mare, prin broderiile executate pe o fâșie de pânză și apoi aplicată această pânză brodată pe o mucava (carton) și executate de gospodinele casei.

Deși chimirele brodate au o ornamentați cu realizări frumoase, totuși cele din piele cu ornamente presate, gen transilvănene, au efecte artistice mult mai apreciate, atingând o sobrietate artistică desăvârșită

5.1.2. Hora satului

Fenomen cu o îndelungată tradiție în felul de viață și în manifestările cultural-artistice ale satului românesc, hora satului și-a menținut un specific local. Este suficient să avea în vedere faptul că hora satului n-a constituit un simplu divertisment în viața tinerilor din sat, ci a influențat în mod direct și asupra comportamentului acestora. E adevărat, hora satului a reprezentat întotdeauna un prilej de bucurie colectivă și de „ieșire în lume” a tinerilor, în același timp, însă, ea a constituit o modalitate specifică de cunoaștere a vieții sătești, a legăturilor ce se stabileau între generații, cum arăta Simion Florea Marian, în „Sărbători la români” – „petrecerile și jocurile uzitate în decursul sărbătorilor sunt de o însemnătate foarte mare pentru literatura română” în genere.

Tradiția locală și-a pus însemnul ei asupra acestui obicei, în fiecare localitate.

Hora satului are o vechime în colectivitatea sătească a județului Suceava, suferind puține schimburi în felul ei tradițional de manifestare (fig. nr. 36). Tinerii sunt aceia care preiau obiceiul de la „înaintași”, respectiv, cunoașterea jocurilor locale. Tot ei, tinerii, au organizat hora satului în principalele momente, formând majoritatea celor prezenți la acest obicei în cadrul acestui obicei în majoritatea satelor cercetate în Suceava. Hora se organizează și astăzi în sat la sărbătorile de peste an, la căminul cultural, cu participarea tinerilor și a vârstnicilor.

Un fapt caracteristic zilelor noastre este acela că hora satului se organizează și în prima zi din sărbătorile de iarnă sau de primăvară din motivul că mulți tineri sunt angajați la diferite întreprinderi din județ, fiind nevoiți să plece în ziua următoare la locul de muncă. O formă deosebită de organizare a petrecerilor și a jocului pentru tineri este aceea balurilor de peste an, organizate deopotrivă de către tineri și de către cei mai vârstnici, în zilele de sărbătoare. Balurile se organizează, de regulă , la căminul cultural în urma unor programe cultural-artistice, aceste baluri având loc în zilele noastre mai ales în ultimii ani, când hora satului a dispărut.

Hora satului are rolul pozitiv de a menține acel cadru sărbătoresc, de afirmare continuă a spiritualității sătești tradiționale. Hora satului preia o serie de motive locale, cu tot ceea ce au mai semnificativ și mai viabil, îmbogățindu-le sensurile cunoscute de localnici și adaptându-le la cerințele vieții actuale.

Hora satului recuperează diversitatea unor forme de manifestare creatoare, atât în ceea ce privește organizarea și desfășurarea ei, cât și în ceea ce privește fondul de viață spirituală a culturii local,e cu durată continuă în timp.

5.1.3. Obiceiuri legate de naștere

La naștere există multe interdicții și rânduieli ce trebuie respectate, iar momentele esențiale țin de domeniul purificării și al consacrării în noua stare. Din punct de vedere folcloric, interes deosebit, legat de aceasta, prezintă cumetria.

„Cum se naște un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numește cartea sorții, nu numai numele, ci și tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi și zicala: așa mi-a fost scris, așa mi-a fost scris în slovele ursitoare”, sau „așa mi-a fost soarta”. Dacă s-a născut într-un ceas rău, în toată viața lui are să fie nefericit.

Actele de propițiere, practicate mai întâi de mama, cuprindeau o serie de practici care urmăreau înlăturarea forțelor malefice și asigurarea unui cadru propice creșterii noului născut. Astfel, dacă viitoarea mamă vede o persoană urâtă, să-și aducă aminte că este grea (gravidă), pentru ca pruncul ce se va naște să nu semene cu respectivul. Să nu fure ceva, fiindcă obiectul furat va apare pe corpul noului născut, chiar pe locul unde a fost ascuns. Nu trebuie să se sperie de nimic, fiindcă se poate îmbolnăvi. Dacă poftește ceva, să ceară, deoarece i se potolește pofta. Să recunoască și să spună tuturor cu care stă de vorbă că așteaptă copil, ca să nu se nască un copil fără grai. Unele femei văzând pe una îngreunată că e fără vreme pălită și că se află în pericol de a pierde, o afumă cu nas (nări) de vulpe. Făcând aceasta, femeia dacă nu i-a sosit timpul, nu pierde, iar dacă e cu vreme, naște cum se cade, fără să i se întâmple ceva din cauză că a afumat-o. Cu nări de vulpe se afumă nu numai acele femei cărora li s-a făcut rău din cauză că au fost poftit ceva și nu li s-a dat la timp, ci și cele ce s-au speriat de ceva.

Un spirit necurat, care poate influența în rău nașterea unei femei, este Samca. Simeon Florea Marian o mai numește și Avestița – Aripa Satanei sau Spurcata și este mai periculoasă decât Zburătorul: „Acest spirit rău, care după credința românilor și cu deosebire a celor din Bucovina, e cel mai viclean și mai periculos dintre spiritele necurate, și care după unii, are 19, iar după alții până la 24 numiri și tot pe atâtea răutăți în sine, se arată femeilor îngreunate mai ales când acestea se află în patul nașterii și nu numai că le înspăimântă, ci totodată le și frământă, le torturează și le amintește, așa că cele mai multe dintre dânsele sau mor îndată, mai înainte de ce ar fi apucat a naște, sau rămân pentru totdeauna schimonosite și neputincioase”. Pentru ca să nu fie chinuite de Samca, pun ca să li se scrie în formă de cărticică un fel de rugăciune, numită în unele părți ale Bucovinei „rugăciunea Sf. Arhanghel Mihail”, care nu numai că are în conținutul său toate numirile sale, ci e totodată și îndreptată contra lui, și pe care femeile o poartă apoi ca amuletă, de cum s-au simțit că au purces îngreunate și până după naștere, unele chiar toată viața. Se caută însă totdeauna ca să le-o scrie un moșneag bătrân și neputincios care, cum se zice, „și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul”; nicicând însă un fecior sau o fată mare, un bărbat sau o nevastă pentru că Samca se leagă apoi de cel ce a scris-o, pe când de moșnegi nu se leagă așa de ușor, și chiar dacă se leagă, nu le poate nimic alta struca, decât doar că-i face să creastă noaptea prin somn, din dinți și din măsele, mai mult nimic.

Când se apropia momentul nașterii, era chemată moașa sau o femeie bătrână pricepută din vecini, care punea apa la încălzit, bărbații părăsind încăperea, după care punea un fir de strămătură roșie în tocul ușii, care mai apoi era legat la mâna noului născut pentru a nu se deochea. Mama nu avea voie să stea cu picioarele spre ușă, pentru că moașa consideră că pe ușă ies morții cu picioarele înainte. „În Fundu Moldovei, moașa, îndată ce a ridicat copilul, după ce a tăiat și legat buricul, îl pune într-o covățică cu apă rece, fie iarna, fie vara și așa se spală. Și apoi învelindu-l într-o cămeșă sau și în altă haină, care-i pică mai degrabă dindămână, îl pune, dacă e iarnă pe cuptor, iar dacă e vară, pe laiță sau pe vatră, adică unde crede ea că e mai cald, ca nu cumva să răcească”.

După naștere, mama este unsă cu unt de oi sau ulei și cu spirt și este încinsă cu un brâu lat de lână. „De mâncat însă mai nici o moașă nu îndrăznește a-i da degrabă, temându-se ca să nu-i strice. Totuși după câteva ore de la naștere, îi dă și de mâncat și anume: zamă, lapte dulce și acru, mai pe scurt cine are, dar și de-acestea cu măsură”.

Prima scaldă

Din seria străvechilor ceremoniale tradițional-populare adânc înrădăcinate în viața obștiilor sătești, păstrate mai mult ca „reminiscențe” folclorice până în pragul zilelor noastre, împletite momentelor de început ale ciclului vieții (zilele din imediata apropiere de după ziua de naștere a copilului) face parte și ceremonialul primei scalde (fig. nr. 37). Obiceiul, răspândit în țara noastră pe zone largi, cuprinzătoare, este regăsit în contemporaneitate, firește sub forme corupte, de gradate – în general, împuținate – față de modelul originar de odinioară.

Ceremonialul primei scalde face parte din categoria acelor obiceiuri tradițional-populare care iau ca punct de referință simbolismul acvatic – în sensul virtuților sale benefice. Altfel spus, apei i se recunoșteau anumite virtuți fecundatoarea și regeneratoare de viață, cu deosebire apei neîncepute, „neprofanate” prin altă folosință. Apei descântate sau sfințite. Și abluțiunea noului născut urma să aibă loc în apa obișnuită, neîncepută sau descântată în care se așezau cu grijă și altele: flori, monede, fagure de miere, etc.

Ceremonialul primei scalde trebuie privit corelat cu un al doilea principal moment desprins din suita ceremonialelor, riturilor obișnuite în imediatul fragment de timp de după nașterea copilului. E vorba de ceremonialul atât de răspândit la noi, al ursitoarelor sau ursitei. Și într-un caz și în altul este vorba, în fond, de aceeași internaționalitate de a descifra sau de a imprima destinului buni auguri.

Firește, cadrul limitat al rândurilor de față nu ne îngăduie să facem o analiză complexă întregului eșafodaj al acestui ceremonial tradițional popular. În acest sens s-ar fi cuvenit amintite și alte aspecte importante ale obiceiului – ținând seama de întregul scenariu al desfășurării: momentul desfășurării, locul desfășurării, participanții chemați la desfășurarea ceremonialului, etc.

Este ușor de înțeles că forma coruptă, degradată, forma sub care se regăsește, mai ales astăzi, practicarea obiceiului este cea a folosirii apei obișnuite.

Implicațiile simbolice ale „obiectelor”, „pieselor” sau „substanțelor” folosite ca recuzită în practicarea ceremonialului mărturisesc: apa sfințită pentru apărarea față de spiritele malefice, mierea pentru a da copilului „dulceața vorbei”, laptele pentru a transmite copilului virtuțile „curățirii” de boli; sarea ca semn al „prieteniilor dorite”, florile, pentru că ele exprimau și puteau să transmită copilului „voinicie și frumusețe”, piatra ca simbol al „răbdării” și „tăriei”, iar monedele – care erau câteva de argint, reprezentau bogăția și curățenia morală” și așa mai departe.

Interesant este de semnalat și faptul că în unele puncte ale zonei se folosesc ca elemente sau obiecte rituale și unele mai puțin obișnuite, considerând starea lucrurilor chiar pe scade întregii țări. Ele reprezintă intervenții tardive și țin, firește, exclusiv de repertoriul atât de diversificat și bogat al imaginației unor exponenți ai comunităților respective.

Prima baie era însoțită de un alt moment semnificativ, când pruncului i se făceau „ursitele”. În scaldă se punea un ban de argint pentru purificarea apei, precum și busuioc. Apa rezultată din scăldătoare era aruncată deasupra unui par ascuțit sau la rădăcina unui pom pentru a nu călca nimeni pe ea. După aceasta, copilul era măsurat cu o sfoară de cânepă care apoi era ascunsă în partea de deasupra a tocului ușii pentru a nu putea fi călcată în picioare și copilul să rămână totdeauna sănătos. După picarea buricului, acesta se strângea, fiind pus la o grindă, iar la împlinirea vârstei de șapte ani, i se dădea acestuia să-i desfacă ața, se putea prevedea viitorul copilului: dacă se va descurca singur în viață sau va avea nevoie de ajutor.

Urmau alte două momente importante: botezul și cumătria. Pentru a primi taina botezului, copilul trebuie să aibă un nănaș care era ales de părinții acestuia. Nănașii trebuie să pregătească pânza de mir – pânză pe care se așează copilul după ce este botezat și care va fi miruit – fașa pentru înfășat și bârnețul sau bota pentru legat fașa. Ca daruri pentru noul născut se oferă diferite piese de îmbrăcăminte.

Femeia care a născut nu are voie să iasă din casă timp de patruzeci de zile, pentru că nu este curată, perioadă în care vecinii și prietenii vin în rodin, aducând diverse cadouri și urând viață îmbelșugată copilului și mamei. După patruzeci de zile, femeia merge la biserică unde i se face molifta, ducând cu ea și copilul ca să-l îmbisericească.

Dacă în rodin venea o femeie necurată, aceasta trebuia să-i spuie mamei, pentru ca noul născut să nu capete roșeață sau rofii. „Dacă femeia venită în rodin este curată, spune, iar de nu atunci se duce la copil și prinzându-l de picioare zice: să fii mai curat și mai frumos de cum sunt eu acum”. Copilul nu are voie să doarmă lângă geam fiindcă Samca îl schimonosește.

După prima scăldătoare a copilului, era obiceiul ca moașa să vie să se intereseze de starea noului născut, cu care ocazie îi face o scăldătoare. Se pune într-un ceaun mare „ca la 10 cofe de apă, precum și diferite plante și anume: mintă neagră, mărar, romaniță-bună, gălbinele de cele ce miroase frumos, tămâiță, zmeurică (sereda), sulcină, nalbă, poala Sântă-Măriei, calapăr, lemnul domnului, țoaie și stroh de fân”. După ce este scăldată într-un ciubăr, se încinge bine copilul, iar moașa, luând agheasmă, i-o toarnă pe cap. Mama îi face daruri moașei: un ștergar și pânză pentru o cămașă. „Sfârșind aceasta, ia moașa copilul nou-născut, îl desfașă și-l petrece de trei ori, așa gol cum este, prin cămeșa în care l-a născut mă-sa, și anume băgându-l prin poale și scoțându-l prin gură. Petrecerea aceasta se face cu scopul ca acesta să nu capete răul copiilor (boala copiilor) sau Samca, nici să nu se umple de rofii”. Acest procedeu reprezintă un rit de trecere, la fel ca și schimbarea numelui de botez când un copil este foarte bolnav.

Când copilul este surprins de vreun duh necurat sau este bolnav încât nu mai are speranță de scăpare, femeile din Fundu Moldovei îi schimbă numele. Cine trecea pe drum i se oferea copilul cu o lumânare aprinsă, pe geam: ia copilul și-l cheamă, dar cu nume schimbat. Cine îl lua dădea câțiva bani mamei, pe urmă îl aducea pe ușă în casă, după aceea copilul era strigat cu numele schimbat, pentru ca acesta să nu mai poată fi recunoscut de boală sau de duhul rău.

După botez urmează cumătria, cu care ocazie se întâlneau cumătrii și rudele mai apropiate. La ospățul oferit erau chemați și lăutari – muzicanți din sat – prilej cu care se petrecea și se ofereau daruri noului născut sub formă de bani.

Ca relație de neam, părinții copilului și nănașii devin cumetri; aceeași legătură se stabilește și între cumetri. În comună nu există obligația expresă ca nănașul de botez să devină și nănaș de cununie.

Vârsta de un an este marcată prin tăiatul moțului, prilej cu care sunt invitați nănașii și se face o mică petrecere. „Femeia sau bărbatul, care a tuns copilul, dăruiește la această ocazie copilului tuns o vițică, o oaie sau un cârlan. Se pun apoi cu toți la masă și ospătează, cinstesc și se veselesc, căci gospodarul de casă, știind că vor veni, s-a pregătit și cu puțină masă”. În timpul acestei petreceri, nașul prezintă pe o tavă (tație) mai multe obiecte, cum ar fi: inel, creion, cui, clește, șurub, ața, etc., iar copilul pune mâna pe unul din aceste obiecte și, în funcție de obiectul luat, i se prevede viitorul acestuia.

Părinții copilului trebuie să ducă nănașilor colaci, pentru ca viața pruncului botezat să fie îndelungată și deplină. Aceasta se face în timpul hramului, a doua zi de Paști sau în funcție de vârsta nănașului, înainte de moarte. „Cine nu e în stare să facă și să ducă colaci, acela duce, în locul lor, una sau două pătrări de grâu”.

Copiii născuți morți, nebotezați, erau numiți Ion și Ioana și erau îngropați în afara cimitirului, întrucât credința populară îi consideră moroi sau strigoi. Moroii plâng noaptea și-și cer botezul. „Se zice că vin noaptea chiar și la ușa casei, unde ar fi trebuit să trăiască, și plâng. Când auzi plângând, știi precis că este un moroi și trebuie, pentru a-l liniști, să nu mai plângă, să-l botezi. Dacă nu ai o năframă la tine, sau o bucată de pânză, rupi o bucată din cămașă și o arunci în direcția de unde vine plânsul zicând că se botează Ion sau Ioana, faci cruce și mergi mai departe”.

5.1.4. Obiceiuri legate de nuntă

Din șirul obiceiurilor familiale se detașează nunta, care, în forme tradiționale, continuă să se realizeze prin manifestări complexe, în care se îmbină elemente cu caracter economic, juridic, ritual și folcloric și care formează un mare spectacol popular. Actele ce stau la baza căsătoriei îmbracă forme rituale și ceremoniale menite să aducă tinerei familii prosperitate, fecunditate, viață fericită și integrare socială în viața comunității. Cu acest prilej, costumul tradițional dobândește unele însemne specifice momentului, iar actele care compun ceremonialul se desfășoară pe mai multe planuri: urătura la poarta miresei, jocul zestrei în curtea casei miresei și iertăciunea, apoi nunta propriu-zisă la casa mirelui, închinatul și împodobitul miresei. Repertoriul muzical folosit cu această ocazie este adecvat: jocul zestrei, jocul cel mare, de trei pe după masă, doina de jale (fig. nr. 38) a miresei, hora miresei, hore cea mare (fig. nr. 39).

Liniar, instituția căsătoriei trece automat prin următoarele momente principale, în general valabile și pentru alte zone: pețitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară, dintre care le prezentăm pe cele mai importante.

Toate ceremonialele din complexul nupțial tind înainte de toate nu numai la apropierea celor doi tineri ca indivizi, ci și la apropierea celulelor familiale care sunt totodată și celule sociale, căci sunt în legătură prin situația lor, prin vecinătăți cu întregul grup social, reprezentând o deschidere temporară și spectaculară în vremurile de demult.

Însemnul colectiv de nuntă

Se întâlnește sub formă de brad, cunună de brad, crengi de brad sau colacul de nuntă.

Se poate observa că bradul este cel mai des folosit ca însemn colectiv de nuntă până la 1900, și mai puțin în zilele noastre. Apare frecvent cununa de brad sau creanga de brad, care sunt puse la poartă, marcând evenimentul nunții. Nu este folosit steagul, mărul sau pomul, știindu-se prea puțin despre aceste însemne în cadrul nunții. Chiar și în localitățile în care apare însemnul colectiv de nuntă, se pare că a fost redusă importanța acestuia, în raport cur perioada de până la 1900. Există și aici o explicație. În primul rând, nunțile nu cunosc pregătirile de altădată. De aici rezultă și faptul că nunțile nu au întotdeauna o prea mare amploare. Pe de altă parte, tinerii care fac nuntă în sat, dacă nu locuiesc în localitate, renunță la o serie de obiceiuri mai vechi în pregătirea nunții și în semnarea pe alte căi a evenimentului. Există situații când ceremonialul nunții trece neobservat, desfășurându-se într-un cadru restrâns la care, de regulă, participă numai rudele și cel mai apropiați.

Cu toate acestea, în localitățile Ulma, Arbore, Brodina de Sus, Vatra Moldoviței, Păltinoasa, Boroaia și altele, însemnul colectiv de nuntă are o tradiție în viața localnicilor, desemnând un eveniment și o bucurie colectivă a satului. Cununa e brad sau colacul făcut anume pentru nuntă au o semnificație aparte, fiind legate de sistemul obiceiurilor de nuntă și tocmai din acest motiv ele sunt păstrate și astăzi.

În genere, se poate aprecia faptul că însemnul colectiv de nuntă s-a menținut în județul Suceava ca o componentă de seamă a culturii locale, cu specificitatea ei.

Chemătorii la nuntă

Chemarea la nuntă nu numai că este o deschidere temporală și spectaculară a nunții, dar marchează includerea ei în atenție, judecata și acțiunea grupului social. Ea avea loc cu câteva zile înainte de nuntă și mai ales în ziua de ajunul nunții (sâmbăta), și constituia un rol pentru persoane specializate în acest sens.

În prezent, chemarea se face amestecat fie prin persoane specializate, fie prin invitații. Ca ceremonial, chemarea la nuntă se remarcă, deci, tradițional, cu numai prin existența unei perioade precise de desfășurare și a unui tipic anume, n sensul că se începea de la persoanele cu maximum de valoare socială (nași, preot, primar, rude apropiate), dar și prin persoane anume care îndeplineau roluri diferite, având și o costumație aparte (colac, ploscă, bețe de lemn împodobite).

Integrarea comunității în desfășurarea complexului ritual nupțial se făcea deci diferențiat, persoanele mai importante fiind chemate nu numai cel dintâi, dar și de anume persoane. Chemătorii în relație parentală cu actorii principali ai nunții (socrii, naș, mirii) dublau uneori pe cei de relație cutumiară (vornicei, druște, vătăjei) ca la Mălini, Lucina, Fundu Moldovei, Poiana Stampei, alteori mergeau la chemat singuri (Brodina de Sus, Boroaia sau Stulpicani), iar alteori lăsau chemarea în sarcina exclusivă a acestora din urmă (Calafindești, Udești, Păltinoasa, Broșteni, Vicovu de Jos, Vatra Moldoviței, Dumbrăveni, Dolhești, Șaru Dornei, Arbore).

Zestrea (înzestrarea)

Colectivitățile rurale au acordat și acordă o importanță deosebită căsătoriei, dovadă fiind făcută în acest sens și de amploarea manifestărilor grupate în jurul nunții propriu-zise, dar și de prezența unor funcții prenupțiale în desfășurarea multor obiceiuri de peste an (colindatul, vergelul, hora, etc.) (fig. nr. 40).

Pregătirea se făcea cu mare atenție, reflectându-se într-un lanț întreg de manifestări marcate ceremonial. Familiile care intenționau să se înrudească se cercetau în prealabil etic și economic („pe vedere”), își studiau intențiile prin interpuși („starostia”), cereau în mod ceremonial promisiunea de trecere a fetei dintr-un neam într-altul („la ceru”, „la petanie”) și își confirmau definitiv dorința („la așezare”, „la legat”, „la tocmală”). Toate aceste întâlniri, care puteau să se desfășoare pe o perioadă de timp destul de întinsă în satele bucovinene, reflectau grija pentru calitatea noilor relații ce urmai a se stabili în grupul social odată cu viitoarea nuntă. Stabilirea zestrei se făcea concomitent, în ochii colectivității rurale tradiționale, aspectul economic având un rol și o funcție socială determinante.

Înzestrarea a fost întotdeauna împletită cu obiceiurile, ea fiind evocată uneori direct în terminologia acestora („tocmala”, „așezare”). Discuția despre zestre (urmată uneori de întocmirea foii de zestre) avea loc, în satele din Suceava, „la pețanie” sau „pețit” (Mălini, Broșteni, Poiana Stampei, Fundu Moldovei, Șaru Dornei, Stulpicani), „la legat” (Calafindești), la „starostie” (Brodina de Sus, Lucina), la „așezare”, „așezat” sau „așezământ” (Udești, Păltinoasa, Dumbrăveni), la „tocmeală” (Vicovu de Jos) sau la „făcutul pe treabă” (Dolhești).

Ca și cerutul fetei, stabilirea zestre nu se remarcă prin momente spectacular-poetice deosebite. Abia în momentul desfășurării nunții propriu-zise, pețitul își găsește o exprimare mai clar ceremonializată și estetizată, prin colăcărie (pețire simbolică). La fel este acum socializată (popularizată) și zestrea. Expunerea, jucarea și transportarea zestrei devine sau, mai bine spus, devenea, un adevărat spectacol. În prezent, fenomenul este pe cale de dispariție.

Alaiul de nuntă

Obiceiurile implicate în desfășurarea nunții tradițional-populare – ca specifice cadrului general al obiceiurilor prinse de ciclul vieții – constituie un complex de secvențe sau – privite în mobilitatea lor – un complex de momente perfect corelate într-o structură de înțelesuri. Toate aceste secvențe sau momente sunt, în fond, în linii mari, secvențele sau momentele unor comportamente colective, în perfect acord cu semnificațiile generale pe care le reclamă instituția „nunții” în sine, ca rit de trece (căci, în fond, despre aceasta este vorba – ritul trecerii dinspre tinerețe spre maturitate, spre împlinirile și rosturile unui nou statut social).

Privite în deplinătatea desfășurării lor, pe zone sau pe microunități sociale, se constată, ca și în atâtea alte obiceiuri, ceremoniale și rituri tradițional-populare, o oarecare diversitate, cu deosebire atunci când luăm în considerare unele momente sau secvențe, neintegrate într-un tot explicativ. Privite însă în ansamblul sau în însumarea lor, urmărind – din aproape – firul corelației, interferenței (acelor momente sau secvențe) se constată, dincolo de diversitatea posibilă, o profundă unitate de stil, de comportament, prin mijlocirea căruia se pot redescoperi valențele creatoare ale aceleiași comunități sociale.

Din momentele sau secvențele mai importante, descifrabile în structura oricărei nunți tradițional-populare românești, recunoaștem cu deosebire: pețitul, logodna, chemările la nuntă, pregătirea și purtarea însemnelor colective ale nunții, gătitul miresei și mirelui, iertăciunea, alaiurile de nuntă, orațiile, masa mare a nunții, obiceiurile imediate următoare nunții.

Formarea alaiurilor de nuntă și, implicit, practicarea unor obiceiuri de către participanții la alai, în drum spre casa miresei, reprezintă momente sau secvențe semnificative, privite, cu deosebire, din perspectiva integrării desfășurării nunții în viața obștii sătești. Sunt, în fapt, momentele în care alaiul nunții vestește, într-o formă sau alta, întregii comunități sătești despre împlinirea ceremonialului (căci „ridicarea” miresei reprezintă, desigur, momentul central al întregul obicei, văzute lucrurile din planul implicațiilor sociale). Și astfel că întreaga colectivitate a obștii participă, direct sau indirect, la acest eveniment de constituire a unui nou nucleu familial.

5.1.5. Obiceiuri legate de înmormântare

Sunt prezente încă obiceiuri și în legătură cu moartea omului, credințe și practici ale căror origini se pierd în vechime. Ceremonialul are mai multe etape: despărțirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă și integrarea în lumea morților, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui decedat. Legătura cu strămoșii se continuă prin diferite alte manifestări comemorative (fig. nr. 41).

Încercând să-și apropie moartea, oamenii i-au împrumutat chip omenesc și comportări umane. Este personajul care taie firul vieții, uneori atunci când e mai frumoasă și mai la începutul ei. Moartea „e o femeie urâtă, slabă, n-are ochi, n-are urechi, îmbrăcată în negru, poartă o coasă, un arc cu săgeți și un pahar plin cu otravă și o linguriță cu care dă de băut celui pe care-l omoară”. După unii, „vine îmbrăcată toată în alb și de aceea rudele poartă ca semn de doliu haine negre”. Pe moarte o văd doar muribunzii, ceilalți nu văd nimic în locul unde arată cei de pe patul de moarte. S-ar părea că moartea poate avea și un chip frumos, pentru că unii „cei nevinovați, curați, râd, văd ceva frumos, în timp ce alții văd urât și plâng de ceea ce văd, aceasta fiind după faptele omului”. Moartea „dă de știre de’nainte prin diferite semne atât neamurilor celor apropiate cât și celui ce are să moară, că în scurt timp va veni la dânsul ca să-i ia sufletul și abia după aceea se arată și ea singură”.

Se zice că înainte omul știa când are să moară cu precizie și nu făcea lucrurile cumsecade. „Unul făcea un gard de seci și trec alții și-l întreabă de ce face așa un gard care nu ține mult. El a răspuns că trei zile, cât mai are de trăit, gardul va ține mult, iar cui va trebui după dânsul să-și facă. și de atunci, Dumnezeu nu mai lasă să știe omul când moare”.

Unde stă de obicei moartea, nu se știe, ea stă „în colțul camerei când vine să te ia”, și de fapt „nici nu-i bine să știi unde stă”.

Ritualul înmormântării cu pregătirile de dinainte de îngropare și cu evenimentele de după săvârșire se desfășoară precis, dacă moartea a survenit în mod natural, din cauza vârstei înaintate sau a unei boli îndelungate.

Când cel bolnav începe să slăbească mult, să nu cunoască pe cei din jur, să se învinețească la încheieturi, să i se învinețească unghiile, să aiureze, să respire greu, să nu mai poată vorbi, se fac pregătiri pentru clipa cea din urmă și rudele își cer iertare de la muribund.

Dacă muribundul se chinuie mult, se face „rugăciunea pentru dezlegarea sufletului” , se scot din cameră rudele apropiate, sau în unele cazuri se cheamă toate rudele, căci cel ce moare se ușurează la vederea lor. Atunci câinele urlă, vacile rag, semn că simt pierderea stăpânului lor. Este obiceiul ca sub perna muribundului să se pună, pentru a-i ușura chinurile, un jug de la un car cu boi cu credința că acesta nu poate muri pentru că ar fi furat cândva un jug sau l-ar fi ars ca lemn de foc.

În clipa când moartea devine inevitabilă, una din persoanele aflate în casă, de regulă un străin, pune o lumânare aprinsă în mâna muribundului, iar când nu este posibil, el o ține la cap aprinsă până când moare.

Aprinderea lumânării este unul din cele mai stabile elemente ale ritualului de înmormântare, valabil pentru toate popoarele creștine și astăzi pentru toate categoriile sociale și pentru toate vârstele.

De cei ce mor fără lumânare „nu-i bine” , „sufletul lor se pierde”. Ei sunt pomeniți în biserică la solicitarea rudelor în timpul slujbei numite proscomidie, slujbă ținută între liturghie și vecernie, se plătesc, de asemenea, slujbe la douăsprezece biserici la care se duce câte o prescură în două colțuri, un litru de ulei, un litru de vin care se dau preotului.

După moartea bolnavului, cei aflați în preajma repausatului „deschid ușile și ferestrele să iasă moartea cu sufletul afară, apoi fânul din patul unde a zăcut muribundul se scoate afară și împreună cu cearșafurile, țolurile cu care s-a învelit, hainele mai rele folosite de el se ard în ogradă”.

Mortului i se închid ochii pentru a nu mai vedea jalea celor din jur și tot acum se întorc cu fața la perete sau se acoperă oglinzile din casă. În timp ce în unele locuri lumânarea ce a ars la căpătâiul muribundului se păstrează și se arde în trei seri consecutive în locul unde a murit persoana respectivă, ea „se arde încontinuu până se termină de ars”: Pus în unele locuri ca semn că în casă a murit cineva, „un pahar cu apă și o bucățică de pâine peste pahar se așează în geam pentru hrana sufletului mortului care stă pe locurile pe unde a umblat mortul în viață”, și stă, după unii „șase săptămâni pe pământ după care se urcă la cer”, sau „trei zile cât stă și mortul, seara venind să se culce”, sau „în sicriu alături de trupul său” , sau „pe feștila de sfoară luată dintr-un ghem făcut de o femeie bătrână, curată, din buci de in. Tot această femeie o spală și o ghilește, iar bucata pe care stă sufletul se pune în colțul din dreapta sus al camerei unde stă sicriul și se atârnă pe ea prosoapele ce vor fi folosite la înmormântare”.

Sufletul însoțește trupul la cimitir și „după ce preotul pecetluiește groapa, își sărută trupul și se ridică la cer”. „Și dacă cu părere de rău iese din trup, apoi cu mare scârbă îl sărută la punerea în groapă”.

Pentru a ști comunitatea că a murit cineva, se trag clopotele bisericii „de trei ori pe zi, lung, până în ziua când se îngroapă mortul, iar serile se sună din trâmbițe la casa mortului”:

Acest instrument, trâmbița, în vechime era buciumul, este făcut din tablă și are forma unei trompete lungi, asemănătoare acelora din care sună arhanghelii Mihail și Gavril când vestesc judecata de apoi. Se pare că originea sa este foarte veche, fiind atestată la romani: „tuba servea nu numai la război dar și la înmormântări, acei ce cântau din tube se numeau tubucines. Figura ei se vede pe diferite monumente romane, mai ales pe Columna lui Traian și în picturile din Herculanum”.

Trâmbițașul însoțește cortegiul funerar și pe drumul spre biserică și cimitir, sunând în răstimpuri o melodie foarte jalnică. El „primea ca plată o oaie, astăzi dându-i-se bani”.

În timpul priveghiului se bocește, mai ales la începutul serii. Nu există bocitoare de profesie, dar bocesc totuși femei cu glas frumos, bocetul fiind ascultat și interpretat de cei prezenți. Se bocește pentru a alina durerile și pentru că „așa-i frumos”. Se intensifică lamentațiile atunci când în camera unde se află mortul intră prieteni apropiați, rude apropiate, gospodari mai de seamă ai satului care „fac cinste” prin prezența lor la priveghi.

Bocetele sunt specifice doar celor trei zile ale ritualului funerar. Întrucât această formă de comunicare este specifică pentru stabilirea unui dialog dinamic, cadavrul este un participant obligatoriu.

Atât timp cât mortul stă în casă, el nu este lăsat singur, se priveghează tot timpul. Pentru ca „noaptea să treacă mai ușor, să se reducă din durerea rudelor răposatului”, „să se alunge somnul” , cei veniți la priveghi organizează un șir de jocuri specifice, acestea fiind „ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort”.

Înmormântarea propriu-zisă este pregătită de rude și atunci când starea materială permite, se plătește o femeie străină, numită colceriță, care coace și pregătește mâncarea. Se coc pentru înmormântare șase pomene mari, de formă ovală, împletite, care vor fi puse în coșarca cu pomene peste un ștergar frumos țesut și nou. Pomenele se pun în picioare, iar în mijlocul coșărcii se pune cocorata, o cruce făcută din șuvițe de aluat împletite în două și cu capetele îndoite în semicerc. În această cocorată se înfige pomișorul și o lumânare.

Pomișorul se face dintr-o creangă de prun pe care se pun fructe uscate, bomboane, păsărele (pupeze), scară și cârlig, făcute din aluat. „Păsărelele se pun pentru a ajuta sufletul să zboare, cârja și scara pentru a-l ajuta în drumul spre veșnicie”. Se folosește pentru pomișor și mălinul (prunus padus) înflorit dacă moartea a survenit în timpul înfloririi lui. O colceriță spune că „înainte, în pom se punea și o cruce făcută din două bețe înfipte într-o lămâie, portocală sau măr care se îmbrăcau până la cele patru vârfuri cu smochine și această cruce se punea pentru că prin pom a păcătuit omul și să i se ierte păcatele”. O altă semnificație este aceea că pomul este pomul vieții care cu darurile sale l-a însoțit pe cel mort de la nașterea sa, el putând fi interpretat și ca o ultimă jertfă adusă de cel mort lui Dumnezeu cu ocazia despărțirii sale de lumea celor vii. Pomul îl va ajuta pe cel mort în drumul de dincolo „răcorindu-l și odihnindu-l cu umbra sa și hrănindu-l cu bunătățile din ramurile sale”. Pomul este aranjat de rudele mortului, fiecare legând câte ceva cu credința că ceea ce leagă o face pentru ca sufletul mortului „să aibă de unde da hrană și celorlalte rude cu care se va întâlni în lumea cealaltă”. Tot pentru acest motiv se pune în sânul mortului o bucată de pâine sau un colăcel și o bucată de zahăr.

Sicriul se face din scândură de brad, după ce se ia măsura mortului cu o sfoară și i se zice sălaș, iar dacă are capacul de forma acoperișului unei case i se spune copârșeu. „Se făcea o ferestruică în dreptul capului, în partea dreaptă a sicriului, dar astăzi nu se mai face”.

După datină, înmormântarea are loc a treia zi după moarte. Cei ce vin pentru înmormântare așteaptă sosirea preotului care vine la ora fixată dinainte pentru aceasta. La intrarea în camera cu mortul, primește o lumânare cu prosop și face prohodul, apoi sicriul e scos din casă. Sicriul se duce cu carul cu boi, de preferat de culoare neagră, cărora li se pune în coarne câte un prosop și un colac. Dacă de la casa mortului până la biserică nu e departe, mortul se duce cu năsălia, iar cei ce-l duc poartă câte un prosop prins peste piept.

Când sicriul este scos din casă este obiceiul de a se sparge o oală, un vas, pentru a se scoate și răul din casă odată cu mortul. La unele case se obișnuiește să se spargă paharul care a stat în geam cu apă și zahăr pentru sufletul mortului, care alteori este dat de poamă unei vădani. Se formează cortegiul funerar și începe drumul spre biserică, drum pe care se fac douăsprezece opriri sau stări și la care se citește din Evanghelia învierii. În general cortegiul e cam același. În față merg trâmbițașii, urmați de sfeșnic, cele patru cruci, praporii, serafimii, coșarca cu pomul, coșul cu paosul, corul bisericesc, preotul însoțit de cantor, carul în care e așezat sicriul. La cele patru colțuri ale carului se pune câte un brăduț. Brazii împodobesc fără excepție carul în afară de cazul când cel mort este dus cu năsălia.

La capul sicriului, în car, este așezată crucea, la care se leagă un ștergar. După car urmează familia celui mort, alți cunoscuți care vin să-l petreacă pe ultimul drum. Persoanele care rămân acasă, pregătesc mesele pentru praznic, așează mâncarea și băutura. În cazurile când casa unde se face praznicul e foarte departe de biserică, praznicul se face imediat după scoaterea mortului din casă.

Una din cele douăsprezece stări se face în curte, a doua la poartă, iar pentru celelalte, distanțele se împart în funcție de depărtarea până la biserică. La stările care se fac pe drum, o femeie vădană, mai sărmană, așterne pe jos o pânză albă sau un prosop care simbolizează punțile peste care va trece sufletul. Acestei pânze i se spunea pod.

În fiecare seară, timp de șase săptămâni, sau dimineața, obligatoriu măcar în trei zile, se aprind lumânări lângă cruce. Acest lucru e făcut de o femeie plătită în acest sens sau de către un membru al familiei sau de străjeriță.

La 40 de zile de la deces, se repetă în biserică slujba înmormântării, iar la mormânt se întinde o pânză albă pe care se pun patru căni cu apă cu colaci și nuci și legate cu câte o năframă și se prohodește. Cu această ocazie se face și un praznic acasă.

Pomenirea morților se face și cu alte ocazii: în cele șapte slujbe din postul Paștelui, în sâmbăta morților și în duminicile de peste an, precum și cu prilejul hramurilor din comună.

5.1.6. Obiceiuri de iarnă

La români sărbătorile de iarnă se desfășoară între 24 decembrie și 7 ianuarie și au ca puncte centrale zilele Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importantă fiind repertoriul neasemuit de bogat în datini și credințe, în realizări artistice literare, muzicale, coregrafice etc.

În orice colț din lume sărbătorile de iarna sunt o bucurie pentru toți, copiii în special așteptă cu nerăbdare sărbătorile de iarnă, împodobirea pomului, desfacerea cadourilor de sub brad, așteptarea lui Moș Crăciun, dar mai ales colindele, copiii umblă din case în case colindând și aducând bucurie și multă veselie. Tradiționala sărbătoare a Crăciunului începe de la 24 decembrie și ține până la 6 ianuarie. Acesta include și noaptea de Anul Nou, mărind astfel valoarea festivă a Crăciunului. Începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, de la miezul nopții și până la revărsatul zorilor ulițele satelor răsună de glasul micilor colindători, cântând cântece pentru a ura sănătate și fericire gazdelor ce-i asculta, de la care primesc daruri (colindețe) în bani sau în natură: nuci, covrigi, mere, colaci, etc. (fig. nr. 42). La oraș, colindătorii încep odată cu lăsarea serii și până în miez de noapte ei merg din casă-n casă și strigă la ferestrele luminate.

Colindele, colindele de copii, urările de belșug și recoltă bogată cu Plugul, Plugușorul, Sorcova, Vasilca, Jocurile cu măști (Capra, Cerbul, Brezaia, Turca), Cântecele de stea sunt câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru.

Colindele religioase se referă de cele mai multe ori la Isus. Cele laice au un caracter liric, și sunt adaptate de colindători la situația celor în față cărora le cântă. Creatorii acestor colinde populare sunt diferiți, după cum diferit este și felul colindului. Peste aceasta creație inițială s-a suprapus prelucrarea veac de veac și an de an în obiceiurile și datinile strămoșești, la sărbătorile de iarnă. De la Crăciun și până la Bobotează, copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlnește la toate popoarele creștine. Acest obicei vrea să amintească de steaua care a vestit nașterea lui Isus și i-a călăuzit pe cei trei magi.

Colindatul

Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii, constituiți în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător și un loc de întâlnire. Ea este structura care stăpânește, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viața satului. Amploarea colindatului este determinată de „Festum incipium” al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanțe de ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se formulează dorințe și năzuințe ale oamenilor, acesta atingând chiar limitele fabulosului.

Plugul

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați pleacă cu Plugul – străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de plugușor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfășurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează una din principalele ocupații ale poporului nostru – agricultura.

Plugușorul reprezintă o formă de manifestare ceremonială, conținând o desfășurare dramatică, o recuzită bine fixată și un text de urare de mare frumusețe. Cesta se încadrează ansamblului bogat și bine structurat al urărilor de Anul Nou din ciclul calendaristic, considerat ca o moștenire romană, având un caracter saturnalic.

Obiceiul are, prin excelență, un caracter agrar, evidențiat de recuzită (plug, buhaie, bice, tălăngi), de elemente din scenariu (marcarea unei brazde în curtea gospodarului, pocnetul bicelor, sunetul tălăngilor) și în primul rând de textul literar, care este o descriere hiperbolizată, cu multiple exagerări mitice a unei agriculturi ideale, surprinzând toate fazele muncilor agricole de la alegerea locului pentru arat, semănatul grâului până la pregătirea colacului.

Obiceiul este cunoscut în satele sucevene cu o multitudine de termeni: „cu uratul”, „cu plugul”, „plugușorul”; „cu buhaiul”, „cu aratul”, „cu clopoțelul”. Pentru unele localități (Vicovu de Sus, Stulpicani, Boroaia, Dolhești) figurează câte doi termeni marcând grupul diferențiat al urătorilor cu buhaiul față de cel cu plugușorul.

Ca dată calendaristică, plugușorul este legat de sărbătorea Anului Nou, dar ca moment fix de desfășurare poate să varieze: atât în dimineața ajunului, cât și în seara ajunului Anului Nou, sporadic chiar în ziua de Anul Nou.

Performerii obiceiului diferențiați pe categorii de vârstă, copii și flăcăi, sunt cunoscuți cu nume fără specificație, generalizate mai multor forme de colindat – „urători” sau „colindători”, apărând sporadic și alte două denumiri „băieții cu clopoțelul” și „plugărași”.

Plugul, ca element semnificativ al recuzitei colindătorilor, nu reprezintă un element specific și răspândit în zonă, prezența lui în cadrul recuzitei obiceiului, fiind înregistrată doar în trei sate. În schimb, instrumentele de produs sunete prin mișcare sau lovire – clopotele, bicele, buhaiul, ciocanele, tălăngile – sunt răspândite în toate satele, în două dintre acestea apărând în formă tradițională a recuzitei obiceiului și pistoalele.

Grupul colindătorilor, format din flăcăi sau chiar oameni căsătoriți care mergeau cu plugușorul, aveau în componența recuzitei și instrumente populare, element de specificitate pentru forma locală de desfășurare a obiceiului.

Adresarea urării însoțită de acompaniamentul unor variate instrumente muzicale populare – dobă, fluier, scripcă, mai nou muzicuța, trompetă, acordeon – ilustrează forma amplă de desfășurare a obiceiului, caracterul festiv de petrecere colectivă.

Adresarea urării nu are un caracter selectiv, element specific satelor sucevene, colindătorii adresau gospodarului urările tradiționale era curtea gospodăriei, mai concret la fereastră. Când colindătorii aveau și plug se marca o brazdă în perimetrul curții.

Aceștia erau așteptați – ca și în alte forme de colindat – cu obișnuitele daruri diferențiate după componența grupului, copiii primind colaci și fructe, flăcăii și oamenii căsătoriți, colaci, băutură, uneori mâncare (carne de porc, plăcinte), și, cel mai frecvent, bani.

Stadiul actual de conservare al obiceiului evidențiază deplina sa viabilitate, fiind unul din obiceiurile încadrate repertoriului de Anul Nou menținut în mare parte cu elementele sale tradiționale de pitoresc și frumusețe.

Funcția obiceiului, inițial magică – crezându-se în asigurarea unei recolte bogate prin evocarea unei situații etalon – s-a estompat de-a lungul timpului, devenind preponderență urarea, felicitarea cu ocazia inaugurării unui nou an, plugușorul fiind în același timp una din formele distractive din viața colectivității.

Sorcova

Obicei augural din ciclul manifestărilor închinate întâmpinării Anului Nou. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un băț sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se practică de către un băiat, iar gazdelor li se adresează urări de bun augur, invocându-se sănătatea, belșugul și prosperitatea (fig. nr. 43).

Plugușorul copiilor

Plugușorul copiilor este un obicei străvechi agrar, care se practică mai cu seamă în Moldova, legat de manifestările augurale ocazionate de întâmpinarea noului an. În ajunul Anului Nou cetele de copii intră din casă în casă să ureze purtând bice (harapnice) din care pocnesc, clopoței, tălăngi, etc. Urarea este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor.

Jocurile cu măști la sărbătorile de iarnă (fig. nr. 44)

În folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formează sărbătoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat și colorat prilej de manifestare. O multitudine de acțiuni ceremoniale – spectaculare sunt practicate cu acest prilej, se urează, se fac daruri, se petrece, se dansează, se cântă, într-o atmosferă impregnată de bucurie, ludică și sărbătorească. Specifice sunt colindatul (vizitarea rituală cu scop de urări polivalentă), alaiurile și îndeosebi mascarea Bucovina, în cazul de față județul Suceava, rămâne încă o zonă în care străvechile obiceiuri carnavalești de iarnă sunt practicate intens, fie sub forma jocurilor străvechi de măști mito-zoomorfe (Capra, Ursul, Căiuții), fie sub forma alaiurilor complexe, care includ capra sau ursul alături de numeroase alte personaje mascate, cu scurte acțiuni comice (drac, îngeri, țigani, moș, babă, etc.), cum este cazul pentru Malancă. Uneori, acestora li se asociază forme de teatru popular propriu-zis.

De secole, în prag de an nou, bucovinene transfigurează prin măști și jocuri îndeletnicile zilnice, momentele celor mai importante din viața omului (nașterea, căsătoria, moartea), ironizează prostia și urâtul, critica asupritorilor și lauda gospodarilor de seamă ai comunității.

O dată cu trecerea anilor, masca tradițională bucovineană a devenit obiect de artă și, deși unele semnificații străvechi au început să dispară din conștiința creatorilor contemporani, s-au păstrat, în mod aproape miraculos, structurile plastice ale fiecărui tip de însemne ceremoniale. Ceata mascaților din seara de ajun a Anului Nou, a măștilor pe ulițele satelor bucovinene nu este determinată doar de sensul carnavalesc al petrecerii, ci are o motivație mult mai profundă, convingerea că, respectând și ducând mai departe obiceiurile străbunilor, oamenii vor avea parte, în anul care vine, de holde îmbelșugate și livezi rodnice, de sănătate și putere.

În satele bucovinene se obișnuiești ca, în ziua de ajun a Anului Nou, pe ulițe să umble mascații, într-o singură ceată, denumită diferit de la așezare la alta: pârtie, bandă, malanca, hurța, etc. Ceața reunește toate personajele mascate, ursul, capra, căiuții, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii, etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar bandele rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi.

Jocul ursului

Învierea ursului redă metaforic succesiunea anotimpurilor. Unul dintre cele mai impunătoare personale din Bucovina este ursul (fig. nr. 45). Cultul ursului este moștenit de la geto-daci, care considerau acest animal ca fiind sacru. De altfel, chiar numele lui Zalmoxis este derivat de la blana de urs, „zalmos”, însemnând chiar blană de urs”.

La Gura Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie. „Cel care se marchează în urs de paie este îmbrăcat în ajun de Anul Nou cu frânghii care au fost răsucite din paie de grâu sau secară. El însoțește ceata ursului în toată noaptea de Anul Nou. În dimineața de Sf. Vasile se obișnuiește ca aceste frânghii de paie de secară sau grâu, care se coseau pe haine, să fie arse. Cei care joacă ursul nu au voie să se dezbrace până la trecerea în noul an”.

Pregătirea ursului se bucură de o atenție specială în Bucovina. În zona Câmpulung Moldovenesc, forma capului de urs se obține întinzând o piele de vițel peste o căldare metalică, în timp ce la Bosanci și Udești se folosește ca suport un schelet metalic, peste care se așează o blană de vițel sau de miel. De la gât în jos, corpul celui care se marchează în urs este acoperit cu blană, cusută direct pe haine sau cusută ca un costum care se îmbracă cu ușurință. jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile animalelor întâlnite în cetele bucovinene. Urșii joacă la comanda ursarilor, tineri chipeși, îmbrăcați cu haine cât mai colorate, care poartă pe spate o mantie și pe cap au șepci de genul celor militare, pe care sunt lipite sfere împodobite cu oglinzi și globuri. Sub comanda ursarilor, urșii joacă în cerc, se rostogolesc, lovesc pământul cu picioarele și, într-un final, mor. Apoi învie miraculos, moment ce redă metaforic succesiunea anotimpurilor, succesiune care, în credința bucovineană, stă sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna și care știe când vine, cu adevărat, primăvara.

Jocul caprei

Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul „caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat și evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei”. Jocul „caprei”, generalizat în toată țara la sfârșitul secolului al XIX-lea și fiind socotit un joc păgân, mulți slujbași ai bisericii au refuzat să-l primească pe la casele lor, socotindu-l „nevoit de legea creștinească” (Gr. Tocilescu). În zilele noastre, jocul a rămas un pretext pentru una dintre tradiționalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, ștergare, ș.a., în culori vii, uneori stridente, pentru înveselirea gospodarilor și pentru urări bune cu prilejul Anului Nou (fig. nr. 46). În satele și comunele maramureșene se practică „două tipuri distincte de capră”: jocul caprei – bazat numai pe acompaniament muzical (la Ieud, un singur fluieraș; la Botiza, patru sau șase Fluierași) și jocul caprei inclus într-un spectacol popular complex. Ca și celelalte jocuri cu măști practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, și în jocul „caprei” și-au făcut loc, pe lângă măștile clasice (capra, ciobanul, țiganul), măștile de „draci” și „moși” care prin strigăte, chiote, mișcări caraghioase, măresc nota de umor și veselie, dând uneori o nuanță de grotesc.

Capra constituie masca principală a sărbătorilor de iarnă din zonă, ea subordonându-și celelalte alaiuri de mascați. Ea este jucată de un cioban, dar și de un moșneag. Jocul în sine, ca și la urs, urmează regulile excesului comic de mișcare, iar împodobirea are o varietate deconcertantă. Dar contribuția specifică zonei este un fenomen spectacular mai larg, respectiv Malanca (așa cum se desfășura ea la Brodina de Sus, Vatra Moldoviței sau Vicovu de Sus). Fenomenul cetei de colindători își găsește prin Malancă dezvoltarea spectaculoasă și formală maxima într-un cortegiu variat ca personaje și ca desfășurare dramatică (până la 20 de personaje cu funcții dramatice deosebite).

„Vindecarea” caprei simbolizează sosirea Anului Nou. Se caracterizează printr-o vitalitate excesivă, prin care reușește să capteze atenția asistenței.

Asemănător cu capra, din punctul de vedere al dansului și al costumului, este cerbul. Masca de cerb sau capra se compune din cap, cu maxilar clămpănitor și un trup realizat dintr-un covor sau o pătură. Un trofeu de cerb sau coarne de capră se regăsesc în partea superioară a măștii. Între coarne se realizează compoziții decorative deosebite, la care se folosesc mărgele, oglinzi, beteală, flori, etc. Capra (sau cerbul) este însoțită de personaje care simbolizează ciobanii, moșnegi sau babe, precum și de dansatori în costume populare. În cursul dansului caprei există un moment în care animalul se îmbolnăvește și cade la pământ. Ciobanul intră în panică și poartă un dialog extrem cu capra, dialog care, în unele localități este chiar un descântec. Cât timp capra este în agonie, membrii alaiului sunt îngrijorați, dar o dată cu însănătoșirea animalului, reapar bucuria și veselia. Acest moment din dansul caprei semnifică „moartea” anului care tocmai se încheie și nașterea anului care vine.

Jocul căiuților

Calul înlătură spiritele rele. În zonele sudice, în special ale Bucovinei, se întâlnește, la pragul dintre ani, dansul căluțului, Profesorul Mihai Camilar, de la Muzeul Etnografic Gura Humorului, ne spune: „În Bucovina, căluțul apare în trupe separate, de căluți, sau căiuți, ori în amestecuri cu alte animale. Cele mai frumoase obiceiuri legate de căluți se întâlnesc la Zvorăștea, Dolhești și Fântânele. Semnificația este aceeași: de apărare a omului, a locuinței, de spiritele rele. Calul este animalul care înlătură spiritele rele. La casele din Bucovina, la capătul grinzilor de la case sunt sculptate capete de cai pentru că înlătură spiritele rele”.

Momentul acesta de trecere dintre ani este marcat și de confruntarea spiritelor rele cu cele bune. Și atunci este nevoie ca spiritele rele să fie înlăturate fie prin prezența unor personaje, a unor animale care au această putere apotrofaică, fie prin zgomote care se fac cu biciul de la plugușor, cu tălăngile, cu buhaiul. „Dansul căluților este foarte energic, foarte exuberant, cu mișcări foarte rapide. Tinerii aleși să poarte această costumație sunt dansatori excelenți. Ei se îmbracă în cămăși de culoare albă, imaculată, culoarea sincerității. Capul și gâtul animalului sunt acoperite cu pânză albă, peste care se lipește coama din păr de cal. Profilul capului de cal este împodobit cu panglici, oglinzi, flori naturale sau artificiale, o exuberanță de culori, o explozie de bucurie.

„Bunghierii” și „urâții” sunt elemente specifice Bucovinei, în cadrul obiceiurilor de iarnă (fig. nr. 47). Bunghierii sunt întâlniți sub formă de jandarmi în cetele de la Udești, de împărați la Bosanci, unde există un joc, împărații de Bosanci. „Ei sunt o parodiere a elementului austriac. La cumpăna anilor, oamenilor le era permis să se revolte și să critice sub această mască. De fapt, bunghierii nu sunt niciodată mascați, ei sunt frumoșii cetelor de la Anul Nou”.

La Câmpulung Moldovenesc, bunghierii sunt îmbrăcați în uniformă albastră sau kaki, care parodiază uniforma austriacă, cu foarte mulți nasturi, cu epoleți. La Vama, ei poartă căciulă împodobită. În părțile sudice, împărații au căciuli împodobite, îmbrăcate în pene diferit colorate în funcție de rangul pe care îl are mascatul în ceata. Prezența unui număr mare de bunghieri în ceata de Câmpulung se explică prin evoluția istorică a acestei comunități. Spre deosebire de alte așezări din Bucovina anexate de austrieci, locuitorii din Câmpulung, care erau locuitori ai unei comunități libere, s-au opus procesului de aservire totală, de înlăturare a privilegiilor de care s-au bucurat ei o perioadă foarte lungă de timp. La Câmpulung se vorbea de republica Câmpulungului, și acolo a existat obștea Câmpulungului, care s-a opus permanent elementului străin. Acesta de rezistentă a existat peste tot, dar nicăieri așa puternic ca la Câmpulung. În cei 144 de ani de stăpânire austriacă ei s-au opus permanent. Astfel se explică prezența unui număr mai mare de bunghieri în ceata de Câmpulung.

În antiteză cu bunghierii se află „urâții” (fig. nr. 48.). Aceștia evidențiază, prin intermediul măștilor, cele mai respingătoare răci ale caracterului uman. Prin intermediul acestor măști se ironizează prostia, se ia în batjocura bătrânețea (ca fenomen) și moartea. În preistoric, ursul se juca în luna martie.

Steaua

Obicei care face parte din sfera urărilor augurale și care se petrece în seara de ajun a Crăciunului. De obicei, cei care merg cu steaua sunt copii în vârstă de 7-14 ani. Acest obicei are conotații religioase referitoare la nașterea Domnului.

„Cântecele de stea” provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice și multe din ele, chiar din tradițiile locale. Micul cor al stelarilor, cântă versuri religioase despre nașterea lui Isus, precum: „Steaua sus răsare”, „În orașul Vitleem”, „Trei crai de la răsărit”, etc. În unele locuri, în noaptea Crăciunului, putem întâlni și cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfățișează misterul Nașterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod și ceata sa de Vicleim, un ofițer și soldați îmbrăcați în portul ostașilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar și Gaspar, un cioban, un prunc și în unele părți o paiață. Originea lui este apuseană și se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. A pătruns la noi prin intermediul sașilor din Transilvania.

5.1.7. Obiceiuri legate de Paște

Pentru slujba Învierii, credincioșii pregătesc coșul pascal și își manifestă prezența și bucuria la actul Învierii, după specificul fiecărei zone

De Sfintele Paști, în satele și comunele din nordul Sucevei se pregătesc diferite dulciuri în mod special „Babele”, prăjitură făcută din cozonac, ce se toarnă în forme speciale. Umplutura se pregătește din nucă, rahat și stafide. „Babele” sunt duse la slujba de Înviere. După terminarea acesteia, credincioșii merg la cimitir, cu lumânările aprinse, pentru a aduce lumina celor dragi, plecați la viața veșnică.

Tradiția din noaptea de Sfintele Paști este continuată prin participarea la slujba de la ora 4 dimineață. Preotul sfințește bucatele din coșul pascal, din care nu lipsesc „Babele” – simbolul vieții cumpătate, sarea, zahărul, șunca și banii. Tot acum sunt sfințite pachetele care vor fi împărțite celor săraci (fig. nr. 49).

În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paști, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și feciorii la ele.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebește prin complexitatea simbolurilor, a credinței în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioșii ies în curtea bisericii, se așează în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în așteptarea preotului care să sfințească și să binecuvânteze bucatele din coșul pascal. În fața fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coș, după orânduiala strămoșilor. În coșul acoperit cu un șervet țesut cu model specific zonei sunt așezate pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: semințe de mac (ce vor fi aruncate în rău pentru a alunga secetă), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belșug), zahăr (folosit de câte ori vitele văr fi bolnave), făină (pentru că rodul grâului să fie bogat), ceapă și usturoi (cu rol de protecție împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se așează pasca, șunca, brânza, ouăle roșii, dar și ouăle încondeiate, bani, flori, pește afumat, sfecla roșie cu hrean, și prăjituri. După sfințirea acestui coș pascal, ritualul de Paști se continua în familie.

Înainte de a începe degustarea bucatelor, fiecare membru al familiei se „spală” pe față cu un ou roșu, pentru a fi sănătos și roșu ca oul, se spală apoi cu bani, cu convingerea că nu va avea pagubă tot anul, iar la urmă – cu flori, pentru a rămâne frumoși ca floarea.

După 1989, s-a instituit obiceiul ca în orașe uneori și la sate, la marile sărbători religioase și populare să contribuie și artiștii profesioniști și amatori. În ziua de Paști, fiind cea mai mare sărbătoare a creștinilor ortodocși, se organizează cu acest prilej multe expoziții de icoane pe sticlă sau pe lemn. Astfel de manifestări artistice au loc, de pildă, la Palatul Mogoșoaia – Galeria Cuhnia – și la Muzeul Țăranului Român.

5.1.8. Obiceiuri de peste an (alte obiceiuri)

De o frumusețe și bogăție deosebită sunt și obiceiurile calendaristice de peste an. Facem doar o simplă enumerare: Chiralesa, Ziua ursului, Filipii de iarnă, Moșii de iarnă, Dochiile, Ramura verde de peste an, Focurile, Joile oprite, Sânzienele, Foca, obiceiuri de ocrotire a turmelor, hramurile.

Hramurile sunt legate de prăznuirea patronilor bisericilor din comună, prilej de întâlnire a familiilor cu rudele și cu membrii ce locuiesc în alte localități. Întreaga comunitate participă, cu acest prilej, la ceremonialul de pomenire a morților desfășurat la cimitir.

Sânzienele

Sărbătoarea Sânzienelor, care se ține pe 24 iunie este un amestec uimitor de creștinism și păgânism. Ea este strâns legată de cultul fecundității, al recoltei și vegetației, iar originile sale se pierd în vechime. Numele dac al sărbătorii nu s-a păstrat, de aceea circulă și azi denumirea eu romană „Sancta Diana” sau cel slav „Drăgaica” (fig. nr. 50). Sânzienele sunt flori galbene, frumos mirositoare, pe care le culeg fetele pentru coronițe și buchete, pe care le așează la uși și ferestre sau chiar prin grădină. Au credința că ele vor proteja gospodăria și oamenii de rău, că le vor aduce la toți belșug, sănătate și noroc.

Băieții cântă și chiuiesc în timp ce fetele culeg florile și le împletesc. Când vine noaptea, femeile pornesc la cules de ierburi de leac prin locuri pe care le știu doar ele. Tot de Sânziene „fetele își află ursitul și vremea când se vor mărita”. Cununile fetelor sunt sub formă de cerc, iar ale băieților sub formă de cruce. Atunci când acestea sunt aruncate pe case și se opresc pe acoperiș e semn sigur de nuntă. Dacă nu, atunci înseamnă că fața trebuie să mai aștepte.

Fetele își pun sub pernă flori de sânziene și speră să-și viseze viitorul soț. În zori, oameni, case și grajduri cu animale sunt împodobite cu flori având loc tot felul de obiceiuri, în funcție de zonă: întâlniri între tineri, făclii, cântece și strigături. Fetele se îmbracă în straie de sărbătoare și peste marame își pun coronițe cu spice de grâu și sânziene, iar băieții le stropesc cu apă din ulcioare după care se pornește „Hora Drăgaicelor”. În unele zone, hora se plimbă pe la casele gospodarilor și fetele poartă atunci Steagul Drăgaicei. Acesta este o prăjină de câțiva metri, care are în capăt o cruce împodobită. Dacă cei mici sunt jucați de-o drăgaică, vor fi feriți de boli.

Obiceiuri de muncă

Se constată că în majoritatea localităților bucovinene apar obiceiurile de muncă, ceea ce indică o structură complexă a economiei tradiționale bucovinene, având la bază o eficientă și inventivă utilizare a variatelor resurse naturale ale zonei.

Frecvența diferitelor obiceiuri agrare se desfășoară în următoarea ordine: Pornirea plugului, Caloianul, Obiceiurile de recoltare cu caracter simplu.

Atrage atenția prezența destul de intensă a Caloianului, obicei de invocare a ploii, datorită, mai ales, existenței unei arii de răspândire mai largi, cuprinzând zonele de nord-est ale teritoriului locuit de români, ceea ce evidențiază unitatea culturii populare de aici.

În mod firesc, pentru o zonă cu profil muntos, obiceiurile pastorale sunt relativ bogat reprezentate, aproape în toate localitățile. Dintre ele, obiceiurile legate de formarea turmei sunt cele mai frecvente.

Obiceiurile la construcții sunt cele mai frecvente din toate obiceiurile de muncă, ceea ce indică continuitatea și puternica efervescență manifestare în acest domeniu, concretizate de altfel și în valorile arhitecturii populare bucovinene.

Obiceiurile legate de organizarea și întrajutorarea în muncă cunosc și ele frecvență destul de ridicată. Unele dintre ele, ca, de exemplu, șezătoarea, lipsesc doar în acele localități în care distanța mare dintre gospodării făcea dificilă pe timpul iernii adunarea oamenilor.

Remarcăm și frecvența unor obiceiuri precum claca sau asocierile în muncă, ea datorându-se faptului constatat și în alte zone ale țării (de pildă, în zonele transilvănene unde au existat „regimentele grănicerești”), bărbații fiind, mai ales în perioada stăpânirii austriece, adesea concentrați sau, mai târziu, plecați să lucreze în afara satului, ceilalți membri ai familiei trebuiau să recurgă la forma tradițională de întrajutorare pentru a putea duce la bun sfârșit mai ales activitățile agricole.

Obiceiuri la diferite momente ale construcției casei

Ca și majoritatea ocupațiilor meșteșugurilor tradiționale, diferitele momente ale muncii erau marcate prin varietate de rituri sau, în perioadele mai noi, de petreceri comune. Această din urmă categorie, cel mai des întâlnită în obiceiurile la construcții, avea, pe de o parte, o semnificație presupusă magică (abundența ospățului care să determine bunăstarea viitoare a locuitorilor casei), iar, pe de alta, un aspect practic și social. Este vorba de o răsplată suplimentară pentru meșteri și de o recompensă pentru cei care ajutaseră la muncă în mod benevol, mai ales prin intermediul clăcii la construcții.

Se impune obiceiul organizării unei petreceri comune la sfârșitul construcției, la care participă mai ales meșterii, dar și „clăcașii” sau vecinii care au ajutat la muncă. Urmează, ca frecvență, formele legate de organizarea unei petreceri cu meșterii (sau o „cinste” de mai mică amploare) în momentul tocmirii lor, sau la acoperitul casei cu draniță (această din urmă formă este dispărută în momentul de față, probabil datorită faptului că nu se mai folosește materialul respectiv). Pusul draniței era însoțit și de una din puține practici care avea o mai evidență semnificație magică: se punea la acoperiș un „struț”, adică ă ramură de brad, desigur datorită calităților de perenitate ale esenței lemnoase respective, calități care trebuiau să asigure și construcției o existență cât mai îndelungată.

Obiceiuri la formarea turmei

Importanța acestor obiceiuri se relevă atât pe planul original, mito-magică, cât și în planul formelor lor de evoluție până în contemporaneitate. Într-adevăr, cele mai multe obiceiuri din această categorie își au originea într-o serie de rituri legate de momentul de început al unei activități, împrejurare cu multiple rezonanțe magice, prezente în forme specifice în majoritatea ocupațiilor tradiționale la toate popoarele, așa cum au demonstrat-o investigații comparative (fig. nr. 51).

Momentul începutului, ca și cel de sfârșit, al unei activități era considerat, în mentalitatea tradițională, drept hotărâtor pentru desfășurarea ulterioară și pentru rezultatele sale. De aceea, se practica o serie de rituri și ceremonii menite să anihileze eventualele acțiuni ale unor forțe malefice, să atragă influența celor benefice, să determine succesul și abundența, etc.

Momentul constituirii turmei, adică al adunării de la proprietari a oilor care urmau să facă parte dintr-un anumit grup pastoral, dar mai ales, secvența instalării acesteia la stână, dădea loc la o serie de practici magice, dintre care le vom menționa pe cele mai importante: rituri apotropaice (afumarea animalelor), rituri apotropaice, având și semnificație de purificare („focul viu”), rituri apotropaice, menite să determine și o producție sporită de lapte (spălarea ugerului), rituri fertilizatoare și de fecunditate (punerea unor ramuri verzi în strungă).

O serie din riturile menționate avea și un aspect practic, legat de îndepărtarea unor dăunători și a animalelor sălbatice (de exemplu, „afumarea”).

Mesele comune și petrecerile, care de asemenea însoțeau momentul în discuție, au avut probabil și o semnificație magică originară: prin bogăția mâncărurilor consumate la asemenea ospețe să încerca invocarea unei abundențe viitoare, deci a unor rezultate bogate ale activității (pastorale).

Aceste ocazii de reunire colectivă au căpătat cu vremea un tot mai accentuat aspect social-comunitar, devenind ocazii de cunoaștere și apreciere reciprocă a ciobanilor și stăpânilor de oi. De asemenea, ele au devenit și prilejuri pentru manifestări folclorice specifice.

De menționat și existența unor ocazii intermediare de contact: fiecare stăpân de oi „făcea cinste” ciobanilor când venea să-și ridice brânză. Ele au mi ales funcția unei răsplăți suplimentare a ciobanilor.

Șezătoarea (fig. nr. 52)

Obicei de muncă tradițional, cu răspândire generală pe întreaga țară, șezătoarea avea în județul Suceava o repartiție teritorială apreciabilă. Aici, șezătoarea consta în adunarea la casa unei gazde de șezătoare sau la aceea a unei participante cu scopul de a lucra împreună, fiecare pentru sine.

Obiceiul șezătorii avea loc după încheierea lucrărilor agricole, în anotimp rece al anului, de la începutul postului de Crăciun până la postul Paștelui, când gospodinele trebuiai să aibă tortul și lâna gata pentru a putea să pună „stativele de țesut”.

Erau șezători de tineri necăsătoriți în: Șaru Dornei, Mălini, Dumbrăveni și de tineri necăsătoriți și căsătoriți în Păltinoasa, Udești, Calafindești, Vicovu de Jos, Broșteni, Stulpicani, Fundu Moldovei, Dolhești. La Udești, șezătoarea se făcea „de la una la alta” la femeile măritate, iar fetele aveau „o gazdă de șezătoare unde erau mai în voie”. În Păltinoasa, Calafindești, Stulpicani, Broșteni, Vicovu de Jos și Dumbrăveni, șezătoarea se făcea la fete, iar în Dolhești la femei măritate.

Se organizau șezători din mai multe motive: în grup sporul la lucru era mai mare și astfel se putea toarce și coase până noaptea târziu, la șezători participau și băieți. Aici se practicau unele jocuri de societate care, alternate cu torsul, făceau să treacă timpul într-un mod util și agreabil. Șezătorile la care participau fete, femei măritate și bătrâne mai constituiau și cadrul propice transmiterii moștenirilor tradiționale generației tinere. Uneori se pregătea și mâncare: sarmale, plăcinte, alivenci și se bea rachiu. În unele așezări ca Dumbrăveni, Broșteni, Dolhești, Păltinoasa e mai făcea joc „numai să se desțepenească” participantele, deoarece scopul principal al fiecăreia dintre ele era lucrul.

În județul Suceava sunt câteva așezări în care a lipsit șezătoarea: Poiana Stampei, Brodina de Sus i Boroaia. La Brodina de Sud și Poiana Stampei nu se organizau șezători, deoarece satele au o structură tipic risipită și „cum viscolește nu iese nici o femeie din casă”. Fiecare față sau femeie își torcea sau lucra altceva în propria locuință.

În județ erau și însemnate culturi de in și cânepă, iar turmele de oi furnizau lână din care se țesea o gamă variată de pânzeturi și alte țesături pentru îmbrăcăminte și pentru interiorul locuinței.

Claca

Un alt obicei de muncă cu o oarecare complexitate în desfășurarea lui este claca, ea constă dintr-un grup ocazional constituit din fete și flăcăi îndeosebi, din femei măritate, etc., care se adună la invitația unei gazde (a unui gospodar) în scopul de a efectua diferite munci în gospodărie și câmp, pentru persoana (gazda) care a făcut invitația.

La Șaru Dornei se organiza clacă la muncile câmpului, la adunat și cărat fân, la lipit case, la călcatul lutului pentru fundație. La Udești se făcea calcă pentru construcțiile de casă din lemn cu „ciuciuleți de lut cu paie”, la „desfăcat păpușoi” (cine avea 10-15 care), la tors, la scărmănat pene, la construirea unei fântâni când se aducea piatră de la Bosanci. La Dolhești se făcea clacă la lucrul câmpului, la construcții de casă, la „desfăcat porumbul din pene”. La Calafindești se organizau clăci la tors de „buci”. În general, clăcile aveau loc într-o sărbătoare însemnată în calendar cu cruce neagră (sărbătoare bisericească).

Participanții la clăci erau vecini, prieteni, rude apropiate. Organizau clăci gospodarii mai înstăriți, notabilitățile satului și oamenii sărmani și bătrâni. La clăcile obișnuite, la sfârșitul lucrului, se făcea o petrecere cu mâncare, băutură și joc. La clăcile pentru ajutorare, lipsea această petrecere. În unele așezări, clăcile se organizau într-un mod mai deosebit. Astfel, la Udești, când se făcea clacă, gospodarul tocmea scripcă și o „dobă”. Doi feciori mergeau cântând și strigând prin tot satul: „poftiți la clacă la omul ………, în ziua ……… cutare”. La „desfăcat păpușoi” se mai anunțau și unii pe alții după ce gazda stabilea cine să participe. În Brodina de Sus, la claca de cosit, bărbații mergeau ziua să cosească, iar seara mergeau și soțiile lor și petreceau. Deoarece satul are o structură risipită și nu se făcea horă în duminici și sărbători pentru că băieții mergeau cu oile, claca era prilej de muncă, dar și prilej de petrecere. Tot în această așezare, la claca de tors, fetele și femeile invitate mergeau la casa cu claca, primeau cu caier de in, cânepă sau lână și torceau acasă la ele. Gazda stabilea o zi când făcea petrecerea cu mâncare, băutură și muzică, iar femeile aduceau caierele toarse și depănate pe rășchitor. Se proceda astfel tot din cauza structurii risipite a satului.

Spre deosebire de șezătoare, care a dispărut ca obicei tradițional din satele sucevene, claca se mai organizează și în prezent la unele lucrări agricole, de pildă la cosit, la construcții de casă, având însă o amploare din ce în ce mai redusă.

Întovărășirea

Întovărășirea la muncă este o formă de întrajutorare la diferite activități ce se desfășurau pe moșia satului sau în vatra lui, în gospodărie sau în casă. Întovărășirea se organiza deoarece „unui om îi este urât singur în grădină, la coasă”. Aceasta presupunea reciprocitate. De aici și denumirea de „împrumut” la Broșteni, Ulma, poiana Stampei, Șaru Dornei; „se punea tovărășie” la Dumbrăveni; „se întovărășeau” la Vicovu de Jos; „mergeau unii la alții” la Brodina de Sus; „prășeau la un loc” la Calafindești”; „se putea în plug, sau tovărășie” la Dolhești.

Participanții erau vecini, rude sau prieteni, în număr relativ mic comparativ cu șezătoarea sau claca. Întovărășiții se ajutau la muncile agricole, cărăușie, etc.. atât cum munca lor, cât și cu atelaje și animale de tracțiune. Uneori, ca de pildă la „dezgheocat păpușoi”, la ales fulgi, întovărășirea se poate confunda cu claca. Deosebirea constă în numărul participanților și în prezența sau absența reciprocității.

Focurile de peste an

În cultura spirituală a multor popoare – ca și la poporul român – focul reprezintă unul din elementele frecvente, de milenara vechime, atât sub aspect material (oferind căldura, lumina, constituind principalul mijloc de pregătire a hranei), cât și ca forță personalizată concretizată în credințe, datini, obiceiuri, incantații magice sau creații artistice.

Focul, ca element original este integrat diferitelor planuri ale existenței, una din caracteristicile simbolurilor fiind tocmai simultaneitatea sensurilor pe care le conțin. În acest sens, focul reprezintă în concepția populară (fig. nr. 53).

Focul, ca element original este integrat diferitelor planuri ale existenței, una din caracteristicile simbolurilor fiind tocmai simultaneitatea sensurilor pe care le conțin. În acest sens, focul reprezintă în concepția populară românească un element cu o dublă natură, caracterizat prin două coordonate. Una dintre acestea este benefică, relevând acel element purificator sau generator de fertilitate din cadrul unor obiceiuri calendaristice sau ale muncii, element important în etnografie, în rituri de divinația și unele obiceiuri legate de viața familială. Dar, prin dubla sa natură, focul poate avea și o influență malefică, acționând distrugător, producând pagube și nenorociri.

Din sistemul amplu și variat în care focul este prezent, selectăm doar cele legate de ciclul calendaristic: Sf. Vasile (1 ianuarie), Bobotează (6 ianuarie), Mucenici (9 martie), Alexii (17 martie), Buna Vestire (25 martie), Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dumitru (26 octombrie), sau în funcție de data celei mai importante sărbători de primăvară, Paștele, Lăsatul Secului (7 săptămâni înainte de Paști), Sân Toader (prima săptămână din post), Florii (duminica dinaintea Paștelui), Miercurea Mare, Joia Mare, Vinerea Mare și Sâmbăta Mare (din săptămâna Paștelui).

În nici o zonă etnografică din țară nu apar toate aceste date fixe din an care prilejuiesc aprinderea focurilor. Se constată, dimpotrivă, o variabilitate evidentă și o selecție clară a acestor momente calendaristice.

În calendarul tradițional românesc, sărbătoarea Mucenicilor inaugura perioada muncilor agricole. Aprinderea focurilor la această dată avea semnificația asigurării fertilității câmpului, a grădinilor, fiind legată deci de două ocupații importante în viața economică a acestor sate: agricultura și pomicultura.

Ca și la Mucenici, focurile de la Alexii și Buna Vestire aveau o semnificație similară pe plan spiritual, corelată cu asigurarea unor bune rezultate practice ale acelorași ocupații.

Dacă aceste sărbători erau legate de muncile agricole, ziua de Sf. Gheorghe marca etapa de început a activității pastorale. Aceste momente de inaugurare sunt considerate în mentalitatea populară „momente critice” cu semnificații deosebite, de care este legat un fond bogat de credințe privitoare la „mană” și spiritele malefice care anihilează fecunditatea animalelor.

În mod simultan ceremoniile legate de aprinderea focurilor calendaristice comportă și o semnificație legată de cultul morților. Mucenicii, Sf. Gheorghe, Joia Mare, paștele, au o semnificație deosebită în calendaristica românească, fiind „Moși”, zile speciale consacrate în viața satului românesc pentru pomenirea morților.

Latura funerară a funcționalității focului se evidențiază pregnant în săptămâna Paștelui, interval care, în cea mai mare măsură, conține elemente de ordin religios. Pentru județul Suceava, cea mai reprezentativă dintre aceste zile – prin frecvență și acte rituale complementare – este Joia Mare din Săptămâna Paștelui. Acum se aprindeau „pălălăi” (Stulpicani), „bohătaie” (Fundu Moldovei), „un foc cât mai mare” (Poiana Stampei), cu credința că vin morții să se încălzească”. Acum se împărțeau pomeni constând din: turte de mălai, colaci, gogoși, prescuri, felii de pâine, vin.

Analiza actelor legate de aprinderea focurilor calendaristice relevă concomitența cu alte acțiuni efectuate cu scop ritualistic, vizând atât funcție apotropaică privind recoltele, cât și sănătatea oamenilor. Astfel, la Alexii se afuma cu cârpa aprinsă prin livadă și pe lângă casă pentru a fi îndepărtate insectele și alți dăunători. La Sf. Gheorghe, Alexii, Joia Mare, copiii și oamenii vârstnici săreau peste foc „pentru a fi iuți tot anul”.

Elementul esențial și comun acestor obiceiuri este aprinderea focului care poate să fie unul sau câteva pentru întregul sat și în acest caz se aprindea în uliță (Florii, Sâmbăta Paștelui), sau cel mai frecvent în fiecare în fiecare gospodărie. Locul din cadrul gospodăriei era de asemenea bine marcat pentru fiecare dată calendaristică în legătură directă cu funcționalitatea actelor rituale: curtea gospodăriei – pentru Joia Mare și Florii, grădină – la Mucenici, Alexii, Buna Vestire, Lăsatul Secului, Sf. Gheorghe, ogorul – la Sf. Gheorghe, Buna Vestire, Joia Mare.

Eficiența pe plan spiritual și, implicit, conform mentalității populare, și pe plan material a aprinderii focurilor este condiționată de respectarea strictă a factorului „timp”, marcat în primul rând de anumite zile importante ale anului, dar și de anumite momente ale zilei. Focurile calendaristice, conform concepției populare, valoarea unei zilei este neomogenă din punct de vedere calitativ, evidențiindu-se anumite momente care potențează eficiența acestor acte. În general, aceste momente țin de limitele zilei: zorii zilei și seara. În zori, se aprindeau focurile de la Mucenici, Alexii, Buna Vestire, Joia Mare, Florii, Sf. Gheorghe, seara focurilor de Paște.

Materialele din care se aprind aceste focuri rezultă cel mai frecvent din măturarea curților și livezilor: frunze, crengi, bucăți de lemn (Mucenici, Alexii, Buna Vestire) sau materiale „curate”, de obicei lemne (Sf. Gheorghe, Joia Mare, Paște).

Cercetarea stadiului contemporan de conservare a obiceiurilor comentate dezvăluie aspecte particulare comparativ cu alte zone etnografice. Deși și în satele sucevene se înregistrează un proces de dezagregare de la ideația magică, care treptat se estompează, până la forma practică, totuși, focurile calendaristice continuă să se mențină azi ca obiceiuri viabile, reflectând corelația dintre planul spiritual și viața materială a oamenilor concretizată în ocupațiile principale: agricultura, creșterea animalelor, pomicultura.

Ramura verde în cadrul obiceiurilor calendaristice

În sistemul credințelor și obiceiurilor din patrimoniul spiritual românesc anumite elemente, purtătoare de multiple și variate simboluri și semnificații, apar cu evidentă constanță: apa, focul, pâinea, banul. Printre acestea, ramura verde – într-o mare varietate de ipostaze – apare cu aceeași frecvență în multiplele manifestări de viață spirituală ale poporului nostru.

Urmărind semnificație acesteia, se evidențiază drept un aspect caracteristic ciclului calendaristic, folosirea rituală a ramurilor verzi la date fixe ale anului: Sf. Gheorghe (23 aprilie), Armindeni (1 mai), Sânziene (24 iunie) sau în funcție de data celei mai importante sărbători de primăvară din calendaristica tradițională românească Paștele: Florii (duminica dinaintea Paștelui), Înălțarea (40 de zile după Paște), Duminica Mare și Rusalii (50 de zile după Paști).

Având în vedere complexitatea și varietatea formelor și manifestărilor în care apare ramura verde ca element simbolic, pe baza criteriului funcțional – considerat drept cel mai indicat pentru interpretarea științifică a materialului, prin corelarea și condiționarea cu elementele de structură – se conturează selectiv următoarele semnificații: ramura verde cu funcție apotropaică (de apărarea gospodăriei, a recoltei, a animalelor), ramura verde cu funcție de element fertilizator, ramura verde cu funcția divinatorie (cunoașterea ursitei solicitanților, cunoașterea duratei vieții, cunoașterea norocului în gospodărie) și ramura verde cu rol profilectic și terapeutic în practici etnoiatrice.

Aceste funcții ale ramurii verzi nu apar disociate, ci conjugate în cadrul aceluiași obicei, sau în cadrul unor practici diferite îndeplinite însă la aceeași dată calendaristică. De multe ori se acordă semnificații variate în același context ceremonial, variația manifestându-se după zona etnografică.

În ajunul zilei de Sf. Gheorghe se împodobea gospodăria: poarta de la intrare, ușa, colțurile casei, cerdacul, stâlpii casei, streșinile, ușa grajdului, intrările la pătule, coșare, fântânile – cu variații zonale ale diferitelor părți ale casei sau locuri în gospodăriei – cu ramuri verzi. Acestea sunt reprezentate într-o mare varietate după flora zonei respective: fag, jugastru, păducel, arțar, tei, mărăcine, păr, salcie, urzică. Uneori, ramurile verzi erau înfiripate în brazde de pământ așezate în stâlpii porților, în pragul casei și pe casă.

În majoritatea satelor sucevene, în ajunul Sf. Gheorghe, la poartă se punea: răchită verde înfiptă în brazdă de pământ, flori, fără o specificație a sorturilor, târș, brazdă verde, rug verde de răchită.

Obiceiul împodobirii gospodăriei la Sf. Gheorghe cu ramuri verzi a avut o dublă semnificație. Pe de o parte se credea că ramura verde ca simbol de bun augur aducea prosperitate în gospodărie în momentul inaugurării unei noi perioade de muncă în ciclul vieții pastorale, ziua de Sf. Gheorghe fiind data calendaristică care marca acest eveniment. Dar ramura verde avea și o evidentă funcție apotropaică, de apărare a animalelor, de agenți malefici. Există un bogat repertoriu de credințe privitoare la strigoi și alte spirite rele, care în această zi puteau anula fecunditatea animalelor. În scop apotropaic, vizând totodată asigurarea prosperității, se punea o brazdă verde cu flori în jurul doniței (Calafindești).

Același rol aducător de fertilitate și simbol de bun augur îl avea ramura verde „rugul” și „mesteacănul” pus în satele sucevene în fața porții în ziua de Armindeni (1 mai).

Ceea ce caracterizează practicile de punere a ramurilor verzi legate de sărbătorile Paștelui (Florii – fig. nr. 54, Paște, Înălțare, Duminica Mare, Rusalii) este conjugarea elementelor magice cu cele religioase. Dintre aceste date, în satele sucevene, ramura verde cu semnificație apotropaică apare cu largă frecvență la două momente calendaristice: Florii și Duminica Mare, izolat la Paște și Rusalii.

Salcia sfințită în ziua de Flocii considerată a apăra gospodăria în cursul anului era pusă mai frecvent în casă sau pe pereți, la grindă, sub streașină sau la poartă.

Ramura verde la Duminica Mare (dată calendaristică cu mare frecvență) și Rusalii avea tot o funcție apotropaică, de aceste zile fiind legate o serie de credințe despre spiritele malefice care puteau afecta sănătatea oamenilor și bunul mers în gospodărie. Pentru aceasta în satele din Suceava se puneau diferite ramuri verzi, cel mai frecvent tei, mai rar fag sau creangă de mălin, în diferite locuri din gospodărie, în primul rând la poartă, pe pereții exteriori ai casei, la șură sau în casă.

Cu funcție de divinație, ramura verde apare cel mai frecvent și diversificat în practicile rituale din ziua de Sânziene.

Obiceiul „de a se căuta coronița de peri” – după o formulă locală – era atât de răspândit și conservat în zonă, încât în satul Boroaia se specifica că, chiar în împrejurarea că la această dată gospodarul nu se afla acasă, ci la câmp, coronițele se puneau pe „poclit”, acoperișul adăpostului temporar.

Aceleași semnificații le au unele practici izolate la alte date calendaristice din an. Astfel, în comuna Brodina, fetele semănau cânepă la Sf. Andrei să-și viseze ursitul, sau în comuna Boroaia, la Florii, oamenii numărau mâțișorii de salvie, crezându-se că după numărul lor atâția ani vor mai trăi.

Ramura verde apărea frecvent cu rol profilactic și terapeutic în practicile legate atât de medicina empirică, cât și cu funcții magice. În ziua de Sânziene se desfășoară o serie de practici cu implicații pline de semnificații în farmacopeea populară. Marcând jumătatea anului, ziua de Sânziene (24 iunie) era considerată timpul cel mai propice pentru culegerea plantelor cu multiple efecte curative. Momentul obligatoriu al culegerii lor, care asigura augmentarea eficienței, era cel al zorilor, „până nu cădea roua”. În majoritatea satelor din Suceava, femeile ieșeau acum să culeagă o mare varietate de plante: floare de sânziană, pojarniță, coada șoricelului, cimbrișor de câmp, cu utilizări multiple: pentru ceaiuri folosite în bolile de plămâni, pentru scăldat copiii, ca leac să nu plângă copiii, pentru a le crește părul fetelor.

În concepția populară, calitățile unor plante culese și folosite la marile sărbători depășesc sfera utilizării lor exclusiv practice, eficiența fiind argumentată prin calitățile lor magice. În satele sucevene era răspândită practica tratării arsurilor și bubelor cu teiul de la Duminica Mare, amestecat cu lapte. Tot în această zonă se practică afumarea copiilor bolnavi de sperietură, cu salvia de la Florii, sau folosirea frunzelor de urzică pusă în sân la Sf. Gheorghe pentru ca oamenii să fie iuți tot anul.

Putem afirmă că, în comparația cu alte zone etnografice, satele sucevene se detașează în mai mare măsură drept păstrătoarele unui fond spiritual tradițional, așa cum o dovedesc și obiceiurile legate de ramura verde.

5.2. Meșteșuguri tradiționale

Arhitectura populară este absolut unică și originală. Adevărate broderii în lemn oferă cerdacurile, ușile și ramele ferestrelor, fântânile, porțile și gardurile. La acestea se adaugă decorațiunile exterioare cu motive geometrice sau florale stilizate și divers colorate, cu precădere în satele de pe valea Bistriței Aurii, dintre care cel mai cunoscut este Ciocănești.
Arta țesăturilor și a cusăturilor, încondeierea ouălor cu splendide miniaturi geometrice, confecționarea costumelor populare cu broderii de mărgele și blana de jder sunt comori incontestabile ale artei populare bucovinene.

Sub raport strict ocupațional, dominantă este viața păstorească, tipul de păstorit fiind cel agricol-pastoral, cu stâna la munte, uneori pendular – cu iernatul în vatra satului și uneori chiar cu pendulare dublă – cu iernat în zona fânețelor. Viața păstorească păstrează aici încă multe ritualuri, tabu-uri și practici magice, ajunse la noi din tipuri străvechi.

Exploatarea intensivă a pădurilor și minereurilor au început sub administrație austriacă. În forme evoluate, mecanizate, aceste activități continuă și astăzi.

Amintim că se mai practică o economie rudimentară (cultivarea cartofilor, grădinile de zarzavat), culesul din natură, cărăușia, fierăritul, rotăritul, dulgheritul și confecționarea draniței și a solzilor, tâmplăria, albinăritul, pescuitul, vânătoarea.

Economia închisă, de casă, mai conservă încă meșteșugurile străvechi ca: prelucrarea fibrelor textile, cojocăritul, sumănăritul, opincăritul, prelucrarea fibrelor textile, cusutul și broderia. Toate meșteșugurile țărănești beneficiază de materiile prime oferite de creșterea animalelor. Din ce în ce mai mult, meșteșugurile sunt practicate de persoane specializate, ceea ce nu a dus la pierderea calității de unicat pentru fiecare piesă a portului popular. Un loc aparte în civilizația locală îl ocupă prelucrarea artistică a lemnului. Creația plastică populară cunoaște forme de manifestare: împistritul ouălor, confecționarea măștilor, pictura icoanelor pe sticlă.

5.2.1. Arta olăritului

Prelucrarea ceramicii în scopul confecționării instrumentarului de uz gospodăresc și a unor valori decorativ-artistice (olăritul), a constituit, pe teritoriul României, încă din zorii civilizației omenirii – civilizația neolitică – cea dintâi și cea mai importantă „industrie casnică” prin intensitatea practicării sale (în evul mediu nu au existat practic, micro-zone fără olari, iar satele specializate în olărit au fost de ordinul sutelor, chiar și astăzi țara noastră bucurându-se de reputația de a fi conservat, cel mai deplin – pe plan european – tehnica și arta olăritului tradițional), prin caracterul de generalitate al utilizării produselor, prin specializarea acestei activități în cadrul a numeroase centre și valorificarea curentă a produselor în întreaga țară, în târguri sau prin comerțul ambulant (fig. nr. 55).

Ceramica populară, definită drept „cea mai veche întrebuințare, pe deplin conștientă și calculata, pe care omul a dat-o unei transformări chimice”, a cunoscut, printre cele dintâi, efectele „revoluției neolitice”, constând, în acest caz, din perfecționarea arderii închise în cuptoare uni- sau bicamerale, unele simple, fără vatra organizată, altele cu placă perforată care desparte camera de foc de cea de ardere, și din introducerea roții de olar, inițial, cu mișcare înceată, acționată manual, ulterior, cea rapidă, acționată de picior (cea dintâi s-a păstrat în funcțiune până în deceniul șase al secolului al XX-lea).

Introducerea procedeului smălțuirii vaselor, târziu, în evul mediu, și nu în toate zonele, completează seria progreselor tehnice la nivelul proceselor și al procedeelor care au asigurat perfecționarea meșteșugului ceramic.

Simbol al sedentarismului și continuității și material fundamental în cercetarea arheologica pentru determinarea apartenenței etnice și cronologice a diferitelor comunități etnice și culturi arheologice, ceramica populară a găsit, prin eforturi de cristalizare la nivelul fiecărei comunități și chiar al fiecărei zone etnografice sau centru specializat, a unei îndelungate experiențe tehnologice și artistice, un tipar stilistic propriu, definit deopotrivă prin repertoriul stilistic, prin morfologia produselor, dar și prin particularitățile tehnologice, felul arderii și tipul cuptorului jucând cel mai important rol.

Urmărind în egală măsură, reprezentarea în muzeu a tuturor provinciilor istorice și geografice din România, dar și a tipurilor distincte de ceramică populară românească sau aparținând celorlalte naționalități conlocuitoare (maghiară și germană), factor care subsumează procedeele tehnice diferite în cadrul proceselor de preparare a pastei, plasticizare, modelare a vaselor, uscare, impermeabilizare, ardere și decorare, a fost constituită o grupă tematică reprezentativă pe plan național, monumentele transferate aici provenind din Bucovina și Maramureș, din zonele de deal și de câmpie a Olteniei, din Banat și Transilvania, ultimele, care vor completa seria, urmând a fi aduse din Muntenia și Dobrogea (fig. nr. 56).

Problematica grupei este completată de o serie de alte aspecte etnografice importante cum sunt cele ale stilului arhitectonic și al tehnicilor de construcție specifice fiecărei zone, structura interiorului și caracteristicile organizării atelierului olarului, natura ocupațiilor de bază completate prin practicarea meșteșugului, reflectată de anexele gospodărești și instrumentarul agro-pastoral, din raportul tuturor acestor materiale rezultând și importantă olăritului în cadrul fiecărui centru, statutul social, economic și cultural al meșteșugarului.

În felul acesta, „satul olarilor” se constituie – ca și celelalte grupe tematice – într-o expoziție, în cadrul unui mare muzeu care, propunându-și caracterizarea culturii poporului român din perspectiva progresului istoric al fenomenelor care structurează fundamental civilizația să tradițională, definirea modului sau de viață prin prisma infrastructurilor tehnice ale economiei tradiționale, recurge la o amplă analiză expozițională, cea mai cuprinzătoare de acest fel pe plan internațional, a fiecărui fenomen în parte – prezentat în cadrul unei grupe tematice – realizată multilateral prin evidențierea categoriilor tehnice, morfologice și stilistice, prin integrarea particularităților zonale într-o amplă viziune națională.

Vechimea olăritului în comuna suceveană Marginea este aproape mitică, iar prin ceramica neagră, cu reflexe sidefii, satul bucovinean a ajuns cunoscut în întreaga lume. Marginea, dacă nu este singurul, este cu siguranță cel mai important centru de producere a ceramicii negre din Bucovina. O mână de oameni, care și-au făcut din olărit un mod de viață, continuă să învârtă roată și să ardă în cuptorul înăbușit vasele de lut, la fel ca strămoșii lor. Olarii din Marginea sunt tot mai putini – meșterii bătrâni duc secretele meseriei în pământul pe care l-au mângâiat o viață întreagă, în timp ce tinerii tânjesc să plece din sat și caută alte îndeletniciri, mai bănoase. Două familii mai păstrează vie tradiția autentică a olăritului la Marginea – Magopăț și Pascaniuc. Bătrânul Dumitru Pascaniuc s-a stins din viață, lovit de o boală necruțătoare, iar secretele olăritului sunt păstrate de ceilalți membri ai familiei. Frații Magopăț, Ion și Gheorghe, împreună cu un văr, au dezvoltat, după 1989, o timidă afacere, pornită chiar de la producerea și valorificarea ceramicii negre. În centrul satului, la șosea, asociația familială a fraților Magopăț a ajuns să dea de lucru, în timp, la 12 oameni, care își câștigă pâinea din olărit.

„Bunicul meu, Ilie Magopăț, care a trăit 83 de ani, a fost olar, ca și tatăl meu, Vasile Magopăț. Și străbunicul, care a trăit pe la o mie opt sute și ceva, Gheorghe Magopăț, tot olar a fost”. El a început să învârtă roata încă din copilărie, iar prin 1972, la 20 de ani, când s-a angajat la atelierul de ceramică al Cooperativei meșteșugărești din comună, cunoștea deja meserie. „La
acea vreme, lucrau în atelier peste 40 de oameni. Am mai rămas 12 în total.
S-au schimbat, între timp, lucrurile. Am plecat de la cooperație, am înființat asociația și am continuat să lucrez în lut”, a mai spus mărgineanul (fig. nr. 57).

Olarul ia lutul de la marginea satului, sau de la Mihăileni (județul Botoșani), unde se găsește în cantități mai mari. După ce îl frământă bine cu apa începe să-l modeleze la roată, iar vasul abia născut este lăsat să se zvânte, timp de două-trei zile. Îl decorează, apoi îl lasă să se usuce timp de două-trei săptămâni. Trebuie să se usuce foarte, foarte bine, după care se finisează, se lustruiește, apoi se bagă în cuptor, la ars.

Focul îl face cu lemne de brad, stivuite prin întreg atelierul. Pentru a ieși ceramica neagră, cuptorul trebuie închis și în partea de sus, și la gurile de foc. După ce se arde, vasul se lasă în cuptor timp de 24 ore, în fum. În timp ce oala se răcește, porii se încarcă cu fum și astfel ceramica devine neagră.

Ion Magopăț a umblat prin toată lumea cu ceramica sa – vreme de 3 luni a făcut oale la Berlin, în 1999 a fost în Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Ohio, într-un schimb de experiență, alături de alți ceramiști români, iar în țară, în fiecare an, este prezent măcar pe la 10 târguri ale meșterilor populari. Mărgineanul se plâns de un singur lucru – nu prea mai are cine să ducă mai departe această pasiune pentru olărit și se teme că, în timp, meșteșugul se va pierde. Dureros este și faptul că, din cauza buzunarelor tot mai goale, românii se bucura rar de frumusețea ceramicii negre, astfel încât majoritatea obiectelor, de o nemărginită valoare, iau drumul occidentului.

5.2.2. Încondeierea ouălor

Originea ouălor colorate, apoi ornate ori decorate, mai nou încondeiate, se pierde în negura timpurilor. Marea majoritate a cercetătorilor le atribuie o vârstă precreștină, aducând în acest sens o serie de mărturii. Lăsând la o parte legendele și credințele care atestă străvechimea ouălor colorate și decorate, se impun atenției, cu deosebire, mărturii de ordin material, provenite din cercetări arheologice și din documentele conservate prin timp.

Oul este considerat ca sâmbure al creației sau ca simbol al fecundității, al zămislirii vieții. Din timpurile cele mai vechi, oul a inspirat numeroase legende, basme, o întreagă mitologie și o întreagă literatură (fig. nr. 58).

Bucovina este vatră a unor frumuseți naturale fără seamăn și a unor ctitorii istorice care țin treze, peste secole, mândria și demnitatea tuturor neamurilor: români, ucraineni, nemți, polonezi, lipoveni – care de-a lungul secolelor trăiesc în bună înțelegere. Frumusețea atât pe plan cultural, cât și pe plan social se realizează prin diversitate. Iată de ce Bucovina este una dintre cele mai interesante regiuni folclorice din România. Tot ceea ce geniul artistic al locuitorilor acestui minunat colț de țară a izvorât prin timp ca expresii de culme ale manifestării sale își află aici întruparea majoră. Arta țesăturilor, a cusăturilor, a costumului popular, a cioplirii și încrustării lemnului, a broderiei în pânză și piele, a arhitecturii rustice, a olăritului, alături de doină și de baladă, de basm și de colind, de ritmul impetuos sau galeș al dansului strămoșesc, se întâlnesc în Bucovina în unele din cele mai desăvârșite reprezentări. Nimic mai firesc ca și arta încondeierii ouălor să atingă aici, în dulcea Bucovină, o expresie suverană.

Dacă în celelalte zone ale țării se constată, în ultimii ani, o restrângere evidentă a localităților unde se practică acest meșteșug, cum și a numărului celor implicați în el, nu același lucru se poate spune despre Bucovina. Este ținutul în care încondeierea ouălor cunoaște cea mai largă arie de răspândire, exersându-se în numeroase centre și cuprinzând o masă largă de creatori, aici, mai mult ca oriunde, acest meșteșug este astăzi în plină înflorire, dăruindu-ne cele mai frumoase ouă încondeiate din câte se fac în țară. Nu numai multe femei, dar chiar și destui bărbați au ajuns la o stăpânire a tainelor acestei arte fără rival în restul țării. Preocuparea de a transmite aceste taine generațiilor tinere este evidentă în toate centrele. Tot în Bucovina se fac și cele mai multe și mai frumoase ouă încondeiate din România. Sunt sate întregi în care femeile se ocupă cu acest fel de împodobire a ouălor, ca de exemplu satele din Țara Dornelor sau Pojorâta.

Ouăle încondeiate din Bucovina se deosebesc net de cele din restul țării, originea lor fiind ușor de recunoscut de la prima privire. Ornamentele folosite sunt aproape numai geometrice, iar puținele motive florale sunt mai reduse, ocupând un spațiu restrâns în cadrul compoziției geometrice. Singur, spicul de grâu este redat în forma sa naturală. Cât privește ornamentele cu figuri de animale, cele mai utilizate sunt peștele, cerbul, iepurașul, căprioara, dar și acestea ocupă locul restrâns în cadrul ornamentelor geometrice, de regulă, numai jumătatea oului.

În vechime, pe lângă simpla vopsire a ouălor, existau în toate așezările dintre Obcinile Bucovinei două tehnici clasice: încondeiatul cu pensula sau cu penița și împistritul, folosindu-se ceara și tehnici de meșteșug arhaice, care transformau meșterii în adevărați creatori, individualizându-se creațiile în așa fel, încât se puteau recunoaște după arta fiecăruia.

La vechile modele de ouă încondeiate, în localitățile Moldova Sulița și Breaza era specifică arta împistritului pe fond cromatic închis. La Ciocănești aveau chiar fondul negru, iar la Botuș, Pojorâta și Câmpulung Moldovenesc erau prețuite cele încondeiate cu pernița (fig. nr. 59). Pe Valea Moldoviței – Frumosu, Moldovița și Vatra Moldoviței – ouăle erau împistrite pe fond dominant roșu.

Încondeiatul cu pensula presupune aplicarea culorii direct pe suprafața oului, iar pentru a delimita nuanțele în diferite registre, se desena cu tușă groasă, folosindu-se doar trei-patru culori de bază, la care se asociau motive florale, desprinse de pe cămășile, bundițele și cojoacele straielor naționale, dar și de pe modelele și motivele arhitecturale ale caselor, ale icoanelor ortodoxe, ale peisajelor particulare localității, cum este și cazul localității Ciocănești.

La încondeiatul cu penița se folosește scriitura cu tuș negru, cu desene ferme, umplute ulterior cu culoare. Piesele rezultate sunt copii ale ouălor realizate în tehnica împistririi.

Tehnica împistririi, la care scriitura se face cu ceară, este mai complexă, cu reale valențe artistice și totodată cea mai veche tehnică de ornamentare. Este foarte greu de realizat, întrucât folosește baia integrală de culoare și cruțarea succesivă a fondului. Unealta de bază este chișița, cu care se aplică ceara. Se utilizează chișița cu fir de păr, cât și cea din tablă de alamă foarte fină.

Există două tehnici de împistrire: tehnica veche, arhaică, și cea actuală. Motivele ornamentale sunt orientate în funcție de axul polar al ovoidului. Împărțirea în registre se realizează urmărind perpendicularitatea, fapt observat la toți creatorii. Vârful și baza oului constituie două zone care, în cazul împistririi, comportă o serie de elemente specifice.

Toată scriitura se bazează pe linia curbă, fapt care duce la interpretarea cromaticii ca fiind neegală în cadrul aceluiași ton, datorită schimbării perpetue a unghiului de reflexie a luminii. De aceea, fiecare produs finit reprezintă un unicat.

În anii din urmă, prin folosirea unui număr mare de culori și a așa-zișilor „pui costisești” în registre simetrice sau asimetrice, a siguranței și fanteziei populare în execuție, s-a ajuns la realizarea unor adevărate covoare (lăicere) ornamentale, în care geometria face uneori de nerecunoscut în faza finală semantica unui motiv.

Toți specialiștii, atât români cât și străini, sunt de părere că ouăle huțule sunt cele mai reușite și se caracterizează prin ornamente geometrice foarte fine, alcătuite dintr-o mulțime de romburi și pătrățele mici, care se numără cu sutele, alături de altele ceva mai mari și de alte ornamente cum ar fi nelipsitul meandru.

O altă caracteristică a ouălor huțule este cromatica lor, culorile de bază sunt galben, portocaliu și maro închis-roșcat. Se mai folosesc culorile: verde, violet, albastru, care ocupă spații foarte restrânse pe suprafața oului sporindu-i valoarea decorativă.

Ouăle huțule se fac în comunele Ulma, Brodina, vatra Moldoviței, Moldovița, Izvoarele Sucevei, Moldova Sulița, Breaza, acolo unde trăiesc huțulii (fig. nr. 60).

Arta încondeierii ouălor e, într-un fel, cea mai „artă”, motivat cu lux de mănunte: căci arta textelor sau cea a portului popular sunt intim legate de viața omului, de cerințele ei, având un rol funcțional ce transcede decorativul, meșteșugul încondeierii ouălor e cultivat doar pentru a obține frumosul „în sine” eliberat de orice obligații sau servituți. Însuși faptul că, în multe locuri, ouăle decorate sunt păstrate în tot timpul anului, frumos așezate într-un vas, realizând un accent coloristic de mare efect în compoziția interiorului camerei, este semnificat pentru rostul decorativ, pur estetic, al acestor piese de artă. Nimic mai firesc, în condiția în care, precum am mai pomenit, la începutul, oul este privit ca simbol al creațiunii, ca element primordial al tuturor lucrurilor, ca nucleu vital, incluzând însăși enigma fecundității, deci ca expresie, în ultimă instanță, a frumosului absolut, a armoniei sau perfecțiunii casnice.

5.2.3. Cojocăritul

Cojocăritul și sumănăritul sunt două meșteșuguri artistice tradiționale tipic românești. Ocupația de bază a locuitorilor a rămas creșterea animalelor, ca rezultantă firească fiind dezvoltarea meșteșugurilor țărănești beneficiare de materiile prime rezultate din această îndeletnicire, între care se detașează cojocăritul. Privind calitățile sale artizanale, se poate conchide că și-a câștigat dreptul de meșteșug prin excelență artistic (fig. nr. 61).

Fără a neglija aspectul funcțional, prin modificări flagrante de croi, elementele artistice completează în mod fericit piesele de port realizate în toate cojocăriile, piese care corespund perfect condițiilor de climă existente în zonă. Se poate observa chiar o ușoară amplificare a croiului în vederea sporirii spațiului decorativ, ceea ce duce la o ușoară creștere a lungimii bondiței și cojocului sau chiar a umerilor bondiței cu prim de dihor.

Dacă în vechime ornamentica pieselor de cojocărit traducea integrarea socială a purtătorului, piesele moderne de port au șters diferențierile existente, fiind în general marcate prin nesemnificative modificări care țin mai mult de compoziția ornamentală a decorului și nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu înseamnă că oricare individ din comunitatea sătească își poate permite confecționarea pieselor de port supuse discuției, întrucât prețurile practicate depășesc cu mult limitele rezonabile ale purtătorilor de „straie nemțești”, deci încifrând automat o dovadă expresă de hărnicie, cât și de bunăstare a purtătorului. Faptul este ușor verificabil întrucât, fiind o comună necooperativizată, se puteau realiza venituri substanțiale în gospodăriile care au dezvoltat în continuare îndeletnicirea tradițională – creșterea animalelor.

Înainte de a analiza meșteșugul propriu-zis, se poate menționa faptul că trecerea spre artistic are loc în momentul în care dintr-un meșteșug practicat invariabil de către numeroșii baci în perioadele în care nu sunt cu stâna la munte devine un meșteșug de breaslă practicat de persoane specializate care renunță la alte îndeletniciri și care răspund astfel comenzilor ferme ale colectivității, solicitând în general piese unice, nereperabile, iar în cazul tinerilor căsătoriți, sub formă de pereche. Pe de altă parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizări tot mai perfecționate ale acestor piese de cojocărie. Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie și de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confecționarea pieselor de port sărbătoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelțuri – cergi sau plocăzi căptușite cu blană, folosite ca învelitori sau ca așternut. Piesele supuse prelucrării trebuie mai întâi dubite (tăbăcite). Operațiunea consta în acoperirea pe partea jupită cu un amestec de tărâțe de grâu, chișleac sau zer și sare, după care se rulează și se așează într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate să dospească aproximativ o săptămână. Urmează spălatul, uscatul la umbră și apoi trasul cu cârligul, după care urmează înălbitul, utilizându-se nalba – sort de ipsos – împrăștiată pe toată suprafața și apoi raderea cu ajutorul unei rașpe speciale, de obicei confecționată dintr-un capăt de coasă fixată într-un mâner de lemn. Trebuie să arătăm că fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare, atât ca rețetă a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cât și al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al meșteșugului, erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urmă fiind specifică doar atelierelor orășenești. Pe de altă parte, nu se prelucrau cantități mari de piei, ci doar strictul necesar realizării comenzilor imediate.

Pieile negre de miel sunt folosite pentru confecționarea bondițelor, iar cele albe pentru confecționarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupațional al butinarilor.

Sfârșitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondiță scurtă, cu primul din ce în ce mai lat, iar ca ornamente brâiele bătute, frumos ordonate, încadrând marginea interioară a primului pe toată lungimea lui. Începutul secolului al XX-lea, introduce primul țesut, de culoare neagră, care coexistă împreună cu primul de miel și cel de dihor, acesta devenind din ce în ce mai lat. Primul țesut era de două feluri: din lână și din mătase, de culoare neagră (fig. nr. 62).

În această perioadă, meșterii cojocari introduc în decorația brâielor bătute, precum și a ornamentelor cusute pe petele de erhă, mărgelele, care punctează decorul intens geometrizat, cusute în game ce se asortează cu nuanțele blănii de dihor, mergând de la negru prin maro spre galben auriu.

De obicei, petele de erhă – benzi brodate cu diferite motive cu fire de mătase neagră și mărgele – nu sunt realizate de către meșterul cojocar ci de anumite femei specializate în această operațiune care dispun de un număr de modele notate pe hârtie – mostre – acestea fiind mereu reîmprospătate, uneori combinate conform dorinței viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondiță, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinările dispuse vertical, având lățimea de 13-15 cm sau mai mult, împodobind „poalele” – partea de jos – „dinainții” – părțile din față, iar „mânecile” și „ciupagul” – partea de la gât – se decorează cu resturile de blană nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarcă prin scurtimea sa, de obicei nedepășind talia, cât și prin mânecile lungi și strâmte, ajungând de regulă până la vârful degetelor. Uneori bondița cu dihori purtată pe dedesubt în zilele de sărbătoare din iarnă depășește poalele cojocului. Respectând ornamentica bondiței, se detașează de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel țesut. Dacă bondița nouă este îmbrăcată, de obicei pentru prima dată în zilele de Paști sau, în cazul mirilor la nuntă, cojocul este îmbrăcat pentru prima dată în ziua de Bobotează.

Cojocarul confecționează, numai la comandă, și alte piese de port, printre care și bondița înfundată care se încheie sub braț, fiind specifică lucrătorului la pădure, de asemenea, tot el coase și cojoacele de purtat, precum și căciulile. Sunt cunoscuți unii cojocari care montează curelele cu mărgele, depășindu-și astfel atribuțiile de bază, această operațiune fiind specifică numai curelarului, care este specializat în această lucrare, înainte de cel de-al doilea război mondial oferind spre vânzare – deci fără comandă – această piesă de port. Curelarii care montau curelele cu mărgele aveau la rândul lor un cerc de femei specializate, fie în coaserea mărgelelor, fie în țesutul cu mătase al acestora, ei realizând doar montarea propriu-zisă. Curelele amintite se încheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capătul drept al curelei care maschează sistemul de prindere prin introducerea în banda verticală situată înaintea buzunarului.

La începutul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarnă la gospodarii care aveau un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate și folosite pentru confecționarea bondițelor, cojoacelor și a fuspelțurilor. Hainele de sărbătoare se confecționau la atelierul cojocarilor.

5.2.4. Sumănăritul

Sumanul este o piesă de port popular având o tradiție foarte veche în îmbrăcămintea autohtonă care se poartă obișnuit în sezonul friguros de iarnă, atât de către femei, cât și de bărbați. Sumanul este o haină țărănească lungă, confecționată din pănură sau din țesătură cu același nume. Etimologic, cuvântul provine din bulgărescul „sukman”.

În ornamentația sumanelor predomină monocromia, culoarea frecventă fiind negrul. În ce privește ornamentica pieselor de cojocărit, aceasta traducea integrarea socială a purtătorului. Trecerea spre artistic a acestui meșteșug s-a realizat în momentul în care a devenit un meșteșug de breaslă, practicat de persoane specializate care răspundeau diverselor comenzi. În general, nu se făceau două cojoace la fel, decât pentru tinerii căsătoriți. Transmiterea tehnicii de prelucrare a acestui meșteșug era tăinuită și transmisă doar membrilor familiei.

Pivele de bătut sumane existente în comună, dar și în întreaga zonă, sunt dovezi incontestabile că, la acea dată, materialul pentru confecționarea sumanelor se producea în cantitate destul de mare.

Sumanul, ca postav, se țesea din lână de oaie de diferite calități, alese după vârsta și rasa animalelor. După vârstă: a) din lână de miel, numit și suman de mițe; b) din lână de cârlan (miel la a doua tunsoare), numit și suman de noaten și c) din lână de oaie, care uneori rămânea în culoarea sa naturală, brumărie sau laie, sau din lână neagră. După rasa oilor, în comună se confecționau sumane mai ales din lână țurcană și mai puțin din cea țigaie (fig. nr. 63).

De cele mai multe ori, lâna pentru sumane se vopsea cu substanțe vegetale, în culoare neagră, dintr-un amestec de scoarță de arin, sovârf, iar pentru fixarea culorii se folosea calacanul (piatra vânătă). Culoarea maro se scotea din cojile de nuci.

După țesutul materialului urma bătutul la piuă, unde se băteau timp de 24 de ore, uneori mai mult. La bătut, stofa scădea în lungime și lățime. Stofa pentru sumane era dusă la piuă în Fundu Moldovei sau la Benea, ori Câmpulung la piua lui Nemțan.

Sumanul tradițional se croia în clini, ca să fie larg. Acești clini se mai numeau și falduri. Croiul unui suman depindea de mărimea persoanei ce urma să-l poarte, din 51/2 m până la 6-7 m de țesătură. Părțile componente ale unui suman erau: stanii, dinainții, faldurile, pavele, mânecile și ciupagul sau gulerul, mai lat.

Sumanele de sărbătoare sunt bogat ornamentate și erau purtate, în special în zilele Crăciunului. În ornamentica sumanelor predomină monocromia, culoarea frecventă fiind neagră cu care se vopseau șnururile numite săraduri. Săradurile erau confecționate de persoane anumite, iar aplicarea lor în ornamentarea sumanelor era făcută de femei specializate în această operațiune. Sumanul cernit (vopsit în negru) era sărăduit cu ornamente vegetale florale.

5.2.5. Dulgheritul și confecționarea draniței

Dulgheritul este un meșteșug vechi și foarte important, necesitând nu numai unelte pentru cioplirea lemnelor, în vederea construirii locuințelor, adăposturilor pentru animale și diferite produse etc., ci și cunoștințe tehnice de îmbinare, înălțare, orientare, pentru ca acestea să ofere o cât mai bună și sigură adăpostire și să reziste cât mai mult timp intemperiilor. Adeseori gospodarii ciopleau lemnele necesare pe îndelete, și doar când le clădeau apelau la dulgherii locali. Alături de construcțiile obișnuite, acești meșteri înălțau și construcțiile obștești, în primul rând bisericile, precum și podurile peste râul Moldova.

Lemnul brut desemnat a fi folosit la diferite tipuri de construcții era pregătit pentru a fi cioplit. Pentru aceasta erau confecționate două capre pe care erau potriviți butucii pentru lucru. Prima operațiune este șfăruitul, adică însemnarea, în lungul acestuia a locului pe unde trebuie cioplit, cu ajutorul unei sfori înmuiată într-un amestec de cărbuni cu apă. Pe locurile însemnate astfel se cioplea din gros cu toporul, apoi se finisa cu barda. Lemnul era cioplit pe două sau patru părți, conform destinației acestuia. În cazurile unor butuci mai groși, aceștia erau despicați cu ajutorul unui ferăstrău cu dinții mari, numit trașcă. Alte unelte specifice acestei meserii sunt: joagărul, ferăstrăul de mână, compasul, sfredele diferite, rindele, dălți, maiul de lemn, firul cu plumb sau polobocul, nivela cu bula de aer – vaservag -, clupa, bărdița pentru bătut dranița, cuțitoaia (fig. nr. 64).

Ca unități de măsură, dulgherii întrebuințau degetele, latul palmei, șchiopa, palma, pasul și cotul. În prezent se folosește metrul.

Încheierea bârnelor la colțuri se realizează prin tehnici diverse. Una din acestea este încheierea stânește ori în chetori, reprezentând încheietura la care capetele bârnelor nefiind retezate uniform, ies neregulat în afara clădirii. O altă tehnică este în mâglă, constând din faptul că bârnele sunt tot petrecute la capete, dar sunt retezate uniform pe toată înălțimea pereților. Alte procedee de îmbinare a bârnelor la colțuri sunt: în căței, în coadă de pește, în zimțuri. Tehnica cea mai nouă, neîntâlnită la construcțiile dinainte de 1900, este aceea numită în amnare (în stâlpi).

La casele bătrânești, bârnele rămâneau aparente în exterior. Se tencuia doar în jurul ferestrelor, iar în interior se tencuiau pereții în întregimea lor, apoi erau lipiți (fețiți) și văruiți.

Ca formă, acoperișurile erau în patru ape la case și în două ape la construcțiile anexe. Pentru acoperișuri era nevoie de o schelărie solidă formată din căpriori, care la capete se fixau în câte două grinzi numite costoroabe. În partea superioară căpriorii se îmbinau cap la cap, prin dăltuitură.

Echipa care prelua o construcție o preda gata acoperită, deci aceiași meșteri efectuau și prelucratul draniței, folosind cheptenele, cuțitoaia și gealăul mare rostuit.

Lemnul pentru draniță se tăia când lemnul doarme, adică în lunile decembrie și ianuarie, numai pe lună plină, existând credința că astfel lemnul nu putrezește și nu este mâncat de cari. Copacii doborâți se decojeau și se curățau până spre vârf, iar acolo li se lăsa câteva crengi cu cetină care aveau menirea să extragă toată seva din trunchi timp de câteva săptămâni. Astfel, tradiția populară a păstrat până nu demult credința că arborele de lucru trebuie tăiat „când îi luna la-nceput, c-atunci îi tare și nu-l mănâncă carii” sau „la gătitul lunii când se gată și carii” ori „când îi luna-n sus”. Asemenea convingeri nu au, se înțelege, un fond magico-ezoteric, ci își găsesc explicația în zestrea de cunoștințe a strămoșilor noștri, în observațiile privitoare la influența astrului nopții asupra ciclurilor vieții vegetale și animale. De altfel, cercetările științifice arată că, într-adevăr, în faza de lună plină, paralel cu intensificarea câmpului de gravitate selenar, crește cantitatea de sevă elaborată care circulă în vasele arborilor.

Vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor momente legate de construcția unei case, pentru a evidenția câteva din riturile apotropaice prin care țăranul localnic a crezut necesar să stimuleze activitatea fastă sau să împiedice pe aceea nefastă a spiritelor, a demonilor, a daimonilor păsuiți de mitologia noastră.

Un prim pas într-o construcție este alegerea locului pentru casă, loc ce trebuie să îndeplinească principala condiție de loc curat. Se pregătesc materialele de construcție, respectiv lemnul cioplit. Din lemn se construia casa și stâna, și moara, și biserica, și mobilierul, precum și armele, mijloacele de transport, instrumentele muzicale și uneltele și de aceea se vorbește de o civilizație a lemnului.

La săparea șanțurilor pentru temelie, este chemat preotul care face o rugăciune specială prin care se invocă puterea lui Dumnezeu pentru a se putea duce la bun sfârșit lucrul început. La legatul tălpilor, pe temelie se punea în fiecare colț câte un colac, pâine, o sticlă de băutură, iar la încheietura tălpilor se pun bani, tămâie, boabe. În talpa unde va fi pragul se pune un cap de cocoș sau de găină sacrificată. Casa nouă cere un cap nou. În mod universal, cocoșul este un simbol solar, pentru că prin cântatul său anunță răsăritul soarelui, te apără împotriva influențelor tulburi ale duhurilor nopții. Găina este simbol al fecundității și abundenței.

Se mai recomandă că este bine să se sape în talpa casei un locaș în care să se pună un păstrăv viu. Dacă nu s-a făcut această jertfă, atunci se recomandă introducerea peștelui în vatra de foc a sobei, întrucât viața nu ar fi posibilă fără binefacerile focului, fratele tainic al soarelui.

Un moment la fel de important este acela în care se pune struțul (brad verde, simbolul tinereții: „să-ți fie viața verde”, adică să fii mereu tânăr), despre care meșterii declară că acesta este simbolul lucrării ajunse la jumătate. La terminarea locuinței, înainte de a se muta familia, are loc sfințirea casei, prilej cu care se face câte o gaură în fiecare din cei patru pereți, începând cu cel din răsărit, în care se introduc două boabe de grâu, tămâie și un bănuț ce trebuie să aibă anul emiterii cât mai apropiat de anul construcției.

Familia nu trebuie să se mute în casă nouă decât atunci când e lună plină, pentru ca totul să se împlinească, să fie belșug în toate. Este bine ca după sfințirea casei, în prima noapte să doarmă întâi un om bătrân din familie, pentru că dacă această construcție cere sacrificiu o viață umană, atunci acesta să fie a celui ce așteaptă marea trecere.

Când se face mâncare prima dată în casă nouă, e bine ca aceasta să se facă într-un vas primit de la nașă la scăldatul copilului.

Interesantă este și credința că fiecare casă are șarpele ei care o păzește. De fapt, în casele bătrânești se aude în toiul nopții un ticăit ca de ceas. E șarpele căruia nu este voie să i se facă rău, ba chiar i se poate pune un vas cu lapte.

Pentru a feri casa de rele, se pune la prag sau la trepte o potcoavă de cal. Pe pereții grajdului, la intrare se prind coarne de bou sau de berbec, având rolul de apărare împotriva spiritelor malefice.

5.2.6. Tâmplăria

Cunoscută și sub numele de stolerie apare ca meșteșug specializat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt derivă de la ucraineanul stoljar, desemnând persoana specializată în confecționarea pieselor de mobilier.

Trecerea la noul tip de locuință, cu două încăperi și tindă centrală, face necesară apariția acestui meșteșug care asigură confecționarea ușilor și a ferestrelor. Într-o primă fază, dulgherii meștereau mobilierul strict necesar gospodăriei, ulterior au apărut cele două meserii, bine determinate funcțional. Mobilierul dulgheresc era executat din scânduri cioplite cu toporul, barda și cuțitoaia, încheiate în ulucuri, ca șindrilele de pe case prinse în cuie de lemn (fig. nr. 65).

Față de uneltele pe care le folosea dulgherul în mod curent, tâmplarul recurge în mod obligatoriu la o masă de tâmplărie, hobelbanc – masa pentru geluit – ferăstraie de mână de diferite tipuri, ferăstrăul coadă de vulpe, coadă de șoarece, horjuri, gealăul, raubancul, fălțuitorul, gura de broască etc.

Principalele lucrări efectuate de tâmplari: podișoare, cuiere, dulapuri, credențe, paturi, scaune, laițe cu spătar sau fără spătar, mese, lăzi de zestre, colțare, hambare, cufere, cadre pentru verande. După introducerea caselor cu etaj, tâmplarii confecționează scările de urcat la etaj.

5.2.7. Prelucrarea artistică a lemnului

Preocuparea pentru prelucrarea artistică a lemnului își găsește multiple explicații, dar una dintre cele mai plauzibile constă în aceea că materialul se pretează la întrebuințări diverse, cu multă ușurință, iar decorarea propriu-zisă se realizează cu unelte simple (topor, bardă, daltă, briceag), nepresupunând tehnologii elaborate minuțios. Un alt argument îl poate constitui faptul că lemnul a fost prelucrat artistic de om înaintea lutului, constituind astfel materialul asupra căruia s-au imprimat primele însemne decorative.

Din punct de vedere al tehnicilor folosite, nu se poate vorbi de sculptură în lemn propriu-zisă, întrucât rareori se realizează detașarea completă a unui volum, însă se folosesc alte tehnici: crestarea, incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, încovoierea, cioplirea, înfășurarea și împletirea, încrustarea și, în cazuri deosebite, tehnica ronde-bosse, de asemenea, perforarea (traforarea), iar pentru botele ciobănești turnarea sau umplerea cu metal (cositor).

Sub raport ornamental, obiectele de lemn încearcă să suplinească, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmărindu-se îndeobște evidențierea însușirilor naturale ale esenței lemnoase (fig. nr. 66).

Din punct de vedere morfologic, pot fi distinse mai multe categorii de elemente, motive și compoziții ornamentale: geometrice, zoomorfe, fitomorfe, cosmice, liber desenate și mixte. Ca motive antropomorfe s-a identificat reprezentarea realistă a două motive: mâna în varianta pumn și capul de om, motive desprinse din partea superioară a botelor ciobănești. Compoziția antropomorfă realizată prin incizie este foarte des întâlnită și, de obicei, expune ciobanul cu oile în diferite ipostaze.

Ca motive ornamentale geometrice se pot distinge dintele de lup, zimții, spirala și cercul incizat sau decupat prin care se face trecerea spre cosmomorf realizându-se decorații de mare vechime ca roza vânturilor, sau motivul solar în toate variantele lui. Se întâlnesc, de asemenea, pătratul, rombul, sau arcul de cerc și funia sau torsada prin care se realizează zoomorful reprezentării șarpelui, iar ornamentele vegetale, de obicei reprezentate în manieră naturalistă și uneori stilizat – crenguța de brad, frunza, conul, floarea – recurg la rezolvarea motivului în funcție de tehnica folosită tot prin tușa dreaptă sau curbă derivată din arc de cerc.
Unele obiecte, în special cele din inventarul pastoral, ca: lacra, scafa, cupa, apoi unele forme de batalău, pilug și brai sunt realizate prin strunjire și, de multe ori, ornamentate ulterior cu motive pur geometrice ordonate într-un ritm statornic circular. De altfel, nici producția dogarului, precum totalitatea vaselor formate din doage nu beneficiază de aportul unei decorări exprese, pirogravura completând decorativ aceste piese.

Unul din obiectele cele mai comune și mai variat ornamentate este lingura, indispensabilă oricărei stâne sau gospodării păstorești, dintre care confecționarea unora depășește sfera meșteșugului de lingurar, întrucât ornamentarea lor dovedește talent artistic deosebit.

Botele ciobănești solicită o tratare mai atentă, întrucât, în afară de multipla ei funcționalitate se presupune că ar avea la bază răbușul, bota-răbuș. Momentul în care semnul de răbuș de pe bota ciobănească se transformă în ornament presupune, probabil, existența unor valori afective deosebite, iar în realizarea lor, tehnicile sunt variate, apărând adesea motive neașteptate cum ar fi steaua sau steluța, soarele și luna. Rareori apar stilizări heraldice. Tehnicile ce le mai frecvente de decorare a botelor sunt crestarea, incizia, cojirea, precum și pârlirea, care constă în realizarea motivului ornamental în negativ, după care urmează arderea la para focului până se obține carbonizarea superficială a părții cojite, în final îndepărtându-se coaja rămasă, obținându-se astfel pozitivul ornamentului. Pirogravarea este tehnica ce se obține prin realizarea motivelor ornamentale cu ajutorul unui fier înroșit în foc. Ca formă simplistă a pârlirii este trecerea unei bote cojite prin para focului urmărindu-se înlăturarea tuturor asperităților pentru a se obține ulterior luciul ei prin frecare cu un postav aspru.

În localitate au existat bote ciobănești – fluier a căror ornamentare vădește respectarea unor norme ferme de execuție, presupunând folosirea unor unelte speciale, cum ar fi fierul lung pentru arsul orificiului interior sau în mai rare cazuri sfredelul lung utilizat în același scop. Prin arderea orificiului interior al unei bote-fluier se presupune consumarea unui interval de timp îndelungat, cât și o deosebită îndemânare a creatorului.

Fluierul fără dop arareori este confecționat din lemn, în comună și în întreaga zonă sunt folosite fluierele din alamă sau aramă și mai rar aluminiu, adevărata artă atât în confecționare, cât și în interpretare, având-o fluierul mare sau cavalul realizat invariabil din lemn de foioase. Ornamentica acestuia atinge culmi de măiestrie, iar motivele distribuite de regulă în două registre neproporționale încântă în rigoare și finețe. Sunt reluate de obicei motivele botelor ciobănești, în care uneori elementul concentric pur se disociază în spiral unduind printre spațiile dintre găuri și unind cele două registre.

Pecetea ornamenticii se găsește și pe splendide exemplare de juguri și tarnițe, acestea din urmă fiind executate în ateliere specializate din Moldovița și Vatra Moldoviței.

5.2.8. Prelucrarea fibrelor textile

O activitate casnică principală a fost, din timpurile cele mai îndepărtate, prelucrarea fibrelor textile și confecționarea celor două sortimente de produse: textile de casă și țesături pentru îmbrăcăminte. Fibrele textile prelucrate în gospodăria locală au fost lâna, cânepa și inul.

Cânepa și inul erau cultivate pe lângă fiecare gospodărie, întrucât dețineau o pondere importantă ca materie primă pentru tors și țesut. După recoltatul plantelor, acestea se strâng în snopi, apoi, după uscare, se depun în topile special amenajate. După putrezirea părții lemnoase se scot din topile și se așează la soare pentru a se usca. După o uscare perfectă, snopii se melițau, întâi în melițoi pentru a se rupe mărunt partea lemnoasă, apoi în meliță, cu care ocazie se îndepărta această parte lemnoasă (puzderie), rezultând fuiorul. Ultima operațiune este pieptănatul cu ajutorul ragilei și al pieptenilor, apoi mai multe fuioare sunt înmănuncheate într-un caier, urmând a fi tors. Firele mai groase de cânepă (haldanele), înainte de a fi melițate sunt bătute cu maiul pentru a se muia partea lemnoasă.

Din fibrele pieptănate de cânepă și de in se realizează prin tors fire pentru urzeală, iar bucii sunt torși pentru băteală, obținându-se astfel țoalele pentru așternut în camere, precum și saci. Din firele de cânepă se țese pânza pentru cămăși și ițari, iar din in pânza este folosită pentru confecționarea cămășilor de sărbătoare, precum și a așternuturilor (fig. nr. 67).

Lâna, materia primă de bază pentru tors și țesut, se prelucrează în mai multe faze. După tuns, urmează spălatul care se face în ciubere mari, cu apă fierbinte și cu leșie din cenușă de fag sau mesteacăn. De multe ori, usucul rezultat este folosit ca leac împotriva reumatismului sau ca ingredient pentru prepararea unor alifii. După spălare, se limpezește la râu, apoi se usucă pe garduri. Astfel curățată, lâna este scărmănată manual și pieptănată cu foșalăii pentru a se separa cele două calități: părul (lâna cu firul lung) folosit la urzeală și canura pentru băteală sau pentru împletit.

Părul, precum și canura se repartizează în caiere pentru a fi toarse în furcă cu ajutorul fuselor (furca numindu-se și cujeică). Pentru anumite folosințe firele toarse sunt răsucite cu druga, apoi făcute gheme și sculuri (pentru a fi vopsite).

Pentru pregătirea firelor de lână sau cânepă și în vederea țesutului, se folosesc diferite instalații care pot fi ușor manevrate: vârtelnița, rășchitorul, urzitorul și sucala cu care se fac ței (țevi din soc lungi de aproximativ 20 cm).

Din firele de in, cânepă, lână și bumbac (cumpărat de la prăvălie) se obțin diferite țesături: pânză pentru cămăși (de lucru sau de sărbătoare), ițari, sumane, cioareci, plocăzi, covoare, cergi, macaturi, prosoape, priștori, bârnețe, brâie.

5.2.9. Gospodării prezentate la Muzeul Satului – București

Dumbrăveni, secolul al XIX-lea (fig. nr. 68 și nr. 69)

Situată pe un teren colinar, ce nu depășește 400 m. altitudine, localitatea Dumbrăveni este o așezare de tip adunat, străbătută de Valea Siretului și învecinată cu Câmpia Moldovei. În trecut, zona era bogată în păduri de fag. Prima atestare documentară a satului, sub denumirea de Zvorăștea, datează de la 1430. Construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, casa a fost transferată în muzeu în anul 1961. Sistemul constructiv al acestui monument reprezintă o particularitate în cadrul tehnicilor tradiționale de construcție: pereții sunt realizați din stâlpi înfipți direct în sol, legați prin împletitură de nuiele, lipită cu pământ, iar acoperișul are învelitoarea executată din snopi de paie de secară, legați direct pe lețuri. Prispa înaltă, din lut bătut, înconjoară de jur-împrejur pereții și este deschisă pe stâlpi din lemn.

Planul casei este cel tradițional, compus din: tindă centrală și două încăperi laterale. Tinda, fără tavan, lasă vizibilă tehnica de prindere a snopilor de lețurile șarpantei, conferind spațiului un efect decorativ deosebit. Vatra cu cuptor ocupa jumătate din spațiul bucătăriei, fiind atât un loc pentru pregătitul mâncării cât și pentru dormit.

Camera curată, orientată către drum, este lipsită de sobă, nefiind locuită decât ocazional. Două paturi și o masă înaltă amintesc, prin forme și dimensiuni, de piesele de factură orășenească. Lăzile pictate în stilul „lăzilor de Brașov”, așezate la capătul patului, au aranjate pe ele țesături din cânepă și lână, iar culmea, montată deasupra unuia dintre paturi, expune piese de costum specific acestei zone etnografice. În acest interior se remarcă ștergarele brodate și lăicerele ornamentate cu motive geometrice sau florale, stilizate geometric. În tindă și în camera locuită zilnic, predomină obiectele din lemn de uz casnic: pipernițe, linguri, cutii pentru brânză, unelte de industrie casnică textilă și unelte folosite la cultivarea pământului. Prin aspectul arhitectonic și prin patrimoniul conținut, casa din Dumbrăveni se înscrie ca un martor de referință al civilizației populare românești.

Fundu Moldovei, secolul al XIX-lea (fig. nr. 70 și 71)

Satul Fundu Moldovei este situat la nord-est de orașul Câmpulung Moldovenesc, de-a lungul Văii Moldovei și a câtorva afluenți ai acesteia, într-o pitorească regiune de munte. Ocupațiile locuitorilor au fost și sunt creșterea animalelor (bovine), lucrul la pădure și în mai mică măsură agricultura, practicată pe văi și pe terenurile despădurite. Gospodăria, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost adusă în muzeu în anul 1936 și este alcătuită din: casă, șură cu grajd și „colibă” (bucătărie de vară). Construcțiile sunt împrejmuite cu „zaplaz” (gard din scânduri, ridicat pe bolovani de piatra și protejat cu un acoperiș de șindrilă). Intrarea în curtese face printr-o poartă monumentală.

Casa este construită din bârne de brad cioplite în patru fețe și încheiate în tehnica „coadă de rândunică”. Acoperișul este în patru ape, cu învelitoare din șindrilă. Elementele distinctive ale casei sunt: foișorul poziționat în axul casei, marcând intrarea, prispa largă prevăzută cu stâlpi ciopliți și balustradă și ancadramentele din tencuială albă care evidențiază ferestrele și ușa de la intrare. Planul locuinței prezintă o tindă mediană, mărginită de o parte de „casa mare” și de cealaltă parte de „casa mică” și o cămară. Un loc important îl ocupă în cadrul încăperii de locuit cuptorul cu vatră și locul de dormit ca și „stativele” (războiul de țesut).

Ștergarele, năframele, lăicerele din lână, în vergi și cu alesături geometrice și floral – stilizate, majoritatea în culori vegetale, piesele de mobilier, cu remarcabilele lăzi de zestre, ceramică neagră și cea smălțuită, prin originalitatea dispunerii, conferă camerei de oaspeți („casei mari”) aspectul unui spațiu echilibrat și armonios, cu statut de reper pentru structura tradițională de amenajare decorativă a interiorului bucovinean.

Piesele de costum femeiesc și bărbătesc, expuse pe culmea din „casa mare”, sporesc aspectul sărbătoresc al acestei încăperi, în care familia își primește oaspeții și unde se desfășoară petrecerile de la nunți și cumetrii.

Voitinel, secolul al XVIII-lea (fig. nr. 72 și 73)

Satul Voitinel este situat în partea nordică a depresiunii Rădăuți, încadrându-se din punct de vedere tipologic așezărilor adunate, cu unele tendințe de răsfirare. Ocupațiile de bază ale locuitorilor sunt creșterea vitelor, agricultura și lucrul la pădure. Bogăția lemnului din zonă a determinat folosirea acestuia cu precădere în construcțiile tradiționale, fapt ilustrat și de gospodăria adusă în anul 1960 la Muzeul Satului.

Aceasta este alcătuită din casă, șură, bucătărie de vară, fântână. Datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, casa din satul Voitinel reprezintă un tip aflat azi pe cale de dispariție în zonă: casă cu foișor. Construită din bârne masive, pe o temelie scundă din piatră, locuința cuprinde în plan o tindă mediană, fără tavan, o „odaie” mică (de locuit), „casa mare” (camera de oaspeți) și un foișor care apără intrarea de intemperii. Acoperișul – în patru ape – are învelitoarea din draniță de brad. La exterior pereții construcției sunt lipiți cu humă alb-cenușie.

În tindă este plasat un impresionant știubei (trunchi de brad scobit la interior, destinat păstrării cerealelor) care se ridică de la podea până la grindă. Alături de știubei, mai pot fi admirate și alte piese de inventar gospodăresc care sunt depozitate în acest spațiu. În fiecare dintre cele două încăperi sunt construite cuptoare masive cu vatră liberă și loc de dormit. În „casa mare” mobilierul este simplu, fiind executat de meșterii locali; lavițele sunt așezate lângă pereți, iar masa, patul și dulapul completează inventarul încăperii.

Organizarea decorativă a spațiului interior este bazată pe folosirea a numeroase categorii de țesături și cusături (paretare, lăicere, ștergare), asociate cu diverse piese ale costumului tradițional de sărbătoare expuse pe culmea de deasupra patului și cu piese de ceramică neagră din centrul Marginea) și de la Kuty (tradiție continuată în prezent la Rădăuți). Șura, de proporții masive, servea pentru păstrarea fânului și a inventarului agricol, iar bucătăria de vară, cu pridvor în față, adăpostea ustensilele folosite la bucătărie. Întregul ansamblu constituie un complex unitar de viață și cultură populară de pe meleagurile Țării de Sus a Moldovei.

Straja, anul 1760 (fig. nr. 74 și 75)

Amplasat pe valea superioară a Sucevei, pe o splendidă terasă naturală, satul Straja amintește prin numele său vremurile vechi, când locuitorii stăteau de „strajă” împotriva năvălitorilor tătari, anunțând primejdia apariției unor năvălitori prin „ciuhe” aprinse în vârful brazilor care dădeau astfel „sfoară în țară”, până la curtea domnească. Din aceste locuri cu rezonanță istorică, a fost adusă în Muzeul Satului în anul 1960 o construcție originală, edificată în 1760, chiar pe locul unde s-au tăiat molizii folosiți la ridicarea casei.

Pe o temelie joasă din piatră, pereții sunt realizați din trunchiurile rotunde ale arborilor, dispuse „în cununi” orizontale și încheiate la colțuri cu tăietura „căucească”. La partea superioară, ultimele cununi de bârne sunt prelungite în trepte, evazat, conferind casei un aspect particular. Lipitura subțire de lut și culoarea ușor cenușie a humei, cu care sunt acoperiți pereții la exterior, adaugă monumentului o valoare plastică remarcabilă.

Acoperișul în patru ape, are învelitoare din șindrilă de brad, care adăpostește la fațadă o prispă largă deschisă, unde familia se poate odihni sau presta diverse activități casnice.

Planul casei este compus dintr-o tindă largă în prelungirea căreia se află cămară, iar în dreapta o încăpere de locuit.

Tinda este rece, fără sistem de încălzire și fără plafon. Aici se află depozitate buduroaiele pentru cereale, formele pentru crescutul pâinii, șaua („tarniță”) de lemn și alte ustensile gospodărești. Camera de locuit – largă și încăpătoare – ilustrează organizarea arhaică a spațiului interior: vatră liberă cu horn și cuptor cu platforma pentru dormit plasate în coltul din stânga intrării. În continuare, de-a lungul peretelui longitudinal din spate, este amplasat patul – construit în consolă și suspendat la grindă printr-un stâlp cioplit. Colțul opus al vetrei cuprinde doua lavițe late dispuse în unghi drept, folosite și pentru dormit, dar și ca suport pentru lăzile de zestre. Masa înaltă, cu splendide decorații, este plasată spre centrul încăperii; un dulap de vase – în care strălucesc smalțurile colorate ale vaselor „de Kuty” – amplasat după ușa de la intrarea în cameră, întregește compoziția funcțională a spațiului.

Numeroasele țesături din lână, într-o cromatică armonioasă și caldă, rezultat al utilizării coloranților vegetali, piesele de port expuse pe „grinda mică” de deasupra patului dau interiorului o deosebită strălucire. Inventarul gospodăresc atrage atenția prin diversitatea formelor și acuratețea execuției. Sărărițe, cupe, scafe, căușe, butoiașe de țuică („balerci și balercuțe”), păscărițe, cutii pentru linguri, etc., toate executate din lemn, uimesc și încântă prin ingeniozitate plastico-decorativă.

Instrumentele muzicale – fluiere, buciume, cobza, tițera – vorbesc nu numai de talentul meșterilor care le-au confecționat, ci și despre bogăția spirituală a unor oameni care au știut să-și păstreze comorile de suflet și gândire.

5.3. Manifestări culturale

Județul Suceava este un județ în care tradiția populară și folclorul sunt bine păstrate și transmise din generație în generație. Astfel putem enumera o sumedenie de manifestări folclorice care au loc pe teritoriul județului. Conform site-ului www.bucovinaturism.ro, cele mai importante festivaluri din județ sunt:

„Vremea șezătorilor” – Păltinoasa (februarie)

„Hora Gospodarilor” – Cornu Luncii (martie)

Festivalul de muzică religioasă „Buna Vestire” – Fundu Moldovei (martie)

„Flori din Bucovina” – Vatra Moldoviței (martie)

„Conviețuiri” – Dărmănești (mai)

„Sărbătoarea salcâmului” – Arbore (iunie)

„Baia – file de istorie” (simpozion) – Baia (iunie)

„Șezătoarea” – Fălticeni (iulie)

„Cântecul cetinii” – Dorna Arini (iulie)

Târgul meșterilor olari „Ochi de păun” – Rădăuți (iulie)

Festivalul concurs „Umor la Gura Humorului” – Gura Humorului (iulie)

„Târgul meșterilor populari” – Suceava (august)

Festivalul internațional de folclor „Arcanul” – Rădăuți (august)

„Sărbătoarea Arcanului” – Fundu Moldovei (august)

„Hram de Sfânta Maria” – Bilca (august)

„Hora la Prislop” – Prislop (august)

„După datina străbună” – Suceava (august)

Festivalul concurs „Silvestru Lungoci” – Horodnic (septembrie)

Festivalul Etnografic și Folclor – Suceava (septembrie)

„Comori de suflet la Volovăț” – Volovăț (septembrie)

„Hora la Vama” – Vama (septembrie)

„Comori de suflet românesc” – Straja (septembrie)

„Cântecul Obcinii” – Moldovița (noiembrie)

„Târgul copiilor meșteșugari” – Suceava (noiembrie)

„Datini și obiceiuri” – Fălticeni (decembrie)

5.3.1. Exemple de manifestări culturale

Festivalul „Întâlniri bucovinene”

Un foarte important festival în județul Suceava este „Întâlniri bucovinene”. Din anul 1990 începând , festivalul bucovinean reunește locuitorii de ieri și de azi al ținuturilor carpatine. Acesta confirmă cât de vie este comunitatea culturală bucovineană în inimile purtătorilor ei și ale simpatizanților, comunitate bazată pe dragostea pentru Bucovina și legăturile cu tradiția.

Începând din 1999, desfășurarea festivalului nu e numai la Jastrowie și Piła, ci și la izvoare în Câmpulung și Cernăuți, precum și la Bonyhád, îmbogățește cultura bucovineană, iar prin contribuția la popularizarea ei creează condițiile pentru viitoarea integrare a bucovinenilor dispersați de destinele istoriei.

Realizarea comună a festivalului nu înseamnă doar bucuria întâlnirii, spectacole pline de culoare, sărbătoarea culturii multinaționale, ci și conlucrarea și sprijinirea reciprocă în efortul de a pregăti această manifestare.

Organizarea „Întâlniri Bucovinene”, împreună cu prietenii din România, Ungaria și Ucraina demonstrează că, respectând unicitatea culturii locale, putem sprijini și edifica dialogul dintre noi. În Bucovina există ceva de excepție, ceva ce în mod firesc, fără declarații inutile, îi permite să unească generații succesive, edificând armonia și respectul.

Acest festival nu înseamnă cântec, muzică și dans, o manifestare a legăturii cu tradițiile și identitatea națională, ci și emoții. Vezi pe stradă, în piețe și arene prezentări cu înscrisuri în diferite limbi, cât de important este înscrisul – chemare „Întâlniri Bucovinene”.

„Întâlniri Bucovinene” nu înseamnă doar spectacole folclorice, sărbătoarea culturii populare, multinaționale, ci înseamnă și apelul la spiritul polonez al Bucovinei – această „Europă în miniatură” – spirit creat de generații. Este o șansă pentru înțelegerea între oameni, pentru cunoașterea și aproprierea popoarelor.

Festivalul nu este un concurs, este un festival cu următoarele țeluri:

cunoașterea și valorificarea culturii populare și a tradițiilor comunităților etnice existente astăzi în Bucovina sau care au trăit în Bucovina, prin trecerea în revistă a unor ansambluri ale acestora care prezintă cântecul, dansul, datinile și obiceiurile populare;

cunoașterea reciprocă între etniile care trăiesc sau au trăit în Bucovina, prin reprezentații artistice și contacte interpersonale;

prezentarea fenomenului cultural din Bucovina („Europa în miniatură”) – cu sistemul ei de valori care presupune multietnicul, înțelegerea și respectul reciproc, tradiția bunei conviețuiri și vecinătăți dintre comunitățile etnice care au trăit sau trăiesc în acest spațiu;

popularizarea Bucovinei ca posibil model de coexistență a comunităților etnice diferite, de înțelegere și colaborare interetnică, de conservare și dezvoltare nestânjenită a identității culturale a fiecărei etnii;

apropierea și cunoașterea popoarelor europene;

Pentru a patrusprezecea oară, „Întâlnirile Bucovinene” reunesc bucovinenii ce trăiesc la poalele Carpaților, pe Prut; Cernăuți și Siret, dar și pe cei care, de peste jumătate de veac, au părăsit Bucovina, precum și pe urmașii lor ce trăiesc în Polonia, Slovacia, Germania și Serbia. Este acesta primul principiu constant. Al doilea – la fel de important, este caracterul nu de concurs. Al treilea – un complet evantai al ansamblurilor, grupuri vocale, formații instrumentale populare, ansambluri de obiceiuri, dansuri, grupuri autentice ce prezintă folclorul elaborat artistic, stilizat sau prelucrat.

Cu certitudine, ca în fiecare an, cortegiile colorate și mulțimea spectatorilor vor umple străzile polonezului Jastrowie, ale Câmpulungului Moldovenesc românesc, ale ungurescului Bonyhád, ale Cernăuțiului ucrainean și ale orașelor München și Augsburg din Germania care, pentru prima oară, îi vor primi pe bucovineni. Sunt convins că fidelul public, prezent de mulți ani la reprezentanții, nu ne va dezamăgi și, ca de obicei, se va alătura sincer și cu bucurie acestei sărbători

În esență, ce sunt „Întâlnirile Bucovinene”? Diversele aspecte ale festivalului sunt subliniate de participanți, spectatori, de partizanii lui și, din fericire, de puținii adversari, dar toți acceptă ca cel mai important faptul că ele au devenit sărbătoare anuală a folclorului bucovinean. Au devenit un timp sărbătoresc, detașat de cotidian, o perioadă covârșită nu doar de muzică, cânt și dans, dar și de o irepetabilă aură … timpul întâlnirilor. Căci și bogatul mozaic al întâlnirilor este sensul festivalului nostru. Întâlnirile, la care participăm în calitate de gazde, se transformă foarte repede și, în scurt timp, devenim oaspeții lor. Ne întâlnim cu cunoștințe de câțiva ani, invitam cu bunăvoință și primim altele noi, despărțim cu ușurință granița dintre al nostru și străin. Festivalul ne apropie și unește, ne arată că în diversitate putem alcătui o comunitate.

Dintre activitățile de la Câmpulung Moldovenesc enumerăm: deschiderea târgului meșterilor populari, parada portului popular, spectacole folclorice.

Anul trecut, festivalul „Întâlniri bucovinene” a poposit pe meleaguri câmpulungene pe 24-25 iulie. A debutat cu „intrarea” călăreților autohtoni îmbrăcați în frumosul port bucovinean, în bundițe cu dihor și căciuli brumării, în timp ce, de pe colinele Câmpulungului se auzeau sunetul buciumelor și trâmbițelor. Parada a fost deschisă de buciumașii și călăreții câmpulungeni în costume tradiționale, urmați de o purtătoare de steag, de asemenea, călare. Se lângă activitățile deja enumerate, a avut loc și simpozionul „Bucovina – spațiu interetnic” dedicat minorităților.

„Umor la Gura Humorului” – Zilele Humorului, luna iunie

Festivalul „Umor la… Gura Humorului”, ajuns la cea de-a 15-a ediție anul acesta, și-a deschis porțile sub cupola unor acțiuni ample desfășurate cu ocazia „Zilelor orașului Gura Humorului”. Manifestarea are marcat în agendă de evenimente un program variat care cuprinde patru secțiuni: 100 de ani de învățământ în limba romană în Gura Humorului; 101 ani de urbanism; Festivalul național de caricatură și epigramă „Umor la… Gura Humorului” și Zilele orașului Gura Humorului. Anul jubiliar 2005 adună în această zonă încărcată de tradiție peste 100 de caricaturiști și autori de literatura umoristică. Prima zi debutează cu un colocviu pe tema „101 ani de urbanism și 100 ani de învățământ în limba română”, urmat de un atelier de caricatură. Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina găzduiește lansarea retrospectivei George Gavrilean, iar la Hotelul Best Western au loc o expoziție de carte și lansarea revistei „Urzica vieneză”. Pe străzile din centrul orașului va defila în ritmuri săltărețe Fanfara de la Vorona, iar spre seară publicul se va delecta, printre altele, cu doua concerte speciale: Axiome și Desperado. A doua zi, la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina vor avea loc lansarea revistei „Amicii”, a albumului „Bucovina”, însoțite de vernisajul expoziției „Istoria în imagini a orașului de altădată”. Atelierul de caricatură, recitalurile Sofiei Vicoveanca și Ansamblului Folcloric „Ciprian Porumbescu” Suceava, expoziția lui Ștefan Popa Popa’s încheie programul după-amiezii de sâmbătă. Seara este rezervată concertului de club – Macadam și Mike & the Blue Spirits, teatrului pentru copii – „Sânziana și Pepelea” (Piața Republicii), urmate de două spectacole: K1 si HI-Q. Pe scena din Piața Republicii va evolua, duminica, interpreta de muzică populară Daniela Condurache. Centrul orașului va fi animat de o paradă a portului popular din Bucovina și de una cabalină și canină. Mihaela Rădulescu va transmite o ediție specială, ultima înainte de a intra în vacanță, a emisiunii „Duminica în familie”. Manifestarea din acest an se va încheia cu recitalul extraordinar Divertis, cu doua concerte: Mike & the Blue Spirits și Iris și cu un grandios foc de artificii. Începând cu ora 22.00, la Terasa Ariniș, distracția se va prelungi până în zori cu Balul gospodarilor din Voroneț (fig. nr. 76)

Târgul meșterilor Populari, Suceava, luna august

Piața centrală a municipiului Suceava găzduiești în luna august, Târgului Meșterilor Populari. Organizată de Camera de Comerț și Industrie Suceava, în colaborare cu Muzeul de Etnografie al Bucovinei, această manifestare expozițională a depășit cele mai optimiste previziuni, fiind prezenți peste 150 de meșteri populari anual din județele Suceava, Sibiu, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Neamț, Cluj, Harghita, Hunedoara, Argeș, Sălaj, Vâlcea, Prahova, precum și din Republica Moldova. Manifestarea a fost larg mediatizată pe plan local în cotidianele Monitorul și Crai Nou, de către cele trei posturi de radio locale, studioul Suceava al Televiziunii Antena 1, ca li prin Bucovina Business, periodic editat de CCI Suceava.

Timp de trei zile, amatorii de artă populară și meșteșuguri tradiționale pot admira și cumpăra țesături artizanale și broderie, articole de cojocărie, împletituri, podoabe, sculptură în lemn, obiecte din os, măști, icoane, ouă încondeiate, jucării, instrumente populare și, nu în cele din urmă, ceramică, fiind prezenți peste 50 de olari din centre tradiționale cum sunt Horezu-Vâlcea, Baia Mare, Marginea, Rădăuți, Corund-Harghita, Botoșani, Dorohoi.

Festivalul Păstrăvului, Ciocănești, luna august

Satul Ciocănești, aparținând de comuna Ciocănești este un vechi sat, recunoscut ca sat „de vânătoare și pescuit”. Este situat în Bucovina, în Țara Dornelor, la poalele Masivului Suhard, pe Valea Bistriței Aurii.

Se remarcă prin păstrarea tradiției, în special în legătură cu portul popular a cărui elemente decorative (motive geometrice) se regăsesc atât în decorația exterioară a caselor, cât și în obiectele de artizanat local (ouă încondeiate, țesături).

Comuna Ciocănești se află pe drumul ce leagă Bucovina de Maramureș, fiind situată pe vechea rută a „Plutașilor de pe Bistrița”.

Plutăritul, meserie dispărută, doar din povești știută, poate fi în prezent doar un punct de atracție pentru turiști, care pot coborî cu barcă (river-rafting) de la Vatra Dornei la Zugreni, spre Toance, pe vechiul drum al plutelor, descris în povestirea „De la Dorna la Piatră” de Ion Creangă.

Ce înseamnă plutăritul pe râul Bistrița, puteți află la festival de la Moraru Vasile, un vechi plutaș, proprietarul pensiunii agroturistice „Moraru”.

Aceste festival se dorește a fi un „omagiu” adus râurilor de munte din România, în special celor din Țara Dornelor, Bistriței Aurii, în trecut bogate în păstrăv, lipan, lostrița, precum și un mod de promovare turistica a comunei Ciocănești, aflată în rețeaua turistică a ANTREC încă din anul 1994.

Scopul și speranța noastră este creșterea numărului de turiști, care vor găsi aici, alături de „masă și casă”, și posibilitatea de-a profita de magia munților din jur, de o natură, speram cât mai curată, precum și de incomparabilă pasiune a pescuitului sportiv „la muscă” (fig. nr. 78).

Puncte din program:

hramul bisericii din Ciocănești – „Adormirea Maicii Domnului”

defilarea participanților

diverse expoziții în aer liber

Balul gospodarilor

portul popular din zona Ciocănești

masă câmpenească

spectacol folcloric

Participanților li se oferă păstrăv proaspăt pentru preparare sau poate fi folosit cel autohton, dacă este transportat în condiții corespunzătoare Prepararea păstrăvului se poate face pe loc, la restaurantul din incinta casei de cultură sau la pensiunile unde se va asigură cazarea.

Premiile sunt acordate pentru: cea mai gustoasă mâncare din păstrăv, cele mai diverse preparate din păstrăv, cea mai originală mâncare din păstrăv. Se acordă și un premiu de excelență.

Datini și obiceiuri, luna decembrie

În fiecare an, de 27 și 28 decembrie, în orașele Suceava, Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, au loc festivaluri de obiceiuri de iarnă. Festivaluri ale datinilor și tradițiilor populare românești, legate de această sărbătoare. Programul include atât o paradă a portului popular, cât și o prezentare a datinilor și obiceiurilor de iarnă, la care participă formații artistice atât din județul Suceava, cât și din județele limitrofe. Toate aceste manifestări sunt organizate de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Suceava, în colaborare cu instituțiile culturale locale.

Lista festivalurilor poate continua, pentru că ele sunt prezente în Bucovina foarte variate și vaste, cu menirea, în principal, a păstrat vie tradiția de aici

5.3.2. Ansambluri folclorice în județul Suceava

Ansamblul Folcloric „Rarăul” – Câmpulung Moldovenesc

Ansamblul folcloric din Câmpulung Moldovenesc și-a luat numele de la Muntele Rarău, de care orașul nu se află prea departe. Membrii sunt elevii de la Grupul Școlar Silvic și tineri din localitate. Tinerii artiști sunt însoțiți de instrumentiști talentați. Conducătorii grupului: Angela și Ilie Filimon.

Ansamblul Folcloric al Fundației „Șezătoarea” – Fălticeni – Director Ion Ilieșescu

Și sub denumirea de Fundația Cultural „Șezătoarea”, ansamblul își identifică numele cu Festivalul Național de Folclor „Șezătoarea”, desfășurat pe 20 iulie, de Ziua Sf. Ilie și a hamului municipiului Fălticeni. Festivalul debutează cu concursul „Moștenite din bătrâni”, unde formațiile de amatori se vor întrece pentru obținerea premiilor festivalului. După derularea „Paradei portului popular” are loc spectacolul de gală „Șezătoarea” în piața Nada Florilor, cu participarea laureaților festivalului și a invitaților de onoare. De asemenea sunt prezenți și meșterii populari din județ pentru „Târgul Meșterilor Populari”.

Ansamblul Artistic „Arcanul” – Fundu Moldovei

În Fundul Moldovei, tradiția spectacolelor folclorice tinde către începutul secolului al XX-lea. În 1908, un grup de bărbați dansatori a dansat la Viena, iar în 1937 o grupă mixtă a luat parte la festivalul internațional de folclor de la Londra. În 1970 a luat ființă oficial Ansamblul Artistic „Arcanul”. Denumirea vine de la cunoscutul dans popular masculin, unul din jocurile prin care tinerii dovedesc că pot intra în rândul bărbaților maturi. I se atribuie acestui dans origini precreștine, iar ca dovadă a vechimii sale îl avem înfățișat în fresca de la Mănăstirea Humorului. Repertoriul de dansuri al ansamblului cuprinde în jur de 50 de dansuri caracteristice pentru zona Fundu Moldovei. În timpul numeroaselor apariții în spectacole au prezentat și obiceiuri și tradiții locale. Are, de asemenea, și un bogat repertoriu vocal. Conducătorul ansamblului: Ioan Iacob.

Grupul de Cântece și Dansuri „Brădetul” – Horodnic de Jos

Grupul „Brădetul” a luat ființă în anul 1970 în Horodnicul de Jos. Programele lui se bazează pe bogatele tradiții folclorice locale care pentru prima dată în regiune au fost prezentate pe scenă la începutul anilor ’20 ai secolului al XX-lea în satele vecine, Arbore și Vicovu de Jos. Ambiția grupului este de a continua acest frumos obicei prin prezentarea de dansuri, cântece și datini autentice. „Brădetul” a luat parte la numeroase parade și festivaluri în România, obținând numeroase premii și distincții. Caracteristica principală a grupului este crenguța de brad purtată la cușmă. Conducătorul grupului: Vasile Teleagă.

Ansamblul de cântece și dansuri „Florile Bucovinei” – Rădăuți

A luat ființă în 1980. este laureat la numeroase concursuri folclorice din țară și din străinătate. Este bine cunoscut grupurilor bucovinene datorită colaborării la organizarea – sub patronatul Casei de Cultură din Rădăuți – Festivalul Internațional de Folclor „Arcanul”. La baza repertoriului sunt cântecele despre localități și diferite tradiții folclorice. Conducătorul grupului. Mircea Bâncescu.

Ansamblul Folcloric „Ciprian Porumbescu” – Suceava – dirijor maestru Viorel Leancă, coregraf Costinel Leancă, coordonator artistic prof. Emil Havriliuc

Ansamblul profesionist al județului este de multe ori ambasador al Bucovinei pentru granițele țării. Este un ansamblu complex, capabil a se prezenta cu o gamă variată de cântece și jocuri din toate zonele țării și nu numai.

Ansamblul de cântece și dansuri studențesc „Arcanul” Suceava

Acest ansamblu, compus din studenții de la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, se poate prezenta cu un repertoriu complex, cuprinzând piese de orchestră, soliști instrumentali și vocali, și, bineînțeles, dansuri populare din Bucovina, dar și din alte zone folclorice ale țării: Ardeal, Oltenia, Muntenia, Oaș. Ansamblul este coordonat de prof. univ. dr. ing. Mihai Grămăticu, având până în martie anul acesta ca coregrafi pe Friedrich Șvarț, trecut în neființă pe 4 martie, „maestru” cum îi plăcea să i se spună.

Ansamblul Folcloric „Hora” – Suceava

A luat ființă în anul 1968. Este compus din orchestră și o formați de tineri dansatori care are în repertoriul său cântece și dansuri din regiuni ale țării cum sunt: Maramureș, Ardeal sau Banat. Numele și l-au luat de la tradiționalul dans popular românesc. Dansurile, instrumentele și costumele lor populare specifice celor mai importante zone folclorice ale României au fost admirate și apreciate pe scenele festivalurilor folclorice internaționale din țări cum ar fi Italia, Franța, Polonia, Finlanda, Olanda sau Suedia. Ansamblul își desfășoară activitatea în cadrul Școlii Populare de Artă din Suceava și este condus de Petrea Horvat.

Ca și manifestările cultural, inclusiv cele folclorice, și lista ansamblurilor poate continua foarte mult. Aproape nu există sătuc în care să nu există un ansamblul folcloric, sau măcar un grup de oameni care să practice jocurile și cântecele tradiționale, sub ocrotirea, în majoritatea cazurilor, a Căminelor Culturale.

Este drept că acestea sunt ansambluri de amatori, dar, prin ele, se reușește a se păstrat vie tradiția, și nu de puține ori, acestea sunt cele care fac cunoscută Bucovina peste hotare.

Singurul ansamblul profesionist din județ este „Ciprian Porumbescu” de la Suceava, sub egida Consiliului Județean Suceava.

Plăcerea tinerilor de a dansa și de a se adună în grupuri, și, fără nici un fel de răutate spus, de a fi admirați pe scenă, este cel ceva ce ține în viață toate aceste ansambluri.

Capitolul VI

Propuneri de dezvoltare și promovare a turismului cultural

6.1. Programe și acțiuni turistice existente

Există posibilități de mărire a importanței patrimoniul național în derularea unor programe turistice. Asemenea manifestări se cer organizate cu competență și atenție, în apropierea unor muzee în aer liber, în stațiuni balneare, în centre urbane istoric, devenind atracții deosebite pentru turiștii interni și străini. Din întreaga prezentare realizată asupra artei populare se poate desprinde ideea că un rol major în păstrarea acestor frumoase meșteșuguri tradiționale îl are artizanatul, care, prin prestații individuale sau de grup, poate să-și valorifice produsele prin turism.

În conformitate cu strategia regională, turismul este considerat o prioritate pentru programul de dezvoltare a regiunii, având în vedere atât resursele existente din județ, dar și necesitatea realizării coeziunii economice și sociale în regiune.

În contextul turismului cultural se pot vizita sau organiza: evenimente cultural-artistice de anvergură națională și internațională și festivaluri partener cu principalele festivaluri europene de factură similară (ex. „Întâlniri bucovinene”), case memoriale (Mihail Sadoveanu), instituții de spectacole cu stagiuni permanente și programe acoperind gusturile unui public divers de proveniență regională, națională și internațională (Ansamblul „Ciprian Porumbescu”), obiective turistice cum sunt rezervațiile și mănăstirile, parcurile (Parcul din Vatra Dornei Băi), serbări populare („Sărbătoarea Salcâmului”), un patrimoniu cultural și de artă populară important, centru de creație populară recunoscute la nivel național, ca și centre de creație ale meșteșugarilor tradiționali, manifestări expoziționale economice cu organizare anuală și participare națională și internațională („Umor la Gura Humorului”), o gară și un aeroport de importanță națională și internațională.

2004 – Anul Ștefan cel Mare și Sfânt sau Ștefan cel Mare și Sfânt – 500

Anul 2004 a fost declarat atât în România, cât și în Republica Moldova „Anul Ștefan cel Mare și Sfânt”; în care se comemorează moartea la 2 iulie 1504 a marelui domnitor.

Ștefan cel Mare era fiul lui Bogdan al III-lea și nepotul unui alt mare și luminat voievod al neamului, zis Alexandru cel Bun și Drept. A domnit între anii 1457 și 1504.

Ștefan Voievod, numit mai târziu cel Mare și Sfânt, s-a arătat a fi conducătorul iscusit care a reorganizat oastea domnească, dotând-o cu arme de foc, a înălțat cetăți noi și le-a întărit pe cele vechi, a pus frâu ambițiilor nesănătoase ale boierilor nesățioși, lacomi de mărime și avere, care se arătau nemulțumiți de urcarea sa pe tronul Moldovei, a limitat privilegiile celor înavuțiți și a acționat energic împotriva tendințelor vădite de dezbinare, luând apărarea țăranilor exploatați fără nici o milă de marii feudali. A contat în mod deosebit și la sigur pe dragostea de țară a răzeșilor, pe care i-a chemat la oaste de câte ori a fost nevoie, răsplătindu-i cu pământ și prețuindu-i pentru virtuțile și curajul lor de apărători ai țărânii strămoșești.

Anul 2004 a fost un an plin de semnificații istorice, de comemorări ale unor personalități și evenimente din istoria neamului românesc. Cea mai importantă dintre acestea a fost comemorarea a 500 de ani de la trecerea în eternitate a celui pe care poporul român în toată această perioadă l-a numit „cel Mare” și „cel Sfânt”.

Evenimentul a pus în atenția publicului noi apariții editoriale, cu o largă extindere prin tematica abordată și noutatea mesajului. Mai mulți istorici, cercetători și scriitori au evocat personalitatea marelui domnitor și au vorbit despre importanța prezenței sale în istoria noastră.

Pe parcursul anului 2004, în toate orașele țării, dar și în Republica Moldova, au fost tot felul de activități care să marcheze acest mare eveniment: spectacole, simpozioane, expoziții, lansări de carte, tabere speciale, etc.

Pentru județul Suceava, cele mai importante activități au fost cele de la Suceava – Cetatea de Scaun – pe l iulie și momentul de la Putna din 2 iulie.

La Cetatea de Scaun a fost organizat un moment deosebit de emoționant, care a marcat domnita lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Moment emoționant a fost, transpunerea unui moment din piese „Apus de soare” în incinta cetății, cu ajutorul autorilor de la Teatrul Național. Nu am să uit niciodată imaginea plăieșilor de pe zidurile cetății, învăluiți într-un „apus de soare” extraordinar, parcă special pregătit pentru acea zi „sfântă”.

A doua zi, la sfânta mănăstire Putna au continuat manifestările… Din păcate aici au fost marcate de prezența a mai multor oficialități și de toate măsurile de securitate luate pentru acestea. Cu toate că aveai nevoie de un permis special de a intra în incinta mănăstirii, Putna a fost asaltată de oameni din toate colțurile lumii… Rândurile, rânduri de mașini au îngreunat circulația încă de la Rădăuți…

Nu cred că există cineva care să nu simți acel fior în suflet, când, la ora 15.00, toate clopotele bisericilor au răsunat în cinstea unui mare domnitor, cel mai mare domnitor al românilor – Ștefan cel Mare și Sfânt.

6.2. Pagini web

www.bucovinaro.ro

Este un site general despre Bucovina – Bucovina de Aur, prin care se încearcă a se ilustra că Bucovina este „partea de mai frumoasa, grădina Moldovei”. Este un site încă în lucru, cu versiuni și în limba engleză, franceză și germană. În lucru se găsesc „Istoricul regiunii” și „Localități”. Se prezintă mănăstirile Humor, Putna, Moldovița, Sucevița și Voroneț, însoțite de imagini. Prin intermediul acestui site, își fac publicitate pensiunile Casa Bianca, Casa Ștefănel și Casa Elena.

www.bucovinaturism.ro

Este pagina Asociației pentru Turism Bucovina, în limbile română, engleză, franceză și germană. Este un site complex, cu secțiuni diverse: cum ajungem în Bucovina, tipuri de turism practica aici, unități de cazare, agenții de turism, ș.a.

Dacă tot suntem la această resursă web, merită prezentată puțin această asociație aici, ca instrument de promovare a Bucovinei.

Asociația pentru Turism Bucovina a luat ființă la finele anului 2001 la inițiativa comună a Camerei de Comerț și Industrie a județului Suceava, a biroului IBD-GTZ în România și cu sprijinul Ministerului Turismului și a factorilor din administrația publică, și a tuturor agenților din turism. Pe parcursul derulării activității a beneficiat de sprijinul CIPE-USAID, care s-a implicat în finalizarea unor acțiuni ale asociației (consultanță, finanțare).

Scopul asociației este promovarea și dezvoltarea turismului în Bucovina, iar dintre obiectivele asociației amintim:

elaborarea unei strategii privind promovarea și dezvoltarea turismului în Bucovina;

elaborarea unei baze de date cu obiectivele turistice din Bucovina;

atragerea de programe și finanțări în vederea creșterii calității în turismul din Bucovina;

atragerea de programe care să sporească accesibilitatea turismului în Bucovina;

organizarea de mese rotunde, seminarii, conferințe, etc.;

elaborarea de studii și analize pe domeniile de interes turistic;

promovarea cooperării cu administrația centrală și locală;

promovarea cooperării și a unei comunicări eficiente între instituții guvernamentale și neguvernamentale și organizarea de mese rotunde în acest sens;

editarea de materiale promoționale;

acordarea de burse de studii în țară și străinătate;

realizează activități economice pentru atingerea scopului și printr-o agenție economică;

atrage și utilizează, în condițiile legii, surse financiare sub formă de donații, subvenții, contribuții, sponsorizări, taxe, cotizații, pentru prestații și asistență;

promovarea schimbului de date, informații, publicații, specialiști, cooperarea cu asociații și organisme similare de profil din țară și străinătate;

organizarea unor cursuri de instruire, calificare și perfecționare a personalului din turism;

crearea unor parteneriate cu asociații din țară și străinătate, care promovează scopul asociației.

Prima acțiune concretă care a fost întreprinsă în 2002 a fost editarea unei broșuri turistice în limba germană, cu sprijinul financiar al Ministerului Turismului și cu cel logistic oferit de specialiștii în media și în marketing turistic, antrenați în această acțiune de către IBD. Broșura are drept țel prezentarea generală a Bucovinei și trezirea interesului turiștilor pentru acest tărâm de legendă.

Un al doilea eveniment notabil din anul trecut a fost participarea Bucovinei cu un stand propriu la Bursa Internațională de Turism de la Berlin din martie. Oferta turistică a României a fost întregită de acest stand care a încercat să prezinte tot ce are această zonă mai semnificativ. Un farmec aparte a fost dat de prezența unor meșteri populari care au demonstrat practic celor de față cum se fac oalele de lut sau cum se scriu cu ceară renumitele ouă împistrite din Bucovina, toate astea pe acordurile muzicii populare și a dansurilor Ansamblului Popular „Arcanul” din Fundu Moldovei.

Grație acestor acțiuni întreprinse, la asociație au început să fie primite solicitări din partea unor firme de turism din țară și din străinătate. Au fost trimise propuneri de colaborare tuturor tour-operatorilor din Germania care au România și Bucovina prinse în programele lor ca destinații turistice. Zona a fost de asemenea vizitată de grupuri de ziariști din Austria și Spania, care au putut aprecia îndeaproape frumusețile locurilor.

În luna iulie 10 jurnaliști de turism din Germania au vizitat zona și și-au format o imagine fidelă asupra ofertei turistice din Bucovina. Ecourile vizitei au fost deosebit de pozitive și vor încerca să spargă mitul creat în mass-media multor țări europene și să destrame conul de umbră artificial creat asupra României.

Acțiunile de informare ale jurnaliștilor au continuat în luna octombrie cu vizita a 7 jurnaliști americani, vizită realizată cu suportul CIPE-USAID România.

În a doua jumătate a anului 2002 Asociația pentru Turism Bucovina a realizat Broșura Bucovina în limba engleză (proiect finanțat de către CIPE-USAID) și a participat cu un stand propriu la Târgul Internațional de Turism – București, octombrie 2002. De asemenea, prin finanțare CIPE-USAID a fost posibilă și realizarea prezentei pagini de web.

www.bucovinanet.ro

Este situl agenție de turism „Ecotour Bucovina”, agenție ce promovează turismul rural în zonă. Principala atracție a lor este comuna Fundu-Moldovei. Ceva interesant pe acest site este imagini ale Bucovinei din spațiu. Este în strânsă legătură cu site-ul www.fundu-moldovei.ro pe care îl prezentăm mai încolo.

www.bilco.suceava.ro

Este situl bilingv român-englez al Agenției de Turism Bilco, cu sediul în Suceava. Este o agenție înființată în 1998, membru al Asociației Naționale de Turism din același an, al Asociației pentru Turism Bucovina din 2001, dar și membră a Camerei de Comerț și Industrie Suceava. Este un site în construcție, dar care promite multe.

www.bucowina.ro

Acest site, în limbile română, engleză și germană, propune următoarele itinerarii: rustic, tradițional și cultural, realizat pe zile, organizate de Bogdan Buimac.

www.e-promo.ro

Este un site foarte complex, realizat de studenții de la Suceava, sub îndrumarea lector. univ. dr. Alexandru Nedelea. Aici găsim date pentru Clubul Voiaj și Centrul de Informare și Promovare Turistică Promotur Bucovina, dar și alte cum ar fi: teme de licență, lucrări științifice, resurse web, foarte utile pentru orice student la specializare de turism.

www.incdt.ro

Acesta este site-ul Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare în Turism, ce a fost înființat în anul 1971 ca o instituție publică de interes național. A fost reorganizat în baza Hotărârii Guvernului României nr. 866 din 3 decembrie 1998, în scopul desfășurării activității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică în domeniul turismului.

www.plaidedor.ro

Site în limbile română, engleză, germană și italiană, prezintă într-o grafică Flash atractivă hotelul Plai de dor din comuna Sucevița. Promovarea acestui hotel se realiza prin prisma mănăstirilor din zonă. Un alt element atractiv este prezența unui tur virtual.

www.fundu-moldovei.ro

Am avut deosebita plăcere să descopăr un site deosebit de bine structurat și complex despre comuna Fundu-Moldovei. Aici putem descoperii atât informații generale (de istorie, geografie), cât și viața culturală și artistică a locuitorilor.

La momentul actual este foarte ușor a realiza o pagină web. De aceea, acestea sunt foarte multe și am considerat că cel mai indicat a fost să prezint cele mai importante, sau, mai bine spus, cele mai atractive. Trebuie să adăugat că Bucovina se găsește și pe majoritatea site-urilor naționale de turism, dar am considerat oportun a prezenta doar câteva din cele specializate pe zona prezentată.

Nu trebuie neglijate site-urile oficiale ale orașelor din județ de genul: www.suceava.ro, www.campulungmoldovenesc.ro, etc.

6.3. Amenajări turistice necesare

Valorificarea potențialului turistic prin organizarea și desfășurarea diferitelor forme de turism presupune amenajarea și organizarea spațiului respectiv, adoptarea lui la cerințele și nevoile turiștilor, dar și protejarea și conservarea lui.

În lucrările seminarului interregional O.N.U. asupra planificării și dezvoltării regionale a teritoriului (Dubrovnik, 1970) se arată că amenajarea teritoriului în zonele turistice reprezintă un proces dinamic și complex de organizarea științifică a spațiului turistic luând în considerare relațiile dintre mediu și colectivitățile umane, toți factorii care influențează aceste relații. În versiunea de marketing turistic, amenajarea unei zone sau stațiuni turistice, ca produse turistice, sunt de o importanță capitală, deoarece utilizarea celorlalte instrumente de marketing (politica de preș, de distribuție, promoțională) este condiționată de fundamentarea științifică a acestora. Înglobată în politica de organizare și amenajare a teritoriului, amenajarea turistică urmărește valorificarea resurselor specifice, asigură armonizarea dezvoltării zonelor țării, stimulează creșterea echilibrată și în ritmuri superioare a ansamblului economiei naționale.

Într-o accepțiune modernă,amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o viziune sistematică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă, zona sau regiunea turistică) fiind considerată ca sistem recreativ socio-spațial.

Amenajarea turistică, parte a sistematizării, se integrează în ansamblul sistematic al turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (de exemplu, subzone, localități, obiective și puncte turistice). Structura zonelor turistice trebuie concepută ca un sistem transformabil, polifuncțional, care permit o dezvoltare continuă și adaptări în funcție de mutațiile intervenite în structura cererii.

Amenajarea turistică este, prin conținutul său, un proces complex. Ea acoperă o arie problematică vastă, cuprinzând, pe de o parte, soluții de stimulare a circulației turistice și de asigurare a integrării turismului în economia teritoriului și, pe de altă parte, metode privind selecția și delimitarea zonei, tehnologii și etape de elaborare și realizare a noilor proiecte.

Conform site-ului www.bucovinaturism.ro, zonificarea turistică a județului Suceava delimitează patru areale mari și o subzonă, în funcție de importanța obiectivelor cuprinse și de rolul localităților componente:

Zona mănăstirilor Bucovinei ce include mănăstirile Voroneț, Humor, Sucevița, Arbore, Moldovița, Dragomirna, Putna, Cetatea de Scaun Suceava, municipiul Rădăuți cu Biserica Bogdana și orașul Gura Humorului. Această zonă este străbătută de trei drumuri principale: București – Suceava – Siret (DN2 – E85), Suceava – Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei (DN17 – E576) și Rădăuți – Sucevița – Sadova (DN 17A). Subzona Cacica – Solca deține ca obiective turistice mănăstirea și Hanul Solca, cabana „Trei Iazuri”, Salina Cacica, bisericile de lemn de la Cacica și Solca și cele două stațiuni balneoclimaterice nou propuse: Solca și Cacica.

Zona mănăstirilor Stânișoarei unde se găsesc mănăstirile Probota, Slatina și Râșca; din punct de vedere turistic, această zonă trebuie considerată în strânsă relație cu zona mănăstirilor Bucovinei și a celor din județul Neamț. Este străbătută de două drumuri principale Târgu Neamț – Boroaia – Fălticeni (DJ153), Păltinoasa – Fălticeni (DJ174).

Zona Câmpulung Moldovenesc, întinsă între rezervațiile științifice și monumentele naturii: Pietrele Doamnei și Codrii Seculari Slătioara și nordul-vestul județului. Ca obiective întâlnim: cadrul natural Moldova Sulița, Izvoarele Sucevei, masivul Giumălau-Rarău, centre de arta și folclor. Este străbătută de trei artere principale: E 576 – DN 17 Suceava – Vatra Dornei, DN17A Câmpulung Moldovenesc – Vatra Moldoviței și Câmpulung Moldovenesc – Rarău – Chiril (DN17 B).

Zona Vatra Dornei, ce cuprinde bazinul Dornelor, stațiunea balneoclimaterică de importanță națională cu același nume, Valea Bistriței, localități cu izvoare de apă minerală la Dorna Candrenilor, Șaru Dornei, Poiana Negrii, Panaci, Dârmoxa, Broșteni, satul Ciocănești renumit prin arta meșterilor locali privind decorațiile exterioare ale caselor țărănești, Masivul Suhard-Oușoul. Este străbătută de drumurile principale: Broșteni – Zugreni – Vatra Dornei (DN 17B), Vatra Dornei – Iacobeni – Cârlibaba (DN 18), Vatra Dornei – Dorna Candrenilor – Lunca Ilvei (DN 17), Broșteni – Dârmoxa – Panaci – Vatra Dornei (DJ 174).

Un concept nou este cel de turism durabil. Prin activitatea conjugată dintre UICN (Uniunea Internațională de Conservare a Naturii), WWF (Federația Mondială pentru Ocrotirea Naturii) și PNABE (Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale), în 1991, s-a definit acest concept astfel: „dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic, care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare”. Din această definiție rezultă că orice formă de turism trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile, plecând de la ecoturism, turismul verde, turismul rural și cel cultural, până la turismul de afaceri sau cel automobilistic.

Turismul durabil este dominat de relație dintre turiști și populația locală, care nu este întotdeauna benefică în plan local.

Aspectele pozitive sunt date de:

dezvoltarea și revigorarea tradițiilor culturale și religioase;

diversificarea formelor de artizanat;

favorizarea creșterii interesului populației locale pentru păstrarea și conservarea obiectivelor de interes turistic, natural și culturale, care astfel pot fi valorificate;

inițierea unor noi acțiuni culturale în plan religios, de pelerinaj la mănăstiri, cu scopul satisfacerii sentimentului de sacralitate creștină, de respect față de valorile morale;

Aspectele negative sunt mai numeroase, iar apariția lor se face simțită după un interval relativ mai lung de timp:

apariția de schimbări a mentalităților, a valorilor morale sub influența turiștilor, păstrarea unor obiceiuri, datini doar pentru că sunt pe gustul turiștilor, apariția kisch-urilor;

adaptarea și copierea de către rezidenți a unor atitudini și comportamente noi, atribuite turiștilor;

apariția unor potențiale conflicte și antagonisme, atunci când turismul devine fenomen de masă, suprasaturat, și conduce la dispariția sentimentului de mândrie față de propria cultură;

creșterea costului vieții, dezvoltarea ultrarapidă a modelului societății de consum, distrugerea treptată a spontaneității sociale, pe plan local;

Dezvoltarea turistică durabilă nu este doar un concept dezbătut, completat sau reformulat în cadrul conferințelor purtate pe această temă. Necesitatea protejării bogățiilor naturale, sociale și culturale care constituie patrimoniul comun al umanității și a satisfacerii nevoilor turiștilor și populației locale a general apariția în practică a unor forme de turism durabil. Obiectivele, principiilor, cerințelor dezvoltării turistice durabile se regăsesc în forme ale turismului cum ar fi: ecoturism, turism rural sau turism cultural. Aceste forme sunt expresia dorinței ca turismului să reprezinte nu numai în prezent un factor pozitiv și dinamic de dezvoltare și o soluție practică de păstrare nealterată a mediului.

Ecoturismul, turismul rural, turismul științific, turismul cultural sunt doar „avangarda” formelor de turism durabil.

Deși industria turistică acordă mai mare importanță problemelor legate de mediu și tot mai multă atenție turismului durabil, diferențele dintre bunele intenții exprimate de oameni atunci când sunt supuși cercetărilor și ceea ce ei vor face efectiv în vacanțe, nu ar trebui subestimate. Nu există nici un dubiu că turismul, dacă este bine planificat și condus, poate ajuta la generarea veniturilor pentru populația locală și poate accelera dezvoltarea regiunii. A devenit o sursă majoră pentru multe arii și numeroase țări din lume. Patrimoniul mondial, cultural și natural, de exemplu, atrage acum vizitatori din toată lumea și poate deveni motorul dezvoltării locale.

Capitolul VII

Implicarea ONG-urilor în dezvoltarea turismului cultural

În societatea modernă se pune din ce în ce mai mult accentul pe activitățile de voluntariat ale tinerilor. Din acest motiv, în România au apărut foarte multe organizații non-guvernamentale cu diverse tipuri de activități și grupuri-țintă.

Din această cauză am considerat necesar exemplificarea unui proiect pe tema de protejare a patrimoniului cultural.

Pentru a ilustra activitatea acestor organizații non-guvernamentale, am ales a prezenta fragmente dintr-un proiect al Fundației de Speologie „Speo Bucovina” din Suceava.

Voi prezenta numai capitolele ce prezintă interes pentru lucrarea mea de licență:

Programul „Moștenirea Vie” în România

Proiectul „Mărturii”

Rezumatul proiectului

Proiectul „Mărturii” urmărește descoperirea și transmiterea frumuseților meșteșugurilor tradiționale, a tradițiilor comunității din Marginea de către tinerii mărgineni cu sprijinul comunității, a meșteșugurilor populare, a bătrânilor și a școlii din Marginea.

Școala cu clasele I-VIII nr. 1 Marginea a propus comunității discipline și profiluri cu specific local care au fost aprobate de comunitate, iar cei 150 de elevi implicați în proiect vor învăța și vor transmite meșteșuguri ca: olăritul, iconografia, realizarea cămășilor de port popular și a obiectelor decorative (prosoape, batiste, etc.), încondeiatul ouălor, cât și tradiții locale în cadrul manifestărilor școlare și locale. Comunitatea, prin membrii care doresc să se implice în proiect, va oferi propria experiență în realizarea activităților propuse.

Obiectivele proiectului „Mărturii” sunt:

Organizarea expoziției de obiecte tradiționale specifice comunei Marginea în Școala nr. 1 Marginea în perioada 18-28 septembrie 2004.

Participarea a 132 de elevi la activități meșteșugărești și tradiționale (șezători) pentru realizarea de cămăși de port popular, cusături tradiționale, icoane, ouă încondeiate, olărit în perioada octombrie 2004 – iunie 2005.

Promovarea valorilor culturale prin participarea comunității la patru manifestări tradiționale în perioada octombrie 2004 – august 2005.

După finalizarea proiectului, Școala cu clasele I-VIII nr. 1 Marginea va propune și continua activități cu specific local și va sprijini orice inițiativă a comunității și a tinerilor de a lărgi colaborarea, pe de o parte și va căuta să lărgească activitățile privind moștenirea vie, pe de altă parte.

Comunitatea participă în proiect la organizarea expozițiilor de obiecte tradiționale, șezătorilor, sesiunii de comunicări „Artă populară”; manifestării dedicate datinilor și obiceiurilor de iarnă, horei câmpenești și a festivalului folcloric și va prelua sau va contribui la organizarea acestora pe viitor în strânsă colaborare cu școala.

Partenerii în proiect: rol și contribuție

Fundația de Speologie „Club Speo Bucovina”

Fundația de Speologie „Club Speo Bucovina”, înființată în baza Legii nr. 21/1924, este o organizație non-guvernamentală, cu sediul în județul Suceava, care are ca scop protejarea și valorificarea durabilă a resurselor naturale și culturale.

Fundația de Speologie „Club Speo Bucovina” este aplicantul proiectului „Mărturii” ce se derulează în comuna Marginea, având ca partener Școala cu clasele I-VIII nr. 1 Marginea din această comună. Proiectul este coordonat de Cosovanu Magdalena, profesor la această școală și membru al fundației.

Pe tot parcursul derulării proiectului, Fundația de Speologie „Club Speo Bucovina”:

va superviza proiectul, ținând legătura cu coordonatorul de proiect;

va participa la activitățile proiectului;

va oferi sprijin logistic și material;

va ține evidența contabilă reprezentată prin expertul contabil al fundației;

va participa alături de coordonatorul de proiect la raportul narativ și financiar ce va fi trimis finanțatorului.

Școala cu clasele I-VIII nr. 1 Marginea:

va coordona toate acțiunile propuse în prezentul proiect;

va pune la dispoziție sălile necesare desfășurării activităților;

va sprijini activitățile proiectului cu personal specializat: profesori de specialitate, maiștri;

va oferi sprijin financiar, reprezentând contravaloarea unor cheltuieli privind:

telefon;

servicii Internet;

xerox;

încălzire, curățenie săli, materiale;

energie electrică;

cazare pentru invitați;

va colabora cu Biserica, Primăria, Asociații, etc., pentru a sprijini și continua proiectul;

va ține legătura cu mass-media;

va atrage sponsori;

va realiza valorificarea produselor pentru asigurarea autofinanțării;

va promova proiectul și activitățile prin pagina web a comunei;

va înscrie elevii la concursuri și olimpiade pentru meșteșuguri tradiționale și tradiții;

va extinde colaborarea cu alte comunități;

va continua activitățile proiectului.

Școala cu clasele I-VIII nr. 1 Marginea a inițiat activități de revigorare a meșteșugurilor tradiționale și a tradițiilor locale în perioada 2000-2004, iar în cadrul concursurilor și olimpiadelor școlare elevii îndrumați de profesori au realizat performanțe la nivel național.

Această școală a participat la diverse programe cum ar fi:

programul educațional „Decizia e a mea”, dezvoltat de Fundația pentru Pluralism; s-au desfășurat activități specifice cu elevii claselor a VIII-a în anii școlari 2002-2003 și 2003-2004;

programul educațional „Biblioteca școlii, inima școlii!”, inițiat de Comisia Națională a României pentru UNESCO, Fundația „Eugenia Vîntu”, iar în prezent, se participă la activități specifice.

Școala participă la dezbaterile despre viitorul Europei în cadrul „Zilei Primăverii în Europa” – 21.03.2003 și 23.03.2004, program inițiat de Uniunea Europeană, dezvoltând ideea identității naționale în contextul diversității.

Scopul proiectului

Descoperirea meșteșugurilor tradiționale, a tradițiilor din Marginea de către tinerii săi cu sprijinul comunității.

Descrierea nevoii

Numele comunii Marginea este identificat cu ceramica neagră, iar ca localizare comuna Marginea se află în calea fiecărui turist ce alege unul din traseele ce leagă mănăstirile din Bucovina.

Comuna Marginea – denumirea s-ar trage probabil de la faptul că se află că se află chiar la marginea pădurii – a cunoscut o creștere demografică remarcabilă, astfel: în 1958, populația depășea 4.000 de locuitori, iar în 2002, populația se ridică la peste 9.500 de locuitori și circa 4.000 de rezidenți, în principal, în Italia.

Dacă în 1958 erau 30 de familii de olari, astăzi sunt 2 familii care produc ceramică: familia Magopăț Gheorghe, ceramică neagră și frații Pascaniuc Gheorghe și Ion, ceramică roșie. Costumul popular era purtat, de la mic la mare, la târg când își vindeau vasele, la lucru și la orice sărbătoare. După „straie” știai că-i mărginean. După colectivizare, olarilor le-au fost confiscate roțile, iar câțiva dintre ei au trecut în sectorul cooperației lucrând în atelierele de ceramică din „Cutu de sus” și cel din „Centru”, care s-a desființat în 1987. Cei 40 de ani de comunism și cei 15 ani de căutare, din 1989 până în prezent, la care s-a adăugat dezvoltarea sectorului industrial, au îndepărtat locuitorii de portul popular, de meșteșuguri și tradiții.

Majoritatea artiștilor populari locali au atins vârste înaintate sau au plecat dintre noi. Câteodată, la hram sau la sărbătorile mari de peste an, bătrânii satului, răscolind lăzile de zestre, scot la iveală „nestemate ale portului popular” îngălbenite de vreme. În acest sens, au fost identificate următoarele deficiențe: degradarea costumelor populare, lipsa costumelor populare pentru copii, lipsa obiectelor decorative având cusături tradiționale, diminuarea numărului olarilor, a încondeietorilor de ouă și a iconarilor

Interesul membrilor delegațiilor din cadrul Programului AAAARION 2002 – proiectele „Educarea elevilor supradotați” și „Educarea precoce pentru valori”, cât și solicitarea Ministerului Educației, Cercetărilor și Tineretului prin Inspectoratul Școlar Județean Suceava de a participa în fiecare an la olimpiada „Meșteșuguri tradiționale”, a atras atenția comunității asupra necesității valorificării resurselor culturale ale comunei.

În programul serbărilor școlare de la toate nivelurilor sunt cuprinse an de an și momente folclorice care s-au dovedit a fi foarte îndrăgite de elevi, părinți, bunici, reprezentați ai comunității locale, delegații, etc. De fiecare data părinții afirmă: „Nu-i găsesc copilului costum național!”, „Am împrumutat cămașa de la cineva de la Vicov!”, „De ce școala și comunitatea nu se implică în realizarea costumelor de port popular pentru copii și tineret?”, etc. Cu toate dificultățile, există elevi care s-au remarcat în festivaluri și concursuri naționale. Oferta largă de discipline opționale a dat posibilitatea colectivelor de părinți și elevilor să opteze și în favoarea tradițiilor locale.

În cadrul Plenarei cu părinții organizată de Școala cu clasele I-VIII nr. 1 Marginea în data de 14 octombrie 2003 și cu ocazia întâlnirilor prilejuite de dezbaterile despre viitorul Europei „Ziua Primăverii în Europa 2004” din perioada 9-23 martie 2004 la care au participat elevi, părinți, cadre didactice, consilieri locali, primar, viceprimar a reieșit necesitatea implicării comunității și școlii în atragerea de proiecte care să aibă ca scop revigorarea meșteșugurilor tradiționale, a datinilor și obiceiurilor locale care reprezintă valorile prin care se identifică comunitatea din Marginea.

Proiectul „Mărturii” răspunde și dorinței membrilor comunității și școlii de a participa la revigorarea meșteșugurilor și tradițiilor din bătrâni prin tinerii săi. În urma întâlnirilor avute s-a creat:

grupul de specialiști, format din 14 membri, cadre didactice cu o bogată experiență de specialitate și artistică;

grupul de elevi format din elevii care și-au exprimat dorința de a învăța și transmite meșteșuguri și tradiții;

grupul de voluntari – membri activi ai comunității, un nucleu format din 10 persoane, care pot și doresc să transmită datini, obiceiuri, meșteșuguri, dar care se și implică în organizarea manifestări tradiționale sau atragerea de colaboratori, sponsori, oferind posibilitatea interacțiunii și schimbului dintre generații pentru promovarea valorilor culturale ale localității.

Beneficiile fiecărui grup, care se răsfrâng și asupra întregii comunități, ar fi:

elevii au posibilitatea dezvoltării și cultivării unor abilități, pasiuni, daruri, înclinații care conduc la: creșterea stimei de sine prin participări la întâlniri cu delegații, concursuri, olimpiade, festivaluri, serbări, lansări de carte, etc.;

deschiderea unor trasee educaționale și profesionale conform dorinței și potențialului propriu, obținerea de premii în bani sau în natură (cărți, materiale, tabere, deplasări, etc.), înțelegerea culturii muncii și a lucrului bine făcut, dezvoltarea comunicării și a interacțiunii umane, etc.;

specialiștii își văd prin roadele muncii lor împlinită menirea, se motivează demersul educațional, prin premiile obținute cu elevii își creează posibilitatea obținerii unor sporuri salariale, distincții, menționări, referințe, punctaje mai bune în cazul unor transferuri, vacantări de posturi, ocuparea unor funcții, etc.;

voluntarii își pot petrece timpul liber într-un mod plăcut și util, își pot împlini dorința de a transmite la rândul lor tradiția strămoșească, au posibilitatea lărgirii sau deschiderii unei afaceri proprii, interacționează mai ușor cu semenii, crește stima de sine, formarea și împărtășirea experienței cu privire la aprecierea valorilor culturale, îndeplinirea unor sarcini ce revin funcției pe care o dețin în comunitate, etc.

Obiective

1. Organizarea expoziției de obiecte tradiționale specifice comunei Marginea în Școala nr. 1 Marginea în perioada 18-28 septembrie 2004

Comunitatea reunită în jurul școlii va participa la organizarea a patru săli în care vor fi expuse obiectele tradiționale specifice comunei Marginea. Elevii și părinții au optat în lunile aprilie și iulie 2003 și 2004 pentru anumite discipline opționale cu specific local sau specializări pentru care și-au dat acordul scris. Aceste discipline și specializări au fost aprobate de către inspectoratul Școlar Județean Suceava, pentru anul școlar 2004-2005.

Echipa de proiect va avea întâlniri „față în față” cu cel puțin 200 de membrii ai comunității pentru a organiza aceste expoziții. Rolul acestor expoziții este de a face cunoscute valorile culturale ale localității, dar și a fiecărei familii, persoanele care vor participa cu exponate vor putea afla și valoare în bani a bunurilor, modul de valorificare, dacă doresc acest lucru, prin contactele propuse cu experții de la muzeu. Experții din cadrul Muzeului etnografic Rădăuți vor alege acele modele pentru cusături tradiționale care respectă filonul autenticității deoarece la olimpiada „Meșteșuguri tradiționale” din 8 mai 2004, specialiștii din juriu au urmărit cu mare atenție respectarea tradiției.

Se vor realiza înregistrări video, fotografii, interviuri, începând cu prima întâlnire a comunității cu echipa de proiect la deschiderea anului școlar și, apoi, pe parcursul organizării fiecărei săli, a întâlnirii cu experții și echipa de voluntari – membri ai comunității – cunoscători ai tradiției și obiceiurilor locale de către grupa de elevi de la Jurnalistică școlară, folclor, redactorii revistei „Gymnasium” a Școlii nr. 1 Marginea.

Echipa de voluntari este coordonată de un fiu al satului, învățător la Școala din Marginea, participant activ în activitatea culturală a comunei: solist vocal, dansator, artist în formația „Teatrul de păpuși”.

Coordonatorul de proiect și coordonatorul voluntarilor au reunit în jurul proiectului un grup de 10 voluntari format din cunoscători ai tradiției și meșteșugurilor care și-au exprimat prin declarații de intenție, sprijinul activ pe tot parcursul derulării proiectului, cât și pe viitor, dar și preluarea unor activități din proiect.

2. Participarea a 132 de elevi la activități meșteșugărești și tradiționale (șezători) pentru realizarea de cămăși de port popular, cusături tradiționale, icoane, ouă încondeiate, olărit în perioada octombrie 2004 – iunie 2005.

Cămășile de port popular vor fi realizate de către elevele ce sunt înscrise la Școala de artă și meserii în clasa a X-a (care au învățat să coase în clasa a IX-a), sub îndrumarea maiștrilor, în perioada de practică care înseamnă: 2 zile a 6 ore pe zi timp de 28 de săptămâni, cât și 10 săptămâni de practică comasată (300 de ore).

Obiectele decorative vor fi realizate de elevele opționalului de „Cusături tradiționale”, cât și de elevele înscrise la Școala de artă și meserii în clasa a IX-a care au în program tot 600 de ore de practică.

Icoanele vor fi pictate pe lemn folosind tehnica bizantină de către elevii înscriși la opționalul „Iconografia, artă a Cuvântului”, cât și în cadrul cercului de pictură „Sfânta Filofteia” coordonat de profesoara de religie în colaborare cu un specialist de la Direcția pentru Patrimoniu.

Elevii cercului „Ouă încondeiate” coordonat de meșterul popular Leuciuc Oresia vor realiza modele cu specific local și zonal.

Elevii din „Cutu de sus”, din ciclul primar, vor realiza 4 ore de abilități practice la atelierul de ceramică a A. F. Magopăț în încercarea de a descoperii noi talente. Cei trei elevi ucenici ceramiști se vor întrece în arta modelării lutului sub supravegherea meșterilor olari. Meșterul olar Magopăț Gheorghe – administratorul afacerii „A. F. Magopăț” – deține spații și expoziții permanente cu vânzare. Cu sprijinul său, expoziția v-a cuprinde și produse realizate de elevi în cercurile de cusături, ouă încondeiate, icoane, în sensul desfacerii și primiri de noi comenzi.

Voluntarii, cunoscători a tradiții vor realiza „întâlniri între generații”, la Școala nr. 1, în cadrul celor 5 șezători, sub genericul „La gura sobei”, ce vor avea loc la date tradiționale în perioada octombrie-iunie, în cadrul atelierelor de cusături, ouă încondeiate, icoane. Elevii de la opționalul de Jurnalistică școlară și Folclor vor realiza înregistrări, interviuri pentru broșura „Mărturii” și suplimentul „Moștenire Vie” – Mărturii al revistei Gymnasium. Se vor premia cele mai deosebire redactări de istorioare, vești, cântece, strigături, etc., dar și realizări de fotografii și înregistrări video.

3. Promovarea valorilor culturale prin participarea comunității la patru manifestări tradiționale în perioada octombrie 2004 – august 2005.

Sesiunea de comunicări și referate „Arta populară” a elevilor, închinată culegerii de folclor, cercetării datinilor și obiceiurilor, din decada artei populare, anual în luna octombrie, va aduce în fața celor 200 de locuitori așteptați la activitate zestrea culturală a comunității. Strădania depusă în timpul cercetărilor de peste an, rodul schimbului între generații va împlini dorința de a lăsa celor tineri experiența de viață și moștenire vie. Pentru această manifestare, doamna Joltea Mărioara Rodica, bibliotecară la Biblioteca Comunală Marginea și-a oferit sprijinul în organizarea și documentarea sesiunii „Arta populară”. Biblioteca comunală oferă spațiu de întâlnire cu proiectul și promovarea sa. Oferta bibliotecii prin cărțile de valoare (volume rare, scumpe, achizițiile realizate la cererea cititorilor), deschiderea pentru nou a bibliotecarei atrage un număr mare de cititori din toate mediile sociale. Experiența în lansări de carte, contribuția la organizarea „Balului gospodarilor”, atragerea cititorilor, cât și opțiunea de a sprijini proiectul dace ca cititorii din comuna Marginea să afle prin discuțiile față în față despre scopul și obiectivelor proiectului „Mărturii”.

„Iată, vin colindătorii!” – manifestare închinată sărătorilor de iarnă în care se urmărește crearea de formații: Ursul, Capra, Steaua, etc., în rândul elevilor, reunirea vechilor formații, cât și a grupului de urători și colindători. Parte din acompaniamentul muzical va fi realizat de membrii fanfarei comunei. La organizarea acestei manifestări va participa un păstrător al datinilor, Halip Aurel.

Manifestarea „Hora câmpenească” – manifestare dedicată finalizării primei părți a lucrărilor agricole și începutului verii a luat locul strânsurilor de altă dată care, prin noua rânduială a bisericii, nu se mai încep în ziua de hram deoarece aceasta este zi de post. Hora câmpenească a fost o manifestare ce atrăgea foarte mulți tineri. Sărbătoarea este și astăzi apreciată de gospodarii tineri astfel că unul dintre membrii Comisiei de cultură din Consiliul Local și-a manifestat intenția de a sprijini organizarea ei și de a trage colaboratori și sponsori.

Prin discuțiile „față în față” am obținut sprijinul primarului comunei de a participa la organizarea Festivalului folcloric programat pentru luna august 2005, cât și atragerea de colaboratori, sponsori. Programul acestei manifestări va fi realizat în urma dezbaterii de a reuni fanfara comunei. Marginea are în prezent o mică sta a muzicii populare – elevă în clasa a VII-a – câștigătoare a concursului „Moștenitorii” organizat de Televiziunea Română și a doamnei Mărioara Murărescu. În cadrul manifestării vor evolua soliști vocali, instrumentiști, grupuri de dansatori mici și mari, formația de „Dans moderni” – artiștii vor purta cămăși tradiționale.

Pentru aceste manifestări se estimează o participare de 1.000 de locuitori și 200 de elevi pe manifestare.

Aceste manifestări vor fi organizate de echipa voluntarilor (11 membrii) și sprijinul specialiștilor (14 membri) prin colaborarea și consultarea (discuții „față în față”, chestionare) cu ceilalți membrii ai comunității.

Manifestările vor fi mediatizate pe postul local de televiziune, în presă, pe Internet. Se vor edita 1.000 de vederi, 100 de afișe. Se vor înregistra 9 casete video, 10 casete audio, 10 CD-uri, fotografii cu imagini din activități, broșura „Mărturii” și suplimentul revistei Gymnasium „Moștenire Vie” – Mărturii.

Cu toate că nu este un ONG, merită menționat Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Turism, ce a fost înființat în anul 1971 ca o instituție publică de interes național. Institutul a fost reorganizat în baza Hotărârii Guvernului României nr. 866, din 3 decembrie 1998, în scopul desfășurării activității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică în domeniul turismului.

INCDT este persoană juridică română, în coordonarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului; funcționează după modelul regiilor autonome, conform Ordonanței Guvernului nr. 25 din 1995 privind reglementarea organizării și finanțării activității de cercetare-dezvoltare, aprobată și modificată prin legea nr. 5/1996 și își desfășoară activitatea pe baza reglementărilor legale în vigoare.

INCDT funcționează pe principiul gestiunii economice proprii acoperindu-și cheltuielile din venituri extrabugetare. Institutul întocmește anual bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul contabil și contul de profit și pierderi, potrivit normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor. Veniturile și cheltuielile se stabilesc prin buget pentru fiecare exercițiu financiar, iar bilanțul contabil anual se supune spre aprobare Ministerului Finanțelor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Domeniul de activitate privește dezvoltare și promovarea turismului românesc, respectiv:

cercetări aplicative pentru dezvoltarea turismului în România în scopul valorificării optime a resurselor turistice și a protejării acestora, dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice, modernizarea și dezvoltarea turismului românesc în cel european și mondial, îmbunătățirea prin turism a imaginii României peste hotare;

proiecte de valorificare a potențialului turistic în teritoriu și de dezvoltare turistică a zonelor, stațiunilor și localităților turistice (master-plan);

planuri de afaceri, studii de fezabilitate pentru obținerea de finanțări PHARE și SAPARD;

prognoze, strategii și politici de marketing pentru serviciile de turism;

studii complexe privind canalele de distribuție, politica preturilor, politica de promovare și lansare a produselor turistice (marketing-mix);

studii și analize periodice privind conjunctura pieței interne și externe a serviciilor în turism, pe țări și zone geografice de interes;

proiecte de amenajare și echipare turistică interregională, pe județe, zone sau obiective turistice (realizată integral sau în colaborare cu alte instituții din țară sau străinătate);

asistență tehnică de specialitate în domeniul restructurării și privatizării societăților comerciale;

studii de oportunitate și fezabilitate pentru realizarea și modernizarea de structuri turistice, constituirea de societăți mixte, divizări de societăți comerciale, etc.;

studii de evaluare tehnică și comercială pentru active, societăți comerciale (inclusiv terenuri);

studii de oportunitate pentru atestarea localităților ca stațiuni turistice (conform Hotărârea Guvernului României nr. 77 / 1996);

elaborarea de itinerarii turistice și alte programe turistice pentru agenți economici sau ghizi;

analiza, proiectarea și implementarea de baze de date în turism;

consultanță pe probleme de turism pentru agenții economici;

proiectare și design pagini web.

Dintre proiectele acestui institut, prezentăm cuprinsul celor care de interesează, din punctul de vedere al temei noastre de licență, dar proiecte desfășurate în întreg teritoriul țării noastre.

Strategia restructurării și dezvoltării turismului românesc în profil teritorial, zone și stațiuni prioritare – Mănăstirile bucovinene – 1992

Prin acest proiect se evidențiază motivația restructurării și obiectivele strategice ale restructurării.

Valorificarea turistică a zonelor deținătoare de monumente istorice din județul Suceava – 1992

I. Dispersia resurselor turistice în teritoriul județului (zonarea turistică a județului, legături de circulație de interes turistic, formele de turism posibil a fi practicate în județ)

II. Baza materială pentru turism (baza de cazare, baza de alimentație, baza de agrement, infrastructura turistică)

III. Cererea turistică (circulația turistică în județ, aspecte calitative privind cererea turistică, perspectivele cererii turistice)

IV. Posibilități de dezvoltare a turismului în județ, cu referire specială la obiectivele turistice din localitățile: Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovița, Arbora, Pătrăuți, Probota și Râșca (modernizarea și dezvoltarea infrastructurii și bazei materiale pentru turism, propuneri de dezvoltare a bazei materiale, îmbunătățirea condițiilor de vizitare a obiectivelor turistice, comerțul specific, protecția resurselor turistice)

 Tradiții și valori culturale pe pământ românesc. Program de cercetare vizând  valorificarea valorilor specifice identității  etnice din România – 1994

Se prezintă următoarele minorități: albanezii, cehii și slovacii, grecii, maghiarii, nemții, polonezii, sârbii, armenii, tătarii, ucrainenii, musulmani, evreii, italienii, dar și o micromonografie a orașului Bagdad, obiectivele cultural-istorice din județul Tulcea

Studiu de valorificare prin turism a potențialului cultural-istoric al României și de promovare a acestuia pe plan internațional. Faza I – Dezvoltarea și promovarea turismului cultural-religios și de pelerinaj din România – 1995

I. Turismul religios și de pelerinaj în conceptul turismului cultural

1.1. Considerații conceptuale – definirea turismului cultural religios și de pelerinaj

1.2. Prezentarea principalelor confesiuni religioase și a obiectivelor cultural – religioase  și de pelerinaj reprezentative

1.3. Experiența europeană și mondială privind valorificarea în turism a obiectivelor cultural-religioase și de pelerinaj

II. Turismul cultural religios în România

2.1. Premisele dezvoltării turismului religios și de pelerinaj în România

2.2. Valorificarea actuală în plan turistic a obiectivelor cultural – religioase și de pelerinaj

2.3. Prezentarea unor studii de caz – mănăstirile Hurez și Clocociov

Capitolul III

3.1. Prezentarea cerințelor de dezvoltare de noi structuri și servicii turistice

3.2. Promovarea pe piața internă și internațională a turismului religios și de pelerinaj din România

IV. Analiza impactului produs de activitățile turistice asupra valorilor de patrimoniul cultural-religios

V. Propuneri de dezvoltare

Dezvoltarea și promovarea turismului cultural – 1995

I. Concepte și definiții. Experiența internațională (conceptul de turism cultural; definiții, experiența internațională)

II. Turismul cultural în România (premisele dezvoltării turismului cultural, studiul actual de valorificare prin turism a patrimoniului cultural național)

III. Propuneri de dezvoltare și promovare a turismului cultural în România (programe și acțiuni turistice, amenajări turistice necesare)

IV. Căi și mijloace de promovare și de integrare a turismului cultural românesc în turismul european

4.1. Strategia promovării pe piața  turistică internă a turismului cultural

4.2. Promovarea turismului cultural și integrarea în turismul cultural european

4.3. Analiza de impact a turismului cultural asupra altor domenii de activitate (economic, social, politic)

4.4. Impactul activităților turistice asupra patrimoniului cultural

Promovarea în turismul internațional a valorilor etnoculturale și muzeelor etnografice din România. Faza I – Promovarea în turismul internațional a valorilor etnoculturale din România – 1996

I. Considerații conceptuale (concepte și definiții, trăsături definitorii ale etnoculturii române în contextul integrării europene, principalele zone etnofolclorice din România)

II. Experiența internațională și internă în domeniul (experiența internațională, experiența românească)

III. Premisele dezvoltării turismului etnocultural în România (principalele componente etnoculturale, resurse turistice etnoculturale, valențele turistice ale artei populare românești, artizanatul – modalitate de valorificare a artei populare românești, elemente de sprijin în valorificarea resurselor turistice etnoculturale, programe turistică etnoculturale)

IV. Muzeele etnografice – obiective turistice (muzeele etnografice pavilionare, muzeele etnografice în aer liber, secții etnografice în muzeele județene, colecții etnografice și muzee sătești, modalități de valorificare)

V. Căi și direcții de valorificare și promovare în turismul internațional

5.1. Stadiul actual de valorificare și promovare

5.2. Segmente ale cererii turistice internaționale interesate

5.3. Elemente de sprijin în valorificare (structuri de primire, infrastructură generală, amenajări pentru vizitare etc.)

5.4. Programe și acțiuni turistice  cu tematică  etnoculturală (propuneri)

5.5. Reconsiderarea muzeelor etnografice ca etape în circuitele turistice internaționale

5.6. Alte modalități de valorificare și promovare

VI. Impactul economic, social, cultural și turistic asupra patrimoniului  etnocultural al României

Promovarea în turismul internațional a muzeelor etnografice din România – 1996

I. Muzeele etnografice (evoluții etnografice, economuzeul – un nou concept, ideea de muzeu – muzee românești)

II. Muzee etnografice – obiective turistice (clasificarea muzeelor etnografice)

III. Căi și direcții de valorificare a muzeelor etnografice în turismul internațional (viitorul muzeelor în aer liber – tendințe spre economuzee, posibilități de valorificare, valorificarea prin programe turistice)

IV. Impactul turismului etnografic asupra altor domenii de activitate (aspecte generale, impactul activităților turistice asupra patrimoniului cultural)

Studiu privind promovarea în turismul internațional a unor obiective cultural –  istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural al României. Faza I – Promovarea în turismul internațional a unor obiective cultural-istorice reprezentative pentru latinitatea românească – 1997

I. Considerații generale (noțiuni și concepte legate de turismul cultural bazat pe valorificarea vestigiilor antice, experiența europeană și nord – africană în domeniu)

II. Oferta României – vestigii dacice și romane (vestigii și cetăți dacice, ruine și construcții romane)

III. Dezvoltarea și promovarea ofertei turistice legată de latinitate (programe și acțiuni, propuneri de programe turistice, măsuri de restaurare, protecție și amenajare turistică, analize de preț, măsuri promoționale)

Program de valorificare prin turism a potențialului cultural-istoric al României și de promovare a acestuia pe piața internațională. Faza II – Studiu de identificare, valorificare prin turism a valorilor culturale legate de arta și cultura minorităților de pe teritoriul României – 1997

I. Considerații generale

II. Situația minorităților din România (structura și numărul de grupuri minoritare, răspândirea minorităților naționale)

III. Obiective turistice ale principalelor etnii din România (minoritățile maghiare, germane, evreiești, armene, turco-tătare, elene, dar și manifestări culturale)

IV. Propuneri de programe turistice și promovarea lor (valori culturale ale minorității maghiare din centrul Transilvaniei, biserici fortificate ale sașilor din Transilvania, locuri de cult evreiești, valori culturale grecești, edificii turco-musulmane dobrogene, tezaurul armean din România, modalități de promovare)

V. Analiză de impact

Turismul cultural – dezvoltarea durabilă și promovarea monumentelor de arhitectură, urbanism și a centrelor istorice din România. Faza II – 2000

I. Ierarhizarea centrelor istorice în funcție de valoarea turistică (criteriile de ierarhizare, ierarhizarea turistică a centrelor istorice)

II. Amenajarea și promovarea centrelor istorice din București și Brașov (considerații generale privind amenajarea și valorificarea turistică a centrelor istorice ale orașelor București și Brașov, prezentarea municipiului București, amenajările turistice necesare, programe de promovare turistică, prezentarea cartierelor istorice Șcheii și Brașovul Vechi din Municipiul Brașov –  particularități și premise ale valorizării turistice, amenajările turistice necesare, programe de promovare turistică)

Turismul cultural – dezvoltare durabilă și promovarea monumentelor de arhitectură, urbanism și a centrelor istorice din România. Faza I – 2000

I. Considerații generale (rolul arhitecturii în susținerea turismului cultural, scurt istoric al centrelor urbane și ale monumentelor de arhitectură din România: cazuri reprezentative, valențele turistice ale centrelor și monumentelor istorice, experiența internațională)

II. Identificarea patrimoniului cultural pe provincii și centre (provinciile Transilvania, Banat și Crișana, Muntenia și Oltenia, Dobrogea, Moldova)

Evaluarea patrimoniului turistic al României al României în vederea realizării registrului general al patrimoniului turistic. Faza I – Operaționalizarea registrului general al patrimoniului turistic pentru zonele turistice cu valoare de unicat Mănăstirile din Bucovina și zonă etnofolclorică Țara Maramureșului – 2001

I. Instrumente metodologice de baza pentru configurarea registrului general al patrimoniului turistic (ghid de referință pentru încadrarea tipologică a componentelor de patrimoniu turistic, fisele de patrimoniu turistic)

II. Registrul general al patrimoniului turistic al județului Suceava (considerații generale – județul Suceava, registrul General al Patrimoniului Turistic – Județul Suceava)

III. Registrul general al Patrimoniul turistic al județului Maramureș (considerații generale – județul Maramureș, registrul General al Patrimoniului Turistic – județul Maramureș)

Documentația pentru atestarea ca stațiune turistică a Câmpulung Moldovenesc – 2001

I. Considerații generale (poziție geografică, accesibilitate și infrastructură, cadrul natural, cadrul socio-economic, probleme de mediu și factori de risc natural)

II. Analiza potențialului turistic (potențialului turistic din teritoriu administrativ al localității, potențialul turistic din zonele limitrofe)

III. Stadiul actual de valorificare (formele de turism practicabile, structurile turistice, propuneri de dezvoltare)

Studiul privind valorificarea prin turism a unor elementelor din cultura, istoria și tradiția poporului român – 2000

I. Potențialul turistic al României (aspecte privind potențialul turistic al României, identificarea valorilor culturale, istorice si tradiționale în ansamblul obiectivelor turistice ale României)

II. Valorificarea unor elemente reprezentative din cadrul ofertei turistice românești (vestigii arheologice, monumente istorice și de arta religioasă, monumente de artă și arhitectură, muzee și ansambluri memoriale, etnografie si folclor)

III. Circuite turistice (traseu turistic național – firul cultural care leagă provinciile, valori etnofolclorice în Maramureș – Oaș, itinerar moldav, circuitul bisericilor saxone fortificate, Mărginimea Sibiului – realitate a spiritului creator, tezaur etnocultural din Țara Moților, inima Daciei, ținuturi din nordul Olteniei, meleaguri dobrogene)

Activități turistice de valorificare a patrimoniului cultural urban și rural – 2004

I. Conceptul și definiția patrimoniului cultural (definirea conceptului de patrimoniu cultural, structura patrimoniului cultural, valențe turistice ale patrimoniului cultural)

II. Activități turistice specifice patrimoniul cultural (experiența europeană în valorificarea turistică a patrimoniului cultural, patrimoniul cultural din mediul urban și rural – diferențe și contribuția în dezvoltarea activităților turistice, experiența activităților turistice din România în valorificarea patrimoniului cultural cu următoarele: patrimoniul cultural al orașelor, echiparea cu infrastructura turistică a centrelor urbane, patrimoniul cultural al satelor, evoluția și dezvoltarea structurilor turistice specifice mediului rural, aspecte esențiale ale transportului turistic, impactul de risc asupra activităților turistice)

Nu trebuie neglijate și finanțările nerambursabile venite de la Uniunea Europeană. România este una dintre puținele țări foste comuniste care a avut legături economice cu Uniunea Europeană încă dinainte de 1989. după 1990, parteneriatul UE-România s-a dezvoltat permanent, reflectând progresele României în procesul de democratizare a societății și de construire a unei economii de piață funcționale. România a semnat Acordul European în 1993, devenind astfel stat asociat la Uniunii Europene. În iunie 1995, România și-a depus oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce i-a conferit statului de stat candidat. Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a hotărât deschiderea negocierilor de aderare dintre România și Uniune. Deschiderea oficială a acestor negocieri a avut loc în februarie 2000, pe parcursul acelui an fiind deschise nouă capitole.

În calitate de stat candidat, România beneficiază anual din partea Uniunii Europene de o asistență financiară substanțială, care sprijină eforturile sale în pregătirea pentru aderare. Asistența Uniunii Europene este acordată în principal prin intermediul a trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD. În afară de acestea, mai multe programe comunitare sunt deschise participării României.

PHARE (Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei) are trei obiective principale:

consolidarea administrației publice și a instituțiilor din statele candidate pentru ca acestea să poată funcționa eficient în cadrul Uniunii (dezvoltare instituțională);

sprijinirea statelor candidate în efortul investițional de aliniere a activităților industriale și a infrastructurii la standardele UE (investiții pentru sprijinirea aplicării legislației comunitare);

promovarea coeziunii economice și sociale (investiții în sectoare-cheie pentru dezvoltarea regională);

ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession – Instrument pentru Politici Structurale de Pre-aderare) finanțează în perioada 2000-2006 proiecte de infrastructură în domeniul transporturilor și al protecției mediului.

Obiectivele ISPA sunt:

sprijinirea țărilor beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene;

extinderea și conectarea rețelelor de transport ale statelor beneficiare la cele trans-europene;

familiarizarea țărilor beneficiare cu politicile și procedurilor aplicate Fondurilor Structurale și de Coeziune ale Uniunii Europene;

În domeniul protecției mediului, ISPA se concentrează pe „investiții masive”legate de directivele de mediu a căror implementare solicită costuri foarte importante. Ele se referă la următoarele domenii: rezerva de apă potabilă, tratarea apelor reziduale, administrarea deșeurilor solide și a celor periculoase și, respectiv, poluarea aerului.

În domeniul transporturilor, ISPA acordă prioritate investițiilor legate de integrarea sistemului românesc în cel al Uniunii Europene și în rețelele trans-europene. De asemenea, se acordă prioritate îmbunătățirii legăturilor cu alte țări candidate, precum și eliminării lacunelor din sistemul național de transporturi. ISPA finanțează dezvoltarea căilor ferate, a șoselelor și a căilor de navigație.

SAPARD (Special Pre-Accession Programe for Agriculture and Rural Delopment – Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală) sprijină țările candidate în abordarea reformei structurale din sectorul agricol și din alte domenii legate de dezvoltare rurală, precum și în implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună.

România a identificat patru domenii prioritare care să fie finanțare în cadrul acestui program.

îmbunătățirea activităților de prelucrare și comercializare a produselor agricole și piscicole;

dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale;

dezvoltarea economiei rurale;

dezvoltarea resurselor umane;

În perioada 2000-2006, România primește anual 150 de milioane euro din bugetul Uniunii. La acestea se adaugă 50 de milioane euro/an din bugetul național. În cadrul programul se finanțează 11 măsuri:

Axa 1: Îmbunătățirea competitivității produselor agricole și piscicole prelucrare:

1.1. Îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole și piscicole;

1.2. Îmbunătățirea standardelor privind calitatea și controlul produselor de origine animală și vegetală și a standardelor privind securitatea alimentelor și protecția consumatorului.

Axa 2: Îmbunătățirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală și agricultură:

2.1. Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale;

2.2. Managementul resurselor de apă.

Axa 3: Dezvoltarea economiei rurale:

3.1. Investiții în exploatații agricole;

3.2. Înființarea de grupuri ale producătorilor agricoli;

3.3. Metode de producție agricolă care au în vedere protejarea mediului și conservarea mediului natural;

3.4. Diversificarea activităților economice;

3.5. Măsuri forestiere.

Axa 4: Dezvoltarea resurselor umane:

4.1. Îmbunătățirea pregătirii profesionale;

4.2. Asistență tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea și monitorizarea programului, precum și la campania de informare și publicitate.

Pentru turism este importantă axa 3.4. – Dezvoltarea și diversificarea activităților economice, sub denumirea de „turism în spațiul rural”. Bugetul total al acestei axe este 150,32 milioane euro (din care 112.74 milioane euro contribuția UE), iar solicitanții eligibili sunt: persoanele fizice, asociațiile familiale, asociațiile și grupurile de producători înregistrate, ONG-urile (numai pentru înființarea și dotarea cercurilor de mașini agricole) și societățile comerciale cu capital 100% privat. Valoarea unui proiect este între 5.000 și 200.000 de euro.

Programele comunitare reprezintă un set de programe adoptate de către Uniunea Europeană, pentru o perioadă de mai mulți ani, pentru a promova cooperarea între Statele Membre în diferite domenii specifice legate de politicile Uniunii. Destinate, în principiu, exclusiv Statelor Membre, aceste programe au fost deschis treptat participării țărilor candidate în scopul de a sprijini pregătirea acestora pentru aderare.

Un important program comunitar este „Cultura 2000”. Acesta contribuie la promovarea unui spațiu cultural pentru toate popoarele europene, caracterizat atât prin diversitate culturală, cât și printr-un patrimoniu cultural comun. Acest instrument financiar sprijină proiecte de cooperare în toate sectoarele artistice și culturale (artă dramatică, arte vizuale și plastice, literatură, patrimoniu, etc.). „Cultura 2000” încurajează creativitatea și mobilitatea, accesul publicului la cultură, diseminarea artei și a culturii, precum și dialogul intercultural. Programul are în vedere și promovarea rolului jucat de cultură în integrarea socială și dezvoltarea socio-economică. Bugetul este de 167 de milioane de euro pentru 2000-2004, cu suplimentare pentru 2004-2006.

Fiecare țară trebuie să contribuie din resursele proprii la bugetul general al fiecărui program la care participă. Finanțarea pe care aceasta o primește în cadrul acestor programe depinde de calitatea propunerilor de proiecte depuse de proprii solicitanți, care intră în concurență cu proiecte provenind din toate țările participante la program.

Capitolul VIII

Concluzii și propuneri

Maturizarea și schimbarea pieței turistice vor avea implicații majore în geografia călătoriei și turismului pe tot globul. Principalele trăsături ale turismului se vor schimba, vor apare noi destinații turistice, în timp ce vechile destinații vor intra în declin. Tipurile de turism practicate vor schimba impactul negativ al turismului în ariile destinație, iar planificarea activităților turistice va veni mai mult în întâmpinarea dorințelor turiștilor. Principala schimbare, chiar în viitorul apropiat, va fi echilibrarea impactului asupra mediului și al societății față de percepția câștigurilor economice.

În cadrul turismului cultural, handicapul dat de eficiența care e cea mai redusă dintre toate tipurile de turism, poate fi compensat de avantajul creat de faptul că cererea este însă stabilă, solidă și nu ține cont de modă (ca în cazul turismului balneo-climateric), iar în contextul mondializării, se poate considera că potențialul de extindere este imens.

Turismul cultural, prin conceptul de turism durabil, are o șansă a rezista o dată cu schimbările vremii, și de a se dezvolta.

Bucovina este „de aur”, așa cum susțin numeroase site-uri, o parte a țării unde se poate găsi și astăzi vie tradiția străveche… Este locul unde turismul de poate întoarce în timp…

Este adevărat că, brand-ul Bucovina este identificat cu mănăstirile de aici.

Dar turismul cultural nu înseamnă numai vizitarea mănăstirilor. Înseamnă mult mai mult, iar Bucovina este capabilă a oferit mult mai mult.

Încercări există… Se observă că, în jurul mănăstirilor, există tot felul de „expoziție” cu vânzare, de multe ori, ad-hoc organizate.

Am auzit undeva, la un seminar între ONG-uri privind finanțările externe, o idee ce mi s-a părut foarte interesant și nu imposibilă de realizat, cu ceva resurse atât materiale, cât și financiare. Ideea proiectului suna în felul următor:

„Un proiect demn de finanțat, în părerea mea, ar fi în domeniu Artizanat/Suveniruri, pe care l-aș amplasă în imediata apropiere a zone turistice sau obiectivului turistic, în care vor figura obiecte specifice zonei respective, care să sugere bogăția culturală, spirituală, etnografică, etc. a zonei, cu prezentare de legende, zicători, maxime, etc.

Vizitatorul va avea ocazia, practic, să facă un mini-tur cultural pe spațiu redus, pentru a înțelege mai bine specificul zonei. El poate fi „răsplătit”, pe lângă frumoasele suveniruri autentice și prin diferite diplome acordare onorific (ex.: diplomă de bucovinean, diplomă de maramureșean, diplomă de olar, etc.). De asemenea, el poate fi întâmpinat cu muzică tradițională sau o gustare ori o băutură specifică

Argumentul înființării acestui artizanat ar fi prezența în număr mare în zonele turistice de la noi din țară a comercianților ce oferă turiștilor doar kitch-uri (prezente aceleași în toate zonele), nesemnificative și neimpresionante estetic, ce diminuează din farmecul bogăției noastre culturale”.

Și, nu în ultimul rând, trebuie menționat că Uniunea Europeană și structurile specifice culturii din cadrul acesteia, punctează tot timpul necesitatea păstrării tradițiilor și obiceiurilor, ca făcând parte din autenticitatea și „semnătură” fiecărui popor.

Bibliografie

Alexandru, D., Negruț, S., Istrate, I. (1997) – Geografia turismului, Editura Academiei, București

Cândea, Melinda, Erdeli, George, Simon, Tamara, Peptenatu, Daniel (2003) – Potențialul turistic al României și amenajarea turistică a spațiului, Editura Universitară, București

Cocean, Pompei, Vlăsceanu, Gheorghe, Negoescu, Bebe (2002) – Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press, București

Dinu, Mihaela (2002) – Geografia turismului, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București

Efros, Vasile – Evaluarea potențialului turistic al Bucovinei cu oportunități de implementare în procesul didactic, Cod CNSIS: 222, Anii de finanțare 1999-2001

Gheorghilaș, A. (2004) – Turism urban și turism cultural, Editura Credis București

Glăvan, Vasile (2000) – Turismul în România, Editura Economică, București

Iacobescu, Mihai (2002) – Curs special – Istoria Bucovinei [note de curs], Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Iosep, Ioan (2005) – Curs – Potențialul turistic al României [note de curs], Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Mihail, Zamfira (1978) – Terminologia portului popular românesc în perspectiva etnolingvistică comparată sud-est europeană, Editura Academiei Republicii Socialiste România

Muntele I, Iațu, C. (2003) – Geografia Turismului, Editura Sedcom Libris Iași

Neacșu, N. (2000) – Turism și dezvoltare durabilă, Editura Expert, București

Nedelea, Alexandru (2003) – Politic de marketing în turism, Editura Economică București

Nichituș, Mircea – Municipiul Vatra Dornei, Editura Fundației Culturale „Alexandru Bogza”

Nistoreanu, Puiu, Dinu, Vasile, Nedelea, Alexandru (2004) – Producția și comercializarea serviciilor turistice, Editura Didactică și Pedagogică R. A., București

Oprea, Niculai (2004) – Suceava – cronică ilustrată, Editura Mușatinii, Suceava

Popp, N. (1972) – Cadrul natural al județului Suceava, în Comunicări și referate – geografice, Suceava

Raicu, Anda, Ogrinji, Mihai (2004) – România – Bucovina, Editura Ad Libri, București

Tomida, Ecaterina D. (1972) – Cusăturile și broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică București

* * * – Colecția Evenimentul

* * * – Colecția Momitorul de Suceava

* * * – Colecția Vacanțe și călătorii

* * * – Arta tradițională din Bucovina, Consiliul Județean Suceava, Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina Gura Humorului

* * * (1979) – Atlasul Etnografic al României, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Institutul de Cercetări Etnografice și Dialectologice, București

* * * (1999) – Festivalul Internațional de Folclor „Întâlniri bucovinene”, ediția a X-lea

* * * (2001) – Festivalul Internațional de Folclor „Întâlniri bucovinene”, ediția a XII-lea

* * * (2000) – Suceava – ghid, Editura Sedona, Suceava

Resurse web:

www.bilcosuceava.ro

www.bucovinaforum.ro

www.bucovinanaturism.ro

www.bucovinanet-ro

www.bucovinaro.ro

www.bucovinatourism.ro

www.bucowina.ro

www.campulungmoldovenesc.ro

www.cimec.ro

www.cimec.ro

www.costumes.ro

www.e-promo.ro

www.euro-info.ccir.ro

www.europa.eu.int

www.fundu-moldovei.ro

www.fundu-moldovei.ro

www.incdt.ro

www.inforeuropa.ro

www.itcnet.ro/mtr

www.muzeulastra.ro

www.muzeul-satului.ro

www.palidedor.ro

www.pdk.pila.pl

www.pensiunituristice.ro

www.ruraltourism.ro

www.suceava.ro