Potențialul turistic al minorităților din Dobrogea [302450]

[anonimizat], [anonimizat], lingvistice și religioase specifice. Regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România sunt: Transilvania,Banat,Bucovina și Dobrogea.

[anonimizat] a sezisat și academicianul Constantin Brătescu într-o inspirată expresie: ,,O Europă și o Asie în miniatură”

[anonimizat], [anonimizat], Dacia pontică și-a [anonimizat], legat prin alianță de capitala Ortodoxiei. [anonimizat], [anonimizat] l-[anonimizat] (1347-1386) a [anonimizat], Vladislav I, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a locuitoriloracesteia.

[anonimizat], învățătorul Grigore Dănescu afirmă că “populatiunea Constantei e [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]” .

[anonimizat] a cunoscut din timpuri străvechi coabitarea unor neamuri de cele mai diverse origini. Acest amestec etnic a favorizat în timp o apropiere specifică, o înțelegere mutuală ușor de recunoscut si apreciat.

[anonimizat], [anonimizat], muzee, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], tradiții culturale ale minorităților.

Compoziția etnică eterogena a regiunii și-a pus amprenta asupra diversității culturale a acesteia. [anonimizat] o individualizează față de celelalte regiuni.

Capitolul 1 – Turismul si principalele forme de turism din Roamnia

1.1. [anonimizat] „turism” provine din termenul englez „tour” (călătorie), sau „to tour”, „to make a tour” (a călători, a face o călătorie), [anonimizat] 1700, pentru a [anonimizat] – în special. [anonimizat] „tour“ (călătorie, plimbare, mișcare), fiind preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement. [anonimizat] „tournos“ și, respectiv, din cel latin „turnus“ și înseamnă tot călătorie în circuit. Din termenul „turism“ a derivat și cel de „turist“, adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcerea proprie. ( “[anonimizat]” – Conf.univ.dr. Puiu Nistoreanu )

[anonimizat], [anonimizat] 24 de ore și al cărei scop principal de călătorie este altul decât efecuarea unei activități renumerate la locul vizitat.

Prin această definiție, împreună cu normele elaborate recent de către Organizația Mondială a Turismului este numit turist „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței obișnuite pentru o perioadă mai mică de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat”. Sunt considerați turiști persoanele care: efectuează o călătorie de agrement , se deplasează în stațiunile balneo-climaterice în scopul tratamentului sau îmbunătățirii stării de sănătate, se deplasează în alte localitați în scopul de a participa sau de a asista la competiții sportive, călătoresc în scopuri profesionale, adică participă la conferințe internaționale, reuniuni științifice sau misiuni religioase etc., se deplasează în scopuri culturale.

În funcție de activitățile turistice se identifică umrătoarele forme de turism: intern (rezidenții unei țări călătoresc în propria țară), internațional receptor (vizitarea unei țări de către non-rezidenți), internațional emitent (rezidenții unei țări vizitează alte țări). Cele trei forme deprincipale se pot combina, rezultând astfel alte trei forme derivate de turism: interior (include turismul intern și pe cel receptor), național ( imbină turismul intern cu cel emițător) și internațional (include turismul receptor și emițător).

În anul 1963, Organizația Mondială a Turismului a propus clasificarea motivelor pentru care oamenii fac turism în șase grupe:

– timp liber, odihnă, vacanțe;

– vizite la rude și prieteni;

– afaceri, motive profesionale;

– tratament medical;

– pelerinaje și alte motivatii religioase;

– alte motive.

În 1968, Organizația Mondială a Turismului a propus o clasificare a turiștilor în trei categorii:

– turiștii propriu-ziși, care călătoresc de placere, în timpul lor liber;

– turiștii de afaceri (în această categorie se regăsesc toți cei care călătoresc din motive profesionale;

– alte categorii de turiști.

După durata sejurului pot fi identificate două categorii de vizitatori:

– excursioniștii (vizitatori de o zi, care nu înnoptează în locul vizitat)

– turiștii propriu-ziși (vizitatorii care stau cel puțin o noapte în locul vizitat).

Turismul evoluează sub influența unui număr mare de factori, care acționează în mod global sau parțial, asupra unei forme sau componente a activității turistice. Factorii respectivi participă în diferite proporții la determinarea fenomenului turistic, în funcție de conținutul lor specific, de momentul și locul impactului. Creșterea economică, oferta turistică, evoluția demografică și timpul liber, reprezintă unii dintre cei mai importanți factori ai evoluției turismului.

Acești factori de influență trebuiesc structurați în categorii relative omogene. Există multiple modalități de clasificare a determinanților turismului, precum și de evaluare a mărimii și sensului acțiunii acestora.

Una dintre cele mai importante clasificări se realizează dupa criteriul conținutului sau naturii factorilor determinanti, distingându-se următoarele categorii:

– factori economici (veniturile populației, oferta turistică, prețurile și tarifele produselor turistice etc.);

– factori tehnici (mijloace de transport, dotările tehnice ale structurilor de cazare, dotările tehnice ale agențiilor de turism etc.);

– factori sociali (procesul de urbanizare, timpul liber, preferințele pentru anumite destinații sau produse turistice, etc.)

– factori demografici (evoluția populației, modificarea duratei medii a vieții, structura populației pe vârste, pe categorii socio-profesionale sau pe alte criterii);

– factori psihologici, educativi și de civilizație (nivelul de instruire, dorința de cunoaștere, de cultură, temperamentul indivizilor etc);

– factori naturali (așezarea geografică a obiectivelor,relieful,clima,elemente ale florei și faunei, etc);

– factori organizatorici și politici (regimul vizelor, formalitățile de frontieră, facilități acordate turismului organizat, varietatea tipologică a aranjamentelor turistice, etc.).

După criteriul duratei acțiunii lor în timp, factorii pot fi:

– cu acțiune permanentă (sau de durată) : mărirea perioadei timpului liber, modificările veniturilor populației, mișcarea demografică, etc.);

– sezonieri (cu acțiune ciclică): succesiunea anotimpurilor, structura anului școlar/univeristar, activitățile agricole, etc.

– conjuncturali (accidentali) : condițiile meteorologice, crizele economice, catastrofele naturale, atacurile teroriste, etc.).

Factorii ce influențează turismul pot fi grupați în funcție de importanța lor în determinarea fenomenului turistic în:

– factori primari – oferta turistică, veniturile populației, schimbările demografice, prețurile produselor turistice, timpul liber;

– factori secundari – complexitatea formalităților de viză și control la frontieră, acordarea unor facilități, climatul internațional sau regional, etc.)

În funcție de direcția de acțiune a factorilor, aceștia pot fi împărtiți în:

a) factori exogeni

– ce cuprind elemente de ordin mai general, din afara ofertei turismului și care stimulează sau, dimpotrivă, împiedică dezvoltarea acestuia

– dintre acesti factori amintim: evoluția demografică, evoluția veniturilor populației, creșterea gradului de urbanizare, sporirea mobilității populației,etc.

– factori endogeni

– se referă la modificările din conținutul activității turistice: diversificarea gamei de produse și servicii oferite, nivelul tarifelor practicate și acordarea unor facilitati, dotarea cu forța de muncă, nivelul de pregatire al personalului, etc.

·        O altă clasificare se poate face în funcție de orientarea influenței factorilor asupra celor doua categorii corelative ale pieței. Confrom acestui criteriu, exista:

– factori ai cererii turistice: venituri, timp liber, grad de urbanizare;

– factori ai ofertei turistice: diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor, condițiile naturale, baza tehnico-materiala;

– factori ai confruntării dintre cerere și oferta: calitatea infrastructurii, calitatea și diversitatea ofertei agenșiilor de voiaj, cadrul legislativ, etc.

În funcție de o serie de criterii de abordare a modalității de petrecere a timpului liber se pot surprinde și analiza categorii diferite de turism, cu individualizare în tipuri și forme.

Tipul de turism definește fenomenul și apare ca o sumă de însușiri fundamentale ce se intercondiționează pe un anumit spațiu, într-o perioadă de timp determinată. Tipurile se stabilesc pe baza unor criterii (motivația individului, scop, destinație etc.), au caracter istoric, nu dispar prin substituire cu altele decât în cazuri de excepție și pentru o perioadă determinată (Susan, 1980).

În literatura de specialitate există numeroase încercări de a defini și clasifica turismul și activitățile turistice, dar se poate afirma că tipurile de turism reprezintă conținutul, în timp ce formele de turism reflectă caracteristicile desfășurării turismului, structura mediului care le-a generat, adică structura societății omenești, modalitățile de acoperire a motivațiilor și posibilitățile tehnico – economice de procesare a fenomenului turistic. (Hunziker și Krapf, 1941; Swizewski și Oancea, 1976; Boniface și Cooper, 1994 etc.)

Poser amintea în 1939 ca tipuri de turism: turismul de recreere vara, de sporturi de iarnă, de tratament, de recreere la distanță scurtă și de transit.

În 1976, în România, Swizewski C. și Oancea D. prezintă următoarele tipuri de turism

– structurale (montan, sportiv, cultural, comercial)

– dinamice (de circulație, de tranzit și drumeție)

– staționare (cu sejur scurt, mediu sau lung).

Turism de recreere și agrement, de îngrijire a sănătății (balnear sau curativ), cultural, social, educațional, de afaceri sunt și ele tipuri de turism menționate în literature de specialitate. Se pot practica mai multe tipuri de turism pe același spațiu geografic în funcție de resursele de care dispune spațiul respectiv.

Turismul de recreere și agrement valorifică calitățile estetice, de mare atractivitate ale peisajelor naturale, scopul principal al turismului de recreere fiind schimbarea peisajului. El are, în România, caracter sezonier, cu două vârfuri ale cererii turistice în cele două sezoane extreme. Durata este variabilă, predominând turismul de durată scurtă (week-end) sau de durată medie. Se efectuează la distanțe diferite, în funcție de posibilitățile materiale ale turiștilor și este practicat de turiști proveniți din cele mai diferite clase și medii sociale și de toate grupele de vârstă.

Turismul de îngrijire a sănătății (balnear) este considerat cel mai vechi tip de turism,care necesită o infrastructură specializată și dotări speciale, un personal calificat și prezența obligatorie a unor elemente de potențial balnear (ape minerale și/sau termale, mofete, nămoluri, aerosoli, saline etc.). Datorită amenajărilor existente se poate practica pe tot parcursul anului, polarizând, în general, persoanele vârstnice, dar și adulte, numărul acestora fiind mai redus, condiționat de capacitatea de cazare și posibilitățile de tratament ale stațiunilor.

Turismul cultural este generat de obiective turistice aparținând patrimoniului cultural, concentrate cu precădere în orașele mari ale țării. Specificul acestui tip de turism este dat de faptul că se adresează anumitor categorii ale populației (elevi, studenți, intelectuali); atrage populația urbană și populația rurală; durata este limitată la un timp scurt sau mediu; se desfășoară pe distanțe variabile, în funcție de cererea și poziția spațială a obiectivului turistic. Acest tip de turism este practicat frecvent de turiștii aflați în tranzit, care nu utilizează prea mult infrastructura turistică. (Dinu Mihaela, 2003, pg.256). El cuprinde și călătoriile și participările la festivaluri de artă, răspunzând motivației de cunoaștere, contactării marilor galerii sau colecții etc.

Turismul social este destinat celor cu venituri modeste și celor care beneficiază de sistemul asigurărilor sociale, prin care este subvenționat costul unor produse turistice. La ultima întrunire a Adunării Generale și a Congresului B.I.T.S. (Biroul Internațional al Turismului Social) de la Montreal, din 9 – 15 septembrie 1996, tema principală dezbătută a fost turismul social, care a demonstrat că acesta este forma cea mai accesibilă pentru cele mai largi segmente de turiști, care se adresează mai ales familiilor cu copii, cu venituri modeste, persoanelor de vârsta a treia, tinerilor cuprinși în diferite forme de învățământ, sau aflați în primii ani de activitate profesională, persoanelor cu handicap sau nevoi speciale.

Turismul educațional cuprinde activitățile turistice organizate în scopuri educative, în general pentru grupa de vârstă tânără, aflată la vârsta la care trebuie să învețe (elevi, studenți). Turismul are însă o latură educativă la orice vârstă ți pentru toate categoriile de turiști.

Turismul pentru cumpărături (shopping) se practică, în special, în regiunile transfrontaliere și cele turistice renumite, în marile orașe cu galerii și centre comerciale, în magazine mici, renumite pentru anumite produse și chiar la comercianții ambulanți. A luat un avânt deosebit după 1990, fiind un tip de turism nou în cazul României.

1.2 Formele principale de turism din România

Valorificarea peisajelor naturale și a bunurilor culturale reprezintă un proces istoric îndelungat, prin care, treptat, resursele și obiectivele de interes major, cu valoare excepțională, au fost puse în evidență prin diverse forme de turism. Astfel, primele resurse puse în valoare au fost cele montane (pentru recreere și odihnă), urmate de cele balneare sau litorale, fapt demonstrat și de vechimea unor stațiuni turistice. Ulterior au fost create condiții pentru valorificarea unor bunuri culturale, prin înființarea primelor muzee și colecții particulare. Tot mai mult mănăstirile și bisericile cu obiecte de cult deosebite devin puncte importante de atracție turistică.

Turismul românesc poate fi gândit prin prisma celor trei componente naturale de bază – Carpații, Dunărea și Mare Neagră, la care se adaugă și componenta culturală – axată îndeosebi pe latura religioasă, etnografică și muzeală, dar și varietatea potențialului balnear.

Astfel, în România au apărut și s-au dezvoltat, în timp și spațiu, forme de turism tradiționale, clasice, reprezentate prin: turismul montan, litoral, balnear, cultural–itinerant, cu evoluția ulterioară a unor subforme specifice.

a) Turismul montan se justifică prin rolul Carpaților în dezvoltarea fenomenului turistic, și include o mare diversitate de subforme care beneficiază de un climat moderat, caracterizat prin confort termic, viscole puține, frecvența foarte redusă a avalanșelor, o persistență a stratului de zăpadă de până la 180 – 200 zile/an, elemente favorizante pentru practicarea alpinismului, drumeției, sporturilor de iarnă, speoturismului, balneo și climatoterapiei.

Turismul pentru sporturi de iarnă se bazează pe existența unui domeniu schiabil. Practicarea schiului de agrement și sportiv a generat acest tip de turism, favorizat de altitudinile de peste 1000-1500 m, durata mare a stratului de zăpadă, grosimea acestuia, orientarea spre nord a pârtiilor de schi etc. În țara noastră domeniul schiabil însumează o suprafață de 374,3 hectare, cu 71 pârtii de schi alpin cu o lungime 91,0 km, concentrate în 16 județe și 20 de masive montane. Peste 50% din domeniul schiabil se află situat în județele Brașov, Prahova, Dâmbovița, în masivele montane Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, CIăbucetele Predealul, Munții Baiului (unde se găsesc și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal, cele mai cunoscute și solicitate de turiștii amatori de sporturi de iarnă).

Alte stațiuni din județele Hunedoara, Sibiu, Caraș-Severin, Suceava și Maramureș au dotări modeste și ponderi foarte slabe în cererea turistică. La noi în țară pârtiile sunt amenajate pentru schi alpin, și nu există amenajări pentru schi nordic. Doar un număr de 19 pârtii corespund parametrilor ceruți de organizarea unor concursuri internaționale.

Acest tip de turism are traditie in Romania. Primele cabane au fost construite la sfarsitul secolului XIX in Muntii Fagarasi (Bucegi, Cindrel). Turismul de munte s-a dezvoltat mult, fiind amenajata o baza materiala deosebita, unitati de cazare (hoteluri, vile, campinguri, cabane etc.), unitati de alimentatie, baze de agrement, partii de schi (aproximativ 80 km), mijloace de transport prin cablu (aproximativ 60 km de telecabine, telescaune, teleschiuri).

b) Turismul balnear are cea mai bună reprezentare în teritoriu, ca urmare a bogăției de resurse balneare. Primii care au valorificat proprietatile terapeutice ale apelor minerale Geoagiu-Bai si Herculane au fost dacii si romanii.

Prin stațiuni sunt valorificate aproape toate tipurile de ape minerale, mofetele, nămolurile organice și anorganice, climatul salinelor și calitățile terapeutice ale litoralului și bioclimatelor de munte și marin, cu rol deosebit în profilaxia și terapeutica diverselor maladii, ca și pentru întreținere.

Calitatea rezervelor omologate pentru resursele hidrominerale situează România între primele țări din Europa, pe teritoriul românesc concentrându-se circa 1/3 din resursele balneare europene. Dintr-un total de 160 stațiuni balneare și de circa 400 localități și puncte balneare doar un număr de 25 sunt de interes național, celelalte având un rol mai redus pe piața turistică internă și europeană. Cele mai cunoscute sunt: Covasna, Tușnad, Călimănești, Olănești, Buziaș, Sinaia, 1 Mai, Băile Felix, Neptun, Eforie Nord ș.a. Un număr de 7 stațiuni sunt cunoscute și pe piața turistică internațională: Băile Herculane, Băile Felix, Călimănești-Căciulata, Covasna, Băile Tușnad, Slănic Moldova, Vatra Domei. La nivel național stațiunile balneare dispun de circa 16% din capacitatea de cazare și aproape 6% din cererea turistică internațională.

c) Turismul de litoral se sprijină pe linia țărmului marin, extinsă pe o lungime de 245 km; între Sulina și Capul Midia cu relief jos, iar între Capul Midia – Vama Veche cu un relief înalt, de tip faleză. Funcția turistică a litoralului este dată de cele 15 stațiuni turistice cu factorii de cură marină care răspund unui evantai larg de motivații turistice: odihnă și recreere, cură balneară complexă (profilatică, terapeutică, recuperatorie), agrement nautic și sportiv etc. Unele stațiuni și-au diversificat oferta turistică prin tratamente balneare (Mangalia, Eforie Nord, Neptun) sau practicarea unor forme de turism specifice – turismul pentru tineret la Costinești, tabere pentru copii la Năvodari.

Acesta deține aproximativ 42 % din totalitatea capacității de cazare și doar 8% din cererea turistică internațională, prezentând un nivel calitativ redus și o gamă limitată de dotări și amenajări pentru agrement, fapt ce necesită reabilitarea și modernizarea litoralului românesc și alinierea sa la nivelul calităților al ofertelor de litoral din țările europene, ridicarea calitativă a amenajărilor existente pentru agrement și petrecerea timpului liber și crearea de noi zone și forme de agrement: nautism, scufundări, croaziere, sporturi nautice etc.

Dat fiind faptul că în ultimii ani pe litoral se înregistrează un ritm ridicat de investiții directe în noi structuri turistice s-au aprobat mai multe norme care să reglementeze aceste activități.

Desi activitatea turistica din aceasta zona se caracterizeaza printr-o sezonalitate puternica, turismul de litoral este considerat cea mai importanta forma de turism din Romania.

d) Turismul cultural-itinerant are mai multe subtipuri, în funcție de categoriile principale de obiective: culturale, istorice, religioase, etnografice, arheologice etc. și se axează, mai ales, pe un număr foarte mare de elemente de patrimoniu, dar care nu au fost valorificate la același nivel. La o analiză mai atentă se constată o mai mare concentrare a bunurilor culturale cu valență turistic ă în județele Brașov, Maramureș, Suceava, Neamț, Vrancea, Sibiu, Vâlcea, Hunedoara, Alba, Bihor, Cluj unde alături de valori ale patrimoniul românesc se regăsesc obiective ce aparțin minorităților etnice.

Romania are un patrimoniu cultural-istoric si etnofolcloric de mare valoare si atractivitate turistica. Exista peste 680 valori de patrimoniu cultural de interes national si international, intre care se remarca: biserici si ansambluri manastiresti, monumente si ansambluri de arhitectura si de arta, ansambluri arhitecturale urbane, centre istorice si situri arheologice, din care o parte s-au constituit ca valori ale Patrimoniului Universal sub egida UNESCO (bisericile fortificate, bisericile cu fresce exterioare, cetatile dacice, cetatea Sighisoara etc.).
       Tezaurul etnografic si folcloric romanesc este de asemenea de mare originalitate, fiind reprezentat prin: arhitectura specifica satelor din provinciile istorice romanesti; bisericile de lemn din Maramures si Salaj; prelucrarea lemnului; portul popular; arta decorarii; manifestari etnoculturale si religioase traditionale; targuri si expozitii muzeale etnografice in aer liber sau pavilioane expozitionale etc.

Cele mai numeroase atracții turistice sunt concentrate în domeniul religios unde se remarcă numărul mare de biserici, catedrale, sinagogi, mănăstiri,apartinand atat culturii romanesti cat si a celor minoritare.
Aceasta forma de turism este sustinuta de o capacitate de cazare care reprezinta 12,9% din totalul locurilor existente la nivelul intregii tari, in ultimii ani inregistrandu-se o diminuare a acesteia, ca urmare a schimbarii destinatiilor unor unitati de cazare. Numarul turistilor straini in turismul cultural religios a crescut cu 28,5%.
       Aspectele problematice cu care se confrunta acest tip de turism sunt legate de infrastructura de acces la siturile arheologice, monumentele de arhitectura invechita si insuficienta, lipsa spatiilor de parcare dotate cu puncte de informare si promovare a obiectivului cultural, lipsa punctelor de belvedere pentru fortificatii, cetati medievale, biserici, monumente istorice si manastiri, lipsa spatiilor speciale de campare pentru turismul de pelerinaj.

e) Turismul urban este o formă mai nouă de turism, axată pe centrele istorice vechi. Multe dintre orașele românești au apărut și dezvoltat în timp și spațiu pe vechi vetre de locuire umană. În decursul secolelor de evoluție istorică, socială și culturală multe orașe au păstrat mărturii de civilizație și viață spirituală. Dezvoltarea funcției turistice, la nivelul marilor orașe, este legată de calitatea managementului urban care fac din gospodărirea localităților un scop pentru ameliorarea aspectelor estetice și ambientale, de ridicare a confortului de locuire. Aceasta pentru că serviciile edilitare și de transporturi trebuiesc foarte bine organizate, la un înalt nivel calitativ. Este necesar ca serviciile turistice să fie diversificate pentru segmente largi de turiști, iar instituțiile culturale și muzeale, monumentele de arhitectură să se găsească în forme de conservare și funcționare optimă. În marile orașe, turiști sunt atrași de centrele istorice vechi, de prezența unor mari magazine și unități comerciale, de parcurile de distracții, de existența unor unități medicale axate pe estetica facială și corporală, pe participarea la importante manifestări culturale și științifice sau pe derularea unor afaceri.

Din cele 265 de orașe existente în România, doar 26 de localități urbane au o funcție turistică mai dezvoltată. Principalele orașe românești care își pot dezvolta o funcție turistică în continuare sunt următoarele: București, Suceava, Iași, Constanța, Brașov, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Bistrița, Târgu Mureș, Cluj, Arad, Oradea, Baia Mare, Timișoara, Drobeta-Turnu Severin ș.a.

f) Turismul rural în România se practică „din totdeauna" (V. Glăvan, 1995), dar se practică „spontan, întâmplător și neorganizat" și se materializează prin cazarea vizitatorilor ocazionali ai unei așezări rurale la cetățeni (fenomenul se înregistrează din anii 1920-1930). Primele începuturi de a trece la un turism rural organizat s-a făcut în 1972

Popularitatea turismului rural a crescut in ultimii ani. De la initiative cu caracter individual s-a ajuns la o adevarata alternativa de petrecere a timpului liber. Motivul dezvoltarii turismului in mediul rural este constientizarea, de catre micii agricultori, a necesitatii diversificarii activitatii atat in cadrul fermei agricole, cat si in afara acesteia, prin angrenarea in silvicultura, turism sau apeland la anumite activitati pe timp determinat, in interiorul economiei locale.

Agroturismul reprezinta un produs integrat al turismului rural, o forma particulara a acestuia, care se referă la totalitatea serviciilor turistice practicate și legate în mod direct de gospodaria țărănească. Acesta vizează activitatea de găzduire și petrecere a timpului în gospodăria țărănească împreună cu gazdele, oferirea serviciilor de cazare, masă și agrement in cadrul gospodăriei și în strânsă legătură cu aceasta. Agroturismul trebuie inteles ca un pachet de servicii socio-culturale, sportive si activitati specifice mediului geografic puse la dispozitia turistului, avand in vedere ca acestea sa se desfasoare in conditiile unor investitii individuale si de conservare a naturii, in spatiul rural.

g) Ecoturismul este forma de turism ce are ca prioritate conservarea naturii. Romania detine in prezent 12 parcuri nationale cu o suprafata totala de 306,989 ha, 14 parcuri naturale cu o suprafata de 772,128 ha. Suprafata totala a parcurilor nationale, parcurilor naturale si rezervatiilor biosferei este de 1.655.333 ha (121.779 ha – suprafta maritima), ceea ce reprezinta 6,43 % din suprafata terestra a tarii. Acestea sunt grupate astfel: 12 parcuri nationale (306,989 ha), 14 parcuri naturale ( 772,128 ha), rezervatia Biosfera Delta Dunarii ( 576,216 ha). In afara parcurilor nationale, parcurilor naturale si rezervatiilor biosferei exista circa 800 de rezervatii stiintifice, monumente ale naturii si rezervatii naturale a caror suprafata totala nu a fost inca determinata insa este estimata la aproximativ 169.000 hectare. Prin urmare suprafata terestra a ariilor naturale protejate acopera 7,14% din suprafata terestra a tarii la finele anului 2004.

h) Turismul religios consta in pelerinajele credinciosilor la lacasurile de cult, considerate sfinte de diferite religii. In aceeasi masura, marile sarbatori de cult, hramurile manastirilor si bisericilor atrag, in perioada sarbatorilor religioase traditionale, un numar considerabil de pelerini.

Potentialul turistic pentru aceasta forma de turism in Romania este reprezentat de: monumentele de cult care adapostesc ramasite pamantesti ale unor sfinti (mormantul Sfintei Paraschiva la Iasi) sau martiri ( osemintele primilor patru martiri crestini romani de la manastirea Cocos din nordul Dobrogei); sanctuarul dacic de la Sarmisegetuza Dacica din Muntii Orastiei; bunuri cultural – religioase, cum ar fi manastirile din Bucovina cu biserici ai caror pereti sunt pictati la exterior, manastirile din Oltenia sau Moldova, bisericile fortificate din Transilvania, catedralele catolice ( Sumuleu, Ditrau, Cluj Napoca, Brasov); destinatiile religioase unde au loc manifestari religioase, cum ar fi: sarbatorile legate de Craciun si sfarsitul anului in zona Maramures, cu dansurile populare, Bucovina.

Capitolul 2 – Dobrogea

2.1. Particularitățile Dobrogei

Dobrogea este un teritoriu istoric si geografic care face parte din teritoriul Romaniei si cel al Bulgariei, intre Dunare si Marea Neagra. In trecut, era cunoscuta sub numele de Dacia Pontica, sau Scitia Minor. Pe teritoriul Romaniei de astazi, Dobrogea contine doua judete, Tulcea si Constanta, iar in Bulgaria, Dobrici si Silistra. (fig.1, Anexa 1)

Situata în partea sud-estica a României, provincia istorica Dobrogea reprezinta una din cele mai caracteristice regiuni extracarpatice, foarte variata în privinta reliefului si geologiei, dar si a microclimei, hidrografiei, florei si faunei.

Principalele orașe sunt, în nord: Constanța, Tulcea, Medgidia și Mangalia, la care se adaugă stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoralul românesc: Mamaia, Eforie, Costinești și stațiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-est Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO. În sud, în Bulgaria, principalele orașe sunt Dobrici, Silistra, Turtucaia și Cavarna, iar situri turistice sunt stațiunile Albena, Balcic, Șabla, precum și cetatea medievală de pe capul Caliacra.

Din punct de vedere geomorfologic, Dobrogea se separa trei unitati mari – Dobrogea de Nord, Dobrogea Centrala, Dobrogea de Sud, fiecare cu mai multe subunitati.

a) Dobrogea de Nord:

Este incadrata de Lunca Dunarii in vest si nord care are usoare patrunderi in depresiuni; in est limita trece pe la Zebil-Enisala (ocolind Lacul Babadag), Jurilovca-Ceamurlia; in sud, urmeaza aliniamentul Peceneaga-Camena.

Relieful, initial erodat, a fost reinaltat mai mult in jumatatea de vest si fragmentat intens in pliocen superior-cuaternar. Evolutia pliocen superior-cuaternara pe un fond petrografic divers a dus la individualizarea de pedimente. Are inaltimile cele mai mari din Dobrogea, fragmentarea cea mai bogata si asocierile cele mai diverse ale declivitatii. Este regiunea ce mai bine impadurita din Dobrogea (paduri de gorun, tei, carpen).

In Dobrogea de Nord exista urmatoarele subunitati:

Muntii Macin. Sunt incadrati de Dunare in vest si nord si de Culoarul Luncavita-Lozova in est; are cele mai mari inaltimi (patru varfuri peste 400 m). Este alcatuit din formatiuni paleozoice, cu desfasurare in NV-SE, care s-au reflectat in relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (creste pe cuartite in pozitie aproape verticala; mase de grohotisuri), scoarta de alterare groasa si culmi rotunjite (pe granite). Se separa in sectorul central – Culmea Pricopan (cea mai inalta si omogena, cu relief rezidual, cu exploatari de granite si cuartite), Dealul Megina-Priopcea (vest) si Dealul Boclugea (est) in care se intercaleaza vai longitudinale sau depresiuni (Jijila, Greci, Cerna-Mircea Voda in vest si Luncavita, Taita superioara in est).

Podisul Niculitel. Se desfasoara intre vaile Dunarea (N), Telita (E) – contactul cu Depresiunea Nalbant (pe aliniamentul Posta-Nalbant-Nicolae Balcescu); Valea Taitei (S), vaile Lazovei si Luncavitei (V). Este alcatuit din roci vulcanice (diabaze, porfire, cateva iviri de granite) si roci sedimentare triasice (calcare si gresii) cuprinse in mai multe cute orientate NV-SE si N-S. Inaltimile scad spre est si sud; catre nord se termina brusc. Vaile principale Telita, Taita sunt in buna masura axate pe linii tectonice. Spre ele se desfasoara numeroase vai scurte ale caror obarsii corespund unor mici bazinete depresionare. Este o zona inca bine impadurita in care circulatia se realizeaza prin culoarele din lungul vailor principale. Pe versantul nordic se afla podgoria Niculitel-Sarica.

Dealurile Tulcei ocupa jumatatea nord-estica a Dobrogei de Nord. In alcatuirea lor se impune o culme de peste 40 km desfasurata de la vest la est, cu o inaltime medie de 80-120 m, dar in lungul careia se ridica mai multe varfuri rotunjite la peste 180 m altitudine. Din aceasta culme, care se termina spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte taiate in loess), se desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor care coboara spre zonele joase depresionare (Nalbant, Agighiol). Fizionomia reliefului este o reflectare a conditiilor structurale (diabaze si porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de pediment si de inselberguri.

Peste 90% sunt terenuri de cultura si pasuni; padurea se afla doar in cateva locuri (in nord si vest predomina gorunul). In sectorul nordic sunt principalele suprafete cu livezi si vita de vie, pe cand la sud terenuri cerealiere (indeosebi porumbul).

Podisul Babadag se desfasoara in sudul Dobrigei de Nord de la Dunare la Lacul Razim. Limita de nord o formeaza sudul Depresiunii Nalbant si culoarul Taita-Mircea Voda, iar la sud culoarul vailor Aiorman-Slava Rusa. Geologic reprezinta un sinclinoriu cu numeroase cute secundare de care se leaga forme de relief structurale (linii de cueste). Prezenta rocilor calcaroase a favorizat dezvoltarea reliefului carstic; aici exista inselberguri si pedimente, iar in lungul vailor depresiuni de eroziune diferentiale. Cele mai extinse sunt Dorobantu (V), Babadag (E) si cele de pe Slava. Inaltimile scad de la vest (ating 400 m in Dealul Atmagea) spre SE (30-40 m la capul Dolojman deasupra Razelmului). Padurile cu stejar brumariu, carpen, tei ocupa areale mai largi in centru si nord-vest; la exterior silvostepa a fost inlocuita cu intinse areale de culturi agricole.

b) Dobrogea Centrala (podisul Dobrogei Centrale)

Se desfasoara pe aria sisturilor verzi, deci intre aliniamentele faliilor Peceneaga-Camena (culoarul vailor Aiorman-Slava Rusa) si Topalu-Tasaul in sud. Ultima are contur usor neregulat cu patrunderi in bazinetele de la obarsia generatiei de vai ce apartin de bazinul Carasu.

Structural, peste sisturile verzi urmeaza discordant formatiuni jurasice (calcare si conglomerate calcaroase) la care s-a putut reconstitui alcatuirea de tip recife, apoi depozite loessoide si loessuri.

In peisajul morfologic se impun cinci aspecte: podurile largi tipice regiunilor de podis care coboara de la 250-300 m (in sectorul central-nordic) la sub 100 m (spre sud, sud-vest si sud-est) paralel cu cresterea in latime si micsorarea gradului de fragmentare; desfasurarea radiara a vailor care se orienteaza spre mare, Dunare sau Casimcea si care au obarsii largi (adesea sub forma de bazinete depresionare de contact), un curs mijlociu adancit si unul inferior larg, puternic aluvionat; prezenta martorilor de eroziune (frecvent de natura calcaroasa) care apar ca inselberguri flancate de pedimente; treptele de langa Dunare, mare si din bazinul Casimcei interpretate ca nivele de eroziune; relieful carstic din sectorul Topalu-Stupina si din bazinul inferior al raului Casimcea. Continentalismul climatului se transpune in desfasurarea in nord a silvostepei, iar in centru si sud a stepei, amandoua fiind destelenite in cea mai mare parte la sfarsitul secolului XIX.

Cea mai mare parte din teritoriu este inclus la Podisul Casimcei, care are altitudinile cele mai mari, coborand de la 300 m (N) la sub 250 m (sud); relieful corespunde pediplenei ce taie sisturile verzi; este strabatut pe centru de Casimcea; relief carstic, in sud, in calcare jurasice; pe contactele petrografice s-au individualizat bazinete depresionare cu margini glacisate; in nord, exista palcuri de padure, in centru silvostepa si in sud stepa; folosinta agricola si slaba populare.

La vest se afla Podisul Daeni-Harsova sau Garliciu cu o latime in jur de 10-15 km, cu relief in doua trepte (la 30 m si 65 m) considerate terase de abraziune (I. Radulescu, 1965) si pedimente; asezari la contactul cu Lunca Dunarii si pe vaile principale; peisaj agricol dominant.

In est se gaseste Podisul Istriei, care este alcatuit din doua trepte joase (pedimente); aflat in aria de influenta a Marii Negre. Peisajul de stepa a fost in mare parte inlocuit de cel agricol. Exista areale mici cu soluri si vegetatie de saratura sau cu exces de umiditate.

c) Dobrogea de Sud

Se desfasoara la sud de aliniamentul faliei Topalu-Tasaul. Structural, se suprapune platformei Dobrogei de Sud in care peste cristalinul proterozoic mai importante sunt calcarele cretacice si sarmatiene, iar la suprafata mantia de loess. Miscarile neotectonice cuaternare au ridicat sectorul sud-vestic mai mult, determinand inaltimile actuale (150-200 m), caracterul antecedent al majoritatii vailor dunarene si indirect fragmentarea mai accentuata a acestui sector.

In relief se impun, pe de o parte, interfluviile plate, cu inaltimi de zeci de kilometri in centru si care cad altimetric mai lin spre nord si est si brusc catre nord-vest si vest. Al doilea aspect il introduc vaile care sunt evazate la obarsii si care in aval se adancesc treptat (cele mari creeaza un fel de canioane in loess si in placa de calcar) si se largesc capatand uneori si caracter depresionar. Versantii la vaile mari se termina prin glacisuri.

In Dobrogea de Sud, cumpana de ape cu desfasurare nord-sud se afla la 8-10 km de tarm urmarind un sir de inaltimi joase (sub 100 m). Fata de aceasta, reteaua de rauri cu regim net intermitent se desfasoara spre vest, nord-vest si est. Cele care ajung la Dunare se termina in limanuri fluviale, iar cele dinspre mare in lagune sau limanuri fluvio-maritime.

Dinamica actuala este diferita. In SV (Podisul Oltinei) eroziunea torentiala se imbina cu sufoziunea, tasarea, alunecarile, spalarea areolara; in est precumpanesc procesele marine la care se adauga tasarea; in centru mai importante sunt siroirea, spalarea in suprafata, tasarile si procesele carstice.

Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; doar in SV exista un areal mai larg de paduri de cvercinee.

Interventia antropica a avut un rol deosebit tn modificarea peisajului natural (destelenirea stepei si silvostepei; indiguiri, desecari, irigari, cariere).

Se imparte in Podisul Medgidia (in nord), Podisul Oltinei (SV), Podisul Cobadin (centru) si Podisul Mangaliei (E).

Podisul Medgidiei are cea mai mare desfasurare (de la Dunare la mare) situandu-se la 80-100 m, cu relief de podis in nord si de boturi de deal spre Dunare si valea Carasu; grosimea mare a loessului favorizeaza procese de sufoziune, tasare, iar pe versantii vailor principale siroire si torentialitate, surparii; valea Carasu careiil strabate de la est (la 4 km de mare ) la vest, este larga, peisajul natural fiind aproape in intregime schimbat (culturi cerealiere, viticole, pomicole; canalul si sistemul de irigatii); este o unitate bine populata cu asezari mari si economie cu caracter complex.

Podisul Oltinei, afalt in sud-vestul Dobrogei, are altitudinile cele mai mari (peste 180 m); este fragmentat de vai inguste orientate SE-NV; se deschid catre Dunare unde raurile (care in amonte sunt seci), in spatele unor baraje de aluviuni dunarene, au dat limanuri; relief de platouri pe calcare sarmatiene si loess.

Podisul Cobadin, situat in sectorul central-sudic, are altitudini de 150-180 m, relief de platouri pe calcare sarmatiene separate de vai seci; exista un relief carstic variat (multe forme fosilizate; la suprafata depresiuni carstice – Negru Voda); o regiune agricola importanta.

Podisul Mangaliei, cunoscut in unele lucrari geografice sub numele de Litoralul de la Sud de Constanta, este o unitate joasa (sub 50 m) in care se impun platourile pe calcare sarmatiene si loess, vai scurte care se termina in limanuri fluvio-maritime, faleze si plaje inguste. Influenta marii in caracteristicile climatice este determinanta. Peisajul natural de stepa a fost aproape in intregime schimbat cu unul agricol diversificat (culturi cerealiere, vii, livezi de piersici). Exista multe asezari insirate in vecinatatea tarmului cu economie mixta. Se impun Constanta, Mangalia si statiunile balneoclimaterice.

Podisul Dobrogei are un climat continental cu nuante de excesivitate accentuate. Cea mai mare parte a sa se incadreaza in tinutul climatic de campie. Doar sectorul nordic si nord-vestic (inaltimile depasesc 300 m) face parte din tinutul climatic al dealurilor joase.

Caracteristicile hidrografice, hidrologice, hidrogeologice sunt influentate, in mod deosebit, de climatul excesiv continental (precipitatii putine si cu repartitie neuniforma) si rocile permeabile pe grosimi mari (asigura o infiltratie rapida si cantonarea apei la adancime in diferite nivele de carstificare). In ultimii 30 de ani prin lucrarile efectuate pentru irigatii, transport fluvial, omul a devenit un factor la fel de puternic in producerea unor modificari de esenta. Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt puține la număr, scurte, cu un debit mic și ele se varsă în limanele de pe țărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taița, Telița, Slava, Casimcea. Unele limane sunt sărate (Sinoe și Techirghiol), altele dulci (Babadag, Razim, Golovița, Zmeica, Tașaul, Agigea și Tatlageac.

Pedogeografic se incadreaza in regiunea est-europeana, provincia danubiano-pontica. Un rol distinct in dezvoltarea tipurilor de sol de aici l-a avut clima excesiv continentala. Arealul cel mai extins il au molisolurile, iar mai restrans cele intrazonale impuse mai ales de roca (fig. 26). Desfasurarea principalelor tipuri de sol releva o oarecare etajare. In această regiune întalnim soluri brune argiluviale, molisoluri, cernoziomuri carbonatice, soluri bălane, soluri intrazonele.

Desi ocupa un teritoriu rastrans, in cuprinsul Podisului Dobrogei se desfasoara areale apartinand la doua provincii biogeografice: pontica din nord si pana in sud si moesica in sud-vest. Aceasta situatie a fost determinata de patru factori: desfasurarea reliefului intre 0 si 467 m; conditiile climatice cu unele variatii notabile in umezeala si regim termic, evolutia florei si faunei in pliocen si cuaternar, prezenta Marii Negre. Un rol foarte mare l-a avut omul care in ultimile doua secole, prin defrisare si destelenire, a redus enorm suprafata cu vegetatie naturala, locul acesteia fiind luat de culturile agricole.

Fauna padurilor se reamrca prin numarul mare de pasari (turturele, sitari, soimi), iar dintre mamifere – capriorul, mistretul, veverita si specii de soareci. In randul reptilelor importante sunt: broasca testoasa, gusterul vargat, serpi, tritonul cu creasta si Vipera ammodytes montandoni (vipera cu corn).

Exista unele animale aclimatizate – cerbul lopatar (Podisul Babadag), muflonul (in SV Dobrogei), fazanul (rezervatiile Valu lui Traian, Fantanita, Murfatlar).

Silvostepa ocupa culmile si podurile interfluviale mai inalte (100-150 m). In jumatatea nordica a Dobrogei apare in Podisul Babadag, in Dealurile Tulcei, sudul Podisului Niculitel si in Podisul Casimcei; este alcatuita din stejar pufos, stejar brumariu si artar tatarasc, precum si sibleacuri.

In sud-vestul Dobrogei abunda elementele submediteraneene (stejar pufos, stejar brumariu, Carpinus orientalis, Fraxinus ornus, Quercus cerris, teiul, alunul; sibleacul este format din scumpie, mojdrean, carpinita si paliur.

Stepa ocupa cea mai mare parte a provinciei dasfasurandu-se larg in centru si est, la altitudini mai mici de 100 m. Vegetatia tipica este, in prezent, pe areale mici intrucat cele mai multe terenuri au fost luate in cultura. In componenta ei, speciilor pontice le revin 25%. Precumpanesc asociatiile cu pir, colilie, pelin.

Fauna caracteristica este cea de rozatoare (popandau, iepure, orbete, dihor, nevastuica), pasari (graur, cotofana, potarniche), reptile (serpi, vipera cu corn).

Vegetatia si fauna acvatica este limitata la arealele limanelor (crap, rosioara, stiuca, salau).

Relieful, flora si fauna, depozitele geologice si paleontologice au generat declararea uramatoarelor tipuri de rezervatii naturale in Dobrogea:

Rezervatia Biosferei Delta Dunarii;

Rezervatii speologice (pesteri ocrotite): „La Adam”, „Gura Dobrogei” (in Podisul Casimcei), „Limanu” si „La Movile” (in carstul din zona Mangaliei);

Rezervatii paleontologice, foarte numeroase, mai ales pe versantul dunarean: punctele fosilifere Movila Banului – Seimeni, Cernavoda, Aliman si Credinta – Cobadin, Canaralele Harsovei, Reciful de la Topalu, Dealul Bujoarele de la Turcoaia si Dealul Pietrosul de la Agighiol);

Rezervatii geologice si geomorfologice: Peretii calcarosi de la Petrosani – Deleni;

Rezervatii botanice si forestiere: Padurea Valea Fagilor – Luncavita, Valu lui Traian, Stejarii de la Comorova – Neptun, Dunele de la Agigea;

Rezervatii complexe – cuprind: Parcul Natural Muntii Macinului, Masivul calcaros Cheile Dobrogei, Padurea Fantanita – Murfatlar, Dealul Ala Bair – Baltagesti – Crucea, Canaraua Fetei – Baneasa, Padurea Esechioi, Poiana Kiorum – Tarla (Babadag), Padurea Dumbraveni si Padurea Hagieni.

2.2. Istoria Dobrogei

În evul mediu, între 1320-1322, Dobrogea este menționată documentar cu numele de "Țara Covarnei", ca formațiune politică independentă (probabil că exista anterior), recunoscută de Bizanț. În 1346 era condusă de Balica. Acesta particpă la războiul civil din Imperiul bizantin (1341-1347). După moartea lui Balica, în 1348 în fruntea statului dobrogean a venit Dobrotici, care se distinsese încă din 1346 în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleologu, și Ioan al VI-lea Cantacuzino. Dobrotici este recunoscut ca strateg, dar supus Bizanțului, de către Ioan Cantacuzino, împotriva căruia luptase. În 1366 despotul Dobrogei îl prinde pe împăratul I. Cantacuzino și-l închide la Varna. O încercare de eliberare a cruciaților conduși de Amedeo de Savoia eșuează. Împăratul este eliberat în schimbul recunoașterii independenței politice a Dobrogei. Dobrotici are bune relații cu Nicolae Alexandru Basarab domnitorul Țării Românești, (1342-1366), care stăpânea și nordul Dobrogei, și cu urmașul acestuia Vladislav Vlaicu (1364-1377). Afirmarea pe plan politic în Balcani a lui Dobrotici este consecința fărâmițării forțelor feudale bizantine, bulgărești și sârbești, care nu pot face front comun contra otomanilor, deveniți tot mai amenințători. Este, în același timp, urmarea directă a ascensiunii economice a Dobrogei, a afirmării centrelor economice de la Chilia, Licostomo, Vicina, sau, mai departe pe Dunăre, a Brăilei, Piua Pietrei, Hârșovei ș.a., care atrăgeau negustori din toate părțile. Independența Dobrogei e însă foarte serios amenințată de otomani. Urmașul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388), este ucis de turci în 1388. Succesele otomanilor (între altele și cucerirea Silistrei) sunt anulate de intervenția lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (1386-1418), care îndepărtează pericolul otoman prin forța armatei sale și unește într-o singură țară Dobrogea cu Țara Românească. În 1390 și 1393 Mircea cel Bătrân respinge încercările otomanilor de cucerire a Dobrogei. În 1396 el fortifică cetățile de la Isaccea și Enisala în nordul Dobrogei și de la Caliacra în sud.

O nouă încercare a Porții din 1408 asupra Silistrei este respinsă. După moartea lui Mircea cel Bătrân, stăpânirea Dobrogei o au când otomanii când domnitorii Țării Românești, în funcție de victoriile sau înfrângerile militare, până între anii 1445-1462, când (nu se poate preciza anul) otomanii ajung singurii stăpânitori, transformând Dobrogea în provincie a imperiului lor, pentru aproape patru secole și jumătate. În 1484 otomanii cuceresc Chilia, Licostomo și întreg ținutul înconjurător. Delta Dunării intră și ea sub stăpânire otomană.

În cadrul Imperiului otoman Dobrogea este organizată ca udj (provincie), condusă de un bei (udj-bei). Inițial a fost inclusă în Sangeacul de Silistra din cadrul vilaietului Rumeliei. La sfârșitul secolului XVI s-a constituit un vilaet (provincie mai mare) separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirile de Vilajetul de Silistra, Oceacov sau Babadag, în funcție de stabilirea reședinței guvernatorului său. Treptat Dobrogea devine o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare în cadrul Imperiului otoman, expresie a individualității sale geografice și etnice. Pașa de Silistra deținea rangul de vizir cu trei tuiuri, ceea ce situa provincia între cele de importanță militară deosebită. În secolele XVII-XVIII, ne spune Dimitrie Cantemir în a sa Istorie a Imperiului otoman, reședința de fapt a pașalelor, care continuau să se numească "de Silistra", a fost la Babadag, pentru că era mai aproape de Isaccea, vadul de trecere al trupelor otomane spre țările inamice (dar-ul-harb) cu care se războiau necontenit. În timpul stăpânirii otomane în Dobrogea principalele cazale (mici unități administrative) de pe teritoriul ei au fost: Tulcea, Hârșova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra și Constanța. Dobrogea avea pentru otomani o mare importanță strategică. Ea asigura legătura permanentă pe uscat cu hanatul Crimeii, important furnizor de trupe auxiliare pentru armata otomană, menținea o bază permanentă și sigură de ofensivă împotriva Poloniei și statului rus, și, îndeosebi, supraveghea atitudinea țărilor române, Moldova, Țara Românească și Transilvania, aflate într-o contiuă răzvrătire de sub suzeranitatea turcească. Armatele otomane distrug toate fortificațiile de pe litoralul maritim: Mangalia, Constanța, Kara-Harman, Enisala ș.a., care rămân în totală părăsire sau adăpost al păstorilor de oi, cum scria cronicarul Evlia Celebi. Le distrug pentru că n-aveau a se teme din această parte, otomanii fiind stăpânii Mării Negre. În schimb, ei întăresc puternic sistemul de cetăți de pe Dunăre: Nicopole, Silistra, Hârșova ș.a., de teama atacurilor din nord, mai ales ale românilor ("necredincioșii valahi și moldoveni").

Căutând să întărească capacitatea combativă a noii provincii, Imperiul otoman a încurajat colonizarea ei cu elemente turce, mai ales nord-pontice (tătari), atrași în aceste locuri după dispariția Hoardei de Aur și în urma creșterii puterii Rusiei. Tătarii din Bugeac stabiliți în Dobrogea devin tot mai indispensabili otomanilor în expedițiile lor de represalii împotriva țărilor române și în campaniile împotriva Poloniei. În același timp, în târgurile și orașele Dobrogei se așează grupuri de supuși creștini și de alte credințe din Imperiul otoman: evrei, armeni, greci, ragusani și bulgari, pe care otomanii îi foloseau în aprovizionarea garnizoanelor militare și a Constantinopolului. Tabloul etnic al acestor așezări era, cum ne informează călătorii străini, foarte cosmopolit. Paolo Giorgio, la sfârșitul secolului al XV-lea, după ce vizitează orașele Caramanchioi, Constanța, Mangalia, Tuzla, Babadag, scria că nici unul "nu este locuit numai de turci sau de creștini", dar "în fiecare din orașe numărul creștinilor este mai mare decât al turcilor". Fondul etnic românesc era întreținut constant de procesul de imigrație a populației dintr-o parte într-alta a Dunării, cu atât mai mult cu cât orașe-porturi românești ca Chilia, Ismail, Brăila erau unități administrativ teritoriale aparținând Dobrogei.

Sub ocupație otomană Dobrogea are o dezvoltare economică lentă, cum avea de altfel întreg Imperiul otoman. Viața orășenească decade; porturile de pe litoralul Mării Negre, scoase cu totul în afara comerțului internațional (marea devenind un lac turcesc), nu mai au deloc înflorirea de dinaintea ocupației turcești. Otomanii, acești euro-asiatici, pe care un straniu destin îi făcuse stăpâni pe Orient și aproape pe întreaga Mediterană, s-au arătat până la urmă incapabili să se ridice deasupra mentalității lor inițiale de războinici exploatatori. Comerțul a fost redus mai mult la un trafic local între localități, între care mai importante erau: Babadagul, Isaccea, Tulcea, Măcin, Carasu, Silistra (Dârstor), Rasova, Cernavodă, Medgidia, Constanța, Mahmudia, Varna, Covarna, Balcic ș.a. Activitatea edilitară din aceste centre a fost foarte redusă. Nicăieri nu s-au construit edificii importante, în afara unor moschei și băi. Nici unul din aceste edificii nu se numără printre operele de oarecare valoare în arta musulmană. Viața Dobrogei sub otomani are un caracter vegetativ, întrerupt din când în când de incursiunile românilor din Muntenia sau Moldova sau de scurtele expediții ale cazacilor din stepele Ucrainei.

În secolul al XVIII-lea Dobrogea a devenit un teatru al operațiunilor militare care finalizau etapele succesive ale conflictului de lungă durată ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de "criza orientală". Dobrogea era în calea expansionismului imperialist al Rusiei în drumul ei spre stăpânirea Mării Negre și a Strâmtorilor Bosfor și Dardanele. O primă încercare a rușilor de a intra în Dobrogea este înfrântă în 1711 de turci, armata rusească a lui Petru cel Mare, coalizată cu aceea a Moldovei, condusă de Dimitrie Cantemir, fiind oprită pe Prut. În anii 1735-1739, anii războiului ruso-austro-turc, în Dobrogea se desfășoară o intensă activitate militară și diplomatică, rușii încercând nu numai ocuparea ei dar și a celorlalte țări române, Moldova și Țara Românească, intenție în care se izbeau de țelurile asemănătoare ale Austriei. În 1770 otomanii pierd cetatea Chilia; anul următor rușii cuceresc Tulcea, Isaccea, Măcin și Hârșova, moscheile sunt mistuite de flăcări, fortificațiile distruse, așezările civile prădate, vase de război sunt scufundate, mii de prizonieri sunt duși în captivitate în Rusia. În 1772 otomanii revin, înfrângându-i pe ruși la Silistra. Războiul se termină în 1774 cu tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi prin care Rusia obține dreptul de liberă navigație pe Dunăre și Marea Neagră, ceea ce îi va îngădui ulterior să joace un rol însemnat în această regiune geografică. De pe urma acestui război, de la Isaccea până la Bazargic, Dobrogea era complet distrusă. Nici n-a apucat bine să se refacă și la 1 noiembrie 1790 trupele rusești o ocupă din nou, intrând în Tulcea, de unde alungă pe turci și pe tătari, și cucerind Isaccea, unde capturează o mare cantitate de material de război. În 1791 rușii cuceresc Măcinul și pun capăt celui de-al patrulea război ruso-turc din secolul al XVIII-lea, încheiat cu pacea de la Iași, care dădea Rusiei Crimeia și ținuturile tătărești până la Nistru. În secolul următor crește interesul marilor puteri din Apusul Europei pentru soarta Imperiului otoman și, în genere, pentru răsăritul continentului. Între 1806-1812 se desfășoară un nou război ruso-turc. În vara lui 1809 armatele rusești trec Dunărea și ocupă mai multe orașe-porturi. Anul următor rușii, într-un mare număr, cca 125.000, trec din nou Dunărea, cucerind Hârșova, Ostrov și Silistra. Prin pacea de la București din 1812 partea Moldovei dintre Nistru și Prut este cotropită de Rusia, Brațul Chilia ajunge frontierea între ea și Turcia. În 1817 Rusia revendică și brațul Sulina (intrând și în stăpânirea ei). Expansionismul teritorial rusesc ajunge astfel până în marginea Dobrogei și chiar dincolo de ea.

În secolele XVIII-XIX populația Dobrogei își păstrează aceleași trăsături etnice fundamentale. Elementul româneasc continuă să domine. El este întărit prin retragerea de către turci a unei părți a populației din Deltă la sud de Dunăre, în urma cedării către Rusia a părților de nord ale gurilor marelui fluviu; este întărit mai ales prin așezarea în Dobrogea a mocanilor (păstorilor) din Transilvania (în 1850 Ion Ionescu de la Brad număra cca 6.000 de transilvăneni stabiliți la începutul veacului XIX). Într-o statistică din 1849, care reda componența etnică a 53 de sate de-a lungul Dunării și din interiorul Dobrogei, 40 erau locuite numai de români. În această perioadă se stabilesc în Dobrogea (în regiunea gurilor Dunării, ale marilor lacuri și în unele locuri adăpostite de pe malul fluviului) lipovenii, ruși albi de credință ortodoxă veche (nekrosoviți), care fugeau din Rusia în urma persecuțiilor și a eșecului revoltei lui Bulavin pe Don (1707-1798). Stabiliți întâi în regiunea Kubanului, sub autoritatea hanului Crimeii, ei trec în Dobrogea, după cucerirea Crimeii de ruși. În Dobrogea au găsit un adăpost și au fost tratați cu toleranță. Ei au păstrat tot timpul, și păstrează în bună măsură și azi, obiceiurile, limba și credințele lor religioase, dedându-se unor ocupații pașnice: agricultura, viticultura, apicultura, și mai ales pescuitul. Otomanii i-au folosit în mai multe rânduri în războaiele lor contra rușilor. În Dobrogea s-au așezat și hoholi, care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru și fugiseră și ei din calea expansionismului contropitor al Rusiei. Ei s-au stabilit inițial tot în Delta Dunării, de unde au încercat – și în unele părți au izbutit – să-i alunge pe lipoveni. Ocupațiile lor erau acelea de pescari și agricultori; erau foarte buni constructori de bărci. Din 1841 vin în Dobrogea și colonii germani din Berezin, districtele din preajma Varșoviei, alungați de epidemii, recolte proaste sau stagnarea industriei și comerțului în acele părți ale Rusiei. Ei s-au așezat la Măcin și apoi în satul Acpunar. Alții, veniți după 1873 și după 1890, în urma unor măsuri represive din Rusia, s-au stabilit în sate din centrul și nordul Dobrogei. În Dobrogea mai locuiau greci, în orașe, ca peste tot buni comercianți, și ucraineni, veniți după 1864, când au încercat fără succes să se opună rușilor din Caucaz și Kuban. Locuiau, de asemenea, turci care erau de obicei demnitari – funcționari, clerici, armatori, negustori și cămătari. Numeric aceste populații erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 de familii, hoholii circa 1000 de familii ș.a. Comparativ numărul românilor a rămas tot timpul superior tuturor celorlalte neamuri care s-au așezat în Dobrogea. Potrivit statisticilor și rapoartelor călătorilor străini numărul lor era la mijlocul secolului XIX de circa 35.000-40.000 de oameni.

După 1853, mai ales, în Dobrogea se așează și bulgari, dar nu veniți de la sud, ci de dincolo de Dunăre, din Basarabia, unde emigraseră cu miile după 1829. Ei participaseră la războiul contra Imperiului otoman din 1828-1829, nădăjduind eliberarea Bulgariei. Cum aceasta nu s-a întâmplat, ei s-au refugiat din calea răzbunării turcești. Unii s-au stabilit în Țara Românească, unde totdeauna au găsit un refugiu, alții s-au dus în sudul Basarabiei. Dar stările de lucruri din Rusia feudală i-au făcut pe bulgari să regrete administrația otomanilor, mai indolentă, dar mult mai indulgentă. De aceea, după 1833 și mai ales după 1856 a început și exodul invers, îndreptându-se către ținuturile de origine, fie către Țara Românească, fie către Dobrogea. Aici existau de mai înainte, în unele părți din jurul Mangaliei, Constanței, Hârșovei sau Babadagului, păstori bulgari veniți din ținuturile bulgărești a căror pondere numerică a fost foarte redusă până în secolul al XIX-lea. Ca și în cazul tătarilor sau al circazienilor, deplasarea dintr-odată a unui număr mai mare de bulgari a creat unor istorici, mai ales bulgari, ocazia de a formula concluzii care erau valabile numai pentru perioade scrute de timp, dar pe care ei le-au prezentat drept definitorii pentru perioade și epoci întregi. Lucrările lor profită și de faptul că astfel de frământări demografice, cu dramele care le însoțeau, au impresionat pe observatorii vremii, făcând să treacă pe un plan secundar, sub aspectul interesului, viața populației autohtone care se desfășura în limitele unor coordonate firești. Așezarea marii majorități a bulgarilor în Dobrogea a fost de dată recentă, cum rezultă din numeroase mărturii contemporane, din lucrări mai vechi ale istoricilor bulgari, din analizele etnografice și lingvistice. Bulgarii, dârji, căliți de asprimea vieții duse sub stăpânire străină, harnici, au contribuit la ridicarea economică a pământului dobrogean.

Din punct de vedere cultural majoritatea comunităților creștine și musulmane din Dobrogea și-au creat școli în limba națională, mai ales după ordonanța sultanului din 1846. Românii aveau școli la Tulcea, Silistra, Rasova, Cernavodă, Turtucaia; chiar și în unele sate ca Topalu, Greci, Seimenii Mari, Dăieni ș.a. Bulgarii aveau școli la Tulcea și Babadag, germanii un gimnaziu la Tulcea ș.a. Puține la număr, aceste școli au știut să fie niște focare de cultură, cum la fel au fost lăcașurile religioase. În 1878, de pildă, în județele Constanța și Tulcea au fost înregistrate 18 și respectiv 24 de biserici românești, rod al sacrificiilor făcute în vremuri de suferințe și frământări. Arse și reclădite toate, aceste lăcașuri au făcut să dăinuie cultul creștin al autohtonilor și sentimenul lor național. (Ion Bulei, “Dobrogea. O scurtă istorie” , Ziarul de Duminica, iunie 2010)

Dobrogea revine in hotarele firesti ale tarii la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobata Legea pentru organizarea Dobrogei cu doua judete (Tulcea si Constanta). In scurt timp creste numarul de locuitori (100.000 in 1878 si 380.000 in 1913), se mareste suprafata cultivata si productia agricola.

In 1913, al doilea razboi balcanic se incheie cu incorporarea teritoriului din sudul Dobrogei. Pana in 1940, acest teritoriu numit Dobrogea Noua sau Cadrilater si format din doua judete, Durostor si Caliacra, s-a dezvoltat in cadrul statului roman si a generat, atat in plan local, cat si in relatia cu Bulgaria, numeroase tensiuni. Intr-o situatie dificila si un context international nefavorabil, Romania semneaza Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care se stabilea cedarea catre Bulgaria a Cadrilaterului si sa procedeze al schimbul de populatie intre judetele cedate si cele din Dobrogea Veche.

Al doilea Razboi Mondial si perioada de sovietizare urmatoare lui, au provocat mari distrugeri, indeosebi in Constanta, dar si in alte localitati, Sulina, Tulcea, Cernavoda.

Dupa etapa de instaurare a noului regim totalitar si inscrierea intr-un proces evolutiv de dezvoltare economica si relaxare a vietii social-culturale, prin anii 1960 incep sa se indrepte importante fonduri si sa se creeze mari proiecte de dezvoltare a regiunii.

Dobrogea devine o regiune prioritara pentru investitii care modifica intre anii 1960-1990 radical structurile sociala, economica, demografica si habitatul uman. Ciar mediul natural sufera modificari insemnate prin: construirea imensului complex portuar Constanta – Constanta Sud Agigea, Canalul Dunare – Marea Neagra si ramificatia Poarta Alba – Midia Navodari, amenajarea hidropiscicola a complexului lagunar Razim, porturile maritime Mangalia si mida, lucrari de protectie a tarmurilor si construirea statiunilor turistice.

In aceasta perioada talia demografica a unor orase creste puternic, in special Constanta, dar si Navodari, Medgidia, Cernavoda si Tulcea; apar noi orase – Navodari, Basarabi, Ovidiu, iar unele asezari rurale capata dimensiuni functionale si fizionomii urbane: M. Kogalniceanu, Agigea, Baia, 23 August, Rtuzla, Valu lui Traian. Scade in schimb populatia din mediul rural cu deosebire din zona deltei, a podisurilor Casimcei si Oltinei, unde s-a ajuns chiar la desfintarea unor sate, iar altele sunt in pragul disparitiei. (Nicoara Vasile – Teza de doctorat, 2004)

Procesele economice de mare anvergura au generat in afara unei dinamici demografice aparte, cu un ritm anual de crestere foarte ridicat, si o modificare radicala a structurii etnice a populatiei.

2.3. Populație și etnii

Numarul exact al locuitorilor dobrogeni in momentul revenirii la tara nu se cunoaste cu exactitate din motive diverse: parasirea provinciei, distrugerile provocate de razboi. Din aceasta cauza datele statistice adunate intre anii 1878-1880 de autoritatile romane precum si cele utilizate de unele personalitati ale vremii difera intre ele. Acestea sunt fie incomplete sau au unele exagerari, dar totusi prezinta interes, majoritatea variind in jurul cifrei de 150.000 de locuitori pentru intreaga provincie.

In timp ce anii 1878 – 1914 delimitează instalarea și consolidarea administrației și civilizației române în Dobrogea, epoca interbelică conturează imaginea unei provincii integrată, sub toate aspectele, în cadrul României întregite. Colonizările au vizat solidificarea elementului românesc în județele Caliacra și Durostor, supuse presiunilor diplomatice și militare bulgare, iar evoluția demografică, politică și spirituală dovedește capacitatea provinciei de a juca un rol important în eforturile interbelice ale statului.

Prezența minorităților turcă, bulgară, ruso-lipoveană, germană și evreiască a adăugat noi elemente mișcării populației în deceniile 3 – 4 ale secolului al XX – lea, sub impactul ascensiunii politice a sovietelor și nazismului la nivel european și zonal.

Constituția din 1923 și actele legislative dedicate Dobrogei au contribuit, uneori involuntar, la modelarea mișcării populației în perioada 1918 – 1940 la un nivel mult mai vizibil decât în restul provinciilor românești, contribuind la specificul politic, economic și social al acestei zone.

Istoricul Orest Tafrali ilustrează imaginea toleranței susținând în 1921 faptul că „în școlile române domnea spiritul cel mai just. Se văzură adesea elevi bulgari luând premiul înaintea colegilor lor români. Nici un șovinism, nici o tendință naționalistă strâmtă nu însuflețea pe profesorii noștri… Eu însumi am fost numit, fără nici o greutate, profesor la Universitatea din Iași, fiind preferat concurenților mei români. Mulți dobrogeni, de origină turcă, rusă sau bulgară ocupă, chiar acum, înalte situațiuni politice în România“. (Orest Tafrali, Apărarea României Transdanubiene în străinătate, în „Analele Dobrogei”, An II, Nr. 1, 1921)

Naționalitățile și-au păstrat tradițiile și cultura datorită sprijinului financiar și material direcționat către structura ecleziastică și rețeaua școlară.

Conform recensamantului din 2011 al Institutului Național de Statistică, populația Dobrogei numara în județul Constanța 684 082 locuitori , iar în judetul Tulcea 213 083 locuitori. Dintre aceștia români sunt 560 764 în Constanța si 180 496 în Tulcea, restul populației aparținând minorităților (rromi, turci, tătari, ruși-lipoveni,bulgari,greci, ucrainieni, germani, sârbi, croați, armeni, evrei etc.)

Tabel 1 – Structura demografică a principalelor etnii din Dobrogea, in intervalul 1930-2011,

conform recensământului realizat de Institutul Național de Statistică

(Sursă: Institutul Național de Statistică, www.recensamantromania.ro)

Capitolul 3 – Comunitățile din Dobrogea

3.1 COMUNITATEA TURCĂ

3.1.1. Scurt istoric

Comunitatea turcă din România și mai ales din Dobrogea are o vechime de peste șapte secole. Prima consemnare documentară a prezenței unor turci preotomani datează din anul 1264 d.Hr.

În 1264 în urma unor atacuri mongole asupra Imperiului selgiucid, sultanul Izzeddin Keykavuz al II-lea s-a retras cu trupele sale din Anatolia spre Gurile Dunării. După ce au traversat Bosforul și au trecut în Balcani, s-au așezat pe un teritoriu pe care l-au numit Babadag (tatăl munții), după numele liderului musulman Sari Saltuk Baba care a avut rol important în islamizarea popoarelor turanice de la Marea Neagră până în Caucaz. Liderul musulman a decedat în această localitate în 1304, iar în memoria sa a fost construit un mauzoleu.

Colonizarea intensivă a regiunii are loc după bătălia de la Varna din 1444. Dobrogea rămâne otomană până la pacea de la Berlin din 1878.

În secolul al XVII-lea aproape toate satele, târgurile și orașele din Dobrogea aveau nume turcești, iar turcii erau în număr mare. Educația și instrucția aveau mai mult caracte religios. Școlile se aflau pe lângă lăcașurile de cult, și anume lângă geamii.

În anul 1900, în Dobrogea existau 195 geamii, răspândite în număr de 166 în județul Constanța și 29 în județul Tulcea. Dintre acestea au mai rămas doar 72 de geamii.

În perioada interbelică a avut loc o dezvoltare a intelectualității turcești. Atunci au apărut rezistele și ziarele în limbaturcă osmană și apoi bilingve.

O contribuție importantă în dezvoltarea identității culturale și spirituale turcești au avut-o wakîfurile. Acestea erau fundații neguvernamentale, confesional-islamice si non-profit. Cele mai cunoscute au fost wakîful de Mangalia înființat de principesa Esmahan în 1590 și cel de la Babadag înființat de Gazi Ali Pașă în 1610.

Perioada 1945 – 1990 a fost o perioadă în care intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar școala în limba turcă a funcționat până în 1954 după care s-a suspendat.

După anul 1990, turcii s-au organizat formând Uniunea Democrată Turcă din România (UDTR), al cărei principal obiectiv este să revigoreze și să transmită valorile culturale și tradiționale ale etnicilor turci.

Conform recensămintelor reiese ca majoritatea etnicilor turci din Dobrogea locuiesc în județul Constanța, în localitățile Medgidia, Mangalia, Eforie Nord, Techirgiol, Adamclisi, Agigea, Mihail Koganiceanu, Nicolae Bălcescu, Ostrov, Poarta Albă, Ion Corvin, Topraisar etc. Restul locuiesc în județul Tulcea, și anume în localitățile Babadag, Isaccea, Măcin, Ciucurova, Casimcea etc.

3.1.2. Religie

Islamul este o religie avraamică monoteistă. Sensul cuvântului islam este pace și credință în Allah. Credința în Unicitatea lui Allah este un semn al inteligenței ți al împlinirii musulmanului.

Practica Islamismului este legată de stabilirea populației turco-tătare în Dobrogea și în unele localități de-a lungul Dunării.

Până în 1877, geamiile și tekke-urile (mănăstiri) erau pentru dobrogenii musulmani centrul activității lor nu doar religioase, ci și spiriutale.

În geamie se învăța scrisul și socotitul, se realiza cunoașterea și interpretarea Coranului, familiarizarea cu alte cunoștințe necesare traiului zilnic, cum ar fi igiena, gradinăritul, cultivarea plantelor, creșterea animalelor etc. Geamiile suplinind astfel lipsa unor școli în anumite localități dobrogene.

Geamiile reprezintă locul de rugă, de reculegere și speranță, locul întâlnirii cu Alah, Unicul si Atotputernicul, Domnul Lumilor, locul consolidării relației cu musulmanul de alături și centrul vieții.

În județul Constanța geamiile datează din deceniile VI și VII ale secolului al XIX-lea. Acestea se afla în Constanța , Medgidia, Manglaia, Techirgiol, Agigea, Amzacea, Cernavodă, Hârșova, Valu lui Traian, Eforie Nord, Năvodari, etc.

Fig. – Moscheea Carol I, Constanța

(https://ecomareaneagra.files.wordpress.com/2013/01/moscheea-din-constanta.jpg)

3.1.3 Sărbători specifice

Dintre sărbătorile importante ale turcilor din Dobrogea, implicit din România, amintim:

1) Sărbătoarea Kurban Bayram

– reprezintă sărbătoarea sacrificiului

– exprimă supunere și adorație față de Allah

– după rugaciunea de Bayram care se face în geamii si după ce bărbații trec pe la casele celor decedați peste ani si aci citesc din Sfantul Coran, urmează patru zile de bucurie și destindere

– masa cu mâncăruri tradiționale, vizitele la rude și prieteni consolidează spiritual familia și comunitatea

2) Sărbătoarea Ramazan Bayram

– reprezintă sărbătoarea postului, a dulciurilor

– a doua sărbătoare religioasă importantă a cultului musulman

– este un prilej de întâlnire a comunității turce, o sărbătoare a bucuriei și împăcării, a curățeniei spirituale, a credinței și a venerării lui Allah

3) Sărbătoarea Hâdârlez

– sărbătoare culturală, câmpenească, etno-culturală și religioasă care are loc în fiecare an pe 6 mai

– are sensul de Paștele Blajinilor în tradiția creștină

– în această zi se vizitează mormintele celor dragi sau ale sfinților

– se fac pomeni, se ajută orfanii, vaduvele și nevoiașii

– toți musulmanii se întâlnesc pe malul râurilor, în poienițe, unde petrec, cântă și dansează

4) Sărbătoarea Nevruz

– o sărbătoare a primăverii, a renașterii naturii care se sărbătorește începând cu 21 martie

– Nevruzul simbolizează chemarea la viață, renașterea străbunilor, înălțarea către soare

– ritualul religios este urmat de jocuri, cântece, dansuri populare, au loc lupte cu săbii, lupte libere, tântă, întreceri hipice etc.

– se consumă produse tradiționale

5) Ziua Independenței și sărbătoarea copilului

– 23 aprilie

– este o sărbătoare a Republicii Turcia pătrunsă și la turcii dobrogeni, la turcii din România

– este marcată de manifestări cultural-artistice, instructive, educative și recreative, de concursuri de poezie, dansuri tradiționale și moderne, parade ale portului popular, degustări de produse culinare turcești etc.

6) Ziua Republicii Turcia

– 29 octombrie

– sărbătorită prin simpozioane, vernisaje, spectacole folclorice, întreceri sportive

7) Ziua învâțătorului

– 24 noiembrie

– exprimă solidaritatea și respectul față de educatori, învățători, profesori, față de toți cei care au avut un rol în educația și instrucția tinerei generații

3.1.4 Costume tradiționale și ansambluri folclorice

Principalele piese de costum pentru femei sunt

1. fistan

2. kaftan

3. ișlenmiș gömlek (rochii, cămăși brodate pentru sărbători)

4. fes, voal, cember

5. ilicul brodat

Fig. – Costum tradițional turcesc feminin

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

Costumul bărbătesc este sobru, de culoare albastru închis, cu broderie neagră. O notă mai veselă aduce în acest port brâul roșu și fesul de aceeași culoare.

Fig. – Costum tradițional turcesc bărbătesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

În cadrul comisiei de cultură a Uniunii Democrate Turce din România își desfășoară activitatea mai multe grupuri folclorice și anume:

– Delikanlilar – ansamblu de dans folcloric

– Fidanlar – Mlădițe

– Mehtap – grup coral

– Tuna – grup de dans folcloric tradițional din Tulcea

– Kaynanalar – grup vocal din orașul Tulcea

– Sureya – din Techirghiol

– Kardelen – grup de dans folcloric tradițional din Cumpăna

– Genç Umutlar – grup de dans folcloric tradițional cu copii din Cobadin

– Gökkușaği – grup vocal din Cobadin

– Filizler – grup de dans folcloric tradițional din Medgidia

Toate aceste ansambluri și grupuri vocale s-au remarcat la festivaluri naționale și internaționale, precum Proetnica, un festival desfășurat la Sighișoara, și multe altele.

Fig. – Ansamblul Delikanlilar

(http://static.ziarelive.ro/images/stories/2015-09/54/ansamblul-delikanlilar-a-participat-la-un-festival-important-din-istanbul.jpg)

Fig. – Ansamblul Fidanlar

(http://www.rdtb.ro/poze/ev_14_12_m.jpg)

3.1.5 Activități artistice

Unul dintre evenimentele anuale ale comunității turcești din județul Constanța este Festivalul Culturii, Sportului și Tineretului în cadrul căruia, pe lângu întreceri de fotbal, tenis de masă, bowling, biliard, sunt organizate : un târg de artizanat și produse culinare turcești, un spectacol folcloric, lupte, expoziții de lucrări de ceramică și picturi aparținând artiștilor turci și români. Festivalul este organizat în luna mai a fiecărui an.

Un alt eveniment al comunității turcești din județul Constanța este Festivalul Internațional Interetnic pentru preșcolari “Armonii dobrogene ” care s-a bucurat de participare din Bursa (Turcia), Karjali (Bulgaria), Brăila și din comuna Ghindărești, de la grădinițe și școli din Mangalia, Cobadin, Medgidia și Independența, precum și de la unități școlare din municipiul Constanța.

Alte acțiuni derulate de Uniunea Democrată Turcă prin comisia sa de cultură sunt:

– Zilele Sari Saltuk Dede – cu această ocazie unui număr de 800 de credincioși musulmani li se oferă ocazia de a face un pelerinaj la mausoleul lui Sari Saltuk Dede și la mormântul lui Koyun Baba, două personalități marcante ale civilizației turce din Dobrogea

– Ziua Victoriei în Republica Turcia – 30 august

– Ziua minorităților naționale din România – 18 decembrie

– Zia mamei – sărbătorită în a 2-a duminică a lunii mai

– Festivalul de artă culinară – desfășurat până acum în localitățile Tulcea, Fântâna Mare, Techirghiol, Cobadin, Constanța, Măcin

– Simpoziomul “Femeia turcă din balcani” organizat din doi în doi ani de către Comisia de femei a U.D.T.R , la care participă delegate din Turcia, Bulgaria, Cipru de Nord, Macedonia

Deși înființată în anul 2011, o prezență cu o implicare constantă în viața comunității turce este Centrul cultural turc “Yunus Emre” din Constanța. Aici se desfășoară activități de promovare a limbii turce, a istoriei, artelor și culturii turce organizând numeroase activități în acest sens, precum: zilele culturii turce, reuniuni ale scriitorilor, simpozioane pe diverse teme, lansări de carte, cursuri de limba turcă, dansuri turcești etc.

Fig. – Sediul Centrului Cultural Turc “Yunus Emre” din Constanța

(http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2015/03/24/Loredana_D/sediu-constanta-centru-cultural-turc.jpg)

3.1.6 Personalități ale comunității turce

Prof. Univ. Dr. Ibram Nuredin, filosof, sociolog, om de cultură, cadru univeristar, autor a numeroase cărți de specialitate și cursuri universitare, membru marcant al comunității turcă și tătară

Fig. – Prof. Univ. Dr. Ibram Nuredin

(http://www.muzeulcotroceni.ro/old/pedagogie/2012/cidem_03.jpg)

Mustafa Ali Mehmet – cercetător științific, autor al volumului “Istoria Turcilor”

Agiemin Baubec – profesor universitar în cadrul Universității din București și autorul Dicționarului Turc – Român, Român – Turc și al “Gramaticii Limbii Turce”

Mehmet Ali Ekrem – istoric, printre altele, autorul lucrării cu titului “Din istoria turcilor dobrogeni”, apărută în anul 1994 la editura Kriterion

Mictat Ahmet Gârlan – doctor în psihologie , cercetător științific, autorul “Cronologiei minorităților turce (1989-2009) ”

Osman Negeat – muftiul cultului musulman din România

Ing. Agronom Mujdaba Fikret – personalitate de renume mondial în tehnologia vinului care a publicat 11 studii științifice, 120 de comunicări, două cărți de enologie, fiind și coautor la mai multe tratate de specialitate

Mehmet Naci Önal – autorul lucrării cu titlul “Din folclorul turcilor dobrogeni”, apărută la Editura Kriterion, București anul 1997

Emin Emel – autoare a unor volume de versuri în limba turcă, inclusive poezii pentru copiii

Hamdi Cerchez – actor

Fig – Hamdi Cerchez

(http://static.cinemarx.ro/poze/persoane-mari/2016/03/Hamdi_Cerchez_1456838119.jpg)

3.2. COMUNITATEA TĂTARĂ

3.2.1 Scurt istoric

Tătarii reprezintă o comunitate ce trăiește pe teritoriul României de opt secole. Au propria indentitate etno-lingvistică, religioasă și culturală pe care au păstrt-o, au exprimat-o , au dezvoltat-o.

Una din primele mențiuni ale prezenței tătare în Dobrogea o găsim într-un document ce datează din vremea sultanului Mohamed al II-lea și se referă la epoca lui Ginghiz Han, când șeful militar tătar Ebruz-ata i-a fost dăruit un domeniu din zonă.

Tătarii, atât grupul nogaic cât și grupul crimeean, s-au așezat pe litoralul Mării Negre și în inima Dobrogei până de-a lungul Dunării. Ei au ocupat bazinul râului Casimcea până la capul Midia, toată regiunea văii Karsu până la Cara-Harman (azi Vadu) și se ocupau cu agricultura, creșterea cailor, cărăușia, comerțul.

În județul Constanța, tătarii s-au așezat compact în satele Caramurat (Mihai Kogalniceanu), Șiriu, Calfa (Viroaga), Cobadin, Hasancea (Valu lui Traian), Gargalîk (Corbu), Omușa (Valea Seacă), Nazarcea, Murfatlar, Palazu Mare, Ghelingic (Mireasa), Techirghiol, Lazu, Balbu (Ciocârlia), Endek Karakoy (Valea Dacilor), Korceșme (Țepeș Vodă), Azaplar (Tătaru), Enghez (Scărișoreanu),Aliman, Bairamdede (Independența) și desigur în Constanța, Medgidia, Mangalia.

Dupa anul 1990, etnia tătară din Constanța este organizată în Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din Romania, Filiala Constanța, al cărei principal obiectiv este să revigoreze și să transmită valorile culturale și tradiționale ale etnicilor tătari.

Fig – Logo Uniunea Tătarilor Turco-Musulmani din România

(http://uniuneatatara.ro/wp-content/themes/udttmr/images/logo.png)

3.2.2 Religie

Religia comunității tătare este monoteista, islamica. Cele mai importante lăcașe de cult tătărești din Dobrogea sunt:

1. Moscheea Carol I

– cel mai important edificiu al cultului musulman din Constanța

– construit in 1910 pe locul unei geamii mai vechi din 1822, ridicată în cinstea sultanului Mahomed al II-lea

– minaretul înalt de 47 m, ce poarta în vârf semiluna, simbolul Islamului, este construit în stil maur , în timp ce restul clădirii și cupola prezintă o îmbinare între stilul egipteano -bizantin și elemente arhitecturale românești

– printre obiectele sale de valoare se numără un imens covor persan (490kg) , donație a Turciei ,unul dintre cele mai mari din întreaga Europa

– moscheea a fost inclusă în „Lista monumentelor istorice 2004” la grupa A, valoare națională

2. Geamia Hunkiar

– ctitorită de sultanul Abdulaziz

– dată în folosință în anul 1869

– este poziționată în zona centrală a vechiului oraș Constanța

– construcția este făcută din piatră cioplită de meșterii pietrari turci

– a fost inclusă în „Lista monumentelor istorice 2004” la grupa A, valoare națională

Fig. – Geamia Hunkiar

(http://www.info-sud-est.ro/hunkiar/)

3. Moscheea Esmahan Sultan

– se află în Mangalia

– construită în 1575 de fiica sultanului Selim al II-lea (1566 – 1574) , care era soția lui Sokollu Mehmed Pașa ,vizirul tatălui sau

– geamia este înconjurată de un cimitir musulman, la fel de valoros prin vechimea sa, atât din punct de vedere cultural cât și spiritual, ce conține morminte vechi de peste 300 ani

– la construcția moscheei s-a folosit piatră luată din zidurile cetății Callatis

– fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un vechi mormânt roman

– a fost inclusă în „Lista monumentelor istorice 2004” la grupa A, valoare națională

Fig. – Moscheea Esmahan Sultan

(http://www.muftiyat.ro/wpcontent/uploads/2013/06/1de9819d258dc3ce28b533f04295f8c3_069489ebc3.jpg)

3.2.3. Costume tradiționale

Costumul de fată este alcătuit din șase piese, după cum urmează:

– rochie albă sau roșie din mătase cu guler tunică încheiat cu 3 nasturi mici, cu mânecă lungă cu terminație din dantelă

– peste rochie se pune caftan din catifea albastră cu motive populare autentice tătărești, despicate la mâneci

– brâul este din catifea roșie sau galbenă lucrat manual cu motive tradiționale, care se prinde peste caftan

– manșetele sunt lucrate manual cu paiete, mărgele și broderii specifice care se prind peste mâneca rocheiei

– tichia este confecționată din catifea de culoare roșie sau albastră, împodobită cu bănuți galbeni, peste tichie fiind prinsă marama din mătase albă

– dansatoarele sunt încălțate cu pantofi din piele cu talpa flexibilă pentru că dansurile tătărești se execută pe vârfurile picioarelor, iar în față sunt prinse cu o baretă

Fig. – Costum tradițional tătăresc femeiesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

Costumul de baiat este alcătuit tot din șase piese, după cum urmează:

– cămașa albă din mătase cu guler tunică și mânecă lungă, lucrat la gât și la manșete cu paiere multicolore

– vestă din stofă albastră lucrată cu motive tradiționale în forme geometrice

– pantaloni din stofă albastră

– brâu roșu din catifea

– căciulă de astrakhan neagră specifică popoarelor turcice

– crizme lungi din piele, cu talpa flexibilă

3.2.4. Ansamblurile folclorice și activitățile lor artistice

Lista ansamblurilor comunității tătare din județul Constanța, precum și evenimentele la care acestea au participat de-a lungul timpului

1. Kastel (Castelu)

– Festivalul Internațional al Cântecului, Dansului și Portului Popular Turco-Tătar

– Festivalul de la Gokceada Turcia

– Zilele Comunei Castelu

– Ziua etniei tătare din România, Castelu

– Ziua etniei tătare din România, Tulcea

– Spectacol de caritate, Valu lui Traian

– Fii satului, Cufărul bunicii, tradiții și obiceiuri interetnice

2. Kanara Ovidiu

– Festivalul Anadolu Genclik Bayram Ankara “Tepreș”

– Vetovo Bulgaria

– Festivalul Fingsfent, Bistrița Năsăud

3. Ucansu, Valu lui Traian

– Nawrez Bayram Constanța

– Festivalul Internațional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

– Tradiții de muncă și artă la tătari, Valu lui Traian

– Ziua Tătarilor, Valu lui Traian

– Sărbătoarea tineretului și sportului Constanța – Mamaia

4. Karasu, Medgidia

– Festivalul de folclor din Balcani Kirjali

– Concurs de dansuri folclorice Ineghiol, Turcia

– Muzeul satului , București

– Festivalul Internațional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

– Seminar “Tinerii Tătari în căutarea identității”

– Lupte tătărești international participanți din România, Turcia, Ucraina, Bulgaria

5. Koz Moșakiar , Cobadin

– Festivalul Șuberekului Cobadin

– Tabără interetnica Băile Herculane

– Festivalul Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

– Festivalul Nunților Balcanice, Podari,județul Dolj

6. Caniar, Cobadin

– Festivalul Șuberekului, Cobadin

– Festivalul de dansuri folclorice Yalova, Turcia

– Tabăra interetnică Băile Herculane

– Festivalul Internațional al Portului, Dansului și Cânecului Popular Turco-Tătar

– Festivalul Nunților Balcanice, Podari

– Spectacol pentru copii cu ocazia sărătoririi zilei de Moș Nicole, Cobadin

– Festivalul „Hitit Festivali” , Corum, Turcia

7. Cansu, Techirghiol

– Festivalul Primăverii Valandovo, Macedonia

– Festivalul multietnic Bran

– Festivalul de folclor Baia Mare

– Festivalul Internațional de Dansuri Populare Akciakocea, Turcia

8. Mini Karadeniz, Constanța

– Ziua Comunei Castelu

– Festivalul Internațional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

– Festivalul “Kobeteului”

– Lupte tătărești cu participarea formațiilor Karademiz

9. Karademiz, Constanța

– Festivalul Tineretului de la Costinești

– Primăvara Comunitară, 31 martie

– Săptămâna Minorităților, 18 decembrie

– Nawrez Ovidiu, 24 martie

– Festivalul de la Iași, 5-7 mai

10. Kaitarma, Valu lui Traian

– Festivalul Internațional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

– Kureș, 1 mai, Valu Traian

– Festivalul Dansului Nawrez, Ovidiu

11. Formații Corale de femei

– Boztorgay – Festivalul Minorităților Naționale “Serbările Deltei”

– Festivalul de dansuri folclorice Yalova, Turcia

– Zilele comunei Cumpana

– Festivalul Primăverii Valandova, Macedonia

– Festivalul Interetnic Odorheiul Secuiesc

– Ziua Minorităților Naționale din România, București

– Festivalul Internațional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

12. Kubadin Kizlar

– Festivalul cultural sportiv al Tineretului Turco-Tătar Constanța, Mamaia

– Festivalul de dansuri folclorice Yalova, Turcia

– Tabara interetnica Baile Herculane

– Festivalul Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco-Tătar

– Festivalul Nunților Balcanice, Podari

– Festivalul Șuberekului, Cobadin

Tabel – Calendarul anual al obiceiurilor și tradițiilor tătărești (Conform Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului)

3.2.5 Personalități ale comunității tătărești

Dintre personalitățile reprezentative ale comunității tătare amintim:

1. Mehmet Niyazi (1877/1978? -1931)

– poet național al tătarilor, publicist, pedagog, exponent proeminent al spiritualității și naționalității tătarilor dobrogeni

Fig – Mehmet Niyazi

(http://www.info-sud-est.ro/mehmet-niyazi-creator-de-constiinta-si-inventator-de-mit/)

2. Selim Abdulachim (1886 – 1943)

– primul deputat de Constanța de naționalitate tătara și totodată primul avocat roman de origine tătara, licențiat al Facultății de Drept din București

3. Negip Hagi Fazâl (1906 – 1948)

– poet, dramaturg , luptător pentru drepturile omului

4. Vani Mehmet Yurtsever (1909 – 1995)

– învățator, dramaturg, culegător de folclor, publicist, traducător, poet, luptător pentru cauza tătarilor crimeeni

5. Ziyaeddin Hagi Ahmet Ismail (1912 – 1996)

– inginer în construcții (din 1950), dramaturg, absolvent al Seminarului Musulman din Medgidia, pasionat de folclorul literar și muzical al tătarilor

– cel care a pus la Constanța, în 1929, bazele Fondului cultural Musulman „Selim Abdulachim” cu statut de Asociație, înființată pentru a ajuta elevii musulmani săraci din școlile secundare și superioare românești

– președinte al Comunității Musulmane din orașul Constanța și membru fondator a Asociației Absolvenților Seminarului Musulman din Dobrogea, constituita în 1911

6. Ali Osman Bekmambet (1912 – )

– învățător, hoge, erou anticomunist tătar, activist social, promotor al cauzei tătarilor cremeeni refugiați în România, arestat în 1952, condamnat politic la munca silnica pe viață și eliberat în 1964

– cetățean de onoare al orașului Murfatlar unde a fost imam

Dintre personalitățile etniei tătare mai amintim pe filologii Nedret și Mamut Enver, Navzat Yusuf Sarigol, Agiemim Baubec, Ibraim Neriman, Acolo Giiner, Nacibe Sucuri, istoricii Kemal Karpat, Mehmet Ablay, Mehmet Aii Ekrem, Tahsin Gemil, Sali Negeat, fost președinte al UDTTMR și fost deputat UDTTMR în Parlamentul României, Ibram Nuredin, istoric și filozof al culturii, deputatul Amet Aledin, muzicologul Kiymet Memet, fizicianul Musa Geavit, poeții Agi Amet Gemal, Cidem Narcis Brâslașu și alți intelectuali din domeniul educației, industriei, finanțelor, mediciniei etc.

3.3. COMUNITATEA AROMÂNĂ

3.3.1 Scurt istoric

„Aromânii (macedo-vlahii) și limba lor maternă există astăzi și de doua mii de ani.” (Matilda Caragiu-Marioțeanu, lingvist român de origine aromână, specialistă în dialectologie, profesor univeritar și membru al Academiei Române).

Cicerone Poghirc scrie ca există doua poziții cu privire la originea aromânilor. Una admite că ei sunt autohtoni, continuând vechea populație romanizată a Antichității (o părere împărtășită de majoritatea istoricilor români și unii greci). Cea de-a doua consideră că aromânii au venit din Nord, ditr-o regiune vecină cu dacoromânii, teză susținută de toți lingviștii români cu excepția lui Th. Capidan și Tache Papahagi.

Matilda Caragiu-Marioțeanu afirmă în lucrarea lui Neagu Djuvara că “aromânii sunt continuatorii populațiilor sud-est europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani. Acest proces s-a desfășurat pe un teritoriu destul de mare și de compact care se întindea între Carpații de Nord și teritoriul de la sud de Balcani.”

Aceasta consideră că există două categorii de aromâni: cei autohtoni (din țările balcanice precum Grecia, Albania, fosta Iugoslavie, Bulgaria) care au rămas acolo unde s-au născut strămoșii lor și cei din diaspora, adică cei ce au părăsit acele locuri și care se găsesc peste tot în lume, în țările Europei (inclusiv România), în cele două Americi, Australia etc.

În România, cea mai mare parte a aromânilor locuiesc în Dobrogea, în județele Tulcea (municipiul Tulcea, orașul Babadag, Ceamurlia de Sus) și Constanța (municipiul Constanța, Mangalia, Mihail Kogalniceanu, Techirghiol, Cogealac, Tariverde, Cobadin, Ovidiu, Agigea, Mihai Viteazu, etc.).

3.3.2 Costume tradiționale

Costumul aromân se compune din piese numeroase și diverse (chiptare, fustane, canduse, poi, giumidane, sarica, cioariti, parpodzi etc.) lucrate din țesături groase, policrome, din lână sau păr de capră. Decorațunile țesăturilor se disting prin combinații de grena și negru, dar și roșum, galben, violet, verde.

La costumul bărbătesc peste cămașa albă cu mâneci largi, despicate, se pune fustanela, amândouă lungi până la genunchi. Căciulile bărbaților sunt negre și nu prea mari, din piele de miel. Ciorapii împletiți din lână îmbracă picioarele până la genunchi, cei pentru zi sunt simpli sau puțin ornați, iar cei de sărbătoare sunt ornați cu deosebită măiestrie, o îmbinare perfectă a culorilor și materialelor. Accesoriile nelipsite la bărbați sunt briceagul (custura), batista albă, brâul, cârlibana.

La costumul tradițional al femeilor, cămașa albă din bumbac este vizibila doar în partea de jos, prin ornamentele din dantelă. Peste aceasta se așează plisirna dau cumașlu, un sarafan cu multe pliuri la spate sau în clini, închis cu nasturi la bust și petrecut la poale peste care se pune poala (șorțul). Mintanul se pune peste plisirnă. Pe cap se poartă o căciulă facută din țesătură de lână, iar în creștet are un cerc de metal, de obicei de argint antic, de care sunt prinse monezi tot din argint. Pe frunte căciula este bogat ornată. Accesoriile femeilor sunt batista albă ornată, briceagul, centuri din mărgele sau argint, brațări și mărgele.

Fig. – Costum traditional aromân femeiesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

3.3.3 Sărbători, activități si ansambluri ale comunității

Ziua Națională a Aromânilor

– sărbătorită în data de 23 mai

– marcată prin diverse manifestări culturale, precum expoziții de obiecte tradiționale și fotografice, prepararea demonstrativă a produselor culinare tradiționale aromâne, spectacole artistice în aer liber

Zilele Culturii Aromâne

– în cadrul cărora se desfășoară diverse simpozioane și festivaluri internaționale de folclor român

Festivalul de Artă Culinară cu Mâncăruri și Dulciuri Armânești “Buneți armânești”

– organizat prima dată în februarie 2012 de către Radio Constanța, Muzeul de Artă Populară Constanța, Fundația Culturală Aromână ”Mușata Armână” din Mihail Kogălniceanu, Asociația ”Veria” din Techirghiol, Asociația Europeană interaxe, Proiect ”Avdhela,Biblioteca Culturii Aromâne”

„Pagini vii de cultură aromână” („Frândzâ yii di cultură armânească”)

– aceste manifestări au avut loc prima data în perioada 26 – 29 aprilie 2012 la Constanța

– evenimentul și-a propus să aducă împreună comunitatea de aromâni din Dobrogea, precum și pe toți cei interesați de valorile acestei culturi

– manifestările au reunit oameni ai culturii aromâne

– au fost organizate proiecții de filme documentare, un concert de muzică armânească, vernisajul expoziției de pictură cu artiști aromâni, lansări de carte etc

– au fost pregătite programe artistice ale ansamblurilor folclorice și interpreților aromâni consacrați, cântece și dansuri, expoziție de obiecte de colecție și costume vechi armânești, precum și un amplu târg de artă culinară armânească

Principalele ansambluri artistice aromâne din Dobrogea sunt

– Ansamblul ”Mușata armână” din Mihail Kogalniceanu – ansamblu de dans și cântec, meșteșugari, grup de cântăreți de muzică arhaică polifonică

– Grup de interpreți muzică arhaică polifonică din Cogealac

– Proiectul „Avdhela Biblioteca Culturii Aromâne” – colecție itinerantă de obiecte de patrimoniu și fotografii de arhivă, ateliere de meșteșug și limbă, bibliotecă virtuală

– Ansamblul de dans „Veria” din Techirghiol

– Ansamblul de dansuri „Iholu” al Asociației Comunității Aromâne din România, filiala Constanța

3.3.4 Personalități ale comunității aromâne

Petru Vulcan (1870 – 1922)

– funcționar, publicist, poet, romancier, dramaturg, autor a numeroase lucrari printre care “Albumul național al Dobrogei: 1866 – 1877 – 1906 ” și colaborări la diverse reviste precum: “Peninsula Balcanică”, “Tribuna Dobrogei”, “Românul de la Pind”, “Curierul Olteniei”, “Poporul”, “Lumina”, inițiator al revistei “România de la mare”

Fig. – Petru Vulacn

(http://www.cugetliber.ro/imagini/original/petruvulcan0-1347215480.jpg)

Toma Caragiu (1925 – 1977)

– actor român de origine aromână

– cu activitate bogată în teatru, televiziune, film

– a interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975)

– a fost angajat al Teatrului de Stat din Constanța în perioada 1951 – 1953

Fig. – Toma Caragiu

(https://static.cinemagia.ro/img/resize/db/movie/00/33/40/bd-la-munte-si-la-mare-421840l-imagine.jpg)

Părintele Papacioc (1914 – 2011)

– duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol

– considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei

– autor al lucrărilor Convorbiri duhovnicesti (1984 – 1986), Ne vorbește Părintele Arsenie (2004), Veșnicia ascunsă într-o clipă (2004)

Fig. – Părintele Arsenie Papacioc

(http://str.crestin-ortodox.ro/foto/695/69485_arsenie-papacioc.jpg)

Ion Caramitru (1942 – )

– actor de teatru și film, dar și regizor roman de origine aromână

– președinte al UNITER din 1990, din 2005 director al Teatrului Național din București

– actor și regizor la Teatrul Bulandra, al cărui directorat l-a și deținut în perioada 1990 – 1993

– a fost ministru culturii între 1996 – 2000

Stere Gulea (1943 – )

– regizor și scenarist

– și-a pus semnătura în calitate de regizor pe binecunoscutele filme precum: “Apa ca un bivol negru” (1970), “Iarba verde de acasă” (1977), “Castelul din Carpați” (1981), “Ochi de urs” (1982), “Moromeții” (1987), “Piața Universității – România” (1991), “Vulpe – vânător” (1993), “Stare de fapt” (1995), “Hacker” (serial tv 2003), “Weekend cu mama” (2009)

Titi Ceară (1957 – )

– sculptor

– autor a numeroase lucrări de sculptură prezentate în expoziții personale : în 1992 Galerias „Deleste” din Valencia, Spania; în 1993 Galeria „Orizont” din București; în 1994 Academia Română, Roma; în 1996 Galeria „Simeza”, București; în 1997 Galeria „Târgoviște” din Târgoviște

– prezentate în expozitii de grup: în 1990 Galeria „Orizont” București; în 1991 Galeria “Comunale” Perugia,Itali; în 1998 Galeria “Underground” Leipzig, Germania etc.

Marius Bațu (1959 – )

– interpret roman de muzică folk care s-a remarcat în lumea muzicii românești în 1977, anul în care a înființat împreună cu Eugen Baboi grupul “Poesis”

Gheorge Hagi (1965 – )

– fotbalist, supranumit “Regele fotbalului românesc” și “Maradona din Carpați”

– cel mai bun marcator din istoria naționalei României, câteva dintre golurile sale intrând în istoria fotbalului

Fig. – Gheorghe Hagi

(http://www.mesagerulromanesc.info/wp-content/uploads/2014/02/hagi.jpg)

Ecaterina Vrana

– artist plastic

– cu expoziții personale la Universitatea Frieburg (Germania 1993), Galeria Academiei de Artă (București 1994), Institutul Francez (București 1995 și 1997), “Oameni de aproape” (Palatul Mogoșoaia, București 2007)

– cu expoziții de grup în străinătate Academia de Artă Budapesta (1994), Muzeul de Artă Durango (Spania 2004), Bologna (Italia 2006) etc.

– a realizat lucrări de artă monumetală în Parcul din Timișoara și are lucrări în colecții publice (Muzeul Ludwig Budapesta, Muzeul Național de Artă Contemporană București) și particulare (România, Olanda, Elveția, Germania, SUA)

Marica Pitu, Sirma Granzulea, Cristian Ionescu, – interpreți de muzică tradițională aromână

3.4. COMUNITATEA ELENĂ

3.4.1 Scurt istoric

Elenii au fost prezenți în ținutul dintre Dunăre și mare încă din secolul al VII-lea î.d.Hr.

Primele așezări ale coloniștilor greci din Milet au fost întemeiate pe malul lacului Sinoe. Este vorba de cetatea greacă Istros, numită de romani Histria, ale cărei vestigii există și astăzi, în imediata vecinătății a cetății aflându-se Muzeul Histria ce adăpostește obiecte descoperite în zonă.

De asemenea, în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.d.Hr. coloniștii greci din Milet sunt cei care au întemeiat Tomisul, respectiv Constanța de azi, iar în sudul Dobrogei s-au așezat grecii veniți din Heracleea Rontica și au întemeiat orașul Callatis, respectiv Mangalia de azi. O altă cetate grecească a fost descoperită între Jurilovca, pe țărmul fostului golf Razelm, fiind atestată încă din secolul al VII-lea î.d.Hr. în scrierile lui Hecataios din Milet.

Grecii, alături de geți erau etniiile cele mai numeroase care populau cetățile pontice, ca proturi active și prospere. Există nenumărate dovezi ale bogăției vieții spirituale și elenismului veritabil din aceste colonii, acestea fiind bazilicile de la Tomis și Callatis, basoreliefurile și statuile realizate în piatră, marmură și bronz, teatrul de la Histria, banchetele publice etc.

În prezent, organizația care apără și promovează interesele naționalității elene din Constanța este “Comunitatea Elenă Elpis Constanța ” care a fost fondată în data de 5 februarie 1990, a căpătat statut juridic pe 16 martie 1990 și este succesoarea și continuatoarea de fapt și de drept a Comunității Elene din Constanța, desființată de regimul comunist în anul 1948.

3.4.2 Religie

Comunitatea elenă, ca marea majoritate a poporului grec este de religie creștic ortodoxă, cu multe tradiții pe care le păstrează cu sfințenie. Dintre acestea amintim

Vasilopita

– sărbătoarea tăierii pitei Sfântului Vasile cel Mare , de aici si proveniența numelui

– sărbatorită de către fiecare falimie în prima zi a anului nou

Adormirea Fecioarei Maria

– considerată marea sărbătoare ortodoxă din mijlocul lunii august

Paștele

– ecoul tradițiilor vechi grecești pe care religia creștină le-a acceptat și pe parcursul timpului și le-a însușit

– în insulele grecești se confecționează o păpușă Kira – Saracosti, cu șapte picioare, atâtea săptămâni câte săptămâmi sunt până la Paște, fără gură ca să nu mănânce (datorită postului) și să nu-i vorbească pe ceilalți, fără nas ca să nu miroasă mâncărurile, cu urechi ca să audă și cu mâinile împreunare pentru a se ruga; în fiecare vineri când merg la biserică, rup câte un picior al păpușii, iar ultimul în Vinerea Mare

Sărbătorile de sfârșit de an, care încep din Ajunul Crăciunului și durează până la Bobotează

Tradițiile grecești de primăvară care înceo cu sărbătoarea de ”Lăsata secului” sau ceea ce se numește Carnaval

– perioada postului începe cu “Lunea ce curăță” și se încheie cu Sâmbăta mare

– durează 7 săptămâni, incluzând și Săptămâna Sfântă pentru Biserica Greco-Ortodoxă, diferită față de biserica Romano – Catolică, în care postul durează 6 săptămâni.

Fig. – Biserica Elenă Metamorphosis, Constanța

(http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2007/08/04/1186163487.jpg)

3.4.3 Costume tradiționale

Costumele grecești prezintă o mare varietate și reflectă o cultură deosebit de bogată. Acestea diferă în funcție de zona din care provin, având particularități în legătură cu modelul, materialul, numărul pieselor componente, precum și bijuteriile care împodobesc gâtul sau mijlocul femeilor. Există de asemenea diferențe între costumele continentale și cele insulare, dar și anumite particularități în funcție de poziția socială a celor ce le poartă.

Totodată, există costume de zi, de sărbătoare, de nuntă, care sunt adaptate evenimentului căruia îi sunt dedicate. Cel mai important este costumul de nuntă care este și cel mai bogat în elemente și decorațiuni.

În România, cel mai popular costum grecesc este cel din partea continentală, Attica.

Acest costum datează din secolul al XIX-lea de când Regele Bavarian Otho, primul rege al noii națiuni grecești independente l-a ales drept costum al curții. Este un costum de oraș care are ca element de bază fusrtanlla sau fustă și o jachetă brodată cu fir de aur. Fustanella avea 375 pliseuri triunghiulare prinse în talie pe sub vestă. Culoarea, materialul și dimensiunile vestei variază în funcție de zonă. Ea are ornamente de fir de aur și nasturi confecționați tot din aur.

Costumul pe care îl poartă garda regală din Atena, păstrat în amintirea ținutei impuse de Regele Otho, cunoscută sub numele de Evzoni sau Tsoliades, este compus dintr-o fustă scurtă – fustanella, vesta brodată, ale cărei mâneci sunt tăiate și prinse pe spatele ei, pentru a ușura mișcările, cămașă cu mâneci largi și celebrele încălțări cu ciucure mare și negru – tsarouhia.

Elementele componente ale costumului barbatesc și denumirile lor în limba greacă sunt:

1. cămașă – poukamiso

2. fustă sau kilt – foustanella

3. vestă brodată – segouni

4. ciorapi albi – kaltses

5. jartiere pentru picioare – gonatares

6. brâu – zonari

7. pantofi cu ciucur – tsarouhia

8. căciulp, fes – fesi sau koukos

9. elemente decorative, bijuterii

Fig. – Costum Attica bărbătesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

Costumul din Attica pentru femei are ca element remarcabil firul de mătase colorată cu care este brodată cămașa albă de bumbac. Mătasea, de cele mai multe ori, are cunoarea roșie – purpurie sau aurie, iar broderia conține forme geometrice.

Peste cămașă se poartă o vestă, cel mai adesea lucrată din lână (de culoare albă sau neagră), scurtă sau lungă, de multe ori lână din care se confecționa vesta era lucrată în casă.

În unele zone, în loc de lână vom întâlni veste lucrate din catifea. Pe cap femeile din această regiune poartă un batic alb care are pe margini ciucuri tot de culoare albă și lucrați manual.

Elementele componente ale costumului feminin și denumirile lor în limba greacă sunt:

1. cămașă lungă – poukamiso

2. vestă de lână – segouni

3. fustă albă lungă – fousta

4. șorț de lână brodat – bodia

5. batic / batic alb cu ciucuri – mandili / gaza me tis foudes

6. pantofi – papoutsia sau tsarouhia

7. obiecte decorative pentru gât

Fig. – Costum Attica femeiesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

3.4.4. Activități artistice, ansambluri și evenimente

Comunitatea elenă se implică activ în viața culturală a orașului Constanța, având și un ansamblu care poartă numele asociației Elpis , înființată în anul 1890. Inițiatorii ansamblului se implică în evenimente și activități artistice care se desfășoara anual, precum

– „Zilele Naționale Elene” – 25 martie și 28 octombrie

– „Zilele minorităților care trăiesc în Dobrogea”

– Festivalul „Menelais” de la Karditsa, grecia

– spectacole de Crăciun

– spectacole organizate în localitățile dobrogene în care trăiesc etnici greci, dar și în alte localități din România și din Greacia

– emisiuni dedicate minorităților la televiziunile locale

– seminarii pe teme culturale legate de viața minoritățiolor, artă culinară tradițională etc.

Fig. – Ansamblul Elpis

(http://interetnica.ro/wp-content/uploads/2012/04/spectacol-ziua-nationala-a-greciei.jpg)

Fig. – Teatrul Elpis

(http://ziarero.antena3.ro/img/articles/5846a45b69.jpg)

3.4.5 Personalități reprezentative

Comunitatea elenă a oferit societății românești o serie de personalități de valoare în diverse domenii. Este vorba de actori, sportivi, profesori universitari, ingineri chimiști, biologi, medici, eseiști, cronicari literari și folcloriști, istorici, publiciști, sculptori, artiști, regizori, scenariști etc. Astfel amintim câteva nume celebre:

Ovidiu Papadima (1909 – 1996)

– eseist, istoric literar

– cronicar literar și folclorist

– autor de studii și colaborator la importante reviste ale vremii precum: „Ramuri”, „Gazeta Literară”, „Revista Fundațiilor Regale”

Jean Constantin (1927 – 2010)

– provenit dintr-o familie multietnica, mama sa fiind de etnie elenă, iar tatăl român

– unul dintre cei mai mari actori români

– interpret de roluri comice, considerat și maestrul „maestrul comediei românești ”

– este considerat una dintre personalitățile emblematice ale Constanței

– s-a facut remarcat și iubit de multe generații datorită rolurilor sale memorabile, cum ar fi Patraulea în “B.D (Brigada Diverse)” sau Ismail în “Toate pânzele sus”

– dintre filmele în care a jucat amintim „Haiducii” (1966) , „Răzbunarea haiducilor” (1968), „Un comisar acuză” (1974), „Frații Jderi” (1974), „Nemuritorii” (1974), „Evadarea” (1975), „Cuibul salamandrelor” (1976), „Melodii, melodii” (1978), „Expresul de Buftea” (1979), „Nea Marin Miliardarul” (1979), „Secretul lui Bachus” (1984), „Atac la bibliotecă” (1992), „A doua cădere a Constantinopolului” (1993), „Păcală se întoarce” (2006), „Supraviețuitorul” (2008), „Poker” (2010) etc.

Fig – Jean Constantin

(http://i0.1616.ro/media/441/2681/33707/15034612/5/61713681.jpg?width=1034)

Cornel Stavru (1929 – 2015)

– unul dintre cei mai mari tenori români cu o carieră de aproape 26 de ani

– fiind prezent atât pe scena națională, cât și pe cea international

Fig. – Cornel Stavru

(http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/?p=17173)

Gheorghe Vitanidis (1929 – 1994)

– cunoscut regizor și scenarist

– a regizat filme precum “Ciulinii Bărăganului”,” Ciprian Porumbescu”, “Războiul Independenței”, “Burebista”,” Colierul de Turcoaze” etc

– iar ca scenatist amintim “Baieții noștri”, “Ciprian Porumbescu”

Eftimie Antoniadis (1931 – 2014)

– sportiv de performanță

– primul președinte al Comunității Elene după revoluția din 1989

Petre Frangopol (1933 – )

– om de știință, profesor și organizator

– autor a peste 200 de lucrări științifice

– coordonatorul unui program de cercetare pe care l-a inițiat și coordonat

– autor de cărți științifice

Nicu Constantin (1938 – 2009)

– actor de mare succes pe scena teatrului de comedie

– în periada 1960 -200 a activat și a susținut peste 9000 de reprezentații pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”

– în perioada 1979 -1982 a fost și actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”

– în 2001 a devenit cetățean de onoare al orașului Eforie Sud

– în palmaresul său întâlnim peste 30 de filme de scurt și lung metraj, 600 de emisiuni de radio, peste 300 de emisiuni de televiziune

Fig – Nicu Constantin

(http://static.cinemagia.ro/img/resize/db/actor/01/47/35/nicu-constantin-810646l-poza.jpg)

Anton Beziris (1941 – 2008)

– profesor universitar cu o bogată activitate științifică

– autor a 52 de studii susținute în cadrul unor sesiuni de comunicări științifice

3.5 COMUNITATEA RUȘILOR LIPOVENI

3.5.1 Scurt istoric

Rușii lipoveni din România sunt credincioși ortodocși de rit vechi cunoscuți în întreaga lume sub denumirea de staroveri (de credință veche) sau staroobreadti (de rit vechi).

Schisma religioasă care a avut loc în Rusia în secolul al XVIII-lea și prigoana ce s-a declanșat asupra celor care se împotriveau reformei a determinat sute de mii de ruși staroveri să-și părăsească patria natală și să migreze în diferite colțuri ale lumii.

Numeroși staroveri s-au stabilit începând cu secolul al XVIII-lea și pe teritoriile românești, fiind cunoscuți aici sub numele de lipoveni. Este greu de precizat care sunt regiunile Rusiei din care probin staroverii din România. Sunt cunoscute drept zone de tranzit arealele Donului și Kubanului, unde s-au refugiat staroveri din toate provinciile Rusiei și de unde o parte dintre ei s-au îndreptat spre teritoriile românești.

În prezent, majoritatea rușilor lipoveni este concentrată în regiunea Dobrogei (peste 2/3 din numărul total). Aceștia sunt prezenți în localitățile tulcene Tulcea, Sarichioi, Carcaliu, Jurilovca, Slava Cercheză, Slava Rusă, dar și în localitățile constănțene Ghindărești, Năvodari, Constanța etc.

În Delta Dunării, rușii lipoveni dețin majoritatea absolută ca număr în localitățile rurale Sfistovca, Periprava și Mila 23, iar într-un procent mai mic rusii lipoveni se găsesc și în localitățile Sulina, Chilia Veche, Mahmuida.

Comunitatea rușilor lipoveni din România a căpătat statut juridic în data de 14 ianuarie 1990, scopul său fiind păstrarea identității etncie.

3.5.2 Religia

Rușii lipoveni sunt ortodocși de rit vechi, iar biserica a avut un rol hotărâtor în păstrarea identității proprii. Scrierea se face cu caractere slavone, slujbele se țin în limba slavonă și se folosește calendarul iulian (13 zile după calendarul gregorian). Doar Paștele, Înălțarea Domnului și Sfânta Treime sunt după calendarul gregorian, iar toate sărbătorile religioase se țin cu sfințenie.

Păstrarea limbii ruse vechi, în care au pătruns unele cuvinte ucrainiene și românești, dar și a obiceiurilor și tradițiilor străvechi, constituie un specific al acestei populații slave.

Pe lângă limbă, scris și calendar, câteva elemente mai diferențiază credința rușilor lipoveni de cea ortodoxă practicată în România, ce țin de ritul religios și nu de dogmă :

– semnul crucii cu 2 degete reprezintă dubla ipostază a Mântuitorului, divină și umană

– Crucea Starovera e cu 8 colțuri

– înconjurarea bisericii în timpul procesiunilor e în sensul ceasului

– oficierea liturghiei se face cu 7 prescuri etc.

De asemenea, până în zilele noastre, la rușii lipoveni s-a păstrat obiceiul efectuării semnului crucii ăn aproape orice acțiune pe care o înteprind.

Evenimentele importante din viața rușilo lipoveni prezintă câteva particularități specifice. Astfel:

Botezul nou-născutului

– se face prin scufundarea totală a copilului în cristelniță de 3 ori

– nașii de botez (o persoană de sex masculin și una de sex femini) nu trebuie să reprezinte neapărat un cuplu (de cele mai multe ori aceștia au vârse fragede)

– prenumele copilului (în general unul singur) era sugerat în trecut de preot în funcție de sfinții din calendar sărbătoriți în perioada când s-a născut copilul

Căsătoria

– este precedată de logodna tinerilor, ocazie de organizare a petrecerilor la casa fiecăruia („acolisnaia” la viitorul mire și „devisnic” la viitoarea mireasă)

– înainte de cununia religioasă (care are loc imediat după liturghie) se practică un obicei de „cumpărare-vânzare” a miresei de la casa părintească (ocazie cu care sunt interpretate diferite cântece)

Dintre lăcașurile de cult lipovenești amintim cele doua biserici de rit vechi din localitatea Ghindărești, județul Constanța. Cea mai veche din ele are hramul Înălțarea Domnului și a fost construită între anii 1906 -1938, iar cea nouă care a fost terminată în anul 1997, a fost construită pe locul unei biserici vechi din lemn care a ars în anul 1944.

Fig. – Biserica lipovenească din Ghindărești

(http://img.carpati.org/users/gi/gigi/gigicepoiu/editor/Cius1/img_6245-jk.jpg)

3.5.3 Costume tradiționale

Costumul bărbătesc lipovenesc tradițional era compus din cizme sau pantofi sub care se purtau ciorapii („iericciki”) simpli, împletiți din lână, pantaloni largi cu croială dreaptă și cămasă fără guler (rubașka) peste pantaloni („stanî”) și legată în mijloc cu un brâu de lână colorată cu ciucuri la capete, numit „pois”.

Bărbații în vârstă continuă să poarte și în prezent la biserică o haină lungă, de culoare închisă, cunoscută sub numele de „padiovca” în Dobrogea sau „bichesca”/ „cufaica” în Moldova și Bucovina. Odinioară acest obiect de vestimentație era obligatoriu pentru toți bărbații, atunci când se duceau la biserică.

De asemenea, bătrânii poartă barbă. Atât femeile, cât și bărbații poartă la gât o cruciuliță pe care au primit-o la botez și de care nu se despart niciodată, ca semn al creștinării.

Piesa de bază a costumului femeiesc este reprezentată de fustă („iubca”) sau sarafan, largă și lungă până la glezne. Ca și la bărbați, mijlocul este încins cu un „pois” – brâu. Capul femeilor este acoperit obligatoriu cu batic. Fetele nemăritate își împletesc părul într-o singură coadă, în care își prind o planglică. La cununie, părul fetei care se căsătorește este împletit în două codițe (simbolizând cununia, cuplul), care se prind într-un coc în creștetul capului. Cocul este acoperit cu o bonețică („chicika”), peste care se pune „kaseac-ul „, iar apoi baticul.

Fig. – Femei în costum tadițional lipovenesc

((http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

Fig. – Fetiță în costum tradițional lipovenesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

3.5.4 Obiceiuri specifice

În general, obiceiurile rușilor lipoveni sunt legate de natură religioasă. Cel mai bine s-au păstrat obiceiurile legate de Maslenița (Săptămâna Brânzei sau Lăsata Secului, săptămâna de dinaintea intrării în postul Paștelui). Este o săptămână de voie bună, sărbătorită cu cântece vesele pe străzile lolcalităților și cu preparate lactate specifice (vareniki, blini, piroghi, etc.).

În timpul slujbei de Florii, podelele bisericilor sunt acoperite cu un covor de iarbă, în timp ce credincioșii țin în mâini lumânări și crenguțe de salcie sfințite cu această ocazie.

Paștele, o sărbătoare foarte importantă pentru rușii lipoveni, se sărbătorește în familie, cu ouă vopsite și cozonac, ce se sfințesc în dimineața Învierii, după liturghie. Mielul nu face parte din tradiția rușilor-lipoveni. În toată perioada Paștelui, există la rușii lipoveni obiceiul de a se săruta de trei ori cand se întâlnesc, pronunțând „Hristos a înviat!” („Hristos voskere!”) și respectiv „Adevărat a înviat!” („Voistinu voskrese!”).

De Crăciun, există și la rușii-lipoveni obiceiul de a colinda, însă nu înainte de sărbătoare, ci după liturghie și cu un singur colind în repertoriu, preluat din cântarea bisericească („Hristos se naște” – „Hristos rajdaetsja”).

3.5.4 Activități artistice și ansambluri

Primul grup folcloric de cântece tradiționale alcătuit din femei și intitulat „Novoseolki” (în traducere femei din satul nou) a luat naștere în județul Constanța, localitatea Ghindărești în anul 1996. Grupul este compus din 11 femei mai în vârstă, cunoscătoare de cântece vechi, tradiționale

. Activitatea artistică a grupului cuprinde participări la o serie de festivaluri folclorice, festivaluri organizate în mod special de către Comunitatea Rușilor Lipoveni din România în diverse localități din țară unde există ruși-lipoveni (Iași, Botoșani,Sulina, Ghindărești, Constanța, Tulcea, Brăila etc.)

De asemenea, grupul „Novoseolk”i a avut și participări la festivaluri folclorice internaționale care au avut loc în Ungaria, Bulgaria, Rusia, prezența și valoarea sa artistică la aceste evenimente fiid apreciată cu diverse premii.

În localitatea Ghindărești mai există și alte grupuri folclorice apreciate pentru toate aparițiile lor în cadrul festivalurilor folclorice ale copiilor sau de tineret. Dintre acestea amintim:

– „Maliutka” – format din copii de clasele I-IV

– „Matreoska” – format din copii ai claselor V-VIII

– „Veseolaie Novoseolaciki” – grup al Asociației de Tineret „Dunaiskie Tantori”

Fig. – Grup folcloric lipovenesc

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

3.6. COMUNITATEA ARMEANĂ

3.6.1 Scurt istoric

Armenii reprezintă o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu. Aceștia sunt prezenți în toate regiunile României. În prezent, comunitatea numără doar câteva mii de membri.

După implantările sporadice de populație armeană în Balcani efectuate de împărații bizantini, stabilirea armenilor în Europa de Est a fost determinată de câteva exoduri din secolele al XI-lea—al XIV-lea, cauzate de căderea regatului Armeniei Mari.

Armenii s-au așezat în Dobrogea în secolul al XIV-lea.

Începând din 1500 este semnalată existența armenilor la Babadag, în Dobrogea.

Prezența lor în regiune a fost una semnificativă atât din punct de vedere numeric, cât și economic, fiind în principal negustori, bancheri, meșteșugari.

Contribuția la viața economică,dar și spirituală a comunității armeane din Dobrogea a fost una foarte importantă.

Aria de răspândire a populației armenești pe teritoriul Dobrogei este mare :orașele Constanța, Tulcea, Sulina, Babadag, Medgidia, Cernavodă, Hârșova. Documentele de arhivă și actele de stare civilă, atestă că de exemplu în 1911, în localitatea Murfatlar, cu o poulatie de 1500 persoane, 150 erau de etnie armeană. Se poate afirmă cu certitudine , că armenii erau așezați nu numai în principalele centre urbane din Dobrogea, dar și în majoritatea localităților rurale.

Uniunea Armenilor din România, constituitp prima dată în 1919 și reînființată în 1990, cu filială și la Constanța are în prezent peste 150 membrii.

Fig. – Logo Uniunea Armenilor din România

(http://tb.ziareromania.ro/UAR/471ccd50b20c7478/225/0/1/70/UAR.jpg)

Renumitului lingvist, orientalist, armenolog , Vlad Bănățeanu(1900-1963), afirmă că armenii constănțeni sunt deciși să-și păstreze limba și cultura: „ Armenii sunt datori să-și păstreze tradițiile, să fie mândri și de vechimea lor că popor și de istoria lor glorioasă, să-și cultive limba strămoșească cu toate legăturile comune politice și culturale care îi leagă și de istoria noastră și care ne fac să-i simțim alături de noi la toate ocaziile. Dacă armenii vor fi siliți, prin împrejurari vitrege lor, să se asimileze poporului român, îi vor trece cu cinste moștenire calitățile lor mari. Recunosc totuși că-mi vine greu să cred în asimilarea lor, căci dacă armenii au trebuit să se împrăștie prin toată lumea, că să nu-și piardă naționalitatea și religia și dacă, în ciuda atacurilor și persecuțiilor din cursul istoriei lor zbuciumate, au știut să-și apere existența timp de vreo 30 de secole, dacă au știut să se mențină că popor, înseamnă că sunt un popor de o rară vitalitate, un popor menit să traiască. Cetățeni buni vor fi însă și fără să fie asimilați”.

3.6.2 Ansambluri folclorice și costume tradiționale

Uniunea Armenilor din România, Sucursala Constanta, a fost prezentă pe scena Festivalului Eniilor Dobrogene din 13 noiembrie 2016 prin participarea trupei de dansuri tradiționale armenești “Nairi”, coregrafia Armine Khachatryan,  și prin glasul unic și special al Cristinei Odabashean. Prezenta trupei de dans “Nairi” a fost remarcată și la data de 29 aprilie 2017 în cadrul “Zilei Internaționale a Dansului”.

Fig. – Trupa de dans NAIRI la Festivalul Etniilor Dobrogene 2016

(http://armeniconstanta.ro/festivalul-etniilor-dobrogene/#!)

Fig. – Costume tradiționale armenești

(http://armeniconstanta.ro/costume-si-dansuri-armenesti/)

3.6.3 Personalități armene

Comunitatea armeană din Constanța a dat numeroase personalități care au îmbogățit viața culturală și științifică a României în general și a Constanței, în particular. Amintim aici :

Prof. Univ. Dr. Mihai Chircor

Graficianul Cik Damadian

Scriitorii și publiciștii Vartan Arachelian, Bogdan Caus, Sergiu Selian, Aram Frenkian

Prof. Univ. Dr. Grigore Pambuccian

Violonistul Varujan Kozaghian

Interpretul de jazz Harrz Tavitian

Fig. – Harrz Tavitian

(https://static.infomusic.ro/media/2012/11/harry-tavitian-concert-sala-palatului-0452.jpg)

Regizorul de teatru Anca Ovanez Doroșenko

Juristul Hurmuz Arnavorian

Onik Taklatian – căpitan de cursă lungp, distins în 1942 pentru merite deosebite în slujba țării cu Ordinul Coroana României cu spadă și Pamblică de virtute militară în grad de cavaler

Poetul Manuc Ananian

Grabet Pilosian – prozator, poet, culegător de versuri populare armenești

3.6.4 Patrimoniu armenesc din Constanța

Dintre principalele clădiri de origine armeană din Constanța amintim:

Casa cu Lei

– realizată în stilul Neorenașterii italiene și cu elemente neoclasice

– a fost ridicată de armeanul din Constanța, Dicran Emirzian pentru familia sa

Fig. – Casa cu Lei

(https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/casa-cu-lei-candva-o-cladire-simbol-a-constantei)

Palatul Manissalian

– contruit în 1904 după planurile arhitectului Ion Berindei

– despre familia armeană Manissalian se știe că a emigrat de la Constantinopol la Constanța la începutul secolului XX după evenimentele din Turcia împotriva armenilor

– era o familie foarte bogată, formată din soț, soție, patru băieți și două fete

Fig. – Palatul Manissalian

(https://www2.picturepush.com/photo/a/4899020/640/4899020.jpg)

Casa Bohcelian

– imobil în stil neoclasic ridicat de către unul din armenii bogați ai urbei A. Bohcelian

– construit de arhitectul de origine armeană H. Gomikian

Fig. – Casa Bohcelian

(http://2.bp.blogspot.com/-Kol5C21PPYU/UkNE4r1KLNI/AAAAAAAApIo/PsCTXkahuVc/s1600/Photo6063.jpg)

Biserica Armenească

Fig. – Biserica Armenească

(http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2012/08/23/Pics/turisti_Biserica_Armeneasca.jpg)

3.7 COMUNITATEA GERMANĂ

Germanii care trăiesc în România contemporană au un trecut istoric de secole care se împletește cu istoria acestui spațiu istoric și cu istoria românilor deopotrivă. De la venirea lor pe aceste meleaguri în trei valuri de imigrare începând cu anul 1840, etnicii germani au marcat și influențat în bine comunitățile locale în care au trăit. Cei care au sosit aici au provenit din diverse categorii sociale, au fost agricultorii sau meseriașii, dar și intelectualii.

Germanii dobrogeni au fost singurul grup etnic german de pe teritoriul României care nu s-au așezat pe aceste pământuri venind direct din Germania, ci din alt spațiu colonizat de germani, și anume din Basarabia și Rusia de Sud. De asemenea, au fost singura populație germană care a trăit vreodată sub directa stăpânire otomană.

Germanii dobrogeni trăiau în special din agricultură. Existau și meșteșugari (morari, rotari) cu meserii legate direct de agricultură. De exemplu, în Cogealac se aflau, în proprietatea unor germani, moara de ulei (Rösler), vopsitoria (Görres), lăptăria (Heim), ateliere de fierari (W. Gallert, Johann Körner, K. Walter), de tâmplari (Chr. Reihard, Adolf Körner), de croitorie (Dora Heil, Riecke Muster, Chr. König).

Fig. – Răspândirea coloniilor germane în intervalul 1840 -1892

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Germani_dobrogeni#/media/File:Dobrudschadeutsche.png)

Organizarea etniei germane la Constanța, precum și activitățile culturale ale comunității au debutat prin înființarea în anul 1883 a Asociației „Comunitatea Evanghelică a Germanilor din Constanța – Anadalchioi”. Această Asociație, cu prezență marcantă în viața cotidiană a localității, avea ca scop asigurarea unor condiții propice în vederea integrării comunității germane locale în viața socială a vremii prin construirea unei școli germane și înălțarea unei biserici. Cu ajutorul Fundației „Erhardt Luther”, în anul 1894 a început construcția la Biserica Lutherană din Constața, vizavi de actuala Sală A Sporturilor din Constanța. Cladirea bisericii a fost demolată în anul 1963 de regimul comunist.

În anul 1901 s-a înființat Școala Germană din Constanța. Această școală, cu importanță deosebită în formarea tinerei generați din întreaga provincie a Dobrogei a avut profesori bine pregătiți proveniți din Transilvania și chiar din Germania. Școala a pregătit 39 de generații de copii de diverse naționalități și credințe religioase cum ar fi germani, români, greci, turci, tătari, evrei, armeni, bulgari. Școala a funcționat din 1901 până în 1940.

Fig. – Fosta școală evanghelică germană, azi centru cultural

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Germani_dobrogeni#/media/File:Dobrutscha-DeutscheA.jpg)

Participarea germanilor la viața socială a Dobrogei a luat sfârșit odată cu toamna anului 1940, moment în care peste 3000 de familii din Dobrogea, cuprinzând aproximativ 16 000 de persoane, au fost strămutate în Germania.

În anul 1990 a luat ființă Filiala Constanța a Forumului Democrat al Germanilor din România. În anul 1992 și-a reluat activitatea Asociația Comunitatea Evanghelică a Germanilor Dobrogeni, ca fiind continuatorul de drept al tradiției germane pe aceste meleaguri. Obiceiurile și tradițiile culturale ale germanilro sunt sărbătorite prin întâlniri periodice, îndeosebi cu ocazia principalelor sărbători creștine din cadrul Comunității Germane. Sunt organizate expoziții de grafică și pictură, audiții muzicale de pian și canto susținute de copii ai membrilor Comunității Germane, ai Colegiului de Artă „Regina Maria” Constanța și Universității „Ovidius” Constanța.

În cadrul Comunității Germane funcționează o Casă de Rugăciune de confesiune creștin – evanghelică care oferă membrilor comunității germane constănțene suportul logistic pentru desfășurarea slujbelor religioase.

3.8. COMUNITATEA BULGARĂ

3.8.1 Scurt istoric

Comunitatea bulgară din Constanța este reprezentată de comunitatea Edinstvo. Misiunea sa este de a promova tradiția și modul de viață al bulgarilor, cunoașterea limbii, a valorilor culturale, a folclorului național, cunoașterea frumoaselor meleaguri ale Bulgariei.

Atestarea comunității Edinstvo ca persoană juridică s-a făcut în anul 1995, aceasta fiind continuatoarea comunității bulgare care a existat până în 1940, când conform Tratatului de la Craiova, populația de origine bulgară a fost nevoită să părăsească teritoriul Dobrogei și să se strămute în Dobrogea de Sud. În baza prevederilor Tratatului, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul) , dându-și acordul și în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat Bulgariei în urma Păcii de la București din anul 1913 după care circa 80 000 de români au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, iar 66 000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să se așeze în Cadrilater.

Majoritatea etnicilor bulgari din România sunt urmași ai diasporei bulgare, care s-a format prin emigrarea din ținuturile bulgare la nord de Dunăre, în timpul stăpânirii otomane. Acesora li s-au alăturat și acei bulgari din Dobrogea care nu au emigrat conform prevederilor acordului de la Craiova, în 1940, care a reglementat statutul Cadrilaterului, precum și cetățenii bulgari care au fost naturalizați.

Comunitatea bulgară dobrogeană a cunoscut de-a lungul timpului o serie de personalități importante. Înainte de 1877, la Cerna s-a remarcat învățătorul Panait Staciof, originar din Șumula, tatăl poetului dobrogean Panait Cerna. La 1866, Vasil Levski a deschis Școala din Enichioi. Personalitate a mișcării revoluționare bulgare, având legături cu autoritățile românești, Vasil Levski a fost executat de turci în 1872. Între alți cunoscuți intelectuali bulgari care au fost remarcați în Dobrogea, menționăm poetul tulcean Ștefan N. Izvorski, Sava I. Dobropoldni de la Constanța, Teodor Panaitov de la Silistra.

3.8.2 Religie, costume tradiționale și sărbători

Prima atestare a comunității bulgare datează din anul 1893 când Biserica bulgară se desparte de biserica greacă. Ritualurile bisericești și tot ce este legat de viața religioasă se săvârșeau într-o casă veche din lemn până în 1907 când s-a ridicat biserica cu hramul Sf. Nicolae cel Vechi din zona peninsulară a Constanței.

Fig. – Biserica Sf. Nicolae

(http://www.romanianresorts.ro/pics/8/img/biserica-bulgara-sf-nicolae_110.jpg)

Afirmarea vieții religioase creștine a bulgarilor dobrogeni, în localitățile în care aceștia s-au stabilit s-a făcut prin ridicarea unor biserici bulgărești, precum cele de la Fântânele, Nuntași, Nalbat, Nicolae Bălcescu, Stejaru, Cerna, Frecăței, Câșla, Sarinasuf etc.

Comunitatea bulgară din România care a fost atestată documentar din secolul al XVII-lea în Banat, Muntenia, Moldova, Transilvania și Dobrogea și-a păstrat tradițiile, obiceiurile și costumele populare vechi. De exemplu, una ditre tradiții este ca în prima zi după Lăsata secului, membrii tineri ai comunității, mascați în diferite personaje, să colinde satul pentru a marca în mod simbolic sfârșitul iernii și sosirea primăverii.

În ceea ce privește elementele ce compun costumele populare purtate de femeile bulgare acestea sunt:

– riza – cămașă veche cu poale

– vâlnenic – vânlic

– zuvelka – șorț

– zabratka – baticul amre brodat

– sukman – rochie fară mâneci purtată iarna

Podoabele ce completează portul de sărbătoare al bulgăroaicelor sunt ogârliții (bănuții de argint) sau jălțiții (banii de aur).

În vestimentația bărbătească se păstrează influențele orientale, așa cum se observă la costumul cu bernevici (pantaloni cu tur larg).

Fig. – Costume tradiționale bulgărești

(http://www.cjc.ro/proiecte/itinerarii/Brosura-Etnii.pdf)

Specificul artei populare bulgare este surpins și în scoarțele și țesăturile de interior, precum peschirele cu pragovete și ștergarele de cui, piesele din ceramică sau metal și de asemenea icoane.

Una dintre sărbătorile cele mai cunoscute în comunitățile bulgărești este Mărțișorul, asemănător de altfel cu tradiția românească. Mărțișorul bicolor sau multicolor, încărcat cu valențe magice, reprezintă un talisman mai cu seamă în civilizațiile arhaice. Culoarea albă a șnurului reprezintă femeia, simbolizând viața lungp, iar cea roșie reprezintă bărbatul, simbolizând forța fizică. De cele două fire răsucite între ele se agață monede, păr din coadă de cal, mărgele, usturoi, carcase de melci și altele, realizându-se o amuletă protectoare („martenita”)împotriva spiritelor rele. Bulgarii poartă mărțișoarele întreaga luna martie, fie la reverul hainei, fie prinse la încheietura mâinii, existând și particularități de ordin social,cum ar fi: fetele nemăritate în partea stângă a rocjiei, fetele bătrâne la degetul mic al mâinii stângi, iar bărbații căsătoriți la șoseta dreaptă. Scoaterea mărțișoarelor a fost legată de practicile de previziune a vremii, fiind agățate în copacii care umează să înflorească.

Sărbătoarea cea mai spectaculoasă din calendarul popular bulgăresc este Baba Marta, care, ca și Baba Dochi, personifică primăvara. La sfârșitul lui februarie, bulgarii fac curățenie generală în case, deoarece Baba Marta nu vizitează decât casele îngrijite. Bătrânii nu trebuie să iasă prea devreme din casă, pentru că bătrâna dorește să întâlnească numai fete tinere și femei. În ultima zi a lunii februarie, copiii din mediul rural aprind un foc cât se poate de mare. Ei strigă: „Baba Marta, eu te încălzesc pe tine azi, iar tu să mă încălzești pe mine mâine!” Și se adună în jurul focului, cu diverse strigături, iar când focul se stinge sar peste ei. Focul trebuie să ardă cât mai mult și cât mai sus ca să o încălzească pe Baba Marta, care personifică și soarele care poate să ardă fețele oamenilor. Bulgarii cred ca temperamentul bătrânei este foarte instabil atunci când Marta zâmbește, soarele strălucește pe cer, iar atunci când este supărată pe cineva, vremea urâtă își face prezența.

Alte sărbători semnificative pentru comunitatea bulgară sunt: ziua Sf. Todor, Drăgaica, Trifon Zarezan, Lăzărița, ziua Sf. Ivan, ziua Crucii, ziua Sf. Iordan, Babiden (ziua moașei), Floriile, Paștele, Crăciunul, ziua Sf. Dumitru, Sorcova.

3.9 COMUNITATEA RROMĂ

3.9.1 Scurt istoric

Comunitatea rromă constituie unul dintre grupurile etnice minoritare cele mai mari din România. Evidențe lingvistice și culturale dovedesc că rromii sunt de origine indiană, probabil din regiunea nordică Punjab. Se estimează ca plecarea lor din India a avut loc acum cel putin 1000 de ani. Unii cercetători consideră că au existat mai multe valuri de migrație din India. Există și astăzi triburi nomade sau semi-nomade în India care susțin teoria că rromii au fost nomazi de la început, au părăsit India în timpul unei invazii și apoi au fost împinși înspre Europa de războaie și invazii ulterioare.

În secolul XI rromii se aflau în Imperiul Bizantin, de unde au pătruns în sud-estul și centrul Europei (secolele XIV – XVI), ca și în nordul Africii. Migrația masivă a rromilor în Europa a început, însă, în secolul XIV odată cu cucerirea de către turci a portului Gallipoli. De altfel ascensiunea triburilor nomade indiene a fsot strict legată de victoriile turcești și de făurirea puternicului Imperiu Otoman, rromii prosperând în interiorul lui.

În secolul XV au pătruns în Europa apuseană (în special în Peninsula Iberică, iar din secolul XIX în cele 2 Americi).

În țările române, rromi sunt semnalați în secolul XIV ca robi. În Evul Mediu majoritatea rromilor din țările române erau robi boierești, domnești sau mânăstirești. Ocupațiile lor principale erau acelea de căldărari, fierari, aurari, spoitori, cântăreți etc. În secolul XIX, sub influența ideilor liberale ale revoluției de la 1848, toți oamenii au fost declarați liberi și egali, robia rromilor fiind abolită în 1856.

În județul Constanța, rromi trăiesc în Constanța, Mangalia, Hârșova, Băneasa, Năvodari, Medgidia, Ovidiu, Cernavodă, Murfatlar, Valu lui Traian, Negru Vodă, Galița, Cobadin, Mircea Vodă, Dobromir, Cuza Vodă. Datorită așezării geografice a localității Cuza Vodă (la 2 km de Medgidia, la 42 km de Constanța și la 37 km de Cernavoda) începând cu anul 1960 în sat se stabilesc familii de rromi rudari care vin din Ciucurova, județul Tulcea.

Tot în 1960 în satul Cuza Vodă au fost aduși și stabiliți rromii nomazi (pletoși). În toamna anului 1961 se încearcă școlarizarea școlarizarea copiilor din aceste familii, dar fără succes deoarece după doar 3 ani aceștia au abandonat în masă și datorită faptului că, familiile îsi reiau vechiul obicei ca de primăvara până toamna să plece cu șatra prin țară.

Pe măsura scăderii populației de români, pe fondul migrației lor către oraș, a început creșterea populației de rudari ajungându-se ca în prezent rromii să dețină o pondere de 60% din întreaga populație a satului Cuza Vodă.

3.9.2 Tradiție și religie

Din punct de vedere al costumelor tradiționale, pentru bărbați de obicei nu există o îmbrăcăminte standard. Unii bărbați poartă pălării sau mustăți mari. La ocazii deosebite, bărbații rromi poartă costum deseori viu colorat.

Femeile poartă fustă lungă, alcătuită din mai multe straturi și bogat colorată, cercei mari, părul lung, împletit și uneori o floare în păr.

În tradiția rromă, picioarele unei femei sa nu se vadă. De altfel, întreaga parte inferioară a corpului unei femei este considerată impură. Încălcarea acestui principiu este foarte gravă, deci trebuie purtate întotdeauna fuste lungi.

De asemenea, tradiția spune că o femeie măritată trebuie să poarte un batic pe cap pentru a arăta acest lucru.

Rromii poartă desepri roși, deoarece această culoare este considerată norocoasă, probabil datorită credinței străvechi că sângele estge sursa vieții și vitalității.

Fig. – Costume tradiționale

(http://3.bp.blogspot.com/-moLDpIHObhw/T8CoMx-36WI/AAAAAAAAANM/aHMWx20D3QE/s1600/tigani_dansand_copy.jpg)

Unul dintre motivele principale de sărbătoare pentru cultura rromilor este „Ziua Internațională a Rromilor”, sărbătorită la 8 aprilie, prin Ceremonia Râului, în cadrul căreia lumânările aprinse și flori sunt aruncate pe apă.

Rromii au adoptat religia populației majoritare. Astfel, mare parte dintre ei sunt creștini – ortodocși, nu au biserică proprie, merg la bisericile ortodoxe din localitățile în care trăiesc, în general pentru înmormântare și botez. Conform tradiției înmormântarea ar trebui să aibă un ritual specific. Nu sapă groapa pentru defunct, construiesc un mormânt la suprafață din zidărie cu ușă de acces, în cimitirul satului.

Există, de asemenea, în județul Constanța și în Dobrogea (o comunitate mare la Babadag) un număr mare de rromi musulmani.

Capitolul 4 : Gastronomia minorităților

4.1. Gastronomia turcă

Bucătăria turcească este în mare parte moștenirea bucătăriei otomane,care poate fi descrisă ca fiind un amestec gastronomic al Asiei Centrale,Orientului Mijlociu și bucătăriei din Balcani.

Bucătăria turcească folosește mult maslinele și uleiul de măsline. Legumele și verdețurile sunt nelipsite în mâncarea turcească.

Fasolea,roșiile,ardeii,vinetele sunt principalele ingrediente din bucătăria tucească.

Ayranul este una din cele mai cunoscute băuturi turcești,obținută din iaurt amestecat cu apa și sare.

Delicatesele reprezentative pentru gastronomia turcă sunt: kebab,baklava, kadayif, keskek, manti, gozleme, musaca etc.

Fig. – Kadayif

(http://cdn.shopify.com/s/files/1/0354/9117/products/burma_kadayif_2_grande.jpg?v=1427482280)

Fig. – Keskek

( http://www.yemektarifleri-sitesi.com/wp-content/uploads/2013/07/tavuklu-keskek-buyuk.jpg)

Fig. – Gozleme

(http://d3lp4xedbqa8a5.cloudfront.net/s3/digital-cougar-assets/food/2014/11/28/WomansDayBR106935/lamb-and-spinach-gozleme.jpg)

Fisticul,migdalele și nucile se folosesc mult în deserturi.

În bucătăria clasică turcească , hoșaf(compot) însoțește alternative preparatele din carne și pilaf.

Sherbet este un sirop care poate fi preparat dintr-o varietate de ingredient,în special fructe,flori sau ierburi.

Fig. – Șerbet de trandafiri

(http://prajituricisialtele.ro/wp-content/uploads/2013/05/serbet-de-trandafiri9.jpg)

4.2. Gastronomia tătărească

Gastronomia ocupă un loc important în cultura tătarilor, ea fiind strâns legată de modul de viață. Fără să intrăm în istoricul gastronomiei tătărești putem afirma că ea a fost mult influențată și de gastronomia otomană.

Aruncând o privire asupra bucătăriei tătărești am putea face următoarea clasificare a mâncărurilor:

a) Ciorbe

b) Mâncăruri scăzute

c) Produse de patiserie

d) Dulciuri

Partea cea mai consistentă a bucătăriei o constituie preparatele de patiserie: ulkum (gogoși) scovergi, șîlter, katlama, kobete, geantîk, sarbirma, șuberek (plăcintă cu brânză, cu dovleac, cu carne) , kawirma.

Fig. – Kobete

(http://4.bp.blogspot.com/-LXfRou8TNC4/UFF5io-pOcI/AAAAAAAAAZQ/Vm07FbehXZw/s1600/kobete.JPG)

Fig. – Șuberek

(http://www.andreibartesch.com/wp-content/gallery/suberek-vita/suberek_06.jpg)

În ultimii ani, au fost organizate festivaluri dedicate unora dintre preparatele specifice bucătăriei tătărești. Astfel, la Cobadin se organizează Festivalul Șuberekului, la Castelu Festivalul Kobeteului, iar la Ciocârlia Festivalul Baclavalei.

Membrele filialelor Organizațiilor de Femei din cadrul comunității au participat la numeroase evenimente gastronomice, printre care remarcăm :

– acțiunea din luna decembrie a fiecărui an inițiată de Consulatul General al Turciei la Constanța

– Ziua Minorităților care se sărbătorește tot în luna decembrie

– ziua integrării Dobrogei la România

– Kermeza organizată cu prilejul festivalului Tineretului, Sportului și Culturii Turce și Tătărești din luna mai

– Ziua Limbii Tătare din 5 mai

– precum și participarea la unele emisiuni ale posturilor locale de televiziune.

4.3. Gastronomia aromână

Preparatele nelipsite de pe masa aromânilor sunt, prin tradiție, brânzeturile și faimoasele pite armânești (cu brânză, spanac, praz, dovleac, mere etc.), de asemenea, ardeii prăjiți (piperchi tsargasiti), cornurile etc. Carnea de oaie este preferata aromânilor.

Fig.- Ardei prăjiți

(http://www.mondocucina.ro/pictureDisplay.aspx?Mode=Large&PictureName=256/Picture%20197.jpg)

4.4. Gastronomia elenă

Stilul culinar grecesc se remarcă prin condimentele utilizate într-o măsură mai mare decât în celelalte bucătării din zina mediteraneană, precum: oregano, mentă, busuioc, cimbru, fenicul, chimen, mărar, dafin, ceapă, usturoi.

Multe rețete grecești folosesc condimente „dulci” alături de sortimentele de carne: scorțișoara, cuișoarele dau gust tocănițelor grecești marcând o influență persană și arabă.

Bucătăria grecească folosește în mod special carnea de miel și vită și mai puțin carnea de porc sau pui.

Se folosesc măslinele, brânza feta, frunzele de viță de vie, dovlecei și iaurt.

Dulciurile sunt făcute în general cu nucă și miere.

Fig. – Dulceață de nuci

(https://www.paradisverde.ro/sites/default/files/images/2013/06/dulceata-de-nuci.jpg)

Mezze este un termen generic pentru gustări, servite cu vin, ouzo sau tsipouro. Printre acestea, cele mai cunoscute sunt :

– boureki (placințele cu legume și carne)

– spanakopita (placintă cu spanac, feta, ceapă, ouă și condimente)

– melitzanosalata (salată de vinete)

– saganaki (brânză prăjită)

– taramosalata (icre amestecate cu cartofi fierți, sau pâine, ulei de măsline și suc de lămâie)

– dolmades (sarmale din viță de vie cu umplutură de orez, legume sau carne)

– avgolemono (supă)

– salata grecească (salată verde, brânză feta, roșii, măsline, ceapă roșie, ardei gras și un sos făcut din ulei de măsline și lămâie)

Fig. – Boureki

(http://www.crete-kreta.com/files/images/Boureki1.jpg)

Bucătăria grecească este renumită pentru fabulosul tzatziki ( pasta din iaurt, castravete si usturoi).

Fig. – Tzatziki

(http://toriavey.com/images/2011/08/Tzatziki.jpg)

4.5. Gastronomia lipovenească

Gastronomia lipovenească are specific dobrogean. Cele mai renumite feluri de mâncare sunt saramura de pește, borșul de pește dobrogean și plăcinta dobrogeană.

Tradiția spune că la o masă cu ciorbă de pește, întâi se servește peștele pe un platou, apoi zeama. Ambele însoțite de mujdeiul special făcut pentru pește.

Se spune că niciodată nu trebuie sa se bea apă după borșul de pește pentru că se va îneca peștele. Alcoolul este însă permis.

Tot localnicii spun ca zeama, așa cum îi zic ei, este cel mai bun remediu după o seară petrecută alături de multe sticle de băutură.

Modul cel mai apropiat de tradiția lipovenească de a mânca și prepara ciorba este la foc deschis, undeva departe de sat, la coliba de pescuit. Orice om al deltei va spune că ciorba cea mai bună este cea făcută în baltă. Tot localnicii afirmă că este cea mai simplă mâncare de făcut și că o poate prepara oricine. Ingredientul secret nu există. Simplitatea acestui fel de mâncare o face să fie atât de gustoasă.

Fig. – Borș de pește dobrogean

(http://www.skytrip.ro/images/retete/propuneri/546.jpg)

4.6. Gastronomia armeană

Bucătăria armeană are multe elemente comune cu gastronomia mediterană, arabă și tradițiile culinare rusești. Aroma bogată a preparatelor se datorează prospețimii și calitatii ingredientelor, mai mult decât pe folosirea condimentlor.

Lavaș,cunoscută și sub numele de pâine armenească, este făcută după o rețetă veche de mii de ani. Este o pâine tip lipie, foarte subțire, uneori ovală, alte ori dreptunghiulara sau sub formă de suluri. Aluatul se face din sare, apă, făină și se coace într-un cuptor de lut. Pâinea Lavaș a fost introdusă în patrimoniul UNESCO ca valoare incontestabilă a culturii armene.

Fig. – Lavaș

(http://armeniconstanta.ro/bucatarie-armeana/)

Basturma este o pastramă armenească din carne de vită, uscată timp îndelungat, o carne de culoare roșie, cu o aromă inconfundabilă data de condimentele folosite în procesul de marinare. Renumita aromă a basturmei este data de un amestec de mirodenii specific bucătariei armene numit ceimen sau ceaman.

Fig. – Busturma

(http://armeniconstanta.ro/bucatarie-armeana/)

Sugiuc, sau cârnatul armenesc, este preparat din carne tocată și foarte condimentată. Se face în mod obișnuit din carne de vită dar, întâlnim și rețete care menționează carnea de porc sau chiar carnea de cal. Este un cârnat iute, condimentat cu chimion, sumac, usturoi, piper iar, alteori cu ceaman.

Fig. – Sugiuc

(http://armeniconstanta.ro/bucatarie-armeana/)

Mantî este un preparat sub forma unor colțunași din aluat umpluți cu un amestec de carne tocată și mirodenii, modelați sub forma unor bărcuțe. Aceștia se coc în cuptor, asezonați cu iaurt sau smântână și usturoi și se servesc împreună cu o supă concentrată.

Fig. – Mantî

(http://armeniconstanta.ro/bucatarie-armeana/)

Pakhlava și boorma sunt dulciurile tradiționale din bucataria armeana ce conțin nuci, mult zahar sau miere.

Fig. – Pakhlava

(https://i.ytimg.com/vi/tZkZmZuKLCs/maxresdefault.jpg)

4.7. Gastronomia germană

Bucătăria germană este considerată una dintre cele mai consistente și bogate bucătării din lume. Aceasta poate fi descrisă în câteva cuvinte cum ar fi cartofi, varză, sparanghel, cârnați, carne de porc și bere .

Probabil germanii sunt printre cei mai mari consumatori de cartofi de pe planetă.

Principalele tipuri de carne consumate sunt carnea de porc, de vită și de pasăre, însă cea de porc este de departe cea mai populară. Carnea de miel și de capră nu se bucură de foarte mult apreciere. Weißwurst (cârnat alb), o varietate tradițională bavareză preparată din carne de vițel și șuncă proaspătă de porc, amestecate cu pătrunjel, lămâie, ceapă, nucșoară și ghimbir, este printre cele mai populare specialități de cârnați. Plăcinta de carne, Leberkäse, este o altă specialitate apreciată. Este făcută din carne sărată de vită, șuncă și ceapă, tocate foarte fin.

Fig. – Weißwurst (http://www.zollhauslandshut.de/media/k2/items/cache/daf30d03da42a5291604b3fcca07f0d0_L.jpg)

Fig. – Leberkäse

(https://www.gutekueche.at/img/rezept/5981/leberkaese.jpg)

4.8. Gastronomia bulgară

Gastronomia bulgară îmbină rețete similare celor românești, turcești și grecești.

În meniurile specifice bulgărești baza o constituie legumele și fructele.

Produsele lactate sunt de foarte bună calitate. Se spune ca longevitatea bulgarilor se datorează consumului zilnic de lapte și produse lactate.

Bucătăria bulgară folosește o sumedenie de legume proaspete și mirodenii.

Printre deserturile bulgărești îndrăgite, figurează fructele coapte (merele, prunele, zmeura și murele) sau căpșunile cu zahăr.

Dintre mâncărurile bulgărești amintim budinca balcanică, chifteluțele din praz,tarator, burek cu branză, salata bulgărească, etc.

Fig. – Salată bulgărească

(https://www.culinar.ro/assets/files/recipe/11196/fdb_1444083891_lead_800x600_11196.jpg)

4.9. Gastronomia rromă

Mâncărurile tradiționale ale rromilor sunt simplu de făcut, foarte sățioase și, spun cei care le-au testat, extrem de savuroase.

Șah Hai Mas-ul, puiul pe sâr a la Lulica, bândărețul sau săviacul sunt preparate ușor de făcut de către orice gospodină.

Capitolul 5 : Concluzii

Bibliografie