Potențialul morfoturistic și posibilități de valorificare în Masivul Cozia [302037]

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – [anonimizat] – Prezentarea morfologică a unității

2.1. – Analiza cantitativă și calitativă

2.2 – Genetica reliefului

2.3 – Procese actuale de modelare a [anonimizat] – Trasee turistice

CAPITOLUL V – [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. Asociere de culmi aproape radiare ce se desprind din vîrful Cozia ([anonimizat]) [anonimizat], păstrează, [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat].

Deși prin suprafața sa de numai cca 77 [anonimizat], [anonimizat], se detașează ca un ansamblu montan cu o [anonimizat].

Aceste aspecte s-au dovedit a fi suficiente pentru a-mi stârni curiozitate și dorința de a aprofunda cunoștiințele despre această zonă. [anonimizat].

Capitolul I va fi o [anonimizat], [anonimizat], fauna, flora ce caracterizează Parcul Național Cozia. Capitolul II cuprinde informații geologice și geofizice despre arealul cercetat. În capitolul III și capitolul IV se vor regasi elementele de relief ce oferă potențial turist și traseele montane existente. Capitolul V va prezenta posibilitățile de valorificare ale Masivului Cozia.

Lucrarea de față se incheie cu concluzii și bibliografie.

CAPITOLUL I

[anonimizat] a Parcului Național Cozia. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. Din punct de vedere al coordonatelor geografice Parcul Național Cozia este cuprins aproximativ între 24°10’ și 24°26’ longitudine estică și 45°16’ și 45°24’ latitudine nordică.

Figura 1. Localizarea Parcului Național Cozia (https://www.slideshare.net/natura2000/prezentare-scoli-parcul-national-cozia)

Căile de acces către Parcul Național Cozia sunt din două drumuri naționale DN 71 E 81 și DN 7A, două drumuri județene DJ 701 N și DJ 703 M și mai multe drumuri forestiere 155 D1, Bețel 228 D, Vl. Lotrișor 84 D, Scorțaru 85D, Vătuiu 86D, Galben 87D, Lotrișor-Puturoasa 88D, Sâmniceanu 183D, Valea Bisericii 185D, Valea Calugăresii 184D, Valea Oii 185D, [anonimizat] 131D, Valea Mică 166D, Valea Rădoii 167D, Piscul cu brazi 165D, Pietrile lacului 164D, Pătești 162 D, Lotrișor-Cozia, 133D, Lotrișor-Drăgănești 134D, Călimanu 132 D, Paltinu-Păușa 135D.

Principalele orașe din apropiere Parcului Național Cozia sunt Râmnicu-Vâlcea la 25 km și Sibiu la 45 km. Prin Defileul Oltului trece tronsonul de cale ferată Râmnicu Vâlcea-Sibiu cu următoarele stații de oprire pe raza Parcului Național Cozia: Păpușa, Turnu, Cozia, Gura Lotrului, Călinești – Bețel și Cornet.

Figura 2. Harta zonării interioare (Sit natura 2000 – Parcul Național Cozia – Planul de Management 2014)

Suprafața totală a Parcului Național Cozia, stabilită prin determinări GIS, pe limita exterioară, conform descrierii din HG 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora, este de 16 616 ha. Din totalul acestei suprafețe, aria de protecție integrală, ce cuprinde cele mai valoroase bunuri ale patrimonului natural din interiorul Parcului Național Cozia, reprezintă aproximativ 8 615 ha, fiind formată din 8 104 ha terenuri forestiere și 511 ha alte categorii de terenuri.

Parcului Național Cozia este înconjurat de trei culoare depresionare joase (500-700), Țara Loviștei, Poiana și Jiblea-Călimănești si trei masive muntoase Cozia-Narățu-Doabra.

Figura 3. Harta Masivului Cozia (http://www.montaniarzi.ro/trasee-in-masivul-cozia/)

Masivul Cozia se detașează net de ariile înconjurătoare, cu înălțimi cuprinse între 1300-1500 m, cele mai cunoscute vârfuri fiind: Vârful Cozia (Ciuha Mare) – 1668 m, Ciuha Mica – 1629 m, Durducul (Crucea Ciobanului) – 1568 m, Bulzu – 1560 m.

Masivul Cozia face parte din prelungirile sudice ale Munților Făgăraș, alături de masivele Frunții și Chițu, suprafața acestuia fiind de aproximativ 77 km². Aria muntoasă Cozia este străbătută pe direcția nord-sud, de apele râului Olt, care a sculptat Defileul Gura Lotrului – Cozia.

Figura 4. Masivul Cozia (http://greenly.ro/arii-protejate/la-sud-de-tara-lovistei-tara-lui-seneslau-si-la-nord-de-cnezatul-lui-farcas-masivul-cozia-si-parcul-sau-national)

1.1 Hidrogeologia

Din punct de vedere hidrologic toate râurile care drenează Parcul Național Cozia sunt tributare Oltului. Afluenții Oltului de pe teritoriul parcului sunt Băiașul, Lotrișorul, Păușa și Călineștiul.

Figura 6. Bazinul Hidrografic al râului Băiașu (https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_B%C4%83ia%C8%99u)

Rîul Olt, care mărginește Masivul Cozia în partea sa vestică, străbate, pe o lungime de circa 14 km (între Văratica și Călimănești), ultima străpungere transversală a Carpaților – defileul de la Cozia – croindu-și pe acest tronson o vale îngustă de o deosebită frumusețe, prinsă în chingile abrupturilor stîncoase ale Masivului Cozia, pe de o parte, și ale Munților Năruțu, 10 pe de altă parte. Pe acest sector al defileului, Oltul are un debit mare de apă, transportînd în medie 140 m³/s, dar ajungînd în lunile foarte ploioase la cantități de peste 10 ori mai mari; la viitura din 1975 Oltul a avut un debit maxim de peste 2000 m³/s.

Curgerea tumultuoasă și învolburată de altădată a fost îmblînzită. Forța imensului șuvoi de apă este folosită în prezent la producerea energiei electrice.

În lungul Defileului Oltului de la Cozia au fost astfel construite două mari baraje și hidrocentrale: la Călimănești (volumul brut al lacului = 5 milioane m3 ; puterea instalată = 38 MW) și Turnu (volumul brut = 16 milioane m3 ; puterea instalată = 70 MW), a treia construcție fiind în lucru la Gura Lotrului. Turistul poate admira măreția acestor construcții și plusul de pitoresc pe care lacurile îl dau văii Oltului.

Pîrîul Băiașu drenează partea de sud a Țării Loviștei, precum și versanții nord-estici și norici ai Coziei, avînd în total o lungime de 17 km și o suprafață a bazinului de 89 km2 , în cursul său superior, pînă la micul defileu de la Pripoare, colectează apele de pe clina nordestică a Masivului Cozia, avînd ca afluenți mai importanți cursurile torențiale ale văilor Sîmniceanu, Roșiei și Șasei (La Comori). După îngustarea de la Pripoare, pîrîul Băiașu primește pe partea stîngă apele colectate de pe versantul nordic al Coziei (Sturului, Urloiu, Călugăreasa, Pîrîul Oii, Piatra Acră, Mocirlele), după care confluează cu Oltul în dreptul haltei C.F.R. Cornet.

Pîrîul Coisca (Sălătrucel), al doilea pîrîu de centură al Coziei, ce drenează apele de pe versanții sud-estici și sudici ai acesteia, dar și din întreaga depresiune subcarpatică Jiblea-Călimănești, are o suprafață a bazinului de 95 km2 și o lungime de 15 km. Comparativ cu văile nordice, afluente ale Balașului, mai scurte și cu pantă foarte accentuată, văile din partea de sud a Coziei sînt mai alungite și cu suprafață de drenaj mai mare. Dintre acestea amintim: pîrîul Brădișor cu afluentul său Valea Mare, care își au obîrșia sub Plaiul Mocirlele, și pîrîul Pățești cu frumoasele Chei ale Cetății, tăiate în gnaisul de Cozia. Pîrîul Coisca se varsă în Olt la circa 1 km în avale de barajul de la Călimănești.

În afară de apele colectate prin intermediul celor două pîraie ce înconjoară pe trei laturi Cozia, Oltul mai primește direct o serie de afluenți cu obîrșia în partea centrală înaltă a masivului: Lotrișorul, format în cursul superior de văile Slamnicului și Tisei, cu obîrșiile între vîrfurile Claia cu Brazi și Omul, Odăilor, Văraticii, Slamnei, Armăsarului, Alunul, La Clopot, Roșia, Turnu, Mușețel și Păușa – cu obîrșia sub abrupturile dintre muchiile Scorțaru și Vlădesei.

Caracterul hidrografic dominant al regiunii îl constituie orientarea radiară și divergentă a văilor care își au obârșia în nodul orohidrografic din partea centrală a Masivului Cozia. În ceea ce privește Masivul Cozia, periferic, apele sunt colectate de o rețea inelară, ce înconjoară dar și delimitează Masivul: Oltul împreună cu cei doi afluenți ai săi: Băiașul în nord și Coisca în sud.

În ansamblu, suprafața parcului prezintă o densă rețea hidrografică, deseori adânc încrustată în masa cristalină a gnaisului. Din punctul de vedere al regimului hidrologic, rețeaua hidrografică aferentă Parcului Național Cozia se încadrează în tipul carpatic-meridional, cu ape mari primăvara și la începutul verii și cu posibilitatea apariției viiturilor în timpul verii, după ploi cu caracter torențial, și la sfârșitul iernii cu ocazia topirii zăpezii.

1.2 Clima

Climatologic Masivul Cozia, ca de altfel întreaga zonă a Parcului Național Cozia, datorită poziționării sale geografice, prezintă câteva particularității precum:

Culmile înalte ale Munților Făgăraș situate în partea nordică protejează această zonă de curenții reci și de precipitațiile excesive, pe când în partea sudică se simte influența curenților calzi submediteraneeni.

De asemenea, structura mineralogică a rocilor, în care predomină granitele și gresiile, cât și poziția izolată a văilor și stîncilor favorizează formarea microclimatelor locale, caracterizate prin temperaturi și precipitații moderate.

Figura 7. Tabel al variației precipitațiilor (Sit natura 2000 – Parcul Național Cozia – Planul de Management, 2014)

Temperatura medie anuală este de circa +3.3°C și o medie a precipitațiilor de 1015mm/an, înregistrate în zonele înalte ale masivului. Pe măsură ce altitudinea scade, temperatura crește și precipitațiile scad, ajungîndu-se la valori medii anuale de +10°C și respectiv 700 mm/an.

Amplitudinea termică în Masivul Cozia este de aproximativ -19.7°C, ceea ce denotă un regim termic moderat. Cele mai mari precipitații se înregistrează în lunile mai, iunie și iulie, fără perioade de secetă.

1.3 Solurile

Principalele categorii de sol din PNC reflectă influența puternică a particularităților morfologice ale reliefului asupra naturii și a distribuției acestora. Altitudinea specifică munților mijlocii determină distribuirea etajată a solurilor.

Partea superioară a munților este acoperită de spodosoluri, iar cea inferioară este reprezentată de soluri din clasa cambisolurilor. Granitele de Cozia și celelalte tipuri de roci întâlnite în PN Cozia își pun amprenta asupra trasăturilor de bază ale învelișului de sol. Cea mai mare parte a suprafeței PNC, reprezintă un domeniu de dezvoltare a cambisolurilor. Dintre cambisoluri sunt foarte bine reprezentate solurile brun acide pe fațada vestică a masivului Cozia, în estul și sudul aceluiași masiv, dar și pe fațada estică a Narățului. În nordul Munților Coziei, dar și pe dreapta Oltului, solurile brun acide sunt asociate cu litosoluri.

1.4 Flora

Pădurile îmbracă în proporție de 93% masivele Cozia, Narățu, Doabra-Călinești. Principalele etaje de vegetație existente sunt reprezentate de pădurile etajate, în functie de altitudine, de la 300 m la 1667 m.

Compoziția generală a pădurilor din Parcul Național Cozia este constituită majoritar din fag – 57%, gorun – 14%, molid – 18% și specii de amestec: carpen, cireș, tei, mojdrean și alte specii – 11%. Suprafața arboretelor cu vârsta de peste 80 de ani este de 62%, iar arboretele naturale cvasivirgine însumează peste 6000 ha.

Valoarea științifică a Parcului Național Cozia o constituie existența pe suprafețe întinse a ecosistemelor forestiere și de pajiști naturale, puțin modificate de om, de o mare originalitate și variabilitate. Existența concentrată a acestor ecosisteme variabile se datorează formațiunii geologice majoritare – gnaisul-relieful de tip “horst” și pantelor abrupte cu expoziții diverse, factori care au contribuit la crearea unor microclimate locale foarte diversificate.

Din punct de vedere al florei în Parcul Național Cozia se distinge:

Flora micologică. Până în prezent au fost identificate 402 specii de ciuperci parazite sausaprofite. Numărul combinațiilor ciuperci-substrat este de 630 specii, foarte multe ciuperci parazitând un număr mare de plante. De pe teritoriul parcului au fost descriși patru taxoni noipentru Romania : Anthracoidea rupestris, Melampsoridium alni, Peronospora eynoglossi,Tamularia thesii.

Licheni – au fost identificați 76 taxoni, incluzand in special licheni epifitici si tericoli,9 taxoni sunt amintiti in premiera pentru Romania, iar 54 taxoni pentru Cozia. Muntele Cozia prezintă un interes deosebit și din punct de vedere lichenologic. Comunitățile de licheni de pe scoarța arborilor sunt considerate sinuzii și sunt tratate în prezentul plan de management, subordonate formațiunilor forestiere în care vegetează.

Mușchii – au fost inventariate în total 199 specii. Dintre acestea 41 fac parte din clasa Hepaticae, iar 158 din clasa Muschi. Cercetările s-au efectuat în toateformațiunile vegetale ale muntelui și s-au recoltat materiale saxicole 35%, tericole 34%, corticole20%, poliedafice și supralignicole 11%.

Flora cormofitică – din cercetări a rezultat o listă de 932 taxoni. Endemitele locale sunt în număr de 6: Achillea coziana, Centaurea coziensis, Galium baillonii, Rosa x argesana, Rosacoziae, Stipa crassiculmis ssp. Heterotricha. Endemitele carpatice sau dacice au un rol aparte în Masivul Cozia: Thlaspi dacicum, Thymus comosus, Genista tinctoria oligosperma, Draba simonkaiana, Doronicum carpațicum, Dianthus henteri, Dianthus spiculifolius, Cirsium boujartii, Athamanta turbith ssp. Hungarica,Sorbus cretica, Cerastium banaticum, Koeleria transsilvanica și altele. Dintre speciile rare, menționăm : Leontopodium alpinum, Daphne blagayana, Gentiana acaulis,Primula halleri, Stipa crassiculmis ssp. Heterotricha, Lilium carniolicum ssp.jankae, Lilium martagon, Iris ruthenica, Ophrys fusca, Limodorum abortivum.

De asemenea, în zona parcului există și specii de interes comunitar, cum ar fi gălbenelele – Ligularia sibirica, specie protejată conform Directivei Consiliului Europei 92/43EEC, fiind inclusă și în Convenția de la Berna. O caracteristică specifică a condițiilor ecologicede interferența fitoclimatică diferită o constituie pătrunderea în masivul Cozia a unor specii forestiere xerofil-termofile meridionale dinspre Munții Banatului, cum ar fi: mojdreanul – Fraxinus ornus, nucul – Juglans regia, scorușul grecesc – Sorbus graeca, scumpia – Cotynus coggygria, care vegetează la altitudini de circa 700 m și mai ales a gorunului mediteranean -Quercus delechampii, Quercus polycarpa, care urcă până la 1200-1300 m, record altitudinal în Carpați. Se remarcă interferența speciilor eurasiatice cu cele meridionale și atlantice, la care se adaugă endemitele carpatice și endemitele locale.

1.5 Vegetația

Muntele Cozia prezintă un interes deosebit prin poziția sa izolată din Carpați, prin structura sa geologică, precum și prin flora sa interesantă. Muntele Cozia este un loc cu o floră de tip special, unde în afară de elemente floristice ale Europei Centrale, flora se mai îmbogățeste și cu alte plante provenite din mai multe colțuri ale globului, cum sunt Caucazul, Alpii, Balcanii, ținuturile mediteraneene și regiunile circumpolare ale Europei sau ale Asiei.

Se poate vorbi de o inversiune de așezare pe verticală a vegetației, diferită de la un versant la altul : gorunul urcă în Cozia până la 1350 m, împreună cu alte elemente termofile Fraxinus ornus, Allysum murale, Stipa crassiculmis ssp. Heterotricha. De asemenea unele elementele ale vegetației boreale și subboreale sunt prezente la altitudinea de peste 1600 m și numai pe versanți umbriți. Totodată, bradul și fagul coboară mult altitudinal, până la 300-400 m pe văile umbrite luând locul gorunului.

Se realizează astfel vecinătăți de ecosisteme forestiere atipice și unice, cu floră indicatoare specifică fiecărui ecosistem. Una din particularitățile vegetației o constituie faptul că pe distanțe relativ mici se întâlnesc numeroase stațiuni forestiere și zone fitoclimatice cuprinse în subetaje, de la gorunete de deal până la molidisuri de limită, care în mod natural vegetează la mari depărtări altitudinale și spațiale.

Existența acestor ecosisteme variabile se datorează formațiunii geologice majoritare – gnaise, reliefului de tip horst și pantelor abrupte cu expoziții diverse, factori care au contribuit la crearea unor microclimate locale foarte diversificate. În ansamblu, învelișul vegetal al Parcului Național Cozia este organizat pe 38 asociații vegetale identificate până în prezent.

1.6 Fauna

Fauna de nevertebrate a fost inventariată cu un număr de 105 specii, aparținând la 76 de genuri și 21 de familii de coleoptere și un număr de 17 specii de ortoptere, aparținând la 14 genuri și 4 familii. Dintre speciile regăsite, doar 6 sunt considerate specii prioritare: Isophya harzi, Odontopodisma rubripes și Pholidoptera transsylvanica (Ortoptere) și Carabus variolosus, Cerambyx cerdo și Lucanus cervus (Coleoptere), fiind menționate în Formularul Standard Natura 2000 al sitului ROSCI0046 Cozia și enumerate în Anexa II a Directivei Habitate și în Anexa 3 a OUG nr. 57/2007, modificată și completată prin Legea nr. 49/2011.

De asemenea, au mai fost identificate specii importante de faună (conform Fișei standard Natura 2000): Carabus (Chaetocarabus) intricatus, Carabus (Megodontus) violaceus, Morimus asper funereus , Rosalia alpina (Coleoptere) și Pezotettix giornae (Ortoptere).

În zona Parcului Național Cozia se află numeroase specii de nevertebrate care contribuie la menținerea echilibrului ecologic. Cel mai frecvent se întâlnesc specii de coleoptere, lepidoptere, orthoptere, colembole și aranee, în timp ce alte grupe ca chilopodele, formicidele și lumbricidele apar sporadic.

O mențiune aparte trebuie făcută și pentru arahnide, dintre care se evidențiază pseudoscorpionul Neobisium carpathicum, specie termofilă protejată, de origine mediteraneeană, frecventă atât în Masivul Cozia cât și în Narățu.

Fauna de vertebrate a Parcului Național Cozia este bine reprezentată de aproape toate grupele mari de animale. Dintre vertebrate importanta deosebită o prezinta speciile de carnivore mari: ursul brun – Ursus arctos, lupul – Canis lupus, râsul – Lynx lynx, pisica sălbatică – Felis silvestris, dar și ierbivorele: căpriorul – Capreolus capreolus, cerbul – Cervus elaphus, capra neagră – Rupicapra rupicapra și altele. Alte specii întâlnite în parc sunt: jderul de copac – Martes martes, jderul de piatră – Martes foina, bursucul – Meles meles, veverița – Sciurus vulgaris, pârșul – Glis glis, șoarecele de pădure – Apodemus silvaticus, ariciul – Erinaceus europaeus.

În ceea ce privește ornitofauna, sunt cunoscute în PNC 164 specii de păsări. Defileul Oltului, pe lângă importanța sa peisagistică, este și un culoar favorabil pentru migrația păsărilor dinspre Europa Centrală spre Marea Egee și invers, iar ca urmare a apariției lacurilor de acumulare Turnu și Gura Lotrului, s-au creat condiții pentru staționarea temporară și chiar iernarea pasarilor de apă. Dintre speciile de păsări amintim: eretele – Circus cyaneus, uliul porumbar – Accipiter gentilis, șoimul călător – Falco peregrinus, ciuful de padure – Asio otus, ochiul boului – Troglodytes troglodytes, acvila de munte – Aquila chrysaetos, pupăza – Upupa epops, botgrosul – Coccothraustes coccothraustes, turtureaua – Streptopelia turtur, stârcul cenușiu – Ardea cinerea, cucul – Cuculus canorus, corbul – Corvux corax, pițigoiul mare – Parus major, pițigoiul de brădet – Parus ater, pițigoiul de munte – Parus montanus, sfrâncioc roșiatic – Lanius collurio, gaița – Garrulus glandarius, huhurez mic – Strix aluco, huhurez mare – Strix uralensis, ciuvica – Glaucidium passerinum, mierla – Turdus merula, forfecuța – Loxia curvirostra, cocoșul de munte – Tetrao urogallus, ierunca – Tetrastes (Bonasa) bonasia etc. La marginea râurilor se întâlnesc frecvent : codobatura de munte – Motacilla cinerea, codobatura albă – Motacilla alba, pescarelul negru – Cinclus cinclus, pescarușul razator – Larus ridibundus.

Reptilele sunt prezente prin următoarele specii : gușterul – Lacerta viridis, șoparla de munte – Lacerta vivipara, șoparla de ziduri – Lacerta muralis, napârca – Anguis fragilis, șarpele de apă – Natrix tesselata, vipera de munte – Vipera berus berus, vipera cu corn – Vipera ammodytes. Vipera cu corn e protejată prin lege datorită rarității sale.

Din clasa amfibienilor se întâlnesc urmatoarele specii: salamandra – Salamandra salamandra, tritonul cu creastă – Triturus cristatus, tritonul de munte – Triturus alpestris alpestris, broasca râioasă brună – Bufo bufo, buhaiul de baltă – Bombina variegata, șopârla de munte – Lacerta vivipara, șopârla de câmp – Lacerta agilis agilis, gușterul – Lacerta viridis viridis.

Fauna acvatică este reprezentată printr-un număr mare de nevertebrate și peste 30 specii de pești specifici râurilor de munte ca de exemplu: păstrăvul – Salmo trutta fario, zglăvocul – Cotus gobio, boișteanul – Phoxynus phoxynus, scobarul – Chondrostoma nasus, mreana – Barbus barbus, crapul – Cyprinus carpio, nisiparița – Sabanejenia romanica, ultima fiind endemică în România și deci se impune asigurarea nu numai a supraviețuirii speciei ca atare, ci și supravietuirea ei în cât mai multe bazine din țară.

CAPITOLUL II

Prezentarea morfologică a unității

Masivul Cozia prezintă caractere specifice din punct de vedere geomorfologic, de unde și denumirea de relief de tip Cozia. Masivul Cozia reprezintă un “horst” izolat, ce prezintă un versant nordic abrupt și un versant sudic prelung. Caracteristicile geomorfologice ale Masivului Cozia vor fi tratate în contextul Parcului Național Cozia, întrucât este dificil de analizat separat. Pe lângă Masivul Cozia, în alcătuirea geomorfologică a Parcului Național Cozia se ai disting alte două elemente majore Masivul Narățu și Defileul Oltului.

Figura 5. Masivul Cozia (http://www.montaniarzi.ro/trasee-in-masivul-cozia/)

Studiile geomorfologice au identificat particularitățiile masivului Cozia ca fiind o grupare de culmi înalte, sub formă de muchii cu vârfuri ascuțite, însoțite de abrupturi. Relieful de tip Cozia prezintă versanți foarte abrupți și inaccesibili, cu înclinări între 45° și 60 °, cu o etajare concentrică a treptelor hipsometrice de la 300 m la 1600 m altitudine.

Din punct de vedere structural se individualizează două unității principale: unitatea central-nordică a formațiunilor cristaline, în principl gnaise și unitatea sudică a formațiunilor sedimentare.

O altă trăsătură geomorfologică a Masivului Cozia este aceea că prezintă o pronunțată asimetrie între versantul nordic, extrem de abrupt și versantul sudic, mai prelung cu pante domole. Această asimetrie se datorează faliei Brezoiului, falie în lungul căreia zona muntoasă a cunoscut o înălțare de peste 1000 m. În zona cristalină prezența suprafețelor plane este extrem de rar semnalată.

O altă caracteristică geomorfologică a Masivului Cozia o reprezintă gnaisul ocular de Cozia, cât și elementele de microrelief, prin microforme modelate în regim periglaciar, precum grotele, portalurile, chipurile antropomorfe sau zoomorfe. Portalurile sunt elemente în formă de arcadă, ce reprezintă pe alocuri chiar culoare de trecere de pe un versant pe altul. Cele mai cunoscute sunt: Poarta Omului, Poarta de Piatră, Poarta Banului, Poarta Turnului și Poarta de sub Durduc. Grotele au cea mai mare răspândire în întreg masivul Cozia, fiind modelate în șisturi cristaline și mult mai rar în gresii. Dintre cele mai cunoscute se pot aminti: Grota Haiducului, Grota Urșilor, Grota lui Meletie. De asemenea anumite formațiuni geologice prezintă forme umane sau animale și printre acestea cele mai cunoscute sunt: Fata și Moșul, Moșneagul, Ursul, Vidra și Moș Gerilă.

Relieful masivului Cozia se caracterizează printr-o diferență altitudinală de aproximativ 1360 m, între Valea Oltului și Vârful Cozia și de aproximativ 1000 – 1100 m față de depresiunile limitrofe.

2.1. Analiza cantitativă și calitativă

Masivul Cozia se încadrează în categoria munțiilor cu altitudine mijlocie din țara noastră, înălțimile de peste 1000 m ocupând doar circa 20% din suprafața sa. Altitudinile cele mai mari se găsesc în partea centrală, acolo unde vârfurile ce se profilează din cele două culmi principale, care se sudează perpendicular pe Vf. Cozia, depășesc frecvent 1500 m; Rotunda 1593 m, Cozia 1668 m, Babolea 1538 m, Omul 1558 m, situate pe direcția generală vest-nord-est. Ciuha Mică 1629 m, Durducul 1568 m și Bulzu 1580 m sunt înșiruite pe direcția nord-vest și sud-est. Altitudinea relativă a Vf. Cozia față de Valea Mare este de aproximativ 890 m.

2.2 Genetica reliefului

Teritoriul Parcului Național Cozia face parte din harta geologică 1:200 000 Pitești (figura 7). Cele mai extinse formațiuni sunt cele cristalofiliene, cunoscute sub denumirea de “gnaise de Cozia”, și apar în foaia Pitești ca făcând parte din Grupul I, separat de L. Mrazesc (1904), iar din punct de vedere tectonic ele se încadrează în unitatea Pânzei Getice (Gh. Munteanu-Murgoci, 1905). Seriile de șisturi cristaline, care intră în constituția munților Cozia au fost interpretate ca fiind complexe precambriane cutate (Marcela Dessila-Codarcea, 1967). Parcului Național Cozia se suprapune acestor formațiuni cristaline, mai ales în partea centrală și nordică și într-o măsură mai mică formațiunilor sedimentare situate în sudul zonei cristaline, ce prezintă o orientare generală vest-est de o parte și de alta a Oltului. O caracteristică principală a Masivului Cozia, datorită formațiunilor gnaisice, sunt pantele lor foarte înclinate de circa 50°-70°.

Dintre formațiunile sedimentare ce se întâlnesc pe teritoriul munților Cozia și Narățu, brecile ocupă perimetre destul de importante, fiind cunoscute sub numele de “brecii de Brezoi”. Formațiunea de Brezoi are vârsta Jurasic superior și sunt greu de deosebit de fundament.

Un alt element structural important îl reprezintă falia Cozia, care delimitează la nord cristalinul de Cozia de formațiunile sedimentare din depresiunea Brezoi-Titești.

Într-un ansamblu general masivul Cozia se prezintă ca o cută anticlinală, cu o serie de cute secundare pe flancul sudic.

Figura 7. Harta geologica 1:200 000 Pitesti (Comitetul de stat al Geologiei, Institutul Geologic, 1968)

Seriile de șisturi cristaline, care intră în constituția munților Coziei au fost interpretate ca fiind complexe precambriene cutate (Marcela Dessila-Codarcea, 1967). Seria de Cozia este constituită în cea mai mare parte din gnaise feldspatice cu textură oculară și din pararoci micacee printre care pe langa micașisturile cu biotit și muscovit se menționează amfibolite și paragnaise (St. Ghica – Budești, 1940).

Din punct de vedere stratigrafic N. Dragomir a distins două complexe de șisturi cristaline (Marcela Codarcea, N. Dragomir, 1960).

Complexul paragnaiselor, situat la baza seriei de Cozia, constituit din paragnaise cu biotit și micașisturi cu biotit și muscovit.

Complexul gnaiselor oculare (migmatite), alcătuit din gnaise cu biotit și muscovit cu textură oculară, asociate cu gnaise cuarțo-feldpsatice care conțin lentile microclinice de dimensiuni centimetrice.

Problema genezei gnaiselor oculare este controversată, fiind considerate ori rezultatul unei injectări a unui ortomaterial într-un paramaterial în condiții de stress puteric (L. Mrazec, 1904) ori posibilitatea derivării acestora din depozite cu chimism potasic reprezentate prin conglomerate, arcoze sau tufuri și lave acide prin procese de metamorfim regional (Marcela Dessila-Codarcea, 1965).

2.3 – Procese actuale de modelare a reliefului

Culmile înalte sau văile puternic adâncite, ce prezintă o energie de relief de cca 350-450 m față de culmile înconjurătoare și având un profil longitudinal în trepte, sunt străbătute de numeroase căderi de apă și repezișuri (Cascada Lotrișor, Cascada Gardului), influențând aspectul lor geomorfologic. Pe lângă formele de relief masive, greoaie, se mai întâlnesc și forme de relief reiuniform, apărute în urma manifestărilor tectonice și amplificate de către procesele de modelare externe, predominant cuaternare (dezagregare, frecvente cicluri de ingheț-dezgheț).

De asemenea așezarea geografică a Masivului Cozia, protejat la nord de curenții reci și precipitațiile excesive, prin culmile Munțiilor Făgăraș, influențat la sud de curenții calzi, submediteraneeni, care urcă pe defileul Oltului, influențează particularitățile acestui peisaj.

Pluviodeniudația este unul dintre procesele erozionale caracteristic Masivului Cozia și presupune eroziunea prin picături de ploaie, reprezentând modelarea suprafeței terenului sub acțiunea ploii depinzând totodata și de agresivitatea acesteia. Pluviodenudarea este determinată de rezistența solului și de cantitatea, durata și intensitatea ploii. Acest proces îngrijorează atunci când solul este acoperit de vegetație mai puțin de 50% din suprafață.

Eroziunea în suprafață (areolară, peliculară sau laminară) reprezintă scurgerea neconcentrată, exercitată pelicular pe întreaga suprafață a versantului. Eroziunea în suprafață depinde de capacitatea de infiltrare a apei în sol. Apa în deplasarea ei duce la desprinderea particulelor de sol și transportul lor spre baza versantului.

Torenții presupun de asemenea un proces actual de modelare a reliefului, având un bazin de colectare sub 100 mp, un canal de scurgere cu o pantă foarte abruptă și ce transportă mari cantități de material, pe care il depun într-un con de dejecție.

Alunecările de teren participă intens la remodelarea reliefului, presupunând desprinderi de pe versant de materiale (roci sau depozite de versant) care se deplasează de-a lungul unei suprafețe planare. Intervenția umană, influențează de asemenea aspectul geomorfologic al reliefului.

CAPITOLUL III

Potențialul turistic al elementelor de relief

Zona Parcului Național Cozia și a vecinătăților acestuia este cunoscută ca o destinație turistică importantă în România, care prin potențialul ei natural ( peisaje, izvoare termale, relief, hidrologie, faună, floră ) și antropic ( mănăstiri, monumente istorice,) reprezintă o destinație interesantă atât pentru turiștii din țară, cât și pentru turiștii din străinătate.

Obiective turistice naturale reprezintă acele elemente ale cadrului fizico-geografic dintr-un loc ce au vocație pentru turism. Obiectivele turistice oferite de relief sunt numeroase și frecvent asociate; mai importante sunt:

-vârfurile principale din masivele montane sau deluroase care constituie o atracție prin fizionomie

-cheile, defileele și cascadele – prin fizionomie și pitoresc aparte sunt între cele mai căutate pentru drumeție, alpinism

-formele de relief carstic (peșteri, doline, avene, lapiezuri, polii etc.) se impun prin spectaculos și inedit

-forme de relief pseudocarstic sunt dezvoltate pe sare, gips și brecia sării

-formele de relief vulcanic (conurile, craterele, platourile vulcanice, măgurile aparținând neckurilor etc.)

-formele de relief create de vânt

-formele de relief glaciare create de ghețarii pleistoceni (circurile, văile, morenele, blocurile eratice).

-formele de relief rezultate în urma proceselor de meteorizare și gravitaționale (abrupturi cu blocuri prăbușite la bază, alunecări de mari proporții, coloane și blocuri rotunjite, hornuri, hrube și văi de sufoziune)

-forme de relief rezidual, prezente la nivelul interfluviilor alpine- creste zimțate, turnuri, abrupturi cu baza acoperită de grohotișuri

-stânci cu forme deosebite rezultate din eroziunea diferențială și acțiunea mai multor agenți externi, sunt dezvoltate îndeosebi pe conglomerate și calcare în munții Ciucaș, Bucegi, Ceahlău.

Potențialul turistic al Masivului Cozia este determinat de valoarea și estetica propriului peisaj.

– Vîrful Cozia sau Ciuha Mare (1668 m), cu abrupturile impunătoare dinspre scocurile de ia obîrșia pîrîului Tisa (traseele 1, 2 și 5);

– Vîrful Omul (1558 m), un important nod orohidrografic din care se desprind lateral culmile stîncoase Căprăriile, Mățăriile, Șirul de Pietre (traseul 6);

– Durduc sau Crucea Ciobanului (1 568 m), cu abrupturile Gardului de la obîrșia Păușei, un frumos punct de perspectivă asupra abrupturilor Bulzului, Colților Foarfecii și văii Oltului (traseul 1);

– Vîrful Bulzu (1560 m), detașat ca un turn prăpăstios deasupra Muchiei Vlădesei;

– Vîrful Șoimului (1281 m), important punct de perspectivă asupra văii Roșia și părții de est a Coziei (în apropierea traseului 6);

– Vîrful Sturu (837 m), situat în muntele cu același nume, izolat de Cozia, spre Țara Loviștei, de către valea Șasei (în apropierea traseului 6);

– Țurțudanele Urzicii, vîrfuri și tancuri de piatră, parțial împădurite, mărginite de abrupturi înșiruite pe Muchia Urzicii (traseul 5);

– Muchia Turneanu, continuată spre Olt cu muchiile Urzicii și Roșiei, înșiruire de tancuri și vîrfuri stîncoase cu numeroase abrupturi (Pietrele Vulturilor spre valea Zăvodului sau Valea Seacă, Pietrele Roșiei spre valea Turnu (traseele 2, 5 și 7);

– Muchia Scorțaru, pe sub care se strecoară traseul 2, cu vîrfuri stîncoase și abrupturi spre văile Turnu și Zăvodu (Valea Seacă);

– Culmea Șirul de Pietre, îngustă, cu vîrfuri și polițe stîncoase (traseul 6);

– Colții Foarfecii, muchie stîncoasă, abruptă, ce separă scocurile Văii Seci (Zăvodului) și Gardului de la obîrșia Păușei;

– Gruiul Jangului, cu abrupturile îndreptate spre valea Slamnei, vizibilă din traseul 5;

– Muchia Căprăriile, cu pereți abrupți și colțuri de stîncă ce cad spre obîrșia văii Slavei, vi-zibilă din traseele 6 și 8;

– Stîncă „Turnul lui Traian” sau „Turnul lui Teofil“ (519 m), proeminență stîncoasă spre Olt a Muchiei Trăsnite, ce domină Poiana Bivolari și barajul lacului de acumulare de la Turnu; aici a existat un vechi turn de veghe și tot aici au fost descoperite urme materiale din epoca fierului;

– Numeroase îngustări ale văilor, cu pereți abrupți, aproape verticali, adevărate chei sau mici defileuri cum sînt cele de pe văile Bulzului, între Vlădeasa și Durduc (traseul 1), de la obîrșia pîraielor Tisa, între vîrfurile Cozia și Steiul (traseele 1, 5), Roșia, Păteștilor, Cetății, Sturului, micul defileu al Băiașului de la Pripoare;

– Cascadele Gardului (pe pîrîul cu același nume), De sub încuietori (pe pîrîul Bulzului) și numeroase alte repezișuri;

– Stînci izolate sau grupate, în formă de turnuri, ace, piramide sau cu aspecte bizare, unele adevărate chipuri de piatră, rezultate în urma dezagregării gnaisului de Cozia, concentrate cu precădere în Muchia Turneanu (pe versantul dinspre pîrîul Zăvodu), în Colții Foar-fecii, în pereții Bulzului, în abrupturile Ciuhăi Mari, Omului și Sălbaticului;

– Porțile de piatră ale Coziei, adevărate arcuri de triumf naturale, modelate în stîncă: Poarta de Piatră (traseul 6 a), Poarta Mioarelor, Poarta Foarfecii, Poarta Cetății, Poarta Ursului, Poarta Stinișoarei, Poarta Turnului etc.;

– mici grote dezvoltate prin dezagregarea pe fisurile rocilor: Peștera din Cale (traseele 1, 3), Sălbaticului sau Mecetul Pustnicului (traseul 11), Grota Haiducului (traseul 1), Grota Urșilor etc.

Peisajele specifice PNC sunt cele care se încadrează în tipul reliefului dinamic, cu diferențe mari altitudinale pe spații restrânse. Masivele muntoase Cozia, Narățul, Doabra, Călinești apar ca adevărate cetăți de stâncă zidite din abrupturi și sprijinite din contraforturi cu numeroase turnuri pe margini.

Peisajul ruiniform cu stâncării sub formă de ace, turnuri, colți, bulzuri, clăi, este cel cu pondere mare în toată zona PNC. Zona Vârful Cozia are un peisaj alterat pe o suprafață de aproximativ 10 ha, din cauza aspectului pădurii de molid cu foarte mulți arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale.

Defileul Oltului, deși puternic antropizat din cauza lucrărilor hidrotehnice, a căilor de transport, a aducțiunii de apă Brădișor-Râmnicu Vâlcea, a rețelelor electrice și de telefonie, păstrează, totuși, frumusețea unor peisaje în care componentele esențiale sunt apa, vegetația, versanții abrupți și impunători.

Practicarea escaladei sportive și a alpinismului în PN Cozia se face în condițiile prezentate în regulamentul și legislația în vigoare în domeniul ariilor naturale protejate, cu încasarea de către APNC a tarifelor instituite pentru desfășurarea acestor acțiuni și cu respectarea următoarelor aspecte:

Accesul la traseele de cățărare este permis celor care sunt echipați corespunzător, care știu să folosească materialele din dotare și care dețin abilitățile corespunzătoare

Practicarea escaladei sportive și a alpinismului se face pe proprie răspundere, sportivii fiind în permanență conștienți că practică sporturi de risc. Practicanții acestor activități au obligația să verifice pentru propria siguranță calitatea punctelor de asigurare indiferent de tipul traseului. În caz de nesiguranță, APNC recomandă întreruperea ascensiunii. Purtarea echipamentului de protecție și siguranță este obligatorie indiferent de tipul traseului.

În cazul activităților colective organizate în PN Cozia – tabere/concursuri de alpinism sau escaladă, activități lucrative de genul cursurilor de inițiere, team building-uri, concursuri/competiții de maraton sau mountain bike, activități nautice pe lacurile de acumulare de pe râul Olt, precum și altele asemenea, este obligatorie înștiințarea APNC și obținerea aprobării din partea acesteia. Nu se vor desfășura activități pe traseeele declarate închise.

În PN Cozia, deschiderea unor trasee de aventură, efectuarea de premiere și echiparea de trasee de escaladă sau marcarea oricăror trasee pentru diferite activități, se va face cu avizul APNC. De asemenea în PN Cozia, practicarea cățărării pe stânci cu ajutorul mijloacelor de cățărare pe gheață este interzisă.

Accesul la și dinspre zonele de cățărare se va face numai pe potecile balizate/marcate. În absența acestora, accesul se va face pe potecile cele mai evidente, evitând pe cât posibil avansarea pe zone cu vegetație. Pentru a preîntâmpina eroziunea, atât la urcare cât și la coborâre se vor evita scurtăturile la serpentinele potecilor. Se vor evita coborârile pe linia de cea mai mare pantă, care angrenează mari mase de pământ, grohotiș, pietriș, zăpadă, gheață sau frunze.

În zonele de cățărare se va menține un nivel sonor decent, adecvat situației. Se vor evita discuțiile cu glas tare, se vor evita strigăturile, fluierăturile și chiotele care nu sunt strict necesare. Necesare sunt considerate comenzile de coardă și cele care avertizează asupra unui pericol iminent: de exemplu “atenție piatră!”.

Se interzice folosirea echipamentelor din traseele de alpinism și escaladă în alte scopuri decât a celor pentru care au fost amplasate, ca de exemplu blocarea unor regrupări cu corzi fixe destinate unor activități lucrative.

Organizatorii de activități colective au obligația să verifice calitatea punctelor fixe de asigurare din trasee înainte de a desfășura activități pe acestea. La organizarea activităților colective – minim 10 persoane, organizatorul are obligația de a obține pe lângă avizul APNC și avizul Serviciului Public Salvamont local. Pentru orice activitate colectivă se folosește sectorul din zona de cățărare pentru care i s-a emis aviz de către APNC, pe perioada pentru care acest aviz s-a emis.

Cățărătorii care desfășoară activități în PN Cozia, au obligația să se informeze în mod corespunzător asupra particularităților traseelor din zonele de cățărare.

Echiparea de trasee de escaladă sportivă este permisă numai în zonele desemnate ca zone de escaladă sportivă prevăzute în Anexa nr. 3 la prezentul Regulament. Echipările de trasee de escaladă sportivă se fac numai cu echipamente care îndeplinesc normele în vigoare.

Prin desemnarea zonelor de escaladă sportivă se urmărește canalizarea fluxului de cățăratori spre zone mai puțin bogate în biodiversitate (areale stâncoase curate, fără vegetație abundentă, care nu găzduiesc specii de plante și animale ce necesită măsuri de protecție speciale).

În zonele desemnate pentru escaladă sportivă unde este semnalată existența unor specii de plante și animale care necesită măsuri de protecție speciale se vor dezechipa traseele existente.

Desemnarea zonelor în care se poate practica escalada sportivă se face de către APNC, conform legislației și procedurilor în vigoare, în funcție de zonarea interioară a PN Cozia și de prevederile Planului de Management al parcului.

Reechipările traseelor de alpinism se vor face cu avizul PN Cozia și cu respectarea caracterului inițial al traseului. Este interzisă practicarea sporturilor extreme care necesită amenajări speciale

Trasee de escaladă sportivă în PN Cozia sunt:

– Pe Peretele Mare, la circa 1,5 km de la DN 7, pe Valea Lotrișor, punct de referință este jghiabul marcant al Hornului Spălat, aflat în partea din aval a cheilor: 1. Treptele Tribunalului 2. Treptele Mișcătoare 3. Hornul Spălat 4. a XXX-a Aniversare 5. Cumpăna Speranței 6. Kamikaze 7. Turnul Sibienilor.

– Pe Peretele Cascadei Lotrișor, la 2,5 km la DN 7, pe Valea Lotrișor

– Pe Peretele Viaductului din Defileul Oltului în punctul Basarab

– Pe Muntele Basarab, pe Creasta Basarabului

– Pe Masivul Cozia: Muchia Foarfecilor

– Pe Peretele stâncos de la Mânăstirea Turnu din Defileul Oltului: 1. Triedru 2. Muchia Sudică din Peretele Mânăstirii Turnu

– Pe Peretele Teofil: 1. Creasta Teofil 2. Turnul Teofil

Localitățile din care se poate începe drumeția, sau către care ne îndreptăm la coborîre, sînt si-tuate la poalele masivului, respectiv în lungul văii Oltului și în depresiunile Loviștea și Jiblea – Călimănești, fiind străbătute de căi ferate (linia 201), drumuri naționale (DN 7), județene (DJ 703 G, DJ 703 H) sau comunale.

Călimănești, oraș situat pe ambele maluri ale Oltului, în partea vestică a depresiunii sub-carpatice Jiblea – Călimănești, la poalele munților Căpățînii și Coziei. În componența sa sînt incluse stațiunile Călimănești și Căciulata, precum și satele Jiblea Veche, Jiblea Nouă, Păușa și Seaca. Suprafața orașului, cu toate terenurile și satele aferente, ajunge la 10632 ha cu o populație de 8256 locuitori (1 iulie 1981). În centrul orașului altitudinea este de 280 m. Este străbătut de șoseaua modernizată DN 7 (E 81) și se găsește la o distanță de 195 km de Bucu-rești, 81 km de Sibiu și 18 km de Rîmnicu Vîlcea. Pe calea ferată orașul este deservit de stația C.F.R. Călimănești (București – 309 km, Piatra Olt – 103 km, Rîmnicu Vîlcea – 16 km, Sibiu – 83 km).

Funcția principală a orașului este cea balneară și turistică, stațiunile Călimănești și Căciulata fiind, prin bogăția apelor minerale (peste 30 izvoare minerale) și prin clima mai blîndă, cu umiditate redusă, printre principalele stațiuni balneoclimaterice din țară. Apele minerale sulfuroase, iodurate, bromurate, clorurosodice, bicarbonatate, calcice, magneziene, reci, mezotermale sau termale sînt folosite în tratamentul intern al bolilor căilor urinare și de nutriție, glandelor endocrine, intoxicațiilor cronice, dermatozelor, bolilor hepatobiliare și gastro-intestinale, precum și în tratamentul extern în bolile aparatului locomotor, sistemului nervos periferic, aparatului cardio-vascular etc. Teritoriul orașului Călimănesti a fost locuit din cele mai vechi timpuri, pe aceste locuri descoperindu-se urme materiale încă din epoca bronzului, dar și mai recente, din epocile geto-dacă și daco-romană. Sînt cunoscute astfel castrele romane din Jiblea Veche (lîngă podul C.F.R.) și Poiana Bivolari (Arutela), precum și cele două drumuri romane care străbăteau de-presiunea Jiblea și defileul Oltului.

Localitatea este atestată documentar din secolul al XIV-lea (20 mai 1388), cînd în condica Coziei apare consemnată hotărîrea lui Mircea cel Mare de a ridica o mănăstire „la locul numit Călimănești pe Olt“. Pe teritoriul orașului Călimănesti se găsesc numeroase monumente istorice și de arhitectură medievală: Cozia (sec. XIV), Solnița (sec. XVI), Ostrov (sec. XVI), Turnu (sec. XVII), Păușa (sec. XVII).

Dezvoltarea ulterioară a localității este desigur strîns legată de apele minerale de la Călimă-nesti și Căciulata. Se pare că ele erau cunoscute de multă vreme și folosite de călugării de la „bolnița“ Coziei. În prima jumătate a secolului al XIX-lea calitatea terapeutică a apelor minerale de la Călimănesti și Căciulata era deja bine cunoscută, fapt pentru care numeroși vizitatori veneau aici pentru cură la băi. În anul 1833 un tratat de balneologie german aminteș-te de apele de la Căciulata, iar în 1854 Nicolae Golescu îi scrie mamei sale: „Avem la Căciu-lata o comoară, un izvor unic în felul său…“. În același an este construit și primul stabiliment balnear. Localitatea a cunoscut o dezvoltare ceva mai mare după secularizarea averilor mănă-stirești (1863), cînd satul iese de sub tutela mănăstirii Cozia. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, marele geolog Grigore Cobălcescu pune în evidență rezervele de ape minerale și conduce lucrările de captare, în 1885 este dat în folosință pavilionul balnear central de la Călimănesti (supraînălțat între 1907–1911), iar în anul 1890 localitatea este declarată stațiune balneară. La începutul secolului al XX-lea, îndeosebi după construirea căii ferate Piatra Olt – Sibiu (1896–1902), în stațiunile Călimănesti și Căciulata se construiesc numeroase vile, se realizează noi baze de tratament, se întreprind amenajări edilitare. Și astfel, mica și cocheta stațiune de pe valea Oltului, beneficiară și a unui cadru natural plin de pitoresc, este inclusă în anul 1927 în categoria orașelor. Incîntat de frumusețea ei, Nicolae Iorga o numește „Sinaia Vîlcei“.

În ultimele decenii sînt mărite și modernizate vechile baze de tratament, sînt construite noi și moderne spații de cazare, tratament și cură balneară, precum și numeroase unități comerciale și de alimentație publică.

Stațiunea Călimănesti (peste 4200 locuitori), care cuprinde partea principală a orașului, se găsește pe malul drept al Oltului, de o parte și de alta a drumului național 7 (E 81). În cuprinsul stațiunii se află douăsprezece izvoare minerale. Pavilionul central formează princi-pala bază de tratament. Cazarea se face în vile. Pe insula Ostrov, situată în mijlocul lacului de acumulare, se găsește un monument istoric și de arhitectură medievală (sec. XVI). Mai pot fi admirate cîteva case vechi din lemn, construite în stil vîlcean în secolele XVIII și XIX. În stațiunea Călimănesti se organizează anual, în prima duminică a lunii august, festivalul cultural-folcloric „Cîntecele Oltului“, la care participă formații din toate județele de pe valea Oltului.

În această cunoscută stațiune de pe valea Oltulul în ultimii ani au fost construite numeroase unități comerciale și de alimentație publică, precum și blocuri moderne de locuit.

Din stațiunea Călimănești putem porni pe DJ 703 G Către satele Jiblea Veche, Șerbănești și Pățești și mai departe pe drumul forestier de pe valea Pățești (legătură cu traseul 4) sau către satul Dîngești, de unde pornește drumul forestier, pe Valea Mare, către cabana Cozia. Se poate ajunge, de asemenea, pe șoseaua de pe stingă Oltului și la traseele 1, 3, 4 și 11.

Stațiunea Căciulata (peste 420 de locuitori), care formează partea nordică a orașului Căli-mănești, se extinde tot pe dreapta Oltului în lungul drumului național 7. Aici se găsesc zece izvoare minerale și termale folosite în bazele moderne de tratament de la Complexul sanato-rial U.G.S.R., hotelul „Vîlcea“, sanatoriul „1 Mai“, hotelurile „Căciulata“, „Olt“ și „Cozia“. Cazarea se face în vile și hoteluri, precum și în hanul „Cozia“. În parcul Căciulata, plasat între șosea și rîul Olt, peste drum de restaurantul „Perla Oltului“, se găsesc primele izvoare amena-jate din stațiune. În apropiere se află castrul Arutela, situat în Poiana Bivolari, și monumentele istorice și de artă medievală Cozia (sec. XIV), Bolnița (sec. XVI), Turnu (sec. XVII), precum și impunătorul baraj hidrotehnic de la Turnu. Din Căciulata pornesc traseele 1 și 3, dar se poate ajunge foarte ușor și în traseele 2, 4 și 11.

Jiblea Veche (2000 locuitori), localitate componentă a orașului Călimănești, se găsește pe stingă Oltului, între Valea Satului și pîrîul Coisca (Sălătrucel), la poalele dealurilor Jardei și Sălătrucel. Este o așezare veche (sec. XIV), locuită pe vremuri de plăieși. Aici ne atrag atenția cîteva case vechi din lemn (sec. XVIII–XIX) și monumentul eroilor din 1916–1918. Din Jiblea Veche pornește DJ 703 G, care străbate Depresiunea Jiblea – Călimănești, precum și șoseaua modernizată de pe stingă Oltului (Jiblea – barajul de la Turnu), din care putem porni pe traseele 1, 3, 4 și 11.

Păușa (250 locuitori), mică localitate componentă a orașului Călimănești, se găsește pe malul sting al Oltului, în dreptul stațiunii Căciulata, de care este legată printr-un pod de beton. Este străbătută de șoseaua modernizată de pe stingă Oltului. Aici se găsesc două izvoare minerale. Din această mică localitate pornește drumul forestier de pe valea Păusei (traseul 13) și traseul 1. Se poate ajunge cu ușurință și la traseele 3, 4 și 10.

Seaca (280 locuitori), localitate componentă a orașului Călimănești, situată tot pe dreapta Oltului pe DN 7, la 3 km sud de Călimănești. Este atestată documentar din anul 1402. În anul 1646 voievodul Matei Basarab a construit aici o „moară de hîrtie“. Locul de popas de pe malul Oltului este dotat cu un bufet și 70 de căsuțe.

Șerbănești (815 locuitori) și Pățești (240 locuitori), sate vecine ce intră în componența comunei Sălătrucel, situate în partea de nord a Depresiunii Jiblea – Călimănești, la 500–700 m altitudine, imediat sub versanții împăduriți ai Coziei. Centre de artă populară recunoscute pentru prelucrarea artistica a lemnului. Accesul la localitățile amintite se face pe drumul comunal (traseul 15) ce se desprinde din DJ 703 G, în comuna Sălătrucel.

Din cele două sate se poate ajunge în traseul 4. Din satul Pățești, pe valea cu același nume, se continuă și drumul forestier care ajunge în apropierea cheilor Cetății și cheilor Păteștilor.

Dîngești (550 locuitori), sat ce aparține comunei Berislăvești, situat pe valea Brădișor, în partea de nord-est a Depresiunii Jiblea – Călimănești, la altitudini de 500–680 m. În sat se poate ajunge pe drumul comunal ce se desprinde din DJ 703 G, în satul Brădișor. Din Dîngești pornește drumul forestier de pe Valea Mare (traseul 14), pe care putem ajunge la cabana Cozia, drumul forestier de pe valea Brădișor, precum și drumul forestier ce trece prin șaua Groși în Depresiunea Poiana și, mai departe, în Țara Loviștei.

Văratica (95 locuitori), localitate aflată în componența orașului. Brezoi și situată pe malul stîng al Oltului, sub versantul nordic al Coziei, la altitudinea de 300–320 m. Se remarcă ruinele castrului roman situate pe un promontoriu aflat între Olt și calea ferată. La circa 1 km spre nord se află stația C.F.R. Lotru. De aici pornește traseul 5.

Surdoiu (115 locuitori), sat ce aparține comunei Perișani, se găsește în Depresiunea Poiana, la confluența pîraielor Roșia cu Băiașu, la altitudinea de 550–600 m, în lungul drumu-lui județean 703 H. Din satul Surdoiu, pe potecă nemarcată, se ajunge în cheile Roșiei (traseul 12).

Pripoare (peste 260 locuitori), sat ce intră în componența comunei Perișani, situat în De-presiunea Poiana, pe DJ 703 H, în amunte de micul defileu al pîrîului Băiașu. Unii istorici consideră că aici se găsește trecătoarea Posada, loc unde ostile conduse de domnitorul muntean Basarab I au învins armata lui Carol Robert de Anjou (9–12 ianuarie 1330). În acest sat cu rezonanță istorică se află punctul final al traseului 6.

Băiașu (275 locuitori), sat aparținînd comunei Perișani, situat în partea de sud a Țării Loviștei; pe pîrîul cu același nume. Poate fi localitatea terminus a traseului 6 (pe poteca ne-marcată ce coboară din islazul Priboienilor pe valea Șasei). Numele satului vine de la ocupația vechilor locuitori – „băiașii“ – ce se ocupau cu „culesul aurului“. Pe drumul forestier de pe valea Balașului se poate ajunge, după 8 km, la DN 7 (E 81), în a-propierea stației C.F.R. Cornet.

Perișani (peste 440 locuitori), important centru comunal situat pe „drumul Loviștei“ (DJ 703 H), în partea de sud a depresiunii, de unde putem folosi autobuzele I.T.A. pentru a ajunge la Curtea de Argeș sau Cîineni. În localitate există ruinele unui castru roman iar în fiecare an, la începutul lunii septembrie, se organizează o frumoasă nedeie. De aici putem ajunge ușor în traseul 6.

Cîineni (Cîinenii Mari – peste 1000 locuitori, Cîinenii Mici – circa 1000 locuitori), cea mai importantă comună din defileul Oltului, situată de o parte și de alta a rîului pe DN 7 (E 81), din care se ramifică spre sud-est „drumul Loviștei“ (DJ 703 H). Este deservită de stația C.F.R. Cîineni. Localitatea este atestată documentar în anul 1415, pe vremea lui Mircea cel Mare. Romanii au ridicat aici un pod și un castru (Pons Vetus), ale cărui urme se găsesc la locul numit „Turnulețe“. Austriecii au construit în anul 1719 un fort de apărare (Arxavia) distrus însă de turci în 1739. În satul Cîinenii Mici de pe stînga Oltului pot fi vizitate cele două monumente de arhitectură din secolul al XVIII-lea, iar în Cîinenii Mari, lîngă podul ce traversează Oltul, se află monumentul ridicat în memoria generalului David Praporgescu, căzut în aceste locuri în luptele din primul război mondial. În această comună, de unde avem posibilități de transport cu trenul și autobuze I.T.A., se încheie drumul parcurs prin Țara Lo-viștei (Perișani – Titești – Boișoara – Cîineni) la coborîrea din Masivul Cozia pe traseul 6.

CAPITOLUL IV

Trasee turistice

În lipsa unui traseu principal de creastă, ordinea descrierii traseelor turistice este făcută în funcție de importanța lor pentru accesul în masiv pornindu-se din valea Oltului.

Pentru traversarea masivului pe direcție sud-vest–nord-est pot fi combinate unul din traseele 1, 2 sau 4 cu traseul 6, iar pentru o traversare pe direcția generală nord-sud poate fi folosit traseul 5 și, în continuare, unul din traseele 1, 2, 4 sau 7.

Pentru excursii de o zi ar fi indicate traseele din partea de sud-vest (1, 2, 3, 4 și 7) cu plecarea și sosirea în valea Oltului.

Traseul 1. Căciulata (300 m) – Păușa (300 m) – Dealul Păușa (647 m) – Curmătura „La Troiță“ (673 m) – Poiana Stînișoarei (720 m) – Muchia Vlădesei – Muntele Durduc (1568 m) – cabana Cozia (1573 m)

Marcaj: bandă albastră

Diferență de nivel: 1273 m

Timp de mers: 5½–6 ore

Timpi intermediari: Curmătura „La Troiță“ – 1½ ore; Stînișoara – 2½– 2¾ ore

Trasee de legătură: 2, 3 (Curmătura „La Troiță“); 9, 10 (Stînișoara); 4 (Muchia Vlădesei).

Traseu accesibil tot timpul anului (Căciulata – Păușa – Stînișoara), recomandabil numai vara (Stînișoara – Muchia Vlădesei – cabana Cozia).

Este principalul traseu turistic către care se poate ajunge din Călimănești, Căciulata, Păușa și Jiblea Veche. Se menține, în general, pe culme, urmînd la început Dealul Păușa și apoi Muchia Vlădesei. În lungul său se întîlnesc numeroase elemente de interes turistic: Grota din Cale, abrupturile și strungile din Valea Seacă, stîncile și grotele din Muntele Sălbaticu, repezișurile văii Bulzului, Colțul lui Damaschin, Grota Haiducului, cheile și abrupturile Bulzului, numeroasele „chipuri de piatră“ din creasta Bulzului, muntele Durduc.

În prima parte a traseului se traverseaza pădurile seculare de gorun și fag cu multe specii termofile, apoi pădurile de molid și mesteacăn în poienițele cărora întîlnim o bogată floră subalpină și endemică. De la curmătura „La Troiță“ ne găsim în rezervația naturală a Parcului Național Cozia.

Traseul 1 pornește din stațiunea Căciulata, respectiv din dreptul restaurantului „Perla Oltului“ (300 m) aflat într-una din cele mai pronunțate schimbări de direcție pe care o face șoseaua internațională E 81 (DN 7). Mergând pe drumul forestier de langă acesta se ajunge la marginea pădurii de foioase unde, pe un copac izolat, se află primul semn al marcajului bandă albastră, care ne va conduce de-a lungul Dealului Păușa spre șaua „La Troiță“ și de acolo mai departe către Stînișoara. Pînă în acest punct se fac circa 10–15 minute, timpul afectat deplasării fiind și în funcție de dorința fiecăruia de a mai admira încă o dată stațiunea Căciulata și culmile domoale, împădurite ale Munților Căpățînii.

La marginea pădurii ne apar trei poteci, dintre care numai pe cea din dreapta o urmează traseul marcat. Această potecă se menține pe fața sudică a Dealului Păușa, urcușul având pante de 12–15°. Direcția generală de mers este către nord–nord-est. Marcajul este rar, însă poteca bine conturată, în urcuș continuu, după aproximativ 25 de minute se ajunge într-o zonă cu pădure ceva mai rară și cu cîteva mici poienițe. În acest sector se produce o ușoară schimbare de direcție către est (schimbare marcată și pe unul din copacii). Continuând traseul marcat se ajunge pe culmea Dealului Păușa. Pînă în acest punct al traseului se fac circa 35–40 de minute de la intrarea în pădure și circa o oră de la plecare. Din poiană privirea cuprinde spații largi din munții de pe dreapta Oltului, respectiv culmile sud-estice ale Munților Căpățînii. În continuare, pînă în șaua „La Troiță“, drumul este mult mai ușor.

Continuând traseul intr-un scurt urcuș se ajunge într-o zonă defrișată, de-a lungul căreia poteca parcurge 60-70 m (nord-vest), intrând din nou în pădure (dreapta, nord-est). După un alt urcuș, ușor, pe curbă de nivel, poteca începe să coboare într-o șa puternic adîncită, de unde se poate admira sectorul de creastă al Coziei ce cuprinde vîrful Cozia (Ciuha Mare), Ciuha Mică, Durducul și Bulzul. După încă circa 20 de minute de mers se ajunge în șa, în dreptul unei băncuțe din lemn de mesteacăn. Urmează un urcuș susținut de circa 10 minute, iar după alte 5 minute de urcuș ușor poteca începe să coboare într-o nouă șa. Poteca largă se transformă treptat într-un drum de căruță. Drumul se menține imediat sub culmea dealului, coborînd ușor către șaua „La Troiță“ (673 m). De la punctul de plecare, din valea Oltului, până în șaua „La Troiță“ este o diferență de nivel de circa 370 m. Șaua „La Troiță“, marcată printr-o mică construcție din lemn acoperită cu tablă și o masă, constituie un important punct de convergență a încă două trasee turistice: dinspre vest poteca marcată cu bandă roșie ce urcă de la gara Turnu (traseul 2) și drumul marcat cu bandă galbenă ce urcă din valea Oltului, prin poiana „La Mușețel“ (traseul 3). Din șa cele trei marcaje turistice urmează, pentru un timp, un drum comun. Din acest punct pînă la Stînișoara mai este de mers circa 50 minute.

Continuând traseul poteca urmărește acum versanții de pe clina vestică a Muchiei Scorțaru, coborînd ușor și ajungînd după 10–15 minute de „La Troiță“, în locul unde, către stângă, se desprinde drumul marcat cu bandă roșie către șaua „La Meliță“ și mai departe către Muchia Turneanu și cabana Cozia (traseul 2). Bifurcația este anunțată printr-o săgeată prinsă pe un copac și prin înscrisul pe o lespede de piatră pe care poteca urcă brusc către nord, pierzîndu-se în pădure.

Traseul se continua pe poteca largă, urmărind marcajele cu bandă galbenă și bandă albastră, până la confluența pârâului Mânăstirii cu pârâul Gardului, de unde printr-o mică serpentină se ajunge în Poiana Stânișparei. Din poiană spre nord, prin deschiderea îngustă și priporoasă a văii Gardului, se profilează abrupturile și tancurile din Colții Foarfecii, iar spre nord-est pereții stîncoși, cu forme ciudate și mici grote, ai Muchiei Fruntea Oii. Tot de aici, din marginea nordică a poienii, pornește și poteca abia schițată, dar marcată cu punct roșu, ce ne conduce către Cascada Gardului (traseul 10). Tot din acest punct pornește și poteca în circuit, către Muntele Sălbaticul (traseul 9), de unde avem o frumoasă priveliște către creasta înaltă și abruptă a Coziei.

Drumul către cabana Cozia continuă în urcuș domol insă poteca își schimbă direcția către stînga (nord-est), începînd să urce pantele Muntelui Fruntea Oii. Semnele de marcaj, aplicate pe stînci sau copaci, conduc în urcuș ușor (aproximativ pe curbă de nivel) către obîrșia unui pîrîiaș, afluent al Bulzului. Continuând traseul se ajunge în locul numit „Colțul lui Damaschin“ (1010 m), un promontoriu stîncos mărginit de abrupturi ce se lasă adînc către pîrîul Bulzului. De aici, către nord-vest, se poate admira din nou impunătorul abrupt sudic al Coziei, respectiv pereții și vîrfurile crenelate din Colții Foarfecii, Durducului și Bulzului. Spre sud–sud-vest valea Păușei se adîncește puternic între dealurile Călimanului și Făgețelului, iar mai departe se profilează Depresiunea Jiblea-Călimănești și dealurile subcarpatice, ce o închid spre sud. Valea Oltului poate fi ușor urmărită ca o panglică strălucitoare ce se unduiește printre dealuri și se pierde în zare înspre sud, către Rîmnicu Vîlcea. Se disting bine lacurile de acumulare, mai întîi cel de la Călimănești, apoi cele de la Dăești și Rîmnicu Vîlcea.

De aici se continuă cu un urcuș abrupt, orientat către nord-est, pe o muchie înclinată și acoperită cu foioase, între care predomină fagul. După aproximativ o jumătate de oră de mers se ajunge pe Muchia Vlădesei, într-o mică rariște (Poiana Vlădesei) în care numeroase exemplare de pin dau un pitoresc deosebit peisajului.

Aici se află un important loc de intersecție a potecilor turistice din Cozia: traseul 1, marcat cu bandă albastră, și traseul 4 ce vine de la Călimănești prin Dealul Sitarului și vîrful Sulița, marcat cu triunghi albastru.

Traseul se continuă pe Muchia Vlădesei, menținîndu-se tot timpul pe versantul ei vestic, imediat sub cumpăna de ape, pînă în locul în care poteca devine mai domoală și din care avem o privire de ansamblu asupra zonei Bulzu-Durduc. Se coboară către stînga (nord-vest), pe fața vestică a muchiei, trecînd pe lîngă un foarte interesant bloc stîncos, unul din numeroasele chipuri antropomorfe ale Coziei. După un urcuș anevoios prin abrupturile sudice dintre Copițaua, muchia scurtă ce se desprinde spre sud din Ciuha Mică, și vîrful Bulzului se ajunge la „spintecătura Bulzului“ (partea ei vestică), dincolo de care, spre est, se înalță vîrful Bulzu (1560 m). Poteca face un cot spre stînga (vest), iar urcușul se mai domolește. Se străbate culmea îngustă și rotunjită, presărată cu mici poienițe, pînă se ajunge în dreptul unei mici înșeuări, de aici spre stînga (sud–sud-est), se desface o potecă îngustă ce ne conduce în circa 5 minute pe vîrful Durduc (1568 m), o mică platformă de piatră în centrul căreia se află o cruce metalică (Crucea Ciobanului). Această proeminență stîncoasă, suspendată între pereții Bulzului (în est) și pereții Gardului (în vest), ne oferă una dintre cele mai mărețe priveliști ale Coziei: spre est, obîrșia Bulzului, străjuită de abrupturile crenelate ale vîrfului Bulzu, cu numeroasele sale stînci cu forme ciudate; spre sud, muchia îngustă și prăpăstioasă dintre pîrîul Bulzului și Scocul Ursului; spre sud–sud-est, Scocul Ursului, iar în continuare, spre est, valea adîncă și prăpăstioasă a Gardului dominată de Colții Foarfecii.

Drumul către cabana Cozia se continuă pe o poteca, în urcuș ușor, ce se strecoară acum spre nord-vest, pe fața sud-vestică, parțial defrișată, a vîrfului Ciuha Mică (1629 m). După puțin timp se ajunge în drumul forestier Dîngești – Cozia, pe care, mergînd spre stângă (nord-vest), se ajunge la cabana Cozia (1573 m) situată în curmătura adîncă dintre vîrfurile Cozia și Ciuha Mică.

Din fața cabanei, avem o frumoasă perspectivă spre valea Oltului. În planul apropiat, se Colții Foarfecii, apoi obîrșia Văii Seci (Zăvodul) străjuită spre dreapta sa de Pietrele Vulturilor – contraforturi stîncoase ce se desprind spre vale de sub Muchia Turneanu. Mai departe se disting clar valea Oltului între Călimănești și Lotru, lacurile de acumulare de la Călimănești și Turnu, precum și Cîrligul Mare al Oltului dominat de abrupturile estice ale Munților Năruțu. Dincolo de Olt zărim culmile domoale ale Plaiului Frăsinetului ce coboară spre Călimănești, abrupturile Muntele Basarab, valea Puturoasa, Muchia și valea Lotrișorului. În ultimul plan, spre sud-vest, se ridică impunător masivul calcaros Buila – Vînturarița. Se disting, de asemenea, cu claritate plaiurile înalte ale Munților Căpățînii dominate de vîrfurile Gera (1886 m), Preota (1954 m) și Zmeuret (1979 m). Spre nord-vest, dincolo de valea largă din cursul inferior al Lotrului, se înalță în zare culmile vestice ale Munților Lotrului, din care distingem vîrfurile Robu (1899 m), Floarei (2065 m) și Sterpului (2142 m).

De la cabana Cozia se poate face o scurtă plimbare (30–40 minute dus-întors) pînă pe Vîrful Cozia (1668 m), cea mai mare înălțime a acestui munte atît de pitoresc. Se urca susținut prin pădurea rară de molid până atingem vîrful Cozia pe care se află instalată o stație meteorologică automată, a cărei construcție albă se poate observa chiar din valea Oltului. De aici se deschide o frumoasă priveliște. Spre sud-vest, admirăm marele amfiteatru de la obîrșia Văii Seci (Zăvodului), străjuită pe stînga de Colții Foarfecii, iar pe dreapta de Pietrele Vulturilor de sub Muchia Turneanu. Dincolo de curmătura adîncă dintre vîrfurile Cozia și Rotunda, spre vest, se desprind muchiile dinspre Olt ale Masivului Cozia, presărate cu numeroase „clăi de piatră“ (țurțudane): Turneanu, Armăsarului, Gruiul Jangului și Boldanului. Spre nord, avem obîrșia priporoasă a văii Tisei, iar mai departe, spre nord-est, se văd vîrful Omul (1558 m) și abrupturile din Muchia Căprăriile ce domină obîrșia Sîmnicului. Spre sud, privirea cuprinde Depresiunea Jiblea-Călimănești, dealurile subcarpatice și valea Oltului pînă aproape de Rîmnicu Vîlcea. Spre vest Masivul Buila-Vînturarița și culmile vestice ale munților Căpățînii și Lotrului, despărțite de valea Lotrului, domină orizontul. Spre nord, dincolo de Țara Loviștei, cu numeroasele sate ce se ascund printre livezi și păduri, se profilează culmile impunătoare ale Făgărașului, din care putem distinge creasta și vîrfurile de peste 2200 m ce se înșiruie pînă spre nord de Negoiu (Tătaru, Suru, Grohotișu, Serbota, Scara). Spre est remarcăm masivele din grupa sudică Făgărașului: Frunți, Ghițu și Iezer-Păpusa.

2. Gara Turnu (310 m) – Curmătura „La Troiță“ (673 m) – Curmătura „La Meliță“ (735 m) – Muntele Scorțaru – stîna Turneanu (1100 m) – Muchia Turneanu – cabana Cozia (1573 m)

Marcaj: bandă roșie

Diferența de nivel: 1263 m

Timp de mers: 5–5½ ore

Timpi intermediari: Curmătura „La Troiță“ – 1 oră; stîna Turneanu – 3¼–3½ ore

Trasee de legătură: 1, 3 (Curmătura „La Troiță“), 7 (Stîna Turneanu), 5 (Muchia Turneanu)

Traseu accesibil tot timpul anului (Gara Turnu – Curmătura „La Troiță“); pe timp de iarnă accesibil doar turiștilor cu pregătire tehnică și bine echipați (Cur-mătura „La Troiță“ – stîna Turneanu).

Acest traseu poate fi folosit de cei care, veniți cu trenul pe valea Oltului, coboară la stația Mănăstirea Turnu, situată într-un mic bazinet depresionar din partea sudică a defileului, pe malul stîng al lacului de acumulare. Acesta urmărește, în general, fațada vestică a Masivului Cozia, străbătînd mai întîi Muchia Trăsnită, apoi obîrșia văii Turnu pe sub versanții stîncoși ai Muchiei Scorțaru și mai departe Muchia Turneanu pînă la cabana Cozia. Pe tot traseul remarcăm vegetația bogata și variată, îndeosebi pădurile falnice de fag și gorun, cu numeroase exemplare de specii termofile (teiul, scumpia, mojdreanul), apoi pe poteca priporoasă de pe Scorțaru tufele dese ale măceșului de Cozia (specie endemică și ocrotită). Aproape tot traseul se desfășoară în rezervația științifică a Coziei.

Traseul marcat cu bandă roșie se menține tot timpul pe versantul sudic al Muchiei Trăsnite. După o ora de mers de la punctul de plecare se ajunge în curmătura „La Troiță“ (673 m). În acest punct întîlnim alte două poteci marcate, respectiv traseul 1 (marcaj bandă albastră) și traseul 3 (marcaj bandă galbenă).

Drumul se continuă pe poteca marcată cu trei semne: bandă roșie (traseul 2), bandă albastră și bandă galbenă. Aceasta ne poartă în urcuș ușor, la început către nord apoi către nord-est, străbătînd o pădure tînără de fag. Din această zona se pot admira abrupturile sudice ale Coziei: Colții Foarfecii, vîrful Ciuha Mică, Durducul și Bulzul. După aproape înca 10 minute de mers de la „La Troiță“, traseul 2 se desprinde către stînga (nord-vest), prin șaua „La Meliță“, spre cabana Cozia. Poteca marcată cu bandă albastră și bandă galbenă (traseele 1 și 3) se continuă spre Poiana Stînișoarei. Ramificația de poteci este marcată printr-o săgeată fixată pe dreapta potecii, ca și pe lespedea de piatră din stînga. După circa 20 de minute parcurși pe Muchia Scorțaru se ajunge în curmătura „La Meliță“ (735 m), loc în care rocile sedimentare grezoase vin în contact cu cele cristaline reprezentate de gnaisul de Cozia.

Traseul continuă pe versantul vestic al Muchiei Scorțaru, până pe Muchia Turneanu, trecând pe la un izvor („La Troc“). În poiana de la stâna Turneanu întîlnim marcajul triunghi roșu (traseul 7) care vine de la cabana Cozia și coboară către gara Turnu. Din acest punct putem admira mai întîi Muchia Scorțaru, presărată cu trunchiuri stîncoase și abrupturi ce coboară către valea Turnu. În planul imediat următor vedem versantul stîng, despădurit, al pîrîului Noroaiele, fragmentat de numeroase organisme torențiale, din care coboară către Olt culmea prelungă și împădurită a Dealului Făgețelului, continuată cu Plaiul Sitarului. În continuare, spre sud-est, se conturează Depresiunea Jiblea-Călimănești și dealurile subcarpatice ale Topologului. În aceeași direcție, strălucesc în zare oglinzile de apă ale lacurilor de acumulare de la Călimănesti, Dăești și Rîmnicu Vîlcea.

Drumul către cabana Cozia se continuă către dreapta (nord-est) pe poteca marcată acum cu bandă roșie și triunghi roșu, menținîndu-ne aproape tot timpul pe Muchia Turneanu. Traseul continuă pe direcția nord, pe fața nord-vestică a culmii, pe marginea pădurii ce acoperă, spre stângă, întreaga vale a Rotundei, orizontul rămânând însă deschis spre dreapta, către Valea Seacă și zona înaltă a Coziei, din care vedem Colții Foarfecii, Durducul și Ciuha Mică. După un urcuș pronunțat, se ajunge pe versantul sudic al vîrfului Rotunda, de unde se poate admira măreția vîrfurilor Cozia (1668 m) și Ciuha Mică (1629 m). Se ajunge astfel în zona Pietrelor Vulturilor.

Traseul se continuă printr-o pădure rară, unde se alătură și marcajul bandă albastră (traseul 5) ce urcă dinspre valea Oltului, de la gara Lotru. După un parcurs ușor, pe curbă de nivel, se ajunge la cabana Cozia (1573 m).

3. Căciulata (300 m) – Cozia – Poiana Bivolari (305 m) – stîna „La Mușețel“ (530 m) – Curmătura „La Troiță“ (673 m) – Poiana Stînișoarei (720 m)

Marcaj: bandă galbenă

Diferență de nivel: 420 m

Timp de mers: 2–2½ ore

Timpi intermediari: Poiana Bivolari – 15–20 minute; curmătura .,La Troiță“ – 1¼ ore

Trasee de legătură: 11 (sub poiana „La Mușețel“), 1, 2 (curmătura „La Troiță“), 9, 10 (Poiana Stînișoarei)

Traseu ușor accesibil tot timpul anului.

Este un traseu ușor care se desfășoară în partea de sud-vest a Coziei, pe culmile mai joase ale acesteia, dar care poate fi continuat către vîrful și cabana Cozia pe traseele 1 sau 2. Pe parcursul său se întîlnesc numeroase obiective de interes turistic: Grota din Cale, abrupturile și strungile din Valea Seacă, stîncile și grotele din Muntele Sălbaticu. Străbate frumoasele păduri de gorun și fag de pe Dealul Chiciora și Muchia Trăznită.

Intrarea în acest traseu se poate face fie de la Călimănești sau satul Păușa, mergînd pe șoseaua de pe stînga Oltului pînă în Poiana Bivolari, fie din dreptul complexului turistic Cozia, de pe dreapta Oltului, în apropierea stațiunii Căciulata. Acest ultim loc de plecare este mai convenabil deoarece se găsește în stația autobuzelor care fac legătura între gara Călimănești și Căciulata și este mai aproape de poteca marcată.

Traseul pornește din dreptul complexului turistic Cozia, urmînd în amonte, spre nord, șoseaua asfaltată DN 7 (E 81). După circa 250 m se ajunge la complexul muzeal Cozia (sec. XIV). O placă de marmură fixată pe parapetul din stînga șoselei ne amintește de construcția realizată în timpul lui Constantin Brîncoveanu (1688–1714), un apeduct pentru alimentarea mănăstirii Cozia. Traversăm Oltul pe șoseaua ce urmează coronamentul barajului. După circa 100 m de la baraj, pe un stîlp de beton apare indicația „spre Turnu“, marcaj punct albastru (traseul 11). Tot în acest loc începe și marcajul bandă galbenă, care conduce către poiana „La Mușețel“. Pînă aici drumul a durat 15–20 minute. Părăsim șoseaua și ne angajăm spre stînga (est) pe versantul defrișat al Oltului, urmînd marginea unui torent amenajat, apoi un drum de tractor ce urcă susținut către poiana „La Mușețel“. După circa 10–12 minute de urcuș, în dreptul celui de-al doilea stîlp de beton (nr. 431), cele două marcaje urmate pînă acum (bandă galbenă și punct albastru) se despart. Poteca marcată cu punct albastru (traseul 11), către Turnu, se orientează spre stînga (nord), pe cînd traseul 3 (marcat cu bandă galbenă) continuă să urce pe lîngă liziera pădurii. După 25–30 de minute de urcuș susținut, se ajunge la stâna din poiana „La Mușețel“ (530 m).

Traseul cotește spre dreapta (nord–nord-est) și se înscrie, la început, pe pantele împădurite cu gorun ale culmii ce separă pîraiele Bivolari și Mușețel, apoi pe sub Dealul Chiciora, pe versanții de obîrșie ai pîrîului Bivolari. Urmează un urcuș susținut, avînd în stînga Pîrîul Mănăstirii până se ajunge în curmătura „La Troiță“, important loc de convergență a traseelor turistice din partea de sud și sud-est a Coziei: din vest traseul 2 (marcaj bandă roșie) ce vine de la gara Turnu și din sud-est traseul 1 (marcaj bandă albastră) ce urcă din satul Păușa.

În continuare traseul 3 este comun cu traseul 1, fapt pentru care pînă la Poiana Stînișoarei vom urma marcajul dublu cu bandă galbenă și bandă albastră, așa cum am prezentat în traseul 1. Urmînd poteca bine conturată pe versantul văii Păușa, se trece pe lîngă Grota din Cale, prin abrupturile și micile strungi din Valea Seacă, unde vor putea fi admirate stîncile și grotele din Muntele Sălbaticu. Din Poiana Stînișoarei putem face o excursie pe Muntele Sălbaticu (traseul 9) sau la casca-da Gardului (traseul 10).

4. Călimănești (280 m) – Dealul Jardei (483 m) – Plaiul Sitarului (652 m) – Dealul Fă-gețelului (967 m) – Dealul Sulița (1006 m) – Muchia Vlădesei – cabana Cozia (1573 m)

Marcaj: triunghi albastru

Diferență de nivel: 1293 m

Timp de mers: 5¼– 5½ ore

Timpi intermediari: șaua „La Baltă“ – 1¾ ore, vîrful Sulița – 2½ ore, poiana Vlădesei – 3¼–3½ ore

Trasee de legătură: 1 (Muchia Vlădesei)

Traseu accesibil tot timpul anului (Călimănești – Dealul Sulița); recomandabil numai vara (Muchia Vlădesei – cabana Cozia).

Acest traseu, ce urmărește interfluviul de pe stingă văii Păușa, face parte din traseele situate în partea de sud-est a Masivului Cozia, fiind mai ușor accesibil celor care pornesc din stațiunea Călimănești sau din satul Jiblea Veche. Pe traseu sînt străbătute locuri deosebit de pitorești: Muchia Vlădesei, cheile și abrupturile Bulzului, vîrful Durduc și interesantele stînci, cu forme bizare, din apropierea Bulzului.

Traseul pornește din stația „La monument“ din satul Jiblea Veche. Marcajul, vizibil din șosea, este aplicat pe trunchiul unui pin de la marginea pădurii, alături de care se află o bancă de lemn. Poteca se angajează pe versantul drept al unui pîrîiaș, în urcuș pronunțat pe fața nord-vestică a Dealului Jardei. După 30 de minute de la plecare, se ajunge pe Dealul Jardei (483 m).

Drumul se continuă spre nord-est, pe culmea îngustă și acoperită cu pădure de gorun trecînd pe fața vestică a Plaiului Sitarului către locul deumit „La Peri“. Din acest punct traseul se angajează pe fața estică (dreapta) a vîrfului Fețelor (670 m), rotunjit și acoperit cu pădure rară de fag. Următorul reper il constituie locul numit „La Bălți“ (665 m) situat la poalele Dealului Făgețelului.

Din Șaua „La Bălți“ să urcă mai accentuat pe versantul defrișat al Făgețelului, În direcția nord, apoi nord-est până se ajunge în vîrful împădurit al Făgețelului (967 m). Din vîrful Făgețelului poteca marcată coboară spre nord, către o nouă șa, de unde putem admira în toată splendoarea abruptul sudic al Coziei. Deasupra abrupturilor distingem Ciuha Mică, Durducul și Bulzul, precum și impresionanții Colți ai Foarfecii.

De aici traseul urcă către vîrful Sulița (1 006 m), important loc de belvedere: spre nord-vest Colții Foarfecii (1445 m), vîrful Ciuha Mică (1629 m), vîrful izolat și neprimitor al Bulzului (1560 m), iar către nord vîrful Cetății (1136 m) cu abrupturile ce coboară către cheile Cetății și Păteștilor.

Continuând traseul, treptat poteca trece pe versantul dinspre valea Păteștilor și coboară ușor în șaua de sub Muchia Vlădesii (976 m). Tot din șaua de sub Muchia Vlădesei apare și punctul albastru care, înainte de tăierea pădurii, marca poteca ce urma dealurile Sulița și Ursoaia către satul Pățești. Urmând ambele marcaje, triunghi albastru și punct albastru, se urcă accentuat către nord-vest, pe fața sud-vestică a Muchiei Vlădesei. După circa 10 minute, se intersectează muchia stîncoasă a Vlădesei, presărată cu pini. Urcușul continua chiar pe muchie, evitînd unele porțiuni mai dificile, prin ocolișuri spre dreapta sau stîngă ei. După 3¼–3½ ore de la plecare, se ajunge într-o rariște de pădure – Poiana Vlădesei, loc în care întîlnim traseul 1 (bandă albastră) ce vine de la Poiana Stînișoarei. Poteca traseului 4 urmează de acum pînă la cabană traseul 1, trecînd, în continuare, prin cheile Bulzului și vîrful Durduc (vezi descrierea la traseul 1).

5. Gara Lotru (317 m) – Văratica – Muchia Urzicii – stîna Rotunda – Vîrful Cozia (1668) – cabana Cozia (1573 m)

Marcaj: bandă albastră

Timp de mers: 4½–5 ore

Timpi intermediari: satul Văratica – 15–20 minute, stîna Urzica – 2½ ore, stîna Rotunda – 3¾ ore

Trasee de legătură: 2 și 7 (Muchia Turneanu)

Traseu accesibil îndeosebi în semestrul cald. Iarna se recomandă doar turiștilor bine pregătiți și bine echipați, buni cunoscători ai muntelui.

Traseul 5 este recomandabil celor care sosesc cu trenul și coboară în gara Lotru sau celor care doresc să urce în masiv pe culmile nord-vestice ale acestuia.

Poteca urmărește, în general, versanții de pe stângă văii Slamnei, trece apoi în lungul Muchiei Urzicii, cu numeroasele ei „țurțudane“ sau „clăi de piatră“, după care ajunge în lumea de basm a Coziei ce se deschide din Muchia Turneanu.

Marcajul aplicat pe trunchiuri de copaci este foarte rar, încît parcurgerea traseului necesită mai multă atenție pentru orientare. Fiind un traseul destinat în special profesioniștilor nu voi acorda prea multă atenție descrierii sale, ca în cazul primelor trasee.

6. Cabana Cozia (1573 m) – curmătura de Ia stîna Mocirlele (1427 m) – Vîrful Omul (1558 m) – Muchia Șirul de Pietre – stîna Perișani (1231 m) – izlazul Priboiasa (776 m) – satul Pripoare (520 m)

Marcaj: cruce roșie

Diferență de nivel: 1053 m

Timp de mers: 3¾–4¼ ore plus 15 minute pînă în satul Perișani, sau încă 2½ ore pînă la stația C.F.R. Cornet.

Timpi intermediari: șaua Mocirlele – 45–50 minute; Vîrful Omul – 1¼ ore; stîna Perișani – 2¼–2½ ore

Trasee de legătură: 8 (șaua Mocirlele)

Traseu accesibil tot timpul anului. Necesită o bună orientare în teren.

Este singura potecă marcată care face legătura Intre Masivul Cozia și Țara Loviștei. Folosește culmea principală ce se desprinde din Vîrful Cozia către nord-est, trecînd prin Vîrful Omul (1558 m) și mai departe, urmînd muchia îngustă Șirul de Pietre.

Traseul se derulează aproape tot timpul prin pădurea de molid și fag, doar cîteva rariști sau poienițe oferindu-ne posibilitatea unor priviri mai cuprinzătoare. Acesta pornește din spatele cabanei Cozia unde se află fixată o săgeată indicatoare pe care se poate citi: „Spre Poarta de Piatră, marcaj punct roșu – 1 oră și 30 minute, Stîna Mocirlele – Vîrful Omul (1 oră) – Pripoare – Perișani, marcaj cruce roșie – 5 ore“. Se pornește în direcție nord-est, pe drumul forestier ce coboară în pantă ușoară pe sub Vîrful Cozia, ocolind una din obîrșiile pîrîului Pățești (dreapta, sud), încă de la intrarea pe drumul forestier, în față, se vede înșeuarea largă, mamelonată, dintre vîrfurile Cozia (1668 m), și Babolea (1 538 m). După prima serpentină a drumului, în dreapta, privirea este atrasă de silueta impunătoare a Bulzului (1560 m).

După circa 1 km de la cabană și 15 minute de mers, drumul forestier intersectează înșeuarea largă din partea de est a Vîrfului Cozia (curmătura Babolea 1501 m), de unde, spre nord, avem o frumoasă perspectivă asupra defileului Oltului dintre Turnu Roșu și Cîineni, adîncit între Munții Lotrului, spre vest, și Munții Făgărașului, ce zvîcnesc ca o lamă în partea de est. De asemenea tot spre nord, se profilează relieful mai domol și mai liniștit al Țării Loviștei, unde numeroase sate se înșiruie în lungul văii Titeștiului sau pe coastele Dealului Cărbunarului. În aceași direcție se deschide obîrșia Slamnicului, unul dintre afluenții Lotrișorului, iar mai spre est se profilează muchia împădurită a Omului. Spre sud cuprindem cu privirea Depresiunea Jiblea – Călimănești și, în continuare, dealurile mai înalte ale Muscelelor Topologului.

Din Curmătura Babolea (1501 m) traseul continuă către Vîrful Babolea (1538 m), angajîndu-se pe versantul nordic al acestuia. Se ajunge astfel în curmătura de la stîna Mocirlele (1427 m), situată între vîrfurile Babolea și Poarta de Piatră.

Din șa, se pornește spre dreapta (est), până la izvorul situat sub peretele nordic, abrupt, al Vîrfului Babolea. În curmătura Mocirlele se poate ajunge folosind în continuare, din curmătura largă situată sub vîrful Cozia, drumul forestier pînă la obîrșia pîrîului Cetății, în colțul de sud-est al poienii Mocirlele. Aici drumul descrie o serpentină mare spre sud, către înșeuarea de „La Leurde“. Din înșeuarea Mocirlele se desprinde, spre stînga (nord-vest), poteca marcată cu punct roșu, ce ajunge la „Poarta de Piatră“ (traseul 8). Din șaua Mocirlele poteca se îndreaptă spre Vîrful Omul, urmărind muchia îngustă și împădurită a muntelui, pe direcția nord. De aici se ajunge într-o nouă înșeuare, cu o frumoasă poieniță, situată sub Vîrful Poarta de Piatră (1483 m) și se continuă într-un urcuș mai accentuat, ocolind vîrful prin dreapta (est), pe la obîrșia Văii Roșiei până se ajunge într-o poieniță situată sub Vîrful Omul. Printre brazi, se observă către nord-vest abrupturile Pietrei Șoimului.

De aici traseul continuă pe pantă accentuată pînă pe Vîrful Omul (1558 m), marcat printr-o bornă de beton. Privind spre sud, putem din nou admira Piatra și Spintecătura Bulzului, Vîrful Ciuha Mică și Vîrful Cozia.

Din Vîrful Omul traseul continuă pe culme în direcție nord-est, pe versantul dinspre obîrșia Văii Roșiei și pe Muchia Șirul de Pietre. Poteca se continuă pe muchia îngustă a Șirului de Pietre, până se ajunge în Poiana Perișani, unde, sub vîrful stîncos al Șoimului (1281 m), se găsește stîna Perișani, din acest punct drumul conduce către locul numit „La Lespezi“. De aici o nouă priveliște se deschide asupra Țării Loviștei. Spre nord, putem admira Valea Spinului, pe al cărei versant drept se înșiră casele satului cu același nume. Către stingă (nord-vest) ne apare Golul Cireșului (953 m) ce separă bazinetul depresionar al Perișanilor de bazinetul depresionar al Titeștilor. În ultim plan zărim culmea înaltă a Făgărașului cu vîrful Boia. În cadrul Masivului Cozia, distingem către nord vîrfurile Sturu și Știrbina, sub forma a două gîlme împădurite separate de o sa cu poiană, precum și valea Șasei care separă Cozia de Muntele Sturu (837 m). De la “Lespezi“ se ajunge pe Izlazul Priboiasa, în Curmătura Stufului (776 m), prilej de a privi mai de aproape vîrfurile Sturu și Știrbina, aflate în fața noastră, iar mai departe, către dreapta, satele Pripoare și Poiana, din depresiunea submontană Poiana. În acest punct traseul montan propriu-zis se încheie.

Din Izlazul Priboiasa se poate coborî pe potecă nemarcată, pe valea Șasei, pînă în satul Băiașu, de unde, pe șosea, putem continua drumul circa 7 km pînă în valea Oltului, în avale de mănăstirea Cornet, între halta și stația Cornet.

Din Curmătura Sturului spre satul Pripoare pornesc două poteci: prima coboară direct prin izlaz, urmînd valea Pîrîul lui Sasu (La Comori); a doua se abate pe sub culmea pietroasă a Sturului. Ambele ajung în albia pîrîului Băiașu, la marginea satului Pripoare (520 m).

7. Cabana Cozia (1573 m) – Muchia Turneanu – Pietrele Roșiei – gara Turna (310 m)

Marcaj: triunghi roșu

Diferență de nivel: 1263 m

Timp de mers: 3¼–3½ ore

Timpi intermediari: stîna Turneanu – 45–50 minute; capătul sudic al Muchiei Turneanu – 2 ore

Trasee de legătură: 1 și 5 (Muchia Turneanu); 2 și 11 (gara Turnu)

Traseu accesibil numai vara. Iarna poate fi folosit cu multă precauție numai de turiști bine echipați și antrenați. Este unul din traseele care se folosesc îndeosebi pentru coborîre, făcînd o legătură mai directă între cabana Cozia și gara Turnu. Urmărește obîrșia Văii Seci (Zăvodului) cu frumoase pro-montorii stîncoase (Pietrele Vulturilor), Muchia Turneanu, după care se strecoară pe abru-turile sudice ale Pietrelor Roșiei. Pînă în dreptul stînei Rotunda, poteca este comună cu cea a traseelor 5 (marcaj bandă albastră) și 1 (marcaj bandă roșie), ultimul separîndu-se la stîna Turneanu.

Traseul pleacă de la cabana Cozia (1573 m) cu orientarea nord-vest coborând pe curba de nivel către Valea Seci. Drumul continuă apoi către șaua adîncă dintre vîrfurile Cozia și Rotunda. În coborîș continuu pe Muchia Turneanu se trece pe lângă poteca traseului 5 (marcaj bandă albastră), ce se îndreaptă pe la stînele Rotunda și Urzica către gara Lotru. Traseul urmează muchia îngustă a Turneanului, până la stîna Turneanu. De la stîna Turneanu poteca marcată cu bandă roșie (traseul 2) se orientează către stînga (sud), coborînd pe sub Muchia Scorțaru la gara Turnu. Traseul 7 însă urmărește Muchia Turneanu către sud-vest pe o pantă de 35–45°, până când marcajele montane ne va indica să ne orientăm către Pietrele Roșiei de pe versantul drept al văii Turnului. Traseul continuă astfel până la gara Turnu.

8. Cabana Cozia (1573 m) – Curmătura Mocirlele (1427) m) – Poarta de Piatră – Cur-mătura Mocirlele – cabana Cozia

Marcaj: punct roșu

Diferență de nivel: 150 m

Timp de mers: 2½–3 ore

Timpi intermediari: curmătura Mocirlele – 45–50 minute; Poarta de Piatră – 1¼–1½ ore

Trasee de legătură: 6 (cabana Cozia, curmătura Mocirlele)

Traseu accesibil îndeosebi vara. Lipsa potecii clare și a unui marcaj mai des îl fac foarte dificil sau impracticabil iarna.

Obiectivul principal al traseului este Poarta de Piatră, un imens portal deschis în stîncă, situat pe muchia îngustă și priporoasă ce se desprinde spre vest din Vîrful Porții de Piatră (1483 m) din partea de sud a Vîrfului Omul. Intre cabana Cozia și Curmătura Mocirlele drumul este comun cu cel al traseului 6.

Vizitarea Porții de Piatră, una din cele opt porți cunoscute pînă în prezent în Cozia, se poate face fie într-o mică excursie separată revenind la cabana Cozia (traseul 8), fie ca o deviere a traseului 6.

Din spatele cabanei, unde găsim o săgeată pe care se poate citi „Spre Poarta de Piatră, marcaj punct roșu – 1½ h“, se merge pe drumul forestier circa 1 km (15 minute) pînă în curmătura largă (1501 m) de sub Vîrful Babolea (frumoasă perspectivă către defileul Oltului, Țara Loviștei și Munții Făgărașului). De aici se urmărește poteca ce se menține pe direcția Vîrfului Babolea. Se ocolește vîrful pe versantul lui nord-vestic (stingă) și se ajunge în Curmătura Mocirlele (1 427 m), unde avem în față Vîrful Porții de Piatră (1483 m), către care se continuă traseul 6 (marcaj cruce roșie), în dreapta se vede stîna Mocirlele. Traseul se continuă până în lungul unui horn acoperit cu grohotiș iar după încă 2 min se ajunge sub arcada Porții de Piatră. Dimensiunile portalului sînt impresionante: aproape 9 m înălțime și 7 m lățime, iar grosimea pachetului de roci care închide arcada atinge 6–7 m.

9. Poiana Stînișoarei (720 m) – Muntele Sălbaticul – Poiana Stînișoarei

Marcaj: cruce albastră

Diferență de nivel: circa 50 m

Timp de mers: ¾ oră

Traseu accesibil tot timpul anului.

Traseul are drept obiectiv cunoașterea abruptului sudic al Muntelui Sălbaticul, Grota Sălbaticul (Mecetul Pustnicului) și surprinderea unei încîntătoare priveliști asupra văii Păușei și abrupturilor de pe Valea Seacă. El poate fi asociat oricărui traseu care ajunge în Poiana Stîni-șoarei (2, 3 și 13).

Traseul pornește ceva mai sus de Poiana Stînișoarei, de unde se îndreaptă spre sud, urcînd o diferență de nivel de circa 20 m pînă în înșeuarea largă din partea de est a Muntelui Sălbaticul. Din poiană se deschide o frumoasă, perspectivă: spre nord putem admira în toată splendoarea abrupturile Colților Foarfecii, Durducului și Bulzului, Vîrful Ciuha Mică, precum și firava cascadă a Gardului (Urzicii); spre sud, valea adîncă a Păușei, cu abrupturile de gresie din micul defileu pe care îl face în zona de confluență cu Valea Seacă.

De pe versantul sudic al muntelui se ajunge la Grota Sălbaticul și troița situate pe peretele stîncos de gnais. De aici putem admira spre vest și nord-vest valea priporoasă a Zăvodului, iar spre sud valea largă a Păușei, pînă la confluența cu Oltul. La locul de plecare putem reveni fie făcînd cale întoarsă pe aceeași potecă, fie continuînd traseul, pe potecă nemarcată, către Poiana Stînișoarei.

10. Poiana Stînișoarei (720 m) – valea Gardului – cascada Gardului (Urzicii) – Poiana Stînișoarei.

Marcaj: punct roșu

Diferență de nivel: circa 200 m

Timp de mers: 1½–1¾ ore

Timpi intermediari: cascada Gardului – 35–45 minute

Traseu recomandabil numai vara.

Traseul are drept țintă principală cascada Gardului (Urzicii) și peisajul impunător prin măreția abrupturilor ce se deschide asupra Colților Foarfecii. Poate fi asociat oricărui traseu care ajunge în Poiana Stînișoarei (2, 3 și 13).

Marcajul ne orientează către firul de apă al văii Gardului, mai întîi, pe direcție nord-vest. Avem tot timpul în față abrupturile ce se desprind din lama zimțată a Colților Foarfecii. Poteca, se strecoară în urcuș continuu, în lungul văii pietroase a Gardului, după care se cațără spre dreapta (nord) pe versantul sting al văii și fața vestică a Muchiei Fruntea Oii. De aici se ajunge imediat la baza cascadei, a cărei înălțime este de aproximativ 20 m. Aici valea Gardului este aproape închisă de versanții stîncoși ce coboară din Colții Foarfecii, pe dreapta pîrîului, și Muchia Fruntea Oii, pe stingă.

11. Poiana Bivolari (305 m) – înșeuarea din spatele Turnului lui Teofil (470 m) – Valea Mănăstirii – gara Turnu (320 m)

Marcaj: punct albastru

Diferență de nivel: 190 m

Timp de mers: 3/4–1 oră

Trasee de legătură: 3 (Poiana Bivolari), 2 (gara Turnu)

Traseu accesibil tot timpul anului.

Acest traseu face posibil accesul dintre Poiana Bivolari și gara Turnu, întrerupt pe valea Oltului din cauza barajului și lacului de acumulare, în Poiana Bivolari se poate ajunge fie din Călimănesti prin satele Jiblea Veche și Păușa, pe șoseaua asfaltată de pe stînga Oltului, fie din Căciulata, pe DN 7, pînă la barajul de la Turnu.

De la castrul Arutela, situat pe malul Oltului, la marginea poienii și a șoselei asfaltate, poteca se îndreptă spre baza versantului de sub poiana „La Mușețel“. Pe un stîlp de beton se găsește indicația: „Spre Turnu, marcaj punct albastru“. Un timp poteca marcată cu punct albastru va fi comună cu cea a traseului 3 (bandă galbenă).

Drumul începe în urcuș susținut pe versant, urmînd la început marginea unui torent și apoi un drum forestier, până în poiana „La Mușețel“. Din poiana „La Mușețel“ traseul urmărește o coborîre tot mai accentuată, către valea puternic adîncită a pîrîului Bivolari după care se angajează în urcuș pe versantul drept al acesteia. Drumul se continuă spre stînga (vest), până în înșeuarea adîncă (470 m) din spatele Turnului lui Teofil (519 m). De aici' poteca începe să coboare accentuat, prin pădure, în serpentine strînse, până se ajunge la Pîrîul Mănăstirii. După traversarea acestuia se ajunge la drumul ce coboară către gara Turnu.

12. Satul Surdoiu – cheile Roșiei – satul Surdoiu

Potecă nemarcată

Diferență de nivel: 100 m

Timp de mers: 1–1½ ore

Trasee de legătură: 6 (satul Pripoare)

Traseu accesibil tot timpul anului.

În satul Surdoiu se poate ajunge pe drumul pietruit Cornet-Băiașu-Pripoare-Surdoiu (12 km). Se recomandă ca drumul la cheile Roșiei să fie asociat traseului 6. În acest ultim caz, din satul Pripoare, capătul traseului 6, pe drumul pietruit de pe valea Balașului, se poate ajunge după 1,5 km în satul Surdoiu.

Traseul duce în Izlazul Priboiasa de unde se angajează spre sud-vest, în urcuș ușor, apoi în coborîș, pe drumul ce ne conduce pînă în apropierea cheilor Roșiei, mărginite pe stînga de pereții abrupți ce se desprind din vîrful Șoimului (1281 m).

Pentru întoarcere se poate folosi același drum sau se poate coborî direct prin fîneața de pe versantul stînga al văii Roșia pînă în satul Surdoiu.

13. Satul Păușa (300 m) – valea Păușei – Poiana Stînișoarei (720 m)

Drum forestier (7 km)

Diferență de nivel: 420 m

Timp de mers: 1½–2 ore

Accesibil tot timpul anului.

Punctul de pornire îl constituie satul Păușa (300 m) situat la vărsarea rîului Păușa în Olt. Obiectivul traseului îl contituie înșeuarea de sub Muntele Sălbaticul (741 m). De aici putem admira în toată splendoarea abrupturile ce coboară din culmea principală a Coziei. Distingem cu ușurință Colții Foarfecii, Ciuha Mică, Durducul, Bulzul și frumoasa cascadă a Gardului (Urzicii). Către sud-est apare Dealul Căliman, iar către sud pătrundem cu privirea în adîncurile văii Păușa, admirînd abrupturile grezoase din micul defileu pe care 1-am străbătut ceva mai înainte.

14. Călimănești (280 m) – comuna Berislăvești – satul Dîngești – Valea Mare – Curmă-tura „La Leurde“ (1190 m) – cabana Cozia (1573 m)

Călimănești – Berislăvești: 14,5 km – DJ 703 G; Berislăvești – Dîngești: 3,5 km – drum comunal pietruit; Dîngești – cabana Cozia: 14,5 km – drum forestier pietruit

Diferență de nivel: 1293 m

Drum forestier accesibil tot timpul anului.

Din Călimănești, se urmează DJ 703 G, se traversează Oltul pe barajul lacului de acumulare, se depășesc localitățile Jiblea Veche (în centrul căreia se află monumentul eroilor din primul război mondial), Sălătrucel (pînă unde există drum asfaltat) și Stoenești până se ajunge în centrul comunei Berislăvești, lingă Consiliul Popular.

După ce se trece pîrîul Brădișor (cota 380 m), traseul se orientează spre nord pe drumul comunal pietruit ce urmărește, pe malul stîng, valea Brădișor. Înainte de a depăși satul Brădișor, drumul traversează valea (cota 425 m) și urcă în continuare pe malul său drept. În față, stînga (nord-vest), se profilează Culmea Haidorului și, mai departe, căciula de piatră a Bulzului (1560 m). La intrarea în satul Dîngești (cota 510 m), în dreapta, spre est, se înalță Dealul Dosul Morii (610 m). Traseul continuă peste pîrîul Valea Mare între Plaiul Cocinilor (est) și Culmea Haidorului (vest). De aici drumul traversează Valea Mare și se angajează, spre sud, apoi spre vest pe versantul drept al acesteia.

După o largă serpentină spre dreapta (nord-est) drumul se înscrie pe sub Culmea Haidorului, păstrînd, în urcuș continuu, direcția generală nord-vest. După o nouă serpentină accentuată către stînga (vest) și apoi dreapta (nord-est) drumul străbate obîrșia unei vâlcele, după care intersectează o culme secundară a Haidorului și se angajează apoi în urcuș (nord-vest) pe dreapta uneia din obîrșiile Văii Mari. Din curmătura „La Leurde“ (1190 m) se deschide o frumoasă perspectivă asupra Coziei: spre vest, peste văile adînci ale Cetății și Păteștilor, Vîrful Bulzului (1560 m), Spintecătura Bulzului, Vîrful Ciuha Mică (1629 m) și Vîrful Cozia (1668 m); spre nord-vest, gîlmele înșirate ale Babolei. După acesta se coboară domol către Depresiunea Jiblea-Călimănești. Din înșeuarea „La Leurde“, drumul se îndreaptă spre est, ocolește obîrșia Văii Mari după care, pe sub Culmea Pleașa, se îndreaptă din nou spre nord-vest și ajunge în partea superioară a Dealului Groșilor, continuând poteca pe sub Plaiul Mocirlele, către vîrful Babolea. Din Plaiul Mocirlele, pe un drum de căruță, se pute ajunge în cîteva minute în Curmătura Mocirlele (1 427 m), unde întîlnim traseele 6 și 8.

În continuare, drumul forestier ocolește în serpentine largi obîrșiile pîrîului Cetății, apoi ale Păteștilor pe sub culmea Babolea, și pe direcție generală vest–sud-vest ajunge la cabana Cozia.

15. Călimănești (280 m) – comuna Sălătrucel – satul Pățești – valea Pățești – Pietrele Lacului (740 m)

Călimănești – Sălătrucel: 4,5 km – DJ 703 G asfaltat; Sălătrucel – Pățești: 4 km – drum comunal pietruit; Pățești – Pietrele Lacului: 2,5 km – drum forestier

Diferență de nivel: 460 m

Drum forestier

Drum accesibil tot timpul anului.

Din Călimănești, folosind DJ 703 G, traseul trece mai întîi prin localitatea Jiblea Veche. Se intra în comuna Sălătrucel, iar după ce traversăm pîrîul Sălătrucel (Pățești) se îndreaptă spre stingă (nord–nord-vest). După aproximativ 0,75 km drumul se depărtează de vale urcînd spre nord-vest, către satul Șerbănești, până în apropierea confluenței Pîrîului Adînc cu Păteștiul (cota 650 m). Drumul forestier se termină la confluența pîrîului Pietrele Lacului cu Pățești (740 m). De aici, spre stînga (nord-vest), o potecă ce urmează valea unui pîrîiaș ajunge pînă în înșeuarea (976 m) dintre Dealul Sulița și Muchia Vlădesei, unde întîlnește traseul 4. Urmînd valea Păteștilor, fără potecă, după aproximativ 1 km, putem ajunge în cheile Cetății.

CAPITOLUL V

Posibilități de valorificare

Potențialul turistic al Masivului Cozia este determinat de valoarea și estetica propriului peisaj, de prezența frumosului defileu al Oltului, de numeroasele monumente istorice și de arhitectură, care, deși nu se găsesc în interiorul masivului, sînt concentrate în imediata lui apropiere sau în stațiunea balneoclimaterică Călimănești – Căciulata.

Formele de turism practicabile pe suprafața PNC sunt:

Montan – călătoriile în natura din zona montană a PNC, pe traseele turistice și potecile marcate, cu vizitarea unor locuri de belvedere, este cel mai specific aspect al turismului în acest parc național. Programele turistice sunt, în general, de 1-3 zile. Situația traseelor turistice va fi prezentată în capitolul următor.

Monahal-istoric mănăstirile sunt obiectivele cu un important aflux de turiști. Acestea oferă, în anumite limite, cazare, masă si ghid de prezentare pentru pelerinii și turistii interesați de obiectivele pe care le vizitează. Unele mănăstiri găzduiesc ateliere de pictură pe lemn sau sticlă, sculptură în lemn și puncte de vânzare a unor obiecte cu specific religios. Mănăstirile din zonă au o vechime foarte mare, acestea fiind în general ctitoriile unor domnitori români, deci la vremea respectiva au avut și un important rol politic si administrativ. Arhitectura mănăstirilor de aici este una specifică ortodoxiei vechi românești.

Cultural și etnofolcloric – zona culturală a localităților din apropierea PNC păstrează încă o mulțime de elemente specifice comunităților din mărginimea munților. O bună parte dintre vizitatorii acestei zone sunt interesați și în realizarea unor filme, fotografii, achiziționarea unor obiecte, realizarea unor monografii.

Sportiv – practicarea unor sporturi – cățărări, săniuș, ciclism, cros, sărituri cu parașuta, lansări cu parapanta, sporturi nautice – câștigă tot mai mulți amatori în zona PNC.

Balnear – factorii de cură din stațiunea Călimănești- Căciulata- Cozia, sunt căutați de o mulțime de amatori, care iși completează timpul petrecut în zonă și cu vizite în PNC. O parte din vizitatorii care frecventează în general locurile mai accesibile din parc sunt sosiți în zonă pentru tratament balnear în Stațiunea Călimănești –Căciulata-Cozia.

Științific – este practicat de o categorie aparte de vizitatori, proveniți în general din mediile universitare și academice. Aceștia sunt interesați în completarea cunoștințelor despre natură pentru realizarea unor lucrari ștințifice.

Pentru reuniuni și congrese – în stațiunea Călimănești-Căciulata-Cozia se organizează o mulțime de simpozioane, cursuri de perfecționare și pregătire, workshop-uri, olimpiade cu participanți din țară și străinătate. O parte dintre aceste programe au în completare și ieșiri în natura în zona PNC, pentru vizitarea unor obiective.

Agroturism și turism rural – zonele agroturistice ale localitaților Perișani, Sălătrucel, Berislavești, Racovița au un mare potențial turistic, beneficiind de ambianța montană pitorească și nepoluată, cu factori naturali de mediu care le recomandă ca pe niște interesante destinații de cunoaștere a spațiului rural montan românesc, a tradițiilor și obiceiurilor culturale, a datinilor străbune. Aceste aspecte dau savoare vieții rurale din localitățile respective și contribuie la atragerea unor vizitatori și turiști de pe alte meleaguri.

Monitorizarile fluxului turistic in perioada 2012-2013 au scos in evidență că un numar de aproximativ  50.000 turiști pe an ce au vizitat această zonă, dar numarul lor a crescut foarte mult, chiar s-a dublat in anii 2014-2016.  Principalele motivații fiind:

– drumeții, plimbări in natură;

– practicarea unor sporturi, organizarea de expediții, tabere si concursuri in aer liber;

– vizitarea unor lăcașe de cult, locuri și monumente istorice;

– vizitarea unor locuri cu peisaje deosebite, (Defileul Oltului, Cheile Lotrișorului, Cascada Gardului, Bulzul);

–  insușirea unor cunostințe despre natură (in general elevi si studenți); 
            O parte din vizitatorii care frecventează in general locurile mai accesibile de la intrările in parc sunt sosiți in zonă pentru tratament balnear în Stațiunea Călimanești –Căciulata-Cozia.

De asemenea tot pentru îmbunătățirea posibilităților de valorificare RNP Romsilva-Aadministrația Parcului Național Cozia RA, a depus o cerere de finanțare în cadrul Programului Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, cu Anexa Prioritară 4 – privind Protecția mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calității aerului și decontaminare a siturilor poluate istoric, Obiectivul Specific (OS).

CONCLUZII

Pasionații, susținuți de propria-mi părere, consideră Cozia, ca fiind o cetate de stîncă admirabil construită și stilizată de activitatea milenară a naturii, ce domină valea Oltului și depresiunile marginale prin înălțimile sale modeste de 1500-1600 m. Străjuită de contraforturi și văi adinci, de turnuri luminate de soare și abrupturi intunecate, această îngrămădire de culmi aproape complet împădurite se desprinde din lanțul Carpaților Meridionali ca o insulă ce ne stîrnește mereu curiozitatea și interesul.

Abrupturile nordice de sub vîrful Omul, ce răsar semețe sau abia se întrezăresc din pădurea deasă de conifere sau făgete, privesc spre Țara Loviștei, acest ținut de istorie în care s-a zămislit voievodatul lui Seneslau. Colții Foarfecii și pereții stîncoși de la obirșia Văii Gardului, stînca înaltă a Durducului și toate culmile crenelate ale Urzicii, Armăsarului, Usturoaiei, Turneanului încing ca o diademă de basm ultimul defileu al Oltului, oglindindu-și siluetele zvelte în cele două lacuri (Călimănești și Turnu), pe care omul, prin măiestria lui, le-a creat pe Olt, aici la poalele Masivului Cozia.

Desprinsă parcă printr-o lovitură de paloș din culmea centrală a masivului, Piatra Bulzului, vizibilă și admirată din toate locurile de acces către Cozia, se ridică semeț, ca un străjer, deasupra abruptului sudic ce delimitează obirșiile văilor din bazinul superior al Păușei. Multe din aceste stînci, situate pe culme sau pe versanți, rezultate din dezagregarea puternică a rocilor care alcătuiesc masivul, au căpătat cele mai curioase forme – turnuri, coloane, portaluri, adevărate chipuri de piatră. Denumirile date multora dintre ele – Fruntea Oii, La Cioban, Zăvodul, Căprăriile, Poarta Mioarelor, Bulzul, Pietrele Vulturilor, Sturii – pun în evidență imaginația bogată a păstorilor și a populației locale, care în vremuri de restriște găseau în cetatea de piatră a Coziei prielnice locuri de adăpost.

Astfel prezentam că lucrarea de față și-a îndeplinit obiectivele prezentând frumusețiile Parcului Național Cozia și măreția Muntelui Cozia, accentuând posibilitățiile de valorificare turistică ale acestui minunat areal.

BIBLIOGRAFIE

BERBECE, V. (1974), „Șoimii“ în Munții Cozia-Năruțu, în „România pitorească“ nr. 3, București.

BERBECE, V., MARINOIU, C., MATEI, A., MAMULARU, GH. (1976), Vîlcea-ghid turistic, Edit. Sport-Turism, București.

BERBECE, V., BOTVINIC, V. (1978), Călimănești-Căciulata – mic îndreptar turistic, Edit. Sport-Turism, București.

BOMBIȚĂ G., (1968), Harta Geologică 1:200 000, Pitești, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic, București.

CONSTANTINESCU, I. (1970), România de la A la Z, Edit. Stadion, București.

CRISTEA, Em. (1980), Cozia, în „România pitorească“ nr. 3, București.

EPURAN, GH., BONIFACIU, S. (1965), Circuitul marilor trecători, Edit. Meridiane, București.

GALL, J. (1982), Muntele Cozia, în „România pitorească“, nr. 11, București.

GHIKA, Șt.-BUDEȘTI (1958), Depresiunea intra-montană Loviștea și creasta horstului Cozia, în Studii și cercetări de geologie, t. III, nr. 1–2, București.

IELENICZ M., (2004), Geomorfologie Generală, Edit. Universitară, București.

IONESCU-DUNAREANU, I., CRISTESCU, M. (1969), Prin Oltenia subcarpatică, Edit. Meridiane, București.

MARTONNE, Emm. de (1907), Recherches sur l'evolution morphologique des Alpes de Transylvanie, Paris.

MEHEDINȚI, S., VÂLSAN, G. (1973), Lecturi geografice, Edit. Albatros, București.

NYARADY, E. J. (1955), Vegetația muntelui Cozia și cîteva plante noi pentru flora Olteniei, Moldovei și Transilvaniei, în Buletinul științific al Academiei R.P.R., Secția de științe biologice, agronomice, geologice și geografice, t. VII, nr. 2, București.

POPESCU, N. (1968), Munții Căpățînii și Coziei, Edit. Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, București.

POPESCU, N. CĂLIN, D., (1987), Cozia, Edit. Sport-Turism, București.

SAVU, Al. (1963), Unele trăsături ale reliefului din Masivul Cozia, în Probleme de geografie, voi. X, București.

SIT NATURA 2000 – ROSCI0046 și ROSPA0025, (2014), Parcul Național Cozia, Planul de Management, București.

ȚUGLUI, I. CHESARAICU, N. (1968), Pe Olt, Jiu și Mureș, Edit. Meridiane, București. (1973), Studii și cercetări, Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Vîlcea, Rîmnicu Vîlcea.

ANEXE

Harta Hipsometrica

Harta Geodeclivitatii

Harta Utilizării Terenului

Profil transversal al culmilor principale din Masivul Cozia