Postume Eminesciene

Postume eminesciene

Cuprins

Argument

Capitolul 1: Mihai Eminescu – Repere bio-bibliografice

Capitolul 2: Eminescu și romantismul

Capitolul 3: Postume eminesciene

Concluzii

Bibliografie

Argument

Întreaga creație literară a lui Mihai Eminescu, deopotrivă cea antumă și cea postumă, a fost de-a lungul timpului analizată, comentată, chiar disecată în repetate rânduri, în diverse maniere, uneori la poluri diametral opuse, i s-au atribuit felurite interpretări și semnificații, astfel încât cu greu s-ar mai putea identifica elemente inovatoare, rămase nespuse, cu privire la opera eminesciană.

Totuși, sfidând acest inconvenient, al suprasaturării domeniului eminescologiei, prezenta lucrare de diplomă își propune să trateze postumele eminesciene, rămase relativ în umbră, și modul în care acestea au influențat percepția posterității asupra literaturii inegalabilului nostru poet, Mihai Eminescu.

Prin intermediul postumelor, cunoaștem un alt Eminescu. Însă această parte din el, pe care a vrut-o ascunsă de ochii publicului său cititor, nu intră deopotrivă în devenirea sa ca poet, în structura sa ca om? Opera postumă nu are o pondere cel puțin la fel de mare ca poeziile oferite spre publicare? Nu ne oferă indicii prețioase despre cine a fost cu adevărat Eminescu?

Dacă ascunzi o parte din tine, nu înseamnă că o anulezi, precum sugera la un moment dat și George Pruteanu. Omul, numai în intimitate este adevărat. Este el însuși, neșlefuit, autentic, în stare brută; este cine este el de fapt, nu cine vrea să fie. Să uităm pentru moment de poetul nepereche și să ne oprim așadar asupra omului din spatele tiparului, asupra omului care s-a scris cu mină de grafit pe coli îngălbenite, asupra omului măcinat de ezitări, de reveniri, de îndoieli, de instincte gregare și de sentimente nu atât de nobile pe cât le-a devoalat în opera publicată.

Cel mai probabil, Eminescu a ales să nu ofere spre publicare poeziile postume întrucât le-a considerat mult prea excentrice pentru viziunea îngustă și concepțiile limitate ale vremii. Dacă în antume, poetul își manifestă în mod conștient înțelepciunea și conformismul, desigur cu excepțiile involuntare datorate geniului, precum afirma George Pruteanu, „subsolul marelui poet nu e la fel de somptuos cum e superbul castel de deasupra. E mlăștinos, jilav, colcăie.” Dar numai în ape cu noroi cresc nuferi.

Dualitatea lui Eminescu ce se desprinde din analiza în paralel a operei antume și a celei postume, complexitatea, contrastul dintre omul care s-a oferit tiparului și omul rămas în umbra manuscriselor nepublicate, faptul că revelează părți diametral opuse ale propriului eu în aceste segmente distincte ale operei, demonstrează încă o dată că „Eminescu este un om-continent, nu un om-insulă. Nu-l cuprinzi pe de-a-ntregul niciodată.”

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole. În primul capitol, intitulat Mihai Eminescu – Repere bio-bibliografice am efectuat o sinteză a vieții și operei poetului, prin prisma diverselor monografii studiate. Capitolul al doilea – Eminescu și romantismul – debutează cu un scurt istoric al curentului romantic, urmând o restrângere progresivă a orizontului, până la romantismul românesc și la încadrarea lui Eminescu în acest curent, încadrare pe care, de altfel, chiar el însuși o proclamă: Eu rămân ce-am fost: romantic. Capitolul al treilea – Postume eminesciene – reprezintă contribuția personală pe care am adus-o acestui studiu și conține paralele între diverse poezii-cheie, publicate și postume, din cele trei etape ale creației eminesciene (De-aș avea vs. Frumoasă-i, Înger și demon vs. Demonism, Sara pe deal vs. Ecò, etc.), precum și alte analize ale postumelor, cu scopul edificator de a stabili valoarea operei nepublicate în timpul vieții și de a urmări modul în care aceasta ne-a influențat percepția asupra literaturii eminesciene.

Vom urmări astfel obiectivele propuse prin intermediul acestei cercetări și vom revela misterul din spatele acestei „coexistențe a contrariilor din structura omului universal, așa cum tindea să îl întrupeze geniul lui Eminescu”.

Capitolul 1:

Mihai Eminescu – Repere bio-bibliografice

Apariția lui Mihai Eminescu în tabloul literaturii române de secol nouăsprezece a reprezentat o forță ascensională, care a înălțat poezia românească la un rang superior, fără precedent. Această deplasare semnificativă a lirismului românesc către zenit a oferit posibilitatea unei „posterități literare bogate și diversificate, dar și unui proces de mitizare a figurii poetului”, acesta devenind un reprezentant emblematic al poeziei românești.

Informațiile referitoare la viața lui Mihai Eminescu sunt puse sub semnul unor contradicții puternice, îndelung disputate de către biografii epocii, care nu fac decât să dea naștere unor expuneri prozaice. Data nașterii poetului oscilează între 20 decembrie 1849, precum reiese din însemnările familiale întocmite de către Gheorghe Eminovici, și 15 ianuarie 1850, așa cum atestă actul înregistrat oficial, cea din urmă fiind însă acceptată în unanimitate. Într-o manieră similară, locul nașterii (Ipotești-Botoșani) este un prilej de controversă și dă curs unor polemici la fel de superficiale, duse până la absurd.

Părinții, Gheorghe și Raluca Eminovici, își cresc cei unsprezece copii la Ipotești, într-o „casă modestă de țară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de anume eleganță rustică”. Casa copilăriei lui Eminescu va reprezenta întotdeauna pentru poet calea de acces către un spațiu sacru, un timp suspendat, o iubire adamică, și „reverii de-o puritate paradisiacă”. Regresia permanentă către acest teritoriu suspendat în illo tempore se reflectă în creațiile ulterioare ale poetului, care îi vor servi drept antidot pentru suflet în desele momente de suferință.

Nu trebuie să vedem însă în copilăria celui care avea să devină cel mai mare poet al țării lui ceva miraculos și oarecum prevestitor. Este copilăria firească a unui băiat crescut la țară, fără truda ce apucă degrabă pe un fiu de țăran și cu libertatea pe care o fac cu putință o familie numeroasă și un părinte mereu ocupat pe aiurea.

Universul poetului, presărat de povești din vremea când cutreiera codrii umbriți, vegheați de lună, ce se oglindeau în lacul încărcat cu flori de nufăr, pe malul căruia a simțit pentru prima dată fiorii iubirii, capătă valențe mitice, tranformându-l pe Eminescu într-un „poet al naturii”. Fără îndoială, copilăria petrecută în spațiul Ipoteștilor a fost perioada cea mai frumoasă și pură din întreaga sa existență, din care au izvorât mai târziu creațiile cele mai profunde. Frânturi de amintiri, reminiscențe din copilăria sa, imaginile mentale – satul, codrul, izvoarele – se metamorfozează în cuvânt, transcend timpul, rămânand eternizate în versuri:

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară

Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri,

Călinescu era de părere că „preumblarea prin păduri trebuie să-i fi devenit un mijloc de analiză sentimentală, de construcție în singurătate a unei lumi fantastice” Copilăria lui Eminescu va rămâne permanent strâns legată de cadrul natural ipoteștean, spațiu aproape mitizat în creațiile sale de mai târziu.

Fiind băiet, păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor,

Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam

S-ascult cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor…

Astfel eu nopți am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Prima iubire, dulce înger blând, cu ochi uimiți de mari, înnobilează de asemenea tinerețea lui Eminescu din spațiul Ipoteștilor. Femeia este ipostaziată într-o manieră desăvârșită, este proiectată în absolut, însă spațiul de care rămâne strâns legată este cel teluric, este idealizată până la himeră, ajungând să se contopească până la omogenizare cu însuși Eros-ul:

Sara pe deal, buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc', stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar isvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Eminescu își va petrece următorii ani din viață la Cernăuți, unde, în perioada 1858-1860, va urma cursurile școlii greco-orientale. Aici, elevul s-a făcut remarcat printre colegii săi, demonstrând încă de pe atunci, prin rezultatele excelente la limba română, înclinația către cuvânt, pe care avea să o fructifice ulterior:

Elevul era silitor, avea purtări bune și aplecare la învățătură, socotea mulțumitor și scria așijderi, nu era slab la religie, dar mai ales era strașnic la limba română. […] Onorata Direcțiune i-a dat certificat cu Vorzug adică Bine, clasificându-l al 5-lea printre 82 de școlari.

În toamna anului 1860, după o tentativă de abandon școlar, Gh. Eminovici îl aduce înapoi, înscriindu-l de această dată la K.K. Ober-Gymnasium, unde își va continua studiile până în 1863, după care va dispărea din evidența cataloagelor școlare.

Micul Eminovici se înfățișă colegilor săi ca un băiețel mărunt și îndesat, pârlit la față de aerul de țară și foarte curățel. Părul mare dat peste ceafă, fruntea lată și ochii mari, umerii obrajilor puțin ieșiți îi dădeau încă de pe atunci acel aer tipic al poetului.

În această perioadă, Eminescu îl cunoaște pe Aron Pumnul, care îi va deveni ulterior mentor, dar și sursă de inspirație pentru prima sa poezie La mormântul lui Aron Pumnul. „Eminescu îl iubi în chip deosebit, îi devoră Lepturariul, cu toate ciudățeniile lui”. Relația celor doi a fost una foarte apropiată, poetul rămânând profund îndurerat la moartea profesorului său, eveniment ce îl determină să îi închine o odă funebră, cu accente puternice de elegie. Aron Pumnul a reprezentat pentru Eminescu impulsul creator care i-a dat acestuia aripi să se avânte către culmile amețitoare ale poeziei.

Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un școlar strălucit, sau mai bine zis nu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor și sunt puși monitori. El are preferințe la studiu, iubește lectura, nu însă și școala. Nu-i plăcea să-și învețe lecțiile și de aceea lua note rele. […] În afară de matematici, nici un alt studiu n-avea să-i displacă lui Eminescu, încât dacă la științele naturale avea abia nota „satisfăcător”, iar profesorul de latinește era de-a dreptul nemulțumit, deși aceste studii îi vor fi cu deosebire scumpe lui Eminescu mai târziu, asta se datorește, fără îndoială, zburdălniciei și lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori.

În primăvara anului 1865, Eminescu se lasă captivat de tainele teatrului și fuge în lume împreună cu trupa Tardini-Vlădicescu, descoperind cu încântare cum simțul libertății pe care i-l oferea această aventură dă viață trăirilor lirice din sufletul său.

Actorii erau oameni interesanți, de la care Eminescu putea împrumuta cărți, care se jucau fascinant de-a viața adevărată și carnavalele lor ofereau șansa perfectă de a călători și de a cunoaște lumea, de-a asculta doinele și horele diferitelor ținuturi prin care trecea, pe care le nota cu conștiinciozitate.

Poetul reapare în Cernăuți cu forțe proaspete în martie 1866 și publică în revista „Familia” poezia De-aș avea…, moment în care Iosif Vulcan, redactorul revistei, hotărăște să îi schimbe numele din Eminovici în Eminescu.

„Mi-aduc și acum aminte – scrie Vulcan – cum într-o dimineață de februarie primii o scrisoare din Bucovina în care un tânăr – după cum scrie – de 16 ani trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și îndeosebi etatea tânără a autorului, mă surpinseră și deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent și poet cu viitor.”

În același an publică și O călărire în zori, Dindeosebi etatea tânără a autorului, mă surpinseră și deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent și poet cu viitor.”

În același an publică și O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța și Misterele nopții, prin câteva din aceste poezii (Din străinătate, La Bucovina) demonstând că „trăiește intens geografia și istoria țării sale”. În anul următor, Eminescu îl cunoaște pe I.L. Caragiale, care îi va deveni ulterior prieten apropiat. În 1868, intră în trupa de teatru a lui Pascally, eveniment ce îi oferă șansa de a avansare în cariera sa teatrală, devenind sufleur și copist la Teatrul Național din București. În acest timp, poetul mai publică și Ce-ți doresc eu ție, La Heliade, La o artistă și Amorul unei marmure – cea mai reprezentativă poezie a perioadei de ucenicie, ce „anunță orizontul înnoirilor de cuget și de expresie”, demonstrând „evoluția puterii cuvântului”, precum remarca Gheorghe Bulgăr.

Există în ultima variantă a acestei poeme strofe de adevărată substanță lirică inovatoare, – mărturii ale puterii de a regenera și de a fertiliza, prin inspirație profundă, câmpul literelor românești:

O, te iubesc copilă cum repedea junie

Iubește-n ochi de pară a zilelor noroc,

Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie

Oceanul de foc.

Insistența asupra lui iubi și antiteza finală marchează dinamica afectului și ineditul asocierilor în imagini singulare; în strofa pe care o cităm, din aceeași ultimă variantă, invenția stilistică reia termenul iubesc, dar dezvoltă comparații definitorii pentru elanul unei imaginații juvenile ieșită din comun, de data asta departe de modelul poetic al înaintașilor:

Căci te iubesc copilă ca zeul nemurirea,

Ca preotul altariul, ca spaima un asyl,

Ca sceptrul mâna blândă, ca îngerul iubirea,

Ca visul pe-un copil.

„Gândiți-vă la aceste imagini – scria O. Densusianu -: ca zeul nemurirea, ca preotul altarul, ca spaima un azil; aceasta e ceva ce nu i-ar fi trecut prin gând lui Bolintineanu sau lui Alecsandri.” Devenim astfel martorii „procesului de cizelare a cuvântului”, declanșându-se startul mutației poeziei românești, prin îndepărtarea treptată de universul pașoptist, de „peisajul mimetic”, prezent în poezie până în acest punct.

În 1869, poetul urmează cursurile Universității din Viena, unde se alătură societății studențești România jună, condusă de Ioan Slavici, care îi va rămâne un bun prieten pentru tot restul vieții. În acest an, Eminescu scrie și oferă spre publicare Junii corupți, La moartea principelui Știrbey, Amicului F.I. Deși solitar din fire, Eminescu a găsit în persoana lui Filimon Ilia un prieten de suflet, căruia i-a închinat poezia Amicului F.I., omagiind această relație în sânul căreia poetul se simțea liber să discute probleme filozofice, precum „dumnezeirea, ființa, adevărul… probleme cu atât mai tulburătoare cu cât, proaspeți filozofi, tinerii nu le înțelegeau decât într-un mod cu totul superficial și erau ei înșiși bântuiți de întâile adversități ale soartei”.

Te văd adesea frunte senină

Ca și gândirea lui Dumnezeu,

Sufletu-ți arde-n sufletul meu

C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,

Îmi blastăm însuși eu mântuirea,

Orb, nebun, care blastămă firea,

Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Și dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Primul ciclu literar de creație eminesciană se încheie cu poemul La moartea principelui Știrbey, într-o oarecare simetrie, în eventualitatea faptului în care luăm în considerare debutul poetului – La mormântul lui Aron Pumnul.

Îmbracă-te în doliu frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acum din pleiada-ți auroasă și senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse o dalbă stea!

Aceste versuri, închinate mentorului său – Aron Pumnul – sunt un adevărat omagiu adus celui care i-a oferit lui Eminescu primul impuls creator. În momentul aflării veștii morții profesorului său, poetul își găsește consolarea și liniștea în scris. Opera eminesciană debutează astfel cu această creație, izvorâtă din durere și lacrimi.

Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă

Și un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,

Cu cântarea-i plângătoare lumea mișcă, lumea cheamă,

Precum mișcă vântu-n cântec fața mării de senin.

Într-un mod similar, poezia La moartea principelui Știrbey are accente funebre, Eminescu versificând moartea trecutului glorios al patriei sale. Așa cum observa atent Lucian Boz, „moartea a fost pentru Eminescu pârghia care a mișcat întreaga simțire”.

Această primă etapă, dintre debutul din 1866 și plecarea la Viena, stă vizibil sub semnul mentalității poetice pașoptiste, atât prin atitudinile și instrumentele lirice, cât și prin raportarea elogioasă la generația anterioară, din rândul căreia tânărul debutant își selectează modelele literare. Etapa peregrinărilor prin țară și a contactului nemijlocit cu poezia orală își lasă amprenta inconfundabilă asupra scrisului său. Se remarcă la lectura acestor texte de început fascinația antichității greco-latine într-o mixtură inedită cu motive de sorginte folclorică, rimele diminutivale tipice oralității, excesul de epitete ornante, dar și preponderența comparației asupra metaforei. Totuși, așa cum remarca Ioana Em. Petrescu, exegeta care s-a aplecat mai atent asupra acestui proces, este evidentă vocația novatoare a tânărului poet.

În poeziile din perioada 1866-1869 se simte astfel gustul pregnant pașoptist, îmbibat însă de atingerea cosmologiei platoniciene. Imaginile artistice din poezia de tinerețe a lui Eminescu, care conține embrionul invenției metaforice ulterioare, trădează o sonoritate și o poeticitate surprinzătoare în ceea ce privește vocabularul, oferind semne clare ale unor cutezanțe ale stilului, ale unor căutări inepuizabile ale metaforei, menite să transfigureze în cuvânt o imaginație fabuloasă.

În anul 1870, Eminescu își susține examenul maturității, acesta fiind anul începutului unei noi ere literare, anul nașterii unei orientări noi și fertile în literatura română. Începe să publice cu regularitate poezii în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din Iași, condusă de Titu Maiorescu – Venere și Madonă – considerat adevăratul debut literar al poetului – și Epigonii. O dată cu publicarea poeziei Venere și Madonă, Maiorescu a simțit în Eminescu „un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de putin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului”.

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,

A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

Lucian Boz afirma că „madona lui Eminescu este o plăsmuire diafană, lipsită de culoarea vie a luminii. Nu proiectează în ea viața, ci o boticelliană paloare. Mai mult umbră decât lumină. Ireală, dincolo de viață, imaginea femeii era cea din oglindă: imaterială, viața sufletului, limpede.” Pentru a înțelege saltul calitativ efectuat de Eminescu prin intermediul acestei poezii, vom urmări și analiza câteva versuri, precum și modificările pe care acestea le-au suferit până să atingă forma finală:

Tu n-ai fost în lumea vechiă zeitate – ci femeie,

Chiar femeia ce și astăzi tot frumoasă o revăd…

*

Tu ai fost divinizarea frumuseței de femeie,

A femeiei ce și astăzi tot frumoasă o revăd…

Geniul expresiv eminescian se află într-o perpetuă metamorfoză, într-o continuă și neîntreruptă rafinare a cuvântului, într-o nesfârșită înnoire a metaforei, iar versurile sunt trecute din starea brută, prelucrate în „faza de laborator”, spre devenirea fabuloasă unui „cânt infinit”. „Eminescu nu-și iubea literatura, -afirma T.Arghezi- ci strădania de ajungere la formă.” În locul termenilor comuni și al expresiilor uzuale, varianta oferită spre publicare, aduce cu sine înclinarea către raritatea și sonoritatea neologismelor, poeticizarea și metaforizarea imaginilor estetice, o viziune surprinzătoare, fertilă, înnobilată printr-un zbor al imaginației. Aceasta este, așadar, trăsătura dominantă a stilului poetic în momentul afirmării acestei poezii în literatura națională – revigorarea vocabularului prin elementele cu o putere de exprimare mai exactă, mai profundă, mai romantică, a unor perspective regenerate, întinse, titanice, imaginate de un „suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri”.

În 1872, Maiorescu îl poziționează împreună cu Vasile Alecsandri la conducerea direcției noi, prin care poezia românească se îndepărtează treptat de etapa pașoptistă. În toamna aceluiași an, Eminescu pleacă la Berlin, cu un stipendiu din partea Junimii, având totodată șansa de a fi secretarul particular al agentului diplomatic român din Germania. Urmează cursuri de filosofie și istoria filosofiei, logică, istoria Egiptului, însă nu reușește să își finalizeze studiile de doctorat. Anii petrecuți în spațiul german își vor lăsa amprenta asupra viziunii romantice a poetului și vor avea un „efect fertilizator asupra creației” sale.

Poetul dezvoltă o viziune romanticizată, marcată de gândirea lui Schopenhauer, în perioada 1873-1874, observabilă în poeziile Înger și demon, Floare albastră, Împărat și proletar.

Înc-o gură – și dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

……………………………..

Și te-ai dus, dulce minune,

Și-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! floare-albastră!…

Totuși este trist în lume!

În acest poem, impulsul creator izvorăște din iubirea paradisiacă, înnobilată de natură, de „mitul tinereții însuflețite”, precum și de un timp și spațiu spre care va avea loc întotdeauna o permanentă regresie. Forma plină de grație, cu versuri scurte ce emană o lumină incandescentă, modul de expresie a ideilor și sentimentelor, înălțate dincolo de o viață gregară, solitară și lipsită de orizonturi, transformă această creație a lui Eminescu într-un „embrion al marii lui opere”. Armonia construcțiilor metaforice și hiperbolice, seninătatea și muzicalitatea versurilor exprimă dorință, iubire, răsfrântă până în măduva oaselor, fericire, care însă durează o secundă, în comparație cu eternitatea incertitudinilor, fragilitatea sentimentului de plenitudine sufletească și persistența tristeții (Totuși este trist în lume!).

Este doar un fel de a spune: Și-a murit iubirea noastră. Iubirea n-a murit. Un accident thanatic a răpit aici pe iubită. În alte fragmente ale creației, iubita a decăzut, grav și ireversibil, din demnitatea sacră pe care i-o conferise îndrăgostitul de geniu.

La 1 septembrie 1874, Titu Maiorescu îl numește director al Bibliotecii Centrale din Iași, dar este concediat la scurt timp, fiind pus pe seama sa un furt de cărți. În anul imediat următor, Eminescu devine, tot cu ajutorul lui Maiorescu, revizor școlar. Continuă să publice în Convorbiri – Făt-Frumos din tei, urmând să se angajeaze gazetar la Curierul de Iași.

Poezia din această perioadă este dominată de imaginea obsedantă a paradisului pierdut al copilăriei, la care încearcă să revină permanent prin creația unor universuri compensative, accesul la acestea facilitându-se prin intermediul visului, al somnului, al poeziei, al magiei și al iubirii. „Sensibilitatea artistică eminesciană dispune acum de o capacitate expresivă originală, îndemnându-l pe acesta să depășească exigențele modeste ale epocii sale.” Astfel se încheie cea de-a doua etapă a creației, ce însumează creații rafinate, înnobilate de metafore muzicale, de idei și concepții de o textură pură, de o intensitate aflată în crescendo, în care se topește sufletul poetului, întreg cosmosul, visul, iubirea, însăși viața.

Perioada cuprinsă între 1873-1874 și 1880 este acceptată în unanimitate de către criticii literari drept cea care poartă pecetea deplinei maturități artistice eminesciene. Este etapa mitului, a nostalgiilor cosmice, a temporalității, abordată din dublă perspectivă – mitică și istorică, a codrului etern, a veșniciei concepută ca nesfârșită reîntoarcere pe tărâmul paradisiac al copilăriei. Viziunea este acum înclinată către o nouă cosmogonie, de tip kantian.

Această fază se caracterizează printr-o exigență artistică mai amplă în sfera cuvântului poetic și printr-o perspectivă mai adâncă a sistemului metaforic, printr-o excepțională invenție semantică, cu o râvnă mereu sporită spre simplitatea și armonia interioară a versului. Nu încape îndoială că folclorul i-a stimulat căutările și izbânzile atât de frapante. „Limba veche și-nțeleaptă” i-a deschis drumul spre surse noi de compoziție stilistică, fapt vizibil în poeme de mare artă expresivă: Călin, Singurătate, Scrisori, Luceafărul, Mai am un singur dor.

După cum observa Ioana Em. Petrescu, imaginea caracteristică acestei perioade este demonul, stăpânit de două coordonate – creația și cunoașterea. Se preferă imaginarul în detrimentul realității, așadar teme precum visul, somnul, magia, moartea, poezia și iubirea sunt câteva dintre temele recurente, specifice acestei perioade. Din punct de vedere stilistic, limbajul poetic suferă o cristalizare puternică, transformându-se în ceea ce numea Călinescu „complexitate simplă”.

În 1877 este numit redactor la ziarul Timpul, unde va redacta articole cu încărcătură politică. Perioada ieșeană face posibilă închegarea prieteniei cu Ion Creangă, de care va rămâne legat sufletește până în momentul morții.

În 1878 scrie și publică în Convorbiri poezii cu caracter omagial, închinate femeilor care au avut un rol important în viața lui: Dorința – Veronicăi Micle și Atât de fragedă – Mitei Kremnitz. În 1879 mai publică și Pajul Cupidon, O, rămâi, Pe-aceeași ulicioară, De câte ori iubito, Rugăciunea unui dac, Sonetele, Freamăt de codru, Revedere, Despărțire.

După 1881 urmează perioada „marilor poeme, sinteze lirice, dar și a marilor căutări”. Acesta este, de asemenea, anul publicării Scrisorilor. În 1883, Eminescu părăsește redacția ziarului Timpul și tot atunci, apar primele semne ale bolii, fapt ce îl determină pe Maiorescu să îl interneze la sanatoriu. În luna decembrie a aceluiași an are loc lansarea primului său volum, intitulat Poesii, apărut la editura Socec, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

Viziunea eminesciană cunoaște o transformare radicală în ultimii ani de creație, femeia devine din icoană – o marionetă, lipsită de orice conținuturi sufletești. Ochii prin care este privită existența o înfățișează și o redau acum ca fiind tragică. Creația întâmpină renunțarea la podoabele de ordin estetic, limbajul având acum menirea de a sintetiza ideile poetice, nu de a le încărca de înțelesuri metaforice. Eul se află în contratimp cu lumea, refuză orice formă de aderare, de implicare, de uniformizare. Sufletul nu-i mai cântă la unison cu universul, ci a (de)căzut într-o amară stare de ataraxie.

Anii următori sunt marcați de suferințe intense, perioadele de boală și delir alternând cu scurte momente de luciditate. Starea lui de sănătate se agravează odată cu trecerea timpului, și este silit să își petreacă ultimii ani din viață prin spitale, santorii și ospicii, urmând să se stingă la 15 iunie 1889. „În Eminescu, natura a creat cel mai mare liric modern, și, geloasă pe propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu, minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător.”

Activitatea literară a lui Eminescu îmbogățește substanțial lirica românească, „concentrând de fapt în sine devenirea întregii poezii românești de până la el.”

Azi însă, când sufletul românesc, după o lungă călătorie prin civilizția străină, vrea să ia conștiință de sine, chipul lunar și amar-zâmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor contemporane și ne apare ca singurul în stare să dea expresie simțirilor și aspirațiilor românești.

Capitolul 2:

Romantismul eminescian

Apărut în Anglia, la sfârșit de secol XVIII, asimilat la noi în special prin modele franceze și germane, romantismul revigorează literatura vremii și aduce cu sine însuflețirea eului, înclinat acum către experiențele onirice – percepute drept căi fundamentale de acces la cunoașterea absolută; libertatea spiritului și explorarea complexității și a profunzimii sufletului omenesc.

Romantismul românesc stimulează lupta pentru deșteptarea conștiinței naționale, apărând sub forma unei mișcări culturale unitare, și sfârșind prin a dezvălui literaturii române geniul universal al lui Eminescu, alături de care romantismul intră într-o nouă etapă. Acest curent literar cunoaște multiple transformări pe durata manifestării lui, trecând succesiv de la literatura ruinelor- înnobilată de regretul pentru trecutul eroic al patriei, la care regresăm prin intermediul reveriei, fantasticului și al meditației cu accente filozofice; la poezia vizionară, de inspirație folclorică, pentru ca mai apoi să atingă perioada de maturitate, în care se afirmă preferința pentru iubire, natură și mitologie, așa cum se manifestă la Mihai Eminescu. Precum susținea Dim. Păcurariu, romantismul românesc realizează, între anii 1870 și 1883, odată cu opera lui Eminescu, înflorirea supremă.

Eminescu se încadrează singur în curentul romantic, așa cum reiese din poezia Eu nu cred nici în Iehova, deși acesta „se detașează net de romantici, arborând însemnele modernității”.

Nu mă-ncântați nici cu clasici

Nici cu stil curat și antic-

Toate-mi sunt de o potrivă

Eu rămân ce-am fost: romantic.

Romantismul eminescian este cu siguranță unul de ordin estetic, fapt demonstrat de predilecția pentru teme precum geneza cosmosului, geniul romantic și condiția creatorului, iubirea paradisiacă, în starea ei cea mai pură, de la începuturile lumii, evadarea din real și refugiul în spațiul oniric, istorismul, redate printr-o „muzicalitate răscolitoare a versului”. Lirica eminesciană romantică este caracterizată printr-o vocație a absolutului, vibrație ce pendulează neîntrerupt între beatitudine și melancolie, de o muzicalitate perfectă, cadențată de simboluri, mituri și metafore.

Viziunea poetică eminesciană este mult mai vastă decât am putea crede, fapt ce dă naștere în literatura română modernă conceptului de eminescianism, într-o încercare de a fixa granițele fenomenului Eminescu, după cum afirma Eugen Simion:

Este, în fine, și un mit al poeziei care se manifestă sub două înfățișări: prima e directă, explicită (poezia ca temă de reflecție în poem; poetul care pune „haine de imagini pe cadavrul trist și gol”), iar a doua – și aceasta e esențială – este indirectă, ca expresie a unei muzicalități interioare, profunde, […] o muzică inconfundabilă, care devine semnul de identitate al eminescianismului; ideile, stările de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile de care am vorbit până acum, toate vin și se pierd într-un discurs esențialmente muzical.

Deși, din punct de vedere temporal, debutul lui Eminescu în literatura română depășește etapa literaturii pașoptiste, putem simți în poezia sa de început numeroase tendințe care apropie creația juvenilă a lui Eminescu de pașoptism. În aceste opere adolescentine – sugera G. Ibrăileanu – Eminescu nu este încă el.

Înainte de 1870, avem de-a face cu poezii frapant înrâurite de Bolintineanu și Alecsandri. Poetul reprezintă un summum al efortului creator desfășurat în literatura românească de-a lungul mai multor secole.

Ulterior însă, poetul se desprinde de trecut și își formează un stil propriu, „un timbru specific eminescian”, tematică, idei, concepte reinventate, care germinează și se multiplică infinit în versuri nemuritoare. „Abia între 1872 și 1874 se pare că poetul avea să înregistreze saltul decisiv pentru devenirea lui, dinspre tărâmul cunoștințelor înspre tărâmul sensurilor, al semnificațiilor.” Eminescu forează aria tematică romantică mai adânc decât oricare altul, „topind în sinteză proprie istoria, mitologia, folclorul”.

Astfel, iubirea paradisiacă, pură, preferată inițial se va transforma mai târziu în iubirea pierdută, la care se încearcă o permanentă reîntoarcere prin poezie, îngerul capătă din ce în ce mai des valențe și umbre demonice, iar din stările extatice derivă atracția irezistibilă către moarte.

Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului.

Arta eminesciană transfigurează realitatea, ilustrând convingerea poetului, potrivit căreia omul nu supraviețuiește decât prin propria-i spiritualitate. „Vitalitatea unei opere vine din forța cu care aceasta este capabilă să tulbure, să surprindă orizontul de așteptare al cititorului”, precum considera Marina Mureșanu Ionescu, iar în ceea ce privește opera lui Eminescu, în mod cert aceasta ne produce emoții trepidante.

În poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor „înțelepciuni”.

Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice: exaltarea, extazul, visarea, duioșia, luciditatea satirică, revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice, de la strofa alcaică a Antichității, și de la liniile armonioase ale sonetului, până la cele mai îndrăznețe expresii ale versului liber și ale prozei ritmate, anticipări certe ale unor forme specifice numai veacului nostru.

Din această lirică se înalță cele mai nebănuite sunete: ecouri depărtate, chemări care se sting, murmure de ape, cântări furate de vânt sau absorbite de lăcomia depărtărilor, voci șoptite, foșniri de frunze, fâșâit de ierburi, șopot de izvoare, ropot de cascade, glasuri înăbușite parcă din adâncul pământului sau din funduri de abisuri, dar în același timp și tunete, și furtuni nimicitoare, și muget de valuri.

În poezia sa adoarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucnește orga, tună surlele apocaliptice. Se modulează infinit cu sunetele toate stările, toate senzațiile, toate simțirile, toate nuanțele lăuntrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a „somniei” voluptoase, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfecțiune.

„Nicicând n-a strălucit în literatura română o natură mai bogată, mai haotică, mai copleșită de mitos, mai magnetică.” Complexitatea textelor este conferită de acest „meta-meta discurs eminescian”, ce îndrumă atent pașii receptorului către o decodare armonioasă a operei poetului. Bogatele studii eminescologice efectuate de-a lungul vremii ne-ar putea convinge că „avem un Eminescu citit și răscitit, un Eminescu pătruns”, precum nota cu grijă Mihail Dragomirescu, însă timpul nu a făcut decât să contracareze această mentalitate, întrucât a fost demonstrat că „fiecare nou studiu demolează un clișeu.” Cât infinit este în Eminescu, ce „materializare a necuprinsului, în imensitatea sa labirintică! Nu-l poți îngrădi fără a săvârși crimă.”

Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmică dintr-o sorginte al cărei belșug e pe măsura voluptăților vizionare ale lui Eminescu. Toată somptuozitatea elementelor, magnetismul formelor și fluviul parfumelor alcătuiesc în adevăr un veșmânt care orbește privirile, peste durerea lumii, – și în același timp, „din straiul de purpură și aur”, din oștirile de flori năpădind „sarcofagele”, din nemărginirile pădurilor umbroase, exală narcoza durerii, uitarea în voluptatea unei contemplări orgiaste. Aerul aromat, clar, îmbată cu dulcele său venin simțurile în culmea excitării, și e ca o scufundare în baia somnului, o dispersiune în materia de diamante obscure a visului.

Al. Philippide afirma la un moment dat în legătură cu impactul romantismului german asupra lui Eminescu, că putem vorbi despre mai degrabă despre „înrudire” decât despre „influență”: „Romantismul este o componentă psihică, un mod de viață sufletească […] Sunt firi romantice, independent de orice influență. Eminescu este o astfel de fire.”

Romanticii formează o comunitate: de spirite, de destine, de texte. Există o sensibilitate romantică, o conștiință romantică, o gnoseologie romantică, o boală și o moarte romantică, o creație și o poetică romantică, derivând toate dintr-o antropologie romantică.

Pentru a aproxima în mod echitabil fenomenul Eminescu, este imperios să amintim de convingerea lui Negoițescu, conform căreia, în opera sa răzbate „o parte clasicizată prin tradiție, echivalentă micului romantism german, și o altă parte, subiacentă, marele romantism al viziunilor”. Aceste viziuni, de o încărcătură artistică incomensurabilă, transpar îndeosebi prin versurile postumelor eminesciene, de a căror genialitate Eminescu însuși s-a temut, întrucât acesta le-a înlocuit deseori în variantele publicate cu „expresii mai naturale, mai raționale, și, bineînțeles, discursive.”

„Megalomania romantică, manifestată prin genealogiile fantastice, orgoliul cunoașterii totale, reunirea culturilor, mitologiilor, credințelor, hiperbolizarea fantastico-onirică a universului” este surclasată de Eminescu în postume, întrucât acesta își dovedește „iradiația cvasidemonică a spiritului”, construind o natură profundă și enigmatică, în care se topește

dorul imensităților elementare, vârsta de aur, inconștientul beat de voluptate al somnului, umbra tragică peste un tărâm de palori, decorul halucinant, magia și mitul, implicațiile lor oculte, universul plutonic, metafora infernală.

De ce și-a domolit Eminescu creația? De ce „travaliul manuscriptic este trădat în favoarea gustului comun”? De ce a ales acesta să își îngusteze perspectivele? De ce a ascuns lumii că „îngerii lui s-au născut în întunericul focului”? „Să fi fost oare așa cum a intuit Negoițescu? „Teama de noaptea orfică? I-a fost teamă lui Eminescu de propriile lui straturi de adânc, de humele din care imaginația năpădea cotropind gândirea?”

Fața lui Eminescu este dublă: privește o dată spre noaptea comună, a vegherii, a naturii și umanității, iar altă dată spre noaptea fără început a visului, a vârstelor eterne și a geniilor romantice. În timpul vieții sale și apoi decenii de-a rândul nu s-a cunoscut decât prima lui față: probabil că nici el n-a cutezat să o destăinuie pe cealaltă.

Vom realiza așadar o incursiune în întunericul lui Eminescu, vom explora combustia poeziei, laboratorul eminescian cu „focul său subteran”, cu „văpăile sale obscure” pentru a încerca devoalarea adevăratei naturi a lui Eminescu. În acesta nu s-au contrazis doar natura și voința, ci un infinit de alte naturi și ecouri, îngânate de „nebunia sa poetică”.

Capitolul 3:

Postume eminesciene

Să urmărim așadar relatarea lui Ibrăileanu asupra postumelor eminesciene:

E nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decât cel ce a voit să fie el însuși. Tot ce n-a voit să fie, e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul să rostim vreo părere asupra talentului lui judecând după vreo „postumă”? Am putea judeca, de pildă, pe Eminescu ca traducător după sonetul Veneției din „postume”, în care ne e redată sugestiv „moartea” Veneției, când în varianta definitivă e redată atât de fericit? Am putea să spunem că poetul Eminescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), când acel Eminescu, ce a voit însuși să fie, n-a fost niciodată trivial? Am putea spune că Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca în unele „postume”), când, în ceea ce a voit să fie, în acela cum singur s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist? Am putea spune că Eminescu a scris și poezii ocazionale (căci are în „postume”), când n-a voit să fie un poet ocazional?

Și atunci, nu-i așa că postumele nu sunt de „Eminescu”?

Într-adevăr, prin intermediul postumelor, cunoaștem un alt Eminescu. Însă această parte din el, pe care a vrut-o ascunsă de ochii publicului său cititor, nu intră deopotrivă în devenirea sa ca poet, în structura sa ca om? Opera postumă nu are o pondere cel puțin la fel de mare ca poeziile oferite spre publicare? Nu ne oferă indicii prețioase despre cine a fost Eminescu? Nu trebuie să acceptăm oare că Eminescu a fost și trivial, și patriot-optimist, și poet ocazional?

Dacă ascunzi o parte din tine, nu înseamnă că o anulezi, precum sugera la un moment dat și George Pruteanu. Omul, numai în intimitate este adevărat. Este el însuși, neșlefuit, autentic, în stare brută; este cine este el de fapt, nu cine vrea să fie. Să uităm pentru moment de poetul nepereche și să ne oprim așadar asupra omului din spatele tiparului, asupra omului care s-a scris cu mină de grafit pe coli îngălbenite, asupra omului măcinat de ezitări, de reveniri, de îndoieli și asupra operei sale „plutonice”, caracterizata de postume, care dovedesc în mod clar „irumperea divinului în om”.

Asemenea texte erau probabil, pentru Eminescu, o descărcare nervoasă, o modalitate de a-și plăsmui trăiri, prin materializarea lor pe hârtie. Scrisul avea astfel, aici, funcție de o „a doua viață”, cea paralelă și secretă. Un Eminescu underground, pământos și evadat din codurile sociale și culturale.

Cu greu se pot efectua încadrări și delimitări în ceea ce privește opera eminesciană, însă, generalizând, postumele scrise înainte de 1870 îl prezintă pe Eminescu într-o manieră similară precum apare acesta în opera publicată în timpul vieții. În acest sens, vom urmări o paralelă realizată între două dintre poeziile erotice ale începutului, De-aș avea… și Frumoasă-i, ambele scrise în anul 1866:

Cu privire la elementele de prozodie, poezia De-aș avea… – publicată în revista Familia – este formată din trei octave, cu rimă împerecheată, ritm iambic și măsura de 7-8 silabe, păstrând o structură apropiată de cea a poeziei populare, simplistă, cu versuri scurte, ce amintește de stilul lui Vasile Alecsandri. Instanța enunțătoare se pronunță în text prin intermediul mărcilor subiective eu, aș, redând perfect „cruditatea fructului prematur a lirismului eminescian”.

De-aș avea și eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca și florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetișor,

Șoptind șoapte de amor;

Discursul liric sugerează decodarea poemului prin prisma proiectării iubirii într-un plan superior, în absolut, într-o lume utopică. Iubirea nu este privită prin intermediul izotopiei Eros-Thanatos, întrucât poezia juvenilă a lui Eminescu nu cunoscuse fascinația asupra morții. Viziunea acestuia era încă pură, nealterată, aproape infantilă. Privirea nu se încumetă încă să se înalțe, nu se abate, nu sfidează zenitul, ea rămâne timidă la nivelul planului terestru, „se rezumă la a topografia” și la a reda elemente bucolice: plai, iarbă verde, floare.

Caracterul popular, naturalețea versurilor este ruptă de o alăturare neașteptată de cuvinte – plai râzând cu iarbă verde; această impertinență semantică, de o densitate semnificativă, este singura structură lirică de profunzime din text care anticipează geniul eminescian, ce urma să se detoneze în anii ulteriori.

Textul, închinat „femeii-floare”, înglobează o serie de figuri de stil ornante – epitete și comparații – amplificând retoric enunțul de la baza căruia pornește construcția poemului:

De-aș avea o porumbiță

Cu chip alb de copiliță,

Copiliță blândișoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ți ține ziulița

I-aș cânta doina, doinița,

I-aș cânta-o-ncetișor,

Șoptind șoapte de amor.

Această predilecție pentru amplificarea retorică se traduce nu numai prin repetiții și epitet multiplu, ci și prin construirea unui gen de „comparație multiplă”:

Ca și florile din mai

……………………

Ca și floarea crinului

……………………..

Ca o zi de primăvară […]

Ioana Em. Petrescu observa pertinent trăsăturile acestei perioade a poeziilor juvenile: „un discurs perfect – și vizibil – articulat logic primește calificarea de poeticitate prin selecția lexicală (bazată pe opoziția față de limbajul comun). Or ceea ce frapează în primele texte cu adevărat eminesciene, adică în cele ulterioare anului 1869, este tocmai abandonarea acestui model convențional de poeticitate, ale cărui rădăcini (cu excepția componentei folclorice) sunt de căutat nu în poetica romantică, ci în cea neoclasică (dominantă încă în tiparele structurante ale poeziei pașoptiste, pe care am descoperit-o tributară unei poetici a „vederii”.

Astfel, poezia De-aș avea… – aparținând primei etape a creației eminesciene – se încadrează în tiparele poeziei pașoptiste, nu cunoaște un zbor semnificativ al imaginației poetice, nu este încercată de îndrăzneli și căutări efervescente; este una dintre poeziile-pilon de la baza căreia începe a se contura cu pași mici stilul propriu al marelui Eminescu.

Îndreptându-ne privirea asupra postumei Frumoasă-i observăm o revigorare a limbajului poetic, o extindere a perspectivei, un salt al idealurilor, pe care acum Eminescu îndrăznește să le proiecteze și să le înalțe până la cer. Privirea lui străbate acum din lac și până în bolta de azur, spre soare, în răsărit și în apus, din valuri până spre stânci. Însă, pe alocuri, chiar și prin această relativă deșteptare a versului, încă transpare viziunea lui Grigore Alexandrescu. Poetica vederii, preferată deseori în operele postume, panoramează imaginile „dublate de reflectare”, care se cristalizează de materie, se fluidizează, proiectându-se în Idee: „Astralitatea și acuaticul s-au unit ca într-o nuntă a elementelor.”

În lacul cel verde și lin

Răsfrânge-se cerul senin,

Cu norii cei albi de argint,

Cu soarele nori sfâșiind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă în umedul val

O stâncă stârpită de ger

Înalț-a ei frunte spre cer.

Structural, poezia este alcătuită dintr-o octavă, iar prima parte a poeziei nu este delimitată în strofe, fapt ce ar putea fi interpretat drept neglijență sau comoditate. Din punct de vedere prozodic, rima este împerecheată, ritmul trohaic, iar măsura de 8 silabe.

Versul eminescian începe a se metamorfoza într-un un sublim joc de umbre și lumini, de reflexe și ecouri, străpunge treptat barierele pașoptismului, urmând să se detașeze ulterior de chingile care îl țintuiau într-un timp trecut. Apare o suită de imagini care surclasează în mod evident viziunea erei premergătoare lui Eminescu:

Văd apa cum tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin,

Simt zefiri cu-aripi de fiori

Muiate în miros de flori,

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând.

Limbajul se menține în ansamblu simplist, însă reușește să transmită cu măiestrie vibrații mult mai intense decât în poezia De-aș avea… Termenul zefir indică „preferința pentru termeni rari, sonori, neologisme, latinisme, franțuzisme frapante”, precum se manifestă de altfel în întreaga poezie a începutului, fie ea publicată sau rămasă postumă.

Viziunea din această postumă pare că se detașează progresiv de naivitatea și de scrierea puerilă prezente în antuma De-aș avea…, și între pliurile sale lirice începe a scânteia o îndrăzneală luciferică. Eul poetic își pune întrebări privitoare la metamorfoză, la transcederea regnurilor, – De ce nu am aripi să zbor!/ M-aș face un flutur ușor – întrebări ce sunt pasibile să semene, într-un viitor nu foarte îndepărtat, cu cele vinovate de căderea îngerului din rai: Oare fără s-o știu, nu sunt eu însumi Dumne…?

În finalul postumei, eul revelează metafora aflată la baza structurii poeziei, femeia-floare: Căci am eu pe-o floare necaz:/ Frumoasă-i ca ziua de azi! Se pare că Eminescu alege să conserve, la fel ca în poezia De-aș avea…, precum și în restul operelor din prima etapă de creație, imaginea femeii ideale, ca întruchipare a perfecțiunii.

La începutul creației eminesciene, prezențele feminine se asociau cu imaginea unor semidivinități. Din acest nucleu se dezvoltă două ipostaze caracteristice ale eroticii eminesciene, cea a angelității feminine și cea a femeii ca imagine a frumuseții absolute. Dulcea frumusețe a femeii este de fapt proiecția visului apolinic al daimonului.

Erotica eminesciană este în mod excepțional o celebrare a prezenței iubirii, o evocare sau o invocare a acesteia, prin amintire sau prin vis.

Prin prisma analizei celor două creații juvenile, consider că poezia Frumoasă-i dezvoltă perspective mult mai vaste, oferă înțelesuri mai profunde, îl redă pe Eminescu „mai Eminescu” decât apare în De-aș avea…, mai aproape de geniul de care va face dovadă ulterior.

Cu privire la etapa maturității artistice eminesciene, ne vom opri asupra a două opere – Înger și demon (1873) și Demonism (1872). Preferința poetului pentru imaginea demonului este reiterată în mod frecvent în această perioadă de creație. Gândirea eminesciană scindează acum înălțimile creatoare, profunzimea ideilor, și îndrăznește să se avânte și să abordeze teme care îi erau străine în poezia de tinerețe.

Înger și demon supune atenției cititorilor o frumoasă și profundă antiteză între o Ea – ideal feminin, lumină, înger, viață și un El – „înger funebru”, întuneric, revoltă, furtună. Substratul liric induce ideea uniunii a două principii contrare, care formează un întreg, completându-se reciproc și salvându-se unul pe celălalt prin intermediul forței cosmice ce pune în mișcare universul – iubirea:

Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;

El în umbra lui fatală, stă-ndărătic rezemat –

La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

……………………………………….

Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele

Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;

El răscoală în popoare a distrugerii scânteie

Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Accepția demonului în această poezie este aceea a „revoluționarului, cu idei reci, îndrăznețe”, a instigatorului, care „răscoală popoare împotriva ordinii tradiționale”. Demiurgul suferă o decădere, devenind zeul orb, al cărui singur scop rămâne existența, și nu perfecțiunea. Frecvența în text a termenilor ce trimit către religie – făclii de ceară, altare, icoană, cruce, rugă – consolidează conexiunea cu zenitul, al cărui mesager trimis în Chaos-ul dezlănțuit pe pământ este femeia, o copilă ca un înger.

Din punct de vedere cromatic, roșul-sângeriu: ochii roșii, raze roșii, stindardul roș, nour roș – se împletește cu alb-argintiu: al marmurei braț alb, albă ca zăpada iernei, aripile-i albe, argintoasa umbră. Simbolistica roșului, conform lui Kandinsky, capătă valențe funerare, fiind culoarea sângelui și a focului, în timp ce albul desemnează „uniunea deplină a tuturor culorilor spectrului luminii, ca simbol al inocenței netulburate a paradisului primordial” În acest caz, ne confruntăm cu un El – roșu și o Ea – albă, a căror opoziție generează un permanent conflict, însă sfârșește prin omogenizarea și egalizarea raportului de forțe sub semnul iubirii.

Eminescu naște imagini inovatoare, nemaiîntâlnite până la el, de o adâncime extraordinară, care sporesc și amplifică infinit puterea creatoare:

Ce-ți lipsește să fii înger – aripi lungi și constelate.

Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,

Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;

Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.

Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,

Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunghează.

Imaginea umbrei, născută din mixtura luminii cu întunericul, redă cu desăvârșire jocul erotic al celor doi, atingerile diafane, tatonările, căutarea, pierderea și regăsirea iubirii de dincolo de veacuri, istorie și popor. Contradicția permanentă dintre cele două ființe diametral opuse, respiră și ia proporții prin intermediul fiecărui vers: Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,/ Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși! Relația El-Ea întâmpină un parcurs dificil – dorința amândurora de iubire, imposibilitatea înfăptuirii acestei legături pe pământ și desăvârșirea ei după moarte. El moare stăpânit de sentimentul inutilității, găsind alinare doar în mângâierea Ei îngerească.

Aici, iubirea apare și se manifestă ca aspirație către neființă. Fiecare dintre cei doi simbolizează „negația violentă, totală a celuilalt”. În orice formă ar aparea, iubirea continuă să ne (re)amintească faptul că inclusiv durerea iubirii poate deveni o formă de cunoaștere și ne poate conduce la o mai înaltă revelație a ființei.

Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.

Ea îi oferă demonului o alternativă iadului în care avea să se întoarcă în momentul morții, iar salvarea se revarsă peste El din cerul deschis, sub forma singurului sentiment ce înnobilează suflete și mântuiește vieți – iubirea: El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis/ Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i … e amorul.

Mântuirea pierde înțelesul creștin. Avem de-a face cu o mântuire demonică. Mântuirea lui seamănă cu mântuirea catartică a păsării Phoenix și de aceea cercul vicios al morții nu are început și nici sfârșit. De aceea, în poezia lui Eminescu, viața, oricât de bogată, e grea de moartea ce se ascunde în ea.

Astfel, poezia Înger și demon aduce note inovatoare literaturii vremii, fiind evidentă metamorfoza pe care a suferit-o metafora eminesciană, precum și saltul calitativ efectuat cu privire la îndrăzneala temelor abordate.

Îndreptându-ne atenția către postuma Demonism, poem-definiție, precum îl numește Ioana Em. Petrescu, ni se dezvăluie o „imagine demonizată a zeului, un Ormuz crud și egoist, un creator ironic al unei umanități decăzute, ce îl proiectează parodic pe el însuși”. Postuma se naște dintr-o îmbinare a credinței creștine cu o filozofie cu puternice înclinații mistice, având de asemenea și un fond mitologic solid, și anume mitologia elină și cea persană.

G. Călinescu punctează faptul că în acest poem, omul se naște din ura divină și este guvernat pe tot parcursul vieții de două tendințe: una bazată pe orgoliu, rațiune și război, și cealaltă, telurică, ce presupune aflarea fericirii pe drumul de întoarcere către fire și dreptate. Lumea a regresat, s-a transformat într-un spațiu al pedepsei, al țintuirii în chingile răului, iar umanitatea se declasează, devenind jucăria unui zeu încercat de o stare latentă de plictis.

O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie

Bătute-n ea și soarele-i fereastra

La temnița vieții. Prin el trece

Lumina frântă numai dintr-o lume,

Unde în loc de aer e un aur,

Topit și transparent, mirositor

Și cald.

Principiul luminos transfigurează teluricul în foc și consumă tenebrele până la acel punct în care nu mai e nici lumină, nici întuneric, ci deplină transparență, diamant. […] Materia subtilă, în starea primordială, sidericul, firmamentul incandescent din care s-a format catastrofa universală, […] nuntirea etericului și a materialității transcende într-un tot de esență superioară.

Personal, găsesc această definiție a lumii fără seamăn în opera eminesciană. Acest sicriu strâmt, închis ermetic, ne limitează, trezește în noi instincte dintre cele mai gregare și ne forțează să ne trăim neînsemnata existență mânați de rău, minciună, ură, zgomot, nefericire.

Când îngeri cântă de asupra raclei

În lumea cerurilor – ele-albesc

Și nu mai pătrund raze aurite

Prin vechi oblon – ci raze de argint

Și pe pământ ajung țăndări duioase

Din cântecul frumos –

Dar numai țăndări…

„Lumina frântă” ce pătrunde în „temnița vieții” este, și în această viziune demonizată a lumilor, fragment de cântec angelic. Printr-o inversiune „demonizantă” de roluri, Ormuz, divinitatea benefică a lui Zoroastru, devine aici zeul rău, dar lumea constituită, împărăția lui Ormuz, rămâne – ca-n Zend-Avesta – un imperiu al luminii. Eminescu „nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii”, precum nota cu atenție Tudor Vianu, adică un romantic al cărui univers vizual, dinamic, nu static, e dominat de imaginea luminii, „simbolul însuși al devenirii”.

Măiestria cuvântului eminescian ia amploare, dovedind o extindere extraordinară a spectrului metaforic. Reinventarea limbajului poetic își trage seva din fondul folcloric și mitologic, dar este în același timp inovator, frapant, neașteptat, depărtându-se în mod evident de tot ceea ce s-a scris până în acel moment.

Ici în sicriu, sub cel capac albastru

Și țintuit și ferecat cu stele,

Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime și uscat

Al vechiului pământ care ne naște –

Certându-ne-ntre noi, ființi ciudate,

Grețoase în deșertăciunea lor.

Această fibrilație trupească și spirituală ne învăluie și ne sugrumă, ne condamnă la pieire încă din momentul în care ne naștem – căci ne-am născut din ceva mort. O imagine strașnică, care produce negreșit efectul pe care și l-a dorit Eminescu – acela de a evidenția decăderea condiției umane, regresiunea în regnuri, accederea – nu către mai bine, căci nu mai avem nimic bun, nimic sfânt în noi – ci către o moarte ironică, o moarte care survine încă de dinainte de a ne naște. Această „viziune a cosmosului în dezagregare”, această „irumpere uranică”, precum și „invocarea demonică a destrucției” reprezintă premisele unui „satanism romantic”, stăpânit la perfecție de către Eminescu.

Tendința abordată în antumele acestei perioade de creație – din punct de vedere tematic – par a se păstra și în opera publicată postum. Demonul rămâne motorul ce angrenează creația și cunoașterea, precum observa atent Ioana Em. Petrescu. În Demonism, el este creionat ca fiind îngerul căzut cu o gândire-adâncă și-ndrăzneață/ pentru ce el fu condamnat la moarte. Această gândire adâncă și îndrăzneață se transpune perfect între pliurile lirice ale textului eminescian aparținând etapei de maturitate creatoare și corespunde cu saltul calitativ efectuat de Eminescu și de metafora lui.

Acest poem definește într-un mod complet ieșit din comun niște noțiuni abstracte, de o importanță crucială pentru simbolistica eminesciană. „Poezia plutonică a lui Eminescu este blagiană în substanța sa”, conținând în sine un „lirism magic-metafizic”.”

Nu credeți cum că luna-i lună. Este

Fereastra cărei ziua-i zicem soare.

*

În loc de aer e un aur,

Topit și transparent, mirositor

Și cald.

*

Bătrânul zeu […]

Din pahare nalte bea auroră

Cu spume de nori albi.

În Demonism, metafora ia înfățișarea definiției, într-un fel de citire depoetizată a universului, care se constituie de fapt (prin chiar această transformare aparentă a limbajului poetic în limbaj al logicii) într-o viziune de coșmar „rece”, cu aparențe raționale, a lumii. O lume în care umanitatea, jucărie a răutății divine, oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambițiilor ei neputincioase.

Aceste imagini trădează un Eminescu „titan al viziunii și construcțiilor lirice”, după cum afirma Gh. Bulgăr în studiul său De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene. Poetul oferă asfel cuvântului său o forță ce emană sentimente, suflet și trăiri profunde, prin intermediul unei construcții metaforice inovatoare și inepuizabile. Quintesența liricii eminesciane sintetizată în aceste versuri, geniul expresiv și inventiv al poetului, procesul îndelungat al rafinării și prelucrării cuvântului, tensiunea lirică ce merge în crescendo, proiectând postuma într-un cânt infinit, distilat în imagini artistice nemuritoare.

Este un ce măreț în firea noastră,

Dar acel ceva nu din noi răsare.

O moștenim de la Titanul mort,

De la pământ în care ne nutrim.

Sâmburele desprins din divinitate este sădit adânc în sufletele noastre, ale tuturor muritorilor, atât de adânc încât aproape am uitat că putem fi și buni, curați și drepți și nobili. Vibrația interioară pe care o resimțim rareori ca pe ceva sfânt și mare, nu este decât „ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi”. Acel ceva ce se zbate neîncetat să biruiască în noi, se dovedește a fi surclasat de întâiul păcat și de seculara noastră dorință de a fi ca el în lume:/ Unici.

Faptul că Eminescu apelează la motive religioase pentru a explica existența în lume a răului dovedește încă o dată capacitatea sa extraordinară de a esențializa și de a multiplica infinit valoarea inestimabilă a unor concepte, care supuse unei prime analize sunt departe de a fi novatoare, însă iată ca geniul eminescian are puterea de a extrage seva creatoare și regenerantă din noțiuni vechi de când lumea. Fondul doctrinei creștine, împreună cu diversele elemente ale mitologiei antice stau la baza creației acestei postume cosmo-teogonice, cu accente de filozofie anti-raționalistă, în încercarea lui Eminescu de a explica facerea lumii și curgerea vieții pe pământ, care a deviat de la Binele originar, dezvoltând o existență sub pecetea Răului.

El ne-a și pus, bătrân-duiosul tată,

Adânc în suflet o dorință dulce

Și de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă

Ce însemnează și dacă voim

A o pricepe, ea răspunde: pace.

Da! Pace căutăm fără s-o știm.

Ce n-o luăm de la-nceput? De ce

O căutăm în luptă?

Zbuciumul interior ce ne macină se răsfrânge și în afară, transformându-se în luptă, nedreptate și minciună, vectori ai veșnicei nefericiri. Nevoile rudimentare ale sufletului uman se traduc prin dorința de liniște, în flori, în râuri, în glasul naturii. Eminescu surprinde și redă perfect modul în care umanitatea se pierde în detalii, cum tinde cu ardoare către înfăptuirea unor lucruri mărețe, când de fapt pare că le-a uitat pe cele simple.

O, Demon, Demon! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălțimilor cerești;

El a fost rău și fiindcă răul

Puterea are de-a învinge… 'nvinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume.

Eminescu răstoarnă oarecum situația biblică, așadar, în viziunea lui inovatoare, Demonul, îngerul căzut, Lucifer, nu este reprezentarea răului absolut, ci doar un justițiar fără de putere, izgonit din Paradis pentru refuzul de a urma legea nedreaptă a unui Ormuz, a unui Dumnezeu crud, egoist, mort, ce de dureri a devenit granit. „Un cosmos ce ascunde în sine plânsul demiurgului care l-a creat, nu poate fi el însuși decât plângere.”

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru: Oamenii.

Corespondentul uman al răutății divine îl reprezintă ființele demonice care au înțeles că puterea e condiționată de nedreptate și că pârghia lumii e răul, dar care doresc, totuși, puterea. Aceștia sunt (destul de rari la Eminescu) eroii demonici de factură shakespeariană, care formulează un cod al învingătorului bazat pe modelul răutății divine; răsturnând vechiul cod etic al epocilor patriarhale, ei scot statul natural din zodia timpului echinoxal – care corespunde vârstei demiurgului platonician – și instalează o vârstă istorică demonizată, ce corespunde unei demonizări a demiurgului.

Poetul descrie geneza umanității ca o oglindă ce îl multiplică infinit pe Dumnezeu, ce îi reflectă nesfârșit neputința, deșertăciunea, vidul din suflet. Ne-am născut descompuși, ne ducem umila existență într-o stare de putrefacție spirituală, blestemați să răscolim pământul până când vom simți din nou îmbrățișarea haosului.

Ne-am născut noi, după ordin divin,

……………………………………

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!

Această imagine anarhică a unei societăți malade izvorăște din închipuirea cutezătoare a „celui mai strălucit reprezentant al spiritualității românești în cultura lumii”, așa cum îl numea Gh. Bulgăr pe Eminescu. Deși lipsit de versificație, poemul Demonism este o splendidă manifestare estetică, iar din punctul meu de vedere, sparge concepția conform căreia postumele nu îl redau pe Eminescu la adevărata lui valoare și putere de creație. Fluxul gândurilor și al metaforelor nu este îngrădit în niciun fel, se renunță la orice normă prozodică, versurile curg liber, sunt născătoare de sensuri atât de adânci, independent de strictețea și perfecțiunea versului eminescian, cu care acesta ne-a obișnuit în operele publicate în timpul vieții.

Cel mai probabil, Eminescu a ales să nu ofere spre publicare această poezie întrucât a considerat-o mult prea excentrică pentru viziunea îngustă și concepțiile limitate ale vremii. Dacă în antume, poetul își manifestă în mod conștient înțelepciunea și conformismul, desigur cu excepțiile involuntare datorate geniului, precum afirma George Pruteanu, „subsolul marelui poet nu e la fel de somptuos cum e superbul castel de deasupra. E mlăștinos, jilav, colcăie.” Dar numai în ape cu noroi cresc nuferi. Dualitatea lui Eminescu ce se desprinde din analiza în paralel a operei antume și a celei postume, complexitatea, contrastul dintre omul care s-a oferit tiparului și omul rămas în umbra manuscriselor nepublicate, faptul că revelează părți diametral opuse ale propriului eu în aceste segmente distincte ale operei, demonstrează încă o dată că „Eminescu este un om-continent, nu un om-insulă. Nu-l cuprinzi pe de-a-ntregul niciodată.”

A acoperit toată plaja de atitudini spirituale, de la cele de o noblețe și un rafinament care le situează în miezul sublimului, și până la cele care țin de zona subterană a ființei, incluse de opinia comună în perimetrul inavuabilului. Cugetul său a baleiat întregul arc ce se întinde între celest și trivial, punându-și, pe ambele extremități, marca personalității sale febrile. Nu voi susține nici o clipă că cele două laturi au o relevanță sau o însemnătate egale – dar, așa cum poetul, e și cel din antume și cel din postume, imaginea amplului Eminescu se rotunjește cu zona intens telurică a „irmoaselor” sale. Dacă e demn de interes – și cine e mai mult decât Eminescu? – un om e și ceea ce face și ceea ce ascunde.

Rosa del Conte insista că poate tocmai în această „coexistență a contrariilor” stă cheia cu care am putea descifra „enigma” lui Eminescu, această ambivalență fiind cerută chiar de „structura omului universal, așa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu”.

Cu privire la ultima etapă a creației eminesciene, vom avea în vedere postuma Ecò, scrisă în anul 1872, care va deveni ulterior, în 1885, Sara pe deal. Sara pe deal este o poezie cu accente de idilă, „o poezie a tinereții, care, oricât de târziu este publicată, aspiră încă spre o lume armonioasă, în concordanță cu viziunile poetice din tinerețe”; poezie în care sentimentul iubirii „plasat sub semnul rotirii de zodii” este simțit și trăit la unison, atât în sufletele candide ale îndrăgostiților, cât și în exteriorul ființei, într-o perfectă armonie cosmică cu întreg universul.

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar isvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

În această primă strofă, privirea lui Eminescu topografiază, precizând elementele decupate în mod vizual: deal, stele, ape, salcâm. Relația spațiului celest cu cel terestru este ambiguizată, contururile celor două lumi se topesc unele într-altele, se pierd în jocuri de umbre și lumini, într-o proiectare diafană, spre a se regăsi într-o prelungire incertă către bolta cerească. Seara eminesciană este privită ca pe un „ceas al tainei”, este un timp din care izvorăsc stele pe bolta senină. „Timp sacru, înserarea eminesciană e o perpetuă reeditare a genezei”

Moldovenismele specific eminesciene, departe de a supăra, sporesc farmecul poeziei; ele nu vor mai fi utilizate ulterior, nici chiar de scriitori de origine moldovenească: scapără, (turmele) urc, isvorând. Tot așa ar fi și a răzima, a îmbla, a împle, nemângâiet, sau pluralul femininelor cu sufixul schimbat, de pildă: suferinți în loc de suferințe. Toate aceste atât de firești regionalisme devin garante ale autenticității lui Eminescu, ca expresie a pământului patriei.

Muzicalitatea poeziei este creată de imagini artistice de o sonoritate și de o vibrație adâncă: buciumul sună cu jale, apele plâng. Sensul mișcării este ascendent – turmele-l urc, stelele nasc, casele-n lună ridică, scârțâie-n vânt, nourii curg – a se observa ocurența elementelor de factură cosmică și faptul că poezia tinde să spintece înălțimile cerești. „Sara pe deal plasează sub accent două motive nucleu – temporal și spațial – care primesc în cuprinsul poeziei valoare tematică.” Așa cum observa Ioana Em. Petrescu, universul este dispus pe verticală, pe trei nivele: valea, dealul, bolta – configurându-se un univers terestru, care, „sub lună, suferă de o somnambulică aspirație cosmică – nostalgie a înălțimilor și, în același timp, a eternității.”:

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,

Streșine vechi casele-n lună ridică,

Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

„Universul de ecouri și oglindiri” în care iau naștere „imagini dublate de reflectare”, panoramează o lume idilică, primordială, în sânul căreia poate lua naștere o iubire pură, sacră, nesfârșită și veche de când lumea. Versul eminescian cunoscuse acum pe deplin maturitatea artistică, însă, contrar așteptărilor, această poezie nu prezintă o imagine alterată asupra iubirii, ci o pictează în cuvinte simple, curate, fără figuri de stil prețioase, dar care însă reușește să emită o lumină incandescentă, care să ne pătrundă până în suflete.

În topografia universului pe care Sara pe deal o schițează, dealul apare ca punctul unde drumul turmelor se întâlnește cu căile stelare. Este un fel de ax al universului, care unește două nivele cosmice (pământ-cer), îndeplinind funcția de axis mundi. Aici, pe deal, adică în centrul sacru al lumii, și acum, în ceasul sacru al înserării, este plasată idila. Erosul își dezvăluie astfel valoarea de principiu primordial, precum și natura duală, definită prin apartenența la cele două nivele – terestru și astral – ale existenței.

Ultimele două strofe ale poeziei, plasate sub semnul viitorului, evidențiază dorința și speranțele pe care eul liric le proiectează întru iubire, într-o manieră aproape ritualică, pentru a desăvârși și eterniza uniunea celor doi îndrăgostiți cu întreg cosmosul. Viziunea asupra iubirii care patronează universul liric al acestei creații de maturitate este departe de a fi expusă într-o lumină decepționantă. Din contră, iubirea este simțită cu toată ființa, efervescența și febrilitatea dorului care le încearcă inimile îndrăgostiților se răsfrânge și asupra universului, care se înfioară odată cu ei, întocmai precum se întâmpla în poezia eminesciană de tinerețe:

Ah! în curând satul în vale-amuțește;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește;

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești de dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,

Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

În ceea ce privește viziunea artistică, poezia-idilă Sara pe deal este o reminiscență din tinerețea lui Eminescu, însumând între pliurile sale lirice „chintesența lirismului eminescian”. Forma pe care poetul a conferit-o creației este lipsită de construcțiile tipice din faza uceniciei poetice. Eminescu dovedește astfel că este capabil să dărâme universuri, pentru a le (re)construi ulterior mai frumos, în cuvinte mai simple, dar mai pline de înțelesuri:

Zelul artistului este de a da cuvântului cea mai adâncă putere de evocare și de comunicare, în construcția sa metaforică inepuizabilă, compunând un tablou al reacțiilor poetului la confruntările cu lumea ideilor și a oamenilor.

Postuma Ecò (1872) „înscenează imaginea unei serate, dar a unei serate de dimensiuni cosmice, întrucât dansul și cântecul tinerilor interferează muzica sferelor și o întreagă coregrafie astrală”. Serata are loc într-un castel ce se înalță „pe umeri de munte, din stânci de bazalt”, spre care se îndreaptă în goană un trubadur îndrăgostit, care va contempla spectacolul și va intona în final o arie, prima variantă a poeziei Sara pe deal:

Cu-ncetu-nserează și stele isvorăsc

Pe-a cerului arcuri mărețe,

În umede lanuri de-albastru ceresc,

Merg norii cu hainele crețe

Și stâncile rar

Ca stâlpii răsar,

Negriți și-ndoiți de furtună

În lună.

Momentul desfășurării idilei a fost preluat și în Sara pe deal, într-un timp crepuscular, la ceas de seară, când răsar stelele, însă din punct de vedere spațial, Ecò proiectează idealurile poetice către stânci, în timp ce Sara se rezumă la înălțimile nu foarte cutezante ale dealului:

Poetul optează pentru reconstruirea plastică a tabloului înserării (moment al izvorârii luminilor astrale), aducând un repertoriu imagistic specific eminescian, cristalizat în jurul a două intuiții fundamentale: înserarea văzută ca timp al nașterii, ceea ce comportă o izotopie a acvaticului aplicată spațiului celest (stele isvorăsc în umede lanuri) și, în al doilea rând, descoperirea nucleului luminiscent din inima umbrelor, ceea ce conduce la o izotopie a luminii (stele – diamant e în aer, luna – scut argintos).

Observăm că elanul creator este mai puternic aici, metaforele țintesc mai sus, imaginile artistice sunt mai impunătoare, mai sonore, mai sofisticate. Este evident că avem de-a face cu o încărcătură poetică mai profundă, demnă de adâncimile versului aparținând celei de-a doua etapă a creației eminesciene. Acest „titan al viziunii și construcțiilor lirice”, precum se devoalează Eminescu aici, străbate înălțimi nebănuite, într-un zbor al imaginației, departe de prudența și platitudinea cu care acesta ne abordează în Sara pe deal.

Diamant e în aer, în codri miros

*

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc

[…] un tânăr […] cu clipa gândirei se-ntrece

*

Coroană cu colțuri în fulger și jar

*

Aerul scăldat în soare

Muiat de-a florilor suflet răcoare.

Ioana Em. Petrescu observa atent cum tabloul eminescian capătă incredibile valențe senzoriale, devenind capabil să cuantifice „adâncimea culorii (umbră adânc viorie), parfumul umbrei păduratice, strălucirea diamantină a negurei, tremurul acvatic al boltei cerești.” Astfel, lucrarea artistică eminesciană nu topografiază realitatea, ci „universul inefabil al senzațiilor, combinate uneori în sinestezii de tip simbolist”. Reflexia fantasmagorică care învăluie cosmosul în reveria eminesciană „supune realul, îl remodelează dupa un cod propriu, în care principalele articole de crez sunt natura luminiscentă a universului și convergența elementelor, reciproc convertibile”.

Aerul are caracteristicile acvaticului, lanurile migrează pe bolta cerească, metalul se sublimează în culoare. Ceea ce vede Eminescu în peisaj nu sunt semnele realului înregistrate mimetic, ci sensul lor ascuns, noumenal, dezvăluit privirii vizionare.

Facerea universului poetic ia contur prin muzică, prin metaforă, prin dans, un dans prin care trupurile devin conotative, fantasmatice, angrenate într-un salt prelungit în zbor cosmic. La Eminescu, dansul are puterea de a transforma denotația în conotație, femeia în metaforă, gesturile îndrăgostiților în coregrafii expresive, într-un dans nesfârșit, într-un zbor grațios. Starea volatilă indusă de muzica sferelor, muzica-senzație, muzica-vrajă, așa cum o denumea Rosa del Conte, izvorăște lumi, inducând un echilibru cosmic desăvârșit:

Și beți de muzică plutesc ca vântul,

Jocul e repede, încet e cântul

Și pe când sufletul stă de beție

Plutesc ființele… o vijelie…

Până ce aria dispare, trece…

O rază timidă în ziua rece.

În poezia Ecò, Sara pe deal întruchipează rolul unei arii, „o arie-ecou ce răspunde cântecului fetei, într-o construcție de tip muzical, în care vocile soliste alternează cu mișcări ritmate dansant”. Această beatitudine trăită intens prin Eros, dansul erotic al lumii, naturii și al universului, muzica, ce produce un efect fluidizant, conduc la anularea spațiului fizic și la egalizarea raportului terestru-cosmic.

În ultima secvență, poezia „destructurează, printr-un joc ironic, viziunea ce a instituit peisajul, în care castelul nu mai e decât fragila, iluzoria construcție de o clipă a norilor, străbătută de fantomatice reflexe selenare.” Toposul este deconstruit prin proiectarea sarcastică în ireal. Spațiul paradisiac și timpul mitic au fost spulberate, pierdute în himeric. Variațiile de lumină și culoare (albastru-argintiu) sugerează reprezentarea onirică ai cărei martori am fost, captivi într-un joc de iluzii optice, și induce o stare de evanescență, de transparență, o sugestie a depărtărilor.

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

De nouri grămezi se adună

Și unul pe altul, măiestru urcat,

Ei par o cetate în lună.

Și bolțile-n muri

Și stâlpii sunt suri,

Lumina prin arc de fereastră

E-albastră.

În halele-albastre – 'nstelatele bolți –

Te uiți prin coloane de nouri

Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți

Le împle cu mii de tablouri.

Lumina-i de-argint

În nouri s-a frânt

Și se-ncheagă prin naltele dome

Fantome.

Derealizarea universului poetic capătă valoare tematică, „pulverizând viziunea pe care a instituit-o, echivalând-o cu jocul iluzoriu al umbrei și al luminii”. Serata cosmică se limitează la proporțiile unui „scenariu oniric, vis al naturii transfigurate prin dans, vis, umbre și reflexii”.

Un șuier în noapte, prin codri, un vânt,

Un freamăt și totul dispare…

Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.

În lună stau stâncile rare –

Iar junele-iubit

E-un brad putrezit

Pe truchi de granit, pe ruine

Bătrâne.

Valoarea acestei postume eminesciene stă în puterea de creație a poetului de a făuri și de a ruina universul din condei, oferind dinamism artei poetice, prin prisma concentrării metaforice a ideilor, până la simbol. „Laboratorul de creație” al poetului oferă o înnobilare nemărginită a cuvântului care, odată scris, să reprezinte „chintesența conceptuală și artistică a aspirațiilor poetului”.

De la cuvânt la metaforă, – de la însăilarea fugară a ideii în câteva vorbe comune sau în versuri albe inexpresive, – până la treapta de sus a construcției poetice, sunt serii de tipare stilistice originale, iradiind forță expresivă și perspective înnoitoare de meditație. […] Linia mereu ascendentă a creației poetice merge de la vibrația afectivă a momentului către acumularea imaginilor noi, a marilor nuclee metaforice ale meditației.

Privind în ansamblu cele două creații Sara pe deal – Ecò, observăm că Eminescu a ales să o publice doar pe cea dintâi; personal, înclin să cred că acest fapt s-a datorat tocmai perfecțiunii emistihurilor, care împodobesc în adevăratul sens al cuvântului construcția lirică în Sara pe deal. Comparativ, Ecò are o structură haotică, relativ neglijentă, poetul trecând fugitiv de la octave, la strofe polimorfe, la catrene, apoi revenind. Compozițional, consider că postuma Ecò este de o încărcătură lirică net superioară antumei Sara pe deal, – având în vedere anul scrierii și idealurile poetice din acea epocă – transmite mai multă emoție, freamăt, viață și efervescență decât ar putea să o facă Sara pe deal. Opțiunea lui Eminescu de a oferi ulterior spre publicare – în 1885 – doar serenada cavalerului trubadur, este o dovadă de atenuare a elanurilor creatoare, de „cumințire” a imboldurilor ce îi dăduseră putere câțiva ani mai devreme să angreneze întreg universul în versurile sale, să îl fisioneze prin dans, muzică, vis, să îl asambleze la loc, prin iubire, doar pentru a îl destrăma iar. „Unii au văzut în această revenire la formele dintâi o treaptă de regres în putința desăvârșirii artistice și un semn al oboselii de care poetul se plângea în această epocă.”

În cele ce urmează, doresc să abordez câteva dintre postumele eminesciene, pentru a urmări modul în care viziunea poetului asupra femeii pendulează între madonă, esență divină, înger și ființă comună, înșelătoare, marcă a deșertăciunii.

Postuma Care-o fi în lume… (1867) abordează femeia din două unghiuri contrastante, eul liric se dedublează, se scindează și vorbește cu două guri, afirmă, pentru ca ulterior să (se) (re)nege, își așterne deopotrivă în versuri și metafore sufletul pur, ingenuu, dar și latura întunecată, tumultuoasă:

Oglinda sufletului meu

Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zee

Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce și iubită, sântă și frumoasă,

Vergină curată, steauă radioasă,

Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,

Să-i închin viața sufletului meu.

Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână

Cu chipul de înger muiat în lumină?

Observăm cum idealurile poetice tind să ia forma unei „viziuni uraniene”, marcată de dorința de transcendență, manifestată prin puritatea ideii, precum și a întregii existențe. Starea de farmec institută în universul liric ne învăluie precum o teurgie, creând astfel o stare extatică, de care ne lăsăm purtați, în zbor lin, pur, infinit. Crezul eminescian, puterea de fascinație irezistibilă atribuită Iubitei, implicit Iubirii, atrage după sine viziunea conform căreia femeia este întruparea unei icoane, exponentul absolutului pe pământ; se contopește, se confundă cu însuși Erosul, multiplicând și propagând nemărginirea dragostei de care este capabilă – „o dragoste trupească și stelară”, precum afirma Lucian Boz – în tot universul, rasfrângându-se asupra eului, împlinindu-l sufletește.

Feciorelnica iubire a lui Eminescu ne lovește în față, în tentaculele nervilor, ca o răcoare și o mare gelozie: am dori să avem și nevinovăția și amploarea iubirii lui – cea pentru lume, cea pentru viață, cea pentru femei. […] Asemenea Evei, răsărită din coasta lui Adam, icoana femeii a răsărit din mintea lui Eminescu după zămislirea închipuirii proprii, pentru că femeia aleasă ar fi trebuit să fie aeriană și translucidă, străluminată de o flacără din altă lume. Femeia eminesciană este creată dintr-o necesitate metafizică, ca un produs inedit, extraterestru, icoană astrală și idealizată, feminitate ridicată la maxime potențe, pentru a da un tip special de femeie.

În contrast, vocea a doua ripostează, alter-ego-ul demonizat al eului contestă tot ce a afirmat anterior, conferind femeii atribute triviale, denigrând-o, negându-i lumina, refuzându-i orice formă de salvare, în afară de moarte, de revenire și unificare pentru eternitate cu Thanatos. Eul liric oferă o definiție frapantă a femeii – înger din ceruri cu aripi senine ce în sufletul morții ființa-și pierdu – menirea femeii nu mai este de a fi iubită, ci de a fi plânsă, asemenea unei defuncte. Salvarea de la o existență lipsită de sens vine acum pe calea morții, nu pe calea iubirii. Amorul s-a dizolvat, s-a dispersat în fum, a rămas o umbră, un bocet, solul lui este lacrima.

-Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fața ei e-o mască ce-ascunde un infern

Și inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,

Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

[…] și cântă pe-ăst înger de dulce amor

Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;

Alege-ți o cruce, alege-un mormânt

Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Iată cum lui Eminescu nu-i trebuie ani pentru a trece de la o viziune la alta, diametral opusă, ci doar ore, cerneală, coli îngălbenite și suflet, sau mai exact frânturi de suflet, suflet chinuit, dar și amintirea sufletului de copil de altă dată – reunite într-o răsuflare, cu o licoare ce vindecă vieți – poezia.

Structural, postuma Replici (1871) ia forma unei piese de teatru, având în vedere indicațiile oferite asupra celui ce ia cuvântul – Poetul vs. Iubita. Cei doi întruchipează Unul primordial, printr-o complementaritate a contrariilor – Ying și Yang, plus și minus, lumină și întuneric, pământ și cer, Eros și Thanatos, noapte și zi, Chaos și Paradis, soare și lună, venin și antidot, liniște și furtună, sfânt și eretic, logos și tăcere – coexistând, întregindu-se, armonizând cu forța indestructibilă a dragostei lor lumea, în totalitatea sa, nemărginită de spațiu sau de timp.

Poetul

Tu ești o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,

Tu ești o noapte, eu sunt o stea –

Iubita mea.

Iubita

Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,

Eu sunt un fluture, tu ești o floare,

Eu sunt un templu, tu ești un zeu –

Iubitul meu.

Tu ești un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un caos, tu o lumină,

Eu sunt o arpă muiată-n vânt –

Tu ești un cânt.

Armonia ce se instituie în universul poetic este amplificată de dialogul îndrăgostiților, care nu mai contenesc în a se idealiza reciproc. „Se poate susține, fără gust pentru paradox, că erotica eminesciană n-are alt scop decât regăsirea lumii în ideal.” Polaritatea îndrăgostiților este caracterizată de o permanentă mișcare oscilatorie, „cu spiritul orientat către unitate, este urmărită uniunea în minte cu Domnul, în vederea purificării.”

Femeia eminesciană afirmă cu tărie: eu sunt un caos, tu o lumină; „haosul, neorganizatul, dezordinea, este principiul feminin.” În mod normal, mișcarea ar fi trebuit să constituie principiul masculin, însă în aceste versuri, El are mai degrabă atribute statice: zare, țărmur, templu, stemă. Dragostea pentru Ea este inepuizabilă, infinită, regenerativă, încât mișcă lumi, generează energie creatoare și poezie.

La polul opus al viziunii eminesciene, stă, cu versuri tăioase și crude, postuma Femeia? … măr de ceartă. Ce definiție stranie! Influențele biblice, ce trimit la scena începutului de lume din Eden, conturează o „religiozitate zbuciumată (ce transpune abstractul în poezie, pentru a fi asimilat)”.

Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă,

Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu ești în minte-i ­ și astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buză

Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știe

Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie.

Eminescu a adâncit femeia în infern, în beznă, aceeași femeie pe care a glorificat-o acum o coboară de pe piedestalul pe care tot el o urcase, îi destramă lumina cea dintâi, creatoare, o demistifică, o pervertește, banalizând-o, îi înlătură cu bagheta magică a unui păpușar malefic toate atributele îngerești, reducând-o la o stare apropiată de increat și concentrându-i esența în ruine și umbre. Această decădere semnificativă a femeii probabil că își are rădăcinile în dezamăgirile provocate de iubire, în suferința ce l-a încercat pe Eminescu adeseori, în moartea care a dat permanent târcoale vieții sale, pe care a cunoscut-o îndeaproape și care l-a fascinat încă din tinerețe. Viziunea neptuniană ce se concretizează în versurile postumei stipulează o dorință arzătoare de neant, de fugă din lume, de cădere în existența larvară.

De aici derivă o bună parte a tragicului interior al lui Eminescu. Ceea ce sufletul nega, trupul cerea cu impetuozitate. La Eminescu, coabitează refuzul și afirmația, chemarea înduioșată și invectiva, deznădejdea și speranța:

Și astă nerozie, cruzime întrupată,

În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ­

Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura?

Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,

Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,

Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare,

Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâta

Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,

Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci

Sau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci,

Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi

Și redevii un Sizif ­ sacrifici pentru viermi:

Ambivalența cu care Eminescu abordează femeia, „cu alternările de glorificare și condamnare, acceptare și refuz”, străpunge textul prin construcții puternic contradictorii, precum: nerozie, cruzime întrupată vs. înțelepciune în gura ei de floare. Poetul, un Sisif damnat, veșnic prizonier într-un iad la construcția căruia, fără să știe, a convenit, a cărui singură vină este aceea de a fi iubit o ființă pe care ochii săi de îndrăgostit nu au văzut-o demonică, este otrăvit chiar de seva pe care a crezut-o dătătoare de viață, de „propriul venin camuflat în lirism.”

Similar, postuma M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire prezintă femeia drept un travesti, cu atribute puternic masculinizate. Această imagine este pasibilă de a contura o ființă cu caracter androginic:

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!

Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o

Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești.

Demonic-dureroasă era acea simțire ­

Dureri iar nu plăcere a tale sărutări…

Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat

Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.

Și Dumnezeu te știe… Tu ai un sân frumos,

Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;

Și părul tău cel negru în unde de-abanos

Ajunge pân- la șale în unde luminoase;

Și vorba ta e vie și ochiul lănguros

Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;

Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală

De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Greșeala strecurată în firea femeii, în mod (ne)intenționat, transformă poezia într-o teratologie. Năruirea idealului de feminitate adâncește eul liric într-o stare de nevroză, de paralizie sentimentală, determinându-l pe acesta să blesteme iubirea, să o nege, să o jelească, fără însă a o uita complet vreodată, să o deruleze infinit în gând, asemenea unui diafilm învechit de vreme. Versurile Demonic-dureroasă era acea simțire ­ Dureri iar nu plăcere a tale sărutări… „izvorăsc în chip firesc dintr-o psihologie normală, în care plăcerea și durerea sunt indisolubil asociate”.

Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage

Ca un magnet ­ și totuși în taină îl respinge.

Credeam întâia dată că te iubesc ­și-n urmă totuși simt

Că sângele meu este dușman la al tău sânge.

Opoziția dintre cei doi, incompatibilitatea, stă scrisă în ADN – sângele meu este dușman la al tău sânge – termenii cuplului de îndrăgostiți se (re)neagă atât de violent, de ferm, de parcă nu i-ar fi unit vreodată iubirea, de parcă ar face tabula rasa cu viețile lor, alegând uitarea, în detrimentul amintirii otrăvitoare.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles,

Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.

Cu cât-amărăciune îți răspundeam ades,

Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi

Și printr-o nedreptate părea că mă răzbun

Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.

Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici

Și sunt ca două note cu totul discordante…

Singura armă a poetului contra femeii cândva iubite rămâne puterea de a o face să plângă. Lacrimile, substanță tămăduitoare, rămân unica metodă de a purifica sufletul. Tristețea metafizică ce stăpânește universul poetic este accentuată de disonanța dintre îndrăgostiți, de „cacofonia” sufletelor acestora.

Dar nici nu ești femeie… Un demon tu îmi pari,

Ce-ascunde foc din Tartar și-o cůmplită receală.

Făr- nici o armonie e toată viața ta;

Tu ești cumplit de bună, cum ești cumplit de rea.

Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,

Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.

Latura diavolească a femeii, crâmpeiele de iad, însămânțate în sufletul ei, transpar prin învelișul înfățișării acesteia, răspândește foc din Tartar, incantații păgâne și cenușă. Există aici două posibilități de ființare a poetului: fie se resuscitează, renaște ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă, se transformă într-o dragoste nouă, curată și caldă – dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată/ acele nopți turbate de doruri și suspine/ s-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât – fie avem de-a face cu o nuntire eternă întru moarte:

Apelul la somn apare motivat de dorința de-a uita de lume și de a fi uitat de ea. Somnul permite ieșirea din durata timpului. Somnul duce pe individ înapoi, spre vegetare, înainte de a pătrunde în Nimicul morții.”

Postuma De-aș muri ori de-ai muri creionează viziunea lui Eminescu asupra neființei. Am simțit în versurile acestei poezii o oarecare anticipare a lui Octavian Paler – Sunt liber pentru că nu mă tem să iubesc ceea ce va muri:

C-o bucurie tristă te țin acum în brațe.

Privire în privire și sân la sân trăim

Și gura ta-mi surâde și ochii tăi mă-nvață

Când ținem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,

Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,

În care-oi dăinui?

Iubirea are forța impenetrabilă a metalului, este piatră pe care moartea nicicând nu ar putea-o șlefui, îmblânzi, diminua, stinge. Viața nu este așadar condiția definitorie a iubirii, cât suntem vii iubim omenește. Când însă transcedem existența ce ne țintuiește în chingile propriului trup, „prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l purtăm”, în inimă ni se revarsă cosmosul, și iubim prin aer, prin apă, prin cer, ne întindem iubirea în lung și în lat, pe tot pământul, noi înșine devenim univers, universul devine iubire, totul se omogenizează întru împlinirea universală a Erosului, împlinire ce nu ar fi posibilă în timpul vieții:

De-i auzi în noapte,

Când vei veghea în rugă la candela de-argint,

De-i auzi cum tristă aripa unei șoapte

Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,

Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,

Să știi că prin a nopții de întuneric mare,

La tine, înger, vin!

„Neființa eminesciană este stingerea poetului ca existență în lume, sete de Absolut, dor invers de pace eternă. În afară de Eminescu, aproape niciun poet nu s-a încumetat să fundeze lumea poetică pe extazul Neființei” – afirma Constantin Amăriuței. Prin moarte, trupul se redă trupului pământului din care a fost născut, iubirea se redă universului ce a proceat-o, îndrăgostiții se reunesc și ființează intangibili în eternitate. Nunta cosmică, realizabilă numai prin îndeplinirea condiției fundamentale de trecere dincolo de viață, oferă posibilitatea continuării iubii prin flori, lumină, vânt, stele, râu, noapte, mări, nori, aer, foc, respirând amor prin toți porii cosmosului.

Dar de-i muri tu înger de palidă lumină,

O, ce m-aș face-atunci, mărite Dumnezeu?

O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

În rece zborul său?

Și aș plimba durerea-mi pe mări necunoscute,

Prin stânci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,

Prin selbele bătrâne și prin pustii tăcute –

Prin nourii din cer.

Pân' ce bătrân și palid, cu cap pleșuv ca stânca,

Aș rupe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'

Și aș culca în piatră inima mea adâncă,

Cu dorul ei nebun.

Reuniunea îndrăgostiților, la sfârșit de viață, la început de eternitate, rămâne înmărmurită în timp, nu cunoaște spațiu, uită definiția durerii, a dorului, și își duce existența utopică pe culmile absolutului.

Citind Locul aripelor, postumă scrisă în 1869, deci în anii de tinerețe ai lui Eminescu, îl simțim de parcă nu a fost vreodată tânăr, ci doar un suflet rătăcitor prin vreme, care nu a cunoscut moartea, care a trăit nenumărate vieți, care s-a reîncarnat perpetuu, transformându-se cu fiecare existență într-o poezie mereu nouă, genială, ce cântă în metafore ecouri din alte lumi.

Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,

Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,

Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,

Iară ochii-ți, gardienii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,

Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping –

Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,

Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

Urmele unei posibile trivialități transpar prin versurile postumei și ne arată o fațetă a lui Eminescu pe care nu am cunoscut-o în operele publicate în timpul vieții sale: mâna mea, care profană ar intra în sanctuar/ să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere/ să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar. Sugestia sexualității este indusă în text, fără însă ca cititorul să bănuiască vreo clipă sensurile ascunse în spatele acesteia. Eminescu este ludic, se joacă, oferă indicii, își devoalează intențiile aflate în spatele aparențelor: O, de-ai ști ce caut eu…Ce caută de fapt? Nu caută să-și consume iubirea, prin atingeri deplasate. Căută să atingă aripile ei de înger.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,

Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,

Eu cu cealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:

Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!

Ce deviere strașnică de sens, cât suflet, câtă încărcătură emoțională! Cum este posibil ca același om, să scrie în aceeași perioadă a tinereții sale, versurile, dacă nu stupide, cel puțin infantile: De-aș avea și eu o floare/ Mândră, dulce, răpitoare/ Ca și florile din mai,/ Fiice dulce a unui plai.?

Postuma Într-o lume de neguri materializează lumina primordială, geneza și întâiul cuvânt, ce au izvorât prin ele lumea. În versurile ei stau un cumul de contradicții, definiții teribile, suflet scris în cuvinte simple, dar născătoare de viață:

Într-o lume de neguri

Trăiește luminoasa umbră.

Mai întâi scăldată

În ceți eterne și sure,

Însă, încet-încet,

Razele mari a gândirii

Negurile albe pătrund

Și formează un arc albastru,

Clar senin în jurul lui,

Ce-a lui margini își găsește

Într-a negurilor creți

Și-nainte, înainte

Zboară geniul de lumină.

Constrastele, ce l-au definit atât de veritabil pe Eminescu, în momentul metamorfozării în vers, iau forme oximoronice – luminoasa umbră, neguri albe. Poetul se folosește de sinestezii – fluviu clar, de albastru senin aer; râu de aer albastru – pentru a sugera fluiditatea și transparența universului din momentul în care trece din starea de cuvânt, de umbră, de lumină difuză, în starea de materialitate.

Postuma O, stingă-se a vieții… este un poem al zbuciumului interior al poetului, care l-a frământat mereu, care i-a patronat până și cele mai întunecate cotloane ale ființei, care l-a obsedat până la sânge. Eminescu, acest „meteor din alte lumi”, cum l-a numit Garabet Ibrăileanu, pare că nu și-a găsit niciodată locul, a rătăcit în lume, mereu străin de ea, și nu a reușit vreodată să obțină sentimentul de apartenență:

O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,

Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

Nici pacinica răbdare a omului de bine,

Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind…

Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

Poetul se percepe pe sine ca fiind insipid, ca neavând nimic ce merită să dăinuie peste veacuri, caută salvarea în moarte, dar aceasta nu mai vine, și tot ce îi mai rămâne de făcut pe lume este să adreseze o întrebare, aparent fără răspuns, universului: E scop în viața noastră, vun scop al mântuirii?

Eminescu este un om al multor scăderi, al multor imperfecțiuni, însă, ceea ce-i uluitor, e tocmai faptul că are în esență o cuprindere de Uomo Universale, de om integral; faptul că vrea tot, faptul că trăiește rușinea de a nu ști tot. Că-i o rușine să nu știi tot. Dacă întorci așa lucrurile, atunci fiecare pagină din el, cu aproximațiile ei, cu greșelile ei, devine un miracol. Este miracolul acesta al laboratorului unui geniu.

Zadarnică, pustie și fără înțeles

Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,

Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât

Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser…

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?…

Să țin numai la ceva… oricât ar fi de mic…

Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.

Genialitatea se coboară în text prin această formă de renunțare la lume, poetul nu găsește motive pentru a-și continua viața, pentru că lupta pentru viață ar echivala cu lupta împotriva sinelui. Acesta cade într-o stare de ataraxie, se complace, asistă pasiv la tot ce îl înconjoară, e lipsit de speranță, de viață, de poezie, este doar un schelet, o umbră damnată să bântuie prin lume, fără a-și găsi alinarea.

Analizată în profunzime, atitudinea lui Eminescu se explică printr-o dorință de nimicire, provocată de o inaptitudine de afirmare a vieții. Mai clar, inaptitudine de a-și realiza viața, întovărășită de o neînchipuit de mare vitalitate. Neputându-se realiza pe plan orizontal-progresiv, se realizează perpendicular, în sus sau în jos, fie spre anarhism, fie spre evadarea din viață prin mijloace violente.

Dumnezeu și om ipostaziază viziunea eminesciană asupra principiului creator al lumii. Eminescu „imită gestul creațiunii, mult mai larg și mai coerent decât l-a desprins mintea omenească, oferind cititorului o poveste despre ivirea lumii.”

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,

I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.

Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.

Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,

Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,

Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,

Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Eul liric scrutează Biblia cu ochi sceptici, considerând învățăturile străvechi strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine/ triste ca aerul bolnav. Acesta, cu al minții zbor de foc cutezător, cu o gândire luciferică, iese din timp, se reîntoarce în istorie, trăind nașterea Fiului lui Dumnezeu, disecând scena cu o luciditate de ateu. Poetul îl întrupează într-o oarecare măsură pe îngerul căzut, fapt ce îl îndeamnă să își adreseze o serie de întrebări retorice, să conteste niște adevăruri biblice:

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?

Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?

Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință

Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,

Cea durere ce-i născută din puterea mărginită

Și dorința făr- de margini?… Lăsați vorba-vă pripită,

Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilință s-a născut dar adevărul?

Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?

Există aici, într-un fel, o ruptură, o cădere în sensul gnostic al cuvântului: o ființă căzută ori amenințată să cadă, să-și uite natura absolută. Puțin interesează, de altfel, dacă situația își are cauza în păcat sau în iraționalul „dor” de viață.

Raportul Om – Demiurg este șubrezit de nebuloasele și frământările sădite adânc în sufletul poetului, acesta reeditând păcatul lui Lucifer, pentru care a fost izgonit din Rai. Faptul că eul chestionează veridicitatea lui Dumnezeu nu face decât să îi anuleze acestuia orice posibilitate de salvare, întrucât credința lui este străpunsă de îndrăzneală, de curiozitate, de de ce-uri care condamnă la o existență sub pecetea rătăcirii eterne.

Dumnezeu este un mytos, o mitofilosofie cosmo-terestră. Poetul îi recunoaște natura primordială, domnia absolută peste orice existență anterioară. Discursul se hrănește însă din dorința de extaz, o aventură a jubilației profane, care se va sacraliza cu adevărat prin moarte.

Desacralizarea Demiurgului, principiului creator al lumii, se întrezărește în text prin versurile: Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său/ Și în ochiul lui cuminte, tu ești om, nu Dumnezeu – artistul este reprezentarea grafică a poetului în text, un alter-ego al său, care își afirmă credoul în cuvinte pasibile să dezlănțuie Chaosul.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­

Ieri ai fost credința simplă ­ însă sinceră, adâncă,

Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă…

Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Dumnezeu, principiu cândva ireductibil, a fost redus la zero, a fost răsturnat din jilțul său din Eden, a fost umanizat și înjosit, demistificat, coborât în Infern, învăluit în frivolitate. I s-a știrbit sfințenia, rămânând să mai simbolizeze un simplu rege îmbătrânit de secole și lupte în van, un rege al cărui glorie s-a stins în tăcere, iar singurul ritual de plângere închinat Lui a fost cel al vântului, ce i-a spulberat cenușa în cele patru zări.

Eminescu atestă ruptura profundă pe care societatea modernă a provocat-o în om. Acest pelerinaj spre ființă nu este în fond altceva decât un continuu efort de inițiere, ca să ajungă în final, la condiția unui Hyperion, ce probează o existență prin care își caută desăvârșirea, înțelegând că de fapt existența desăvârșită este însăși căutarea perpetuă.

Postuma Viața revelează o viziune contra celei schițate anterior, în Dumnezeu și om. Aici, Dumnezeu este principiul creator al lumii, viața trebuie trăită în lumina Lui, întru iubire, prin simțiri și prin cântare. Se pare că eul liric a descoperit esența acestei frumoase nestatornicii, numite viață: Aceasta-i a vieții menire: În Dumnezeu a viețui. Contrastul dintre cele două postume și modul în care optica poetică asupra divinității s-a metamorfozat, nu pot trece nicidecum neobservate.

Postuma Ah, mierea buzei tale încrustează între pliurile sale lirice dorința impetuoasă de moarte a eului, pentru o reincarnare a iubirii și o convertire a îndrăgostiților în infinit, o destrămare a cărnii, a trupurilor în particule, pentru a recrea universul, absolutul. Femeia este privită printr-o lentilă bipolară, ce demonstrează încă o dată unicitatea viziunii eminesciene – deși apare ca o ființă demonică, ea rămâne totuși curată – Eminescu, acest „titan al amplitudinii lirice și al viziunii cosmice” topește în interiorul aceleiași femei Infernul și Paradisul, femeia devenind lăcaș al unui demonism îngeresc.

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,

A buzei tale coapte, amorul meu;

Zăpada sânului eu am furat-o,

De ea mi-am răcorit suflarea eu;

Ah, unde ești, demonico, curato,

Ah, unde ești să mor la sânul tău!

Aspirația către Thanatos se naște din prea mult Eros, din prea mult pathos, dorința arzătoare dintre cei doi îndrăgostiți nu se satisface pe deplin sub nicio formă pământeană, ci doar prin moarte, urmată de propagare în etern. Doar moartea poate exprima, literă cu literă, suflet cu suflet, necuprinsul iubirii, redând-o la adevărata intensitate.

Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața,

Să-ți beau tot sufletul din gura ta,

Să-ți sorb lumina pân- ce-or fi de gheață

Frumoșii-ți ochi ­ să-ți devastez așa

Tot ce tu ai frumos… o, mă învață

Să te ucid cu respirarea mea!

Să murim amândoi… La ce trăiesc eu,

La ce trăiești tu pe a lumii spume?

Sărmane inimi închegate-n vreme,

Sărmane patimi aruncate-n lume;

Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.

Că undeva s-afla al nostru nume!

Consimțământul îndrăgostiților de a muri la unison este pecetluit cu „somnul uitării”, sinuciderea se produce atunci când ochii se închid în fața lumii și se deschid privind avid în celălalt. Universul se stinge, o rază încă, încă o scânteie, ș-apoi dispare tot, lăsând în urmă doar umbrele îndrăgostiților și posibilitatea unei re-faceri biblice a lumii, din iubirea lor, iubire din titan, imortală, element primordial creator. Iubirea nu este condiționată de moartea fizică, ci din contră avem de-a face cu o moarte născătoare de iubire. Îndrăgostiții, reduși la nimic, viețuiesc în eternitate prin moartea lor, prin dragostea lor.

Încet, încet… să ne culcăm în raclă,

Încet de pe pământ ne-om furișa.

O, stinge a privirei tale faclă,

Închide ochii tăi… așa, așa;

Ce bine e să dormi adânc în raclă,

Să dormi adânc, să nu mai știi ceva.

Iubito, vremea-n loc să steie,

Să stingă universu-ntreg în noi:

O rază încă, încă o scânteie,

Ș-apoi dispare tot… ș-apoi, ș-apoi

Simt încă gândul tău iubit, femeie,

Ș-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.

Iar fața ta e străvezie pune din nou în contrast Erosul și Thanatosul, dar de această dată, moartea capătă valențe nefaste, încetează a mai fi o rampă de lansare către absolut, așa cum a fost în Ah, mierea buzei tale. Fațeta distructivă a morții și impactul ei dăunător asupra iubirii este adus în prim plan; nici vorbă despre moartea ca propagare a iubirii, ca renaștere a acesteia și ca viețuire în etern. Aici, moartea este echivalentul intrării în putrefacție, al descompunerii, al zădărniciei omului, frumosului și iubirii.

De-ai rămânea pe veci frumoasă,

Precum te simt, precum te văz,

Ca-n părul tău cel lung și galben

Eu flori de-a verii să așez!

Dar în curând și nici o umbră

Din frumusețea ta n-ai fi ­

Trei zile numai vei fi astfel

Apoi… apoi vei putrezi.

Pământ nesimțitor și rece,

De ce iluziile sfermi?

De ce ne-arați că adorarăm

Un vas de lut, un sac de viermi?

Postuma Ce s-alegea de doi nebuni, iubito… este o prezumție, un what if al unei vieți trecute, al unei iubiri pierdute în valurile vremii. Amintirile ce poartă pașii eului liric înapoi către tinerețe destramă axul realității actuale și îl transpun pe îndrăgostit în illo tempore, în ochii ei cei tineri de copil.

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,

De ne-ntâlneam demult și nu pierdeam

O tinereță, care-am risipit-o?

Însă visul erotic se sfărâmă cu repeziciune, iar prezentul crud, lipsit de dragoste îl lovește din plin pe eul liric. Iluzia fericirii este dispersată în joc de fum, umbre și lumină, iar îndrăgostitul este silit să renunțe la visul desăvârșit, exponent al raiului, este damnat la traiul unei existențe în absența iubirii, iubitei, chiar în absența propriului eu, căci fără dragostea care îl alimenta, acesta cunoaște goliciunea spirituală și rămâne a fi o umbră fără liniște, fără inimă.

Nu cer nimic, nimic nu mai aștept,

Și nici întreb la ce o mai simțesc

Sărmana inimă bătând în piept.

La ce? Ca viața mea s-o risipesc

Într-o-ndelungă, tristă văduvire,

Lipsită de-al tău chip dumnezeiesc:

Să-l cat în veci, să nu fii nicăire.

Obscuritatea postumelor eminesciene se naște din inconștient, mitos, incantație și laborator repudiat, precum observa Ion Negoițescu. „Paginile fără perdea” izvorâte din tenebrele marelui poet reprezintă „partea cea mai valoroasă a operei. Merită să cunoaștem și cea mai măruntă chitanță semnată de Eminescu.” Acum, după secole de interpretări și aproximări mai mult sau mai puțin veridice, când am ajuns să cunoaștem ambele fețe eminesciene, putem realiza o judecată dacă nu exactă, cel puțin dreaptă, privindu-l, ca pe un om deplin, din cele două unghiuri ale personalității sale. Însă efectuând acest demers, tot ce aflăm este că Eminescu este sinonim cu neodihna. „Nu ne putem odihni în el. Întreg evantaiul lui de deschideri către lume se strânge pentru noi într-o inimă care bate.” Bătaie neîntreruptă, infinită, grandioasă, care ne sare din piept până în înaltul cerului, de unde se propagă în ecouri în universul întreg.

Concluzii

Tudor Vianu afirma la un moment dat că dragostea este un arbore, cu coroana atingând cerul și rădăcinile adânc înfipte în instinct. Am căutat, dar nu am găsit alte cuvinte, mai potrivite, pentru a îl caracteriza pe Mihai Eminescu, acest fenomen al literaturii române. Da, Mihai Eminescu, acest „meteor din alte lumi”, după cum îl numea Garabet Ibrăileanu, este un arbore, cu coroana atingând cerul și rădăcinile adânc înfipte în instinct!

Dacă în momentul debutului acestui proiect literar pe care l-am realizat, credeam cu tărie că îl cunosc și că îl înțeleg pe Eminescu, că i-am devorat pe nerăsuflate creația „cea mai de seamă”, Luceafărul, precum și restul poeziilor publicate, ma aflu obligată să admit că m-am înșelat. Am fost înșelată de acest tricheur al literaturii române. Poetul, cu prelungirea sa underground, pe care nu a bănuit-o nimeni, ne-a dus de nas ani la rândul.

Cum să credem vreodată că Eminescu a scris un singur Luceafăr? Mii de luceferi zac în postumele sale, ba chiar mai mult, praf cosmic, sori, galaxii neinventate încă, el le inventează, le reinventeză, le scrie și le rescrie chiar acum, în timp ce numele lui este pe buzele noastre, frenetic, „fără punct și fără pic de logică, dar așa cum dragostea nu are logică, nici Eminescu nu are logică, nici timp, cu atât mai puțin spațiu, ne are doar pe noi, creatori umili de alfabete și de lumi”, care se zbat să îi cuprindă imensitatea, măreția și să îl redea întocmai.

Personalitatea lui puternică, mereu căutătoare, mereu chinuită de priveliștea lăuntrică a dezechilibrului între eu și lume, descoperea prin filozofie semnificații revelatoare, sau cel puțin încerca să le descopere, săpând mereu mai în profunzime. Tălăzuind necontenit printre magmele lumii sublunare, în care parcă se simțea căzut și scufundat, poetul strigase ca un titan răzvrătit, ca un demon îndurerat de cădere, aproape în toată creația sa.

Tot ce am înțeles până în momentul de față, este că Eminescu a fost jumătate om, jumătate cârtiță. În mod paradoxal, galeriile sale subterane, postumele, săpate în noroi, în instinct, în inconștient, au făcut atâta lumină în literatură! Și mai paradoxal este faptul că am căutat în mitologia greacă un termen pentru această malformație a firii, jumătate om, jumătate cârtiță și nu am găsit nimic în afară de grifoni, minotauri, pegași, cerberi. Cum se numește deci această creatură legendară, jumătate om, jumătate cârtiță? Eminescu.

Bibliografie

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii tipărite în timpul vieții, volumul I, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1939;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii tipărite în timpul vieții, volumul II, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1943;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii tipărite în timpul vieții, volumul III, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Mihai I”, 1944;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii postume, volumul IV, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii postume, volumul V, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958;

Eminescu, Mihai, Opere, Proză literară. Sărmanul Dionis – La aniversară – Cezara – Geniu pustiu – Celelalte proze postume, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963;

Amăriuței, Constantin, Eminescu sau lumea ca substanță poetică, București: Editura Jurnalul Literar, 2000;

Arghezi, Tudor, Eminescu, Editura Vrancea, 1943;

Berechet, Lăcrămioara, Note de curs, literatură română interbelică;

Boz, Lucian, Masca lui Eminescu, București: Editura Vinea, 1998;

Bulgăr, Gh., De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Iași: Editura Junimea, 1975;

Cap-Bun, Marina, Literatura română sub semnul modernității, București: Editura Universitară, 2014;

Cap-Bun, Marina, Note de curs, literatură română;

Caracostea, Dumitru, Arta cuvântului la Eminescu, Iași: Editura Junimea, 1980;

Caracostea, Dumitru, Creativitatea eminesciană, Iași: Editura Junimea, 1987;

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Semne, 2008;

Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, București: Editura Minerva, 1985;

Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu, București: Editura Cartex 2000, 2005;

Cubleșan, Constantin, Eminescu în privirile criticii, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001;

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre absolut, Cluj: Editura Dacia, 2003;

Dumitrescu Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, București: Editura Universal Dalsi, 1999;

Garabet, Ibrăileanu, Opere, Postumele lui Eminescu, București: Editura Minerva, 1974;

Maiorescu, Titu, Direcția nouă în poezia și proza română, 1872;

Mincu, Marin, Paradigma eminesciană, Constanța: Editura Pontica, 2000;

Mureșanu Ionescu, Marina, Eminescu și intertextul romantic, Iași: Editura Junimea, 1990;

Negoițescu, Ion, Poezia lui Eminescu, Iași: Editura Junimea, 1967, ediția a III-a;

Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Introducere la miracolul eminescian, București: Editura Eminescu, 1975;

Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, București: Cartea Românească, 2000;

Păcurariu, Dim., Curente literare românești și context european, București: Editura Victor, 1998.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu și mutațiile poeziei românești, București, Ed. Viitorul Românesc, 1998;

Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Pitești: Paralela 45, 2005;

Streinu, Vl., Studii eminesciene, 1965;

Vianu, Tudor, Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București: Editura Academiei, 1968;

Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, București: Editura Cartea Românească, 1930;

Webgrafia:

www.wikipedia.org

www.romanianvoice.com

www.pruteanu.ro

www.imblanzireascorpiei.blogspot.com (blog personal)

Bibliografie

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii tipărite în timpul vieții, volumul I, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1939;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii tipărite în timpul vieții, volumul II, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1943;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii tipărite în timpul vieții, volumul III, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Mihai I”, 1944;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii postume, volumul IV, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952;

Eminescu, Mihai, Opere, Poezii postume, volumul V, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958;

Eminescu, Mihai, Opere, Proză literară. Sărmanul Dionis – La aniversară – Cezara – Geniu pustiu – Celelalte proze postume, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963;

Amăriuței, Constantin, Eminescu sau lumea ca substanță poetică, București: Editura Jurnalul Literar, 2000;

Arghezi, Tudor, Eminescu, Editura Vrancea, 1943;

Berechet, Lăcrămioara, Note de curs, literatură română interbelică;

Boz, Lucian, Masca lui Eminescu, București: Editura Vinea, 1998;

Bulgăr, Gh., De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Iași: Editura Junimea, 1975;

Cap-Bun, Marina, Literatura română sub semnul modernității, București: Editura Universitară, 2014;

Cap-Bun, Marina, Note de curs, literatură română;

Caracostea, Dumitru, Arta cuvântului la Eminescu, Iași: Editura Junimea, 1980;

Caracostea, Dumitru, Creativitatea eminesciană, Iași: Editura Junimea, 1987;

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Semne, 2008;

Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, București: Editura Minerva, 1985;

Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu, București: Editura Cartex 2000, 2005;

Cubleșan, Constantin, Eminescu în privirile criticii, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001;

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre absolut, Cluj: Editura Dacia, 2003;

Dumitrescu Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, București: Editura Universal Dalsi, 1999;

Garabet, Ibrăileanu, Opere, Postumele lui Eminescu, București: Editura Minerva, 1974;

Maiorescu, Titu, Direcția nouă în poezia și proza română, 1872;

Mincu, Marin, Paradigma eminesciană, Constanța: Editura Pontica, 2000;

Mureșanu Ionescu, Marina, Eminescu și intertextul romantic, Iași: Editura Junimea, 1990;

Negoițescu, Ion, Poezia lui Eminescu, Iași: Editura Junimea, 1967, ediția a III-a;

Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Introducere la miracolul eminescian, București: Editura Eminescu, 1975;

Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, București: Cartea Românească, 2000;

Păcurariu, Dim., Curente literare românești și context european, București: Editura Victor, 1998.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu și mutațiile poeziei românești, București, Ed. Viitorul Românesc, 1998;

Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Pitești: Paralela 45, 2005;

Streinu, Vl., Studii eminesciene, 1965;

Vianu, Tudor, Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București: Editura Academiei, 1968;

Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, București: Editura Cartea Românească, 1930;

Webgrafia:

www.wikipedia.org

www.romanianvoice.com

www.pruteanu.ro

www.imblanzireascorpiei.blogspot.com (blog personal)