Postul la Monahi In Scrierile Sfantului Ioan Scararul

Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul nu începe să fie atestata în manuscrise decât în secolul XIII, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului cel bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorința de a completă în mod armonios structura Triodului.

Dacă primele două duminici se distingeau ca o perioadă “dogmatică”, transferarea praznicelor Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egipteanca a permis definirea unei a două perioade, axata mai mult pe latura practică a vieții duhovnicești.

Sfântul Ioan Scărarul e prăznuit în mod normal pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste două praznice cădeau întotdeauna în timpul Triodului făcea că ele să nu fie solemnizate, în ciuda importantei acestor sfinți în evlavia bizantină: trei stihiri la Vecernie și un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire acordată acestor doi sfinți și o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare.

Lectura Scării e cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare și călăuza discernământului ce trebuie să însoțească făptuirea tuturor virtuților. Acest tratat plin de știință și finețe nu putea fi scrisă decât de cineva care experiase în practică ceea ce el însuși scria.

Astfel, prin aceasta prăznuire s-a socotit și s-a evidențiat faptul că Sfântul Ioan Scărarul realizează el însuși parcursul acestei scări, fiind, prin urmare, el însuși Scara și modelul viu al științei duhovnicești: „Întărind ca niște trepte virtuțile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând prin dreapta credință la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, și păzești pe oameni, Ioane, scara virtuților; și acum te rogi să se mântuiască robii tai.”

Scara vestește urcușul la Dumnezeu al autorului ei, lăudat în același timp drept “raiul virtuților”, “legiuitorul ascezei” și “făptuitorul” (praktikos) prin excelență. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă într-adevăr icoana înfrânării și a ascezei, de aceea lauda să e prilejul rememorării temeiurilor ascetice. Sfântul Ioan și-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retrăgându-se din lume pentru a-și stăpâni plăcerile trupului și a zbura spre Dumnezeu prin rugăciune: “Departatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător și, vestejindu-ți trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească și ai câștigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane.”

Luptând “după legile” ascezei, el și-a mistuit plăcerile și patimile dobândind curăția și odihnă fără de sfârșit a nepatimirii. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul sau și a înecat pe demoni în lacrimile sale, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhovnicească a contemplației, ca apoi “să lumineze lumea” prin învățătura sa și să-și “hrănească” ucenicii cu “roadele înfrânării”.

Experiența sa duhovnicească l-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe ceilalți pe căile ascezei, dar și să îndepărteze orice erezie cu “toiagul dogmelor.” Reunind, așadar, toate virtuțile în viața să exemplara ce se poate deduce din lectură Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului și al științei duhovnicești în care suntem inițiați în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului și tipicul slujbelor.

Venerându-l, contemplam monahul desăvârșit, așa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza așa cum se cuvine învățămintele Triodului. Chiar și numai evocarea virtuților sale e un prilej de prăznuire și de bucurie pentru toți credincioșii deveniți monahi și nu numai în timpul Postului Mare.

În „Scară spre Împărăția Cerurilor”, așa cum o numește părintele Staniloaie, Sfântul Ioan Scaratul spune: „Se bucura iudeul de sâmbătă și de sărbătoare, și monahul lacom, de sâmbătă și de duminică. Se gândește cu mul timp înainte de Paști și pregătește mâncările cu zile înainte. Robul stomacului face planuri cu ce mâncări va ține praznicul, pe când robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovnicești se va îmbogăți. Sosind un străin, lacomul se pornește spre agapa din lăcomia pântecelui și dezlegarea pentru sine o socotește drept mângâierea fratelui. Se gândește să dezlege la vin pentru venirea unor oaspeți și, socotind că ascunde virtutea, se face robul patimii”. Deși Scara Sfântului Ioan pare foarte drastica chiar și pentru monahi, care sunt cei cărora în principal se adresează, Sfântul Ioan de fapt nu face altceva decât să revină la tradiția apostolică pe care o întâlnim și în Faptele Apostolilor, la care să adauge diferite „exerciții ascetice” care au ca scop conducerea monahului spre desăvârșire.

Scara cuprinde multe trepte, Sfântul Ioan acorda o importanță deosebită postului. El vorbește despre înfrânare și desăvârșire, despre acel „post spiritual” despre care au vorbit toți Sfinții Părinți, dar tratează și postul fizic, ca abținere de la mâncare și băutură și aceasta fiind o componentă foarte importantă pentru ca „În inima lacomilor se mișca visuri de mâncări, iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată și de chinuri”, iar în altă parte spune „Mintea postitorului se roagă cu trezvie. Dar a celui neînfrânat e plină de chipuri necurate. Saturarea pântecelui a secat izvoarele. Dar uscându-se el însuși, s-au născut apele.” Sfântul Ioan Scărarul prin lăcomia pântecului vrea să arate toate consecințele nefaste pe care le are asupra spiritului, pentru că nu poate exista o creștere duhovnicească fără o înfrânare și o stăpânire a spiritului asupra placerilor trupului. „Asuprește-ți pântecele și-ți vei închide negreșit gura. Căci limba prinde putere din mulțimea mâncărilor. Luptă-te cu ea și veghează asupra ei. Căci de te vei osteni puțin, îndată te va ajuta Domnul”.

Părintele Stăniloae spune că „Drac pe drac nu se scoate. Dar cel al lăcomiei pântecelui trimite după cel al curviei; cel al slavei deșarte, după cel al mândriei; cel al iuțimii, după cel al tinerii de minte a raului; cel al desfrânării, după cel al deznădejdii”, astfel nici unele din acestea nu trebuie ignorate sau lăsate mai prejos, după cum și Sfântul Ioan spune că nu se poate trece la o treaptă superioară din scara fără a le ține pe cele dinainte, pentru că dacă o singură treapta lipsește, întreaga osteneala va fi în zadar.

Sfântul Vasile cel Mare și învățătura ortodoxă despre post

Marele părinte capadocian îndeamnă primirea postului cu bucurie și dintru început arată că postul nu este eminamente alimentar.” Este o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului și să te mâhnești de schimbarea mâncărurilor, lăsând să se înțeleagă că-ți face mai multă bucurie plăcerea stomacului decât purtarea de grijă a sufletului.”

Sfântul Vasile cel Mare arată originea postului. Deși „are aceeași vârstă ca și omenirea, el e întotdeauna nou, e veșnic în floare” și aceasta deoarece de fiecare dată bucuria răsplătirii e nouă și minunată. Postul își are originea în Rai fiind prima poruncă de înfrânare pentru om (Fac. 2, 17). „Dacă Eva ar fi postit, pune Sf. Vasile, n-ar mai fi nevoie de post, căci nu au trebuință de doctorii cei sănătoși ci cei bolnavi”, după cuvântul Mântuitorului: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” (Mt. 9, 12). Deci postul e un mijloc de îndreptare, de restabilire a chipului lui Dumnezeu din noi, întinat prin păcat, e o cale de reîntoarcere în raiul pierdut. Sfântul Vasile arată că săracul Lazăr a mers în sânurile lui Avraam prin post. O remarcă surprinsă excepțional de către evanghelistul Luca (cap. 16, 19- 31): a murit săracul și a fost luat de îngeri, a murit bogatul și a fost îngropat.

Patimile care înlătură postul sunt ulterioare postului. Spre exempplu, Noe după potop a sădit vie și s-a îmbătat, nu pentru că era bețiv ci pentru că nu știa cât anume să bea (Fac. 9, 3- 21). Beția conștientă a distrus Tablele Legii scrise de degetul lui Dumnezeu (Ieș. 25, 33- 34), pentru că poporul nu postise și Moise nu putea da Legea porului decât într-o stare de trezvie. Beția aduce somn, fratele morții. Postul l-a făcut pe Iacov să primească binecuvântarea lui Isaac (Fac. 25, 33- 34), iar neînfrânatul Esau nu a primit binecuvântarea tatălui său.

„Postul naște profeți (I Regi 1, 11), întărește pe cei puternici (Jud. 13, 14)”. Postul înțelepțește pe oameni, prin post mintea devine lucidă, iar prin mâncăruri devine tulburată: „postul ne face asemenea cu îngerii, ne face să locuim cu drepții, ne înțelepțește viața.” Prin post Ilie vede pe Domnul în Horev, atât cât îi este omului îngăduit să-l vadă. Postul și rugăciunea învie morții (III Regi 17, 22) și pot încuia norii (III Regi 18, 1). Această simbioză dintre post și rugăciune alungă demonii, după cum spune Însuși Hristos (Mc. 9, 29).

Tot prin postul său, Daniil, „bărbatul doririlor” (Dan. 10, 11), învață și pe lei să postească. Dar tot prin post cei 4 tineri erau mai frumoși decât cei hrăniți cu multe feluri de mâncăruri. „Fața celui ce postește inspiră respect; nu-i îmbobocită de roșeață nerușinată, ci-i împodobită cu o paloare pe care îi e zugrăvită înfrânarea. Ochiul celui ce postește este blând, mersul măsurat, fața serioasă, netulburată de râs.”

Înainte de Mântuitorul, avem chipul unui postitor și pustnic: Ioan Botezătorul: n-a avut pat, n-a avut masă, n-a avut pământ, n-a avut boi de arătură, n-a avut nimic din cele de trebință pentru întreținerea vieții și cu toate acestea „nu s-a ridicat cineva mai mare dintre cei născuți între femei ca Ioan Botezătorul.” (Mt. 11, 11).

Ca un desăvârșit și în tainele medicinei, Sfântul Vasile arată folosul medical al postului. „Îmi spui că nu poți să postești! Dar să te ghiftuiești în toate zilele poți. Știu că doctorii nu prescriu bolnavilor mâncăruri felurite, ci post și înfrânare. Împovărate cu prea multă mâncare, trupurile se îmbolnăvesc cu ușurință. Sunt ca o corabie încărcată cu multe poveri, care aflată în mijlocul valurilor este dată la fund, pe când una cu o încărcătură potrivită trece ușor prin furtună, că n-o împiedică nimic să plutească deasupra valurilor.” Totodată ar fi corect postul fără untdelemn deoarece „untdelemnul îngrașă pe atlet, iar postul întărește pe cel credincios. Cu cât vei împuțina mai mult greutatea trupului, cu atât vei face ca sufletul să strălucească de sănătate duhovnicească.”

Deși am spus că postul nu este eminamente alimentar acesta este foarte important, dar „adevăratul post stă în îndepărtarea de păcate. Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău! Te abții de la vin, dar nu-ți stăpânești ocările! Postești toată ziua, aștepți să vină seara, ca să mănânci, dar îți cheltuiești toată ziua în judecăți”. De asemenea orice patimă ce tulbură sufletul este o beție.

Un obicei neobișnuit al unor oameni este acela de a mânca mai mult cu o zi înainte de post. Acesta este criticat cu blândețe de marele păstor: „Beția duce la desfrâu. La post duce cumpătarea. Atletul, înainte de a se duce la întreceri, exersează, spune Sfântul Vasile cel Mare, iar cel care postește, înainte de a posti se înfrânează… Să nu strici înfrânarea cu beția. Să nu spui mă îmbăt azi, pentru că de mâine începe postul. E un gând rău și viclean… Ziua de astăzi este pridvorul postului. Cel întinat în pridvor nu mai este vrednic să intre întru cele sfinte. Sluga ce vrea să se împace cu stăpânul nu ia ca sprijinitor și mijlocitor pe dușmanul stăpânului… Iar postul cel adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de poftă, de bârfeli de minciună, de jurământul strâmb”.

Așadar legea bisericească dinainte vestește postul, punând înainte ca propovăduire cu prea mare glas ceata proorocească și apostolească. Dar acesta cheamă nu numai pe bărbați și pe bătrâni, ci și pe femei și pe copii; înnoind tinerețile unora și schimbând firea în virtute bărbătească a altora. „Căci în Hristos Iisus nu este parte bărbătească și femeiască” (Gal. 3:21). Ca daruri de biruință pune înaintea celor ce se lupta Împărăția Cerurilor și cununa pururi înverzita și viața veșnică de postim cu sfințenie, după fericitul Ioil proorocul, care spune: „sfințiți post, propovăduiți tămăduire, adunați pruncii care sug la sâni; preoților, plângeți înaintea altarului; chemați pe bătrâni. Să iasă mireasa din cămara ei și mirele din așternutul lui” (loil 2:15). Ca sfânt e felul postului, fiind adus lui Dumnezeu cel sfânt de sfinți în chip sfânt.

Pe toți îi cheamă, așadar, propovăduirea la luptă. Dar multă este diferența de viață și de vârsta a celor ce se lupta. Dar nu este lupta noastră cu sângele și cu trupul, ci cu „începătoriile și cu stăpânirile și cu duhurile răutății”. Căci cel ce are vrăjmași războinici văzuți, de e puternic, da război împotriva, iar de e neputincios, se mântuiește ascunzându-se, „dar de are cineva războinici nevăzuți ce va face de nu va chema pe Dumnezeu în ajutor?” Căci, de se culca, aceia priveghează. Iar de se ascunde aceia dau război dinăuntru. Cumplit este diavolul, „îți aduce multe măiestrii după lupta iubirii de avere, a neînfrânării, a beției, a desfătării și a slavei deșarte”.

Sta asupra noastră chiar și atunci când suntem cufundați în somn, căci nu se rușinează nici de legile somnului. Nu e posibil să vezi pe cei cu care duci această luptă cruntă. Ci cel mai mare ajutor pe care îl avem este acela al postului și al rugăciuni. Căci prin acest chip sunt înfrânți demonii cei răi, mai răi decât vrăjmașii cei văzuți, precum învața Domnul pe ucenici când spune despre cel lunatic: „Acest neam cu nimic nu iese decât cu rugăciune și cu post” (Mt 15:20).

Astfel postul, ca acțiune de reprimare a patimilor, este o lucrare de curățire a gunoiului de pe ochii noștri spirituali, de pe învelișul întregii noastre ființe; este o operație de îndreptare a ființei noastre crescute strâmb.

Lucrul îl simțim ca pe o oarecare greutate la început, dar pe măsură ce este țesălată de pe noi tina păcatului și ne inundă lumina și atmosfera de „liberă respirație”, continuarea postului ne apare tot mai ușoară, iar urcușul duhovnicesc tot mai puțin abrupt. Dar lumina în care creștem prin post și prin pocăință nu este o calitate a lumii acesteia, ci o formă de existență scăldată în mediul dumnezeiesc, în afară de care nu poate fi existență dreaptă. Existența luminată este o anticipare a existenței noastre viitoare. Lumina, care ni se face atribut în urma postului, se ivește parte prin silințele noastre, parte prin proiectarea luminii din veacul viitor, prin ieșirea ei în întâmpinarea noastră. Dar trebuie să luăm aminte la ce spune Sfântul Ioan Scărarul, ca atunci când duhul ce rău nu ne mai poate birui prin cele obișnuite, aduce slava deșartă, care ne urca pe culmile prăpastiei, iar când o îmbrățișăm pe aceasta ne aruncă într-o prăpastie fără de fund, fiind mai căzuți decât când am pornit pe drumul desăvârșirii”.

Starea spre care progresăm prin post și pocăință se consolidează însă în noi deplin prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

Secularizarea și consecințele acesteia asupra postului ca metoda de creștere duhovnicească

Postul în zilele noastre este adesea redus la aspectul său de regim alimentar special și de aceea resimțit drept ceva restrictiv, greu de suportat. O astfel de percepție a postului, care din nefericire poate duce adesea chiar la respingerea lui, reprezintă o interpretare cât se poate de îngustă și deci falsă a postului. Regimul alimentar este numai un mijloc menit să faciliteze o concentrare spirituală mai mare, să ducă la mutarea accentului preocupărilor noastre de la cele trupești la cele sufletești, să ne elibereze de o prea mare dependență de cele materiale, pentru a ne putea dedica mai deplin celor spirituale.

Privit din perspectiva aspectelor sale spirituale și înțeles ca un complex de acțiuni trupești și sufletești, postul ne apare ca o posibilitate de eliberare, de împlinire interioară, de găsire a unui echilibru dintre sufletul și corpul nostru, de binecuvântare. Regimul alimentar al postului este doar un mijloc, iar scopul postului este atingerea unei stări de concentrare spirituală. Or, tocmai acestea sunt obiectivele pe care le caută tot mai mult omul din societatea occidentală de consum, o societate complet secularizată. Din nefericire, majoritatea Bisericilor occidentale, inclusiv cea Romano-Catolică, nu mai predică postul și nici nu-l mai practică. Or, lipsa postului din societatea occidentală secularizată se face din ce în ce mai simțită, mai întâi ca o necesitate de orientare în fața abundenței societății de consum.

Omul postmodern și secularizat, cum se definește pe sine occidentalul de astăzi, este copleșit și cu totul derutat de ofertele agresive și de atâtea ori nesănătoase ale societății în care trăiește, astfel că el trebuie să aleagă, să distingă, să se orienteze sufletește, și din lipsă de alte ajutoare recurge la consultarea nutriționiștilor sau a psihologilor. În fața atâtor provocări, se afirmă tot mai multe inițiative, multe dintre ele din necesități igienice, căci această societate devine din ce în ce mai obeză, astfel încât chiar Uniunea Europeană a ajuns să ia măsuri împotriva acestui flagel al obezității.

O experiență interesantă în sensul postului secularizat întâlnim în cadrul Bisericii Evanghelice din Germania, care a inițiat cu mai bine de 30 de ani în urmă un program intitulat „Șapte săptămâni fără “. Acest program, pus în fiecare an sub un motto, este adresat tuturor oamenilor, iar în cadrul acestei Biserici se formează grupe de credincioși pentru promovarea acestei inițiative. Programul respectiv se desfășoară în fiecare an începând din „miercurea cenușii “, care este mirecurea din cea de a 7-a săptămână dinaintea Paștilor, când începea postul după tradiția apuseană, și se încheie în ziua de Paști, suprapunându-se cu perioada postului din tradiția ortodoxă.

După site-ul acestui program, peste 3 miloane de germani urmează această inițiativă în fiecare an, „nu numai prin aceea că renunță la ciocolată sau la nicotină, ci urmează invitația Bisericii de a posti în mintea lor timp de 7 săptămâni, de a încerca să dea un sens rutinei zilnice, sau de a angaja viața lor într-o perspectivă nouă”.

Această inițiativă, luată de o Biserică a cărei teologie nu a pledat practic niciodată în favoarea postului, include un aspect al postului genuin din tradiția Bisericii vechi, anume acela de a renunța la unele atitudini ori dependențe trupești sau sufletești, pentru a da un nou sens vieții, pentru a găsi un echilibru dintre trup și suflet, pentru a trăi mai deplin. Chiar dacă acest program nu are un caracter sacramental și nu urmărește în mod direct apropierea de Dumnezeu a celui care-l urmează, el ne dovedește că în lumea occidentală de astăzi se manifestă o căutare a postului și a foloaselor lui în această viață.

Unde dorim să ajungem prin prezentarea acestei practici care nu aparține nici măcar Bisericii Ortodoxe? Observația pe care dorim să o facem este că secularizarea a făcut pe oameni să meargă în două direcții și anume: prima direcție este aceea a unui grup mai restrâns și are ca scop întoarcerea la originile patristice. Adică exista un oarecare curent în care creștinii se întorc la acel post aspru pe care Sfinții Părinți l-au propovăduit cu foarte multă râvnă la începuturile creștinismului.

O altă direcție este aceea pe care și mai mulți moraliști o prezintă ca o moralitate de tip laxa, o moralitate care pusă în fața postului îl face pe creștin să renunțe doar la anumite mâncăruri și băuturi, din ce în ce mai puține, nu mai ia în considerare componenta spirituală a postului și se duce chiar în sânul Bisericii la o oarecare depărtare de Biserică. Aceasta din urmă este ca „mișcare” mult mai numeroasă și a dus în mare parte pe tineri să renunțe la a merge la Biserică și a ține poruncile lui Dumnezeu, atât cât să se declare mulți dintre ei chiar atei.

În concluzie, plecând de la cei doi tâlhari de pe cruce, care ne reprezintă pe noi – cei, mai mult sau mai puțin afectați de duhul nefast al secularizării, vom susține că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar și cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălășluiește mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viața noastră a vieții Domnului Iisus Hristos, cea autentică.

„Astfel înțeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatițe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune sistemului – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Așadar, iată și de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creștinism (nesecularizata în conținutul și fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puțini o știu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute și să ne lumineze mințile noastre, cele acoperite de umbra păcatului și a morții!

Învățătura Ortodoxă despre post. Tendințele societății contemporane

În vremea noastră, respectarea posturilor a devenit o problemă mai grea datorită noilor condiții de muncă și de viață și transformărilor care au intervenit în viața societății și în lume, transformări care s-au petrecut de-a lungul multor decenii și care au avut făcut omul încet, dar sigur să uite de tradițiile pe care altă dată le ținea cu sfințenie.

În această situație, duhovnicii trebuie să facă uz de iconomie în aplicarea dispozițiilor, privitoare la post, care condiționează și primirea Sfintei împărtășanii. De aceea, s-a născut ideea adaptării prescripțiilor bisericești privitoare la postire, în funcție de condițiile de viață, clima și zonă geografică unde trăiesc credincioșii. Așa se face că, chiar de la prima Conferință panortodoxă de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezenta cu următoarea formulare: Readaptarea dispozițiilor cu privire la posturile bisericești la necesitățile epocii contemporane. Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferință panortodoxă de la Chambesy (8-16 iunie 1968), între cele șase figurează și tema noastră cu următoarea formulare: Readaptarea dispozițiilor bisericești despre post, în conformitate cu cerințele epocii actuale. Ea a fost încredințată Bisericii Ortodoxe Sârbe, spre studiere și, pe baza studiului întocmit de aceasta, Comisia interortodoxa pregătitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat în care se propun unele adaptări sau mai precis unele prescurtări și îndulciri în ceea ce privește modul postirii, dând mai multă putere duhovnicilor de a dezlega postul.

Între aceste măsuri menționam: dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn și peste, în zilele de miercuri și vineri, afară de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare, să se postească numai prima și ultima săptămână din Postul Mare, iar în rest, să se permită dezlegare la peste și untdelemn, cu excepția zilelor de miercuri și vineri, Postul Crăciunului să fie redus la jumătate și să se îngăduie dezlegarea la peste și untdelemn, în afară de ultimele cinci zile sau să rămână postul în întregime, făcându-se dezlegare în toate zilele cu excepția primelor și ultimelor zile; Postul Sfinților Apostoli să fie de opt zile și să se permită dezlegarea în toate zilele cu excepția zilelor de miercuri și vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului să rămână întreg, îngăduindu-se aceeași dezlegare, cu excepția zilelor de miercuri și vineri.

Referatul acesta, împreună cu cele ale celorlalte teme, a căpătat o formă aproape definitivă și a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre evaluare.

Discutarea în continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox și diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au înlăturat însă tema postului; ea a rămas în picioare pe agenda de lucru. Prima Conferință presinodala, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost menținută cu aceeași formulare. Ea a fost încredințată spre studiere Bisericilor: Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei și Poloniei.

Cea de-a doua Conferință presinodala, întrunită în septembrie 1982, a dezbătut între cele trei teme stabilite dinainte și pe cea a postului. După discuțiile și dezbaterile care au avut loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferinței argumentele cuprinse în poziția Bisericii Ortodoxe Romane pentru păstrarea neschimbată a postului. Postul este o lege dumnezeiască și este legat de pocăință, el este o rânduială sfântă care asigura stăpânirea duhului asupra patimilor trupești. Postul este o jertfă liber consimțită de, credincios pentru progresul său duhovnicesc; este o negare de bună voie a tot ceea ce înrobește sufletul; el este mijloc de supunere, întărire a voinței, este cea mai mare contribuție a omului pe calea sfințirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere socială. El are o importanță deosebită în anul liturgic, pentru pregătirea sărbătorilor, în privința aplicării iconomiei, privitor la post, se lasă la aprecierea Bisericilor locale, a episcopului locului și a împuternicitului acestuia, duhovnicul.

Mantzaridis spune că noi toți purtăm o mască, de nu ne cunoaștem adevărata noastră față, nu ne vedem așa cum suntem. Purtăm această mască fără să ne dăm seama, așa încât nu mai știm că noi suntem altfel de cum ne comportăm în fiecare zi. Realitatea aceasta pe care n-o vedem, de care habar n-avem în viața curentă, e întinăciunea noastră în păcat până peste cap. Numai când ne vedem această întinăciune, această urâciune morală, această micime sistematică, vedem și pe Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu nu-L putem vedea cât timp purtăm mască. Și, viceversa, numai când vedem pe Dumnezeu, ne vedem și adevăratul nostru chip actual. La apropierea lui Dumnezeu, la privirea Lui – pe care trebuie s-o cerșim cu ardoare, cade masca jos.

Tocmai pentru această operă de demascare a noastră a fixat Biserica timpurile de post și pocăință, dintre care cel mai însemnat e Postul Paștilor. Dacă nu vom fi la sfârșitul acestui post în clar cu nimicnicia și nevrednicia noastră, nu vom putea aprecia îndestulător mărimea și necesitatea mântuirii pe care ne-o aduce Fiul lui Dumnezeu prin Crucea și învierea Sa. Dacă vom mai păstra până atunci o urmă de încredere în bunătatea noastră imanentă și în capacitatea noastră intrinsecă de-a ne mântui, un orgoliu care ne împiedică de-a aștepta totul de la Dumnezeu, aceasta va însemna că nu ne-am cunoscut îndeajuns, n-am înlăturat masca de pe ființa noastră reală, și deci nu vom vedea pe Domnul și nici El nu Se va uita la noi. Crucea de pe Golgota nu va avea pentru noi nicio valoare și niciun sens decât cea a oricărui alt eveniment istoric-natural, iar învierea va fi socotită de noi o iluzie. Marile realități vor rămâne astupate pentru niște ochi obișnuiți să vadă numai natural, pentru o inimă și pentru o minte învăluite în scoarța vârtoasă a naturalismului și a istorismului cu totul imanent, pentru un suflet căruia îi e ușor să filosofeze, adică să explice totul în înlănțuire cu premizele rațiunii și ale naturii, dar nu să creadă, adică să accepte ceea ce nu se deduce și nu provine din natură și rațiune: mântuirea prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit om.

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuși să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială și tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă, și probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieții creștine ca luptă și nevoință reprezintă trăsătura esențială a postiri. O credință care nu a biruit îndoielile și ispita este rar o credință adevărată. Din păcate, în viața creștină nu este posibil niciun progres fără amara experiență a căderilor. Prea mulți încep postirea cu entuziasm și renunță după prima cădere. Dacă după ce am căzut și ne-am supus poftelor și patimilor noastre reluăm totul de la capăt și nu renunțăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovnicești.

Între sfințenie și cinismul care ne trezește din orice iluzie se află marea și dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înșine. Nu există un drum mai scurt către sfințenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Așadar, este mai bine și mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puțin peste posibilitățile noastre firești – și să creștem efortul nostru puțin câte puțin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început și să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic și nominal – postul ca obligație și obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat și smerit, dar consecvent și serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească și fizică și să acționăm ca atare – amintindu-ne, totuși, că nu există post, fară stârnirea acestei capacități, fară a introduce în viața noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.