Postul Crestin
Cuprins
CAPITOLUL I
POSTUL CREȘTIN – DEFINIREA, IMPORTANȚA ȘI FOLOSUL POSTULUI.
1.1 Problematizarea, folosul și importanța postului în context actual
1.2 Postul ca act liturgic
1.3 Folosul duhovnicesc al postului
CAPITOLUL II
TEMEIURI SCRIPTURISTICE ȘI PATRISTICE CU REFERIRE LA POST
2.1 Începuturile postului
2.2 Postul în Vechiul Testament
2.3 Postul în Noul Testament
2.4 Învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la post
2.5 Postul în viziunea Sfântului Ioan Casian Romanul
2.6 Postul la monahi în scrierile Sfântului Ioan Scărarul
CAPITOLUL III
SECULARIZAREA ȘI TENDINȚELE SOCIETĂȚII CONTEMPORANE
3.1 Secularizarea și consecințele acesteia asupra postului ca metodă de creștere duhovnicească
3.2 Învățătura Ortodoxă despre post. Tendințele societății contemporane
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
POSTUL CREȘTIN – DEFINIREA, IMPORTANȚA ȘI FOLOSUL POSTULUI
1.1 Problematizarea, folosul și importanța postului în context actual
În teologia ortodoxă, mai ales cea contemporană, problema postului se află printre preocupările principale ale Bisericii. În continuare vom analiza și prezenta câteva aspecte ale acestei probleme, insistând asupra fundamentelor din Sfânta Scriptură și a unor tratări ale principalilor Sfinți Părinți din Biserica primară, și vom concluziona prin importanța și scopul pe care postul îl are în Biserica Ortodoxă. Postul este un mijloc de desăvârșire morală și spirituală, dar și o cale de ajutorare a aproapelui, pentru că din cele adunate de noi prin renunțarea benevolă la „consumarea îndreptățită a bunurilor” ajutăm pe fratele și pe aproapele nostru întru Hristos.
Despre felurile postului sau despre durata postului s-a scris detaliat în foarte multe lucrări teologice cele mai de seamă provenind din Biserica Primară iar părerile teologilor ortodocși cu privire la post au fost prezentate de-a lungul anilor, iar mai nou diverși teologi mai mult sau mai puțin cunoscuți vin cu diverse opinii care tind mai mult spre o întoarcere la tradiția primară, sau o contemporanizare a acestui mijloc de desăvârșire. Vom încerca să abordăm acest subiect într-un mod puțin mai clasic, vom pleca de la tradițiile din Biserica Primară și din Sfânta Scriptură și vom încerca să vedem cum a evoluat față de atunci în context personal postul ca mijloc de curățire și desăvârșire.
Majoritatea creștinilor din zilele noastre cunosc tradiționala definiție a postului, înțelegând prin acesta doar o abținere simplă de la anumite băuturi și mâncăruri, fără să conștientizeze înțelesul adânc și controversele acestei teme ce s-au purtat secole întregi între Apus și Răsărit, cu precădere în epoca primară a creștinismului, neavând habar că Sfinții Părinți au dezvoltat o adevărată Învățătură de Credință pe care Biserica a păstrat-o neschimbată până în zilele noastre și care doar de teologi, monahi și foarte puțini din cei interesați de desăvârșire mai este cunoscută această învățătură așa cum ne-a fost ea lăsată de către Sfinții Părinți.
Postul din punct de vedere al învățăturii Ortodoxe este un mijloc de desăvârșire sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor. Postul îl ușurează pe creștinul evlavios de toate ispitele, de balastul păcatelor și al uneltirilor celor viclene care aduc după ele “întunecare gândurilor și tulburare cugetelor”. Postul este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, un act de cult personal, este un act de pocăință și un exercițiu spiritual care pune început virtuților. Pentru creștinul ortodox, fără post nu exista dobândirea sfințeniei. În viziunea ortodoxă între post și sfințenie există o relație foarte strânsă. Postul legat de sfințenie și mântuire este o concepție care aparține ambientului Ortodox fiind o amprentă a creștinismului ortodox. În învățătura ortodoxă populară cel care nu ține postul este considerat spurcat și păgân, pe când astăzi cel care postește este considerat învechit și fără de minte.
După perioada apostolică a creștinismului, în literatura teologică a părinților și scriitorilor din Biserica Primară existau numeroase mențiuni cu privire la practicarea postului. Didahia celor 12 Apostoli ne arată cum creștinii trebuiau să postească miercurea și vinerea comemorând prin aceasta evenimentele triste (vânzarea și răstignirea) din viața Mântuitorului. Sfântul Clement în a doua Epistolă către Corinteni, vorbește despre legătura dintre post și rugăciune, arătând că “mai bun este postul decât rugăciunea”, aici bineînțeles nu trebuie să luăm lucrurile literal, pentru ca post fără rugăciune nu este post, la fel și cum rugăciunea fără asceză nu este rugăciune adevărată, ci trebuie să înțelegem că rugăciunea trebuie urmată de post, ca fapta ce precede cerea, mai întâi trebuie să-i oferim ceva lui Dumnezeu prin post și mai apoi să-i cerem prin rugăciune. Începând încă din epoca apostolică, postul de miercurea și cel de vineri, ca și Postul Paștelui (Postul Mare) au devenit mandatorii pentru creștini. În acest sens canonul 69 apostolic pune accentul pe porunca postului cu privire la membrii Bisericii creștine: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeț, sau cântăreț, nu postește sfântul și marele post al Paștilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar dacă va fi laic să se afurisească”.
De ce este important postul? Așa cum Dumnezeu ne-a făcut din țărâna peste care a suflat suflare de viață, la fel și noi pentru a ține “suflarea de viața vie în noi” trebuie să oferim atât trupului cât și sufletului cele ce se cuvin. Dacă sufletului îi oferim rugăciunea și împărtășirea cu Sfintele Taine, trupul are nevoie de post. Postul este cel care prin slăbirea trupului îl face mai puternic. Deși pare paradoxal, trupul nu poate ajunge fi curățat și desăvârșit decât prin înfrânarea poftelor acestuia. Prin exercițiu ascetic, prin oferirea trupului doar a celor necesare și chiar mai puțin de atât, nu facem altceva decât să-l ridicăm mai aproape de desăvârșire, de desăvârșirea trupurilor pe care părinții noștri Adam și Eva au avut-o și au pierdut-o prin neascultare. Neascultarea trupului duce la ascultarea față de Dumnezeu.
Actualmente postul devine o practică tot mai rară și mai personală (fiecare postește cum vrea și când vrea), astfel cei care postesc sunt cei care doresc să slăbească sau cei puțini care încă mai țin tradiția creștină, cei puțini care încearcă să ajungă la Dumnezeu care de multe ori astăzi este negat și batjocorit.
1.2 Postul ca act liturgic
„Zilele unui an nu se scurg identice într-o monotonie omorâtoare de suflet”. Astfel timpul nu ar avea niciun sens, el nu ar pune nicio problemă, nu ne-ar cere nicio hotărâre sau răspuns.
Astfel zilele, precum se deosebesc ca lungime sau în privința condițiilor de vreme, așa a rânduit Dumnezeu să se deosebească și sub aspectul spiritual. Dacă natură e făcută să aibă trebuință de varietate, la fel e necesară varietatea și pentru spiritul uman. Sufletul nu poate exista într-o monotonie totală, el este cuprins de încercări, de urcări urmate de căderi și iar de urcări până reușește să se mântuiască, acesta fiind drumul firesc. Sufletul nu poate fi în simultan plin de bucuria celor curate și împovărat de gândurile celui viclean, luminat de optimismul binelui și umbrit de prezența răului, care nu poate fi învins așa de ușor. Dar nici schimbarea continuă de la o stare la alta, adică de la preocuparea pentru cele sfinte la preocuparea pentru cele lumești. Aceasta produce superficialitate.
Timpul trebuie să fie împărțit în răstimpuri mai mari, răstimpuri în care sufletul să se aplece asupra uneia din principalele „fețe ale realității” – așa cum este ea luminată de credința Bisericii – „să se coboare până la fund într-una din regiunile interiorului său”.
În trecerea anului bisericesc foarte importante sunt răstimpurile de post. Ele trezesc în sufletul nostru sentimentul de pocăință și curățare a patimilor. Un sentiment al seriozității nu față de frații noștri, ci față de noi înșine. Este acea perioadă în care ni se impun cu stăruință marile întrebări cu privire la existența noastră și la scopul nostru în viață, în care ni se cere o meditație serioasă cu privire la condiția noastră umană, sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu.
Pentru păgâni sărbătoarea este începerea unui nou ciclu. Reînceperea unui nou ciclu din existent umană prin citirea în zi de sărbătoare a mitului creației. Acest timp este caracterizat de multe ori de excese de mai multe tipuri: mâncare, dans, muzică, o vreme a bucuriei, a plăcerii.
În tradiția iudaică sărbătoarea consta în comemorarea unui eveniment important din istoria relației poporului ales cu Dumnezeu. Paștele este retrăirea unui eveniment trecut ce trebuie ținut în actualitate. La fel și Sărbătoarea Cincizecimii sau Sărbătoarea Corturilor. Astfel, la evrei, sărbătoarea poate avea uneori și un caracter “nesărbătoresc” prin intermediul postului și plin de tristețe.
În creștinism, sărbătoarea este semnul prezenței reale lui Hristos în mijlocul Bisericii (Emanuel – Cu noi este Dumnezeu). De aceea, caracterul de sărbătoare este amplificat cu ajutorul atmosferei de bucurie “căci nu pot fii nunții să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei” (Mat. 9,15). Dramatismul unor evenimente dureroase din istoria Bisericii, cum este Jertfa lui Hristos, sunt sărbătorite prin perspectiva bucuriei finale, eshatologice. Acesta este principalul motiv pentru care în perioada de post, sărbătoarea schimbă atmosfera tristeții prin diverse dezlegări alimentare, și nu numai.
Altă caracteristică a sărbătorii în creștinism este oferită de „valoarea prefigurativă și eshatologică”. Sărbătorile nu au un caracter simbolic, ci ele sunt o imagine reală a adevăratei sărbătoriri în împărăția lui Dumnezeu. Toate sărbătorile sunt o promisiune care se realizează desăvârșit în Împărăția ce va să vină. Dacă poporul lui Israel revenea în corturi în vederea retrăirii unui eveniment din trecut (Sărbătoarea Corturilor), Noul Israel pășește în Biserica lui Hristos în timpul sărbătorii pregustând prin aceasta din timpul ce va să vie. În calendarul creștin și în timpul sărbătorilor creștine, totul se explică prin lumina harului „zilei a opta” ținta călătoriei noastre.
Un alt element al sărbătorii în creștinism este importanța cuvântului revelat. Sărbătoarea își pune temelia pe cuvântul lui Hristos rostit cu prilejul acelei zile. Cuvântul lui Dumnezeu și existența Lui nu este un mit ca în cazul precreștinilor, nici comemorativ ca la iudei ci este „theoric”: comemorativ și profetic.
În cele din urmă cea mai importantă caracteristică a sărbătorii creștine este: Euharistia. Nu există sărbătoare care se desfășoară în afara Sfintei Liturghii. Cuprinzătoarea întregii istorii a mântuirii Bisericii, „Liturghia este trecut, prezent și eshaton”. Spiritul uman aspiră la sărbătoare din cauza condiției temporale. Pentru a scăpa de „angoasa timpului”. „Orice utopie aspiră să realizeze un moment pascal, încearcă să prindă ceva din sărbătoarea Paștelui, din consumarea timpului”. De aici articularea liturgică: Paște – Cincizecime – Epifanie. Fundamentul calendarului liturgic și locul Epifaniei, de pildă, canoanelor lui Atanasie al Alexandriei: „Sărmanii să se bucure împreună cu tine, episcope, în toate sărbătorile Domnului, în aceste trei momente ale fiecărui an: sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea sfârșitului Cincizecimii și cea din 6 ianuarie (Tuba) când Domnul nostru s-a arătat ca Dumnezeu.”
Iată o mărturie care ne ajută să înțelegem, în toată amploarea lui, fundamentul calendarului liturgic și locul Epifaniei: ce corespunde intrării Domnului în lume, intrare al cărei centru este Pastele și care se desfășoară deplin în Cincizecime. Epifania este așadar legată de împlinirea venirii Domnului și de Economia lui.
Aceste trei sărbători majore au un regim aparte care depășește simpla celebrare a unei zile de sărbătoare. Paștele este exemplul major. El este atins la capătul unei itinerante, a unei lungi înaintări, postul. Există o intrare pregătitoare în regimul sărbătorii să se bucure împreună cu tine, episcope, în toate sărbătorile Domnului, în aceste trei momente ale fiecărui an: sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea sfârșitului Cincizecimii și cea din 6 ianuarie (Tuba) când Domnul nostru s-a arătat ca Dumnezeu.”
Iată o mărturie care ne ajută să înțelegem, în toată amploarea lui, fundamentul calendarului liturgic și locul Epifaniei: ce corespunde intrării Domnului în lume, intrare al cărei centru este Pastele și care se desfășoară deplin în Cincizecime. Epifania este așadar legată de împlinirea venirii Domnului și de Economia lui.
Aceste trei sărbători majore au un regim aparte care depășește simpla celebrare a unei zile de sărbătoare. Paștele este exemplul major. El este atins la capătul unei itinerante, a unei lungi înaintări, postul. Există o intrare pregătitoare în regimul sărbătorii, apoi un parcurs crescător până la sensul limpede al sărbătorii, atins chiar în ziua celebrării ei. Sărbătoarea Epifaniei are un regim simetric față de Paște (chiar dacă lucrul acesta nu este foarte evident). Este ea însăși precedată de o perioadă de pregătire, lungă de patruzeci de zile, anume postul dinaintea Nașterii Domnului. Nașterea: intrare a lui Dumnezeu în trup. Epifania: arătare a Domnului în dezvăluirea Sfintei Treimi.
Această perioadă de patruzeci de zile începe la 15 noiembrie (zi ce trece puțin neobservată, dar care, astfel înscrisă, este semnificativă). Ea subliniază caracterul itinerant, înaintarea către Domnul ce vine și se arată. Pregătirea pentru sărbătoare înseamnă efort pentru om, arătarea Domnului rămâne nevăzută celui care nu o așteaptă. Există în această pregătire un sens ascetic, dar, de asemenea, o funcțiune teofanică.
În secolul al IV-lea așadar, în interiorul tradiției bizantine – „care face în fond corp comun cu tradiția antiohiană, siriană – Cincizecimea stă, într-o intimă relație cu Paștele, ca revărsare a Învierii lui Hristos;” e deschiderea puternică, operată de Duhul Sfânt, către eshatonul Domnului, cel care poartă, care întemeiază perioada pascală. Puțin câte puțin, conștiința acestei relații se limpezește și se precizează: „Domnul este cu noi; perioada Cincizecimii nu admite nici plecarea genunchiului, nici post; e înălțarea și preaslăvirea Domnului”.
Altfel spus, Cincizecimea, fiind perioada de manifestare a Domnului, poartă și învăluie Paștele. Până în ziua de astăzi, acest lucru e demonstrat net de structura cea mai concretă a oficiului liturgic al Cincizecimii bizantine: întreaga perioadă e comandată de o carte liturgică. Marea perioadă a postului, marcată de numărul patruzeci, care culminează cu învierea este ordonată de cartea Triodului. Rânduiala ei se oprește în noaptea de Paști. Sărbătoarea însăși a Paștelui e cuprinsă, începând cu noaptea învierii, în perioada Cincizecimii și e rânduită liturgic de o carte ce poartă numele Cincizecimii: Penticostar (Triod înseamnă „trei ode”, fiindcă structura imnică a cărții e compusă din trei unități poetice, trei ode, pe când Penticostar – Penta – face referire directă la Cincizecime).
Așadar liturgic vorbind, chiar sub aspectele cele mai concrete, perioada Cincizecimii înglobează Paștele, îl înfășoară și îl poartă până la regimul sărbătorii Duhului. Lucrul acesta e foarte net exprimat în secolul al IV-lea, de către Grigore de Nazianz de pildă. E de ajuns să spunem că spre mijlocul secolului al V-lea, sărbătorile majore — înălțarea, mijlocul Cincizecimii („înjumătățirea praznicului Cincizecimii”), Duminica Tomii – sunt practic stabilite, alături de Cincizecimea însăși, memorial al Pogorârii Duhului. Vor mai exista, e de la sine înțeles, adăugiri, dar nu se știe prea bine, în secolul al VII-lea sau al VIII-lea, apare, în duminica dinaintea Cincizecimii, o sărbătoare care îi amintește pe Părinții primului sinod ecumenic de la Niceea (oamenii vremii voiau poate să câștige astfel ceva curaj în lupte ce erau în fond tot de domeniul hristologiei). Ideea de prăznuire anuală a morții și învierii Mântuitorului Hristos nu a fost deloc una ușoară. Paștile reprezenta sărbătoarea prin excelență, lumina ei se întinzându-se pe parcursul mai multor zile fiind amplificată de trăirea momentului de la botezul din sâmbăta mare.
Mai dificilă avea să fie problema datării Paștilor. În Asia Mică, bazându-se pe o tradiție care urca până la apostolii Filip și Ioan, prăznuiau Paștile odată cu evreii pe 14 nisan, în orice zi ar fi căzut (gruparea quarto decimanilor). În același secol diferite comunități, ca cea din Roma, Palestina, Egipt, Grecia, se prăznuia Paștile în duminica următoare și nu în 14 Nisan (aceasta conform unei tradiții cu posibila proveniența de la Sf. Ap. Petru și Pavel).
Problematica fixării datei Sărbătorii Paștilor este una conform căreia, în următoarele secole, se vor regulariza succesiv și celelalte sărbători racordate la ea (Înălțarea, Cincizecimea, etc.). De aceea această problemă trebuie tratată cu mare seriozitate. Ea a fost înclinată în favoarea susținătorilor variantei duminicale.
Paștile sunt destinația călătoriei duhovnicești a Postului Mare, sărbătoarea fiind înțeleasa nu doar ca o comemorare a unui eveniment istoric și biblic, ci ca o biruință asupra morții și începutul unei noi vieți ce izvorăște din “mormântul gol al lui Hristos” și data nouă în ziua Botezului, când ne îmbrăcam în Hristos trecând prin moartea și Învierea Sa. Viața cea nouă în Hristos are posibilitatea de a ne schimba perspectiva înțelegerii asupra morții a cărei fire a fost schimbată prin moartea lui Hristos pe cruce, Cel ce a făcut din ea o o poartă spre Împărăția lui Dumnezeu, adică o trecere de la simpla viață la adevărata Viață. „Tot complexul actelor liturgice din Păresimi au darul de a ne revela adevărata calitate a vieții spirituale în Hristos, deschizându-ne perspectivei pascale, care este adevăratul centru al vieții liturgice a Bisericii”.
Conform acestora anul liturgic este orientat înspre Paște, iar Postul Mare este mijlocul prin care ajungem să trăim Paștile nu din punct de vedere culinar, ci mai ales, ca o modalitate de a ne elibera de omul cel vechi și pătimitor și de a intra în atmosfera sfântă oferită de omul cel nou. Deși instituția catehumenatului nu mai există, postul ținut ca pregătire a întâlnirii cu darurile Sfântului Duh este încă valabil deoarece noi, chiar botezați fiind, pierdem semnificația lor (a darurilor) și astfel sărbătoarea Paștelui este un timp al întoarcerii și reactualizării acestor daruri, iar postul este folosit ca modalitate ascetică de pregătirea pentru această întoarcere.
Postul este în același timp o stare care cuprinde întreaga noastră ființă, dar și o deschidere a inimii către realitățile Duhului Sfânt: „prin foamea și setea fizice, ea să simtă foamea și setea după comuniunea tainică cu Dumnezeu”. Iar această stare și atmosferă ce ne transfigurează se poate observa din tonalitatea liturgică a slujbelor, din frumusețea tânguirii imnologiei Triodului.
Rugăciunea particulară a Postului Mare este „Rugăciunea Sfântului Efrem Șirul”. Aceasta ocupă un loc foarte important în cadrul slujbelor din perioada Triodului, ea conținând atât elementele pozitive cât și cele negative ale vieții urcușului spiritual, fiind o cale de curățire a celui ce se nevoiește în timpul postului, de toate neajunsurile provocate păcatele ce ne întunecă întâlnirea fiintiala cu Dumnezeu. Metaniile ce vin odată cu rostirea rugăciunii devin „acte psihosomatice ce semnifică moartea față de păcat și învierea împreună cu Hristos”.
Liturgicul din Triod accentuează latura penitențială a vieții duhovnicești care atrage atenția asupra înțelegerii superficiale a conținutului postului, indicându-ne astfel elementele ce ne pot direcționa către la adevărata înțelegere a postului, ca întoarcere la viața „normală”, a viețuirii cu Dumnezeu prin: curățenie, cumpătare, dragoste jertfelnică, dreptate, smerenie. Tema principală care o întâlnim în cantările Păresimilor este relația dintre răstignirea și Învierea Mântuitorului, „o adevărată pedagogie duhovnicească ce traduce liturgic planul divin de mântuire a omului și care indică faptul că orice suferință umană în umbra Crucii are ca finalitate bucuria întâlnirii cu Hristos”. Toate cantările imnelor din cele 40 de zile din Postul Mare sunt o fărâmă de har ce anticipează Învierea printr-o atmosferă sobră, de bucurie reținută.
„Canonul Sfântului Andrei Criteanul explorează adâncurile întunecate ale sufletului”, descoperindu-ne o cunoaștere reală a lui, o conștientizare a prezenței păcatului până în cele mai intime părți ale sufletului, precum și dorința de reabilitare prin post și pocăință. Sufletul omului este arătat că și parte integrantă a luptei dintre duhurile rele și Dumnezeu precum și martor al evenimentelor istoriei sfinte. Scopul Canonului este de a ne conduce spre o împăcare cu Dumnezeu, prin deschiderea noastră, prin post, spre iubirea Sa. În această atmosferă de jertfă și pocăința, în care suntem introduși prin repetarea stihului „miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă”, păcatul apare ca o deviere a iubirii noastre și o depărtare de Dumnezeu, într-o atitudine idolatră.
După căderea omului s-a impus necesitatea creării unei realități a sacrului și a unui spațiu, care să fie “scos din uzul comun”, dedicat reîntâlnirii omului cu Dumnezeu, spațiu care să aibă prezența reală a lui Dumnezeu. În aceste spații prezența Lui trebuie simțită mai puternic întreaga creație fiind un locaș al prezenței lui Dumnezeu, în biserică fiind reprezentat însă spațiul eshatologic, spațiul lumii ce va să vină a cărui prezență o simțim încă de acum în această lume.
În acest spațiu omul simte „perihoreza creatului cu Necreatul, a văzutului cu nevăzutul” și aceste elemente arhitecturale, împreună cu pictura bisericească au o semnificație și o importanță care ajută mintea omului să ajungă până la simțirea reală a Dumnezeu, pentru ca aceasta ajungere la Dumnezeu să fie cu putință, Mântuitorul și Sfinții Apostoli au dat legiuirile despre post, post care ne conduce către desăvârșire alături de celelalte daruri ale Bisericii.
1.3 Folosul duhovnicesc al postului
Cum este propovăduită credința creștină de către Biserica, ca eliberare de lumea materială și de moarte, mântuirea constituie scopul viețuirii creștine, fără însă a fi oferită în mod gratuit omului de către Dumnezeu și nici nu se obține doar prin voința noastră, ci ea este, un proces complex care presupune lucrarea harului Sfântului Duh, înțeles că o chemare adresată pentru noi din partea lui Hristos la lucrare împreună cu El și pe de altă parte răspunsul nostru conștient și liber pe care îl dăm acestei chemări, care se concretizează prin credință, fapte bune, jertfă de sine, post, stăruirea în virtute, dar și sporirea continuă a acestora.
Unul din mijloacele ce ne sunt la îndemână în urcușul duhovnicesc pe treptele desăvârșirii și a unirii fiintiale cu Dumnezeu este postul sub toate aspectele lui atât duhovnicești cât și lumești. Când vorbim despre post înțelegem actul de reținere voită de la anumite alimente și băuturi pe o perioadă de timp, iar pe de altă parte reținere de la toate cele lumești și de la toate patimile și dorințele care duc la întinarea atât a trupului cât și a sufletului nostru. Postul este un act ascetic, o lucrare de pocăință, un exercițiu de voință, în final un mijloc de mântuire. De asemenea postirea este un act de cult, cu ajutorul căruia cinstim pe Dumnezeu, un act de cult pentru care aducem jertfă, iar aceasta făcând-o prin libera îndepărtare de la cele ce nu ne sunt îngăduite.
Înțelegem mult mai bine importanța și scopul postului, dacă insistăm puțin asupra cuvântului “post”, precum și asupra sensurilor pe care acest cuvânt le exprimă. Limba română pentru post are sinonimele de asceză sau nevoință. Cuvântul asceză vine de la grecescul askesis, care înseamnă exercițiu, exercițiu prin care cineva își exersează puterile pentru a atinge un scop sau un ideal. Askesis face oricine în aproape orice activitate, în genere oricine se antrenează într-un anume fel Asceză este foarte puțin folosit în limba română tocmai pentru faptul că nu reușește să redea foarte bine bogăția de sensuri pe care le are acest act atât de complex cum este postul creștin. Insă termenul cel mai potrivit pentru a reda ceea ce are specific în sine postul este “nevoință” cuvânt care are înțelesul de a săvârși ceva ce nu vrei să faci, însa în acest caz nu exprimă o situație negativă, ci dimpotrivă una pozitivă. De asemenea a te dezbrăca de tine însuți, a te detașa de cele lumești și a-ți depăși continuu propria condiție umană, pentru a te lăsa lui Hristos până la simbioza fiintiala completa, până la identificarea deplină cu Mântuitorul Iisus Hristos: “M-am răstignit împreună cu Hristos însă nu sunt eu cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine” (Gal. 2, 20). În acest sens, trebuie înțeles că toate acele aparent paradoxale apoftegme ale Părinților Bisericești, atunci când vorbeau despre postire: “trupul – mă omoară, îl omor”!, “chinuiesc pe cel ce mă chinuiește”.
Străduința celui ce se îndeletnicește cu postul duhovnicesc este aceea de a-și salva sufletul de la gheena focului, de a nu-l lăsa să cadă în patimă, în lumesc: “când sufletul ajunge să trăiască viața trupului atunci el nu se mai află în adevărul lui”, așa cum afirma Sfântul Isaac Șirul, iar acest fel de post este idealul ascezei creștine și anume: “de a păstra neatinsă neprihana sufletului”.
Sfântului Simeon al Tesalonicului spune: “postul este lucrul lui Dumnezeu, pentru că Lui nu-i trebuiește hrana”. Iar Vasile cel Mare ne spune că postul este una din poruncile cele mai vechi: “Cucerește-te și sfințește-te de bătrânețea și vechimea postului, pentru că de-o vechime cu lumea este această poruncă a postului”. În rai s-a dat porunca postului, atunci când a zis Dumnezeu către Adam după creare: “Din toți pomii raiului poți să mănânci dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Fc. 2, 16-17). Iar prin neascultare de această poruncă, singura porunca pe care o avea omul în rai, omul și întreaga creație a pierdut starea de nemurire și darul legăturii permanente cu Dumnezeu. Omul a fost izgonit din paradis, iar pedeapsa neascultării a fost pedepsită prin suferință trupească și moarte. Păcatul primordial nu a fost numai al strămoșilor noștri Adam și Eva ci, așa cum ne zice Sfântul Apostol Pavel: “Drept aceea, așa cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea și astfel moartea a trecut la toți oamenii…” (Rm. 5, 12), niciunul dintre oameni nu a fost și nu va fi iertat de urmările lui. Iar pentru ca acesta să poată fi vindecat, Dumnezeu a trebuit să trimită printre noi, pe Fiul Său Iisus Hristos, care din iubirea sa nemărginita pentru oameni s-a adus jertfă pentru noi toți, pentru ca păcatul să nu mai aibă putere deplină asupra noastră.
Întorcându-ne la Legea Iudaica suntem întâmpinați de nenumărate exemple, prin care este pus în evidență semnificația, scopul și foloasele postului (iudaic) pentru cei care l-au ținut în anumite momente de cumpănă și de păcat. Înțelegem cum postul, alături de jertfire personală și rugăciune, poate avea darul să restabilească împăcare cu Dumnezeu.
În Legea cea Nouă, postul a fost practicat chiar de Mântuitorul. Înainte de a începe activitatea de propovăduire a Evangheliei, Mântuitorul a postit patru zeci de zile și patru zeci de nopți în pustiul Iudeii (Mt. 4, 2; Lc. 4) și tot Mântuitorul ne învață cum să postim: “Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, că își smolesc fețele ca să se arate ei oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt. 6, 16-18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât prin post și prin rugăciune: “Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Mt. 17, 21; Mc. 9, 29).
Urmând pilda Mântuitorului și Sfinții Apostoli și ucenicii lor posteau (Fapte, 12, 2-3; ÎI. Cor. 6, 5); ei au rânduit postul în Biserică pentru creștini. După cum am arătat și mai înainte în canonul 69 Apostolic se îndeamnă la post, la fel și în canonul 29 Trulan: “Canonul celor din Cartagina rânduiește că sfintele altarului să nu se săvârșească decât de oamenii care postesc, înafară (cu excepția) de o zi din an în care se săvârșește cina domnească, folosind de bună seamă atunci acei dumnezeiești părinți, un astfel de pogorământ, pentru oarecare pricini (condiții cuvenite) folositoare Bisericii în unele locuri și împrejurări. Dar pe noi nimic nu ne îndeamnă să părăsim asprimea și urmând predaniilor apostolice și părintești orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime și a necinsti întreaga Patruzecime”.
Arătând semnificația și foloasele postului, Sfinții Părinți ai Bisericii laudă și recomandă postul pentru toți credincioșii. În omilia a zecea, din cartea Facerii, capitolul întâi, Sfântul Ioan Hrisostom ne mărturisește: “Postul potolește zburdălnicia trupului, înfrânează toate poftele cele nesățioase, curăță și înaripează sufletul, îl înalță și totodată îl ușurează”. Iar în alt loc ne zice: “Dacă postim noi atunci flămânzește și diavolul ce se satură pururea de păcatele noastre”.
Mântuitorul ne învață cum ar trebui să fie starea noastră sufletească atunci când ținem post: “Când postiți nu fiți posomorâți ca fățarnicii că ei își întunecă fețele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevăr grăiesc vouă, își iau plata lor cuvenită” (Mt. 6, 16). În cartea Faptele Apostolilor ni se spune că Pavel avându-l pe Barnaba însoțitor, “hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, s-au rugat cu postiri, încredințându-i pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte, 14, 23); și iarăși în altă parte ni se vorbește că ucenicii și apostolii slujeau Domnului postind (Fapte, 13, 2).
Biserica în cadrul cultului, mai cu seamă în rânduiala din cartea Triodului se spune: “Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoințelor celor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, să ne curățim trupul. Să postim, precum de bucate, așa și de toată patimă, desfătându-ne cu virtuțile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toți a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu, și Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne”.
Cântarea aceasta, pe care o auzim la vecernia din seara sâmbetei înaintea Duminicii lăsatului sec de brânză, ne exprimă atitudinea pe care fiecare creștin ar trebui să o aibă în perioada din Postul Mare: “să-l întâmpine cu bucurie și să-l țină în întregime dar nu numai ca un post de bucate ci ca o nevoință duhovnicească de curățire de păcate și dobândire a virtuților, astfel încât să se facă părtaș patimilor lui Hristos și să prăznuiască Paștile că Învierea Lui în inima sa și biruința Lui asupra păcatului și morții din el”.
Pentru a înțelege cu adevărat postul, trebuie să înțelegem învățătura Bisericii Ortodoxe cu privire la postire. Abstinența de la mâncare, de exemplu, a existat și în alte religii, sau pur și simplu în cure de slăbire, dar postul, înseamnă mult mai mult: acesta ne cere o distanțare de ceea ce reprezintă “lumescul” adică a poftelor noastre, ceea ce reprezintă în fața ispitelor de tot soiul, o redescoperire continua a “hranei duhovnicești”.
Trebuie multă atenție și înțelepciune celor care țin post, pentru că sunt o serie întreagă de riscuri care vin cu acesta și este necesară multă luciditate. Echilibrul pe care îl dorim prin post trebuie însoțit de claritate asupra propriei noastre condiții și realități, precum și o apreciere și cunoaștere a propriei persoane. De aceea, Părinții Bisericești, ca unii care au experimentat pentru vreme îndelungată această luptă, ne îndeamnă mereu la păstrarea unui echilibru, a unei măsuri în toate, căci “măsura le face frumoase pe toate”.
Părinții fiind buni cunoscători ai firii omenești și ai slăbiciunilor firii, ei recomandau constant, atât în post cât și în afara lui, păstrarea măsurii, totul făcându-se cu socoteală și cu respect: “primirea hranei cu măsură și cu socoteală dă trupului sănătatea fără să îi ia sfințenia”, excesele, trecerile peste măsură, nu aduc, în niciun caz, ceva bun pentru credincios, iar “ajunările excesive fac același rău pe care îl face lăcomia pântecelui”, de asemenea când se iese de sub controlul rațiunii creștine, când aceste limite ale firescului creștin sunt încălcate, de multe ori se ajunge la o adevărată tragedie, cu impact asupra întregii ființe umane, dereglându-i chiar unitatea intrinsecă “trupul neputincios de îl vei sili peste măsură aduce sufletului tulburare peste tulburare”.
Sfântul Evagrie Ponticul zice: “sunt la fel de vătămătoare atât privegherea peste măsură a postului cât și săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură cât și săturarea de somn și la fel toate trecerile peste măsură. Gravitatea faptului consta în realitatea acestor exagerări prin care poți pierde chiar harul, îți poți pierde mântuirea, te poți îndepărta de scopul urmărit, și aceasta tocmai pentru faptul că ai căzut în patima excesului nu întoarce spre patimă înlăturarea patimilor ca să nu mânii și mai mult pe Cel care ți-a dat harul”.
Omul, prin neascultarea sa, s-a îndepărtat de la această viață curata și sfântă, a refuzat-o, a mutilat-o. Păcatul originar este prezentat ca act al mâncării căci pentru om mâncarea reprezintă sursa vieții. Dacă “viața” are astăzi pentru om un sens biologic și este dependentă de mâncare, de lumea materială, Sfânta Scriptură ne spune, eliminând toate certitudinile omului, că ea este moarte. Astfel respingând viața oferită de Dumnezeu printr-o simplă porunca, Adam “a preferat o viață care să nu depindă numai de Dumnezeu ci numai de pâine. Cea dăruită era veșnică, cea aleasă fiind muritoare și astfel moartea a devenit singura condiție absolută”. Ca și consecința moartea este acum cea care lucrează în această viață. Dumnezeu nu a făcut moartea, ci lipsă lui Dumnezeu este moartea pentru ca El este viața prin excelență.
Lumea materială și hrana au fost create ca mijloc al comuniunii și conversației cu Dumnezeu și dacă sunt acceptate în prisma realizării comuniunii cu Dumnezeu vor da viață. Astfel astăzi a mânca înseamnă a fi viu din punct de vedere trupește, dar a-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, a te intra în comuniune cu El în rai era unul și același lucru. Păcatul lui Adam nu este că a mâncat ci că a mâncat de dragul său și nu de dragul desăvârșirii. Adam a mâncat separat de Dumnezeu, din dorința de a deveni chiar el Dumnezeu, crezând că hrana are viață și că prin hrană poate deveni Dumnezeu el însuși. “Mai pe scurt: el a crezut în hrană trupească, în timp ce singurul obiect al încrederii sale, al credinței, al dependenței omului este Dumnezeu. Lumea și hrana au devenit dumnezeii lui Adam, izvoarele și principiile guvernării vieții sale devenind sclavul lor. Iar omul actualmente este încă Adam, fiind sclavul hranei. El poate crede în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu mai este viața lui, conținutul atotcuprinzător al existenței umane. Știința sa, conștiința sa, toate sunt construite numai cu pâine.”
Hristos, este hrana vieții iar “Adam nu a crezut și a mâncat. Hristos a respins această ispită și a spus: Omul nu va trăi numai cu pâine ci și cu Dumnezeu. Postirea este o denunțare a acestei minciuni pe care diavolul a sădit-o în Adam. Omul, dacă este înfometat și descoperă că nu poate ajunge la dependența acesteia și că acea foame o poate transforma într-un izvor de credință, putere și biruință, atunci nu rămâne nimic din acea mare minciună.”.
Postul, spune Schmemann, înseamnă a fi înfometat după Dumnezeu și a înțelege că aceasta foame este foamea după viata și nu după plăceri și patimi. “Trăind în această lume, fiind parte a ei, depindem de hrana lumească. Dar cum moartea noastră a devenit prin jertfă, implicit moartea lui Hristos, o punte către viață și către înviere, hrana pe care o mâncăm poate deveni viața lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu. O bună parte din această hrană a devenit deja hrană a nemuririi, Trupul și Sângele lui Hristos Însuși. Chiar și pâinea ce o primim de la Dumnezeu poate fi viața care ne întărește în această lume întărind astfel comuniunea harică cu Dumnezeu. Postirea poate realiza această transformare arătându-ne dovada că dependența noastră de hrană nu este absolută, că unite cu rugăciunea, și cu jertfa euharistică ne pot aduce mai aproape de Dumnezeu”.
Atitudinea pe care Biserica Ortodoxă ne îndeamnă să o avem cu privire la Post fata de perceperea contemporană a acestuia conform căreia acesta este o perioadă doar de restricții cu privire la alimentație și băutură, restricții pe care majoritatea le ignoră mai mult sau mai puțin. Prin slujbele rânduite, Biserica atrage atenția credincioșilor asupra aspectului pozitiv al postului și al beneficiilor pe care acesta îl poate avea. Postul reprezintă întoarcerea la viața dinainte de păcat, la acea postire pe care protopărinții au întrerupt-o mâncând din pomul interzis prin porunca de Dumnezeu astfel introducând în lume moartea. Postul, ne spun Sfinții Părinți, este o călătorie a virtuților spre desăvârșire, călătorie la care sunt chemați toți cei care tânjesc să dobândească Împărăția Cerurilor: „Adam a fost izgonit din rai, ca un neascultător. Iar Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut, prin post curățindu-și ochii sufletului. Iar cei ce dorim să devenim locuitori ai raiului trebuie să ne lepădăm de hrana cea trupească și dorind pe Dumnezeu, să postim ca Moise, ca proorocii și că Sfinții Apostoli. Cu rugăciuni și cereri, stăruind să potolim patimile cele trupești și cele sufletești”.
Postul este perioada trăirii duhovnicești intense în care fiecare trebuie să își asume personal postul ca un act de mărturisire personală în lupta cu păcatul, cât și ca act eclezial, comunitar, alături de ceilalți membri ai Bisericii. Biserica întreaga se unește în nevoința duhovnicească a împreună-postirii, ajutându-ne unii pe alții la ridicarea spre Dumnezeu încât Hristos să se sălășluiască, în inimile noastre (Efes. 3, 17).
Postul se arata că o expresie a iubirii față de Dumnezeu: „Atât postește omul cât iubește”, iar „lipsa de postire e lipsă de iubire” mărturisea un părinte contemporan.
Postul începe cu postul de alimente. Este prima treaptă fără care nu putem merge mai sus. Necesitatea postului de alimente și băuturi vine de la faptul că este cel mai bun mijloc de luptă fata de lăcomia pântecelui, pe care Sfinții Părinți o considera maica tuturor patimilor. Lăcomia pantecului este una dintre cele mai grosolane patimi, de biruirea ei depinde, lupta cu celelalte: “Nu poate ieși învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai întâi vrăjmașul care se ascunde sub lăcomia la mâncare”, spune Sfântul Grigore cel Mare. Obiectivul principal al postului este înfrânarea si pocăința.
În biserică, auzim cuvintele din cartea Triodului: „Postind trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății, să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre ca să luăm de la Dumnezeu mare milă”. Acestea ne învață cum să postim, înmulțind rugăciunea și faptele cele bune față de aproapele nostru.
CAPITOLUL II
TEMEIURI SCRIPTURISTICE ȘI PATRISTICE CU REFERIRE LA POST
2.1 Începuturile postului
Postul e vechi și începe o dată cu crearea primilor oameni. E prima poruncă de stăpânire de sine, pe care părinții noștri Adam și Eva nu au păstrat-o, porunca pe care noi spre deosebire de ei trebuie să o ținem cu foarte mare sfințenie. Postul împreună cu rugăciunea sunt două mijloace prin care ne curățăm de patimi. Toți oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu în trecut, prima dată și-au smerit sufletul cu rugăciune și post. Și Iisus a postit patruzeci de zile, punând postul ca începătură a vestirii împărăției lui Dumnezeu, deși Lui nu-I trebuia totuși a postit pentru a da exemplu pentru cei care doresc să-l urmeze. Ființa noastră se îmbracă în Hristos, în acest adânc al minții și al trăirii duhovnicești, după expresia Părinților, se sălășluiește Hristos, izgonind pe satana, care se retrage în simțiri.
Postul în concepția Sfântului Vasile cel Mare are o importantă reală fiind cea mai veche poruncă dată de către Dumnezeu omului. În tâlcuirea sa la cartea Facerii acesta ne mărturisește: „Cucerește-te și sfiește-te, omule, de bătrânețea și vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit (Fac. 2, 16–17)”.
Astfel prin cuvântul “post” înțelegem o înfrânare de la anumite feluri de mâncare, iar în caz de boală, numai de la unele dintre acestea, postul este înfrânare și de la toate băuturile, dar și de la toate cele lumești, pentru a-și putea face rugăciunea mai ușoară și cu sentimentul viu al împăcării cu Dumnezeu, ca să omoare poftele trupești și astfel să câștige harul cel viu al lui Dumnezeu. Postul nu este doar o faptă de virtute, ci prin lucrarea de înfrânare a poftelor trupești și prin întărirea voinței, postul este o formă de pocăință prin excelență, un mijloc de mântuire al celui care-l ține.
Postul după cum spuneam și mai înainte este și un act de cult în Biserică, adică o faptă de continuă cinstire a lui Dumnezeu, este o jertfă benevolă, o renunțare benevolă la ceva care nu ne este îngăduit, o jertfă izvorâtă din iubirea față de Dumnezeu. Acesta este un mijloc de desăvârșire duhovnicească, de omorâre a voinței trupului, un act văzut al râvnei și al dorinței noastre spre asemănarea cu Dumnezeu dar și cu îngerii Săi, aceștia neavand nevoie de hrană de orice fel. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană”.
Scopul postului este folosul atât trupului cât și al sufletului, acesta întărește trupul și curățește sufletul de patimi, postul de asemenea păstrează sănătatea trupului și înaltă sufletul către Dumnezeu. De aceea și în Legea Veche postul este recomandat și impus de foarte multe ori (Ieșire. 34, 28; Deuteronom. 9, 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). În cartea lui Isus Sirah ni se mărturisește: “Nu fi nesățios întru toată deșertăciunea și nu te aplecă la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere, iar nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț mulți au pierit; iar cel înfrânat își va spori viața…” (37, 32–34).
Și Mântuitorul a postit patru zeci de zile și patru zeci nopți înainte de a începe propovăduirea învățăturilor lui Dumnezeu (Matei 4, 2; Luca 4, 2), tot Mântuitorul ne învață și cum să ținem post (Matei 6, 16–18). Ne spune că diavolul poate fi izgonit decât prin post și prin rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Au ținut post Sfinții Apostoli și ucenicii acestora (Faptele Apostolilor 13, 2–3; II Corinteni 6, 5), acestia rânduind postul pentru creștini. Moise a postit de asemenea patruzeci de zile și patruzeci de nopți pentru a primi Tablele Legii (Ieșire. 34, 28; Deuteronom. 9, 9–18), Sfântul Prooroc Ilie a postit patruzeci de zile și 40 de nopți (III Regi 19, 8), proorocul Daniel, de asemenea a ținut post (Daniel 9, 3; 10, 3).
În Sfânta Scriptură aflăm cum trebuie ținut postul pentru a fi bineprimit de către Dumnezeu și pentru a avea rol de înălțare duhovnicească (Isaia 58, 6–8; Matei 6, 16–18), de asemenea aflăm că postul este de folos și în vremea judecăților lui Dumnezeu pentru poporul Său (Ioil 1, 14; 2, 11–12; Iona 3, 4–7), sau în vreme de nenorociri și primejdii, molime etc. (II Regi 1, 12; Estera 4, 3). Postul este bun în vederea evitării de primejdii care vas a vie (I Ezdra 8, 21–23; Estera 4, 3–16; Ioil 2, 12; Iona 3, 4–5). Postirea este bună și în vremea suferințelor Bisericii de către prigonitori (Matei 9, 15; Luca 5, 33–35). Postul creștin trebuie însoțit de rugăciune sinceră (II Regi 12, 16; I Ezdra 8, 23; Neemia 1, 4; Ioil 2, 15–17; Daniel 9, 3; Luca 2, 37; I Corinteni7, 5), de o mărturisire sinceră a păcatelor săvârșite (I Regi 7, 6; Neemia 9, 1–2; Daniel 9, 3–6).
Sfinții Părinți laudă și recomandă postul în foarte multe din scrierile lor. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește: „Postul potolește zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesățioase, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și-l ușurează”.
2.2 Postul în Vechiul Testament
Postul e vechi de când lumea și începe o dată cu omul. Teologia postului se afla în prima poruncă data de Dumnezeu oamenilor: “Din toți pomii din rai poți să mănânci, Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri…” (Facere. 2, 16-17). Postul împreună cu rugăciunea sunt două mijloace prin care curățim firea de patimi. Toți oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu și-au smerit sufletul cu rugăciune și post.
Iisus a postit patruzeci de zile, punând postul ca începătură a vestirii împărăției lui Dumnezeu, deși Lui nu-I trebuia pentru ca Fiul lui Dumnezeu este fără de patimă și fără de păcat. Dar la Luca spune despre copilul Iisus care “creștea și se întărea cu duhul” (Luca 2, 40). După cum vom vedea mai târziu, firea dumnezeiască a lui Iisus nu avea nevoie de post, nu avea nevoie de nimic din cele lumești, dar Iisus fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, firea Sa umană avea nevoie de hrană și chiar de post pentru că crește și a ajunge la desăvârșirea pe care părinții noștri Adam și Eva au disprețuit-o prin mâncarea din pomul interzis. Adâncul ființei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minții sau în altarul inimii, după expresia Părinților, se sălășluiește Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simțiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie și să prindă voința din nou în mrejele sale. Bolile sufletului sunt tratate prin Tainele Bisericii, iar bolile trupului sunt tratate prin post. “De aceea el trebuie uscat, încet și cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde”. Mai bine de jumătate din numărul patimilor pe care Sfinții Părinți le enumeră sunt ale minții. Este de mirare, spune Sfântul Ioan Scărarul, cum mintea fiind netrupească, se spurcă și se întunecă de la trup. Ochii văd lucrurile, iar mintea vede gândurile. Postirea curățește ochiul, iar rugăciunea curățește gândurile. Aici nu vorbim de rugăciuni pentru diferite trebuințe, nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minții (Doamne Iisuse Hristoase). La intrarea în monahism, rugăciunea vameșului ce se pocăiește e rostita deodată cu metăniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea inimii este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul și mă curățește”. Cu numele Mântuitorului rostit întâi cu gura, apoi cu mintea, se pătrunde din afară spre înlăuntrul nostru către unirea cu Dumnezeu, Care la rugăciunea noastră se lupta cu potrivnicul din gânduri și ne curățește de asupririle patimilor. Rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit noua de Însuși Mântuitorul, că „fără Mine nu puteți face nimic” pentru izbăvirea de patimi sau în privința mântuirii sufletului.
Mai toate religiile acordă o foarte mare importanță postului, având diferite practici sub diferite forme și din diferite motive. Egiptenii și babilonienii îl practicau socotindu-l un mijloc pentru expierea sau ispășirea păcatelor săvârșite. Greco-romanii practicau postul dându-i un caracter igienic cât și religios-moral. Spre exemplu, în cultul zeiței Demeter, postul era socotit că o modalitate de câștigare a unor puteri spirituale, acesta se practică în ritualul de pregătire sau de inițiere în misterele cultului (ca în cultul lui Mitra). Anumitor caste li se prescriau diferite zile de post înainte de jocurile din coloseu, de întrecerile și de luptele din circuri. Hipocrate, celebrul medic al antichității grecești, ajuns la adânci bătrâneți, a atribuit longevitatea sa postului, acesta zicând că el nu s-a ridicat niciodată sătul de la masă. De asemenea Pitagora învăța pe adepții săi asceză, unde postul și abstinența aveau un rol capital.
Pentru budiștii de azi postul este o regulă de viață fără de care nu se poate atinge desăvârșirea. Mahomedanii au și ei Ramadanul (Ramazan), în timpul căruia nu mănâncă sau bea absolut nimic, de la răsăritul soarelui până la apus.
În Vechiul Testament, postul a fost practicat de evrei și era prescris prin poruncile date de Dumnezeu prin Moise și mai apoi prin profeți, acestea fiind reglementate și prin dispoziții precise din litera Legii, cu privire mai ales la perioadele de postire dar și la cum acesta trebuie ținut. Dumnezeu Însuși orânduiește, postul din ziua Curățirii sau Ispășirii, care era în ziua a zecea din luna a șaptea: Levitic 16, 29, 23, 32.
După captivitatea din Babilon a evreilor s-au adăugat noi posturi pe lângă cele vechi din luna a 7-a, și anume posturile din lunile a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 10-a (Zah 7, 5; 8, 9; Estera 9, 31). Cele mai multe din acestea țineau doar o singură zi.
În vremea Mântuitorului Iisus, evreii țineau post în fiecare lună câte o zi sau mai multe în funcție de seminția din care făceau parte. Fariseii, care erau cei mai zeloși, posteau regulat câte 2 zile pe săptămâna – luni și joi: „Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” (Lc 18, 12). Se mai obișnuia instituirea de posturi generale speciale în împrejurările triste din viața publică a evreilor (de exemplu moartea regelui) sau pentru înlăturarea unor nenorociri majore, socotite drept pedepse dumnezeiești.
Moise a postit patruzeci de zile când a fost pe muntele Sinai înainte de a primi tablele Legii: „Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți; și nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Și a scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci.” (Ies 34, 28); Daniel în Babilon a postit trei săptămâni: „În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni de zile în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea și cu miresme nu m-am uns, până ce nu s-au împlinit trei săptămâni de zile.” (Daniel. 10, 2-3); regele David postea adesea cu pocăința (Psalmi. 34, 13 și 58, 24).
Evreii mai însoțeau postul alimentar cu rugăciuni de căința sau cu pocăita pentru păcatele săvârșite, de cele mai multe ori aceasta era manifestată prin anumite semne exterioare: presărarea de cenușa pe cap, plânsul, smolirea fetei, îmbrăcarea în sac sau sfâșierea veșmintelor (Mt.6, 16-17).
Profeții Vechiului Testament caută să spiritualizeze postul, prin renunțarea la mâncare și băutura care trebuie însoțită prin acte de virtute și de dreptate (smerenie, pocăința sinceră, înlăturarea asupririlor și a nedreptăților).
Ca abținere totală sau parțială de la mâncare și băutură, pe o anumită perioadă postul este o practică foarte veche în istoria evreilor. Postul este prima poruncă divină pe care o găsim chiar de la începutul lumii când Dumnezeu se adresează lui Adam (Fc. 2, 16-17). Sfântul Vasile cel Mare afirma că “postul este de aceeași vârstă cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat în Paradis”. Legea veche, pe care Moise a primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează dispozițiile privitoare la post în Testamentul cel Vechi. Este cunoscut postul din ziua curățirii din ziua a zecea a celei de-a șaptea luni, când sufletele trebuiesc smerite cu postul și cu rugăciunea:
„Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: în luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiți și nici o muncă să nu faceți, nici băștinașul, nici străinul care s-a așezat la voi, Căci în ziua aceasta vi se face curățire, ca să fiți curați de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, și curați veți fi.” (Levitic 16, 29-30; 23, 33).
Vechiul Testament mai amintește și de posturi generale speciale, practicate și în diverse împrejurări triste din viața evreilor sau pentru a înlătura pedepsele divine (Judecători 20, 26; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12;). De asemenea, în Vechiul Testament se practică și postul particular (individual), așa cum este cel al lui Moise de patruzeci de zile (Ieșire 24, 28), al lui Daniel în Babilon, de trei săptămâni (Daniel 10, 2-3), cel al regelui David (Psalmi 34, 13 și 18, 24), al proorocului Ilie (III Regi 19, 8) și al proorocitei Ana (Lc 2, 36-37). Atât posturile generale cât și cele particulare erau însoțite de acte de pocăință, postul urmărind smerenia în fața lui Dumnezeu și diminuarea poftelor trupești.
Profeții caută spiritualizarea postului susținând că renunțarea de bunăvoie la mâncare și băutură trebuie pusă în legătură directă cu actele de virtute și de dreptate socială, prin smerenie, pocăință sinceră, milostenie, și prin înlăturarea asupririlor și a nedreptăților: „Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeți de treburile voastre și asupriți pe toți lucrătorii voștri.” (Îs. 58, 3) și în altă parte: „De vor posti, nu voi auzi strigarea lor; de vor aduce arderi de tot și prinoase, nu voi primi, ci cu sabie, cu foamete și cu molimă îi voi pierde.” (Ier. 14, 12), iar Tobit spune: „Mai mult prețuiește rugăciunea cu post și cu milostenie și cu dreptate, decât bogăție cu nedreptate; mai bine să faci milostenie, decât să aduni aur, Căci milostenia izbăvește de la moarte și curăță orice păcat. Cei ce fac milostenie și dreptate vor trăi mult.” Tobit 12, 8-9).
2.3 Postul în Noul Testament
Mântuitorul Iisus Hristos a postit și El înainte de începutul activității Sale publice. După postul Său de patruzeci de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelație în procesul desăvârșirii morale (Matei 4, 1-21). El a învățat și pe ucenicii Săi cum să postească, accentuând aici starea sufletească corespunzătoare acestui act, cerința principală fiind să nu fie făcut de formă: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” (Matei 6, 16-18). De asemenea El a demonstrat că postul trebuie însoțit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.” (Matei 17, 21; Marcu 9, 20). De altfel, de multe ori în Noul Testament postul este reprezentat ca mijloc de îndreptare, de elevație spirituală și de pocăință (Faptele Apostolilor, 2, 9; 13, 2; 14, 23;).
După exemplul Mântuitorului, postul a fost practicat și de Sfinții Apostoli mai ales înainte de a începe activitatea de propovăduire a cuvântului Evangheliei. Și au postit și au învățat și pe ucenici și pe urmașii lor să practice postul împreună cu rugăciunea: „Și hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră.” (Faptele Apostolilor 13, 13; 14, 23; I Corinteni7, 5; II Corinteni 6,5).
Din punct de vedere etimologic, postul este o perioadă de pregătire spirituală care precede o sărbătoare de o importantă aparte. Acest termen face referință la înfrânarea totală sau parțială de la mâncare și băutură pentru o anumită perioadă de timp, acesta fiind practicat de mai multe religii ale lumii. „Chiar de la început, făcând Dumnezeu pe om l-a dat și 1-a predat în mâinile postului și ca unei mame iubitoare și ca unui dascăl iscusit i-a încredințat mântuirea lui”.
Postul este abținerea de la toate sau anumite mâncăruri ori în cazul unei boli, numai de unele, totodată și de toate cele lumești, fiind spre folos pentru a ucide poftele trupului și pornirile acestuia și a primi harul spre desăvârșire al lui Dumnezeu.
În legea veche întâlnim adevăratul post desavarsitor la Isaia, care lepădând postul iudeilor ne arată adevăratul post pe care Dumnezeu îl dorește de la oameni. De cele mai multe ori oamenii se gândesc cu tristețe la perioadele de post ce se apropie, dar „cel trist nu primește cunună, iar cel care suspină nu biruie”. Postirea este singura metodă de a omorî păcatul din adâncul nostru. Sfântul Vasile ne îndeamnă să mergem cu bucurie la darul postului, unul mereu în floare.
Moise prin post a reușit să ajungă la Dumnezeu pe muntele desăvârșirii, chiar dacă jos, poporul evreu, la poalele muntelui era înnebunit de lăcomia la mâncare și care i-a făcut să se închine la idoli: „poporul, spune Scriptura, s-a așezat să mănânce și să bea și s-a sculat să joace”.
Prin post am primit cele 10 porunci pe tăblițe, iar postul a dat naștere profeților, i-a întărit pe aceștia și i-a facut puternici, postul este un bun “talisman al sufletului”, tovarăș credincios al trupului pe drumul spre desăvârșire, loc de exercițiu spre mântuirea sufletului pentru “atleții credinței”. “Chipul în care au trăit oamenii în paradis înainte de cădere este o imagine a postului cel adevărat, ducând o viață îngerească, plină de curăție, ajungând prin cumpătare la asemănarea cu îngerii cei fără de trup, acestea și pentru că nu încă erau cunoscute toate cele născocite mai târziu de om”.
Prin “post” noi înțelegem o înfrânare de la mâncăruri, dar și de la toate dorințele și poftele rele, pentru ca creștinul să își facă rugăciunea mai ușor și să împace pe Dumnezeu, să-și omoare poftele și să câștige harul lui Dumnezeu.
Postirea este o acțiune din care se prevede virtutea, iar aceasta prin intermediul lucrării de înfrânare a poftelor trupului precum și întărirea voinței, o formă de pocăință, așadar un mijloc de mântuire.
În același timp, postul, este și un act de cult rit al celui ce tânjește după Dumnezeu, adică o faptă de cinstire a Creatorului, este o jertfă, o renunțare benevolă de la ceva care ne este îngăduit. Postul este și o modalitate de desăvârșire, de înfrânare a voi trupului, un semn de accept văzut al dorinței de mântuire și al sârguinței noastre spre asemănarea cu Mântuitorul și cu îngerii Săi, ce nu au nevoie de mâncare. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrana”.
Scopul postirii este folosul atât al trupului cât și al sufletului, pentru că întărește și curățește atât trupul cât și sufletul, păstrează sănătatea amândurora și înaltă sufletul către Dumnezeu. De aceea și Vechea Lege îl recomandă și totodată îl impune în foarte multe locuri (Ieșire 34, 28; Deuteronom. 9, 18; Judecători, 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Și Iisus, fiul lui Sirah, zice: “Nu fi nesățios intru toată deșertăciunea și nu te aplecă la mâncări multe. Ca în mâncările cele multe va fi durere, iar nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț, mulți au pierit; iar cel înfrânat își va spori viața.” (37, 32-34).
Făcând comparație între postul Vechiului Testament, cel propovăduit de prooroci și postul pe care Mântuitorul îl instituie prin poruncile sale, putem observa că este o foarte mare asemănare. La fel cum proorocii îndemnau rugăciunea și Faptele Apostolilor le spune să însoțească postul, așa și Mântuitorul și Sfinții Apostoli mai târziu. Diferența aceasta dintre praxis și theoria a rămas chiar și astăzi în Biserică, mulți dintre creștinii care postesc, postesc doar trupește făcând abstinenta doar de la anumite mâncăruri și băuturi, uitând de Faptele Apostolilor de milostenie și smerenie, astfel după cum și Pr. Arsenie Boca spune că de foarte multe ori omul care postește doar trupește devine mai rău decât cel care nu postește deloc, pentru ca diavolul văzându-l pe acesta mai slab vine la el și îl ispitește și îl face să se considere mai sus decât ceilalți și mai bun decât aceștia, pentru ca nimeni dintre aceștia nu se ridica acolo unde el stă.
Postul este bun în vremea suferințelor Bisericii: “Iar ei au zis către El: Ucenicii lui Ioan postesc adesea și fac rugăciuni, de asemenea și ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă și beau. Iar Iisus a zis către ei: Puteți, oare, să faceți pe fiii nunții să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile.” (Matei 9, 15; Luca 5, 33-35), în vremea de suferința a altora (Ps. 13, 3; 14, 23). Postul trebuie totodată însoțit de rugăciune: “Și ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni.” (II Regi 12, 16; Dan. 9, 3; Luca 2, 37; I Corinteni5, 7), de mărturisirea păcatelor (I Regi 7, 6; Dan. 9, 3-6) și de smerenie (Deuteronom. 9, 18). Postul este benefic pentru întoarcerea la Dumnezeu: “Nu știți voi postul care Îmi place? – Zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor.” (Isaia 58, 6; Ioil 2, 12).
După exemplul Mântuitorului, postul a fost practicat și de Sfinții Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea de propovăduire a Evangheliei. De aceea au postit și au învățat și pe ucenicii și urmașii lor practicarea postului unit cu rugăciunea: “În bătăi, în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi.” (Faptele Apostolilor 13, 13; 14, 23; I Corinteni7, 5; II Corinteniinteni. 6,5).
Postul se săvârșește prin abstinenta de la anumite mâncăruri și băuturi nu din cauză că acestea ar fi necurate, pentru că nimic din creație nu este necurat (II Tim. 4, 4), ci pentru ca abstinenta este un semn al libertății și al biruinței voinței, al dorinței de a nu fi niciodată satul, ci flămând și însetat: “Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.” (Matei. 5, 6). Postul înseamnă înainte de orice consacrarea trupului, aducerea firii ca jertfă, dispoziția de împarți cu semenul prisosul, ca să fie astfel dreptate și egalitate pentru toți.
După Apostolul Pavel, creștinul este liber să postească potrivit propriei sale voințe pentru că “nu mâncarea ne va așeza înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 8, 8; 1 Tim. 1, 8-9).
Sfinții părinți ai Bisericii lui Hristos sunt cei ce laudă și recomandă cu ardoare postul. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Postul potolește zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesățioase, curățește și înaripează sufletul, îl înălța și-l ușurează.”
2.4 Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la post
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din cei mai mari teologi ai epocii creștinismului primar. Opera sa este foarte vastă și cuprinde o multitudine de tratări atât dogmatice cât și morale și spirituale, printre care și postul. În omiliile sale la Postul Mare sfântul Ioan pleacă de la o analogie foarte cunoscută și anume cu profetul Iona către care Dumnezeu zice: „Scoală-te și mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). El trebuia să strige apoi: „încă trei zile și Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar de ce poruncește Dumnezeu să se anunțe mai înainte nenorocirea? Răspunsul Lui este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. De aceea Dumnezeu ne-a amenințat și cu iadul, pentru ca să nu ne arunce acolo. Sfântul Ioan spune următoarele: „Teme-te de cuvintele Mele, și nu vei tremura de faptele Mele”. Așa cum un om leneș și delăsător din fire, care, deși are destul timp de pocăință, totuși nu săvârșește nimic însemnat pentru a preveni acestea, ci din delăsarea minții, întârzie împăcarea cu Dumnezeu, pe când dimpotrivă, cel doritor și râvnitor la pocăință în timp scurt are posibilitatea de a se căi pentru păcatele făcute în mai mulți ani.
Nu s-a lepădat Petru de trei ori de Domnul? Și a treia oară nu a făcut el oare aceasta cu jurământ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebăgate în seamă? A avut el oare trebuință de mulți ani pentru a se pocăi? Nicidecum, ci într-o singură noapte a căzut și iarăși s-a ridicat, într-o noapte s-a îmbolnăvit și tot atunci, iarăși s-a însănătoșit. Și cum s-a făcut aceasta? El a plâns mult și s-a tânguit, și nu în chip obișnuit, ci plin de seriozitate și de râvnă. De aceea Evanghelistul nu spune numai:, a plâns”, ci: „a plâns cu amar” (Mt. 26, 75). “Hristos iarăși a așezat pe Petru în vrednicia sa cea de mai înainte și iarăși i-a dat dregătoria întâietății în Biserica”, și mai mult, El ne spune despre dragostea lui Petru care este mai mare decât a tuturor celorlalți Apostoli, când îl întreabă: „Petre, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (În. 21, 15).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai rău decât păcatul în sine este împietrirea în starea de păcătoșenie și încă și mai rău este, când cineva nu se scoală iarăși. Această stare o deplânge Pavel și o socotește mai vrednică de tânguit atunci când scrie Corintenilor: „Mă tem că nu cumva, venind iarăși, să mă smerească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au păcătuit mai înainte și nu s-au pocăit de necurăția, de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Care timp ar putea fi mai prielnic pentru pocăința decât timpul postului?
Cu postul intrând Daniel în groapa cu lei, umbla printre aceștia ca printre niște oi. Cu postul au intrat în cuptorul cel înfocat din Babilon cei trei tineri, mult timp petrecând în flăcări fără să fie vătămați.
Mulți acuza postul că slăbește trupul și că îl duce la neputința de a munci. Dar Sfânta Scriptură ne învață astfel: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (II Cor. 4, 16).
Înafară de aceasta, dacă cumpănim lucrul mai cu de-amănuntul, aflam ca postul este chiar folositor sănătății, Sfântul Ioan spune: “întreabă pe doctori, și ei cumpătarea și înfrânarea o vor numi mama a sănătății, pe când din îmbuibare și din viața cea desfătata provin mii de boli. Acestea sunt niște lucruri otrăvite, care ies dintr-un izvor otrăvit, și vatămă atât sănătatea trupului, cât și a sufletului”.
Așadar, sfatul prim este să nu ne înfricoșam de post, care ne eliberează de nenumărate răutăți. Mulți se tem de postire ca de un “tiran cumplit” vătămându-se pe ei înșiși prin îmbuibare și necumpătare, căci lăcomia pântecului este începutul tuturor relelor, acest gând rău aducând mai apoi pofta desfrânării și lăcomia de arginți. “Eu, deci, vă îndemn să nu pierdeți prin desfătare și beție folosul adus de post. Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi își încarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deși simte amărăciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos”. Tocmai așa se întâmpla cu fiecare din noi, când înainte de a începe postul, mai întâi umplem pântecele de mâncare și băutură, iar mai apoi a doua zi să primim doctoria postului. Astfel când luam postul ca remediu pentru nesănătatea trupului și a sufletului după îmbuibare nu simțim decât neplăcerea, greutatea, iar gândul este numai la timpul de după post, la îmbuibarea din timpul sărbătorii și aceasta obișnuința este foarte greu de îndepărtat. Iar îndemnul sfântului este: “Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească și cu trezvie sufletească, ea va putea curăți multe din păcatele tale cele vechi”.
Așadar să nu purcedem în post beți și amețiți, nici să nu trecem la sfârșitul postului iarăși la beție, ca să nu ni se întâmple nouă ceea ce se întâmpla cu un trup slăbuț, care, împins fiind mai tare, se prăbușește. Același lucru se poate întâmpla sufletului nostru, dacă la începutul și la sfârșitul postului este înveselit de norul necumpătării și al beției.
“Precum după sfârșitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostașul curăță armele sale și își pregătește calul său de război, lucrătorul de pământ își ascute seceră, călătorul începe cu curaj călătoria să cea îndelungată și luptătorul se gătește pentru arena”, așa și noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostașii să curățim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuțim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer și precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creștinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaș, un luptător și un călător. De aceea zice și Apostolul Pavel: „îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13).
Timpul postului este un timp al luptei, o luptă pe care o ducem cu noi înșine, aceasta fiind una din cele mai grele lupte pe care le lupta creștinul pe parcursul vieții sale și trebuie să ne armăm cu armele Sfintelor Taine căci în timpul postului sufletul este mai ispitit de diavol decât în timpul normal, pentru ca atunci când lupta interioară este în toi și diavolul vine și “încearcă să ne ispitească prin multe și felurite chipuri”. De aceea este necesar ca noi să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu poată apuca nimic prin care să se țină de noi și să fim înarmați din toate părțile, pentru a nu fi răniți de nicăieri: “Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii și pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune și sădește plantele cele frumoase ale înțelepciunii, și atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăși se va ascuți; pregătește-te de călătorie la cer, pășește pe calea cea aspră și îngustă, căci cel subțiat prin post poate mai ușor să treacă prin ușa cea strâmtă”. Patimile trebuie să le lepădăm acum, “valurile poftelor celor fără rânduială să le domolești, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuințezi toată prevederea și vei fi un cârmaci duhovnicesc”. La toate acestea postul este motiv de prilej și învățătură. Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia sa la Duminica Lăsatului sec de brânză zice: “Eu însă înțeleg nu postul cel obișnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă și înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om”.
Așadar, pentru a nu ne osteni în zadar și să ni se răpească roadele și folosul postului, să cercetăm în ce chip și cum trebuie să postim. Deși fariseul din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10), nu i-a folosit la nimic, ci dimpotrivă s-a întors mai căzut decât a venit din cauza mândriei pe care o purta în suflet, pe când vameșul, care nu postise, l-a întrecut datorită pocăinței sincere. Ninivitenii, prin post, iarăși au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar și jidovii posteau, însă nu înseamnă că aceasta i-a mântuit. Oare ce însușiri a avut postul ținut de niniviteni și prin ce au reușit să îmblânzească ei mânia lui Dumnezeu? Era postul lor numai înfrânare de la mâncare și îmbrăcarea cu haine de jale? Nicidecum, ci era o schimbare sinceră și radicală a vieții lor. De unde cunoaștem aceasta? De la însuși profetul Iona. Când el spune despre mânia lui Dumnezeu, despre postirea ninivetenilor și despre iertarea dumnezeiască dobândită, arată și temeiul acesteia prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea și purtarea hainelor de jale? Nicidecum, ci zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea să cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Așadar, se poate observa că ninivetenii nu prin actele văzute ale postului, ci prin schimbarea totală a viețuirii lor au scăpat de primejdie și iarăși s-au împăcat cu Dumnezeu. Același lucru dorește și așteaptă Dumnezeu de la noi. Nu abținerea de la mâncare și băutură, ci grija pentru suflet pe care i-o putem purta printr-un post cu adevărat spiritual așa cum îl prezintă și Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dar acestea sunt spuse de Sfântul Ioan nu pentru a micșora importanta postului, ci pentru a-l pune la locul de cinste cuvenit, căci cinstea postului nu sta în înfrânarea de la mâncare, ci în înfrânarea de la păcate, iar cine reduce postul numai la abținerea de la mâncare, acela necinstește postul și mai mult: “Tu postești! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – Întrebi tu.”
Dar postul urechii nu stă în a asculta clevetirile și vorbele rele asupra cuiva. De aceea se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculți vorbele cele mincinoase” (Ieș. 23, 1). Și gura trebuie să postească prin înfrânare de la vorbele rușinoase și înjurături sau sudalme, căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea animalelor, dar ca niște dobitoace sălbatice ponegrim numele cel bun al fraților noștri?
Așadar în timpul postului să alungăm toată fapta cea rea atât din mintea noastră cât și din sufletul nostru, convinși fiind, că de vom mânca numai cenușă, nu va folosi, “dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihănire și de defăimare”. Să postim deci, astfel să nu ne înfrânăm numai de la a mânca sau a bea, ci de la păcate, pentru ca Însuși Mântuitorul spune: “Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15, 11), bineînțeles aici nefiind vorba ca postul ca abținere de la mâncare nu își are rostul, doar că dorește să sublinieze cât de important este postul de la păcate.
“Vezi, dar, ca viața virtuoasă ne este de mai mult folos? Și eu nu numesc viața virtuoasă postul, nici îmbrăcatul cu sac și nici culcatul pe cenușă, ci disprețul averilor – așa cum trebuie disprețuite, și trebuie căutate milostenia, împărțirea pâinii tale cu cel sărac, înfrânarea mâniei, alungarea slavei deșarte, stăpânirea invidiei”. Așa ne-a învățat și Hristos: “Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Mântuitorul nu spune “am postit”, deși putea spune, pentru că a postit El 40 de zile, dar n-o face, ci spune: “Că sunt blând și smerit cu inima”. Și iarăși, când i-a trimis pe Apostolii Săi să propovăduiască nu le-a spus: “Postiți?”, ci: “Mâncați tot ce vi se pune dinainte!”. Iar aceasta nu o spune defăimând postul, ci lăudându-l foarte. Sfântul Ioan Gură de Aur îi critica pe cei fățarnici și pe cei care țin postul doar ca abținere de la mâncare și băutură, ca o simplă dieta: “socotiți că postul vă este de ajuns pentru mântuire; și doar postul este cea mai mică parte din corul virtuților. Cea mai mare virtute este dragostea, bunătatea, milostenia.”
După cum hrană trupească îngrașă trupul, tot așa și postul face mai puternic sufletul, îl face mă ușor, îi dă aripi, îl face să stea la înălțime, să se gândească la cele de Sus și să se ridice pe sine mai presus de plăcerile și dulcețile acestei vieți. “Și după cum corăbiile ușoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsura se scufunda, tot așa și postul face mai ușoară mintea și o pregătește să străbată cu ușurința oceanul acestei vieți;”, o face să se îndrăgostească de cer și de cele din cer, să disprețuiască pe cele din lumea aceasta și să treacă pe lângă ele mai cu multă nepăsare dorind pe cele ale lui Dumnezeu. Beția și îmbuibarea dimpotrivă, îngreunând mintea și îngrășând trupul, robesc sufletul, îl asediază din toate părțile, nu-i lasă puterea de judecata sănătoasă, “îl fac să se arunce în prăpăstii și să lucreze totul împotriva mântuirii lui”.
“Postești? Arată-mi postul tău prin lucruri. Vei zice "prin care?" De vei vedea sărac, miluieste-l; de vei avea vrăjmaș împacă-te cu el; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavisti; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea. Și nu numai gura să postească, ci și ochiul și auzul și picioarele și mâinile și toate mădularele trupului nostru”. După cum putem observa Sfântul Ioan Gură de Aur păstrează un echilibru între postul fizic (abținerea de la băutură și mâncare) și postul spiritual (abținerea de la pornirile păcătoase și pătimașe. Iar în altă parte zice: “Să postească mâinile, curățindu-se de răpire și de lăcomie. Să postească picioarele, depărtându-se de căile ce duc la priveliștile fărădelegii. Să postească ochii, învățându-se să nu privească niciodată la fete frumoase, nici să iscodească cele străine. Ca hrană a ochilor este privirea”. Și de va fi privirea păcătoasă, aceasta vatămă postul și nu mai caută mântuirea sufletului, iar de va fi după cele lăsate noua de Sfinții Părinți, împodobește postul. Sfântul Grigorie Teologul spune: “Că foarte necuviincios este că pentru post să ne oprim de la bucate și chiar de la cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm cu cele oprite”.
Ca ce folos este când ne depărtăm de carne, iar pe frați și semeni îi ocăram și îi disprețuim? “Cel ce grăiește de rău a mâncat carnea fratelui și a mușcat trupul vecinului”. Pentru aceasta și Pavel s-a îngrozit, zicând: “Iar dacă vă muscați unul pe altul și vă mâncați, vedeți să nu vă nimiciți voi între voi” (Gălăteni 5, 15). Atât Sfântul Ioan Gură de Aur cât și Sfântul Apostol Pavel aduc omul care ocăraște pe fratele sau la nivelul de animal sălbatic, căruia îi lipsește rațiunea, căci numai animalele se mănâncă între ele.
Nu că hrana ar trebui disprețuită; doar Hristos spune că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” (Mt. 15, 11), iar Apostolul zice: „orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulțumire” (1 Tim. 4, 4). Se cuvine însă a ține seama de rosturile ei: cel dintâi, firesc, de a ne păstra în putere și sănătoși trupește; cel de-al doilea, duhovnicesc, pe care-l și arată cuvântul de mai sus al Apostolului, de a-I mulțumi pentru ea lui Dumnezeu. Căci, după cum iarăși spune Apostolul, „ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Cor. 10, 31).
Hristos însuși ne-a dat o asemenea pildă, atunci când, dându-le hrană celor ce-L urmau, mai întâi mulțumește lui Dumnezeu: “A luat cele șapte pâini și pești și, mulțumind, a frânt și a dat ucenicilor, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au luat șapte coșuri pline, cu rămășițe de fărâmituri.” (cf. Mt. 15, 36; Mc. 8, 6; În 6 11 și 23). În felul acesta, omul se întoarce la starea din Rai, când Dumnezeu era văzut în orice făptură și toate cele dăruite de El se primeau euharistic. Căci dacă gustarea din rodul pomului cunoștinței binelui și răului închipuie pentru Părinți însuși păcatul strămoșesc, primirea euharistică, cu mulțumire, adică a “pâinii celei de toate zilele” îl arată pe om ajuns la starea în care lumea nu mai este pentru el culmea doririi sale, încuiată, întăritură ce-1 desparte de Dumnezeu și-1 înstrăinează de menirea să duhovnicească, ci zace deschisă revărsării harului și cale de înălțare la Dumnezeu și la unirea cu El.
Plăcerea pântecelui, ca și a împreunării trupești nu sunt plăceri nevinovate; ele duc într-un sfârșit la prețuirea peste măsură a propriului trup și a propriei persoane, la disprețuirea semenilor și la uitarea lui Dumnezeu.
2.5 Postul în viziunea Sfântului Ioan Casian Romanul.
Sfântul Casian Romanul tratează postul dintr-o viziune diferită față de alți Sfinți Părinți în lucrarea sa „Despre cele opt gânduri ale răutății”, fără să accentueze rânduiala Bisericii sau învățăturile dezvoltate în epoca primară creștină, tratând postul din perspectivă scripturistică adoptând totuși un stil explicativ al unei viziuni mai mult personale.
Primul din aceste opt gânduri ale răutății se numește „Despre înfrânarea pântecelui”, astfel fiind numit postul la Sfântul Casian. Un post mai folositor atât trupului cât și sufletului nu este postul ținut pe o anumită perioadă, ci acela ținut în fiecare zi. Sfântul nu pune aici accentul pe zilele în care trebuie să se postească sau modul în care să se postească, spunând despre putințele fiecăruia dintre creștini, în parte, pentru că nu toți poseda aceeași putere și tărie de postire și nu toți oamenii de rând pot să postească precum monahii, ci fiecare să postească după putința să. Un exemplu de mare frumusețe îl împrumută Sfântul Casian de la Sfinții Părinți când zice: „Și au zis Părinții că unul mâncând două litre de pâine este încă flămând, iar altul mâncând o litră sau șase uncii, se satură”.
Sfântul Casian ne amintește că deși nu pune accent pe celelalte parți ale postului, acestea nu trebuie să lipsească. Aceasta pentru că sufletul nu poate fi curățit fără celelalte virtuți, pentru că prin îmbuibarea cu mâncare creștinul nu mai are forța necesară să se lupte cu diavolul și cu ispitele pe care acesta le aduce. Numai prin post, priveghere, citirea Sfintelor Scripturi și încercarea de a-și însuși cât mai multe virtuți, creștinul poate să-și mântuiască sufletul și să atingă scopul pentru care a fost creat, adică acela de a se asemăna cu Dumnezeu.
Deși și alții dintre Sfinții Părinți au vorbit și scris despre post, Sfântul Casian Romanul este unul din puținii care zăbovește mai mult, punând accent pe această latură a postului, majoritatea dintre aceștia încercând o expunere a fundamentelor scripturistice ale postului sau o rânduiala a postului, după care creștinul să se poată ghida și să înainteze în virtute și în credință. Alții au scris despre diferențele ce privesc postul în diferite teritorii, sau mai târziu în diferite confesiuni, dar Sfântul Casian a fost printre puținii care a insistat pe acest aspect al putinței și al înfrânării.
Mai mulți autori creștini au plecat antitetic de la păcatul lăcomiei către cel al înfrânării prin post și rugăciune. Evagrie Ponticul spune că “lăcomia domnește asupra patimilor, așa cum Amalek domnește asupra neamurilor.”
Clement Alexandrinul distinge trei manifestări ale acestui viciu: “uzul lipsit de măsura al alimentelor delicate, nebunia pântecelui și ghiftuiala” Ioan Casian Romanul distinge între lăcomia care-l împinge pe monah să mănânce înainte de ora prescrisă, cea care-l îmboldește să mănânce prea mult și cea care-l face să caute calitatea mâncărurilor, cea care satisface și da cel mai rafinat gust. Evagrie prin lăcomie înțelege ispita care-l împinge pe monah sau mirean să relaxeze rigorile postului pe motiv ca acestea îi dăunează sănătății. Pentru înfrânarea fata de lăcomia pântecelui Sfântul Ioan Casian spune: “Nu vom putea niciodată disprețui placerile bucatelor de fată, dacă sufletul nu-și găsește o mai mare bucurie în contemplația dumnezeiască”.
Ca și mulți alți Părinți ai pustiei, Sfântul Ioan Casian a descris cu mult entuziasm pe marii nevoitori retrași prin mănăstiri și prin pustii pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Iată cum îndeamnă Sfântul pe contemporanii săi: “Ieșiți din pământul vostru și din casa tatălui vostru, adică părăsiți bunurile acestei lumi și toate bogățiile pământului. Ieșiți din viața voastră obișnuită și din acele inclinări rele și vicioase care, alipindu-se de noi prin nașterea noastră și prin stricăciunea trupului și sângelui, același lucru cu noi înșine. Ieșiți din casa tatălui vostru adică pierdeți amintirea tuturor lucrurilor din această lume și a tot ce se înfățișează ochilor voștri”.
Așadar anahoretul ca și Avraam strămoșul nostru în credința este “străin și călător pe pământ”. El trebuia să iasă din lume și să năzuiască spre fericirea tainică în Mântuitorul Iisus Hristos. Această ieșire este considerate de Sfântul și de toți Părinții deșertului ca înstrăinare de lume și prilej de pelerinaj spre locul făgăduinței, adică Împărăția Cerurilor.
Sftantul Ioan Casian urmând exemplul Sfinților Părinți, cerea ucenicilor săi să fie următori ai Mântuitorului Iisus Hristos “Care S-a supus Părintelui Său întru totul până la moarte, pentru ca prin moartea Sa să se săvârșească învierea noastră și să distrugă pe diavolul care avea puterea morții. Și dacă ne mântuim prin venirea Lui, vom fi ucenicii lui Iisus și prin El vom avea mântuirea.”
Toate cele spuse de Sfântul Casian își au originea în Evanghelia Sfântului Marcu. Din viața credincioșilor adunați în jurul Sfântului Marcu aflam de la cuviosul Ioan Casian ca aceștia “păstrau nu numai acele mărețe practici pe care le citim în Faptele Apostolilor, pe care le-a urmat Biserica și mulțimea credincioșilor, dar adăugau chiar fapte cu mult mai sublime”. “Într-adevăr, subliniază Sfântul, aceștia retrăgându-se în locuri mai neumblate la marginea orașelor își trăiau viața supusă la o înfrânare atât de grea încât chiar celor din afara credinței le era spre uimire, atât de înverșunată era asprimea felului lor de viață. Se așterneau cu atâta ardoare zile și nopți întregi pe cititul scrierilor dumnezeiești, pe rugăciune și pe munca mâinilor, încât nu mai simțeau nici pofta de mâncare și chiar uitau de ea până când după două sau trei zile de nemâncare le sleia puterea trupului. De altfel chiar mâncarea și băutura și-o îngăduiau nu atât din plăcere cât din trebuința și asta nu înainte de apusul soarelui pentru a rezerva timpul luminii îndeletnicirilor spirituale, iar pe cele ale nopții îngrijirilor trupului.”
Călugării din Egipt au trăit o viață autentic apostolica pe care Mântuitorul Hristos a învățat-o celor 12 Apostoli și a trăit-o El Însuși împreună cu ei. De fapt această temă cum am văzut nu este specifică numai Sfântului Ioan Casian, ci o găsim la majoritatea scriitorilor asceți din timpul sau. Originalitatea Sfântului pe lângă cele enumerate mai sus consta numai în faptul că el este primul care a întemeiat-o pe date istorice, folosindu-se atât de lucrarea lui Filon “Despre viața contemplativă” cât și de “Istoria Bisericească” a lui Eusebiu de Cezareea.
În felul acesta cuviosul Ioan face o legătură istorică între Biserică Apostolilor și monahismul contemporan lui, care nu forma o comunitate aparte de Biserica ci era integrat permanent în Biserică. Ca atare, important pentru Sfântul Ioan era ca monahul să se înrădăcineze într-o tradiție vie și desăvârșită a înaintașilor săi ca viața lui să fie în comuniune cu plenitudinea creștinismului și să se concretizeze pe sursele apostolice și ascetic provenite de la Însuși Mântuitorul Hristos. În felul acesta viața monahală se definea ca o școală a Părinților, martori ai unei tradiții experimentate și purtători ai unor reguli comune care au format pe sfinți. Evident numai în aceste tradiții viața duhovnicească s-a putut să se dezvolte într-un cadru eclezial.
Sfântul Ioan în mod vizibil arata ca creștinii doritori de desăvârșire în drum spre Împărăția Cerurilor se separau de marea comunitate, rămâneau în comuniune cu ea. Fără îndoială că ei continuau să respecte ierarhia bisericească deși erau conduși de reguli speciale, fără ca acestea să fie impuse de Biserică. În felul acesta cei doritori de viața desăvârșită duceau o viață ascetică care se năștea ca o nostalgie a comunității apostolice și ca o amintire a vieții de la începutul Bisericii.
Sfântul Ioan Casian ignora viața duhovnicească a creștinilor din lume. El știa doar ca mulți dintre laici începeau activitățile de zi cu zi cu rugăciune și participare la slujbele bisericii, el însuși mulțumind lui Dumnezeu că a avut părinți deosebiți. Prin urmare, deși monahismul are un trecut glorios totuși nu trebuie să se mulțumească numai cu această tradiție apostolică ci să se silească să devină un loc sfânt de viața dedicate în întregime lui Dumnezeu. În acest sens dobândirea virtuților devine o condiție obligatorie pentru a ajunge un adevărat călugăr.
Viața apostolică și viață activă sunt cele două direcții care-l conduc spre centrul unic care este dragostea fata de aproapele. Tocmai pentru aceasta monahul se definește prin dragoste față de toți și asceza, iar întreaga lui osteneală trebuie dirijată spre slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. În clipa în care el își uita menirea a pierdut atât lumea aceasta cât și lumea cerească.
Retragerea din viața cotidiană nu înseamnă o alegere provocată de elementele contrare vieții bisericești, ci o râvnă deosebită spre desăvârșire în sensul cuvintelor Mântuitorului: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie”.
Acolo departe de lumea în care s-a născut, în mănăstire sau pustie, viața spirituală a nevoitorului trebuie să se deruleze după alte reguli, diferite de cele din lume. “Aici în mănăstire, Dumnezeu așteaptă de la nevoitor nenumărate roade duhovnicești”, monahul fiind antrenat spre o altă lucrare, cu totul duhovnicească.
În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos privind cu dragoste la tânărul bogat care dorea să ducă o viață ascetică, desăvârșita i-a zis: “un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, da saracilor și vei avea comoara în cer; și apoi luând crucea vino și urmează Mie.” Dacă în lume este important ca omul să aibă un bun nume, în pustie lucrurile stau cu totul altfel, nevoitorul trebuie să se lepede de sine și să ajungă precum femeia cananeană care striga în urma Mântuitorului.
Orice nevoință trupească sau sufletească, care nu este însoțită de suferință și care nu cere osteneală, nu aduce roade: “Împărăția cerurilor se ia cu năvala și năvălitorii pun mâna pe ea” (Mat.11, 12). Mulți s-au ostenit ani îndelungați fără durere și încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferință s-au aflat străini la curăția însăși și n-au fost părtași Duhului Sfânt, ca unii ce au. Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea și în slăbănogirea lor, dar, nu adună nici un fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferință. Dacă, potrivit proorocului, “nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului și dacă nu vor ridica în inimă simțămintele pline de durere ale zdrobirii și nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naștere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre”.
Astfel de mijlociri trebuie să fie potrivite cu obârșia lor și cu însușirea lor lăuntrică, iar în sinea lor ele nu pot fi altceva decât lucrări, exerciții, osteneli, întrucât se adaugă la puterile ale căror însușiri, caracteristici trebuie să lucreze. Faptele și exercițiile ca mijloace de vindecare ale puterilor noastre și de întoarcere ale curățeniei și integrității lor pierdute, sunt: postul, osteneala, privegherea, singurătatea, depărtarea de lume, paza simțirilor, citirea Scripturii și Sfinții Părinți, mersul la biserică, deasa mărturisire și Împărtășania.
Monahul trebuie să fugă nu numai de îmbuibare, de ceea ce este peste strictul necesar, ba chiar de săturare, ridicându-se de la masă cu puțin timp înainte de a se fi săturat. Dar în această privința, a cantităților și a felurilor de mâncare, nu este dată o regulă uniformă, căci cei mai slăbiți trebuie să se hrănească mai bine, pe când cei plini de vitalitate, mai puțin. Principiul e ca mâncarea să susțină trupul ca și unealtă a lucrului duhovnicesc, deci să nu devină nicidecum o piedică.
În general, toți Sfinții Părinți recomandă monahilor bucatele de post și câteodată ajunări sau abstinenta totală de la mâncăruri. Mâncărurile de post au rost în slăbirea puterii nereținute a poftei, care face din om rob și îl privează de putința de a vedea și altceva în ceea ce mănâncă, decât materia de consumat. Prin slăbirea poftelor, mâncarea devine un act în care este prezentă și reflexia și gândul la Dumnezeu. Rațiunea nu mai este slujitoare și subjugata poftei, ci își redobândește rolul de conducătoare. În jurul acestui act al mâncării se coboară o lumină duhovnicească, nu mai e un simplu act irațional, închis în întuneric. Dar postul înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu și aceasta pentru că el este un act de înfrânare a propriului egoism, crescut din poftele spirituale și trupești în așa măsură încât nimeni nu mai încape de noi, nici chiar Dumnezeu, dându-ne iluzia și trăind de parcă numai persoana noastră ar exista și i s-ar cuveni toate. “Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate”.
Ea este produsă prin adunarea tuturor patimilor, o manifestare a lucrărilor tuturor microbilor spirituali ce sălășluiesc în eul nostru. “Postul e antidotul împotriva acestei extensiuni patologice a poftelor și a egoismului. El e adunarea smerită a eului în sine, dar prin transparența să vede pe Dumnezeu și se umple de viața consistentă a lui Dumnezeu. Aceasta e creșterea duhului din om, din Duhul dumnezeiesc. Numai în Dumnezeu și din Dumnezeu cel infinit poate crește omul spiritual și în armonie cu toți și cu toate. Dar egoistul, vrând să crească în afara lui Dumnezeu și a relațiilor iubitoare cu semenii, crește numai în aparență și pentru scurtă vreme”.
Postul trupului este el însuși un act al creșterii spirituale. Este o încordare a voinței spirituale și totodată o reașezare a întâietății și a domniei spiritului asupra trupului. În concepție creștină, în special ortodoxă, trupul și sufletul nu-și trăiesc viața separat, ci în starea normală, sufletul trebuie să respiritualizeze trupul, iar trupul să fie mediul de lucrare a spiritului.
2.6 Postul la monahi în scrierile Sfântului Ioan Scărarul
Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul începe să fie atestata în manuscrise abia în secolul XIII, pentru a se regăsi în mai toate documentele secolului al XV-lea. Anterior, Duminica a IV-a era dedicată comemorării parabolei samarineanului cel bun, păstrându-se la Utreniile din duminici până în zilele noastre. Instituirea târzie și totuși extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat, cel mai probabil, din dorința de a completa într-un mod armonios structura Triodului.
Dacă primele duminici din perioada Triodului se distingeau ca fiind o perioadă “dogmatică”, relocarea praznicelor Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egipteanca a dat permisiunea definirii a două perioade, axate mai mult pe latura practică a vieții duhovnicești.
Sfântul Ioan Scărarul se prăznuiește în mod normal în ziua de 30 a lunii martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe data de 1 aprilie. Iar faptul că aceste două praznice se serbau întotdeauna în timpul Triodului făcea ca acestea să nu fie solemnizate, în ciuda importantei acestor sfinți: aveau decât trei stihiri la Vecernie și un singur canon la Utrenie, nimic mai mult. De aceea, în urma transferului lor în ciclul liturgic mobil va conferi o mai mare importanță și strălucire acordată acestor doi sfinți și un accept mai explicit al legăturii lor cu Postul Mare.
Lectura Scării Sfântului Ioan este cea mai importantă dintre lecturile patristice ale Postului Mare și totodată călăuza discernământului ce trebuie să însoțească înfăptuirea tuturor virtuților. Acest tratat, plin de elocvență științifică și finețe nu putea fi scris decât de cineva care experimentase în practică ceea ce el însuși scria.
Astfel, prin această prăznuire se socotește și se evidențiază faptul că Sfântul Ioan Scărarul parcurge el însuși această scară, devenind prin urmare el însuși Scara și modelul viu al trăirii duhovnicești: „Întărind ca niște trepte virtuțile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând prin dreapta credință la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor și păzești pe oameni Ioane, scara virtuților; și acum te rogi să se mântuiască robii tai.”
Scara vestește parcursul ascendent la Dumnezeu al autorului ei, fiind lăudat drept “raiul virtuților”, “legiuitorul ascezei” și “făptuitorul” (praktikos) prin excelență. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă cu adevărat icoana înfrânării și ascezei, tocmai de aceea lauda sa este prilejul rememorării temeiurilor ascetice. Sfântul și-a luat crucea sa în vederea urmării Evangheliei în toată rigoarea ei, retrăgându-se apoi din lume pentru a-și înfrâna plăcerile trupului și a înainta spre Dumnezeu prin rugăciune: “Departatu-te-ai de desfătarea lumească cuvioase, ca de ceva vătămător și vestejindu-ți trupul cu mâncarea ai înnoit tăria sufletească și ai câștigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi Ioane.”
Luptând după legile ascezei el și-a mistuit plăcerile și patimile dobândind totodată curăția și odihnă fără de sfârșit a nepătimirii. Prin puterea și ajutorul Duhului Sfânt s-a făcut stăpânitor peste trupul sau înecând pe demoni în lacrimile sale și a ajuns pe aripile rugăciunii până la lumina duhovnicească a contemplației divinului, ca apoi “să lumineze lumea” prin învățătura sa și să își “hrănească” ucenicii cu aceste “roade ale înfrânării”.
Trăirea sa duhovnicească l-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe alții pe căile ascezei, dar și să înlăture orice erezie cu “toiagul dogmelor.” Reunind deci toate virtuțile în viața sa exemplară, Sfântul Ioan Scărarul apare ca și model al monahului dar și al științei duhovnicești, în care noi suntem inițiați în timpul Postului Mare, de cateheza imnologică precum și de regulile postului și al tipicul slujbelor.
Venerându-l, contemplăm monahul desăvârșit, deci modelul cum ar trebui să devină fiecare dacă ar conștientiza importanța învățămintelor Triodului. Chiar și decât evocarea virtuților sale este un prilej de prăznuire și de veselie pentru toți credincioșii deveniți monahi și nu numai, în timpul Postului Mare.
Deși Scara Sfântului Ioan pare foarte drastica chiar și pentru monahi, care sunt cei cărora în principal se adresează, Sfântul Ioan de fapt nu face altceva decât să revină la tradiția apostolică pe care o întâlnim și în Faptele Apostolilor, la care să adauge diferite „exerciții ascetice” care au ca scop conducerea monahului spre desăvârșire.
Scara cuprinde multe trepte, Sfântul Ioan acorda o importanță deosebită postului. El vorbește despre înfrânare și desăvârșire, despre acel „post spiritual” despre care au vorbit toți Sfinții Părinți, dar tratează și postul fizic, ca abținere de la mâncare și băutură și aceasta fiind o componentă foarte importantă pentru ca „În inima lacomilor se mișca visuri de mâncări, iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată și de chinuri”, iar în altă parte spune „Mintea postitorului se roagă cu trezvie. Dar a celui neînfrânat e plină de chipuri necurate. Saturarea pântecelui a secat izvoarele. Dar uscându-se el însuși, s-au născut apele.” Sfântul Ioan Scărarul prin lăcomia pântecului vrea să arate toate consecințele nefaste pe care le are asupra spiritului, pentru că nu poate exista o creștere duhovnicească fără o înfrânare și o stăpânire a spiritului asupra placerilor trupului. „Asuprește-ți pântecele și-ți vei închide negreșit gura, căci limba prinde putere din mulțimea mâncărilor. Luptă-te cu ea și veghează asupra ei. Căci de te vei osteni puțin, îndată te va ajuta Domnul”.
Părintele Stăniloae spune că „Drac pe drac nu se scoate. Dar cel al lăcomiei pântecelui trimite după cel al curviei; cel al slavei deșarte, după cel al mândriei; cel al iuțimii, după cel al tinerii de minte a răului; cel al desfrânării, după cel al deznădejdii”, astfel nici unele din acestea nu trebuie ignorate sau lăsate mai prejos, după cum și Sfântul Ioan spune că nu se poate trece la o treaptă superioară din scara fără a le ține pe cele dinainte, pentru că dacă o singură treapta lipsește, întreaga osteneala va fi în zadar.
CAPITOLUL III
SECULARIZAREA SI TENDINȚELE SOCIETĂȚII CONTEMPORANE
3.1 Secularizarea și consecințele acesteia asupra postului ca metoda de creștere duhovnicească
Postul în zilele noastre este adeseori redus doar la aspectul său de regim alimentar și de aceea este resimțit ca fiind ceva restrictiv și greu de îndurat. O astfel de percepție a acestuia, care din nefericire poate duce la respingerea lui, reprezintă o interpretare îngustă deci falsă a postului. Așadar, regimul alimentar este numai un mijloc ce are menirea de a facilita o concentrare mai mare din punct de vedere spiritual și să ducă totodată la mutarea preocupărilor noastre, de la cele trupești-pământești la cele sufletești-cerești, eliberându-ne de imensa dependență de cele materiale, pentru a ne putea dedica mai deplin celor spirituale.
Din punct de vedere al aspectelor sale spirituale și înțeles fiind că un complex de acțiuni sufletești și trupești, postul trebuie să ne apară ca o posibilitate de eliberare și de împlinire interioară, precum și de găsire a unui echilibru dintre suflet și trup, de binecuvântare. Regimul alimentar este doar un mijloc, iar scopul este atingerea stării de concentrare spirituală. Ori, tocmai acestea sunt obiectivele pe care le caută din ce în ce mai mult omul occidental al societății de consum, de altfel o societate complet secularizată. Din nefericire, marea majoritate a Bisericilor occidentale, incluzând aici și Biserica Romano-Catolică, au încetat să predice postul și nici nu îl mai practică.
Omul postmodern și secularizat, așa cum se definește pe sine omul occidental de astăzi, este copleșit și derutat de ofertele agresive și adeseori nesănătoase ale societății în care trăiește, fiind nevoit să aleagă, să distingă, să se reorienteze sufletește și din lipsa altor ajutoare recurge la consultarea nutriționiștilor sau a unor psihologi. În fața acestor provocări se vor închega tot mai multe inițiative, multe dintre acestea din necesități igienice, pentru ca această societate tinde din ce în ce mai mult spre obezitate, Uniunea Europeană ajungând să ia măsuri împotriva acestui flagel al obezității.
O experiență interesantă în sensul postului secularizat este întâlnita în cadrul Bisericii Evanghelice din Germania, cea care a inițiat în urmă cu mai bine de 30 de ani un program ce se intitula „Șapte săptămâni fără “. Acest program, ce este posterizat în fiecare an sub un motto, se adresează tuturor oamenilor, iar în cadrul acestei confesiuni se formează grupe de credincioși cu scopul de a promova această inițiativa. Programul se desfășoară în fiecare an începând cu „miercurea cenușie “, miercurea din cea de a șaptea săptămână dinaintea Paștilor, atunci când începea postul conform tradiției apusene și se încheie în ziua Paștilor, suprapunându-se aici cu perioada postului din tradiția ortodoxă.
Conform site-ului acestui program, peste trei milioane de germani urmează acest program anual, „nu numai prin aceea că renunță la ciocolată sau la nicotină, ci urmează invitația Bisericii de a posti în mintea lor timp de șapte săptămâni, de a încerca să dea un sens rutinei zilnice, sau de a angaja viața lor într-o perspectivă nouă”.
Având în vedere această inițiativă a unei Biserici cărei doctrina teologică nu a pledat niciodată în favoarea postului, aduce în vedere un aspect al postului genuin-veridic din tradiția vechii Bisericii și anume acela de renunțare de bunăvoie de la unele atitudini greșite ori dependențe trupești sau sufletești, având în vedere scopul a reda un nou sens vieții, pentru a regăsi echilibrul dintre suflet și trup și pentru a trăi mai deplin. Chiar dacă programul în sine nu poseda un caracter sacramental și nu dorește să urmărească în mod direct apropierea fata de Dumnezeu a aceluia care-l urmează, el ne oferă dovada că în lumea occidentală de astăzi este manifestata o căutare a postului și implicit a foloaselor lui în această viață.
Unde dorim să ajungem prin prezentarea acestei practici care nu aparține nici măcar Bisericii Ortodoxe? Observația pe care dorim să o facem este că secularizarea a făcut pe oameni să meargă în două direcții și anume: prima direcție este aceea a unui grup mai restrâns și are ca scop întoarcerea la originile patristice. Adică exista un oarecare curent în care creștinii se întorc la acel post aspru pe care Sfinții Părinți l-au propovăduit cu foarte multă râvnă la începuturile creștinismului.
O altă direcție este aceea pe care și mai mulți moraliști o prezintă ca o moralitate de tip laxa, o moralitate care pusă în fața postului îl face pe creștin să renunțe doar la anumite mâncăruri și băuturi, din ce în ce mai puține, nu mai ia în considerare componenta spirituală a postului și se duce chiar în sânul Bisericii la o oarecare depărtare de Biserică. Aceasta din urmă este ca „mișcare” mult mai numeroasă și a dus în mare parte pe tineri să renunțe la a merge la Biserică și a ține poruncile lui Dumnezeu, atât cât să se declare mulți dintre ei chiar atei.
În concluzie, pornind de la cei doi tâlhari de pe cruce, care ne reprezintă pe noi, cei mai mult sau mai puțin afectați de mișcarea nefastă al secularizării, vom susține că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond doar comunitatea cu un număr mare sau chiar foarte mare de membri, ci chiar și cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălășluiește mărturia duhovnicească despre trăirea în viața noastră a vieții Domnului nostru Iisus Hristos, cea autentică.
„Astfel înțeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatițe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune sistemului – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Așadar și de aici se constată faptul că Ortodoxia este o formă de creștinism (nesecurizată în conținutul și fondul ei) foarte rafinată, nobilă și fină, pe care puțini o știu astăzi, și puțin știu să aprecieze sau să o guste în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute și să lumineze mințile noastre cele acoperite de umbra păcatului și a morții!
3.2 Învățătura Ortodoxă despre post. Tendințele societății contemporane
În vremea noastră, respectarea corectă a posturilor a devenit o problemă mai grea și aceasta datorită noilor condiții de viață și de muncă și a transformărilor care au intervenit în viața societății și în lume, transformări care s-au petrecut de-a lungul multor decenii și care au avut făcut omul încet, dar sigur să uite de tradițiile pe care altă dată le ținea cu sfințenie.
În această situație, duhovnicii trebuie să facă uz de iconomie în aplicarea dispozițiilor, privitoare la post, care condiționează și primirea Sfintei împărtășanii. De aceea se va naște ideea adaptării prescripțiilor bisericești cu privire la post, în funcție de condițiile de viață, de climă și zonă geografică unde locuiesc credincioșii. Așa se face că, chiar de la prima Conferință panortodoxă de la Rhodos (1961), unde s-a stabilit lista problemelor de rezolvat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezentată cu următoarea formulare: ‘’ readaptarea dispozițiilor privitoare la posturile bisericești la necesitățile epocii contemporane ’’. Apoi, pe lista subiectelor stabilite la a patra Conferință de la Chambesy (8-16 iunie 1968), între cele șase figurează și aceasta, ce vine cu următoarea formulare: ‘’ readaptarea dispozițiilor bisericești despre post, în conformitate cu cerințele epocii actuale ‘’. Ea a fost ulterior încredințată Bisericii Ortodoxe Sârbe pentru studiere, iar pe baza studiului întocmit, Comisia interortodoxa a Marelui Sinod Ortodox din 1971 va elabora un referat în care sunt aduse spre propunere unele adaptări, prescurtări sau îndulciri cu privire modul postirii, dând acum mai multă putere duhovnicilor de a dezlega postul.
Între aceste măsuri menționam: dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn și peste, în zilele de miercuri și vineri, înafară de acelea din timpul postului sau zilele de ajunare, să se postească numai prima și ultima săptămână din Postul Mare, iar în rest, să se permită dezlegare la peste și untdelemn, cu excepția zilelor de miercuri și vineri, Postul Crăciunului să fie redus la jumătate și să se îngăduie dezlegarea la peste și untdelemn, în afară de ultimele cinci zile sau să rămână postul în întregime, făcându-se dezlegare în toate zilele cu excepția primelor și ultimelor zile; Postul Sfinților Apostoli să fie de opt zile și să se permită dezlegarea în toate zilele cu excepția zilelor de miercuri și vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului să rămână întreg, îngăduindu-se aceeași dezlegare, excepție făcând zilele de miercuri și vineri.
Referatul acesta, împreună cu cele ale celorlalte teme, a căpătat o formă aproape definitivă și a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre evaluare.
Discutarea în continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox și diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au înlăturat însă tema postului, rămânând totuși pe agenda de lucru. La prima Conferință presinodala din 1976, s-a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la un eventual Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului fiind menținută cu aceeași formulare. A fost apoi încredințată spre studiere mai multor Biserici: Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei și Poloniei.
Cea de-a doua Conferință presinodala, întrunită în septembrie 1982, a dezbătut între cele trei teme stabilite dinainte și pe cea a postului. După dezbaterile și discuțiile care au avut loc pe comisii, au fost prezentate plenului Conferinței argumentele ce se cuprind în poziția Bisericii Ortodoxe Romane, cu scopul de a păstra neschimbat postul. Postul este legea dumnezeiască legată de pocăință, el este o rânduială sfântă care asigură stăpânirea duhului asupra patimilor trupului. Postul este o jertfă liberă și consimțită de credincios pentru propriul progres duhovnicesc, este o negare benevolă de la tot ceea ce înrobește sufletul, el este mijloc de supunere și de întărire a voinței, este cea mai mare contribuție adusă de om pe calea sfințirii lui. Este totodată și un mijloc de binefacere socială. Postul are o importanță deosebită în anul liturgic pentru pregătirea sărbătorilor.
După ce toate acestea au fost spuse trebuie totuși să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă într-adevăr este o postire adevărată ea va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială și tulburare. Altfel spus va fi o adevărată luptă și probabil că vom cădea de multe ori. Dar lupta și nevoința reprezintă trăsăturile esențiale postiri. O credință care nu a biruit ispită și îndoielile este rar o credință adevărată. Din păcate în viața creștină nu este posibilă nicio progresie fără amara experiență a căderilor. Prea mulți încep postul cu entuziasm și ajung să renunțe după prima cădere.
Între sfințenie și cinismul care ne trezește din orice iluzie aflam marea și dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai înainte de toate, cu noi înșine. Nu există un drum mai scurt către sfințenie. Pentru fiecare pas trebuie făcut un sacrificiu total. Așadar, este mai bine să începem de la un minimum – doar puțin peste posibilitățile noastre firești – și să creștem efortul nostru treptat, decât să încercăm să sărim foarte sus de la început și să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic și nominal și anume postul ca obligație și obicei, trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fi limitat și smerit, dar consecvent și serios. Să cântărim cu onestitate capacitatea noastră duhovnicească și fizică și să acționăm ca atare, amintindu-ne totuși că nu există post fară stârnirea acestei capacități și fară a introduce în viața noastră o dovadă dumnezeiască aceea cum că cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.
Bibliografie
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea diortosită și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2001;
Învățătura de credință creștină ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al B.O.R., ed. Centrul Mitropolitan al Olteniei, Craiova – 1952;
Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, vol. ÎI, trad. Pr. Ioan Mihălcescu, ed. Facultății de Teologie, Chișinău – 1928;
Triodul, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2000;
Scrieri patristice
Antonie cel Mare, Sfântul, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Institutul de Arte Grafice, Dacia Traiana” S.A., București – 1947;
Atanasie cel Mare, Sfântul în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XVI, trad. Dumitru Stăniloae, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1988;
Casian Romanul, Sfântul, Despre cele opt gânduri ale răutății în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Institutul de Arte Grafice, Dacia Traiana” S.A., București – 1947;
Clement Alexandrinul, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1982;
Clement Romanul, Sfântul în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. I, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1979;
Dorotei Ava, Scrieri. Istoria lausiacă, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2007;
Idem, în Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. IX, ed. Humanitas, București – 2011;
Evagrie Ponticul, Sfântul, “Cuvinte despre rugăciune”, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii creștine, vol. I, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2001;
Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, ed. Apologeticum, București – 2004;
Ioan Scărarul, Sfântul, Scara Dumnezeiescului Urcuș, în colecția Filocalia, vol. IX, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Humanitas, București – 2011;
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XXI, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1987;
Idem, Omiliile la Postul Mare, trad. Episcopul Roman Melchisedec, ed. Anastasia, București – 1997;
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, în col. Filocalia, vol. ÎI, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu – 1947;
Nichifor din singurătate, în col. Filocalia, vol. VII, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1977;
Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. ÎI, în Colecția “Din frumusețile viețuirii creștine”, ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților – 2003;
Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii și cuvântări, în col. P.S.B., vol. XVII, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1986;
Dicționare
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, ed. Deicezana, Caransebeș – 2001;
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1994;
Marcu Florin, Marele Dicționar de Neologisme, ed. Saeculum, București – 2000;
Lucrări și studii teologice
Boghiu Arhimandrit Sofian, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, ed. Fundația Tradiția Românească, București – 2002;
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de arta bisericească, arhitectură și pictura creștină, ed. Partener, București – 2008;
Idem, Liturgica Sspeciala pentru facultățile de teologie, ed. Lumea Credinței, București – 2005;
Daniel, Patriarhul B.O.R., Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, București 2008;
Bria Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, ed. România Creștină, București – 1999;
Evdochimov Paul, Vârstele vieții spirituale, Ed. Christiana, București – 1993;
Galeriu Părintele, Dialoguri de seară, Ed. Harisma, București – 2002;
Ioniță Pr. Prof. Dr. Viorel, Aspecte ale postului în lumea occidentală secularizată, în Ziarul Lumina din 29.03.2014;
Iustinian Ps. al Maramureșului, Despre Post, în M.O., nr. 2, Martie-Aprilie, 1987, Anul XXXI;
Itu Mircea, Filosofia și Istoria Religiilor, ed. Fundației România de Maine, București – 2004;
Larchet Jean-Claude, Terapia bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, București, ed. Sophia – 2001;
Luca al Crimeei, Sfântul, La porțile Postului Mare, ed. Biserica Ortodoxă, trad. Adrian Tanasescu-Vlas, București – 2004;
Mantzaridis Prof. Dr. Georgios, Morala creștină, traducere Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, București – 2006;
Mihăilescu Părintele Miron, Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după liturghii, Ed. Christiana, București – 2004;
Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Învățătura despre post în Biserica Ortodoxă Română, în Studii Teologice, an XXXVI, nr. 7-8, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1984;
Paisie Aghioritul, Cuviosul, Viața de familie, București, ed. Evanghelismos, București – 2003;
Popa Acad. Dr. Mitrop. Irineu, Experiențe mistice la Părinții orientali, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova – 2012;
Popovici Euseviu, Istorie Bisericească Universală, trad. Atanasie Mironescu, ed. Tipografia Cărților Bisericești, Cernica – 1926;
Ramureanu Pr. Prof. Dr. Ioan, Istorie Bisericească Universală, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1992;
Schmemann, Alexander, Postul cel Mare, trad. Laurențiu Constantin, ed. Univers Enciclopedic, București – 1995;
Spidlik Tomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, trad. Diac. Ioan Ica Jr., ed. Deisis, Sibiu – 1997;
Stan Liviu, Semnificația postului și foloasele lui, în Revista Teologică, ed. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 1, Ianuarie-Martie, Sibiu – 1995;
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetică și mistică creștină, ed. Dacia, Cluj-Napoca – 1993;
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2002
Idem, Cultura și Duhovnicie. Opere complete, vol. I, ed. Basilica, București – 2012;
Idem, Cultura și Duhovnicie. Opere complete, vol. ÎI, ed. Basilica, București – 2012;
Idem, Cultura și Duhovnicie. Opere complete, vol. III, ed. Basilica, București – 2012;
Stoia Nicolae, Postul – între nevoință și dreaptă socoteală, “Revista Teologică”, Anul V, nr. Ianuarie-Martie, București – 1995;
Tănase Petroniu, Postul ca necesitate, în “Vestitorul Ortodoxiei”, ed. I.B.M.B.O.R., Nr. 105/1993;
Teoclit Dionisiatul, Dialoguri în Athos, vol. I, Ed. Deisis, Sibiu – 1994
Vanca, Lector Univ. Dr. Dumitru, Liturgică, ed. Universității „1 DECEMBRIE 1918”, Alba Iulia – 2005;
Velimirovici Nicolae, Sfatul, Inima în Marele Post, trad. Ionuț Gurgu, ed. Predania, București – 2010;
Bibliografie
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea diortosită și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2001;
Învățătura de credință creștină ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al B.O.R., ed. Centrul Mitropolitan al Olteniei, Craiova – 1952;
Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, vol. ÎI, trad. Pr. Ioan Mihălcescu, ed. Facultății de Teologie, Chișinău – 1928;
Triodul, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2000;
Scrieri patristice
Antonie cel Mare, Sfântul, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Institutul de Arte Grafice, Dacia Traiana” S.A., București – 1947;
Atanasie cel Mare, Sfântul în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XVI, trad. Dumitru Stăniloae, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1988;
Casian Romanul, Sfântul, Despre cele opt gânduri ale răutății în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Institutul de Arte Grafice, Dacia Traiana” S.A., București – 1947;
Clement Alexandrinul, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1982;
Clement Romanul, Sfântul în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. I, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1979;
Dorotei Ava, Scrieri. Istoria lausiacă, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2007;
Idem, în Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. IX, ed. Humanitas, București – 2011;
Evagrie Ponticul, Sfântul, “Cuvinte despre rugăciune”, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii creștine, vol. I, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2001;
Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, ed. Apologeticum, București – 2004;
Ioan Scărarul, Sfântul, Scara Dumnezeiescului Urcuș, în colecția Filocalia, vol. IX, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Humanitas, București – 2011;
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XXI, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1987;
Idem, Omiliile la Postul Mare, trad. Episcopul Roman Melchisedec, ed. Anastasia, București – 1997;
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, în col. Filocalia, vol. ÎI, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu – 1947;
Nichifor din singurătate, în col. Filocalia, vol. VII, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1977;
Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. ÎI, în Colecția “Din frumusețile viețuirii creștine”, ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților – 2003;
Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii și cuvântări, în col. P.S.B., vol. XVII, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1986;
Dicționare
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, ed. Deicezana, Caransebeș – 2001;
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1994;
Marcu Florin, Marele Dicționar de Neologisme, ed. Saeculum, București – 2000;
Lucrări și studii teologice
Boghiu Arhimandrit Sofian, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, ed. Fundația Tradiția Românească, București – 2002;
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de arta bisericească, arhitectură și pictura creștină, ed. Partener, București – 2008;
Idem, Liturgica Sspeciala pentru facultățile de teologie, ed. Lumea Credinței, București – 2005;
Daniel, Patriarhul B.O.R., Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, București 2008;
Bria Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, ed. România Creștină, București – 1999;
Evdochimov Paul, Vârstele vieții spirituale, Ed. Christiana, București – 1993;
Galeriu Părintele, Dialoguri de seară, Ed. Harisma, București – 2002;
Ioniță Pr. Prof. Dr. Viorel, Aspecte ale postului în lumea occidentală secularizată, în Ziarul Lumina din 29.03.2014;
Iustinian Ps. al Maramureșului, Despre Post, în M.O., nr. 2, Martie-Aprilie, 1987, Anul XXXI;
Itu Mircea, Filosofia și Istoria Religiilor, ed. Fundației România de Maine, București – 2004;
Larchet Jean-Claude, Terapia bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, București, ed. Sophia – 2001;
Luca al Crimeei, Sfântul, La porțile Postului Mare, ed. Biserica Ortodoxă, trad. Adrian Tanasescu-Vlas, București – 2004;
Mantzaridis Prof. Dr. Georgios, Morala creștină, traducere Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, București – 2006;
Mihăilescu Părintele Miron, Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după liturghii, Ed. Christiana, București – 2004;
Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Învățătura despre post în Biserica Ortodoxă Română, în Studii Teologice, an XXXVI, nr. 7-8, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1984;
Paisie Aghioritul, Cuviosul, Viața de familie, București, ed. Evanghelismos, București – 2003;
Popa Acad. Dr. Mitrop. Irineu, Experiențe mistice la Părinții orientali, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova – 2012;
Popovici Euseviu, Istorie Bisericească Universală, trad. Atanasie Mironescu, ed. Tipografia Cărților Bisericești, Cernica – 1926;
Ramureanu Pr. Prof. Dr. Ioan, Istorie Bisericească Universală, ed. I.B.M.B.O.R., București – 1992;
Schmemann, Alexander, Postul cel Mare, trad. Laurențiu Constantin, ed. Univers Enciclopedic, București – 1995;
Spidlik Tomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, trad. Diac. Ioan Ica Jr., ed. Deisis, Sibiu – 1997;
Stan Liviu, Semnificația postului și foloasele lui, în Revista Teologică, ed. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 1, Ianuarie-Martie, Sibiu – 1995;
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetică și mistică creștină, ed. Dacia, Cluj-Napoca – 1993;
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. I.B.M.B.O.R., București – 2002
Idem, Cultura și Duhovnicie. Opere complete, vol. I, ed. Basilica, București – 2012;
Idem, Cultura și Duhovnicie. Opere complete, vol. ÎI, ed. Basilica, București – 2012;
Idem, Cultura și Duhovnicie. Opere complete, vol. III, ed. Basilica, București – 2012;
Stoia Nicolae, Postul – între nevoință și dreaptă socoteală, “Revista Teologică”, Anul V, nr. Ianuarie-Martie, București – 1995;
Tănase Petroniu, Postul ca necesitate, în “Vestitorul Ortodoxiei”, ed. I.B.M.B.O.R., Nr. 105/1993;
Teoclit Dionisiatul, Dialoguri în Athos, vol. I, Ed. Deisis, Sibiu – 1994
Vanca, Lector Univ. Dr. Dumitru, Liturgică, ed. Universității „1 DECEMBRIE 1918”, Alba Iulia – 2005;
Velimirovici Nicolae, Sfatul, Inima în Marele Post, trad. Ionuț Gurgu, ed. Predania, București – 2010;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Postul Crestin (ID: 167813)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.