Posibilitatile de Dezvoltare ale Mediului Rural Romanesc din Perspectiva Schimbarii Sociale Si a Progresului Economic

Introducere

Motivul pentru care am ales această temă de dizertație este interesul academic de a cerceta și de a face documentări privind Posibilitățile de dezvoltare ale mediului rural românesc din perspectiva schimbării sociale și a progresului economic. Am dorit să cunosc acești factori și din punct de vedere al cunoașterii științifice, nu doar din cel al cunoașterii comune.

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole și încearcă să explice perspectivele dezvoltării comunei Maglavit. De aceea, în cadrul acestei lucrări am încercat în primul rând să abordez istoricul și componentele specifice ale spațiului respectiv și apoi transformările pe care Maglavitul le experimentează prin schimbarea socială și progresul financiar.

Fiecare capitol din această lucrare de dizertație este structurat pentru a continua linia academică a celui precedent:

În primul capitol sunt prezentate noțiunile generale despre comunitățile rurale. Totodată, în primul capitol sunt expuse și trăsăturile definitorii ale spațiului urban românesc;

Capitolul numărul doi este concentrat pe teoriile dezvoltării mediului rural din România, începând de la definirea dezvoltării sociale și dezvoltarea rurală, pentru a continua în cadrul acestui capitol cu elemente de strategii de dezvoltare comunitară;

Capitolul numărul trei este destinat unei cercetări bazată pe o analiză a planului de dezvoltare ”Potențial GAL” realizat în comuna Maglavit.

Noțiunea de spațiu rural se referă la un sistem economic și social care include un ansamblu de activități economice pentru care trăiesc, pentru care muncesc. Societatea rurală este o realitate obiectivă specifică care s-a constituit, a evoluat și se dezvoltă în anumite condiții socio-economice și potrivit unor legi obiective specifice și are o structură complexă atât în plan orizontal (fenomene și activități economice, culturale, politice, variate unități de producție sau instituții sociale, administrative diverse), cât și în plan vertical (mai multe etaje, de la baza economică rurală până la elementele suprastructurii politice, juridice, morale, cultural artistice, educaționale, afective și comportamentale rurale, atât de particulare și distincte în raport cu elementele suprastructurii urbane).

Funcționalitatea și prospectarea ruralului se integrează dinamicii de ansamblu a societății (depinzând îndeosebi de evoluția urbanului, a întregului spațiu social), cunoașterea și diagnoza presupunând atât analiza – în același timp sincronică și diacronică – a societății rurale, cât și analiza corespunzătoare a întregii realități sociale.

Mediul rural este perceput ca fiind mediul natural în care se întăresc activitățile umane, în schimb acestea trebuie să nu fie agresive și să promoveze distrugerea lui. Un factor de stabilitate biologică este determinat de reîntoarcerea oamenilor la activități agricole și neagricole în spațiul rural, deoarece se întorc într-un mediu cu mai puține elemente nocive întâlnite în mediul urban.

Ideea de schimbare socială s-a structurat ca fiind un sistem ipotetic independent încă din perioada iluminismului, odată cu lansarea modelelor de societate modernă industrială, debutând cu revoluția industrială și cu revoluțiile politice care au venit odată cu democrația. Prin schimbare socială se înțelege orice modificare în caracteristici demografice, structurale, culturale sau ecologice a unui sistem social.

CAPITOLUL I – PREZENTĂRI CONCEPTUALE ȘI CADRUL TEORETIC

1.1.Conceptul de comunitate – viziunea sociologiei clasice

Ideea de comunitate a parcurs întreaga istorie a sociologiei, suferind nenumărate transformări, reevaluări, nuanțări, fără a-și pierde din importanță. Având atât valențe teoretice cât și metodologice, comunitatea continuă să se afle în central celor mai noi abordări sociologice, în special cele ale capitalului social, demonstrându-și tot mai puternic valențele practice.Sociologia a început odată cu Auguste Comte, prin a asimila ideea de comunitate.

Rădăcinile termenului se află înfilozofia greacă în opera lui Aristotel, la Cicero, sub forma comunității romane de legi și interese comune, la Sf Augustin sub forma comunității de legături emoționale, la Toma d’Aquino ca o comunitate sub forma unui corp politic.

Nisbet,oferă o definiție care depășește acest sens al comunității, el adoptând o altă accepție a termenului: „formele de relaționare care au ca trăsăturiun înalt grad de intimitate personală, profunzime emoițională, angajare morală,coeziune socială și continuitate în timp. Comunitatea este fondată pe om, reprezintă, deci,mai mult decât o simplă reprezentare spațială a unei relații, este expresia simbolică a locului, religiei, națiunii, rasei, ocupației.

Școala Sociologică de la București, considerată de către Henri H. Stahl ca fiind singura ce a căpătat un loc în istoria mondială a doctrinelor sociologice are meritul de a fi creat un sistem sociologic ce a depășit curentele existente în epocă încorporând ideea de comunitate în modul cel mai creativ.Întreaga operă a lui Dimitrie Gusti, subordonată principiului monografieisociologice, are în centrul său ideea de comunitate, de unitate și subunitate socială.

Dumitru Sandu evidențiază faptul că în limbajul curent, dar și în analizele sociale de specialitate, familia, școala, enoriașii unei biserici, un sat, o vecinătate, sunt calificate drept comunitate. Pentru el, noțiunea de comunitate se aplică în special grupurilor care au sau tind să aibă o cultură specifică. Satul tradițional și familia sunt cazuri exemplare. Sunt grupuri de dimensiuni reduse, cu o interacțiune puternică între membrii lor, pe durate mari de timp cu experiențe comune și în consecință cu valori comune.

Noțiunea de comunitate este folosită atât pentru grupuri care au efectiv coerență sau unitate în planul valorilor, cât și pentru cele care au potențial de a evolua spre o astfel de stare. Similaritățile de status ocupațional, rezidențial, de localizare, de vârstă , etc. Constituie una dintre categoriile de factori care sporesc probabilitatea de similaritate de orientare valorică între membrii grupului. Interacțiunile intense, în funcție de interese sau alte criterii, sunt, de asemenea, o condiție favorabilă constituirii comunităților.

Ideea de comunitate a fost asimilată de gândirea sociologică a lui Gusti atât teoretic, definiția unității sociale fiind, de fapt, identică cu cea a comunității cât și metodologic, unitatea de analiză fiind „unitatea socială”.Metodologia de cercetare considera comunitatea sătească drept unitatea socială optimă de investigație în prima etapă, pentru ca, ulterior, „sociologia orașelor” să se dezvolte pe baza experiențelor făcute în condiții optime în monografiile sătești.Sintetizând, putem spune că sociologia românească clasică prin școala luiDimitrie Gusti a inițiat preocuparea și efortul pentru cercetare comunitară înscopul dezvoltării sociale.Din punct de vedere teoretic, teoria voinței sociale l-a plasat pe Gusti alături demarii sociologi ai epocii: Tonnies, Durkheim, Weber, Simmel.

În afara contribuțiilor de natură metodologică, teoretică și practică, Gusti acontribuit și la „constituirea comunității sociologice moderne a echipelor monografice”.

Așadar, sociologia românească a asimilat ideea de comunitate la modul cel maicreativ și productiv din punct de vedere științific, depășind prin școala monograficăorientările din epocă teoretic și metodologic dar și prin posibilitățile deschise dinpunct de vedere practic de cercetările întreprinse.

1.2. Sensuri ale comunității

Comunitatea definește în mare măsură sensul unui „acasă social”, este locul în care individul se simte el însuși, în siguranță, are încredere în ceilalți și se poatedezvolta în conformitate cu valorile și scopurile sale.

La nivelul cunoașterii comune există reprezentări diferite asupra a ceea ce reprezintă comunitatea. Familia, vecinătatea, satul, orașul, asociația, grupul oamenilor de știință, grupul asistenților sociali, grupul celor care discută desprecopii pe un forum de Internet, cei aparținând unui anumit cult religios: toateacestea sunt denumite cu termenul generic „comunitate”. Granițele care definesc o comunitate pot să fie fizice, virtuale sau pur conceptuale.

De fapt, căutarea comunității este o căutare a direcției și scopului într-o rădăcină colectivă a vieții individuale iar investiția sentimentală a individului într-o comunitate, acceptarea autorității sale și dorința de a-i interioriza valorile este dependentă de capacitatea comunității de a ne oferi o identitate, sens personal,oportunitatea de dezvoltare. Comunitatea constituie astfel o unitate coezivă încare contactele sociale sunt pline de sens pentru individ, astfel încât el se identifică cu aceasta.

În interiorul abordărilor de dezvoltare comunitară, regimul teoretic căruia i sa subsumat pentru o lungă perioadă de timp (anii ’60-’90), conceptul de comunitatea fost acela preluat de la Durkheim, comunitatea fiind tratată drept cadru de analiză având, deci, un sens metodologic. Cercetătorii s-au aplecat asupra ei dintr-o perspectivă practică, concentrându-se asupra organizării comunitare, schimbării și participării comunitare.

Spațiul occidental s-a caracterizat printr-o puternică cercetare în domeniul comunitar, printr-o concentrare asupra comunității înțeleasă ca „loc”, „organizare”.

La nivel ideologic, comunitarismul a fost cel care a discutat rolul comunității în viața individului și societății, accentuând rolul său esențial: a trăi viața ca legată de comunitățile în interiorul cărora identitatea noastră s-a constituit.

Comunitățile constitutivedefinesc individul, îi conferă identitate, oferă o bază pentru gândire, acțiune, rațiune, cărora le dau sens. Astfel de comunități pot fi:

1. comunitatea spațială, ca loc. Oamenii care nu au un loc pe care să îl numească „acasă” recunosc că ceva lipsește în viața lor, în sufletul lor. Uneori, ei experimentează traume psihologice ca rezultat al mutării dintrun loc în altul pentru că nu au legăturile emoționale care să îi lege de un anumit loc.

2. comunitățile de memorie, de grupuri de oameni care împărtășesc o istoriesemnificativă din punct de vedere moral. Acestea au o istorie în sensul că aufost constituite prin trecut: o istorie împărtășită care merge înapoi timp de generații. Ele ne fac să ne îndreptăm către viitor, devin comunități de speranță în sensul că noi încercăm să realizăm idealurile și aspirațiile incluse

în experiența trecută a acestor comunități, văzând eforturile noastre ca pe niște contribuții la binele comun.

Dacă nu cultivăm acest tip de comunitate, consecințele sunt pierderea sensului și speranței, stimei de sine și sentimentului competenței personale, chiar și pentru generațiile viitoare – pentru care tradiția este pierdută. Astfel de comunități sunt cele naționale, religioase, lingvistice.

3. comunitățile psihologice, „bazate pe interacțiune personală față în față guvernate de sentimente de încredere, cooperare și altruism. Acestea, evident,sunt familia sau cele bazate pe prietenie”.

În timp ce unii sociologi au accentuat mai ales ideea de spațiu, alții au acordati importanță ideii de relație. Uneori, concentrarea asupra comunității a fost exclusivă pierzându-se din vedere relația ei cu societatea mai largă, riscând astfelconceptualizarea comunității în afara societății care o cuprinde.În primul rând, comunitatea este un ideal, o valoare și este considerată în acest mod atât în etică și în ideologia comunitaristă, cât și în știința socială. În al doilearând, este o categorie descriptivă, un set de variabile. Ea poate fi o entitate care se referă la un grup de oameni și instituții, sau, mai degrabă, un tip de relație.

1.3. Trăsături definitorii ale comunității rurale românești

1.3.1. Tipuri de comunități

În concepția lui Emile Durkheim, comunitatea persistă prin „solidaritate organică” iar societatea prin „soliaritate mecanică”, caracterul organic al comunității fiind datorat relației bazate pe normele morale de conviețuire între membrii unei comunități (astăzi această relație este prezentă preponderent în localitățile rurale). Din perspectiva asistenței sociale, comunitatea reprezintă o sursă de îngrijire și control social. Deseori nevoile individuale, care nu sunt soluționate de familie din anumite motive, primesc un răspuns din comunitate, acesta din urmă posedând mecanismele necesare soluționării problemelor de ordin funcțional și relațional.

Comunitățile pot avea niveluri de referințăși fundamente diferite Pentru a clasifica comunitățile trebuie sa ținem cont de mai multe criterii. Criteriul spațial, cel care ține de fundamentele comunității, valori, nivel și resurse.

O comunitate trebuie să se refere, la tipul de relație pe care membrii ei îl au și la spațiul în care este situată acea relație. Nu putem vorbi de o comunitate dacă membrii acesteia nu au relații grad de atașament față de comunitatea în interiorul căreia trăiesc, nu se identifică cu aceasta și nu dezvoltă o identitate în relație cu această comunitate.Ingredientul de bază al comunității, fără de care aceasta nu poate exista, este relația interpersonală. În afara acesteia, nu se poate vorbi de ocomunitate ci de un spațiu oarecare.

1.3.2. Comunitarismul

Din punct de vedere ideologic comunitarismul are în centrul său ideea de comunitate și pune accent pe valorificarea valențelor acesteia. A apărut ca o reacție asupra indiviualismului dar mai ales ca o alternativă, încercănd în esență, să echilibreze respectarea drepturilor individuale cu asumarea responsabilității sociale.Crearea unei soluții care să înlocuiască individualismul liberal și evitareaautoritarismului care a fost multă vreme privit ca singura alternativă la acesta din urmă, a constituit pentru comunitariști o încercare permanentă. Tot mai mulți oameni par să fie neimplicați: pasivi clienți ai statului, plini de resentimente. De aceea avem nevoie să descentralizăm statul astfel încât să existe mai multe oportunități pentru cetățeni pentru a prelua unele dintre activitățile sale. Să socializăm economia astfel încât să existe o mai mare diversitate de agenți pe piață, „comunali” și privați.

Nici existența umană și nici libertatea individuală nu pot supraviețui în afara comunităților interdependente și suprapuse cărora cu toții le aparținem. La fel, nici o comunitate nu poate supraviețui dacă membrii săi nu îți dedică o parte din atenția, energia și resursele lor unor proiecte comune.

Urmărirea exclusivă a intereselor private erodează rețelele mediului social de care depindem cu toții și este distructivă pentru democrația unei societăți. Din aceste motive, considerăm că drepturile indivizilor nu pot fi asigurate pe termen lung fără o perspectivă comunitariană. O asemenea perspectivă recunoaște în egală măsură demnitatea umană și dimensiunea socială a existenței umane.

Diferența majoră între individualiști și comunitariști constă în concepția lor asupra entității primare în societate. Pentru individualiști, aceasta este o persoană independentă, care se angajează, rând pe rând, în alcătuirea unor aranjamente sociale bazate pe preferințele, nevoile și interesele sale, ori pe alte mecanisme sau aranjamente ale alegerilor individuale (votarea, de pildă), în timp ce comunitariștii consideră grupul, comunitatea ca având întâietate în societate.

Comunitariștii îi percep pe agenții care acționează ca pe niște grupuri de oameni și indivizi care sunt „stânjeniți” de contextul lor social. Se presupune că alegerile lor reflectă cultura sau valorile comunității căreia îi aparțin, formulările sociale ale binelui. Alegerileoamenilor sunt în principiu profund influențate de forțe sociale specifice, adeseori fără ca ei să îți dea seama de acest lucru”.

În concepția acestui autor, ordinea socială nu ar trebui să se bazeze pe compensația oferită actorilor pentru eforturile lor sociale, nici pe dirijarea lor polițienească, ci pe socializarea lor astfel încât ei să creadă în valorile pe care ordinea socială încearcă să le promoveze.

Asadar, comunitarismul încearcă să echilibreze respectarea drepturilor individuale cu asumarea responsabilităților sociale. În timp ce în Albania, China sau Japonia comunitariștii luptă pentru exprimarea drepturilor individuale șși eliminarea obligațiilor impuse de comunitate, în Vestul Europei, caracterizat de unindividualism excesiv, este nevoie de căldura comunității pentru a face loc relațiilor interumane.

Ideile comunitariste au fost sintetizate de către Amitai Etzioni în lucrarea „Spiritul comunității”, autorul încercând mai mult decât o abordare teoretică, și anume crearea unei mișcări sociale cu o nouă ideologie, comunitarismul. „Mișcarea comunitaristă este o mișcare ecologistă dedicată schimbării în bine a mediului social, moral și politic, prin schimbarea valorilor, stărilor de fapt și politicilorpublice” (Etzioni, 1995: p.3).Axiomele abordării sale pleacă de la realitatea socială americană, dar pot fi ușor generalizabile printr-o abordare critică. Astfel, el consideră că o nouă ordine morală, socială, publică, fără puritanism sau opresiune este posibilă; Oamenii pot locui din nou în comunități fără a se transforma în „vigilenți” și fără a deveni ostili unul altuia; Asumarea de responsabilități crescute nu este o modalitate de a limita drepturile indivizilor, însă mai multe drepturi înseamnă mai multe responsabilități; Acțiunea intereselor particulare poate fi echilibrată de către comunități puternice.

Comunitarismul are o componentă politică, contestând modul de organizare a sistemului politic care lasă spațiu pentru jocul grupurilor de interese în defavoarea intereselor cetățenilor. Dar relația cetățean-sistem politic este, firesc, biunivocă, cetățenii fiind cei care ar trebui să se manifeste în mod activ pentru a controla, pecât posibil, ceea ce se întâmplă în domeniul politic.

Așadar, această „mișcare” se identifică a fi profund democratică, încercând să construiască mecanisme de control social bazate pe comunitate și participare socială la nivel local. În cadrul acestui demers, cetățenii trebuie să fie informați, să înțeleagă modul în care interesele particulare se structurează și acționează să seorganizeze pe plan local, regional și național. De aceea, principiul echilibrului între individ și grup, drepturi și responsabilități, individ și stat, piață, societatea civilă ar trebui să fie o permanentă încercare, conform acestei orientări. Abordarea comunitaristă promovează ideea de parteneriat public-privat, ideea de împuternicire a comunităților locale prin strategii suportive și de asistență tehnică în procesul de furnizare a serviciilor de sănătate, învățământ și sociale.Procesul de construire a comunității presupune ca cele mai vulnerabile comunități să se bazeze pe cele mai puternice atunci când nu sunt capabile să rezolve, pe cont propriu, responsabilitățile ce le revin.

Etzioni (1995) constata că există o mare nevoie de studiu și experimentare a utilizării creative a structurilor societății civile și cooperării public-privat, maiales în ceea ce privește serviciile sociale.Din punct de vedere valoric, această ideologie accentuează importanța familieiîn socializarea copiilor în sensul transmiterii normelor morale și atacă ideea înstrăinării educației acestora către servicii impersonale care nu pot asigura calitatea educării acestora. Aici este vorba despre echilibru, de data aceasta între responsabilitățile în sfera privată și cele în interiorul societății civile. De fapt, tipul de relație existentă în interiorul familiei este prototipul celei care ar trebui să existe în comunitate. Familia este baza comunității, este cea care o întărește, întimp ce comunitatea, la rândul ei, întărește familia.

În concluzie, comunitarismul contrastează cu liberalismul în concepția asupra individului, comunității, societății politice în ansamblul său, valorilor tradiției,încrederii intra-comunitare, reciprocității, interdependenței și asupra modului derealizare a unor valori cum sunt libertatea, egalitatea și drepturile. Se pare, însă, că modelul comunitarist lasă neexplicate fenomene cum sunt mobilitatea indivizilor între formațiunile sociale și antagonismul ce rezultă de aici, concentrându-se pe construcția la nivel comunitar a indivizilor sociali și a formațiunilor sociale (grupuri, instituții), a valorilor și practicilor caracteristice acestui nivel. Comunitateapare să fie în această concepție o entitate abstractă guvernată de principii.În realitate, oamenii sunt membrii mai multor comunități, ei miăcându-se acestea în cursul vieții și în viața de zi cu zi.

În timp, comunitarismul a reușit să creeze „o comunitate comunitaristă” care a este una a discuțiilor intelectuale asupra unei viziuni despre o lume mai bună și,mai ales, despre o comunitate în care oamenii pot trăi în armonie cu ceilalți. Impactul în viața publică s-a redus la integrarea unora dintre ideile exprimate decomunitariști în agenda diferitelor mișcări politice și la inspirarea programelor de dezvoltare comunitară. În viitor, înșiși comunitariștii prognozează intrarea într-un con de umbră a mișcării „datorită faptului că a reușit să conștientizeze oamenii asupra importanței relației dintre drepturi și responsabilități dar și despre importanța și fragilitatea instituțiilor societății civile în interiorul democrațiilor stabile”.

CAPITOLUL II – DEZVOLTAREA SOCIALĂ ÎN SPAȚIUL RURAL ROMÂNESC

2.1. Definiri ale dezvoltării sociale

Termenul de dezvoltare este utilizat astăzi pe scară largă.dezvoltarea socială înseamnă un proces de schimbare economică ce a apărut odată cu industrializarea. Termenul implică însă, și un proces de schimbare socială concretizat în urbanizare, adoptarea stilurilor de viață moderne și a unor noi atitudini. Totodată, are o conotații în domeniul bunăstării care sugerează că dezvoltarea îmbunătățește veniturile oamenilor, nivelul eduațional, condițiile de locuire și starea de sănătate.

Dezvoltarea este procesul care produce schimbare în structura socială astfel încât instituțiile și organizațiile sunt adaptate la mediu și ajută în îndeplinirea valorilor și scopurilor membrilor societății. În mod obiectiv, dezvoltarea are conotații negative și pozitive. Dezvoltarea este gândită într-un cadru de referință pozitiv și este instrumentul schimbării planificate.

Dezvoltarea socială oferă o perspectivă macro care „se concentrează asupra comunităților și societăților, accentuează intervenția planificată, promovează oabordare dinamică orientată către schimbare care este inclusi și universalistă și, înainte de toate, încearcă să integreze intervențiile sociale cu eforturile de dezvoltare economică. Dezvoltarea socială este un proces de schimbare socială planificată proiectat pentru promovarea bunăstării sociale concomitent cu unproces dinamic de dezvoltare economică” (Midgley, 1998: 8).

Termenul de dezvoltare socială nu este suficient definit iar cadrul conceptualteoretic nu este îndeajuns elaborat, în timp ce literatura care tratează acest subiect este foarte fragmentată. Aceasta se întâmplă deoarece abordări diferite au fost elaborate în domeniul dezvoltării sociale fără ca vreuna să se bucure de acceptare generală și fără ca o articulare a intervențiilor specifice să se producă. Dezvoltarea socială se diferențiază de alte abordări care încearcă să promoveze bunăstarea oamenilor: de ceea ce Midgley numește filantropia socială care se concentrează asupra celor aflați în nevoie și utilizează mecanismele caritățiiindividuale sau ale organiza]iilor religioase.

Totodată, dezvoltarea socială este diferită de intervenția profesională a asistenților sociali care tratează problemelesociale ale indivizilor, familiilor, grupurilor și comunităților, precum și de abordarea administrației sociale care cuprinde eforturile decreare a serviciilor sociale. În domeniul asistenței sociale se poate identifica, în primul rând, o perspectivă individualistă asupra dezvoltării sociale. Acesta consideră că dezvoltarea socială este un „proces de cretere personală și autoactualizare care operează la nivel individual producând, în final și o îmbunătățire a societății”.

Studiile de dezvoltare sunt în mod strâns legate de eforturile întreprinse în țările Lumii a Treia de a introduce servicii sociale. Inițial termenul s-a referit la două aspecte ale politicii sociale coloniale: servicii de asistență socială și programe de dezvoltare comunitară. Deși inițial termenul a fost folosit de către NațiunileUnite cu același sens, în anii ’60 el a fost lărgit prin introducerea unor noi idei: creșterea standardului de viață, promovarea participării, integrarea planificării economice cu cea socială.

Așadar, dezvoltarea socială este un termen care acoperă aria serviciilor sociale, dezvoltarea rurală, participarea, planificarea demografică și strategiile naționale de ameliorare a sărăciei și de creștere a standardului de viață.

2.2. Teorii ale dezvoltării sociale

Teoriile dezvoltării sunt consemnate de istoricii sociologiei ca reprezentând un răspuns al științei schimbărilor sociale la marea problemă a tranziției e la tradițional la modern.

Două corpuri distincte de teorie ce pornesc de la premise diferite fundamentează teoriile dezvoltării: teoriile modernizării și cele ale dependenței. Deși au suferit ele însele schimbări și nuanțări în decursul istoriei științei sociale, confirmări și infirmări, aceste teorii oferă instrumente de analiză a dezvoltării la nivel local, național și mondial.

Teoriile modernizării

Din punct de vedere istoric, conceptul de modernitate se referă la „modurile vieții sociale sau de organizare care au apărut în Europa începând cu aproximativsecolul al XVII-lea și care, după aceea, s-au răspândit mai mult sau mai puțin lanivel mondial”.

Teoriile modernizării din anii ‘60 au căutat să explice starea societăților „subdezvoltate”ce încearcă să ajungă din urmă societățile vestice dezvoltate care coexistăîmpreună în aceeași perioadă de timp.Considerate ca fiind o abordare a dezvoltării care împletește economia și sociologia teoriile modernizării pleacă de laideea că diferențele de dezvoltare între țările vestice și cele non-vestice suntexplicabile prin culturile diferite ale acestora.

Presupunerea de bază este aceea cădezvoltarea economică și cea culturală sunt strâns relaționate: dezvoltarea economicăeste posibilă datorită unui set de valori caracteristice (raționalitate, antreprenoriat,independență economică și politică, accent pus pe relații formale șilegale, orientare către viitor etc) dar, la rândul ei, dezvoltarea economică poateantrena mai departe, schimbări valorice. Așadar, în esență, preocuparea teoreticienilormodernizării a fost aceea de a explica dezvoltarea în relație cu caracteristicilece țin de cultura diferitelor societăți.

Două poziții pot fi identificate asupra relației dintrecomponentele economică și culturală: una caracteristică unor teoreticieni în linia lui Karl Marx până la Daniel Bell care au considerat că dezvoltarea economică conduce la schimbări valorice substanțiale. O a doua poziție poate fi identificată în opera lui Max Weber până la Samuel Huntington care au fost de părere că valorile culturale au o influență durabilă și autonomă în societate, în acest fel nedând prea multe șanse dezvoltării țărilor considerate „tradiționaliste”.

Înscriindu-se în linia ce argumentează ideea schimbării valorilor ca rezultat al dezvoltării economice, Daniel Bell (1973) a zugrăvit stadiile societății în termenide „joc” împotriva diverselor forțe cărora oamenii au trebui să le facă față. El considera că în societatea pre-industrială viața era un „joc împotriva naturii”: forța de muncă era angajată predominant în domenii ca mineritul, pescuitul,agricultura în care oamenii munceau utilizând forța fizică. Sensul lumii era condiționat de dependența de elementele naturii: anotimpurile, solul, apa. Semnificația timpului era cea de duratăiar ritmul muncii varia în funcție de sezon. Productivitatea era scăzută, economia depindea fundamental de vreme. „Societatea pre-industrială era agrară, structurată în moduri tradiționale de rutină șiautoritate”.

În contrast, în societatea industrială, modernă „viața este un joc împotriva naturii fabricate de către om”. Lumea a devenit tehnică și rațională, mașina predomină iar ritmul vieții este impus mecanic. Energia a înlocuit forța de muncă fizică, asigură baza productivității și este responsabilă de apariția bunurilorproduse în masă. Organizațiile cer roluri și nu persoane, criteriul este eficiența.

Daniel Bell a reușit să vadă dincolo de modernitate și a zugrăvit următorul stadiu al societății, anume cel post-industrial, care este un „joc între persoane” șiîn care importante sunt informația, educația, abilitățile. De asemenea, acest tip desocietate este bazat pe servicii și este definit de „calitatea vieții, măsurată în bunuri și servicii: sănătate, educație, recreere și artă, care acum par posibile pentru toată lumea”.

Max Weber (1993) s-a înscris în linia teoretică ce a argumentat importanțavalorilor în procesul de dezvoltare și persistența acestora, considerând că dezvoltareacapitalismului modern a depins de organizarea rațională a muncii. Sistemulnormativ care face posibil capitalismul modern accentuează orientarea cătreviitor, economiile, servicii oferite altora etc. Acest sistem normativ este, în opinialui Weber, strâns legat de etica protestantă care conține ideile încurajării planificării și urmăririi câștigului economic, această etică fiind unul dintre factorii care au contribuit la creșterea raționalismului în viața socială.

În perioada recentă, cercetarea și teoria asupra dezvoltării socio-economice au dat naștere la două școli de gândire. Una dintre acestea accentuează convergențavalorilor ca rezultat al modernizării. Această școală prezice declinul valorilor tradiționale și înlocuirea lor cu cele moderne. Cealaltă școală pune accent pe persistența valorilor tradiționale în ciuda schimbărilor politice și economice,valorile fiind independente de condițiile economice.Mai recent, au fost propuse câteva amendamente la teoria modernizării: modernizarea nu urmează un drum linear. Creșterea sectorului serviciilor și tranziția către societatea tehnologizată (bazată pe cunoștințe) sunt caracterizate de schimbă ri culturale foarte diferite de cele care au caracterizat perioada industrializării.

Colapsul economic poate inversa efectele modernizării prin reîntoarcerea la valorile tradiționale, dar nu numai atât: postmodernitatea a încercat să recupereze pe alocuri valorile tradiției și le dea un nou sens.Teoriile modernității au fost extrem de influente în anii ’50-’60 pentru ca apoidin anii ’70 până la mijlocul anilor ’80, un puternic criticism să ia naștere în legătură cu acestea. „Gloria paradigmei tranziției și, implicit, a sociologiei dezvoltării a fost atinsă în cadrul teoriilor modernizării. În spatele acestor teorii ghicim un sistem de gândire de extraordinară persistentă în ciuda infirmărilorspectaculoase atât a teoriilor cât și a ideologiilor modernizării”.

Teoriile dependenței

Teoriile dependenței au introdus o nouă viziune asupra dezvoltării, prin conceptespecifice: „subdezvoltare durabilă, declasări masive, dependențe umilitoare, aculturații alienante, crize identitare profunde cu toate efectele lor subsecvente” .

Subdezvoltarea este explicabilă, în viziunea teoriilor dependenței, în primul rând prin experiența colonialistă și a dominației străine care au constituit forțelece au indus subdezvoltarea. Relația asimetrică între metropolele capitaliste și sateliții dependenți de acestea este concretizată în exploatarea resurselor locale ale sateliților și exportarea surplusului către metropolă, în cooptarea elitelor localeîn servirea intereselor exterioare lor, astfel încât un lanț al dependenței se formează și se permanentizează.

Cea mai extinsă abordare din perspectiva dependenței este cea elaborată de către Immanuel Wallerstein care considera capitalismul drept sistemul economic dominant, având potențial pentru expansiune prin dinamica sa șiabilitatea de a produce bunuri de care sunt interesate importante segmente de populație. De asemenea, puterea politică și militară permit extinderea sistemului,extindere ce are ca rezultat un sistem mondial inegal și ierarhizat în trei niveluri: societăți centrale, semi-periferice și periferice. Statele sărace, periferice, rămân lalimita sistemului în ceea ce privește puterea și beneficiile economice, în timp cestatele semi-periferice îndeplinesc rolul de tampon între celelalte două tipuri de țări.

Teoriile dependenței au primit și ele critici ca urmare a faptului că au plecat în special de la de la experiența statelor latino-americane pe care au extins-o apoi în cazul Africii și Asiei, în timp ce teoria sistemului mondial modern extrapolează ideea inegalității între clase la nivel mondial.Teoria dependenței în științele sociale afirmă că resursele curg dinspre "periferia" țărilor sărace și subdezvoltate către un "nucleu" de țări bogate, cele din urmă îmbogățindu-se pe seama celor dintâi.

Această teorie este valabilă în special pentru țările care se integrează în sistemul global de valori. Ea a apărut prin 1970 ca o reacție la teoria modernizării, o variantă timpurie a teoriei dezvoltării care susține că toate societățile progresează trecând prin etape similare de dezvoltare, țările subdezvoltate actuale fiind, conform acestei teorii, într-o situație similară cu cea în care se găseau zonele dezvoltate cu ceva timp în urmă. O concluzie a acestei teorii este, că pentru a fi ajutate țările subdezvoltate să scape de sărăcie, trebuiesc folosite aceleași metode cu cele ale țărilor dezvoltate, respectiv investiții, transfer tehnologic, și o integrare mai puternică în piața mondială.

Teoria dependenței respinge acest punct de vedere, argumentând că țările subdezvoltate nu sunt pur și simplu versiuni primitive ale țărilor dezvoltate, ci au caracteristici și structuri unice, fiecare în parte. Prin integrare, ele ar ajunge membre mai sărace ale economiei mondiale de piață, situație în care țările dezvoltate nu au fost niciodată. De aici, concluzia acestei teorii că țările sărace nu trebuie sub nicio formă să se integreze într-un bloc de țări mai avansate din punct de vedere economic. Contrar teoriilor privind piața liberă și modernizarea, teoria dependenței spune că trebuie redusă conectivitatea țărilor sărace cu piața mondială pentru a găsi singure propria lor cale în funcție de propriile nevoi, dictate mai puțin de presiunile externe.Țările sărace oferă resurse naturale, mână de lucru ieftină, o destinație pentru tehnologiile perimate, și piață pentru țările dezvoltate, fără de care acestea nu ar putea să își mențină standardul ridicat de viață de care se bucură.

Națiunile bogate perpetuează activ o stare de dependență prin diverse mijloace. Această influență poate fi menținută pe multiple căi: economic, control media, politic, bancar și finanțe, educație, cultura, sport, și toate aspectele privind dezvoltarea resurselor umane (inclusiv recrutarea și perfecționarea angajaților).

Țările bogate se opun în mod activ încercărilor țărilor dependente de a rezista influențelor, prin sancțiuni economice și/sau folosirea forței armate. Teoria dependenței statuează că sărăcia țărilor de la periferie nu se datorează neintegrării lor în sistemul mondial, sau neintegrării "depline" așa cum argumentează adesea economiștii pieței libere, ci datorită modului în care s-au integrat în sistem.

2.3. Dezvoltarea rurală

Spațiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere și componentele sale.Pentru a înțelege complexitatea acestui concept este necesară definirea, chiar și sumară a principalelor noțiuni specifice și componentele sale, cum ar fi :

Ruralul cuprinde toate activitățile care se desfășoară în afara urbanului și cuprinde trei componente esențiale: comunitățile administrative constituite din membrii relativ puțin numeroși și care au relații mutuale; dispensarea pronunțată a populației și a serviciilor colective; rolul economic deosebit al agriculturii și silviculturii.

Spațiul rural este noțiune care, prin complexitatea sa a generat numeroase păreri, care diferă de la un autor la altul, dar în esență se ajunge aproape la aceleași concluzii.După anumite păreri, se consideră că “spațiul rural” poate fi definit în funcție de noțiunile care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban. Această definire generală creează, adesea, confuzii între noțiunea de rural și noțiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realității.Spațiul rural nu este un spațiu concret și eterogen. Eterogenitatea poate fi privită sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol și microclimat; al doilea aspect se referă la demografie – densitate, polarizare de la mici așezăminte la mari aglomerări urbane.O definire mai completă a spațiului rural apare prin luarea în considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural și funcțional (tip de activități și de relații).Din această definiție a spațiului rural sunt evidențiate cel puțin următoarele elemente:

spațiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populației;

formele de stabilire umană sunt satele și comunele, caracterizându-se prin individualitatea și discontinuitatea spațiului construit;

activitatea productivă este predominant agricolă și silvică dar nu exclude industria de procesare și comerțul rural;

relațiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoașterea reciprocă din toate punctele de vedere;

mediul înconjurător este mult mai puțin poluat decât în mediul urban etc.

Mediul rural a devenit din ce în ce mai prezent pe agenda organismelor internaționale. Conceptul actual de dezvoltare rurală este sundementat pe cel de dezvoltare durabilă și are câteva trăsături esențiale referindu-se la:

dezvoltare durabilă sustenabilă, care presupune o dezvoltare economică echitabilă și echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale și al includerii precum și asumarea responsabilității pentru folosirea resurselor naturale și protecția mediului.

dezvoltare rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea mediuluirural pprin extinderea mijloacelor de comunicare și informale, a activităților din mediul rural spre sectorul non- agricol și promovarea agriculturii extensive a cărei coordonanță esențială este transferul informațional.

dezvoltare a rurală multisectorială, care se referă la crearea de rețele și parteneriate între organizații internaționale, agenții naționale, sau organizații ale societății civile în vederea aborării multisectoriale.(Zamfir, Cătălin; Stănescu Simona; 2007, p 168)

Forma definitivă a definitei spațiului rural o întâlnim în Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spațiului rural în următoarea formă: expresia (noțiunea) de nspațiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conține satele și orașele mici, în care majoritatea părții terenului este utilizată pentru:

agricultură, silvicultură, acvacultura și pescuit;

activitățile economice și culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc);

amenajările de zone neurbane pentru timpul liber și distracții (sau de rezervații naturale);

Prof.Univ.Dr. Ion Dona în susține că din punct de vedere al structurii economice, în spațiul rural activitățile agricole dețin ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existența și a altor activități, dimpotrivă, silvicultura și industria forestieră în zonele montane și colinare, au un rol esențial în economia spațiului rural, la care se adaugă turismul și agroturismul de agrement, serviciile pentru populație etc.

Cu toate acestea, economia spațiului rural rămâne preponderent agricolă. Ponderea superioară a agriculturii în economia spațiului rural devine din ce în ce mai discutabilă pentru că tendința de “implementare” în spațiul rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a produselor agricole; dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităților culturale etc.), determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul populației ocupate, în produsul brut și în valoarea adăugată etc.

Tendințele de scădere a ponderii activităților agricole în economia spațiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantații forestiere, șosele, drumuri, spații pentru alte construcții cu scopuri turistice și de agrement.

Conceptul de dezvoltare are două componente fundamentale: el se referă, în primul rând, la obiectivele procesului de dezvoltare, adică la asigurarea bunăstării comunității și, în al doilea rând la mijloacele necesare atingerii oviectivelor, mijloace ce presupun mobilizarea resurselor materiale și non-materiale ale comunității respective și crearea capacităților de acțiune comunitară: asociații, rețele sociale de sprijin, mecanisme de implicare voluntară.

Dezvoltarea se concentrează asupra schimbării și asupra consecințelor sale concretizate în forma unor condiții mai bune.

Viziunea modernă asupra dezvoltării sociale este construită plecând de la premisele teoriilor asupra schimbării sociale.Procesele de schimbare pot fi concepute în mod diferit (ca direcție sau ciclu),modelele metodologice adoptate pot fi diverse (structural funcționale sau alternative la acestea), analiza schimbării se poate desfășura la niveluri diferite. În funcție de aceste criterii, putem descoperi modalități diferite de raportare la schimbare și, implicit, dezvoltare.

Cand vorbim dezvoltare rurală la nivel local ar trebui săse ia în considerare particularitățile contextului socio-cultural în care se dorește implementarea deprograme. De asemenea, ar trebui să evite urmărirea unor relații stricte de genulcapital social-dezvoltare care nu sunt de natură să ajute, dimpotrivă, pot inhibaeforturile de dezvoltare. Resursele implicate în procesul de dezvoltare trebuie să fie multiple. De aceea, dezvoltarea ar trebui să plece de la resurse, luând înconsiderare problemele, nu trebuie să se concentreze exclusiv pe probleme. Strategiilede dezvoltare ar trebui să includă și o componentă de sociabilitate, în fond relațiile sociale sunt cele care sunt baza dezvoltării iar o comunitate dezvoltată trebuie să creeze sentimentul de „acasă”. De cele mai multe ori, funcția modelelor de dezvoltare este de a arăta oamenilor că în comunitatea lor se poate întâmpla ceva, cu alte cuvinte de a le da speranță înlegătură cu viitorul. Uneori, optimismul poate fi o forță care susține procesele de dezvoltare, la fel ca și încrederea.

Dezvoltarea rurală pleacă de la importanța localului, a teritoriului în care specialiștii, populația, și puterea construiesc și aplică împreună o strategie de organizare comunitară. Este vorba despre aflarea unui teritoriu în care oamenii au semtimentul apartenenței, au voința e a acționa împreună, și se simt amenințați în ființa lor dacă nu își satisfac nevoile și nu își rezolvă problemele.

Sectoarele de aplicare a dezvoltării cu finalitate socială a satului pot fi :

identificarea modului și gradului de ocupare a solului și amenajarea teritoriului;

problema locuințelor

sănătatea populației rurale

starea serviciilor pentru populație

crearea unor locuri de muncă

(re)inserția tinerilor, (auto) excluși, (auto)marginalizați

dezvoltarea economiei sociale.

2.4. Strategii de dezvoltare comunitară

Nenumăratele definiții ale conceptului de dezvoltare comunitară au contribuitîn măsură relativ redusă la clarificarea domeniului care rămâne unul destul de vag.De altfel, unii autori considerăchiar că dezvoltarea comunitară este o arie lipsităde cunoștințe de tip științific.Cei mai mulți autoriconsideră dezvoltarea comunitară ca fiind o metodă practică de schimbare socială,ca tip de intervenție în serviciile sociale sau ca modalitate de acțiune socială,acceptând să utilizeze o teorie de cele mai multe ori incompletă și fragmentată.

Dumitru Sandu definește conceptul de dezvoltare comunitară ca fiind o schimbare voluntară în prin și pentru comunitate. Altfel spus, este vorba despre o familie de schimbări în plan social, nu individual pentru care se specifică locul, modul de realizare, și finalitatea. Toate cele patru elemente –motivația, spațiul, modul de realizare și finalitatea sunt necesare pentru ca schimbarea să îndeplinească cerința de a fi de tip comunitar. În principiu nu poate exista dezvoltare comunitară fără satisfacerea celor patru criterii la nivelul unui grup social (în comunitate) în folosul membrilor membrilor săi (pentru comunitate) și cu ajutorul lor( prin comunitate) voluntar sau semivoluntar.

Pe baza numeroaselor definiții propuse pentru dezvoltarea comunitară, putem contura una sociologică, provizorie și operațională: un demers global, de punere în mișcare și în sinergie a actorilor locali care valorifică resursele umane și materiale de pe un teritoriu dat, în relație negociată cu decidenții. Dezvoltarea comunitară este un demers global și local, strategic și pedagogic, partenerial, prospectiv, descendent și ascendent.

Sociologul german Ferdinnd Tonnies a realizat cea mai reușită analiză comparativă între comunitate și societate. În concepția lui comunitatea este o formă a relațiilor sociale caracterizată prin proximitate afectivă, socială, spațială, mai exact caracterizată prin legătura de sânge (familia), de vecinătate (satul), de spirit (biserica).

Pentru aceasta comunitatea este o unitate socială restrânsă, cu membri puțini, precis determinați și constanți, care se cunosc personal și au relații reciproce, intense și directe colaborând conform unei reguli tradiționale și neschimbătoare. Societatea este un grup social de de alt ordin de mărime, cuprinzând mai multe mii sau milioane de membri. Sfera acestora nu este cu precizie delimitată, relațiile dintre ei sunt mai ales indirecte și nu reclamă cunoașterea reciprocă. Din punct de vedere istoric, după Tonnies, formele de bază ale comunității sunt viața familială, comunitatea, locală, (rurală sau urbană), relațiile de prietenie, rudenie, vicinătate. Aceste relații sunt reglementate pe baza obiceiului, a înțelegerii directe, a moralei, ele având deci un caracter organic.

Sfera dezvoltării comunitare este dominată în mare măsură de concepte care nusunt complet validate în domeniu, ce au o capacitate limitată de a oferi indicii despre acesta iarmetodele utilizate au încă nevoie de cercetare, testare și retestare.De cele mai multe ori, principiile generale sunt cele care ghidează această arie depreocupări și încercările de sistematizare și de dezvoltare sunt încă motive dedezbatere.

Dezvoltarea comunitară este o metodă de a lucra cu oamenii care pornește de la nevoile și aspirațiile acestora, provocare la formele existente ale organizării politice care se bazează pe organizarea centralizată, provocare într-o lume postmodernă în care valorile dreptății, solidarității, cetățeniei și societății fără clase sunt amenințate ca urmare a restructurării economice și a fragmentării statului bunăstării, insecurității și competiției în numele libertății individuale.

Domeniile dezvoltării comunitare pot fi: educația-învățământul, cluburile pentrutineri, serviciile sociale, servicii pentru timp liber, planificare pentru servicii,programe pentru șomeri.

La modul general, dezvoltarea comunitară include obiective „de proces” cumsunt educarea și motivarea oamenilor de a se ajuta singuri, dezvoltarea leadershipuluilocal, definirea unui sentiment de cetățenie și conștiință civică, întărireademocrației la nivel local, inițierea proceselor susținute de creștere, stimularearelațiilor armonioase la nivel local, realizarea schimbărilor în direcția aleasă decomunitate cu minim de stres. Obiectivele „de conținut” de genul programelor deeducație, sănătate, locuire, programelor pentru diferite categorii de populație(femei, tineri, bătrâni, șomeri), de training pentru liderii locali sunt și ele componenteale dezvoltării comunitare.

Presupozițiile care stau la baza dezvoltării comunitare includ ideile că oamenii și comunitățile pot dezvolta capacitatea de a rezolva problemele, că indivizii vor schimbare și se pot schimba; că aceștia ar trebui să participe în luarea deciziilor lanivel local. De asemenea, tipul de schimbare în care oamenii au un cuvânt de spus are șansa de a dura în timp; schimbarea de tip holist este preferabilă celei fragmentate; democrația la nivel local presupune participare și proiecte cooperativeiar oamenii pot învăța acele abilități care le fac posibile; de multe ori, comunitățile au nevoie de asistență specializată pentru a se organiza în rezolvarea problemelorcu care se confruntă.

Nu este dezvoltare comunitară ceea ce se numește „dezvoltarea comunității”, adică schimbările care, deși duc la dezvoltare în comunitate,nu au în mod explicit acest scop, nu sunt neapărat direcționate la nivel comunitar și nu includ participarea grupurilor comunitare. În această categorie sunt incluseeforturile de dezvoltare economică, investițiile în infrastructură.

Tot aici pot ficonsiderate, conform lui Sandu (2004), demersurile de ajutorare de tip tradițional,fie ajutorul izolat acordat persoanelor aflate în nevoie, fie organizareaunui eveniment la nivel comunitar, cum este hramul bisericii. Astfel de acțiuni nu conduc la schimb\ri care să aibă relevanță la nivel comunitar.

Totuși, aceste categorii de acțiuni caracteristice tipului de comunitate rurală pot constitui punctede plecare în programele de dezvoltare comunitară. Uneori, ele indică trăsături alecapitalului social ce pot fi utilizate în eforturile de dezvoltare.

2.4.1. Tipuri de strategii

Strategiile de dezvoltare comunitară sunt ghidate de principii generale șți cugreu putem identifica „modele” coerente de dezvoltare. Aceasta deoarece variabilele care influențează dezvoltarea sunt extrem de numeroase iar condițiileconcrete în care se implementează strategiile diferă de la un context socio-culturalla altul.

Pot fi identificate trei mari modele de dezvoltare comunitară: cel al dezvoltării comunitare care pune accentul pecomponenta de sociabilitate, cel al serviciilor sociale și cel al acțiunii sociale.Criteriile în funcție de care se diferențiază cele trei abordări de tipul de obiectiv, presupozițiile referitoare la natura problemelor caretrebuie rezolvate, strategia de schimbare socială, metodele concrete de schimbare,mediul utilizat pentru producerea schimbării, rolurile agentului comunitar, orientarea față de structura puterii, modul de definire a comunității, concepția asupra populației la care se referă schimbarea.

Modelul dezvoltării comunitare „pure” sau al dezvoltării prin sociabilitate (denumit dezvoltare locală în abordările americane) accentuează o componentă sociologică, comunitatea având aici un sens apropiat de cel din sociologia clasică.În interiorul acestui model, sunt centrale așa-numitele obiective de proces: creșterea solidarității, integrării, a coeziunii la nivel comunitar, referindu-se la valori,atitudini, aspirații, rețele de relații. Crearea „capacității comunitare” prin participare este esențială, aceasta însemnând că respectiva comunitate dezvoltă în timp abilități care îi dau posibilitatea de se a manifesta în mod coerent și unitar, dea se ajuta pe sine-însăși. Abordarea capitalului social se încadrează mai degrabă în această perspectivă.

În modelul dezvoltării comunitare, obiectivele generale sunt cele care se concentrează pe creșterea capacității comunitare, în procesul de rezolvare a problemelorfiind accentuate componentele de integrare socială, cooperare, coeziune.

Oamenii sunt înstrăinați, alienați, relațiile interpersonale sunt fragmentate iar strategia de schimbare trebuie să ia în considerare necesitatea cooperării între oameni, „repararea” relațiilor rupte. Indivizii sunt implicați în definirea problemelor iar stabilirea modului de acțiune se face pe baza consensului ce poate fi atins între diferitele grupuri și interese. Rolul agentului comunitar este cel de catalizator al proceselorcomunitare, de rezolvare a problemelor, el lucrând de cele mai multe ori cugrupuri relativ mici pe care le poate orienta către sarcini concrete.Așa-numita structură a puterii este membră în efortul comun de organizare, pozițiile nu sunt în acest caz antagoniste iar interesele diferite pot fi depășite prinintermediul unui proces interactiv de rezolvare a problemelor. Oamenii sunt priviți ca „cetățeni în interiorul unui proces democratic în care au drepturi egale de participare alături de alți actori ai comunității.

Un al doilea model este cel al serviciilor sociale, planificării sociale saupoliticilor sociale în care obiectivele sunt mai degrabă de conținut, cu alte cuvinte scopul este acela al creșrii unor programe concrete care să rezolve probleme sociale sau să umple „golurile” de acoperire a serviciilor sociale. În timp ce primul model este mai degrabă sociologic, cel de-al doilea este revendicat cu precădere de asistența socială.Preocuparea este oferirea de bunuri și servicii celor care au nevoie de ele cu ajutorul experților care pot iniția sau facilita procesele de schimbare.

În timp ce conceptul de dezvoltare comunitară este utilizat mai ales în relațiecu eforturile de dezvoltare în lumea a treia, în America, cea mai utilizată sintagmă este cea de organizare comunitară. Acest concept se referă la domeniul asistențeisociale, abordarea concentrându-se pe nevoile indivizilor și metodele de satisfacereprin intermediul serviciilor sociale la nivel local. Organizarea comunitară este procesul în care comunitatea își identifică nevoile și obiectivele, le ordonează, dezvoltă suficientă încredere și voință necesare pentru a încerca să rezolve problemele, identifică resursele necesare și acționează în direcția rezolvării respectivelorprobleme prin utilizarea unor practici cooperative la nivel comunitar.

Modelul planificării sociale, al politicilor sociale include obiective specificede rezolvare a problemelor sociale cu care se confrunt\ comunitatea: alcoolism, delincvență juvenilă, locuire, șomaj etc. Strategia de schimbare în acest caz include cercetarea științifică a problemelor și luarea celei mai bune decizii pe baza cunoașterii cât mai complete a realității. Agentul comunitar are el însuși abilități de cercetare sau apelează la experți fiind, în același timp și cel care contribuie laimplementarea programului.

Structura de putere poate fi cea care angajează agentulcomunitar sau îl susține în eforturile sale.Primele două abordări pot fi cu greu identificate în forma lor pură dar există programe ce se apropie mai mult de unul dintre cele două modele. Totodată, ele sunt compatibile, în sensul că se pot combina cu relativă ușurință, un program decreare a serviciilor sociale poate conține o componentă de activizare a cetățenilor prin care aceștia contribuie la realizarea obiectivelor și asigură sustenabilitatearespectivului program.

Modelul acțiunii sociale în care importantă este mobilizarea socială împotriva unei injustiții percepute de către oamenii din comunitate și carepoate elimina astfel obstacolele din calea dezvoltării comunității.

Acțiunea socială în această formă are la bază o teorie conflictuală asupra relațiilor umane și este adecvată pentru anumite contexte culturale, acolo unde există clivaje importante. Modelul acțiunii comunitare este foarte relevant pentrucontextul american acolo unde diviziunile sociale sunt profunde, unde conflictele iau naștere din aceste diviziuni și mocnesc permanent.

În această viziune conflictuală, comunitatea este văzută ca fiind compusă pede parte, dintr-o ierarhie de putere și privilegii și pe de alta din populații fără putere și care sunt cuprinse de apatie. De aceea, efortul de organizare trebuie să aibă în vedere activizarea acestor categorii astfel încât ele să exercite presiune asupra celor care dețin puterea. țintele pot fi administra]ia locală, patronatul, o organizație anume. Strategia de schimbare include tactici conflictuale, confruntarea, demonstrațiile, boicotul, pichetarea. Agentul comunitar este un activist, negociator, el manipulează organizațiile și mișcările sociale astfel încât să influențeze procesul politic. Mișcarea de masă este un important mediu de schimbare necesar pentru că, în afara dimensiunii ei, oamenii nu dispun de surse de putere.

Strategiile Liberale

Ideologia individualistăsau liberală accentuează importanța individului, a alegerii individuale, libertății și drepturilor personale.Indivizii sunt responsabili pentru ei înșiși și au capacitatea de a acționa independent pe piața economică pentru a-și promova interesele. Deși indivizii își desfășoară activitatea în societate, aceasta este rezultanta agregării acțiunilor individuale.

În consecință, statul nu poate impune constrângeri asupra indivizilor,acest lucru fiind permis numai atunci când acțiunea individuală amenință bunăstarea altora.Pornind de la această ideologie, diferite strategii au fost elaborate în încercarea de dezvoltare socială. Măsurile menite să îmbunătățească capacitatea oamenilorde a se adapta la diferite situații și de a-și intensifica relațiile cu alții pot fi considerate ca având rădăcini în acest corp de idei. De asemenea, promovareaatitudinilor antreprenoriale care accentuează importanța inițiativei individuale, responsabilității personale, alegerii și urmăririi interesului propriu premisa acestei abordări fiind aceea că indivizii trebuie încurajați să intre pe piața economică unde se comportă ca actori raționali.

O primămodalitate de dezvoltare socială bazată pe individualism este creareaunei culturi a întreprinderii care să promoveze progresul social. Abordarea individualistă poate funcționa numai într-o economie în care există locuri de muncă, oportunități pentru inițiative economice, perspective pentru investiții. De aceea este nevoie de o cultură a întreprinderii ce poate fi creată de către stat sau alte agenții și care ar putea să maximizeze oportunitățile indivizilor de a participa pe piață.

O altă modalitate de promovare a dezvoltării sociale pornind de la ideile individualiste este considerată a fi crearea micilor întreprinderi pentru oamenii aflați în nevoie. Principalul mecanism de dezvoltare în acest caz este oferirea de oportunități săracilor de a genera ei înșiși resurse pentru a-și acoperi nevoile. Această abordare se bazează pe credința că în țările sărace posibilitatea industrializării la scară macro care să crească veniturile săracilor este foarte scăzută și neadecvată.

Micile întreprinderi pot face economia să se dezvolte prin intensificareaefortului local și nu prin investiții la scară națională, formându-se astfel și o cultură antreprenorială. și acest tip de intervenție are argumente pro și contra. Pe de o parte, mulți autori arată că astfel de întreprinderi nu sunt productiveeconomic, generează exploatare, locurile de muncă sunt prost plătite și nu oferă posibilități de avansare În multe țări guvernele au încercat să controleze astfel deîntreprinderi pentru că nu își plătesc impozitele, nu respectă legile privitoare la condițiile de muncă, nu plătesc asigurările sociale

O ultimă modalitate de abordare a dezvoltării sociale din perspectivă individualist așa cum a fost identificată de către Midgley, este promovarea bunăstării sociale prin îmbunătățirea capacității indivizilor de a acționa în economii de piață.

Acest tip de intervenție este practicat în asistența socială. Îndepărtânduse de abordarea tradițională, psihologistă bazată pe consilierea indivizilor, aceasta încearcă să accentueze aspectele sociale și să crească abilitatea oamenilor de a se integra pe piața muncii, de a se implica în domeniul afacerilor, a-și satisface singuri necesitățile. Rolul asistentului social este de a-l asista pe individ în a profita de oportunitățile existente pentru crearea de micro-întreprinderi.

Strategiile comunitare

Ideologia populistă, este una în care oamenii, ar deține importanța capitală. Accentuând nevoile oamenilor obișnuiți, acest tip de ideologie ar pretinde că servește interesele lor și reprezintă voința populară.

Comunitarismul este considerat a aparține acestei abordări. Concepând comunitatea ca fiind entitatea de bază, viața comunitară este principala oportunitatepentru promovarea sensului identității și al apartenenței. Cooperarea între oameni în interiorul comunității, grija și împărtășirea problemelor reprezintă premise ale ideologiei comunitariste. Strategiile rezultate din această concepție sunt puse în practică cu ajutorul agenților de schimbare sau lucrătorilor comunitari angajați în agenții publice și private pentru implementarea intervențiilor la nivelcomunitar.

Comunitățile oferă un principiu de organizare de care este nevoie pentru a corecta eșecul pieței sau statului și pentru a promova dezvoltarea economică.Comunitatea este un tip de organizare care ghidează membrii săi către cooperare voluntară bazându-se pe încredere reciprocă și relații interpersonale directe. În timp ce piața se bazează pe mijloacele competiției (egoiste) iar statul pe cele ale coerciției, comunitatea face uz de cooperare și consens pentru atingerea unei direcții sociale dezirabile. Chiar dacă uneori comunitatea și statul se suprapun, ele sunt în mod funcțional separabile, același lucru fiind valabil și pentru piață și stat, pentru piață și comunitate.

Acțiunea comunitară se bazează pe ideea de împuternicire a oamenilor la nivellocal, încurajând oamenii să controleze activitățile de dezvoltare comunitară și săse bazeze pe propriile inițiative. Ei nu sunt simpli recipienți ai ajutoarelor guvernamentaleci se opun guvernului, organizând în mod activ activități prin carepromovează propria cerere de servicii. Și această abordare se bazează pe personaleducat care are rolul de a motiva oamenii să participe în proiectele locale, daracesta este activist și face uz de mijloace bazate pe conflict.Programele pentru femei de promovare a egalității de gen, de respectare adrepturilor femeii pot fi considerate în categoria dezvoltării comunitare datorită mijloacelor utilizate: acțiune comunitară de jos în sus menită să crească solidaritateaîn interiorul comunității.

Strategiile etatiste

Ideologia socialistă acordă importanță colectivității, ca asociație de indivizi care dețin resursele în mod colectiv și iau deciziile în același mod. Statul estemecanismul comprehensiv care reprezintă interesele cetățenilor, mijlocul carepoate organiza în mod eficient viața economică și socială și poate satisface astfelnevoile oamenilor. Ideile socialiste au influențat și ele strategiile de dezvoltare socială, mai ales pe acelea care accentuează importanța statului în promovarea bunăstării sociale. De asemenea, unele dintre strategiile elaborate de către organizațiile internaționale conțin, se pare, influențe ale ideilor de tip socialist: abordarea dezvoltării socio-economice unificate, redistribuirea creșterii și abordareanevoilor primare.

Abordarea egalitaristă pleacă de la ideea că beneficiile dezvoltării nu sunt înmod egal distribuite. Astfel sesizarea mai ales în anii ’70 a diferențelor mari îndezvoltare și, implicit, a inegalităților de gen, clasă, religioase etc. a contribuit lapromovarea unor măsuri menite să reducă aceste diferențe. Unii autori au accentuatimportanța creșterii cheltuielilor pentru servicii sociale destinate satisfacerii nevoilorsociale ale populației.

Alții au accentuat importanța investițiilor în infrastructurăcare poate îmbunătăți capacitatea productivă a anumitor categorii vizate.Aceasta nu poate fi considerată, însă, o abordare diferită, ci mai degrabă unacare include o nouă preocupare, cea pentru egalitate.

Abordarea nevoilor de bază încurajează statul să utilizeze planurile, programele,serviciile existente pentru a satisface nevoile de bază ale celor maisărace grupuri în țările în curs de dezvoltare. Trei categorii de nevoi sunt considerate țintele unei astfel de abordări: nevoile de bază de nutriție, apă potabilă și locuire, nevoi cu referințăla drepturile sociale, de educație, sănătate și securitate socială, precum și nevoi de participare în procesul politic, de protecție împotriva discriminării și asigurării de oportunități egale.

Dezvoltarea socială nu are un corp de teorie bine dezvoltat. Cea mai mare parte a domeniului se bazează pe teorii de rang mediu sau mic de generalitate, care tratează fenomene specifice. Conceptele sunt utilizate cu sensuri diferite, înciuda eforturilor de standardizare. Teoria de tip explicativ este foarte slab dezvoltată,neexistând un set de ipoteze testate empiric ce ar putea să definească uncorp solid de teorie. Paradigme care să fundamenteze domeniul nu au fost încă elaborate, o teorie integratoare care să poată reprezenta cadrul de referință adezvoltărilor ulterioare este greu de identificat în literatură.

2.4.2. Programe ale organizațiilor internaționale

Termenul de dezvoltare comunitară a fost în mod oficial adoptat la o conferință a administratorilor de politici sociale coloniale care a avut loc în Cambridge în1948 pentru a înlocui pe cel de educație de masă. Definiția dată dezvoltării comunitare a pus accent pe noțiunile de auto-ajutorare, auto-determinare – ca și concepte de bază ale acestei abordări.

Dezvoltarea comunitară s-a extins prin eforturile organizațiilor internaționale în multe părți ale Africii și India. Si Franța a introdus programe similare înteritoriile sale sub forma animation rurale. În spațiul american, această abordarea inclus idei cum sunt participarea, auto-determinarea, împuternicirea. În timp, organizația Na]iunilor Unite a fost cea care promovat mai ales ideea de dezvoltare socială care era de natură să integreze abordările serviciilor sociale cu cele de dezvoltare economică.Organizațiile internaționale (Organiza]ia Mondială a Sănătății, UNICEF, Banca Mondialăși Organizația Internațională a Muncii) au contribuit la conturarea a noistrategii de dezvoltare socială. Una dintre cele mai importante astfel de strategii a fost cea a nevoilor de bază adoptată în mod formal în 1976. De asemenea, UNICEF și OMS au adoptat în 1981, în Declarația de la Alma Ata,conceptele strategiei ce se concentra pe satisfacerea nevoilor de bază.

Aceasta considera că planificarea economică și socială, redistribuția și satisfacerea nevoilor de bază erau atribuții ale guvernelor în promovarea dezvoltării sociale. Criticile acestei abordări au evidențiat ideea că cea mai bună modalitate de dezvoltare socială ar fi eforturile oamenilor obișnuiți. Această critică a rezultat în formularea unei abordări a participării comunitare.

UNICEF s-a implicat activ în promovarea sănătății copilului, nutriței și serviciilormaternale în Lumea a Treia în aceeași perioadă.O abordare cu obiective atât de diverse și care intersectează sectoare socialeatât de diferite (de la agricultură, educație, locuire, programe pentru femei, tineri, șomaj la afectarea relațiilor interpersonale, atitudinilor și valorilor indivizilor,redistribuirea puterii în interiorul comunității) conține un potențial important dar poate pune și foarte multe probleme.

Promovată de organizațiile internaționale și adoptată în Africa, Asia, America Latină, ea a fost considerată o metodă de bază înîncercarea de modernizare a comunităților.În același timp, programele de dezvoltare au creat o serie de efecte perverse:accentuarea tensiunilor între grupuri în loc de creșterea solidarității în comunități,favorizarea partidelor oportuniste în locul creșterii conștiinței oamenilor asupra drepturilor și responsabilităților personale, o multiplicare a nemulțumirii claselor bogate datorită retoricii egalitariste a dezvoltării comunitare și o creștere a nemulțumirii săracilor atunci când beneficiile programelor nu au fost distribuite înmod egal.

În spațiul american, conceptul de acțiune comunitară a făcut parte integrantă din programul antisărăcie „Marea Societate” al administrației Johnson elaborat înanii ’60.Oficiul pentru Oportunitate Economică creat pentru a desfășura războiul antisărăcie cerea ca oamenilor săraci să li se dea posibilitatea de participare în planificarea și monitorizarea serviciilor comunitare.

Astfel, războiul antisărăcie a fost purtat de către diviziuni ale Programului de Acțiune Comunitară în aproape o mie de orașe, urmărindu-se trei obiective importante prin crearea unor „echipe de consultanți” formate din rezidenți ai comunității.

Obiectivele cuprindeau: oferirea unei oportunități clienților serviciilor publice de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește oferta de servicii (intenția era de arealiza o redistribuire a puterii, astfel încât deținătorii acesteia să renunțe la anumite privilegii deținute prin poziția în organizație); creșterea suportului comunității pentru munca realizată de către serviciilepublice; îmbunătățirea serviciilor oferite de către organizațiile guvernamentale.

Deși mai mulți autori împărtășesc această idee a eșecului participării comunitareîn cadrul programului Marea Societate, pe termen lung, însă, rezultatele au fostfoarte importante. Astfel, segmentele sărace ale populației au învățat pentru primaoară noi roluri sociale, au căpătat experiență în relația cu autoritățile, reușind să seorganizeze ulterior prin propriile forțe.

În spațiul european, autorii englezi revendică și ei ideea de dezvoltare comunitară considerând că, din punct de vedere cronologic, programe de dezvoltare comunitară au fost realizate în Anglia înaintea programului „Marea societate”.

Astfel, în timp ce ideea abia prindea contur în America, în Anglia exista deja„Community Development Journal” în 1965, revistă care dezbătea valențele practice ale participării și dezvoltării comunitare.

În ciuda acestor divergențe de opinie cu privire la originea dezvoltării comunitare, este evident că ea a însoțit politicile sociale elaborate în anii ’60 atât în spațiul american, cât și în cel european, fiind considerată, în principal, omodalitate de dezvoltare prin abordarea problemelor la nivel local.

Astăzi, la nivel internațional se înregistrează o puternică revigorare a interesuluipentru programele de dezvoltare comunitară.

2.4.3. Etapele procesului de dezvoltare comunitară

Strategiile de dezvoltare fac posibilă coordonareaactivă a proceselor de dezvoltare care au loc înteritoriu, luarea în considerare a caracteristicilorlocale, a schimbărilor din mediul exterior și facposibilă abordarea proactivă, realizată într-un modinovativ, a proceselor de dezvoltare teritorială.

Orice strategie de dezvoltare locală/micro-regională/regională trebuie să includă o etapă introductivăcare cuprinde două părți: prezentarea principalelor programe internaționale și o scurtă prezentare a zoneițintă. Prima parte cuprinde prezentarea principalelor programe/strategii europene și naționale în domeniuldezvoltării comunitare: dezvoltare regională și dezvoltare locală (aici sunt incluse Programele de dezvoltarenaționale/regionale, Programe de dezvoltare rurală, cărțile verzi ale dezvoltării regionale și rurale, etc.). Oa doua parte a etapei introductive constă în încadrarea unității/unităților administrative pentru care serealizează strategia în spațiul geografic-istoric național și regional. Etapa introductivă este necesarădeoarece orice strategie elaborată trebuie integrată în alte documente programatice existente la nivele superioare sau macro-nivele.

Colectarea datelor și analiza acestora

Etapa culegerii datelor este una extrem de importantă pentru întreg procesul elaborării strategiei de dezvoltare local. Cea mai mare parte a datelor sunt culese direct de la cei pentru care se elaborează strategia dedezvoltare (primării sau firme private). În această fază este important ca viitorul beneficiar săcompleteze (cât mai exact și folosind date cât mai recente) formularul privind evaluarea localitățiisau a zonei pentru care se elaborează planul de dezvoltare.Un al doilea nivel presupune documentarea care se face folosind surse statistice oficiale, cum ar fi:anuare statistice, baze de date ale comisiilor județene sau naționale de statistică, alte surse șistatistici oficiale. Acest tip de date ne permite o încadrare mai bună a zonei într-un context mai larg. Etapa de culegere a datelor trebuie să includă în mod obligatoriu și aspecte ce vizează comunitatea înansamblu: capacitatea instituțiilor locale de a administra sau de a iniția proiecte de dezvoltare locală,sprijinul din partea comunității.

Plecând de la această bază de date urmează un alt pas important pentru elaborarea planului dedezvoltare și anume analiza SWOT. Specificul analizei SWOT este că ea studiază concomitentcaracteristicile interne și influențele mediului extern, ținând cont atât de factorii pozitivi, cât și de ceinegativi. În cadrul analizei SWOT se evaluează mai întâi specificul intern al entității pentru care seelaborează strategia, punctele forte și punctele slabe. Apoi se analizează influențele exterioare, efectelepozitive fiind considerate ca posibilități, iar cele negative ca pericole. Analiza SWOT este efectuată încolectiv de mai mulți agenți implicați atât în elaborarea cât și în implementarea strategiei.

Stabilirea strategiei de dezvoltare locală

În urma analizei SWOT sunt identificate punctele forte si cele slabe, oportunitățile de dezvoltare, darși pericolele existente la nivelul unei comunități. Acest tip de analiză permite identificarea direcțiilor dedezvoltare locală. Până la nivelul acestei etape culegerea și analiza datelor existente poate fi făcută doarde grupul de analiză care coordonează activitățile privind elaborarea strategiei de dezvoltare. Obiectivele strategice de dezvoltare pentru care a fost elaborată strategia cuprind menționarea metodologiei de elaborare și a agenților de dezvoltare locală implicați în procesul elaborării strategiei dedezvoltare, precum și identificarea câtorva domenii strategice de dezvoltare. Aceste domenii vor fiutilizate cu prioritate și in identificarea obiectivelor operaționale.

Cel maiimportant considerent trebuie să fie inițierea unor proiecte de dezvoltare convergente în vederea atingeriiobiectivelor stabilite. Condiția de bază pentru dezvoltare locală este păstrarea tradițiilor economice șisociale comunitare. Astfel se ajunge la situația în care, pe baza realității existente se pun bazeledezvoltării durabile a comunității.

Selectarea proiectelor de dezvoltare locală

În această etapă sunt prezentate programele și proiectele de dezvoltare care vor fi incluse în strategiade dezvoltare. Ele sunt grupate în mai multe scenarii, funcție de gradul de implicare a agenților dedezvoltare, de perioada necesară pentru implementare și de locul acestora pe agenda persoanelor sau aorganizațiilor însărcinate cu implementarea lor.

Aici au loc identificarea proiectelor de dezvoltare posibile, precum și evaluarea viabilității proiectelor.

În cadrul acestei etape se impune o colaborare apropiată între grupul care elaborează planul strategicși instituțiile administrației publice locale (APL).

Acest tip de colaborare are o dublă motivație.Pe de o parte grupul de experți are o anumită viziune în ceea ce privește politicile de finanțare pentru proiectelede dezvoltare locală sau comunitară. Pe de altă parte instituțiile administrației publice locale cunosc cel mai bine care sunt resursele locale (financiare șinefinanciare) care pot fi alocate în cadrul unor proiecte de dezvoltare.

Construcția planurilor de acțiune

Această fază cuprinde următoarele puncte:

• pre-evaluarea rezultatelor proiectelor,

• menționarea nevoilor pentru realizarea proiectului,

• menționarea alternativelor financiare.

Specificarea detaliilor din proiecte

Aici au loc:

• pregătirea planurilor de dezvoltare,

• realizarea studiilor de fezabilitate detaliate,

• dezvoltarea, monitorizarea și evaluarea programului.

Pregătirea planului de dezvoltare general și implementarea

Această fază se referă la:

• stabilirea orarului pentru implementarea programului de dezvoltare,

• precizarea nevoilor de natură financiară,

CAPITOLUL III – STRATEGIA DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ A MAGLAVITULUI

3.1. Analiza datelor și documentelor sociale

“Alături de observația directă, tehnica documentară constituie, după V. Miftode, una din principalele surse de date și informații sociologice. Primele lucrări sociologice semnificative au fost realizate pe baze documentare, prin studiul statisticilor, al arhivelor oficiale sau particulare. Deși este o tehnică clasică, indispensabilă în munca de cercetare a socialului, documentarea nu poate constitui o sursă unică în acest sens și nu poate suplini celelalte tehnici de investigație sociologică. Sociologia ca stiință, utilizează, în primul rând, metoda observației directe a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. Analiza documentelor sociale nu constituie decât o metodă complementară de investigație.”

“Prin natura și complexitatea lor, documentele asigură o diversificare a informațiilor și permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente într-un anumit context social, le analizează și le interpretează în conformitate cu personalitatea lor. Se impune, deci, elaborarea unei teorii a documentelor sociale, cu evidențierea valorii dar și a limitelor acestora.”

“În limbajul comun, termenul de document are înțelesul de act oficial. În sens sociologic, însă, el este utilizat cu înțelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumite informații, imagini asupra populațiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social în care a fost construit; documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitățile istorice) epocii în care au fost elaborate, cât si de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.”

“Documentele sociale sunt urme directe sau indirecte ale faptelor sociale. Pornind de la aceste urme, sociologul încearcă să reconstituie în plan teoretic viața socială, relațiile interumane, procesele sociale. „Actele oficiale, ziarele și revistele, cărțile și foile volante tipărite, afișele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnările zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile si autobiografiile, dar și uneltele de muncă tradiționale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca și creația artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezintă documente sociale, importante surse de informații în sociologie.”

Tipuri de documente statistice

Bogăția surselor de informare, varietatea documentelor utilizate de sociolog pentru reconstituirea dezvoltării sociale, pentru descrierea și explicarea proceselor și fenomenelor sociale impun necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor. Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase și, din această cauză, este greu de elaborat o schemă integratoare, care să le cuprindă pe toate.

De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diversi autori după conținutul lor (documente individuale și de grup), după originea lor (personale și oficiale), după formă (statistice-în cifre- și literare-în cuvinte) sau după natura lor (directe și indirecte, originale și reproduse) etc. “Vasile Miftode preiaa preluat un model al lui Maurice Duverger și a elaborate o schemă operațională în care reușește să reunească mai multe criterii într-o singură clasificare:

Tipuri de documente:

I. Scrise:

Oficiale

Personale-particulare

Presa și literatura

II. Statistice

III. Alte documente:

1. În imagini:

Iconografice

Fotografice

Cinematografice

2. Fonetice

3. Material– tehnice

Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele (oficiale), memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau presa, care poate fi privită, atât ca sursă de date, cât și ca fenomen social, ce reflectă anumite tendințe și aspecte ce se manifestă într-un anumit context.”

Din tipurile de documente enumerate mai sus, în această cercetare se vor folosi:

Documente scrise oficiale;

Documente scrise din presă;

Documente statistice;

Materiale și documente tehnice.

“Pe măsură ce societatea și știința se dezvoltă, documentele statistice vor juca un rol tot mai important printre sursele de date științifice utilizate în domenii dintre cele mai diverse: economie, sociologie, drept psihologie, medicină etc.. Datele cuprinse în astfel de documente sunt obținute prin două tipuri de înregistrări: selective (prin sondaje) și exhaustive. Acestea din urmă se realizează, fie periodic (cum este cazul recensământului), fie continuu (atunci când se înregistrează accidentele de circulație, căsătoriile, decesele, forța de muncă sau situația infracțională).”

“Având în vedere varietatea documentelor, există, pe lângă aceste exemple, și alte tipuri de documente, care, în concepția aceluiași autor, constituie o sursă importantă de informații, deloc neglijabilă: documente fonetice (înregistrările sonore de orice tip), documente fotografice si cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri, gravuri etc.). De asemenea, presa și literatura constituie pentru diferite ramuri ale sociologiei (de exemplu, sociologia opiniei publice sau sociologia literaturii) surse indispensabile de date. ”

Descrierea documentelor folosite în cadrul prezentei cercetări:

“documentele publice sunt acele acte care privesc viața economică, socială, politică, administrativă a societății și interesează întreaga populație a țării;

documentele exprimate în cifre trebuie denumite documente cifrice și nu documente cifrate – care se referă la existența unui cod, a unui cifru;

documentele oficiale sunt documentele emise de autoritățile de stat sau de guvern;

documentele oficioase (denumire pe care o întâlnim uneori) sunt cele care exprimă o anumită poziție oficială a unor organisme (spre exemplu, ziarele partidelor politice).”

“Documentele cifrice publice oficiale sunt acele documente emise de către autoritățile de stat, care privesc întreaga colectivitate umană și sunt exprimate prin expresii numerice, cifrice.

De exemplu, statistici economice, juridice, culturale etc. (Anuarul statistic al României), statistica stării civile, unele acte administrative, recensămintele populației, ale locuințelor și animalelor, dările de seamă statistice, documente de evidență a activității economice și financiare a întreprinderilor etc.

Documentele cifrice publice neoficiale cuprind informații și date statistice, rezultate ale cercetărilor sociologice anterioare, tabele, grafice. Toate acestea sunt incluse în cărți, reviste, studii statistice tipărite, ziare, alte publicații etc. Deoarece recensămintele sunt foarte costisitoare, ele se fac la intervale mari de timp, deci există perioade în care nu dispunem de date actualizate. În aceste condiții, se apelează la cercetări pe bază de eșantioane, cu valoare generală, microrecensăminte, care îl ajută pe sociolog în cercetarea de teren. Publicarea microrecensămintelor realizate în cercetările sociologice de teren dă naștere unor documente cifrice publice neoficiale, ce pot fi utilizate pentru comparații sau ca bază pentru noi cercetări.

Utilizarea documentelor în investigațiile sociologice, ca orice altă metodă sau tehnică de cercetare, are atât avantaje, cât și neajunsuri.

Documentele scrise ocupă un loc important din punctul de vedere al gradului lor de răspândire. În cadrul lor, arhivele oficiale se detașează de alte tipuri de documente, întrucât ele cuprind atât documente calitative (analize, procese verbale, rapoarte de activitate etc.), cât și documente cantitative (statistici). Arhivele oficiale cuprind un volum mare de informații, din diferite domenii și au o importanță deosebită. Cu toate acestea, utilizarea lor este uneori dificilă, deoarece ele nu sunt accesibile în orice moment și oricărui individ (unele documente au un caracter secret) și nu întotdeauna sunt complete (unele documente se distrug, altele se pierd).

Documentele cifrice asigură o măsurare a fenomenelor, faptelor și proceselor sociale, o determinare cantitativă a lor și o descriere complexă a acestora, cu singura observație că informațiile trebuie verificate din punctul de vedere al autenticității lor. Totuși, unele fenomene și procese sociale sunt reflectate (mai bine sau nu) în documentele cifrice, în special în documentele

statistice, în funcție de natura si gradul lor de vizibilitate; spre exemplu, fenomenele demografice sau criminalitatea sunt reflectate mai bine decât credințele religioase.

Documentele statistice sunt necesare în studiul celor mai multe fenomene sociale.

Utilizarea lor în stiințele sociale are la bază nevoia de informație și nevoia de precizie, dar nu întotdeauna aceste condiții sunt îndeplinite. Există numeroase statistici care cuprind date incorecte, înregistrări fictive, aproximări ale celor care realizează statisticile. Valoarea unor astfel de documente depinde de gradul de responsabilitate și de profesionalismul statisticienilor care le elaborează, de sistemul de organizare a serviciilor care țin de evidența statistică.”

3.2. Date generale privind comuna Maglavit

Maglavit este o comună situată în județul Dolj. ”Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Maglavit se ridică la 4.875 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 5.795 de locuitori.”

Așezare: comuna Maglavit este situată în  sud-sud-vestul  României,  la  o distanță de trei  km  de  fluviul  Dunărea,  iar cele mai apropiate localități sunt:

Calafat – 14  km; 

Cetate – 9 km;

Drobeta  Turnu  Severin- 80 km.

Până la reședința de județ sunt 85 de km, iar căile  de  acces  spre  Craiova sunt atât rutier  cât și  feroviar.

Prima  atestare  documentară este plasată în  1590, dar  dovezile arheologice  descoperite  demonstrează  o  vechime  mult mai mare, cu  mult  înainte  de  era  noastră.

Nicolaescu  Plopșor  situa  vechimea  chiar  în  epoca  de  piatră (aprox. 2000 de ani î.H.R.).

Comuna Maglavit este alcătuită din 2  sate:

Maglavit (3675  locuitori)

Hunia ( 1200 locuitori).

Satul  Maglavit deține un sistem  modern  de  alimentare  cu  apă, precum și telefonie automatică prin cablu cu fibră optică.

”Ocupații  de  bază ale locuitorilor din comuna Maglavit: agricultură, viticultură, creșterea  vitelor, oilor  și  porcilor;

Dezvoltată  industria  micilor  întreprinzători:

comerț  cu  amănuntul (21);

mori  particulare (2);

prese  de  ulei (4);

brutării (3);

un atelier  pentru  prelucrarea  materialelor  feroase;

un atelier pentru prelucrarea  marmurei pentru  monumente  funerare.

Învățământul: două  școli  generale , una  cu  clasele  I – IV, trei  grădinițe  de  copii, înglobând 54  cadre  didactice  calificate.

Cultură:

un cămin  cultural cu 400  locuri

bibliotecă  comunală care cuprinde  9500  volume, dotată cu calculatoate performante (achiziționate în anul 2011) care permit accesul gratuit la internet oricărui cetățean.

Sănătate:

două  dispensare  umane (patru medici  de  familie, șase  asistente  medicale);

un  cabinet stomatologic  cu  un  tehnician  dentar;

două  farmacii  în  Maglavit 

un  punct farmaceutic  în  Hunia; 2  dispensare  veterinare.”

”Localitatea  Maglavit  intrată  în  circuitul  național  al  valorilor  spirituale  prin  revelațiunile  ce  au  avut  loc  în  anul  1935  având  ca  protagonist  pe  un  tânăr  cioban – Petre  Lupu.

Locul  arătărilor  țintă  a  unui  masiv  aflux  de  pelerini (de  ordinul  milioanelor  în  1935), foarte  rezervat  între  1945-1989, dar  reluat  după  1989, ca  de  alt  fel  și  lucrările  la  Mânăstirea  începută  în  septembrie  1935, lucrări  care, însă  decurg  foarte  greoi  din  lipsă  de  fonduri.”

Scurt istoric

Dovezile arheologice descoperite de-a lungul timpului plasează vechimea satului cu multe veacuri înaintea erei noastre. Prima atestare documentară apare cu numele de Toporna, fiind un fost lăcaș de pe vremea lui Dan Vodă Basarab, cneaz între 1384 – 1386. Peste două secole, numele i-a fost schimbat in Maglavid printr-un decret dat de Domnitorul Țării Românești, Mihnea Vodă Turcitul, la 15 aprilie 1590. Întreaga moșie a fost donată Sfântului Lăcaș Biserica Madona Dudu din Craiova.

Numele localității își găsește explicația în combinația dintre cele două ”crezuri”, ambele explicabile istoric:

Maglo-vit semnifică multe vite, locul din marginea Dunării, cu iarbă bogată și căutat de oieri în transhumanța lor către sudul Dunării;

combinația între sârbescul măglă care semnifică ceață, lipsă de vizibilitate, din care cauză navigatorii de altădată aveau probleme, încurcându-se în nisipurile din zona țiglăriilor.

Teoria e susținută de pronunția actuală a bătrânilor: Măglăvit.

Inițial, satul se afla pe malul Dunării de unde a fost strămutat mai târziu din cauza nisipurilor zburătoare la Purcari, apoi sub dealul cimitirului, la Copițoi, iar pe la sfârșitul secolului al XVII-le pe actuala vatră, în urma împroprietăririi cu vetre de sat de către Biserica Madona Dudu.

Comuna Maglavit beneficiază de alimentare cu apă curentă, stația de apă fiind construită conform standardelor europene.

În urma acestor date, putem observa că Maglavitul deține potențial de dezvoltare, prin prisma istoriei și vestigiilor aflate în comună. De asemenea, numeroase mici afaceri s-ar putea dezvolta în zonă, precum artizanatul, pensiuni, restaurante cu specificul zonei, etc.

Oportunități turistice ale comunei Maglavit

Obiectivele turistice ale comunei Maglavit sunt:

Câmpia Desnățui;

Lunca Dunării/Dunăre;

Lacul Maglavit;

Mânăstirea ”Izvorul Tămăduirii, Nașterea Maicii Domnului”;

Biserica ”Sf. Nicolae”;

 Salcia din care cad stropi de apa-făcatoare de minuni-zonă de încărcare spirituala – Petrache Lupu;

Plantația de duzi a lui Al. I. Cuza;

dune de nisip fixate de vegetație.

Dezvoltarea financiară a comunei Maglavit:

Total întreprinderi: 32

Micro-întreprinderi (1-9 salariați) – 31

Întreprinderi (10-49 salariați) – 1

Investiții publice în comuna Maglavit, între anii 2009-2011

”Principalele proiecte de investiții în localitate sunt:

Anul 2010:

Alimentare curentă cu apă în satul Hunia

Canalizare

Asfaltare drumuri

Achiziție centrale termice – Biserica Maglavit și Biserica Hunia

Modernizare bază sportivă

Achiziție tomberoane

Reparație drumuri comunale prin pietruire

Modernizare piață comunală;

Reabilitare Gradiniță Hunia

Reabilitare Scoală Hunia

Anul 2012

Achiziție buldoexcavator

Reabilitare termică primărie

Împrejmuire primărie

Reabilitare unități școlare

Pietruire străzi comunale

Anul 2014

Reparație și întreținere drumuri comunale

Uși, ferestre Cămin Cultural Hunia

Acoperiș bloc locuințe

Reabilitare școli

Sistem video Primărie

Grup sanitar Cămin Cultural Maglavit.”

Analiza SWOT a comunei Maglavit

Concluzii

Noțiunea de spațiu rural se referă prin tot la un țesut economic și social cuprinzând un ansamblu de activități economice pentru care trăiesc, pentru care muncesc oamenii din comunitatea respectivă.

Primul tip al spațiului urban este acela calificat ca fiind coroana periurbanului, unde procesul de urbanizare întâmpină toate cele trei sectoare ale economiei în plină desfășurare, chiar dacă uneori nu în cea mai plină vigoare. Construcțiile urbane sunt localizate și limitate, ele nu copleșesc întru totul spațiul, nu progresează într-un front de urbanizare.

Al doilea tip este caracterizat printr-o economie agricolă productivă, ansamblul terenurilor cultivate sunt puse în valoare și exploatate cu pro fesionalism. Ceea ce nu înseamnă neapărat că societatea țărănească este dominată de agricultori și cotidianul de viață țărănească.

Al treilea tip este acela care este fără îndoială reprezentat cel mai bine prin expresia curentă a spațiului rural profund. Este reprezentat printr-un spațiu mai rezervat, unde productivitatea este slabă și unde modernitatea este un pic prezentă. Societatea din acest spațiu este veche și reflectă dificultatea condițiilor de viață.

Al patrulea tip este caracterizat prin implantații, prin servicii tipice pentru spațiul urban, pentru petrecerea timpului liber, diverse activității sociale și industriale. Aceste activități redau viața spațiului rural, introduc noi procese economice, sociale și culturale ireversibile.

Spațiul rural românesc, în majoritatea cazurilor, este caracterizat de combinațiile dintre cel de-al treilea și cel de-al patrulea tip.

Societatea rurală este o realitate obiectivă specifică care s-a constituit, a evoluat și se dezvoltă în anumite condiții socio-economice și potrivit unor legi obiective specifice. Spațiul rural are o structură complexă atât în plan orizontal, cât și în plan vertical. Între diversele domenii, structuri și părți componente ale ruralului există raporturi de interdependență și interacțiune, ceea ce-i conferă caracterul de unitate și integralitate.

Mediul rural românesc este considerat ca fiind mediul natural în care se fixează activitățile umane, în schimb acestea trebuie să nu fie agresive și să promoveze distrugerea lui. Un factor de stabilitate biologică este determinat de reîntoarcerea oamenilor la activități agricole și neagricole în spațiul rural, deoarece se întorc într-un mediu cu mai puține elemente nocive întâlnite în mediul urban.

Putem observa că diferite activități precum cele economice, sociale sau culturale, ce funcționează în spațiul rural, pot fi cercetate în trei funcții vitale ale ruralului: economică, ecologică și socio-culturală.

Transformarea ruralului rămâne caracteristica generală a evoluției acestuia.Intrarea agriculturii într-o economie de piață și reducerea numărului de agricultori sunt factori care conduc la schimbarea modului de viața în mediul rural. Transformarea, modernizarea, sugerează o realitate viitoare, în construcție în spațiul rural.Modernizarea nu trebuie să ducă la depersonalizarea mediului rural. ’Ruralul trebuie să rămână rural, dar nu prin rudimentarism, printr-o rămânere în urmă față de urban, ci prin specificul sau ecologic și cultural.

Declinul în activitățile agricole tradiționale, exodul din zonele rurale și îmbătrânirea populației, poziția îndepărtată a unor zone, calitatea slabă a infrastucturii și ale serviciilor de bază sunt unele dintre problemele majore pe care le înfruntă zonele rurale.

Dezvoltarea precară a sectorului agricol din România este efectul direct al transformărilor economice de după  1989, când proporția populației ocupate în agricultură a crescut exponențial, în timp ce valoarea producției totale realizate s-a prăbușit, din cauza produselor de import. Așadar, după căderea comunismului, domeniul agriculturii din România parcurge în continuare o criză  financiară profundă, în care elementul principal ce caracterizează acest sector de activitate economică este reprezentat de predominanța agriculturii tradiționale realizate în micile gospodării țărănești, bazate pe consum propriu..

În situația restructurării economiei, agricultura a devenit, în ultimii ani, principala sursă  de venit pentru un procent semnficativ al populației rurale, jucând rolul de plasă  de siguranță  pentru persoanele disponibilizate sau aflate în imposibilitatea de a‐și găsi un loc de muncă. În acest mod, ocuparea în agricultură a reprezentat strategia pe care au adoptat‐o, cu predilecție, categoriile de populație cele mai vulnerabile la schimbările ce s‐au produs după 1989.

Mediul rural românesc este caracterizat de o eterogenitate impresionantă din punct de vedere social și economic între diferitele regiuni ale țării, ce se vede și la nivelul evoluției demografice. Localitățile rurale situate în zone periurbane sau turistice înregistrează evoluții demografice pozitive, determinate în mare parte de mișcarea migratorie dintre urban și rural. De cealaltă  parte, în localitățile marginale, dar  și în cele aflate la distanțe foarte mari de centrele urbane, se înregistrează  scăder demografice. Din acest punct de vedere, putem considera că, în mare parte, evoluția populației rurale urmărește evoluția socioeconomică a comunităților rurale. Aspecte precum nivelul de dezvoltare al localităților, infrastructura și utilitățile publice, distanța până la orașe semnificative  și, în definitiv, condițiile de viață pe care le presupune o localitate rurală reprezintă factori determinanți pentru dezirabilitatea locuirii în aceste comunități, care, la rândul lor, influențează mișcarea migratorie.

Datele statistice demonstrează că, în rândul populației rurale există o intensă  migrație temporară pentru muncă în  țări precum Spania, Italia, Germania, Marea Britanie, Ungaria. Migranții sunt în mare parte persoane tinere și relativ tinere, cu educație de nivel mediu  și cu pregătire profesională, care au părăsit România în mare parte pe baza rețelelor sociale.

Studii anterioare au arătat faptul că, deși în primii ani de după 1990 migrau în special locuitorii domiciliați în urban, după anul 2000 s‐a produs o egalizare a acestor fluxuri, realizându‐se totodată  o scădere a vârstei medii a emigrantului Aceste două caracteristici evolutive în ceea ce privește profilul emigranților se explică  prin fazele migrației externe în România după 1990. În acest sens, primii ani de după revoluție au reprezentat o perioadă de tatonare caracterizată  de plecări definitive în Occident, reduse însă din punct de vedere numeric. O adevărată explozie în migrația externă s‐a înregistrat începând cu anii 2000‐2001, când s‐a produs o masificare a migrației, care a dus  și la un număr mare de plecări pentru muncă  în afara granițelor în rândul populației rurale.

Populația rurală este în plin proces de restructurare, inițiat în 1990 și continuat până astăzi. Populația rurală s-a redus în ultimii 24 de ani cu aproape două milioane de locuitori. Referitor la vârsta populației, se constată o creștere treptată și continuă a persoanelor vârstnice. Conform Anuarului statistic, în mediul rural, numărul de nașteri în ultimul sfert de secol s-a diminuat cu 2,5 procente, în timp ce numărul deceselor a crescut cu aproape un procent.

În cele mai multe zone rurale din România există o rată a șomajului foarte mare, chiar într-o măsură mai mare decât în marile orașe. Serviciile publice și alte surse de inserție pe piața muncii, nu au o funcționalitate eficientă în zona rurală,.

Principala ocupație în mediul rural este dintotdeauna agricultura, iar în anumite zone și mineritul. Există totuși și alte feluri de ocupație precum agroturismul, turismul și mici afaceri proprii ale persoanelor din respectivele comunități. Cu toate astea nu există o ofertă amplă de angajări. Acest lucru duce la plecarea tinerilor în alte localități sau chiar în străinătate. Foarte puțini sunt cei care rămân în comunele în care s-au născut și pot supraviețui cu ceea ce are de oferit de comunitatea de proveniență. Pentru cei cu studii superioare, unicele locuri de muncă sunt în școli, biserici și asistență în servicii.

Standardul de viață în zonele rurale este mult mai redus decât în zonele urbane. Chiar dacă ratele șomajului sunt mai mici în zonele rurale, oportunitățile de a găsi locuri de muncă sunt mai reduse, din cauza activității economice mai slabe decât în zonele urbane.

În statisticile oficiale, rata de șomaj în România este mai scăzută comparative cu alte țări din Uniunea Europeană, totuși în mod real numărul șomerilor din țara noastră ar fi mult mai mare, dacă am include în rândurile șomerilor agricultorii de subzistență, șomerii de lungă durată dispăruți din statisticile Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă, etc.

O mare problemă a antreprenoriatului rural este inexistența expertizei profesioniste la nivelul administrațiilor locale. ”Deși procesele de descentralizare au fost permanent prezentate în ultimii 20 de ani, societatea românească nu pare să înțeleagă și să aprecieze importanța acestor demersuri.” În România, există în continuare dependența instituțiilor locale față de administrația central. Deși în ultimii ani s-au realizat progrese în capacitatea administrativă locală, există diferențe enorme între nivelurile de administrare, atât pe orizontală, cât și pe verticală. Putem observa în continuare diferența calității de management dintre marile orașe și localitățile rurale, deși de multe ori acestea din urmă pot beneficia de mai multe fonduri guvernamentale și/sau structurale, proporțional cu numărul locuitorilor.

Totuși, cea mai mare problemă a mediului rural românesc este starea infrastructurii. Din cauza reticenței locuitorilor din spațiul rural față de noile tehnologii, dar mai ales din cauza managementului slab al primarilor din comune, care nu au accesat destule fonduri PHARE, UE sau chiar fonduri guvernamentale pentru a dezvolta infrastructura localităților rurale, acestea au rămas cu mult în urma orașelor, municipiilor și reședințelor de județ.

Transformarea ruralului rămâne caracteristica generală a evoluției acestuia. Intrarea agriculturii într-o economie de piață și reducerea numărului de agricultori sunt factori care conduc la schimbarea modului de viața în mediul rural. Transformarea, modernizarea, sugerează o realitate viitoare, în construcție în spațiul rural. Modernizarea nu trebuie să ducă la depersonalizarea mediului rural.

Declinul în activitățile agricole tradiționale, exodul din zonele rurale și îmbătrânirea populației, poziția îndepărtată a unor zone, calitatea slabă a infrastucturii și ale serviciilor de bază sunt unele dintre problemele majore pe care le înfruntă zonele rurale.

Pentru dezvoltarea socio-economică, Maglavitul ar trebui să fructifice existența unui pol de dezvoltare bine reprezentant, respectiv Municipiul Craiova. Regiunea S Oltenia este traversată de Axa prioritara 18 (fluviul Dunarea) – fostul Coridor Pan-european VII. De asemenea, Maglavitul ar trebui să profite de existența unor programe de reabilitare a Dunării, precum și a bălților și lacurilor din Lunca Dunării. Fluviul Dunarea este o resursă importantă pentru industrie și turism. Totodată, comunitatea din Maglavit deține folclor și tradiții, precum și gastronomie bazată pe produse naturale locale.

Bibliografie

Bădescu, Ilie, Dezvoltare și subdezvoltare. Contribuții la critica sociologiei tranziției, Sociologie Româneasă, 2002.

Bârte, Valerica, Caracterizarea fizico-geografică a teritoriului comunei Ștefan cel Mare (manuscris), 1992

Bell, Daniel, The Coming of Postindustrial Society, Editura, Basic Books, New york, 1973

Bulgaru, Maria, Sociologie Manual, vol. II, CE USM Chișinău, 2003.

Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București, 2001.

Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigația Sociologică, Editura Științifică și enciclopedică, București 1975.

Chelcea, Septimiu Metodologia elaborării unei lucrări științifice, Editura Comunicare.ro, București, 2003.

Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Ediția a II-a, editura Economică, București, 2004;

DJAS Vaslui cu fondurile: "Prefectura jud. Vaslui", "Consilieratul agricol al jud.Vaslui", "Revizoratul școlar

Etzioni, Amitai, Societatea monocromă , Editura Polirom, Iași, 2002

Etzioni, Amitai The Spirit of Community, Editura Fontana Press, London 1995

Ghiolțan, Călin Hosu, Ioan – Dragoș, Dacian-Cosmin Dezvoltare regională și locală. Cluj: Editura Gewalt, 2001.

Gugiuman, I.Cârcotă,V.Băican,V. "Dicționar geografic al jud.Vaslui",1988.

Iluț, Petre; Nistor, Laura; Rotariu, Traian, Romania socială. Drumul schimbării și integrării europene, vol. I, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2005.

Ionescu, Ion, Sociologia dezvoltării comunitare, Institutul European, Iași, 2004

Midgley, James , Social development. The Developmental Perspective in Social Welfare, Sage Publications, London 1998;

Miftode Vasile, Tratat de metodologie sociologică, editura Lumen, Iași, 2003;

Național civic league The Community Visioning and Strategic Planning Handbook”, 1997.

Precupețu, Iuliana , Strategii de dezvoltare comunitară, Editura Expert Projects, Iași, 2006.

Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, Polirom, 2008

Rothman, Jack /Tropman, Strategies of comunity organization , Itasca Illinois 1987.

Sandu, Dumitru, Dezvoltarea comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Editura Polirom, București, 2005

Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării, Editura Polirom, Iași, 2003

Soare, Ovidiu, Biserica și comunitățile umane, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2008

Spragens, Thomas Communitarianism, The responsive community, 2004

Voicu, Mălina; Voicu, Bogdan, Satul românesc pe drumul către Europa. Participare, spirit comunitar, capital social. Editura Polirom, Iași, 2007

Voicu, Bogdan, Voicu, Mălina, Valori ale românilor: 1993-2006. O perspectivă sociologică, Institutul European, Iași, 2007

Voicu, Bogdan, Dezvoltare socială, București, Editura Expert, 2002

Zamfir, Cătălin ; Stănescu, Simona; (coord.), Enciclopedia Dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007

Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială Eitura Polirom, Iași 2006.

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie, editura Babel, București, 1993.

Surse on-line:

www. insse.ro, Recensământul 2011:Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune, accesat la data de 05.06.2014;

www. maglavit.info.ro, accesat la data de 04.06.2014;

Articole și documente:

Planul de Dezvoltare Locală: Potențial Gal;