Posibilitatile DE Dezvoltare A Turismului In Economia Romaneasca
POSIBILITĂȚILE DE DEZVOLTARE A TURISMULUI ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – SITUAȚIA ACTUALĂ ȘI RETROSPECTIVA TURISMULUI ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ
1. 1. CĂLĂTORIILE, TURISMUL ȘI EVOLUȚIILE ACESTORA ÎN ROMÂNIA
1. 2. MACROMEDIUL ȘI MICROMEDIUL ACTIVITĂȚII DE TURISM
1. 3. CRITERII DE CLASIFICARE A FORMELOR DE TURISM PRACTICATE
CAPITOLUL 2 – DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALĂ NAȚIONALĂ ȘI IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA ACESTEIA
2. 1. CUNOAȘTEREA MEDIULUI ECONOMIC ȘI PUNEREA ÎN PRACTICĂ A RAPORTULUI DINTRE RESURSELE TURISTICE ȘI NEVOILE TURIȘTILOR
2. 2. IERARHIZAREA ȘI MĂSURAREA IMPACTULUI TURISMULUI LA NIVEL NAȚIONAL
CAPITOLUL 3 – PIAȚA TURISTICĂ SPECIFICĂ OLTENIEI. ATRACȚII ȘI PROGRAME TURISTICE PENTRU ZONA OLTENIEI
3. 1. CARACTERISTICI SPECIFICE PIEȚEI TURISTICE DIN ZONA OLTENIEI
3. 2. OFERTA TURISTICĂ DIVERSIFICATĂ – CONDIȚIE DE BAZĂ A UNEI PIEȚE TURISTICE COMPETITIVE
3. 2. 1. Dispunerea zonală a obiectivelor turistice în județele din zona Olteniei
3. 2. 2. Infrastructura turistică existentă în zona de deal și de munte a Olteniei
3. 3. PROGRAME TURISTICE ȘI PROIECTE DERULATE CU SUCCES ÎN ZONA OLTENIEI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Ultimul deceniu al secolului XX, a fost puternic marcat de dezvoltarea turismului în România. Această creștere s-a manifestat în toate componentele și anume: în planul mișcării turistice, a veniturilor din turism, a investițiilor, în special în elementele de bază tehnico-materiale specifice, în planul utilizării resurselor locale în scop turistic, inclusiv a forței de muncă.
Paralel cu procesul de dezvoltare a turismului la nivel național, s-au amplificat sub impulsul motivațiilor turistice, elemente de infrastructură, elemente culturale, precum și cele legate de ocupațiile tradiționale (inclusiv artizanale) care au devenit factori de atracție în toate zonele țării.
În general, atunci când vorbim despre turismul avem în vedere câteva elemente caracteristice din rândul cărora putem enumera:
petrecerea sejurului să se facă în spațiul cu atractivitate deosebită;
producerea și consumul produsului turistic să e facă în zone deosebite care să poarte pecetea acestora.
La nivel național este foarte apreciată situația prin care între resursele turistice și turism, în calitatea sa de activitate spațială, există un raport de interdependență. Acest raport este cu atât mai intens cu cât calitatea resurselor turistice este mai ridicată, iar valorificarea lor este mai substanțială.
Fără prezența resurselor turistice nu am putea să vorbim despre turism, deoarece nu ar fi materia primă ce este utilizată în acest domeniu.
Aceste resurse se regăsesc în principal în factorii naturali care susțin și care contribuie la dezvoltarea activității turistice în anumite puncte și zone.
Pe lângă aceste resurse au apărut în timp elemente de bază tehnico-materială specifică, ce au contribuit la crearea fluxurilor turistice și care, pe măsura dezvoltării lor, au ajuns în postura de stațiuni turistice (balneare sau climaterice).
Pornind de la analiza unor indicatori cum ar fi: natura factorilor utilizați în susținerea și dezvoltarea unor stațiuni; locul unde se află acești factori și unde s-au dezvoltat stațiunile turistice; rolul pe care l-au jucat în timp stațiunile în procesul de apariție și cristalizare a unor localități, etapele pe care le-au parcurs în timp aceste localități cu factori favorizanți pentru turism etc. pot fi structurate interesante clasificări.
Turismul poate avea un impact considerabil asupra economiei naționale, reprezentând pentru România unul dintre sectoarele care se poate redresa rapid. La ora actuală, turismul ocupa un loc neînsemnat în economia României, mult sub posibilități. Având în vedere semnificația conceptului de dezvoltare economică, am analizat nu numai rolul economic al turismului, ci și dimensiunea ecologică, socială și culturală a acestui sector. Am încercat, de asemenea, să sesizez câteva aspecte legate de rolul turismului în combaterea sărăciei, știut fiind că aceasta constituie o mare problemă a lumii contemporane.
Într-o lume globală trebuie să trăiești la nivel global. Ori integrarea deplină în Uniunea Europeană este imposibilă fără ca autoritățile centrale și locale române să cunoască regulile turismului mondial. Este imposibil ca cei ce conduc destinele turismului românesc să ignore tendințele existente pe plan mondial, mai ales că efectele turismului privesc viitorul.
Complexitatea fenomenului turistic, implicațiile sale sociale, culturale și economice, întrepătrunderea componentelor sale eterogene necesită o atenție sporită din partea guvernelor țărilor lumii, care au înțeles că pot avea importante beneficii de pe urma acestei activități.
Dezvoltarea turismului la nivel local trebuie să se facă cu sprijinul autorităților locale, care trebuie să țină cont de faptul că, pe lângă efectele pozitive, turismul generează și o serie de efecte negative. Printr-o planificare atentă și un management inteligent, beneficiile pot fi maximizate iar problemele minimizate. Astfel, se poate realiza dezvoltarea durabilă a sectorului turistic prin protejarea mediului înconjurător și a culturii locale.
Politica de dezvoltare regională întărește rolul și responsabilitățile administrației publice locale și a organismelor regionale în dezvoltarea economică și socială a fiecărei localități și a regiunilor de dezvoltare, concomitent cu diminuarea implicării instituțiilor guvernamentale în astfel de activități. Astfel, politica de dezvoltare regională devine o componentă esențială a autonomiei locale.
Dezvoltarea regională durabilă trebuie să coreleze și să integreze turismul din România, în mod necesar, printre celelalte componente ale economiei locale, ținând seama și de faptul că această industrie curată nu afectează mediul, și, în general, nu implică investiții foarte mari.
Un bun proiect de dezvoltare durabilă, cuprins într-un program de dezvoltare regională, presupune investiții cu atât mai puțin costisitoare în această activitate, cu cât integrarea este mai armonios realizată. Turismul poate deveni o componentă importantă a economiei naționale, care să determine mutații importante în profil teritorial, contribuind la ridicarea economico-socială a unor regiuni rămase în urmă sau lipsite de alte resurse.
CAPITOLUL 1
SITUAȚIA ACTUALĂ ȘI RETROSPECTIVA TURISMULUI ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ
1. 1. CĂLĂTORIILE, TURISMUL ȘI EVOLUȚIILE
ACESTORA ÎN ROMÂNIA
Ca pretutindeni, și pe teritoriul țării noastre, oamenii au pornit să cunoască lumea din vremuri îndepărtate. Încă din antichitate, au fost efectuate călătorii, mărturie fiind descrierile făcute de Herodot, Diodor, Ptolemeu, Apian etc.. Astfel, în evul mediu, datorită numeroaselor invazii îndreptate asupra țării noastre, impresiile rămase sunt destul de sărace și nesigure; existau deplasări destul de rare ale populației spre alte meleaguri, fiind amintite mai des călătoriile vânzătorilor ambulanți care veneau în țară.
O modalitate de a călători, îmbinată cu posibilitatea de a acoperi anumite lipsuri în gospodărie, era, și este și la ora actuală, organizarea târgurilor anuale, care sunt atestate din cele mai vechi timpuri. Astfel, luând în considerare diversitatea formelor de relief existente în România și datorită climei, oamenii de la munte nu putea trăi fără cei de la câmpie, fiecare practicând meșteșuguri diferite. Datorită faptului că la aceste târguri, durata deplasările depășea, de cele mai multe ori o zi, și chiar dacă, aveau ca motiv preponderent schimburile comerciale, pot fi considerate forme de manifestare turistică, văzută bineînțeles din punctul de vedere al acelor vremi.
Perioada renascentistă, caracterizată prin o perioadă cât de cât liniștită, amplifică gustul pentru călătorii; putem aminti aici întâlnirile realizate între diverși dregători sau boieri (la lucrările Consiliului Bisericii Ortodoxe de la Constanța din anii 1414-1418, au participat mitropolitul Lituaniei și al marii biserici a Moldo-Valahiei, boieri din partea lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun), călătoria lui Vlad Dracul în Europa în perioada 1436-1442, călătoriile lui Ștefan cel Mare la Veneția (1501, 1503), călătoriile lui Petru Cercel în Franța, Italia și Turcia între anii 1580-1585, sau călătoria spătarului Nicolae Milescu în China, în perioada 1613-1708.
În România, în istoria comerțului, pentru prima dată sunt menționate hanurile în secolul al XVII. Cele mai cunoscute erau „Hanul lui Șerban Vodă” și „Hanul lui Constantin Brîncoveanu”. Folosite ca loc unde drumeții își aveau asigurată cazarea și masa, hanurile sunt considerate în primul rând „locuri de întâlniri comerciale”, pentru că aici se adunau toți cei care călătoreau în scopuri comerciale, și mai puțin turistice. Odată cu adâncirea diviziunii sociale a muncii, și deci cu creșterea nevoii de deplasare în scop comercial, apare și la noi necesitatea unor stabilimente de cazare distincte, dotate mai elegant și cu mai mult rafinament. Abia acum apare pentru prima oară și „hotelierul” în înțelesul modern al cuvântului, iar „călătorul”, devine un termen foarte uzitat, folosindu-se neîntrerupt până astăzi.
În aceste secole (XVII-XVIII), tot mai mulți români fac lungi călătorii peste mări și țări (amintind aici pe Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Pinxer, ajuns în Indiile Orientale sau Georg Schuller ajuns la Capul Bunei Speranțe), și tot atât de mulți străini călătoresc spre țara noastră (spre exemplu, în anul 1502, Matei de Murano, medicul lui Ștefan cel Mare, Giovanni Andrea Gramo în anul 1565 care descrie Transilvania etc.). Mulți dintre aceștia au scris în legătură cu aceste călătorii, cum au fost: în anul 1783, N. Kleemans, descrie voiajul său de pe Dunăre, de la Viena și până la Marea Neagră, în 1840, Thouvenel, care scrie amintirile legate de călătoriile făcute în Ungaria și Valahia, în anul 1877, Ulisse de Marsilae redactează un ghid al Bucureștiului etc.
Dintre autorii români consacrați, s-au remarcat prin scrierile lor: Simion Mehedinți, drumeț neobosit, a strâns un bogat material informativ cu privire la diverse descrieri geografice, didactico-științifice sau literar-turistice și Camil Petrescu, care a lăsat descrieri semnificative ale locurilor vizitate.
Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea este marcat de o serie de fapte și evenimente care influențează în mod hotărâtor evoluția călătoriilor și transformarea acestora, din călătorii de afaceri, comerciale, politice etc., în călătorii turistice. Dezvoltarea transporturilor și intensificarea circulației, prin descoperirea motorului cu abur, dezvoltă și industria hotelieră și cea a restaurantelor.
În România putem aminti din acest punct de vedere anul 1828, când la București se inaugurează L’otel de France (actualul Continental); anii 1846-1869, când sunt construite primele căi ferate din țara noastră (Oravița – Baziaș, Cernavodă – Constanța și București – Giurgiu) și anul 1867 când este inaugurat Grand Hotel du Boulevard (actualul Bulevard).
În aceeași perioadă (1863) apare primul ghid turistic din România intitulat „Ghidul malurilor Dunării”, scris de maiorul Dimitrie Papazoglu, și prima organizație cu caracter turistic, respectiv „Societatea Carpatină Ardeleană a turiștilor”, la Sibiu (în anul 1880).
Intrarea în prima jumătate a secolului al XX-lea marchează, așadar, începutul modernizărilor, al adaptărilor la cerințe noi, din ce în ce mai exigente, după principiile și modelele altor orașe europene. Exceptând perioada din timpul războaielor când hotelurile, în marea lor majoritate, au fost victime ale bombardamentelor, toate noile hoteluri au început să vină în întâmpinarea călătorilor, cu un personal calificat, care să poată fi în măsură să asigure turiștilor un nivel corespunzător serviciilor solicitate. În perioada comunistă, hotelurile ofereau, în marea lor majoritate servicii standardizate. Existau însă și hoteluri sau case de vacanță care ofereau servicii complete, aferente unui hotel dBaziaș, Cernavodă – Constanța și București – Giurgiu) și anul 1867 când este inaugurat Grand Hotel du Boulevard (actualul Bulevard).
În aceeași perioadă (1863) apare primul ghid turistic din România intitulat „Ghidul malurilor Dunării”, scris de maiorul Dimitrie Papazoglu, și prima organizație cu caracter turistic, respectiv „Societatea Carpatină Ardeleană a turiștilor”, la Sibiu (în anul 1880).
Intrarea în prima jumătate a secolului al XX-lea marchează, așadar, începutul modernizărilor, al adaptărilor la cerințe noi, din ce în ce mai exigente, după principiile și modelele altor orașe europene. Exceptând perioada din timpul războaielor când hotelurile, în marea lor majoritate, au fost victime ale bombardamentelor, toate noile hoteluri au început să vină în întâmpinarea călătorilor, cu un personal calificat, care să poată fi în măsură să asigure turiștilor un nivel corespunzător serviciilor solicitate. În perioada comunistă, hotelurile ofereau, în marea lor majoritate servicii standardizate. Existau însă și hoteluri sau case de vacanță care ofereau servicii complete, aferente unui hotel de 4-5 stele, însă aici nu putea fi cazați decât persoane care aveau funcții mari în stat.
După 1990, dezvoltarea continuă a turismului intern și internațional a impus pe de o parte, asigurarea unei baze tehnico-materiale corespunzătoare, și pe de altă parte satisfacerea serviciilor la nivelul exigențelor Europei moderne.
Se observă că, existența hotelului, unitate „etalon” pentru unitățile de cazare, și suport material al industriei ospitalității, este neîncetat legată de efectuarea unor deplasări în scop turistic sau în scop comercial. Unele dintre aceste „stabilimente” sunt amplasate în centrul orașelor, în zone turistice, la munte sau la mare, în stațiuni balneoclimaterice, și, în mod nemijlocit, activitatea lor se orientează spre satisfacerea nevoilor călătorilor.
În același timp, industria hotelieră se cristalizează ca sector distinct de activitate, își definește funcțiile, se perfecționează continuu, adaptându-se exigențelor mereu sporite ale celor care călătoresc. Industria hotelieră, deși, nu privește în exclusivitate asigurarea necesarului de spații și servicii de cazare pentru turiști, manifestă multă receptivitate față de nevoile acestora evoluând în interdependență cu activitatea turistică.
Statistica românească arată faptul că aproape 75% din spațiile de cazare se află amplasate în zone de interes turistic, servirea turiștilor înscriindu-se ca funcție de bază a unităților hoteliere. Deci, indiferent de mărimea, de categoria de confort și de gradul de dotare, cazarea este considerată a fi funcția principală a unităților hoteliere. Ea presupune existența unui spațiu și a echipamentului necesar asigurării odihnei și a hranei turiștilor. Odihna turiștilor în unitățile de cazare este condiționată de locul unde sunt amplasate aceste unități, de poziționarea camerelor din interiorul acestora, de insonorizarea acestora în raport cu zonele pe unde se circulă (scări, lifturi, culoare de trecere, holuri de staționare), de mișcarea personalului etc. Realizarea serviciului de cazare vizează, și crearea condițiilor pentru desfășurarea unor relații sociale, fiind necesare existența unor spații special amenajate în vederea primirii turiștilor, în vederea întâlnirilor cu prietenii sau în scopuri de afaceri, realizarea unor manifestări științifice ș.a.
În afara serviciului de cazare, unitățile hoteliere mai pot oferi, ca servicii complementare: primirea și distribuirea în hotel a corespondenței turiștilor; servicii de schimb valutar; păstrarea obiectelor de valoare; spălatul și călcatul lenjeriei; curățirea hainelor și a încălțămintei etc.
Se observă că turismul și comerțul aflate într-o intercondiționare reciprocă (dezvoltarea unuia atrage și dezvoltarea celuilalt și invers), în continuă dezvoltare și extindere, impun ridicarea unor noi unități, găsirea unor noi și tot mai moderne modalități de a veni în întâmpinarea solicitantului public, potrivit exigențelor acestuia. Desigur se vor face înoiri, se vor aduce îmbunătățiri și se va încerca descoperirea de noi modalități de diversificare a serviciilor oferite de industria turistică.
1. 2. MACROMEDIUL ȘI MICROMEDIUL ACTIVITĂȚII DE TURISM
În analiza macromediului și micromediului este foarte important să se facă o analiza detaliată a unor determinanți, care au impact direct și indirect asupra turismului. Cei mai importanți sunt: economic, socio-cultural, politic, tehnologic și ecologic.
Determinanții economici sunt factori semnificativi, care influențează industria turismului dintr-o țară atât din punct de vedere al cererii, cât și al ofertei. Din punct de vedere turistic, factorii care pot influența comportamentul de consum sunt rata dobânzii, cursul de schimb, disponibilitatea creditului, creșterea și stabilitatea economică și rata inflației, precum și structura economică a industriilor relevante turismului și profitabilitatea lor (costul capacității de cazare, costul călătoriilor etc.). Prețurile, care reprezintă costuri pentru consumatori, au cea mai semnificativă influență asupra puterii acestora de cumpărare. De aceea, prețul unei destinații turistice rămâne cel mai important factor asupra cererii turistice. În același timp, prețurile pot avea efecte negative, în sensul că acestea pot fi influențate de cursul de schimb între țara de origine și țara de destinație, precum și de nivelul de inflație.
În cazul României, puterea lirei asupra leului este foarte puternică, putând avea efecte pozitive asupra cererii pentru servicii turistice, întrucât costurile cu transporturile și cazarea sunt relativ mici, cu excepția Bucureștiului unde costul unei camere pe noapte este de cel puțin 25€, iar prețul unei mese în oraș este de cel puțin 5€. Cu toate acestea, costul unei vizite la muzeu sau călătoria cu autobuzul sau cu trenul este foarte mic.
Factorii socio-culturali pot determina noi oportunități sau amenințări pentru turism. Principalele schimbări socio-culturale care ar putea avea un impact asupra turismului național sunt: schimbări în structura familiei și reducerea natalității; schimbări în structura vârstei pe piața turistică; schimbări în stilul de viață și nevoia de detașare din rutina de zi cu zi; schimbarea atitudinii față de calitatea vieții și creșterea nevoii de a învăța lucruri noi manifestată de noi regiuni și culturi; creșterea numărului de turiști bine informați ca urmare a școlarizării și a mijloacelor de comunicare.
Piețele potențiale pentru turismul internațional, dar și intern sunt influențate de numărul de persoane cu venit mare, timp liber și mobilitatea de a genera și susține creșterea pieței turistice pentru următoarea decadă. Din punct de vedere al marketingului, un factor important îl reprezintă atitudinile și comportamentul potențialilor turiști față de călătoriile turistice în comparație cu celelalte servicii de recreare. Un alt factor semnificativ în generarea cererii turistice îl reprezintă atitudinea față de protecția mediului înconjurător sau cel puțin exercitarea standardelor minime de reducere a poluării și aglomerării stațiunilor turistice.
Determinanții politici. Schimbările în structura politică, a deciziilor politice și apariția de evenimente neașteptate au implicații majore asupra distribuției turistice și uneori astfel de situații nu pot fi controlate de industria turismului țării respective.
Liberalizarea turismului în România după 1989, precum și a țărilor din Europa de Est, au mărit interesul turiștilor pentru această arie geografică, în special pentru obiectivele turistice legate de prăbușirea comunismului. Democratizarea fostelor țări comuniste și reforma turistică a acestora pot avea un impact major asupra cererii turistice din Europa de Vest.
Anumiți factori politici și guvernamentali pot avea o importanță semnificativă asupra modului în care cererea pentru servicii de turism evoluează pe plan intern și internațional. Astfel, regulile și legile privind protecția consumatorului pot decide trendul cererii turistice, precum și legile anti-trust în stabilirea unei piețe competitive.
Există diverși factori care au influență asupra turismului: transportul, agențiile de turism și hotelurile precum și sistemele de rezervare on-line
Determinanții tehnologici. Dezvoltările tehnologice, în special telecomunicațiile și procesarea informațiilor pot determina creșteri ale vânzărilor în industria turismului. Factorii tehnologici cu influență majoră asupra cererii turistice includ: creșterea activității promoționale și de distribuție prin intermediul World Wide Web de către sectorul public și privat și agențiile de turism, incluzând vânzarea on-line și folosirea Internetului pentru vânzările de ultimă oră; dezvoltarea bazei de date de consumatori în sistemele informatice de marketing; marketingul de relație.
Prin această tehnologie de transfer se are în vedere dezvoltarea pieței turistice naționale și regionale din România și valorificarea produselor turistice de către companiile de turism și tur-operatori.
Determinanții ecologici. Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului a fost înființat în 1990 și are ca responsabilități monitorizarea factorilor ecologici și promovarea măsurilor stricte de protecție a mediului înconjurător, precum și reprezentarea Guvernului României în relație cu organizații internaționale de specialitate.
Printre alte responsabilități se numără promovarea și coordonarea unor programe de cercetare în domeniul protecției mediului înconjurător și administrarea apelor și pădurilor. Ministerul controlează 41 de agenții județene de protecție a mediului înconjurător regionale, autorități locale care aplică politica și strategia referitoare la mediul înconjurător pe o scară locală, precum și Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării.
A fost creat, de asemenea, un program de strategii de promovare a managementului apelor și pădurilor și a protecției mediului. Dezvoltarea modalităților de acțiune privind protecția mediului s-au bazat pe analiza mediului natural din România ce conține două documente: Conferința Națiunilor asupra Mediului și Dezvoltării (UNCED) și Strategia Română privind Mediul Înconjurător, creată în colaborare cu un număr mare de organizații internaționale, precum Banca Mondială, Comunitatea Europeană, Banca Europeană, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (EBRD). Strategia forestieră se bazează pe Conferința de la Helsinki privind protecția pădurilor din Europa, iar cantitatea de lemn tăiat a fost limitată la 15 milioane cubi metrici.
În concordanță cu obiectivele incluse în strategie, au fost identificate 14 zone majore și anumite strategii au fost puse în acțiune pentru prevenirea și reducerea poluării. În afară de investițiile locale sau ale celor alocate din bugetul statului pentru aceste zone, au fost oferite resurse financiare suplimentare din partea Ministerului Mediului Înconjurător, reprezentând aproximativ 3000 milioane lei pentru accelerarea rezolvării unor probleme serioase de poluare.
Totodată, România este singura țară din Europa Centrală și de Est care a fost invitată la consiliul miniștrilor mediului înconjurător din unele state europene. În colaborare cu statele din regiune și cu ajutorul unor comunități internaționale, România se va implica în derularea unor programe importante de protecție a mediului înconjurător la nivel național și regional în ceea ce privește conservarea calității apei Mării Negre, program finanțat de Banca Mondială prin Fondul Global al Mediului Înconjurător. Tot atât de important este programul PHARE privind promovarea sistemelor integrate de mediu desfășurate în România.
1. 3. CRITERII DE CLASIFICARE A FORMELOR
DE TURISM PRACTICATE
Turismul a apărut ca urmare a satisfacerii anumitor nevoi de ordin social, medical, spiritual, cultural, și au fost identificate o serie de forme de turism practicate, ca și o serie de criterii de diferențiere a acestora.
În privința turismului, potrivit noilor precizări, acesta se referă la „activitățile desfășurate de persoane, pe durata călătoriilor și sejururilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depășește un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive”. Corespunzător acestei precizări pot fi identificate formele principale ale turismului, și anume:
turism intern: rezidenții unei țări date care călătoresc numai în interiorul acesteia;
turism receptor: non-rezidenții care călătoresc în țara dată;
turism emițător: rezidenții țării date care călătoresc în alte țări.
Figura nr. 1.1 – Forme de turism
Pornind de la aceste tipuri pot fi identificate alte forme de turism cum ar fi: turism interior; turismul național și turism internațional:
Figura nr. 1.2 – Formele fundamentale ale turismului
Vizitatorii sunt grupați, după reședință, în:
vizitatori internaționali, care pot fi: turiști (cei care petrec cel puțin o noapte la locul vizitat); excursioniști (vizitatori de o zi).
vizitatori interni, care și ei pot fi: turiști (cei care petrec cel puțin o noapte la locul vizitat); excursioniști (vizitatori de o zi).
Rodica Minciu, dar și alți cercetători în domeniu, amintesc de criteriile de clasificare ale OMT în ceea ce privește vizitatorii internaționali, criterii ce urmăresc uniformizarea metodologiei de culegere a informațiilor în ceea ce privește turismul. În conformitate cu aceste criterii, călătoriile sunt realizate de călători:
neincluși în statistica turismului: lucrători la frontiere; pasageri în tranzit; nomazi; refugiați; membrii forțelor armate; reprezentanți consulari; diplomați; imigranți temporari; imigranți permanenți.
incluși în statistica turismului:
vizitatori: turiști (non rezidenți; naționali rezidenți în afară; membrii echipajelor)) și excursioniști (pasageri în croazieră; vizitatori pentru o zi; echipaje de o zi).
În funcție de locul de proveniență sau originea turiștilor, se distinge:
turism național (intern) – practicat de populația unei țări în interiorul granițelor naționale;
turism internațional (extern) – rezultat al sosirilor vizitatorilor străini într-o anumită țară și al plecărilor persoanelor autohtone în afara granițelor țării lor de reședință.
Turismul internațional, la rândul său poate fi (în funcție de orientarea fluxurilor turistice):
turism emițător (outgoing, de trimitere, pasiv), care se referă la plecările turiștilor în afara țării lor de reședință;
turism receptor (incoming, de primire, activ), ce cuprinde sosirile de turiști din alte țări pentru petrecerea vacanței în țara primitoare.
După modalitatea de comercializare a vacanțelor, turismul poate fi: organizat, pe cont propriu, semiorganizat sau mixt.
Fiecare dintre aceste forme prezintă o sumă de trăsături proprii, precum și dezavantaje, atât pentru turiști, cât și pentru organizatorii de voiaje.
Fluxurile turistice, indiferent de forma de turism practicată, sunt influențate, în mare măsură de sezonalitate. În funcție de sezonalitate, există perioade turistice cu sezon plin, perioade turistice intermediare (la început și sfârșit de sezon) și perioade turistice extrasezoniere. Dintre acestea, cele mai nefavorabile sunt perioadele de extrasezon, când circulația turistică înregistrează scăderi spectaculoase, și deci activitatea turistică are de suferit. Privitor la aceste evoluții nefavorabile, actualmente se caută soluții de atenuare a sezonalității printre care putem să amintim: atragerea populației prin oferte neconvenționale în perioadele de extrasezon, crearea unor „zone tampon”, respectiv, amenajarea unor camping-uri în apropierea orașelor etc.
Folosind drept criteriu de clasificare tipul mijlocului de transport, utilizat în efectuarea călătoriei, formele de turism pot fi grupate în: drumeție; turismul rutier, care apare sub mai multe forme: cicloturismul, motociclismul și, mai ales automobilismul; turismul feroviar, una din cele mai vechi forme de călătorie, practicat datorită avantajelor în privința comodității, siguranței și costurilor; turismul naval, întâlnit mai ales sub forma croazierelor și, mai ales, sub forma turismului nautic sportiv (regate); turismul aerian, aflat în plină ascensiune, practicat cu succes pe distanțe lungi și foarte lungi, ca urmare a vitezei mari de deplasare și confortului călătoriei.
Un alt criteriu de departajare a formelor de turism, poate unul dintre cele mai importante, este motivația călătoriei. După criteriul motivațiilor călătoriilor, se disting următoarele forme de turism:
turism de agrement, pentru practicarea unor activități preferate (hobby);
turism de odihnă și recreere (destindere): se caracterizează prin sejururi medii relativ scurte care au la bază o deplasare rapidă în timp și spațiu a turistului și nu presupune rămânerea acestuia o perioadă determinată într-un anumit loc, pe când turismul de odihnă are un caracter mai lent, cu sejururi mai lungi, petrecute la o destinație determinată precis;
turismul de tratament și cură balneo-medicală, practicat încă din antichitate, este o formă specifică a turismului de odihnă, care a cunoscut o mare dezvoltare, îndeosebi o dată cu creșterea surmenării și a bolilor profesionale provocate de stresul vieții moderne din marile aglomerări urbane;
turismul sportiv este o formă a turismul de agrement, motivat de dorința de a învăța și de a practica diferite activități sportive, ca o consecință pregnantă a vieții sedentare a populației urbane din zilele noastre. Ponderea cea mai mare în turismul sportiv o au sporturile nautive de vară (canotaj, schi nautic, yahting), dar și sporturile de iarnă (schi, patinaj), la care se adaugă și ascensiunile pe munte, pescuitul, vânătoarea, călărie, ciclism, tenis, tir sportiv, „safari fotografic” etc.
Acest criteriu de clasificare se găsește în concordanță cu recomandările recente ale OMT care pleacă de la identificarea motivelor de călătorie, respectiv: loisir, recreere și vacanțe; vizite la rude și prieteni; afaceri și motive profesionale; tratamente medicale; religie/pelerinaje; alte motive.
Un ultim criteriu de clasificare a formelor de turism, din multitudinea existență la ora actuală, este criteriu ce are la bază caracteristicile socio-economice ale cererii. În funcție de acestea, există:
turism particular (privat), care se identifică cu turismul pe cont propriu și este specific segmentelor de populație cu venituri mai mari, cu experiență în domeniul călătoriilor, celor ce preferă să-și organizeze singuri voiajul și modalitățile de petrecere a timpului liber, celor dispuși să-și asume unele responsabilități și riscuri. Acești turiști manifestă mai multă exigență față de calitatea și diversitatea serviciilor, ca urmare, unele forme ale turismului privat se identifică, într-un anume sens, cu cele ale turismului de lux.;
turism social, este o formă ce se poate identifica cu turismul de masă; el se adresează categoriilor de populație cu posibilități financiare modeste și de aceea serviciile apelate sunt de nivel mediu din punct de vedere al calității și într-o gamă mai restrânsă. Turismul social presupune și promovarea unui sistem de facilități (reduceri de tarife, acordarea de subvenții). Prin trăsăturile sale, turismul social asigură accesul la vacanțe unor categorii defavorizate ale populației, având astfel un important rol de protecție socială.
Pornind de la cele prezentate, vor trebui reliefate și alte forme de turism care corespund prin caracteristicile lor atributului de „modern”, cu sunt de exemplu, croazierele. Analiza lor este însă limitată fie din cauza poziției modeste deținute în cadrul circulației turistice, fie de faptul că trăsăturile lor nu sunt clar delimitate și ca urmare, delimitarea de alte forme este dificilă sau chiar imposibilă. Spre exemplu, caracterul social sau particular al turismului, influențează nemijlocit dimensiunile circulației turistice, gradul de utilizare a resurselor umane și materiale aferente acestui sector și eficiența valorificării potențialului turistic.
Există încă multe alte posibilități și unghiuri de investigare a circulației turistice; cele prezentate oferă o imagine a complexității activității, a proprietății serviciului turistic de a se particulariza în raport cu specificul cerințelor fiecărui turist sau grup de turiști, a varietății problemelor ce trebuie soluționate de organizatorii de turism.
Cunoașterea acestor interferențe au o importanță hotărâtoare în stabilirea strategiei de dezvoltare turistică, în orientarea acțiunilor de diversificare a formelor de turism și nu în ultimul rând în accesibilitatea la gusturile și dorințele consumatorilor.
CAPITOLUL 2
DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALĂ NAȚIONALĂ ȘI IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA ACESTEIA
2. 1. CUNOAȘTEREA MEDIULUI ECONOMIC ȘI PUNEREA
ÎN PRACTICĂ A RAPORTULUI DINTRE RESURSELE
TURISTICE ȘI NEVOILE TURIȘTILOR
Este deja acceptat la nivel european că o politică de dezvoltare regională trebuie să treacă două teste cheie pentru a avea succes: acela al respectării principiului transparenței și, respectiv, al corectitudinii. Nici unul dintre ele nu poate fi trecut cu brio fără a avea la dispoziție informații statistice corecte, viabile, în care utilizatorii să aibă încredere. Aceasta reprezintă singura cale de a conduce și monitoriza o politică de dezvoltare regională modernă și eficientă, capabilă de a identifica și urmări zonele defavorizate și de a avea o opinie publică informată.
Cunoașterea mediului economic pentru punerea în practică a politicii micro și macroeconomice în vederea dezvoltării turismului a impus intensificarea preocupărilor pentru cunoașterea nivelului resurselor și a raportului dintre resursele turistice tot mai limitate și nevoile turiștilor în continuă creștere. Toate acestea impun necesitatea optimizării echilibrului dintre cererea și oferta turistică, a luării în considerare, în mod explicit, în procesul elaborării deciziilor de dezvoltare a turismului, a comportamentului variabilelor economice.
În acest sens, statistica oferă cadrul conceptual și metodologic pentru analiza din perspectivă spațială (regională). Existența dezechilibrelor regionale este o realitate, determinată de alocarea diferențiată a resurselor naturale și umane, precum și de mediile diferite, specifice de evoluție (economică, tehnologică, demografică, socială, politică și culturală).
Regionalizarea statistică este un obiectiv important pentru armonizarea și integrarea europeană, pentru că permite monitorizarea zonală a dezvoltării economico-sociale. Europa este într-o continuă schimbare, evoluția vieții economice și sociale impune un aparat statistic adaptabil la schimbare și care să poată ține pasul cu nevoile de dezvoltare ale politicii europene.
Noile priorități care par să se contureze pe plan european în domeniul statisticii au în vedere:
– dezvoltarea unor indicatori relevanți pentru a descrie starea mediului înconjurător, în sprijinul fundamentării politicilor de dezvoltare durabilă;
– determinarea unor indicatori de calitate, solicitați de problemele generate de planificarea teritorială strategică la nivel european;
– detalierea datelor statistice legate de tendințele pieței muncii la nivel regional, în conformitate cu schimbarea continuă a activității economice în termeni ocupaționali și spațiali.
Structura statistică regională trebuie să fie deschisă unei relații interactive cu utilizatorii, astfel încât prin atribuțiile sale să informeze societatea asupra evoluției acesteia în ansamblu.
Statisticile turistice regionale stau la baza fundamentării deciziilor autorităților centrale și locale cu atribuții legate de dezvoltarea acestui sector, sprijinindu-le în realizarea coordonării și urmăririi activităților necesare pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare turistică, prin realizarea de cercetări și analize. De asemenea, este necesară informarea corectă a agenților economici din turism și chiar a publicului larg asupra principalelor evoluții ale acestui sector. De aceea, se impune o atenție specială comparabilității datelor obținute, astfel încât informațiile legate de efectele politicilor de dezvoltare turistică la nivel regional să fie relevante.
Turismul are capacitatea de a contribui la generarea dezvoltării interne a unei regiuni, la reducerea dezechilibrelor regionale, la redistribuirea geografică a bunăstării din zonele metropolitane înspre cele mai sărace, periferice.
Industria turismului și a călătoriilor reprezintă pe plan mondial cel mai dinamic sector de activitate și, în același timp, cel mai important generator de locuri de muncă. Din punct de vedere economic, turismul poate reprezenta pentru România una dintre sursele principale de redresare a economiei naționale, în condițiile în care dispunem de importante resurse naturale și antropice.
Prin faptul că acționează în direcția introducerii în circuitul turistic intern și internațional a condițiilor naturale, a patrimoniului cultural-istoric, a realizărilor economice, turismul contribuie direct și indirect la ridicarea economică a unor localități, zone sau regiuni.
Turismul are capacitatea de a contribui la generarea dezvoltării interne a unei regiuni, la reducerea dezechilibrelor regionale, la redistribuirea geografică a bunăstării din zonele metropolitane înspre cele mai sărace, periferice.
Turismul apare, deci, ca o alternativă viabilă de dezvoltare a diverselor regiuni. În acest context, prin poziția sa geografică și bogatul potențial natural și antropic, România va putea deveni o zonă de mare atracție turistică în condițiile în care se vor concepe, implementa și promova o serie de strategii de dezvoltare turistică, atât la nivel național, cât și regional.
Cunoașterea oricărui domeniu de activitate, fenomen sau proces prin metode științifice presupune selecționarea diferitelor aspecte ale realității și stabilirea celor mai adecvate metode pentru efectuarea analizei. O astfel de analiză în sectorul turistic permite studierea trăsăturilor comportamentului consumatorului de servicii turistice, permite luarea deciziilor oportune și ajută la stabilirea previziunilor.
Evoluțiile înregistrate la nivel regional urmează tendința înregistrată la nivel național, unitățile de mărime mică fiind preponderente în toate cele 8 regiuni de dezvoltare.
În ceea ce privește volumul valoric al activității turistice, acesta este dificil de evaluat, întrucât în statistici încasările din prestațiile hoteliere sunt cumulate cu cele realizate de restaurante, care se adresează nu numai turiștilor, ci și populației rezidente. De asemenea, din statistici nu se poate evidenția volumul valoric al prestațiilor de servicii turistice.
Amintim în acest sens regiunile Sud-Vest, Nord-Est și Sud, care includ o mare parte din zonele defavorizate identificate la nivel național. Deși ar fi de dorit ca turismul să reprezinte motorul dezvoltării pentru regiunile mai puțin dezvoltate, observăm că acest lucru nu se întâmplă, turismul aducând venituri însemnate tot în regiunile dezvoltate ale țării. Nivelul scăzut al investițiilor din aceste regiuni, care includ numeroase zone defavorizate, poate fi atribuit în principal următoarelor cauze:
infrastructura subdezvoltată în domeniul transportului și al rețelelor de utilități publice;
accesul dificil în/din zonele defavorizate;
lipsa unei educații antreprenoriale minime a populației din zonele defavorizate;
lipsa unei forțe de muncă calificate, precum și atitudinea refractară a acesteia vis-á-vis de cursurile de calificare;
lipsa încrederii în stabilitatea cadrului legal.
În urma analizei efectuate, reiese că turismul se confruntă cu o serie de probleme, cum ar fi:
scăderea numărului de turiști, pe de o parte datorită scăderii nivelului de trai al unei părți a populației țării, pe de altă parte din cauza faptului că foarte mulți români care dispun de venituri însemnate aleg să-și petreacă vacanțele în străinătate;
existența unui număr mare de unități (complexe) hoteliere, cu facilități și dotări învechite sau inadecvate, cu indici scăzuți de utilizare a capacităților de cazare turistică în funcțiune;
scăderea numărului de înnoptări turistice la moteluri, hoteluri, campinguri și o creștere corespunzătoare a celor care își petrec vacanțele în pensiuni turistice și agroturistice;
forța de muncă puțin numeroasă, în mare parte instabilă, parțial utilizată, slab pregătită, instruită necorespunzător pentru servicii turistice și de servire de calitate a clienților;
volum scăzut de investiții în turism, lipsa granturilor pentru susținerea investițiilor în domeniu.
În plus, turismul dispune de o infrastructură generală (în mod deosebit a căilor de comunicație) și de sprijin a turismului inadecvată și uzată moral. De asemenea, serviciile de informare și promovare a turismului sunt insuficient dezvoltate.
Turismul poate deveni o componentă importantă a economiei naționale, care să determine mutații importante în profil teritorial, contribuind la ridicarea economico-socială a unor regiuni rămase în urmă sau lipsite de alte resurse. Din analiza efectuată, a reieșit faptul că există tendința de dezvoltare a sectorului turistic în regiunile mai dezvoltate ale țării (București, Sud-Est), observându-se o lipsă de preocupare a autorităților și investitorilor față de zonele mai puțin dezvoltate (Nord-Est, Sud-Vest, Nord-Vest și Sud). Sigur că s-ar putea spune că în aceste regiuni nu există atracții turistice importante. Dar acest lucru poate fi contrazis: aceste regiuni dispun de un important potențial pentru dezvoltarea turismului montan sau a turismului cultural și religios. Din cauza infrastructurii slab dezvoltate, turismul montan în aceste zone este foarte puțin dezvoltat. De asemenea, aceste regiuni conțin județe situate de-a lungul Dunării și în zona de câmpie, aici putând fi dezvoltat turismul de pescuit și cel de vânătoare. Este interesant de urmărit evoluția indicatorilor turistici în perioada următoare, în special în regiunile cu probleme, deoarece abia au fost stabilite definitiv facilitățile acordate zonelor defavorizate.
2. 2. IERARHIZAREA ȘI MĂSURAREA IMPACTULUI
TURISMULUI LA NIVEL NAȚIONAL
În procesul de evaluare și ierarhizare a zonelor turistice se utilizează, în general, metoda grafurilor și cea a rangurilor parțiale. Metoda grafurilor reprezintă un sistem de analiză pe baza unor criterii de bază (potențialul turistic și infrastructură turistică) și subcriterii, analiza realizându-se pe mai multe niveluri. Fiecare nivel de apreciere, care se sprijină pe un anumit număr de criterii, a primit un număr de puncte. Prin această metodă, Institutul URBANPROIECT a realizat o serie de clasificări și ierarhizări a zonelor turistice, după potențialul turistic, infrastructura turistică și rețeaua de căi de comunicație, pentru întocmirea planului de amenajare a teritoriului – secțiunea turism.
Încercări de regionare a activității de turism au existat în România încă din 1945, când au fost delimitate la nivelul țării 24 de regiuni turistice; mai târziu, au fost delimitate, pe baza analizei fondului turistic și a utilizării acestuia, 23 de zone turistice, clasificate în trei categorii: zone de interes turistic internațional, zone de interes turistic național și zone de interes turistic local sau regional. Alte regionări grupează județele după potențialul turistic existent sau delimitează provincii (regiuni), zone (areale), masive montane (complexe turistice), centre și obiective turistice pe baza potențialului turistic.
O metodă de ierarhizare utilizată în analiza fenomenului turistic ca premisă a dezvoltării regionale se raportează la nivelul județelor, având la bază aspecte ale potențialului turistic, infrastructurii turistice și modului de valorificare. În acest scop au fost selectate două grupe de indicatori. Prima se referă la calitatea și concentrarea potențialului și la nivelul infrastructurii tehnice (potențialul natural, cultural, capacitatea de cazare, ponderea populației urbane, densitatea drumurilor rutiere modernizate, a căilor ferate), a doua grupă include indicatorii care dau măsura nivelului de valorificare turistică (numărul total de turiști, numărul total de turiști străini, numărul total de înnoptări, durata medie de sejur – număr de zile/turist, volumul de încasări realizat pe principalele forme de turism). Fiecare indicator a primit un coeficient de importanță (între 0,5-1,0), având în vedere că nu au aceeași importanță și pondere. Pe baza calculelor efectuate pentru toate județele, pe primele locuri se află municipiul București și județul Constanța. Acestea sunt urmate de județele Brașov, Prahova, Bihor, Timiș, Sibiu, Mureș, Cluj. Analizând în ansamblu pozițiile ocupate de toate județele, rezultă unele discrepanțe între județe, la punctajele dintre potențialul turistic și infrastructura. Astfel, sunt județe cu potențial turistic valoros, dar care nu dispun de o echipare adecvată (Alba, Vrancea, Maramureș, Tulcea, Caraș-Severin, Bistrița-Năsăud). La nivelul regiunilor de dezvoltare, se observă că Regiunea Centru include trei județe de categoria I (Brașov, Sibiu, Mureș), aici existând importante zone turistice (stațiuni turistice importante – Păltiniș, Predeal, Poiana Brașov, vestigii antice și medievale – Sighișoara, Mediaș, Brașov, Sibiu), peisaje naturale deosebite și zone etnografice și de folclor care permit dezvoltarea turismului rural – Mărginimea Sibiului), la care se adaugă o infrastructură turistică dezvoltată. Regiunea Nord-Vest include două județe de categoria I (Bihor și Cluj), la fel ca Regiunea Vest (Timiș, Caraș-Severin). Cele patru județe enumerate mai sus sunt zone de tranzit către Europa de Vest, în plus aici există importante stațiuni (Băile Felix, Semenic), peisaje montane spectaculoase (Munții Bihorului, respectiv Munții Banatului, zona Porțile de Fier), zone etnografice deosebite. La polul opus se află Regiunea Sud-Vest, care cuprinde numai județe clasificate în categoriile II, III și IV, singurul județ cu un indice mai ridicat al activităților turistice fiind Vâlcea, datorită zonei turistice Valea Oltului.
În cuantificarea nivelului general de dezvoltare economică a unei regiuni, un instrument important este indicele global al dezvoltării, cu rol important în ierarhizarea unităților administrativ-teritoriale. Elaborarea indicelui global al dezvoltării necesită parcurgerea mai multor etape:
– identificarea indicatorilor și structurarea lor pe blocuri sau grupe de indicatori. Această etapă este deosebit de importantă, având ca obiectiv fundamental stabilirea sistemului de indicatori care să reflecte cât mai bine realitatea și să cuprindă cele mai semnificative laturi ale procesului de dezvoltare economico-socială. În cadrul acestei etape trebuie avută în vedere asigurarea comparabilității indicatorilor și disponibilitatea datelor statistice în prezent și într-o perspectivă apropiată;
– definirea criteriilor și modalităților de calcul potrivit desfășurării logice a etapelor de lucru până la obținerea indicelui global al dezvoltării, ca indice generalizator;
– analiza de sensibilitate a variației acestui indice la variația altor indicatori sau indici, de care indicele global depinde în mod natural. O astfel de analiză poate fi abordată atât sub aspect dinamic, cât și sub aspect spațial sau teritorial.
Construirea unui astfel de indice poate fi adaptată și la nivel de sector. Astfel, se poate determina un indice global al dezvoltării turistice, care exprimă sintetic nivelul de dezvoltare al activității turistice dintr-o anumită zonă, regiune sau țară. Acest indicator poate fi folosit pentru ierarhizarea zonelor, regiunilor sau țărilor, dar poate pune în evidență și impactul dezvoltării turismului asupra zonei, regiunii sau țării respective.
Multe dintre studiile efectuate privind dezvoltarea turismului românesc au evaluat impactul dezvoltării acestui sector numai din prisma unui singur domeniu, fie economic, în cele mai multe cazuri, fie ecologic sau socio-cultural. De asemenea, în evaluarea impactului turismului a existat tendința de efectuare a studiilor cu precădere asupra destinațiilor turistice. De aceea, această formă de abordare trebuie extinsă, prin luarea în considerare nu numai a factorilor specifici zonei sau regiunii de destinație, dar și a factorilor din zonele sau regiunile emitente și chiar din zonele de tranzit. Evaluarea cu rigurozitate a dezvoltării turismului la nivel regional se înscrie între cerințele unei statistici moderne, menite să confere celor ce o folosesc posibilitatea de a ști cu exactitate ceea ce s-a întâmplat și de a se contura prin demersuri și judecăți cuantificabile tendințele generale. Pornind de la aceste cerințe, ne propunem să prezentăm principalele modalități statistice de ierarhizare multifactorială a unor unități administrativ-teritoriale și cu ajutorul acestora să realizăm o clasificare a regiunilor de dezvoltare din România din punct de vedere al nivelului de dezvoltare turistică. Ierarhizarea multifactorială a regiunilor prezintă o importanță deosebită pentru a măsura decalajele și a elabora strategiile de dezvoltare.
Ierarhizarea începe cu identificarea și selectarea acelor indicatori statistici care asigură caracterizarea complexă a fiecărei unități din spațiu, utilizând în acest scop un set de indicatori. Se fac mai întâi clasificări provizorii după fiecare indicator ales și apoi se optează pentru o metodă de agregare într-un singur indicator cu ajutorul căruia se realizează ierarhizarea propriu-zisă.
Pentru a face această ierarhizare, am ales un set de indicatori pe care îi considerăm destul de relevanți pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare turistică al unei regiuni. Din păcate, statistica nu ne oferă date globale privind activitatea turistică, acestea fiind dificil de cuantificat, majoritatea datelor economice referitoare la turism fiind incluse în activitatea „hoteluri și restaurante”. În plus, statistica regională este săracă în date referitoare la sectorul turismului, acest lucru creându-ne dificultăți în găsirea unor indicatori relevanți. Indicatorii selectați sunt următorii:
indicele de utilizare ai capacităților în funcțiune;
ponderea cifrei de afaceri a hotelurilor și restaurantelor în total;
ponderea investițiilor brute în hoteluri și restaurante în total;
ponderea salariaților în hoteluri și restaurante în total;
ponderea personalului calificat în totalul salariaților în hoteluri și restaurante.
Pentru a evidenția modificările intervenite în timp și efectele politicii de dezvoltare regională în România, ne-am decis să facem o dublă ierarhizare: una la nivelul anului 1998 (anul apariției Legii nr. 151 privind dezvoltarea regională), și alta pentru anul 2014.
Indicii de utilizare ai capacităților în funcțiune au avut o evoluție contradictorie în perioada analizată: există regiuni în care s-au înregistrat creșteri, chiar semnificative a valorii indicatorului și, dimpotrivă regiuni în care s-au înregistrat reduceri. Ierarhiile s-au schimbat: dacă în anul 1998 pe primele locuri se situau regiunile Sud-Est, București și Sud-Vest, în anul 2014 podiumul este ocupat de regiunile Sud-Vest, Vest și Sud-Est. Poziția bună pe care o deține regiunea Sud-Vest se explică prin faptul că aici există un deficit mare în ceea ce privește capacitatea de cazare existentă (din acest punct de vedere această regiune se află pe penultimul loc, fiind urmată doar de regiunea București).
Referitor la ponderea cifrei de afaceri a hotelurilor și restaurantelor în total, surprinde valoarea scăzută a acestui indicator în toate regiunile de dezvoltare. Mai mult decât atât, în multe dintre regiuni valoarea indicatorului a scăzut, doar în regiunile Vest și Nord-Vest înregistrându-se o creștere, dar aceasta este nesemnificativă. În ceea ce privește ierarhia, primele trei locuri sunt deținute în ambele perioade de aceleași trei regiuni, Sud-Est, Centru și Nord-Vest, ceea ce diferă de la o perioadă la alta fiind pozițiile deținute.
În ceea ce privește cel de-al treilea indicator, ponderea investițiilor brute în hoteluri și restaurante în total, este îmbucurător faptul că se înregistrează o creștere semnificativă de la o perioadă la alta (cu o singură excepție: regiunea Nord-Vest). Se vede rezultatul măsurilor de dezvoltare a turismului stabilite prin planurile regionale de dezvoltare. În 1998, pe primele trei locuri, după acest indicator, se situau regiunile Nord-Vest, Centru și București, în 2014 ierarhia este schimbată: regiunile Sud, Sud-Est și Centru ocupă primele trei poziții.
Următorul indicator analizat, ponderea salariaților în hoteluri și restaurante în total, doar două regiuni (Nord-Est și Sud-Est) au înregistrat o reducere. În rest, asistăm la o creștere, nu foarte accentuată, dar semnificativă, a valorii indicatorului. Nu trebuie să uităm însă că această evoluție se realizează pe fondul scăderii continue a numărului de salariați în turism, însă scăderea a fost mai accentuată la nivel global decât la nivelul activității hoteluri și restaurante. După acest indicator, ierarhiile în cele două perioade analizate rămân neschimbate, regiunile Sud-Est, Centru și Vest, ocupând, în această ordine, primele trei poziții.
În ceea ce privește ultimul indicator, ponderea personalului calificat în totalul salariaților în hoteluri și restaurante, este remarcabilă creșterea semnificativă (chiar dublarea sa) înregistrată de acest indicator în unele regiuni (Sud, Sud-Vest, Nord-Vest). Este evident faptul că în aceste regiuni, în perioada analizată, s-a modificat raportul între structurile mari de primire turistică (care necesită personal necalificat numeros) și unitățile mici (vile turistice, pensiuni). Conform acestui indicator, în anul 1998 pe primele trei locuri se situau regiunile Vest, București și Nord-Est, pentru ca în 2014, alături de regiunea Vest, care își păstrează prima poziție, să se situeze regiunile Sud și Nord-Est.
După cum se observă din datele prezentate, nu au avut loc mutații semnificative în ierarhizarea regiunilor de dezvoltare din punct de vedere al nivelului de dezvoltare turistică. Regiunile Sud-Est și Centru își păstrează și în 2014 primele două poziții deținute în 1998.
Această ierarhie nu surprinde, aceste regiuni deținând importante atracții turistice (prima incluzând zona litoralului, iar ceea de-a doua fiind destinație renumită pentru turismul rural). Regiunea Centru dispune de o strategie de dezvoltare a turismului în profil teritorial foarte bine pusă la punct, ceea ce i-a permis, dacă nu să treacă pe prima poziție, cel puțin să se apropie de regiunea Sud-Est. Nu surprinde că pe ultimele poziții sunt cele mai puțin dezvoltate regiuni ale țării, Sud-Vest și Nord-Est, aceasta argumentând afirmația că turismul are tendința de a se dezvolta în zonele puternice din punct de vedere economic.
Din analiză se mai desprind două aspecte extrem de importante: se observă, studiind valorile indicelui sintetic mediu, că valoarea acestuia a crescut semnificativ în perioada analizată în toate regiunile. Sesizăm, de asemenea, că diferențele dintre regiuni s-au micșorat. Este deci evident că planurile de dezvoltare regională și măsurile pe care acestea le-au propus au dat rezultate, contribuind la atingerea obiectivului principal al politicii de dezvoltare regională: stimularea dezvoltării echilibrate și atenuarea dezechilibrelor regionale.
CAPITOLUL 3
PIAȚA TURISTICĂ SPECIFICĂ OLTENIEI. ATRACȚII ȘI PROGRAME TURISTICE PENTRU ZONA OLTENIEI
3. 1. CARACTERISTICI SPECIFICE PIEȚEI TURISTICE
DIN ZONA OLTENIEI
Dintre realitățile ce ne înconjoară, piața este, fără îndoială, una dintre cele mai dinamice și mai complexe. Universul pieței este extrem de bogat și evoluează sub impactul a numeroși factori, fiind însoțit de numeroase contradicții.
La origine termenul de piață indică un anumit teritoriu în care se desfășoară schimburile de mărfuri. Cu timpul, sensul termenului a devenit mai complex, specialiștii în domeniu definindu-l ca fiind un grup de persoane aflate în relații de afaceri și care efectuează tranzacții în legătură cu o marfă oarecare, numărul de persoane participante la actul de vânzare-cumpărare dimensionând „întinderea” pieței. Pornind de la această definiție se poate spune că populația cu nevoile și preferințele ei unite cu puterea și voința de cumpărare constituie fondul pieței. Totodată este necesară și identificarea geografică deoarece bunurile și serviciile trebuie oferite într-un anumit timp și în anumite puncte teritoriale, unde sunt atrași consumatorii. Prin luarea în calcul a tuturor acestor elemente, poate fi definită piața unei localități, a unei țări, a unui continent etc.
Noțiunea de piață trebuie înțeleasă prin existența unor schimburi libere între agenții economici, unde prețurile se formează prin negocieri între agenții economici pe baza cererii și ofertei.
Prin mecanismul său piața caracterizează întreaga viață a societății, fiind „liantul” dintre toți agenții economici și între aceștia și cumpărători, care împreună acționează pentru dezvoltarea economică a unei națiuni. Acest mecanism devine însă performant în condițiile existenței unui cadru legislativ și organizatoric corespunzător, care se concretizează în numeroase intervenții de politică economică.
Piața este o instituție care nu apare în mod spontan, ci ea se creează cu mult efort. Regulile pieței însă se statornicesc în timp și necesită protecția statului. Fiind considerată un sistem complex prin care vânzătorii și cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce oferă sau se solicită, despre prețurile tranzacțiilor dintre ei, piața este considerată un sistem format din mai multe segmente și care presupune existența și funcționarea simultană a mai multor tipuri de piețe, între acestea existând relații de intercondiționare.
În comparație cu alte ramuri economice, atunci când se analizează piața turistică este necesară examinarea și luarea în considere a unui număr destul de mare de variabile. Acest punct de vedere este important deoarece piața turistică include o multitudine de elemente esențiale care îi conferă o complexitate accentuată. Aceste elemente sunt, conform datelor U.I.O.O.T. (Uniunea Internațională a Organismelor Oficiale de Turism):
– oferta de produse turistice, destul de diversă, unde pot fi incluse transportul, alimentația, agrementul, excursiile etc., toate acestea alcătuind așa-zisul „produs turistic”;
– cererea de produse turistice, formată din multitudinea de consumatori, interni (reali), sau externi (din afara localității, inclusiv turiștii străini);
– legislația în vigoare, ce conține cele mai diverse reglementări privind regimul de circulație turistică, durata concediului de odihnă, condițiile de mișcare în teritoriu etc.;
– canalele de distribuție a produselor turistice;
– mijloacele de comunicare și informare necesare „convingerii” consumatorilor de produse turistice;
– mijloacele de transport;
– concurența, ce apar pe piață din partea altor firme, în același timp și în același mod cu oferta proprie;
– mediul ambiant, alcătuit din totalitatea factorilor de ordin social, economic, cultural și chiar politic în care își desfășoară activitatea agenții turistici.
Turismul presupune în primul rând, ansamblul de activități prin care omul își petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau țară pentru a vizita oameni și locuri, monumente ale naturii, muzee, pentru a-și îmbogăți cunoștințele generale, pentru a se distra și a face sport, pentru odihnă și tratament etc., iar în al doilea rând, turismul este industria creată pentru satisfacerea tuturor bunurilor și serviciilor solicitate de turiști la locul de destinație, la un înalt nivel calitativ, și în condițiile protecției și conservării resurselor turistice, în special, și a mediului înconjurător, în general. Toate acestea presupun însă, existența unor condiții, materializate în primul rând prin amenajările adecvate de bază materială și infrastructură turistică (mijloace de transport, hoteluri care să asigure cazarea vizitatorilor și o mulțime de accesorii pentru facilitarea activităților de agrement, o rețea comercială specializată etc.), localizate în stațiunile de interes turistic. Aceste oferte ale turismului nu pot fi exploatate cu eficiență economică maximă pentru agenții economici ce acționează în această ramură decât pe baze comerciale, de unde rezultă și noțiunea de piață turistică precum și necesitatea de a cunoaște manifestările și tendințele ei, într-un cuvânt conjunctura acestei piețe, cu caracteristici integrabile în sfera complexă a serviciilor.
În sensul economic al noțiunii, piața turistică, este locul în care produsul turistic se materializează sub forma ofertei turistice, iar nevoile de consum turistic – sub forma cererii. În acest cadru economic are loc o confruntare continuă a ofertei potențiale a agențiilor de turism organizatore sau distribuitoare de servicii turistice cât și a societăților comerciale prestatoare de servicii turistice, cu cererea. Finalitatea acestei confruntări este acceptarea ofertei de către consumatorii potențiali și respectiv, comercializarea produselor turistice prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.
Piața turistică din zona Olteniei, în ansamblul ei, face parte din piața turistică națională a României, manifestându-se în raport cu alte zone atât în calitate de ofertantă de servicii turistice, de furnizoare de produse turistice și beneficiară de turiști (zonă primitoare de turiști), cât și în calitate de zonă solicitantă de servicii turistice, consumate de turiștii pe care-i furnizează (zonă trimițătoare de turiști).
Având o structură complexă, produsul turistic poate fi apreciat sub aspect: calitativ, cantitativ, în funcție de infrastructura tehnică, în funcție de personalul antrenat sau în funcție de indicatorii economici specifici produselor turistice.
Din acest punct de vedere, aspectele calitative al pieței turistice din Nordul Olteniei mai ales, pot rezulta din: frumusețile peisajului; puritatea aerului și apei; climatul și altitudinea la care sunt situate obiectivelor turistice; frecvența și amploarea unor fenomene naturale etc. Aspectele cantitative ale aceleiași zone rezultă din indicatori cum sunt: capacitatea pieței turistice; potențialul pieței turistice, volumul pieței produsului turistic sau indicatori ai efectelor economice – ce oferă posibilitatea măsurării aportului activității turistice în dezvoltarea economiei naționale (unde pot enumera: cheltuieli pentru turism, încasări din turism, indicele prețurilor turistice, ponderea cheltuielilor pentru turism în totalul cheltuielilor pe locuitor, ponderea cheltuielilor pentru turism în produsul intern brut, ponderea cheltuielilor pe locuitor, ponderea cheltuielilor valutare pentru turism în import, cheltuieli medii pe turist etc.).
În funcție de infrastructura turistică, produsul turistic poate fi apreciat prin: starea căilor rutiere și a căilor ferate aferente Nordului Olteniei, tipurile de mijloace de transport folosite, clasa mijloacelor de transport și viteza lor de deplasare; numărul de stele ale unităților de cazare turistică existente; poluarea fonică, zgomotul și vibrațiile care însoțesc serviciile turistice; siguranța turiștilor pe timpul călătoriilor și sejurului.
Legat de personalul antrenat în activitatea turistică, produsul turistic poate fi apreciat în funcție de: numărul personalului pus la dispoziția turiștilor; structura personalului pe profesii, niveluri de calificare, pe categorii de servicii, vârstă; ținuta și starea de spirit afișate; amabilitatea și solicititudinea de care dă dovadă personalul în raporturile cu turiștii; gradul de cunoaștere a limbilor străine; respectarea programului de lucru; aici pot aminti instituțiile de învățământ cu profil turistic care în zona de Nord a Olteniei au crescut ca număr (Vâlcea, Gorj, Dolj).
Pe piața turistică, succesul sau eșecul unei acțiuni de pătrundere cu un produs turistic este condiționat, în cele mai multe cazuri, de atitudinea și poziția pe o piață țintă a ofertelor concurenților. Competitivitatea dintre diferiți ofertanți de aranjamente turistice, impune o analiză minuțioasă a ceea ce întreprind aceste firme, analize ce trebuie să asigure o caracterizare în profunzime a pieței turistice. Analiza ofertelor concurenților are ca scop evaluarea laturilor slabe și forte ale propriilor posibilități ale unităților de turism, stimularea inovativității, cunoașterea regiunilor din care firme concurente își atrag clientela, a categoriilor de turiști cărora li se adresează, a nivelurilor medii de venituri de care dispune clientela-țintă etc. Din acest punct de vedere intră în discuție ofertele zonelor limitrofe, care fiind deja cunoscute pe piața turistică stânjenesc și pun în umbră zona de Nord a Olteniei. În condițiile competitivității menționate piața turistică a Olteniei de Nord se găsește de altfel, sub influența acțiunilor de pătrundere și de promovare a mai multor vânzători de servicii turistice, din regiunile apropiate (Olt, Prahova, Hunedoara). Determinarea pozițiilor câștigate de un produs turistic pe o piață țintă sau de un ansamblu de produse turistice pe aceeași piață, este un element important de fundamentare a strategiei unităților de turism.
Poziția pe piață a produselor turistice mai poate fi analizată și luând în calcul piața turistică efectivă – ce reprezintă totalul produselor turistice vândute pe o piața într-o perioadă determinată de timp, sau, luând în calcul ponderea produsului turistic oferit și comercializat pe piață – care reprezintă o parte a volumului pieței acoperită prin vânzările realizate sau posibil de realizat de către unitățile de turism.
Dacă se analizează importanța economică a turismului pe plan local se poate spune că piața turistică a Olteniei ar putea crea: o bună valorificare a potențialului natural și cultural și contribuie la creșterea locurilor de muncă, direct în sectorul turistic și în alte sectoare auxiliare de servicii sau de gestionare a resurselor locale; totodată ar putea stimula divers activități economice, ar putea diversifica economia locală, ar putea stimula economia rurală printr-o cerere suplimentară de produse complementare sau suplimentare turismului, și în final ar putea contribui la ameliorarea infrastructurii locale în materie de transport, comunicații, construcții tehnico-edilitare cu avantaje pentru populația locală etc.
Toate acestea nu se pot realiza spontan ci presupun eforturi considerabile din partea populației locale, care este astfel chemată să contribuie la dezvoltarea activităților turistice.
Pornind de la aceste considerente, precum și de la faptul că prestațiile de servicii pentru turiștii din alte zone (exportul turistic) reprezintă o formă a exportului invizibil, regiunea turistică Oltenia este interesată să asigure o ofertă turistică regională cât mai atractivă și diversificată, care să atragă un număr cât mai mare de turiști.
În consecință, dimensiunile pieței turistice la nivelul Olteniei sunt influențate de raporturile de forțe din cadrul pieței turistice regionale, de fenomenele conjuncturale, de gradul de complexitate a ofertei turistice și de reorientarea posibilă a cererii spre anumite produse noi pe care le oferă prestatorii de pe alte piețe competitoare.
Piața turistică a zonei sus-menționate trebuie să înregistreze pe de o parte o lărgire a sferei acesteia, ca urmare a creșterii ofertei turistice și a cererii turistice solvabile, iar pe de altă parte trebuie să înregistreze o diversificare a structurii pieței turistice și a schimbărilor în ceea ce privește importanța diferitelor segmente structurale umane.
3. 2. OFERTA TURISTICĂ DIVERSIFICATĂ – CONDIȚIE DE BAZĂ
A UNEI PIEȚE TURISTICE COMPETITIVE
3. 2. 1. Dispunerea zonală a obiectivelor turistice în județele din zona Olteniei
Între țările din centrul și estul Europei, România este considerată ca țara înzestrată cu cele mai bogate și variate resurse turistice, fapt ce-i conferă o mare disponibilitate pentru turism. Nu există o țintă turistică mai bogată, dar, din nefericire, mai ignorată decât România. Pentru cei mai mulți turiști, acest tărâm atât de divers este o terra incognita.
În cadrul industriei turistice, oferta turistică joacă un rol important în manifestarea și realizarea efectivă a cererii, care poate fi considerată reală și concretă numai în măsura în care are un corespondent în ofertă. Dezvoltarea ofertei turistice este premisa creșterii complexității cererii turistice.
Oferta turistică este reprezentată de totalitatea elementelor care concură la obținerea produsului turistic, respectiv: potențialul natural și antropic, echipamentul de „producție” a serviciilor turistice, forța de muncă specializată în activitățile specifice turismului, infrastructura turistică. Altfel spus, oferta integrează totalitatea resurselor turistice, în calitate de factori ai producției turistice. Aceasta însă nu trebuie confundată cu producția turistică ce reprezintă la rândul său, ansamblul de servicii formate din forța de muncă, echipamentul de producție și bunurile materiale, care, în cadrul unei ambianțe specifice, se materializează într-un consum efectiv. Aceste precizări sunt necesare pentru a reliefa că între oferta turistică și producția turistică există o relație strânsă, ce reflectă rolul primordial al ofertei ca sursă a producției turistice, dar și rolul producției în mobilizarea ofertei date: oferta turistică există și independent de producția turistică, în timp de producția turistică nu se poate realiza în afara ofertei; producția turistică poate fi cel mult egală cu oferta turistică; structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producției turistice; oferta turistică este fermă – există atâta timp cât sunt prezentate elementele ce intră în structura ei, pe când producția turistică este efemeră – există atâta timp cât se manifestă consumul și se întrerupe odată cu întreruperea acestuia.
Deși prezintă o structură diversă, oferta turistică se rezumă la două categorii de elemente: pe de o parte elementele de atractivitate (resurse naturale și antropice) existente la un moment dat numai potențial, iar pe de altă parte oferta turistică care cuprinde serviciile (de cazare, alimentație, transport, tratament, distracție) prin intermediul cărora acestea sunt puse în valoare și împreună cu care formează oferta turistică reală.
Turismul în Oltenia (una din zonele cu potențial turistic impresionant în cadrul zonelor de interes turistic românesc), poate să devină unul din cele mai importante sectoare în economia regiunii Olteniei, acest argument bazându-se pe un tezaur turistic complex, dat de mulțimea locurilor pitorești, de vechimea monumentelor culturale și de relieful variat.
Fabulosul potențial natural, etno-folcloric, resursele naturale și umane, sunt premisele pe care se poate fundamenta ideea conform căreia acest sector va deveni o adevărată industrie generatoare de locuri de muncă și venituri substanțiale.
Regiunea Oltenia, așezată între fluviul Dunărea, râul Olt și Carpații Meridionali, este dispusă pe trei zone de relief ce se succed de la nord spre sud: la nord versantul sudic al Munților Vâlcan și Parâng și versantul sud – estic al Munților Godeanu și Mehedinți, în centru Subcarpații Olteniei, Podișul Getic și depresiunea intracolinară Târgu – Jiu, iar la sud Câmpia Olteniei. Această regiune cuprinde cinci județe: Dolj, Olt, Vâlcea, Mehedinți și Gorj, care formează un cadrilater aproape simetric, pe axele fluxurilor turistice interne și internaționale Nord – Sud și Est – Vest.
Partea de nord, cunoscută sub și denumirea de „Oltenia de Nord” sau „Oltenia de sub munte” ce cuprinde județele Mehedinți, Gorj și Vâlcea, este considerată o zonă autentică, cu un pământ încărcat de tradiții și cu un patrimoniu remarcabil. Parcurgând drumurile acestei regiuni se întâlnesc vestigii istorice și peisaje pitorești, sate liniștite, oameni veseli și ospitalieri. Bătrânii spun că numai dacă ne vom lăsa cuceriți de acest ținut plin de poezie îi vom putea gusta farmecul!
Din punct de vedere turistic, Oltenia de Nord oferă un potențial foarte diversificat: munți; zona Dunării; parcuri naționale; rezervații naturale; peșteri de interes speologic; vestigii istorice ale epocii romane și ale epocii medievale; mănăstiri, biserici, icoane; stațiuni balneare; vânătoare și pescuit; baze sportive; agroturism, și bineînțeles, folclor.
Carpații din Nordul Olteniei prezintă peisaje unice din punct de vedere al varietății acestora. O diversificare superbă a formelor poate fi întâlnită aici, de la creste și văi amintind de vechii ghețari până la fantasticele peisaje ale peșterilor adânci. Întins ca un strat protector în partea nordică a Olteniei, lanțul muntos este plin de grandoare și ospitalier de-a lungul celor patru anotimpuri.
În Vâlcea, formele de relief sunt variate. Coboară dinspre nord spre sud, lanțurile muntoase fiind reprezentate de Munții Făgărașului (cu Vârful Suru și Vârful Ciortea cu înălțimi cuprinse între 2.300 m și 2.400 m), Munții Lotrului (cu Vârful Șterpu și Vârful Mare cu înălțimi cuprinse între 2.050 m și 1.150 m), de Munții Căpățânii (cu Vârful Ursu și Buila cu înălțimi cuprinse între 2100 m și 1800 m), și nu în ultimul rând, Muntele Cozia (cu Vârful Cozia de aproximativ 1600 m) – unde este localizat Parcul Național Cozia (ce ocupă o suprafață de 17.000 de hectare).
Munții Gorjului de la Est la Vest cuprind trei principale lanțuri muntoase: lanțul Munților Parâng în cadrul căruia se află cel mai înalt vârf din Oltenia – Parângul Mare de 2.519 m, lanț care se prezintă sub forma unor creste cu 14 vârfuri, având înălțimi de peste 2.000 de metri; lanțul Vâlcan cu Vârful Oslea de aproximativ 1900 m și lanțul Godeanu cu Vârful Guru de aproximativ 2.300 m. În județul Gorj există mai mult de 25 de trasee turistice montane pedestre, inclusiv două trasee turistice europene de lung parcurs pedestru (E3 și E7), trei zone de practicare a alpinismului (Cheile Sohodolului – Runcu, Cheile Galbenului – Baia de Fier și Cheile Oltețului – Polovragi), cinci zone speologice ce reprezintă cel mai mare potențial speologic al României (peste 2000 de fenomene carstice), o stațiune de schi (Rânca), alături de zone pentru zbor cu parapanta și deltaplanul, cicloturism și mountainbike, canioning, rafting, 4 × 4, pescuit sportiv și vânătoare, toate atrăgând un număr mare de turiști în fiecare an.
În Mehedinți sunt localizați două lanțuri de munți: munții Cerna și Mehedinți, acoperiți de păduri de stejar și fag, cu vârfuri ce ating altitudini de până la 1500 m. Această zonă cuprinde două parcuri naturale: Parcul Natural Național Domogled – Valea Cerna ce se întinde pe o suprafață de 60.000 hectare între județele Mehedinți, Gorj și Caraș-Severin, și Parcul Natural “Porțile de Fier” ce are o suprafață de 115.000 hectare cuprinsă în județele Mehedinți și Caraș-Severin.
Referitor la județele riverane Dunării acestea sunt: Mehedinți, Dolj și Olt. Apele acestui fluviu curg lin de la izvoare până în punctul de intersecție cu Munții Carpați, unde duc nenumărate lupte cu stâncile; dar nicăieri lupta nu atinge proporția de-a dreptul gigantică din zona sălbaticului defileu dintre Baziaș și Drobeta Turnu Severin. Parcurgerea acestui spectaculos defileu lasă turistului impresii de neuitat, mai ales în porțiunea cea mai îngustă, la Cazane (sector pe teritoriul județului Mehedinți; această porțiune formează complexa rezervație: Parcul natural „Porțile de Fier”).
În urma construirii barajului „Porțile de Fier”, ce servește și pentru traficul rutier, au fost rezolvate problemele de navigație ce existau în sectorul de defileu, datorită ridicării nivelului apei. Barajul este prevăzut cu două ecluze, una în sectorul românesc și cealaltă în sectorul sârbesc, fapt ce asigură navigația dinspre aval spre amonte și invers.
Luând în considerare parcurile naturale din Oltenia de Nord, pot menționa:
– Muntele Domogled, străbătut de Valea Cernei este considerată prima rezervație forestieră din țară (1932), aici aflându-se peste 1500 de specii rare (fluturi, floră, insecte), fiind pe drept socotit o veritabilă grădină botanică și locul cu flora cea mai bogată din Europa.
– Parcul Porțile de Fier, este a doua arie protejată ca mărime din România, (prima fiind Delta Dunării), numele său fiind împrumutat de la barajul construit în apropiere.
– Parcul Natural Cozia, situat pe teritoriul județului Vâlcea, include ecosisteme nealterate efectiv de către activitatea umană, cu specii de plante și animale care necesită protecție strictă, precum și endemisme specifice masivului Cozia, cum ar fi trandafirul de Cozia, iedera albă, floarea de colț, laleaua pestriță, iar dintre animale cocoșul de munte, capra neagră, mistreți, râși, pisici sălbatice etc.
Rezervațiile și monumente ale naturii, sunt diverse, însă cele de bază în atragerea grupurilor turistice, pot fi:
– Defileul Jiului ce traversează lanțul Carpaților de la nord la sud, cu chei spectaculoase;
– Cheile Oltețului, cu pereții lor paraleli, distanțați la 3-4 m în partea inferioară și la 10-20 m în partea superioară, ce permit într-o cantitate redusă de lumină, urmărirea mai multor niveluri de eroziune, în lungimea cărora pot fi observate numeroase guri de peșteră, în cea mai mare parte inaccesibile;
– Lacurile Zătoane (Zătonul Mic și Zătonul Mare), unde apa apare și dispare spontan și unde există numeroase grote și păduri de liliac sălbatic;
– Cheile Sohodolului, lângă satul Runcu, în drum spre mănăstirea Tismana și satul Hobița, se detașează net în peisajul valorilor turistice oltenești ca fiind cele mai frumoase chei calcaroase din această parte a țării. Nările, Fusteia, Inelul, Peștera Popii, Peștera Gârla, sunt numai o parte din multitudinea formațiunilor carstice ce pot fi admirate și care, alături de verticalitatea abrupturilor și de vegetația minunată datorată climatului mediteranean, dau o frumusețe neasemuită acestor locuri;
– Cheile Bistriței oltene sunt cele mai înguste chei din România, reprezentând un colț de natură care merită a fi vizitat, în special pentru numeroasele guri de peșteri care se văd în versanții abrupți ai văii respective.
– Cheile Corcoaia, în munții Mehedinți, de lângă Cerna Sat, reprezintă o excepțională lucrare de-a lungul miilor de ani a apei în roca calcaroasă, obiectivul dispunând și de un circuit amenajat corespunzător pentru vizitare;
– Zona Tismana, la poalele Carpaților Meridionali, în partea lor de vest, o zonă frumoasă marcată de influența climatului mediteranean cu pădurea sa naturală de castani comestibili (cea mai mare din țară) precum și cu rezervația de alun turcesc;
– Podul lui Dumnezeu, situat în județul Mehedinți, este forma carstică unică la noi în țară, reprezentată de o boltă uriașă, la Ponoare, care s-a format prin prăbușirea pereților unei peșteri de mari dimensiuni, dând naștere unui peisaj inedit. Este un monument al naturii care împreună cu complexul carstic din jur (peșteri, văi) formează o interesantă rezervație geologică.
– Unicat în România este și Pădurea de liliac Ponoare, rezervație botanică situată lângă Baia de Aramă;
– Muzeul Trovanților, la Costești în județul Vâlcea, nu sunt altceva decât stranii formațiuni, construite predominant din siliciu pietrificat ce stau răspândite pe văi și dealuri. Acest roci par a fi ivite de sub dalta unui sculptor modernist. Țăranii din zonă le-au numit „pietrele care cresc”. Aproape având aceeași formă, asemănătoare unor tuberculi, se repetă de la dimensiuni de câțiva milimetri până la formațiuni care ating 6-10 metri. Cele mai mari au fost adunate la așa-numitul „Muzeu al Trovanților”, după denumirea științifică a rocilor.
În Oltenia de Nord se află un tărâm subteran mirific cu sute de peșteri, unele amenajate și deschise turismului, iar altele fiind rezervații naturale neexploatate în totalitate. Printre cele mai frumoase, pot aminti:
În județul Gorj:
– Peștera Muierilor, lângă Baia de Fier, monument al naturii care conține originale podoabe (concrețiuni calcaroase) ce dau fantezie și splendoare peșterii. Sălile acestei rezervații speologice au nume sugestive: „Sala liliecilor” ce adăpostește numeroase colonii de lilieci, „Galeria urșilor” unde s-au găsit oseminte ale ursului de cavernă, sau „Sala minunilor” care a servit ca locuință oamenilor încă din paleoliticul mijlociu. Numele ei amintește de faptul că aici s-au adăpostit femeile și copiii în epoca migrației popoarelor;
– Peștera Polovragi, în Cheile Oltețului, este una dintre cele mai lungi peșteri din România, exploatarea ei nefiind încă finalizată; galeriile fosile sau active formează un adevărat labirint, atractiv atât pentru simplul vizitator cât și pentru speologul experimentat;
– Peștera Cloșani – la poalele Munților Mehedinți, cu lacuri, faună, cavernicolă bogată, numeroase concrețiuni calcaroase, ușor accesibilă;
– Peștera Cioaca cu Brebenei, în nord-estul Munților Mehedinți, cu un decor variat de mare valoare;
– Peștera Gura Plaiului, lângă Tismana, rezervație speologică și monument al naturii;
– Avenul Bidaroaia din Bordul Roșu, situat în bazinul superior al Sohodolului, are o adâncime de peste 110 m, cu 5 etaje în cascadă, bogate în formațiuni de o frumusețe neasemunită;
– Avenul din fața Lacului, situat în bazinul inferior al Sohodolului, cu minunate concrețiuni calcaroase;
– Avenul Avenul Clocoticiul din Cârca Părățăilor, situat în partea superioară a Cheilor Gropului, fiind unul dintre cele mai mari din România.
În județul Mehedinți:
– Peștera Topolnița, lângă localitatea Cireșu, este una din cele mai mari peșteri din România, cu galerii dispuse pe mai multe etaje, la intersecția cărora se află săli uriașe. Conține numeroase lacuri și formațiuni carstice spectaculoase ce sporesc frumusețea peșterii. Este rezervație speologică, declarată monument al naturii;
– Peștera lui Epuran, puțin la nord de Topolnița cu numeroase săli de dimensiuni impunătoare și cu denumiri sugestive „Galeria Comorilor”, „Sala cavourilor”, „Galeria cu bazine” (cu excepționala „Feerie a apelor”).
– Peștera Isverna, excepțională pentru scufundări subacvatice, accesibilă atât pe galeria activă cât și pe cea fosilă;
– Peștera Gura Ponicovei, în zona lacului Porțile de Fier și a defileului de la Cazanele Mari, cu numeroase galerii largi, etajate, conține enorme blocuri de prăbușire, resturi scheletice ale ursului de cavernă, fiind declarată rezervație speologică;
– Peștera Bulba, lângă Baia de Aramă, este formată dintr-o rețea de galerii dispuse pe 3 niveluri, greu accesibilă.
În județul Vâlcea:
– Peștera Liliecilor, electrificată în întregime.
Într-o țară posedând 1/3 din sursele de ape minerale din Europa, românii sunt mari consumatori și amatori de ape minerale. Cea mai mare parte a apelor sunt utilizate mai cu seamă în scopuri terapeutice. Virtuțile lor se datorează conținutului important și complex de săruri pe cale le conțin.
Sursele de ape minerale de pe valea Oltului, de la Călimănești și Căciulata, sunt menționate de istoricii campaniilor de arme romane din Dacia. În epoca modernă, acestea aveau – încă din 1860 – o reputație la scară europeană: îmbuteliate și transportate la Paris, erau foarte apreciate de împăratul Napolen al III-lea, care obișnuia să bea regulat aceste ape minerale pe care le considera comparabile cu cele din Franța (Chapelle, Eaux-Bonnes și Chatelguyon). În 1893 apele de aici au primit medalia de aur de la Expoziția Internațională de Alimentație și Ape Minerale de la Brusselles.
Stațiunea Băile Olănești face parte, de asemenea, din grupul de stațiuni ce înconjoară orașul Râmnicu-Vâlcea, situată la poalele munților Căpățânii și Lotru, într-o zonă foarte împădurită. Prima atestare documentară a localității datează din 1527, iar apele sale minerale sunt cunoscute și folosite încă din 1760. Prima analiză a apelor minerale a fost făcută în 1830. În 1837 apare prima lucrare de balneologie în care erau descrise efectele terapeutice ale apelor de la Olănești. În 1873 au fost trimise mostre de ape minerale de la Olănești la expoziția internațională de la Viena unde au fost premiate cu medalia de aur, alături de celebrele ape din Baden-Baden, Karlovy – Vary, Aix les Bains. Ca urmare a renumelui dobândit de apele minerale de aici, în 1905 la Olănești a început construcția unui sanatoriu numit “Hotelul Băilor”.
În cadrul regiunii Olteniei de Nord, un loc aparte îl ocupă Băile Govora, stațiune recomandată pentru afecțiuni respiratorii și reumantismale. Apele minerale de aici au fost descoperite în anul 1874 și au fost folosite în scop terapeutic prima dată în 1879 la recomandarea medicului militar Zorileanu. În 1887 au început lucrările de săpare și captare a izvoarelor de la Govora și s-a construit un stabiliment de băi cu 29 de cabine și două bazine. Între 1911 – 1914 s-au construit Hotel Palace, Pavilionul Central de Băi și Cazinoul.
Obiectivele turistice din stațiune sunt: colecția de arheologie și artă „Gheorghe Petre”, Mănăstirea Govora din secolul XIV unde în 1640 s-a tipărit „Pravila de la Govora”, prima carte de legi în limba română.
Alte stațiuni care pot fi menționate ca atracții ale zonei sunt: Stațiunea Voineasa, Stațiunea Ocnele Mari și Stațiunea Rânca. Stațiunea Voineasa, este o stațiune de odihnă și tratament de importanță națională, deschisă în toate anotimpurile, situată la capătul sudic al Munților Lotru, pe valea râului Lotru. Principalul factor terapeutic al acesteia stațiuni este climatul tonic-excitant cu aer curat, fără praf și alergeni, puternic ionizat, bogat în aerosoli ionizați și ozonați, cu radiații ultraviolete. Stațiunea este recomandată pentru vacanțe și pentru tratamentul neuro-asteniilor, organismului slăbit, suprasolicitării fizice și intelectuale, anemiilor secundare etc. Ocnele Mari, este și ea o localitate construită încă de pe vremea romanilor, apreciată pentru băile sale de sare concentrată. Nu în ultimul rând, Stațiunea Rânca, care deși nu are decât un teleschi, este cea mai renumită stațiune de schi din partea sudică a Carpaților Olteniei. Fiind declarată ca având cel mai mare potențial turistic de iarnă nevalorificat din România, stațiunea deține un domeniu schiabil imens situat între altitudinile de 1600 m și până la 2100 m. Această zonă mirifică este în continuă dezvoltare, numărul de spații de cazare și alimentație publică crescând de la an la an. Pârtia actuală este de dificultate medie dar studiul întocmit de către binecunoscuta firmă Sectra din Franța a identificat peste 10 pârtii de schi alpin de toate gradele de dificultate, pârtii care urmează să fie amenajate în anii viitori.
Biodiversitatea Olteniei este foarte largă. Flora cuprinde peste 900 de plante din care 300 specii rare. Aici se poate găsi, așa cum am arătat, cea mai mare pădure de castan comestibil, dar și pădurea de liliac sălbatic, al cărei parfum atrage an de an, în prima parte a lunii mai, iubitorii naturii și ai folclorului la „Sărbătoarea liliacului”. Fauna Olteniei captează atenția vizitatorilor atât datorită diversității – urs, capră de munte, linx, vulturul de stâncă, vulturul brun, vulturul sur, cocoșul de munte, vipera cu corn etc. De altfel, în timpul verii mulțimea fluturilor, minunat colorați, fac încântarea drumeților care parcurg masivele Olteniei. În fauna acvatică a munților Olteniei se remarcă prezența păstrăvilor, atât în pâraiele și râurile de altitudine, cât și în unele dintre ochiurile de mare cuibărite în zănoagele masivului. Pescuitul sportiv se poate desfășura în condiții excepționale pe tot cuprinsul regiunii pornind de la Dunăre și de-a lungul râurilor Jiului și Oltului, sau în lacurile existente, cu specii specifice. Regiunea Olteniei este foarte cunoscută vânătorilor, deoarece posedă numeroase domenii unde se poate practica vânătoarea. Aceasta este permisă doar persoanelor autorizate cu permise de vânătoare recunoscute în Europa. Zonele rurale pot oferi de asemenea oportunitatea de a practica echitația (în județul Mehedinți, la Bistreț, există o crescătorie de cai de rasă).
În Oltenia pot fi găsite și vizitate numeroase mărturii ale moștenii Imperiului Roman, cum sunt în Mehedinți: Podul de peste Dunăre, construit de Apollodor de Damasc la ordinul împăratului Traian după primul război cu dacii, ale cărui ruine pot fi încă văzute atât pe țărmul românesc cât și pe cel sârb al Dunării; Castrul Drobeta, ce apare pe malul de nord al Dunării; lângă castru se află instalația de băi romane, cea mai mare construcție de acest fel din Dacia romană și care aveau cea mai complicată instalație termală din Dacia Inferior, distrusă odată cu distrugerea castrului. Pe teritoriul județului Vâlcea vestigiile romane, civile și militare, sunt numeroase, cele mai importante fiind: Buridava Romana și castrul Arutelu situat pe malul Oltului, în imediata apropiere a Mănăstirii Cozia, castrul de la Titești, castrul de la Rădăcinești și Castra Traiana.
În Oltenia există și renumitele „cule”.
– în județul Gorj: Cula Cornoiu, de lângă Curtișoara, de unde se poate vizita și Mănăstirea Lainici, iar într-o frumoasă poiană de munte, sihăstria Locuri rele; Cula Crăsnaru din Aninoasa și Cula Grecescu din Slivilești;
– în județul Mehedinți: Cula Tudor Vladimirescu și cula Nistor din Șimian, în apropierea cărora se află, în mijlocul Dunării, insula Șimian, unde au fost mutate casele turcești și moscheea din secolul al XVII-lea de pe insula Ada-Kaleh, înainte de a fi inundată de lacul de acumulare Porțile de Fier, precum și Cula Cuțui din Broșteni;
– în județul Vâlcea: Cula Zătreni din Zătreni, aparținând familiei cu același nume, pierdută la jocul de cărți de un nedemn descendent, în apropierea căreia se găsesc mai multe biserici deosebit de frumoase și un castel din secolul al XIX-lea; Cula Duca și Cula Greceanu din Măldărăști de la începutul secolului ale XVII-lea precum și Cula Bujoreni din Bujoreni.
Mănăstirile ce atrag un număr mare de turiști în Oltenia sunt:
– Mănăstirea Cozia, așezată pe malul Oltului, în stațiunea Călimănești Căciulata, într-un peisaj de un pitoresc fără seamăn, pe care în anul 1520 Gavriil Protul de la Sfântul Munte Athos îl numea „pământul făgăduinței”. Important monument de artă și centru de cultură religioasă din sud-estul Europei, mănăstirea a fost zidită de Mircea cel Bătrân, un remarcabil prinț al creștinătății de la sfârșitul veacului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea. Organizată ca mănăstire de călugări, inițial cu regim atonit, Cozia, deschide drumul marilor ctitorii voievodale de pe meleagurile oltene;
– Mănăstirea Hurezi, monument de arhitectură și artă, înscris pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO, este cel mai vast și mai somptuos complex monahal din cele ridicate în sud-estul Europei la sfârșitul secolului al XVII-lea. Biserica principală a mănăstirii a fost terminată în 1692 conform inscripțiilor votive. O piesă remarcabilă este cadrul porții de la intrarea în pronaos, sculptat în piatră împodobit cu motive vegetale;
– Mănăstirea Bistrița, este ctitoria boierilor Craiovești unde în 1947 sunt aduse moaștele Sfântului Grigore Decapolitul. Biserica Bolnița de la Mănăstirea Bistrița este cea mai veche biserică bolniță din județul Vâlcea, loc destinat îngrijirii celor suferinzi, este singura rămasă din secolul al XV-lea. Pictura, care împodobește biserica, este o realizare artistică foarte valoroasă, a doua ca vechime din Oltenia. În apropiere de această mănăstire menționez și iconostasele de la fostele schituri Păpușa și Peri din secolul al XV-lea;
– Schitul Ostrov, situat în insula Ostrov, în centrul stațiunii Călimănești, ridicat de voievodul Neagoe Basarab, modest ca dimensiuni, este o bijuterie a artei feudale românești. Fresca, realizată în 1750-1752, iconostasul sculptat în lemn de tei aurit, icoanele care îi împodobesc sunt valori inestimabile ale patrimoniului cultural românesc;
– Mănăstirea Arnota: legenda spune că, urmărit fiind de turci, domnitorul Matei Basarab s-a ascuns pe Muntele Arnota, într-un loc cu răchită. În semn de recunoștință, pentru că Dumnezeu i-a salvat viața, a hotărât să ridice pe locul acela o mănăstire în 1634. Remarcabilă este la această mănăstire pictura datând de la începuturile sfântului Iacas, aici păstrându-se de altfel, cel mai reușit portret al lui Matei Basarab;
– Mănăstirea Govora, mănăstire de maici, impresionează prin arhitectura sa, marcantă prin rafinament și echilibru, prin iconostasul sculptat în lemn de tei aurit. Data și numele primului ctitor nu sunt cunoscute. La sfârșitul secolului al XV-lea, ctitorii recunoscuți ai actualului ansamblu monastic, domnitorii Vlad Călugărul și Radu cel Mare, au refăcut-o și au înfrumusețat-o. Documentele vremii leagă însă istoria acestui sfânt lăcaș și de numele lui Vlad Dracul, precum și de cel al fiului său Vlad Țepeș. Aici în 1640 s-a tipărit prima carte de legi în limba română „Pravila de la Govora”;
– Mănăstirea Dintr-un Lemn, de la Frâncești, este și ea legată de o legendă din secolul al XVI-lea, care spune că un călugăr ar fi găsit aici, în scorbura unui stejar, o icoană a maicii Domnului și a auzit o voce care l-a îndemnat să construiască o mănăstire din acel copac. Ansamblul actual a fost construit în secolul al XVII-lea de Preda Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino;
– Mănăstirea Surpatele, construită în secolul al XVI-lea, refăcută de boierii Buzești și mai târziu de Maria Brâncoveanu, soția lui Constantin Brâncoveanu. Biserica este împodobită cu o frescă de mare valoare artistică, iar iconstasul din lemn de tei aurit și icoanele, tot brâncovenești sunt piese de patrimoniu de mare valoare;
– Schitul Fedelșoiu, în general mai puțin frecventat de turiști, fost schit de călugări a fost început de Grigore Ghica și terminat de Mitropolitul Varlaan în anul 1700. Arhitectura, fresca, icoanele și iconostasul de lemn aurit, policandru sunt realizări remarcabile ale artei brâncovenești;
– Mănăstirea Turnu, ascunsă la poalele Muntelui Cozia, în spatele unui pinten stâncos care i-a dat numele este o veche vatră de sihăstrie. Și astăzi se mai păstrează aici, chiliile rupestre în care și-au dus smerita lor viață călugări necunoscuți;
– Mănăstirea Frăsinei, mănăstire de călugări, construită în anul 1710 din lemn și reconstruită mai târziu din zid, este renumită prin faptul că viața călugărilor de aici este foarte austeră, cu reguli foarte stricte, amintind de cea de la Muntele Athos (în mănăstire nu au voie să intre femei și nu se gătește carne);
– Mănăstirea Polovragi, renumit monument religios, datează din 1505. De o parte și de alta a intrării, pe pereții pridvorului, este pictată o reprezentare a mănăstirilor de la Muntele Athos, unică în țara noastră;
– Mănăstirea Lainici, în sălbaticul defileu al Jiului, construită în secolul al XIV-lea de cuviosul Nicodin ce a fost trimis în Țara Românească să susțină ortodoxia.
– Mănăstirea Tismana, situată între munți, pe râul cu același nume, într-un peisaj plin de farmec, nu încetează să atragă turiști însetați de frumos și spiritualitate. Vestit monument de artă, ea este o operă specific românească, fiind un tezaur de patrimoniu artistic național. Colecția muzeală a mănăstirii este deosebit de bogată: icoane medievale, cărți vechi, manuscrise, candele și cruci de argint în filigram aurit, veșminte preoțești și fragmente din pictura inițială;
– Mănăstirea Vodița, în județul Mehedinți este un important monument istoric și de arhitectură din Oltenia, este cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar din anul 1364.
În regiunea Olteniei, atracții turistice de mare valoare culturală sunt constituite și de complexele muzeistice a celor trei județe, astfel:
– în județul Gorj, turiștii pot fi atrași și de: Muzeul județean Gorj, construit în stil eclectic; Muzeul de Artă din parcul Central, fostă reședință prezidențială, construită în 1988 ce conține colecție de icoane, sculptură în lemn din secolele XVII-XVIII, picturi de Mișu Pop, Corneliu Baba și Vasile Grigore; Muzeul etnografic în aer liber Curtișoara cu monumente de arhitectură și tehnică populară, construcții țărănești din lemn, mobilier țărănesc, piese de port, țesături, unelte, ceramică; Muzeul în aer liber „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, amplasat în centrul orașului, pe malul Jiului și care pornește de la „Masa Tăcerii”, trece pe sub „Poarta Sărutului”, între ele aflându-se „Aleea Scaunelor”, continuându-se spre „Coloana Infinitului” care reprezintă un adevărat „testament spiritual” al marelui sculptor și este considerată „punct de vârf al artei moderne”. Tot în județul Gorj, la Hobița, poate fi văzută casa memorială „Constantin Brâncuși” dar și casa memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu;
– în județul Mehedinți poate fi vizitat Muzeul Porțile de Fier (cu secții de istorie și științe ale naturii, etnografie și artă), al cărui rafinament și somptuozitate sunt valențe ce îi conferă alura unui palat unde decorurile în stucaturi baroce sunt completate într-o alăturare echilibrată de picturi murale, mozaicuri de oglinzi și vitralii;
– în județul Vâlcea poate fi vizitat: Muzeul județean Vâlcea, a cărui clădire este declarată monument de arhitectură și care conține colecții de arheologie; Muzeul de Artă, unde se păstrează ușile împărătești de la Mănăstirea Govora din 1497, un crucifix cu elemente din epoca renașterii germane de la sfârșitul secolului al XVI-lea, icoane, picturi de Țuculescu, Pătrașcu, Grigorescu etc.; Muzeul satului vâlcean din comuna Bujoreni.
Produsele de artizanat ce cuprind: lucrări artistice în lemn, sticlă și ceramică; icoane în lemn și sticlă; covoare de lână și bumbac din țesături tradiționale de mână cu motive florale din Oltenia, încântă, de asemenea, ochiul exigent al oricărui turist.
O atracție aparte a zonei Olteniei o reprezintă mulțimea de sărbători populare și tradiții.
Viitorul turismului din zona Olteniei la început de mileniu depinde hotărâtor de capacitatea acestuia de a valorifica potențialul deosebit de care dispune, de a se adapta exigențelor crescânde ale cererii turistice și de a ridica calitatea activităților sale sub toate aspectele.
Pentru îndeplinirea acestor obiective se impune, paralel cu definirea unei strategii turistice de creștere a eficienței economice în concordanță cu interesele economiei Olteniei, elaborarea unui program de relansare a turismului.
Cele prezentate mai sus sunt dovada unei mari diversități și bogății a ofertei turistice din Oltenia. O astfel de bogăție este insuficient cuprinsă în prezent în oferta turistică și ca urmare alături de investiția în infrastructura de bază și în cea turistică, apare necesitatea de investiții serioase în promovarea turismului.
Pentru olteni, zona de deal și de munte reprezintă un element marcant al potențialului turistic local, putându-se contura un produs turistic competitiv pe piața internă și de ce nu, chiar internațională.
Pentru aceasta este însă nevoie de o regândire a valorificării turistice a zonei, de un program coerent de dezvoltare la nivel de ansamblu dar și la nivelul stațiunilor turistice existente.
Necesitatea dezvoltării turismului în zona Olteniei decurge din multiplele posibilități pe care le deține zona în satisfacerea motivațiilor turistice (destul de diverse), din tendința de creștere a cererii pentru practicarea sporturilor de iarnă pe plan național, din posibilitatea obținerii unor încasări ridicate pe zi/turist și a unei eficiențe economice și sociale înalte.
Nu în ultimul rând, trebuie spus că dezvoltarea turismului este o cale „verificată” de creștere a nivelului de trai al locuitorilor și de atenuare a dezechilibrelor în dezvoltarea economică generală.
Bucurându-se de o climă favorabilă practicării turismului în tot cursului anului, dotată cu diverse și spectaculoase forme de relief îmbinate armonios pe întreg teritoriu zonei, înzestrată cu o floră și o faună bogată, cu numeroase monumente istorice și de artă, Oltenia poate satisface, prin resursele sale naturale și antropice preferințele și exigențele cele mai ridicate ale diverselor segmente ale cererii turistice zonale, naționale și internaționale.
3. 2. 2. Infrastructura turistică existentă în zona de deal și de munte a Olteniei
Punerea în valoare a acestui imens și important potențial turistic care creează, de fapt, atractivitatea turistică a regiunii, depinde direct de infrastructura turistică existentă și de calitatea serviciilor turistice, fără de care nici un patrimoniu turistic, oricât ar fi de valoros, nu poate fi valorificat. Din acest punct de vedere, oferta turistică a Olteniei este confruntată cu numeroase probleme, de care trebuie să se țină seama în cadrul programelor de dezvoltare care se pot realiza în zonă.
Problema principală a ofertei turismului oltenesc, ca de altfel, a turismului din întreaga Românie, în prezent o constituie starea structurilor de primire turistică. În literatura de specialitate aceste structuri sunt considerate decisive pentru valorificarea ofertei, deoarece prin conținutul lor, condiționează direct odihna și alimentația turiștilor. Este dovedit că atracția unor obiective turistice depinde nu numai de interesul pe care acestea îi pot provoca, ci și de amenajările care permit punerea lor în valoare. Ori, serviciile de primire turistice ridică în mod considerabil interesul pentru diferite trasee sau obiective turistice, contribuind indispensabil la creșterea numărului de turiști, la creșterea duratei sejurului mediu, cu toate consecințele favorabile ce decurg din aceasta.
Prin legislația în vigoare prin structuri de primire turistică se înțelege orice construcție și amenajare destinată cazării sau servirii mesei pentru turiști, împreună cu serviciile aferente. Practic, structurile de primire turistică includ hoteluri și moteluri, vile, cabane, campinguri, sate de vacanță, pensiuni, ferme agroturistice și ale unități cu funcțiuni de cazare turistică, unitățile de alimentație din incinta acestora, unitățile de alimentație destinate servirii turiștilor aflați în stațiuni, precum și cele administrate de o societate de turism, indiferent de amplasament, forma de organizare și de proprietate. În cadrul structurilor de primire turistică, spațiile de cazare ocupă un rol deosebit. Strâns legată de evoluția mișcării turistice față de care se situează nu numai pe poziția de factor determinant, ci și de rezultantă, spațiile de cazare s-au adaptat permanent nevoilor de călătorie, motivelor acesteia, gusturilor, preferințelor și obiceiurilor călătorilor. Evoluția sectorului hotelier are la bază, transformările substanțiale intervenite în concepția de viață a oamenilor, ca urmare a variațiilor produse în motivațiile de călătorie și necesitatea adaptării la ritmul vieții social-economice.
Dezvoltarea și calitatea activității turistice este dependentă, în primul rând de existența unei infrastructuri turistice adecvate, cu dotări corespunzătoare care să ofere turiștilor condiții optime și care să îndeplinească, după caz, și alte funcții.
Infrastructura turistică, cuprinde totalitatea mijloacelor materiale de care se folosește turismul pentru realizarea funcțiilor sale economice și sociale. În acest context fac referire atât la mijloace materiale specifice turismului, cât și cele comune, aparținând altor ramuri.
În cadrul infrastructurii turistice, spațiile de cazare, spațiile de alimentație, agrement, divertisment etc., prin numărul, capacitatea și structura lor, reflectă în cea mai mare măsură gradul de dotare și dezvoltare turistică la nivel teritorial.
Componenta principală a infrastructurii turistice, cazarea turistică, prin numărul său important de locuri și prin structura acestora, aflată într-o permanentă adaptare la evoluția cererii turistice, constituie un puternic sprijin pentru întreaga activitate turistică din zonă.
În cadrul regiunii Olteniei, ponderea ce mai mare în rețeaua de cazare o deține hotelul, urmate pe al doilea loc de camping-uri, căsuțe, bungalouri și vile, fie izolate, fie grupate în cadrul unor ansambluri complexe. Rezultă că:
– Județul Mehedinți are un număr de 70 unități de cazare din care: 7 – hoteluri, 1 hotel pentru tineret, 4 moteluri, 3 vilă, 2 cabană turistică, 4 pensiuni urbane, 25 pensiuni rurale, 22 pensiuni agroturistice și 2 căsuțe turistice. Toate acestea totalizează un număr de 805 de camere de cazare și 1740 de locuri disponibile;
– Județul Gorj are un număr de 91 unități de cazare din care: 6 – hoteluri, 3 hotel pentru tineret din care 2 sunt în Rânca, 1 hostel, 4 moteluri, 11 vile, 27 cabane turistice, 2 pensiuni urbane, 15 pensiuni rurale, 6 pensiuni agroturistice, 6 bungalouri și 10 căsuțe turistice. Toate acestea totalizează un număr de 973 de camere de cazare și 2237 de locuri disponibile;
– Județul Vâlcea are un numără de 256 unități de cazare din care: 32 – hoteluri, 3 moteluri, 80 vilă, 2 cabane turistice, 62 pensiuni urbane, 15 pensiuni rurale, 44 pensiuni agroturistice, 1 camping, 2 popasuri turistice, 2 bungalouri și 13 căsuțe turistice. Toate acestea totalizează un număr de 5916 de camere de cazare și 11.957 de locuri disponibile.
După cum se observă ponderea cea mai mare este deținută de județul Vâlcea, atât în ceea ce privește capacitatea de cazare (78,30% din regiune) cât și ca potențial de structuri turistice și indice de utilizare a capacității în funcțiune.
În ultimi ani structurile de primire turistică s-au diminuat datorită scoaterii din circuitul turistic a unor unități de cazare, ca necorespunzătoare, trecerea unora dintre ele în regim privat, sau cedarea acestora proprietarilor de drept, devenind spații cu circuit închis.
Problema cea mai importantă care se ridică însă în această regiune este calitatea serviciilor de cazare privite prin prisma gradului de confort. Din anii 1993-1994, unitățile de cazare turistică din România sunt clasificate pe stele și categorii, sistem care conține criterii cu o exigență crescută față de clasificarea utilizată anterior acestor ani. Trecerea la clasificarea unităților de cazare pe stele s-a făcut și pe baza recomandării Organizației Mondiale a Turismului.
Sub aspectul structurii spațiilor de cazare (numărul și tipul de paturi) situația în județele Olteniei apare astfel: camere cu un pat individual, cu un pat dublu, cu două paturi individuale, cu peste două paturi individuale și apartamente (dar într-un număr restrâns, în special în hotelurile sau vilele de 3 stele).
Exploatarea turistică actuală a potențialului existent în Vâlcea se prezintă astfel: numărul total al locurilor de cazare construite este de aproximativ 11.957, aferente unui număr de 5916 camere disponibile, din care circa 80% în vile de odihnă și tratament. Numărul acestor locuri sunt împărțite în hoteluri în cadrul stațiunilor Govora (însumând aproximativ 370 de locuri), Olănești (cu aproximativ 700 locuri), Călimănești Căciulata (cu aproximativ 500 locuri cazare). Putem încadra aici și Drăgășani care chiar dacă este mai la sud îl putem menționa cu Rusidava Hotel de 50 locuri cazare și bineînțeles, Vâlcea cu aproximativ 270 locuri cazare. O importantă capacitate de cazare deține și stațiunea Voineasa cu 870 locuri cazare. Pe lângă aceste structuri de cazare mai există și vile, cabane bungalouri, campinguri cum sunt: vilele de la Băile Govora, Olănești cu cabana Brazilor, Bălcești, Căciulata cu Lotrișor, Caraiman, Călimănești, Ocnele Mari, Obîrșia Lotrului, cabana Cerbul de la Seaca etc.
Județul Gorj ocupă locul 16 la total elemente utilizate la clasificarea zonelor pe țară, loc ce rezultă din poziția defavorabilă pe care o are în special la doi dintre indicatori specifici turismului și anume: baza tehnico-materială și activitatea turistică. Zona dispune de posibilități însemnate în ceea ce privește patrimoniul cultural-istoric, punct de vedere după care se situează pe locul 9 în clasificarea zonelor pe țară, dar numărul de locuri de cazare este de aproximativ 2237 aferente unui număr de 973 de camere disponibile, din care în hotelurile existente în Târgu Jiu sunt 236, în moteluri și vile (Tismana, Drăgoieni, Parângul, Lainici și Săcelu,) aproximativ 175, în cabane și bungalow-uri (Baia de Fier, Sohodol, Valea Mare, Polovragi, Săcelu, Rânca) aproximativ 160, iar în campinguri (Tismana, Sohodol, Rânca, Peștișani) circa 313. La acestea trebuie menționate și locurile de cazare existente în pensiunile agroturistice (Tismana, Novaci, Baia de Fier, Săcele, Baia de Aramă, Polovragi).
Județul Mehedinți ocupă locul 13 pe țară luând în calcul ansamblul elementelor de clasificare. În prezent, numărul total al locurilor de cazare este de 1740 aferente unui număr de 805 camere disponibile, din care hotelurile dețin 418 locuri de cazare, moteluri și cabane (Gura Motrului, Gura Văii, Lunca Banului, Strehaia) aproximativ 560, mai mult de jumătate sunt cuprinse în vile de odihnă în pensiuni agroturistice, și vile de tratament în stațiunea Bala.
Aspectul unităților de cazare dovedesc că în această parte a țării sunt necesare operațiuni serioase de modernizare pentru a se ajunge la nivelele standardelor europene. Apare deci necesară sprijinirea, prin toate mijloacele a investițiilor și modernizărilor din turism prin acordarea în mod selectiv de facilități agenților economici pentru proiectele care asigură ridicarea confortului unităților de primire.
A doua componentă importantă a infrastructurii turistice este cea a structurilor de alimentație publică pentru turism. Acestea au cunoscut ritmuri înalte de dezvoltare, superioare celor înregistrate de alte sectoare. După cazare, hrana reprezintă prima necesitate a turistului. Dinamica alimentației publice este din ce în ce mai mult pusă în legătură cu evoluția dimensiunilor circulației turistice. Sectorului de alimentație publică îi revine sarcina de a asigura ansamblul condițiilor necesare pentru ca turistul să-și poată procura hrana pe tot parcursul călătoriei sau numai a sejurului. El are menirea să organizeze producția proprie din preparate culinare și să asigure servirea clienților în cele mai bune condiții.
Unitățile de alimentație, ca elemente funcționale de bază ale unei zone turistice, contribuie într-o foarte mare măsură la atractivitatea, la calitatea ofertei turistice. În Oltenia, ca nivel de confort, cele mai multe din locurile la mese sunt cuprinse în unități de categoria I și a II, iar referitor la nevoile turismului internațional trebuie să se dezvolte o rețea de unități cu specific reprezentative, care să ofere preparate culinare tradiționale într-un cadru plăcut, cu elemente de cultură, arhitectură, decorațiuni interioare și exterioare și cu programe artistice bine alese și executate, ceea ce conferă alimentației publice noi valențe și cu o mai mare atractivitate. Cu toate succesele obținute pe linia diversificării rețelei de alimentație publică se simte încă nevoia de a lărgi și mai mult rețeaua cu unități mult agreate de populație și turiști, cum sunt plăcintăriile, covrigăriile, simigeriile etc.
În acest scop, în regiunea Olteniei se cer rezolvate două probleme principale:
modernizarea rețelei din punct de vedere structural și al distribuirii în teritoriu;
diversificarea formelor de servire.
Materializarea acestor obiective va asigura participarea sporită a alimentației publice la satisfacerea nevoilor turiștilor.
Pe județe, unitățile de alimentație publică sunt repartizate în cadrul unităților de cazare existente. Dar există numeroase structuri de alimentație publică care nu oferă cazare, însă unde masa este servită în cele mai luxoase condiții. Numărul unităților și cifra de afaceri pentru activitatea de alimentație publică din turism este greu de aproximat deoarece în consumul zilnic intră și consumul locuitorilor rezidenți. Cele mai importante servicii turistice în zona Olteniei sunt considerate, mai ales în județul Vâlcea, serviciile turistice cu caracter de cure balneare și tratamente balneoclimaterice care sunt izvorâte din necesitățile reale de îngrijire a sănătății, cât și ca rezultat al evoluării concepțiilor despre necesitatea tratamentelor și curelor profilactice pentru prevenirea îmbolnăvirilor la persoanele predispuse la anumite maladii. Printre factorii ce contribuie la dezvoltarea turismului balneo-medical în regiunea Olteniei, se numără:
tendința actuală pe plan mondial de a înlocui, în unele afecțiuni cronice, tratamentul medicamentos cu tratamente bazate pe factori naturali de cură, mai adecvați organismului uman suprasolicitat de ritmul vieții citadine moderne;
îmbinarea turismului propriu-zis cu turismul balnear, asigurând turistului posibilitatea ca, în timpul concediului, să-și îngrijească sănătatea și să se reconforteze, vizitând totodată și alte localități sau regiuni;
dezvoltarea balneologiei sociale, care face ca numărul celor ce beneficiază de cure balneare, total sau parțial sponsorizate de asistența socială, să fie mereu în creștere.
Un loc important în cadrul infrastructurii turistice îl ocupă structurile turistice cu funcțiuni de transport – care cuprind mijloace de transport destinate în exclusivitate turismului (respectiv, mijloace de transport rutier, feroviar, naval, rețeaua de telecomunicații, rețeaua de transport pe cablu, baza de tratament precum și mijloacele de agrement).
Interdependența dintre turism și transporturi este pusă în evidență de mai multe elemente. În primul rând transportul reprezintă prima manifestare a consumului turistic, asigurând deplasarea turiștilor de la locul de reședință la locul de petrecere a vacanței în cazul turismului de sejur sau pe toată durata călătoriei în cazul turismului itinerant. În al doilea rând, nivelul de dezvoltare și organizare a transporturilor depinde durata și calitatea vacanței: pentru a da o bună utilizare vacanței, turistul este interesat în efectuarea unor deplasări rapide, timpul de deplasare nereprezentând decât un consum auxiliar; de altfel, durata deplasării este un element important în adoptarea deciziei de vacanță, în opțiunea pentru o anumită destinație. În al treilea rând, perfecționarea în decursul timpului a mijloacelor de transport a determinat stimularea turismului, extinderea sa în spațiu și chiar apariția unor noi forme de turism.
Orașele și stațiunile balneoclimaterice din Oltenia dispun de o diversă rețea de mijloace de transport local, care asigură accesul turiștilor către obiectivele din zonă, ca și legătura cu rețeaua de transporturi naționale și internaționale. Creșterea continuă a circulației turistice în zona de deal și de munte a Olteniei și derularea traficului turistic spre locurile alese drept destinație sunt condiționate deci de dezvoltarea căilor de comunicații, a infrastructurii lor tehnice.
Oltenia dispune de un sistem complex de transport rutier, feroviar, și chiar fluvial (în zona Mehedințiului), care are o importanță de cel mai înalt grad în activitatea de turism intern și internațional (prin accesul pe care îl asigură în zonă și către obiectivele turistice dorite).
Rețeaua rutieră din zona Olteniei ocupă un loc important în dezvoltarea călătoriilor turistice deoarece, prin repartiția ei, cuprinde întreaga zonă și oferă, astfel, tot mai multe posibilități de acces automobilistic la obiectivele de interes turistic, inclusiv la zonele naturale mai izolate. În ultimii ani, rețeaua rutieră a fost supusă unor ample lucrări de modernizare, s-au construit noi drumuri, poduri, pasaje, viaducte etc., care asigură circulației o viteză sporită și o securitate mărită. Regiunea Olteniei are deci o rețea de drumuri relativ bine dezvoltată distribuită echilibrat în teritoriu.
În ultimele decenii s-au realizat construcții de importanță majoră, unele necesitând lucrări de tehnică și artă impresionante, ceea ce le conferă și o valoare turistică importantă. Între acestea amintim: șoseaua Orșova – Drobeta Turnu-Severin, prevăzută cu două tuneluri și 26 de viaducte și poduri, drumurile rutiere peste coronamentul barajelor hidrocentralelor din zonă, numeroase drumuri modernizate între care multe sunt transcarpatice, urmărind zone cu peisaj de mare spectaculozitate etc.
În cea mai mare parte a zonei din aria deluroasă și montană sunt numeroase drumuri care nu urmăresc căile ferate și de aceea au o importanță majoră, fiind singurele artere de penetrație în aceste zone pitorești și bogate în resurse turistice (este vorba de drumul prin depresiunile și dealurile subcarpatice oltene și muntene, începând de la Drobeta Turnu-Severin – Târgu-Jiu – Râmnicu Vâlcea – D.N.67, drumurile transcarpatice care folosesc pasurile de culme la altitudine de 800 – 1500 m și chiar peste 2000 m sau trecătorile joase cum sunt Sebeș – Novaci – Târgu-Jiu – D.N. 67 C, Transalpina la peste 2300 m). Arterele rutiere pătrund aproape în toate arealele naturale, localitățile și obiectivele de interes turistic din zonă, asigurând legătura acestora cu drumurile principale sau căile ferate. O densă rețea de drumuri forestiere, completată cu poteci de munte, în general marcate, întregesc acest sistem rutier facilitând accesul până pe culmile montane și alpine. Multe din traseele principalelor drumuri sunt paralele cu cele ale căilor ferate, mai ales în subcarpați, pe culoarele principalelor văi (Jiu sau Olt), etalând peisaje de mare atractivitate.
Domeniul schiabil al Olteniei este restrâns și parțial amenajat. Cuprinde, îndeosebi, pârtii pentru schi alpin, pârtiile de schi fond fiind foarte puține și destinate competițiilor sportive, iar cele de promenadă (de plimbare) lipsesc cu desăvârșire. Aceste amenajări pentru domeniul schiabil din zona de munte a Olteniei sunt insignifiante față de cele similare din țară sau din alte țări alpine (Austria – 1050 km pârtii de schi alpin, Franța – 2900 km piste alpine și 2500 km pârtii de fond).
Domeniul schiabil se concretizează în aria montană circumscrisă județelor Gorj și Vâlcea, în stațiunile Rânca și Vidra, dar nici acestea nu se apropie de o dotare apropiată de normele internaționale.
Serviciile de transport pe cablu ocupă un loc distinct în ansamblul serviciilor de transport și sunt considerate deopotrivă mijloc de deplasare și de agrement, având un rol important în dezvoltarea turismului montan, mai ales în turismul de iarnă. Ca urmare, numărul instalațiilor de acest fel ca și destinația geografică este în extindere.
În stațiunile balneare, concomitent cu spațiile de cazare s-a dezvoltat și o bază de tratament balnear integrată în acestea sau independentă. Principalele stațiuni pentru turism internațional – Călimănești-Căciulata, Băile Govora, Băile Olănești – dispun de baze de tratament, din care peste jumătate sunt bine dotate și în cea mai mare parte aflate „sub același acoperiș”.
De o importanță majoră în zona de deal și de munte a Olteniei este și baza tehnico-materială ce se referă la structurile turistice cu funcțiuni de agrement. Aceasta cuprinde un evantai mare de mijloace și dotări destinate să asigure posibilități cât mai largi și diversificate pentru petrecerea plăcută a timpului liber de către turiști. O grupare generală, în câteva categorii mari sugerează varietatea și importanța acestei componente a bazei tehnico-materiale: mijloace destinate distracțiilor (cluburi de agrement, săli de jocuri, săli polivalente, parcuri de distracție etc.), mijloace de transport pe cablu, mijloace de agrement sportiv etc., bazine de înot, deschise și acoperite (unele cu apă termală), complexe de fitness etc.
În rețeaua de turism funcționează o importantă bază de agrement, care sugerează și multitudinea activităților legate de prezența acestora în diferite localități și unități turistice, și anume: parcuri distractive, sporturi agrementive, discoteci, jocuri mecanice etc.
În alegerea unei destinații de vacanță în zona de deal și de munte, agrementul constituie un argument hotărâtor, el fiind capabil să diferențiere în mod categoric ofertele stațiunilor turistice, să determine amploarea circulației turistice într-o zonă.
În zona montană de altfel, este necesar să facem o analiză distinctă a dotărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă și a celorlalte echipamente de agrement.
Domeniul schiabil din zona montană a fost pus în valoare prin amenajarea unor pârtii de schi alpin și prin implementarea unor instalații mecanice de urcat. Pe lângă acestea pot fi adăugate și pârtiile de schi fond sau de săniuș.
Precizăm că deși domeniul schiabil este destul de valoros, el nu a fost suficient valorificat. În zona de Nord a Olteniei au fost amenajate pârtii de schi alpin în exclusivitate. Pentru schi – fond sau schi – plimbare nu au fost amenajate încă trasee așa cum se întâlnesc în zonele cu turism dezvoltat. În ceea ce privește instalațiile de transport pe cablu, Oltenia dispune de un număr redus de instalații și acelea destul de rudimentare deoarece sunt mai puțin costisitoare și contribuie într-o mare măsură la fluența turiștilor pe pârtiile de schi.
Gradului redus de amenajare și valorificare a domeniului schiabil în zona noastră i se adaugă și numeroasele dificultăți privind exploatarea pârtiilor – mai ales de ordin juridic (legat de proprietatea pământului), dar și de ordin tehnic (legat de degradări, lipsa zăpezii, lipsa mijloacelor de întreținere și a instalațiilor mecanice de urcat, multe dintre ele aflându-se într-o stare avansată de uzură fizică).
În afara amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă, celelalte dotări de agrement sunt, de asemenea, slab reprezentate în oferta stațiunilor de deal și de munte.
Există, de asemenea, un număr redus de cluburi de incintă, săli de jocuri, mese pentru biliard etc.
Agrementul sportiv este reprezentat și el de un număr redus de terenuri de sport – tenis, volei, fotbal – și un număr foarte redus de piscine acoperite. Se manifestă și o slabă valorificare a suprafețelor lacustre pentru agrement – plimbări cu bărci, hidrobiciclete, platforme pentru pescuit etc. În cele mai multe stațiuni, agrementul se bazează în special pe drumeția montană, pe traseele marcate din jur, mai ales ca acțiuni neorganizate; în puține cazuri există programe organizate de vizitare a unor obiective turistice din apropiere – peșteri, cascade, parcuri naturale, castele, mănăstiri etc.
3. 3. PROGRAME TURISTICE ȘI PROIECTE DERULATE
CU SUCCES ÎN ZONA OLTENIEI
Parcurgând cele anterioare, se poate observa cu ușurință că Oltenia are un capital natural deosebit de divers, fapt care se datorează atât varietății reliefului, care coboară în trepte de la montan în partea de nord până la câmpie în partea de sud, cât și prezenței unor bazine hidrografice majore în regiune, ca cele ale Oltului, Jiului și Dunării.
Carpații din România prezintă peisaje unice din punct de vedere al varietății acestora. O diversitate superbă a formelor poate fi întâlnită aici, de la creste și văi amintind de vechii ghețari până la fantasticele peisaje ale peșterilor adânci. Întins ca un arc în partea centrală a României, Carpații sunt în mod egal superbi și ospitalieri de-a lungul celor patru anotimpuri. Turiștii pot petrece memorabile vacante în stațiunile montane, unele din acestea fiind faimoase în toată lumea. Din punct de vedere medical, stațiunile sunt reale farmacii naturale datorită apelor termale pentru tratamente.
De-a lungul lanțurilor sale, Carpații sunt brăzdați de râuri și de văile ce adăpostesc aceste râuri, de poieni însorite, de zeci de stațiuni pentru sport sau odihnă. Începând din decembrie și până în martie, pantele lungi din Carpați, protejate împotriva vântului și împotriva avalanșelor periculoase de creste și de pădurile ce le înconjoară, sunt acoperite de un strat mare de zăpadă, se transformă în piste de schi alpin, schi fond, schi randonne sau sanie, pornind de la cele de agrement și până la cele mai dificile.
Carpații Meridionali sunt localizați în regiunea de Sud-Vest a României, până la Dunăre. Zonele montane ale Olteniei sunt localizate, așa cum am menționat anterior în județele Gorj, Mehedinți și Valcea. În Mehedinți există două lanțuri de munți, Munții Cerna și Mehedinți, acoperiți de păduri de stejar și fag, cu vârfuri ce ating 1500 m. Această zonă cuprinde un parc național și unul natural. Parcul național Domogled – Valea Cerna se întinde pe o suprafață de 60.000 hectare, între județele Mehedinți, Gorj și Caraș-Severin. Parcul natural „Porțile de Fier” are o suprafață totală de 115.000 hectare, în județele Mehedinți și Caraș-Severin. În Vâlcea formele de relief sunt variate. Coboară din nord, de la zona muntoasă, cu altitudini ce ajung la peste 2.400 m, reprezentată de Munții Căpățânii (Vf. Ursu – 2.124 m, Vf. Buila – 1.849 m), Munții Lotrului (Vf. Sterpu – 2.142 m, Vf. Mare – 2.056 m), Munții Făgărașului (Vf. Suru – 2.283 m, Vf. Ciortea – 2.426 m), Muntele Cozia (Vf. Cozia – 1.668 m) – în acești munți fiind localizat parcul național Cozia, ce ocupă o suprafață de 17.000 hectare. Munții Gorjului de la Est la Vest cuprind trei principale lanțuri muntoase. Lanțul Munților Parâng cu cel mai înalt vârf din Oltenia, Parângul Mare (2.519 m.), se prezintă sub forma unei creste cu 14 vârfuri, având înălțimi de peste 2.000 metri. Lanțul Munților Vâlcan cu cel mai înalt vârf. Vf. Oslea (1.946 m.) și munții Godeanu cu Vf. Gugu (2.291 m.) având cel mai înalt vârf.
Pornind de la aceste bogății inestimabile, în județul Gorj există mai mult de 25 trasee turistice montane pedestre, inclusiv două trasee turistice europene de lung parcurs pedestru (E3 și E7), trei zone de practicare a alpinismului (Cheile Sohodolului – Runcu, Cheile Galbenului – Baia de Fier și Cheile Oltețului – Polovragi), cinci zone speologice ce reprezintă cel mai mare potențial speologic al României (peste 2000 de fenomene carstice), o stațiune de schi (Rânca), alături de zone pentru zbor cu parapanta și deltaplanul, cicloturism și mountainbike, canioning, rafting, 4×4, pescuit sportiv și vânătoare, toate atrăgând un număr mare de turiști în fiecare an și deci dând posibilitatea să se desfășoare o mulțime de programe turistice de mare atractivitate și anvergură. La acestea, se poate adăuga și faptul că întreaga zonă montană a județului Gorj beneficiază de asistență de specialitate asigurată de către Serviciul Public Județean Salvamont Gorj, una dintre cele mai bune echipe de salvare montană din România.
Programul România – Gorj Turism este cel mai complet și complex program de aventură și turism montan din România, și cuprinde:
Alpinism și escaladă;
Speologie: peșteri amenajate sau neamenajate, avene de minus 20-150 m;
Orientare turistică și drumeție montană;
Canioning pe cascade și în canioane;
Cicloturism și mountainbike;
Rafting cu caiace și bărci pneumatice;
Raliuri și drumeție cu mașini de teren;
Rapel, funicular, tiroliană, balustradă.
12 luni pe an, individual sau în grup, fără limită de vârstă, durata 1-10 zile, organizat sub formă de stagii de pregătire, inițiere, perfecționare, tabără, școală, competiție, program aventură, totul organizat pe nivele de pregătire inițiere, mediu, avansași. Se asigură instructori calificați, tot echipamentul necesar, asistență Salvamont.
Profitând de frumusețile peșterilor din Nordul Olteniei există o serie de programe turistice care includ vizite în aceste moșteniri mirifice.
CONCLUZII
După 1989, turismul românesc a fost considerat un domeniu care, prin eforturi relativ modeste, se putea relansa rapid, putând avea o influență pozitivă asupra întregului proces de relansare economică. După mai bine de două decenii, putem remarca faptul că, în locul relansării, s-a produs un proces de degradare a turismului, abia în ultimii ani apărând semne ale unei ușoare revigorări. Cauza care a generat și susținut situația de criză pe care a resimțit-o turismul românesc în perioada postdecembristă o reprezintă abordarea greșită a procesului de relansare a economiei pe ansamblu și a turismului în special. Factorii de decizie au făcut numeroase greșeli, fie datorită necunoașterii realităților din domeniul turismului și a mutațiilor structurale intervenite din decembrie 1989 și până în prezent, fie datorită inexistenței voinței politice, fie chiar, relei voințe și intereselor personale. Cert este că nu s-a aplicat, ba chiar nici măcar nu s-a conturat, o politică guvernamentală coerentă în domeniul turismului, exprimându-se doar câteva declarații de intenție. Din acest motiv, în prezent, aportul turismului românesc la economia națională este nesemnificativ în raport cu realizările altor țări concurente, inclusiv din Europa Centrală și de Est. Pentru recâștigarea terenului pierdut, turismul trebuie să devină pentru factorii de răspundere din România un obiectiv important al politicii economice, aceasta cu atât mai mult cu cât devenirea sa ca ramură prioritară a economiei românești ar atrage după sine o serie de remarcabile efecte pozitive.
Relansarea turismului românesc nu se poate realiza fără cooperarea tuturor actorilor implicați în activitatea turistică: guvernul și instituțiile sale, agenții economici din turism, salariații industriei turismului și chiar a turiștilor. Turismul românesc are șansa de a se relansa, de a-și spori contribuția la creșterea economică, la bunăstarea cetățenilor României, de a-i încânta pe turiști.
Dezvoltarea durabilă a turismului românesc trebuie să acorde o atenție prioritară dezvoltării unei componente internaționale care să permită respectarea cerințelor integrării depline în Uniunea Europeană și în circuitul economic mondial.
La nivel local, se impune o înaltă calificare a funcționarilor publici care lucrează pe problematica turismului, printr-un proces corespunzător de formare și de ridicare a pregătirii profesionale, criterii obiective de selecție și promovare profesională, programe capabile să ofere funcționarilor publici securitatea în condițiile schimbării. Trebuie stabilit și aplicat un sistem de salarizare și premiere care să asigure un nivel corespunzător al veniturilor, care să împiedice exodul resurselor umane către sectorul privat al turismului sau către alte instituții sau sectoare de activitate.
Este necesar să se manifeste un parteneriat activ între autoritățile administrației publice centrale și cele locale, subordonat intereselor cetățenilor, în care un rol din ce în ce mai important revine autorităților locale. Aceasta presupune creșterea gradului de responsabilitate și implicarea activă a factorilor de decizie la nivel local, identificarea și valorificarea eficientă a resurselor proprii și atrase în scopul realizării unor programe locale de dezvoltare turistică care să răspundă cerințelor comunității locale. Autoritățile locale trebuie să aibă autonomie decizională în procesul de dezvoltare a turismului, autoritățile centrale intervenind doar cu măsuri de corecție în situația în care apar disfuncționalități. Dezvoltarea durabilă a turismului depinde de raportul dintre administrația centrală și cea locală prin care se armonizează interesele naționale cu cele locale. Inițiativele locale trebuie sprijinite de către puterea centrală, acolo unde este cazul, dar nu coordonate de aceasta.
Este importantă încurajarea comunităților locale de a se implica în sectorul turistic. Populația locală trebuie să înțeleagă turismul, să participe la luarea deciziilor privind dezvoltarea turismului în zona și să aibă posibilitatea de a obține beneficii din turism. Comunitățile locale pot avea idei valoroase privind dezvoltarea turistică a zonei. De asemenea, este importantă promovarea unor anumite forme de turism, care să se integreze în mediul socio-economic și natural al zonei. În plus, se impune dezvoltarea turismului în mod treptat, gradual, pentru a permite comunităților locale să se adapteze și a se reduce impactul asupra mediului înconjurător, în acest fel existând posibilitatea remedierii problemelor care apar.
Trebuie acordată o atenție sporită planificării turistice, care ar trebui să se constituie într-un ghid al dezvoltării turistice, atât pentru autoritățile publice, cât și pentru sectorul privat. Administrația publică locală trebuie să se implice activ în planificarea turismului, astfel încât să facă posibilă ridicarea prosperității zonei și să permită conservarea resurselor naturale și culturale. O planificare atentă a turismului permite în ultimă instanță dezvoltarea echilibrată a teritoriului, identificând prioritățile de acțiune ale instituțiilor publice pentru a depăși piedicile legate de exploatarea resurselor turistice și astfel de a crea noi oportunități de afaceri.
Planificarea turismului determină, pe termen lung, modelul de dezvoltare turistică dorit pentru teritoriul la care se face referire de către populația locală și administrația locală. Un element care întărește rolul și responsabilitățile administrației publice locale și a organismelor regionale în dezvoltarea economică și socială a fiecărei localități și a regiunilor de dezvoltare este politica de dezvoltare regională. Astfel, politica de dezvoltare regională devine o componentă esențială a autonomiei locale.
Dezvoltarea regională este un proces care continuă și se amplifică odată cu lărgirea Uniunii Europene. Aceasta deoarece o dezvoltare economică care pornește de la nivel regional poate conduce la o dezvoltare armonioasă, echilibrată și de durată la nivel național, reducând diferențele dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni ale țării. Având în vedere importanța economică, socială și politică a turismului, contribuția sa la dezvoltarea de ansamblu a unei regiuni, apare ca evidentă necesitatea conceperii, implementării și promovării unei politici de dezvoltare a turismului la nivel regional. Această politică trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile și să ia în considerare obiectivele specifice ale fiecărei zone sau regiuni.
În România au fost înființate opt regiuni de dezvoltare. Scopul pentru care au fost create acestea este de a sprijini comunitățile mari în a soluționa problemele care depășesc granițele unui județ, această împărțire a teritoriului național în regiuni de dezvoltare permițând folosirea eficientă a resurselor disponibile. Am ajuns însă la concluzia că această divizare a teritoriului României în cele opt regiuni de dezvoltare nu servește interesele turismului românesc, deoarece există discrepanțe majore în ceea ce privește dezvoltarea turismului în interiorul unora dintre regiuni. Orice împărțire a țării pe regiuni trebuie să aibă în vedere ca fiecare regiune să fie, cât de cât, omogenă din punct de vedere turistic, pentru ca strategiile și planurile elaborate la nivel regional să aibă în vedere dezvoltarea anumitor forme de turism. Soluția ar fi mărirea numărului de regiuni, respectiv reducerea numărului de județe care compun o regiune, în acest fel existând o omogenitate mai mare la nivelul fiecăreia.
Este necesar să mai treacă o perioadă de timp pentru ca procesul de construcție instituțională în domeniul dezvoltării regionale să-și dovedească pe deplin eficiența. În perioada următoare se impune armonizarea competențelor acestor instituții cu a celor similare care funcționează în țările Uniunii Europene. De asemenea, se impune o anumită stabilitate în interiorul instituțiilor, pregătirea de specialiști, inclusiv pe problemele specifice turismului, care să aibă posibilitatea să se formeze și să profeseze o perioadă mai îndelungată. Specialiștilor în problemele turismului trebuie să li se dea posibilitatea de a-și dezvolta capacitățile de înțelegere a fenomenului dezvoltării turismului și să găsească cele mai bune soluții de redresare a acestui sector.
Dezvoltarea regională durabilă trebuie să coreleze și să integreze turismul din România, în mod necesar, printre celelalte componente ale economiei locale, ținând seama și de faptul că această industrie nu afectează mediul, și, în general, nu implică investiții mari. De aceea, la nivelul fiecărei regiuni, în planurile de dezvoltare ale acestora se regăsesc și aspecte referitoare la sectorul turismului. Din păcate, marea majoritate a acestor planuri nu acordă o atenție deosebita turismului.
Există tendința ca sectorul turismului să se dezvolte în regiunile dezvoltate ale țării și mai puțin în zonele „sensibile” din punct de vedere economic. Cu toate facilitățile fiscale acordate de stat, nivelul investițiilor în turism a fost mult mai ridicat în regiunile dezvoltate decât în regiunile cu probleme. Lipsa unei infrastructuri corespunzătoare, accesul dificil, lipsa unei forțe de muncă calificate au făcut ca investitorii să ocolească zonele defavorizate. Totuși este cert că nivelul de dezvoltare turistică a crescut în perioada 1998-2014 în toate cele opt regiuni de dezvoltare. Sesizăm, de asemenea, că diferențele dintre regiuni s-au micșorat. Este deci evident că planurile de dezvoltare regională și măsurile pe care acestea le-au propus au dat unele rezultate, contribuind la atingerea obiectivului principal al politicii de dezvoltare regională: stimularea dezvoltării echilibrate și atenuarea dezechilibrelor regionale.
România dispune de resurse naturale și culturale de o largă diversitate. Însă afluxul de vizitatori în diferite regiuni nu este determinat numai de atractivitatea obiectivelor turistice din arealele respective. De aceea, trebuie elaborate strategii și programe de dezvoltare durabilă a turismului în profil regional pentru stimularea capacității competitive a regiunilor și valorificarea potențialului turistic.
BIBLIOGRAFIE
N. I. Barbu, Adelina Piatkowski – coordonatori, Scriitori greci și latini, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Andreea Băltărețu, Nicolae Neacșu, Monica Neacșu, Economia Turismului. Studii de caz. Statistici. Legislație, Editura Uranus, București, 2008.
Marcian Bleahu, Vasile Decu, Ștefan Negrea, Cornel Pleșa, Ioan Povară, Iosif Viehmann, Peșterile din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
Florina Bran, Dinu Marin, Tamara Simon, Economia turismului și mediul înconjurător, Editura Economică, București, 2009.
Radu Constantinescu, Mircea Sfărlea, Monumente religioase, biserici și mănăstiri celebre în România, Editura Editis, București, 1994.
Cristiana Cristureanu, Economia imaterialului: tranzacțiile internaționale cu servicii, Editura All Beck, București, 2000.
Mihaela Diaconu, Management-marketing în servicii, Editura Independența Economică, Pitești, 2007.
Paul F. J. Eagles, „Understanding the market for sustainable tourism”, http://www.active-tourism.com/Paper-eagles.txt
Vasile Glăvan, Potențialul turistic și valorificarea sa, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2006.
Ioan Istrate, Zonarea și ierarhizarea turistică în literatura de specialitate, Institutul Național de Cercetări Economice, revista „Probleme economice”, nr. 40/1990.
Jan Kregel, Egon Matzner, Gernot Grabher, Șocul pieței, Editura Economică, București, 1995.
Simion Mehedinți, Opere alese, Editura Științifică, București, 1966.
Rodica Minciu, Economia turismului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Uranus, București, 2004.
Nicolae Neacșu, Petre Baron, Oscar Snak, Economia turismului, Ediția a II-a, Editura Pro Universitaria, București, 2008.
Nicolae Neacșu, Turismul și dezvoltarea durabilă, Editura Expert, București, 2000.
Ilie Niță, Constantin Niță, Piața turistică a României. Realități. Mecanisme. Tendințe, Editura Economică, București, 2008.
Valerica Olteanu, Marketingul serviciilor, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Uranus, București, 2002.
OMT, Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unites, New York, 1993.
Camil Petrescu, Teze și Antiteze, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.
Ianuarie Doru Popescu, Metode de ierarhizare multifactoriale în studiul statistic al dezvoltării regionale, în Dezvoltarea regională și echilibrul structural al economiei naționale, lucrările celui de-al patrulea simpozion național al Asociației Române de Științe Regionale, Editura Oscar Print, București, 2004.
Elisabeta Roșca, Analiza statistică în profil regional, în Revista Română de Statistică nr. 2/2007.
Oskar Snak, Economia turismului, Editura Pro Universitaria, București, 2006.
Daniela Ștefănescu, Ilie Dumitrescu, Pavel Wagner, Statistică regională: instrument esențial pentru fundamentarea politicilor regionale, în: „Dezvoltare regională și integrare europeană”, lucrările celui de-al doilea simpozion național al Asociației Române de Științe Regionale, 4-5 aprilie 2002, Editura Oscar Print, București, 2003.
Victor Tufescu, Subcarpații și depresiunile marginale ale Transilvaniei, Editura Științifică, București, 1966.
Alecsandru Țacu, Global Index of Development – an Important Instrument in Regional Analysis, în Anuarul Institutului de Cercetări Economice „Gheorghe Zane”, Iași, Tomul 7, Editura Academiei Române, 1998.
*** Anuarul Statistic al României, INSSE, București, 1999.
*** Anuarul Statistic al României, INSSE, București, date preliminarii 2014.
*** Date de la Birourile de statistică ale județelor studiate.
*** Planul de dezvoltare regională 2014-2020 a Regiunii S-V Oltenia, Analiză socio-economică, Document de lucru, Iulie 2014.
*** Uniunea Internațională a Organismelor Oficiale de Turism în „Survey of the Marketing methods and techniques applicable to tourism promotion”, Geneva, 1971.
www.gorj-turism.eu
www.ici.ro/romania/istorie/hi.35.htm.
www.intercontinental.com
www. museum.ici.ro/romus/Oltenia/istorie/hi.35.html.
www.portiledefier.ro
www.ranca.org
www.severin.hypermart.net/orașul/rezervatii.htm.
www.wto.org
Hotărârea Guvernului nr. 709 din 10 iunie 2009 privind clasificarea structurilor de primire turistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 iunie 2009.
Ordonanța Guvernului nr. 58 din 21 august 1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 26 august 1998, aprobată cu modificări prin Legea nr. 755 din 27 decembrie 2001 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, modificată și completată ulterior.
BIBLIOGRAFIE
N. I. Barbu, Adelina Piatkowski – coordonatori, Scriitori greci și latini, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Andreea Băltărețu, Nicolae Neacșu, Monica Neacșu, Economia Turismului. Studii de caz. Statistici. Legislație, Editura Uranus, București, 2008.
Marcian Bleahu, Vasile Decu, Ștefan Negrea, Cornel Pleșa, Ioan Povară, Iosif Viehmann, Peșterile din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
Florina Bran, Dinu Marin, Tamara Simon, Economia turismului și mediul înconjurător, Editura Economică, București, 2009.
Radu Constantinescu, Mircea Sfărlea, Monumente religioase, biserici și mănăstiri celebre în România, Editura Editis, București, 1994.
Cristiana Cristureanu, Economia imaterialului: tranzacțiile internaționale cu servicii, Editura All Beck, București, 2000.
Mihaela Diaconu, Management-marketing în servicii, Editura Independența Economică, Pitești, 2007.
Paul F. J. Eagles, „Understanding the market for sustainable tourism”, http://www.active-tourism.com/Paper-eagles.txt
Vasile Glăvan, Potențialul turistic și valorificarea sa, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2006.
Ioan Istrate, Zonarea și ierarhizarea turistică în literatura de specialitate, Institutul Național de Cercetări Economice, revista „Probleme economice”, nr. 40/1990.
Jan Kregel, Egon Matzner, Gernot Grabher, Șocul pieței, Editura Economică, București, 1995.
Simion Mehedinți, Opere alese, Editura Științifică, București, 1966.
Rodica Minciu, Economia turismului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Uranus, București, 2004.
Nicolae Neacșu, Petre Baron, Oscar Snak, Economia turismului, Ediția a II-a, Editura Pro Universitaria, București, 2008.
Nicolae Neacșu, Turismul și dezvoltarea durabilă, Editura Expert, București, 2000.
Ilie Niță, Constantin Niță, Piața turistică a României. Realități. Mecanisme. Tendințe, Editura Economică, București, 2008.
Valerica Olteanu, Marketingul serviciilor, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Uranus, București, 2002.
OMT, Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unites, New York, 1993.
Camil Petrescu, Teze și Antiteze, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.
Ianuarie Doru Popescu, Metode de ierarhizare multifactoriale în studiul statistic al dezvoltării regionale, în Dezvoltarea regională și echilibrul structural al economiei naționale, lucrările celui de-al patrulea simpozion național al Asociației Române de Științe Regionale, Editura Oscar Print, București, 2004.
Elisabeta Roșca, Analiza statistică în profil regional, în Revista Română de Statistică nr. 2/2007.
Oskar Snak, Economia turismului, Editura Pro Universitaria, București, 2006.
Daniela Ștefănescu, Ilie Dumitrescu, Pavel Wagner, Statistică regională: instrument esențial pentru fundamentarea politicilor regionale, în: „Dezvoltare regională și integrare europeană”, lucrările celui de-al doilea simpozion național al Asociației Române de Științe Regionale, 4-5 aprilie 2002, Editura Oscar Print, București, 2003.
Victor Tufescu, Subcarpații și depresiunile marginale ale Transilvaniei, Editura Științifică, București, 1966.
Alecsandru Țacu, Global Index of Development – an Important Instrument in Regional Analysis, în Anuarul Institutului de Cercetări Economice „Gheorghe Zane”, Iași, Tomul 7, Editura Academiei Române, 1998.
*** Anuarul Statistic al României, INSSE, București, 1999.
*** Anuarul Statistic al României, INSSE, București, date preliminarii 2014.
*** Date de la Birourile de statistică ale județelor studiate.
*** Planul de dezvoltare regională 2014-2020 a Regiunii S-V Oltenia, Analiză socio-economică, Document de lucru, Iulie 2014.
*** Uniunea Internațională a Organismelor Oficiale de Turism în „Survey of the Marketing methods and techniques applicable to tourism promotion”, Geneva, 1971.
www.gorj-turism.eu
www.ici.ro/romania/istorie/hi.35.htm.
www.intercontinental.com
www. museum.ici.ro/romus/Oltenia/istorie/hi.35.html.
www.portiledefier.ro
www.ranca.org
www.severin.hypermart.net/orașul/rezervatii.htm.
www.wto.org
Hotărârea Guvernului nr. 709 din 10 iunie 2009 privind clasificarea structurilor de primire turistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 iunie 2009.
Ordonanța Guvernului nr. 58 din 21 august 1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 26 august 1998, aprobată cu modificări prin Legea nr. 755 din 27 decembrie 2001 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, modificată și completată ulterior.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Posibilitatile DE Dezvoltare A Turismului In Economia Romaneasca (ID: 144734)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.