Posibilitati de Valorificare a Potentialului Hidroturistic Asociat Arealelor Carstice din Bazinul Ariesului In Amonte de Buru

BIBLIOGRAFIE

Bătinaș, R.H., (2008), Evaluarea potențialului turistic al resurselor de apă prin intermediul indicilor hidroturistici, [NUME_REDACTAT]., Provocările integrării europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], R.H., (2008), Formele de turism determinate de lacuri și activitățile asociate, [NUME_REDACTAT]., Provocările integrării europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], M., (2010), Evaluarea potențialului turistic al apelor subterane din bazinul hidrografic al Arieșului – în amonte de Buru – folosind indicatori hidroturistici, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] de Geografie, [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]”, [NUME_REDACTAT]

Cigher, M., Mihalache, M., Negru, R., (2010), Pârâul subteran din Huda lui Papară. Elemente de hidrologie subterană, [NUME_REDACTAT]. Riscuri și catastrofe, An IX, Vol.8, Nr.2, pp. 155-163, [NUME_REDACTAT] Cărții de Știință, [NUME_REDACTAT], M., Negru, R., Florea, C., Goron, Nicoleta, (2010), General features of the main bodies of groundwater in the Aries basin, upstream of Buru, [NUME_REDACTAT]. Research, Education and Development, International symposium, „[NUME_REDACTAT]” University – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Cluj – [NUME_REDACTAT], P., (1980), [NUME_REDACTAT] Apuseni: studiu de Geografie aplicată, Teză de doctorat, [NUME_REDACTAT], P., (1995), [NUME_REDACTAT]. Potențial turistic, [NUME_REDACTAT], Cluj- Napoca, 260 pp. + 12 foto

Cocean, P, (2000), [NUME_REDACTAT]. Procese și forme carstice, [NUME_REDACTAT] Române, [NUME_REDACTAT], P., Vlăsceanu, Gh., Negoescu, B., (2002), Geografia generală a turismului, [NUME_REDACTAT] Press, [NUME_REDACTAT], P., Lascu, V., Ciubotărescu, C., (1999), Condiționarea tectonică și hidrogeologică a sistemelor hidrocarstice din [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]), Speomond, 4: 14- 18, [NUME_REDACTAT], P., Lascu, V., Ciubotărescu, C., (1999), Condiționarea tectonică și hidrogeologică a sistemelor hidrocarstice din [NUME_REDACTAT], Speomond, nr. 4, pp. 14-18, [NUME_REDACTAT], C., (2002), Geochimia apei subterane și de suprafață din zona Gârda – Ghețari – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Institutul de Speologie „[NUME_REDACTAT]”, [NUME_REDACTAT], I., Al., (1941), Izbucuri. Izvoare intermitente de la noi, Revista geografică română, Anul 4, Fasc. II-III, p. 99-118

Moldovan, Oana, Teodora (2006), Recomandări privind managementul și monitorizarea peșterilor turistice, [NUME_REDACTAT] Cărții de Știință, [NUME_REDACTAT], B., P., Perșoiu, A., Racoviță, G., Tămaș, T., Viehmann, I., (2007), Scărișoara- ținutul Scărișoarei, [NUME_REDACTAT], Cluj – [NUME_REDACTAT], I., (1996), Contributions to the hydrogeology of the karst areas of the [NUME_REDACTAT] (Romania), Theoreticall and [NUME_REDACTAT], 9: 185-214

Orășeanu, I., (2000), The hydrogeology of [NUME_REDACTAT]- a brief overview, Theoreticall and [NUME_REDACTAT], 191-194

Orășeanu I., Iurkiewicz, A., editors (2010), Karst hydrogeology of Romania, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]-Argeșel, I., (1977), [NUME_REDACTAT]. Studiu geomorfologic, [NUME_REDACTAT] Române, [NUME_REDACTAT]-Argeșel, I., (1983), [NUME_REDACTAT]-monografie, [NUME_REDACTAT]-Turism, [NUME_REDACTAT], A., (1972), Apele minerale și termale din România, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], V., (2004), Hidrologia uscatului, [NUME_REDACTAT] Cărții de Știință, [NUME_REDACTAT], V., (2008), O încercare de evaluare a potențialului hidroturistici al [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. Dezvoltare regională și multiculturalitate în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], V., (2008), Aspecte privind tipurile și activitățile turistice induse de apele de suprafață, [NUME_REDACTAT]. Provocările integrării europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], L., (1976, b), Carstul de la Casa de Piatră ([NUME_REDACTAT]), [NUME_REDACTAT]. Speol. „[NUME_REDACTAT], nr.4, p.150-169, [NUME_REDACTAT], L., Bleahu, M., Brijan, P., Halasi, G., (1977), Inventarul speologic al [NUME_REDACTAT], Nymphaea, V: 209-335

Vălenaș, L., Halasi, G., Czako, L., (1982), La morphologie et la hydrologie des conduits submerges de Bassin de la [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]), Nymphaea, VI, Oradea

*** (1999), Speomond, [NUME_REDACTAT] de Speologie, Nr.4, 14-18

*** (1967), Harta geologică a R.S. România, sc. 1:200000, [NUME_REDACTAT], București

*** (1969), Harta hidrogeologică a României, sc. 1:1000000, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] WEB :

www.canyoning.ro

http://canyonguides.org/?page_id=49

www.canyoneering.net

www.enotes.com

www.Flickr.com

www.hidrofobia.net

www.oxforddictionaries.com

wwww.shoretrips.com

en.wikipedia.org

CUPRINS

ABSTRACT

INTRODUCERE

1. Așezare geografică și elemente de unitate teritorială

1.1. Așezare geografică și limite

1.2. Elemente de unitate teritorială

2. Caracterisitici ale resurselor de apă asociate arealelor carstice

2.1. Ape de suprafață

2.2. Ape subterane

2 2 1 Corpuri de apă

2 2 2 Izvoare

2.2.3 Râuri și lacuri subterane

2.2.4 Depozite de gheață

3.Tipuri , forme și activități turistice induse de resursele de apă

3. 1. Tipuri, forme și activități turistice induse de apele subterane

3. 2. Tipuri, forme și activități turistice asociate izvoarelor

4. Posibilități de valorificare a potențialului hidroturistic

. 4.1. Valorificarea potențialului hidroturistic al râurilor subterane

4.1.1.. Cave river trekking și cave tubing pe râuri subterane

4.1.2. Râul subteran din Huda lui Papară

. 4.2. Valorificarea potențialului hidroturistic al lacurilor subterane

4.2.2. Lacul subteran temporar din [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

POSIBILITĂȚI DE VALORIFICARE A POTENȚIALULUI HIDROTURISTIC ASOCIAT AREALELOR CARSTICE DIN BAZINUL ARIEȘULUI ÎN AMONTE DE BURU

CUPRINS

ABSTRACT

INTRODUCERE

1. Așezare geografică și elemente de unitate teritorială

1.1. Așezare geografică și limite

1.2. Elemente de unitate teritorială

2. Caracterisitici ale resurselor de apă asociate arealelor carstice

2.1. Ape de suprafață

2.2. Ape subterane

2 2 1 Corpuri de apă

2 2 2 Izvoare

2.2.3 Râuri și lacuri subterane

2.2.4 Depozite de gheață

3.Tipuri , forme și activități turistice induse de resursele de apă

3. 1. Tipuri, forme și activități turistice induse de apele subterane

3. 2. Tipuri, forme și activități turistice asociate izvoarelor

4. Posibilități de valorificare a potențialului hidroturistic

. 4.1. Valorificarea potențialului hidroturistic al râurilor subterane

4.1.1.. Cave river trekking și cave tubing pe râuri subterane

4.1.2. Râul subteran din Huda lui Papară

. 4.2. Valorificarea potențialului hidroturistic al lacurilor subterane

4.2.2. Lacul subteran temporar din [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABSTRACT

Recovery underground water resources covering two organizational forms: rivers and underground lakes. Given the environmental features speleal (afotic, wet, cold), it reveals a side of restricting the practice of various forms and types of tourism. Some features of morphology and groundwater hydrological elements may encourage particular forms of tourism and recreational versatility.

Forms of recreational tourism and trekking is detached cave river cave tubing for underground rivers, inland lakes and sinking groundwater autonomous. Polyvalent forms of tourism means tourism exploratory and scientific, the latter being designed to elucidate the genesis and evolution hidrocarstice systems.

In the underground river was considered as an archetype for courses in the catchment area of Aries, the river's underground [NUME_REDACTAT]. The request followed a specific algorithm, suggested by a series of similar tests conducted by V. Sorocovschi (2008) and RH Bătinaș (2008) on water resources as a whole. Were taken into account a number of indicators of river hidroturistici – morphometric, morphological, quantitative, qualitative and dynamic – and the lakes – morphometric, morphological, quantitative and biotic – that can quantify the attributes of these fluid forms of organization, so as to practice tourism activities mentioned (cave river trekking, cave tubing, sailing).

Complex analysis of the characteristics of Huda's Papara underground river (water, black scroll techniques for scrolling, risks associated with recreational and explorative) established a practice of coding it into the cave's river trekking: 3 RC III. Codification means a tough race, class 3 is assigned to technical difficulties (Alpine speleological technique is absolutely necessary). The letters "R" and "C" means "risky" (because of the risk of falls, hypothermia, hyperthermia, dehydration) and "high flow" (Qmed 0.2 to 0.4 m3 / s) and Roman numeral "III" show travel time for the section considered (≥ 5:00).

Enhancement of underground lakes in the practice of tourism activities require often aimed at infrastructure facilities (marked paths, stairs, railings, electric lighting). [NUME_REDACTAT] temporarily underground lake of ice under [NUME_REDACTAT] is the largest lake in our country endocarstic (65 / 38 m and 14 m depth), the maximum level. The temporary nature of accumulation and underground topoclimate (bidirectional termocirculație season) have restrictive effect on tourism. Knowledge of the hydrological and hydrogeological and climatic features that define the unit of relief falls into tourist attractions, drawing a graph can determine the deployment of tourist act.

INTRODUCERE

Atributele turistice ale formelor de organizare ale apelor din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru prezintă valențe atractive incontestabile. Referirea vizează deopotrivă formele de suprafață și subterane. Arieșul prezintă sectoare pe care se practică forme ale turismului recreativ și de agrement, precum canoeing, rafting și pescuit sportiv sau forme ale turismului de scurtă durată (de week-end) desfășurat pe malurile sale (importante sunt configurația și morfologia de detaliu, caracteristicile vegetației și microclimatul specific). Stratul de zăpadă este valorificat prin derularea sporturilor de iarnă, infrastructura adiacentă stațiunilor montane fiind de o complexitate ridicată. Există concretizări importante în această privință: stațiunile Vârtop și [NUME_REDACTAT]. Manifestările particulare ale apariției la suprafață ale apelor subterane (izbucurile), constituie o altă sursă de atracție. [NUME_REDACTAT], caracterizat prin intermitență simplă, generează o formă particulară a turismului curativ, cu o puternică conotație mistică, religioasă. Virtuțile terapeutice sunt invocate de pelerinii ce vizitează schitul Poșaga. Adeseori, adevărate râuri subterane descind la lumina zilei la baza unor abrupturi, constituindu-se în văi de recul (uneori debitul prezintă valori mai ridicate decât ale colectorului spre care se îndreaptă). Râurile și lacurile subterane sunt alte resurse ale fondului natural ale acestui bazin hidrografic, sistemele hidrocarstice în care se dezvoltă fiind printre cele mai relevante din [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT]-Tăuz, Ghețarul de sub Zgurăști-Poarta lui Ionele sau Vânătara-Huda lui Papară.

Posibilitățile de valorificare ale acestor resurse sunt multiple. Identificarea unor tronsoane de râu care să întrunească criteriile hidrologice și morfologice recunoscute internațional, determină practicarea sporturilor pe ape repezi de munte (whitewater sports): rafting, canoeing, hydrospeed. De asemenea, cursurile de apă înscrise pe sectoare de chei ce prezintă rupturi în profilul longitudinal, devin o țintă pentru practicarea unei forme de turism extrem – canyoning. Cele mai relevante sectoare sunt: Vânătara pe [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]), Vârciorog pe cursul omonim ([NUME_REDACTAT]) și Pisoaia pe cursul omonim ([NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT]).

Râurile și lacurile subterane, prin ineditul formelor de stocaj, particularitățile hidrologice și fondul morfologic în care se relevă, fac obiectul preocupărilor acestei lucrări.

1. AȘEZARE GEOGRAFICĂ ȘI ELEMENTE DE UNITATE TERITORIALĂ

1.1. Așezare geografică și limite

Teritoriul analizat se află în partea estică a [NUME_REDACTAT]. Cu o suprafață de 2043 km2, regiunea include bazinul hidrografic mijlociu și superior al Arieșului, punctele extreme longitudinale fiind [NUME_REDACTAT] (1499 m), în vest și [NUME_REDACTAT] (899 m), în est. Ca repere latitudinale, diametral opuse, se consideră a fi [NUME_REDACTAT] Plopilor (1178m) în nord și [NUME_REDACTAT] (1043 m), în sud (Fig. 1.).

Fig. 1. Poziția geografică și limitele bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de [NUME_REDACTAT] sudică a regiunii, cea mai însemnată ca lungime, prezintă un traseu care descrie câteva inflexiuni de mare amploare, între care se detașează intrândul puternic al bazinului hidrografic al Abrudului spre sud și cotitura puternică a Arieșului înte Sălciua de Jos și Ocoliș (Arghiuș, 2008). Limita corespunde înălțimilor maxime care separă bazinul hidrografic al Arieșului, pe de o parte, de afluenții tributari [NUME_REDACTAT] și Mureșului, pe de altă parte. În general, linia despărțitoare se încadrează ecartului cuprins între izohipsele de 1000 și 1100 m, trecând prin câteva vârfuri importante ([NUME_REDACTAT]-1486 m, [NUME_REDACTAT]-1364 m, [NUME_REDACTAT]-1437 m).

Limita estică urmărește, de la nord spre sud, cumpenele de apă care separă râurile estice (Iara, Agriș) de cele vestice ale spațiului depresionar transilvan, cumpăna dintre Arieș și afluentul de dreapta – Remetea, precum și cumpăna Mureș – Arieș pe tronsonul Buru – [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]-1250 m, [NUME_REDACTAT]-1227 m, [NUME_REDACTAT]-1281 m și [NUME_REDACTAT]-1215 m).

Limita nordică separă bazinul hidrografic al Arieșului de cele ale [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Între vârfurile mai importante străbătute de această limită sunt: Bătrâna (1579 m), Petreasa (1415 m), Balomireasa (1632 m), Dumitreasa (1638 m), Târlavu (1314 m), [NUME_REDACTAT] (1178 m).

Limita vestică urmărește culmi principale dispuse în cadrul cumpenei de ape ce desparte bazinul hidrografic al Arieșului de bazinele hidrografice ale [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] (1426 m), [NUME_REDACTAT] (1499 m), [NUME_REDACTAT] Mare (1849 m) și [NUME_REDACTAT] (1408 m).

1. 2. Elemente de unitate teritorială

În privința caracterului unitar al regiunii se pot aduce o serie de argumente înșiruite logic, după un statuat algoritm geografic: succesiunea sectoarelor de îngustare a văilor (chei,defilee) cu cele de lărgire, individualizate sub forma bazinetelor depresionare; caracterul permanent al majorității cursurilor de apă; prezența unor areale constituite pe roci carbonatice în a căror subasment s-au cantonat acvifere carstice descărcate prin izbucuri; densitatea demografică relativ ridicată pentru o zonă de munte, mai ales în „[NUME_REDACTAT]”(43,6 loc/km2); densitatea ridicată a așezărilor rurale; presiunea umană ridicată asupra componentelor mediului înconjurător (densitatea ridicată a construcțiilor, practicarea pe scară largă a activităților miniere, forestiere și turistice).

Diferențierile multiple care apar totuși, permit individualizarea a două mari spații geografice: spațiul montan propriu-zis și spațiul depresionar ocupat de culoare de vale și depresiuni.

Litologia, tectonica și morfologia de ansamblu au determinat reliefarea unor subunități distincte: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Mare – Gilău, [NUME_REDACTAT], la care se adaugă spații joase precum [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Fig.2).

Fig. 2. Harta hipsometrică și unitățile de relief aferente bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de [NUME_REDACTAT]. 3. Harta litologică și tectonică a bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de Buru (după Harta geologică a R.S. România, sc. 1:200000, [NUME_REDACTAT], București, 1967)

Examinând harta petrografică (Fig. 3.) se observă că, în mare parte din spațiul analizat, predomină rocile dure cristaline, străpunse, pe alocuri, de roci magmatice de vârstă paleozoic superioară, puse în loc în orogeneza hercinică (granitoide intrusive), și de magmatite banatitice, individualizate la începutul mișcărilor orogenetice alpine. Rocile metamorfice, formate îndeosebi din șisturi cristaline mezo- și katametamorfice, au o vechime considerabilă, unele datând de acum peste 850 milioane de ani, din erele neo- și mezoproterozoic.

În sudul regiunii predomină rocile sedimentare cutate preponderent în Cretacic, în cadrul cărora marnele, gresiile și conglomeratele ocupă cele mai mari suprafețe. La sud de Arieș, în vecinătatea localităților [NUME_REDACTAT] și Baia de Arieș, își fac apariția vulcanitele neogene, bogate în minereuri neferoase.

Alcătuirea petrografică este foarte complexă în bazinul superior al Arieșului, acolo unde rocilor metamorfice le sunt asociate un complex de roci sedimentare dure (conglomerate, calcare etc.), de vârste foarte variată.

Formațiunile sedimentare cu o friabilitate mai ridicată, care au în componență argilă, marnă, nisip și pietriș, sunt mai frecvente în arealul depresionar Iara, precum și la nivelul luncilor și teraselor cursurilor de apă mai importante (depuse în Holocen).

Arealele carstice (paleozoice, triasice, jurasice, și cretacice) au o dezvoltare largă pe dreapta Arieșului, în aval de comuna Sălciua, în [NUME_REDACTAT] (jurasic), la sud de [NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT] (paleozoic) și în bazinul [NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT] (cretacic și triasic).

Bine individualizate în teren sunt depresiunile Iara și Sălciua, cu altitudini medii de 450-500 m. O altă serie de depresiuni, de mică extindere, s-au dezvoltat în [NUME_REDACTAT] (Baia de Arieș, Bistra, Lupșa) și pe afluenții mai importanți ai acestuia (Poșaga, Ocoliș).

Influența factorilor climatici asupra resurselor de apă este deosebit de importantă, aceștia participând la modificarea parametrilor cantitativi și calitativi ale acestora, în sens pozitiv sau negativ, prin intermediul circulației generale a atmosferei care determină regimul temperaturilor și precipitațiilor, acestea determinând la rândul lor volumul de apă din râu, respectiv concentrațiile de substanțe dizolvate în apă.

Clima bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de Buru este continental moderată. Particularitățile climatice sunt determinate atât de circulația generală cât și de structura eterogenă a suprafeței active. Dezvoltarea bazinului din partea centrală a [NUME_REDACTAT] până în estul lor face ca influențele circulației vestice, de altfel dominante în această parte a țării, să prezinte evidente discontinuități. Ele sunt o consecință a amplasării Arieșului pe fațeta orientală a [NUME_REDACTAT] precum și a descreșterii altimetrice de la vest către est. Se suprapun influențele sudice și sud-vestice care aduc în tot timpul anului mase de aer mai cald, de origine tropicală. De asemenea, se resimt influențele circulației nordice și nord-estice răspunzătoare de prezența maselor de aer rece, de origine polară și arctică (Popescu-Argeșel, I., 1984). Valorile parametrilor climatici depind de altitudine, orientarea versanților față de circulația generală atmosferică, expoziția acestora.

Altitudinea impune în cadrul bazinului o zonalitate verticală a tuturor elementelor climatice. Totodată, ca urmare configurației orografice, iau naștere procese de foehnizare a aerului, resimțite în sectorul estic al arealului studiat. „Umbra de precipitații” afectează într-o oarecare măsură culoarul Arieșului în aval de Câmpeni precum și [NUME_REDACTAT].

Temperatura se constituie ca un factor climatic important, jucând un rol decisiv în procese fizice (îngheț-dezgheț, evaporație-condensare-topire), chimice și biologice. În cazul temperaturii zonalitatea verticală este deosebit de evidentă. Astfel, odată cu creșterea altitudinii se produce o scădere a temperaturii în medie cu 0,5oC, conform gradientului termic vertical mediu.

Cea mai mare parte a văii Arieșului, până în amonte de Câmpeni, este definită de izoterma de 6oC (Bătinaș, R.H., 2010). Astfel, temperaturile medii anuale descresc treptat de la 8oC la intrarea în sectorul montan, până la 6oC în zona Albacului, Vidrei sau Abrudului (în bazinul superior). La altitudinea de 1400 m media anuală scade la circa 4oC (4,2oC la [NUME_REDACTAT], la 1384 m altitudine), între 1600-1800 m, valoarea termică medie anuală ajunge la 2oC (Fig. 4.).

Datorită circulației generale a maselor de aer din sector vestic, în bazinul superior al Arieșului cad precipitații abundente, imprimând climatului un caracter mai umed. Astfel, în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], la peste 1300 m altitudine, se înregistrează anual 1000-1400 mm. [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] cad 1103 mm, respectiv 1130 mm anual, fapt deosebit de semnificativ, ceea ce demonstrează că aerul oceanic umed escaladează aici creasta principală. Spre est, precipitațiile se diminuează cantitativ odată cu reducerea altitudinii, dar și sub influența inversiunilor de temperatură și efectelor generate de compresia adiabatică a aerului ce coboară pe versanții adăpostiți față de circulația generală atmosferică (Fig. 5.). Ca urmare, odată cu scăderea altitudinii, valorile precipitațiilor se reduc spre 850-600 mm la Câmpeni (698,9 mm), [NUME_REDACTAT] (755,5 mm), Horea (863 mm), Băișoara (814 mm), [NUME_REDACTAT] (626 mm), Buru (561 mm). La nivelul bazinului, maximul pluviometric se înregistrează în perioada mai-iulie, iar valorile minime în lunile februarie-martie.

Fig. 5. Cantități medii lunare multianuale de precipitații la stații meteorologice (Câmpeni) și posturi pluviometrice (Arieșeni, [NUME_REDACTAT] și Buru) în perioada 1990-2000 (după Bătinaș, R.H., 2010)

Influența vegetației asupra resurselor de apă se resimte în funcție de grupările fito-sociologice (pădure,vegetație ierboasă, etc.) și extensiunea lor (coeficientul de împădurire, gradul de acoperire cu vegetație). Vegetația poate influența derularea actului turistic prin valențele estetice pe care le imprimă diferitelor entități hidrologice. Indirect aceasta determină unele atribute, cum ar fi calitatea apei, prin conținutul în substanțe organice. Acest fapt se realizează prin intermediul scurgerii, astfel că în funcție de volumul de apă scurs, concentrațiile de substanțe vor fi mai mari sau mai mici.

Aspectul general al vegetației reprezintă o reflectare a condițiilor fizico-geografice și în plus modificărilor datorate factorului antropic (schimbarea destinației funcționale a terenurilor cu vegetație spontană în terenuri arabile, spații construite, defrișări, pășuni, amenajări forestiere și exploatarea minereurilor și a nisipurilor cuarțoase).

Dezvoltarea importantă pe altitudine (1849 m – 350 m) face posibilă desfășurarea în cadrul bazinului hidrografic al Arieșului a tuturor etajelor și subetajelor de vegetație ale [NUME_REDACTAT]. Bazinul superior prezintă elemente vegetale specifice pentru etajul molidului și etajul pădurilor de amestec și doar sporadic specii din etajul fagului. Altitudinile ridicate determină o etajare a vegetației ce prezintă următoarea succesiune: vegetația golurilor subalpine, etajul pădurilor de molid, subetajul pădurilor de amestec de fag și rășinoase, etajul pădurilor de fag, subetajul pădurilor de amestec de fag și stejar, vegetația luncilor și din lungul râurilor, precum și vegetația de pe platourile calcaroase. Datorită unor condiții locale de sol, climă și topografie apar și unele inversiuni de vegetație.

Vegetația golurilor subalpine apare începând de la altitudinea de 1600 m în sus și ocupă culmile, vârfurile și platourile de altitudine ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]). Formată din asociații de tufărișuri în alternanță cu pajiști: jneapăn (Pinus mugo), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), arin de munte (Alnus viridis). Pajiștile sunt alcătuite în special din graminee: părușcă (Festuca stupina), iarba vântului (Agrostis rupestris), iar local apar afinișurile (Vaccinum myrtillus) și merișorul de munte (Vaccinum vitis-idaea).

Molidișurile formează mase compacte în special în văile afluente din versantul stâng al cursului principal. Elementul principal este molidul (Picea abies, Picea excelsa) la care se adaugă bradul (Abies alba) și mai rar laricele (Larix decidua), tisa (Taxus bacatta), iar în lungul văilor aninul alb.

Subetajul pădurilor de fag și rășinoase apare între 900 – 1300 m, speciile caracteristice fiind fagul (Fagus silvatica) la care se adaugă bradul, molidul, paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), tisa (Taxus bacatta), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), alunul (Corylus avellana).

Etajul fagului este dominat de fag, urmat de platan (Acer pseudoplatanus) și mesteacăn (Betula verrucosa), completate de scoruș (Sorbus aucupari), plop tremurător (Populus tremula), frasin și alun.

Pădurile amestec de fag și stejar apar sporadic la partea inferioară a pădurilor de fag cu predominanță pe versanți cu expoziție sudică. Speciile care compun acest subetaj sunt cele de fag (Fagus silvatica), stejar (Quercus robur), gorun (Quercus sessiliflora), la care se asociază frasinul, carpenul, scorușul, arțarul, alunul, precum și numeroase plante cu flori.

Vegetația luncilor și din lungul râurilor în bazinul superior al Arieșului se compune din specii de esențe slabe: sălcii (Salix alba), plopi (Populus alba, P. nigra), aninul negru (Alnus glutinosa), aninul alb și mai rar din specii de esențe tari, ca: stejarul pedunculat, ulm, frasin, carpen etc.

În depresiunile intramontane ca urmare a condițiilor climatice speciale (inversiuni de temperatură) apar inversiuni de vegetație prin prezența molidului în apropierea vetrei depresiunii și a foioaselor (fag, arțar, carpen) pe culmile limitrofe.

Stâncăriile calcaroase sunt acoperite cu ierburi (Selseria rigida, Trisetum alpestre, Festuca rubra) și plante cu flori.

Sectorul median al bazinului este caracterizat de asociații vegetale ierboase și lemnoase (Fig. 6.). În prima categorie se includ: pajiști pioniere de stâncării și grohotișuri, pajiști și tufărișuri scunde acidofile subalpine și montane, pajiști calcofile și mezofile, pajiști higrofile de luncă și mlaștini eutrofe. Speciile lemnoase le regăsim în cadrul pădurilor de foioase și de amestec, dar și la nivelul celor de conifere. Astfel, în subetajul pădurilor de amestec speciile dominante sunt: fagul (Fagus sylvatica) și molidul, la care se mai adaugă bradul, paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), tisa (Taxus bacatta), frasinul (Fraxinus excelsior), alunul (Corylus avellana), iar de-a lungul văilor, arinul alb (Alnus incata). Urmează apoi etajul pădurilor de fag (făgetele), etaj ce ocupă cea mai mare parte a spațiului forestier din sectorul median al bazinului. Etajul gorunetelor, se desfășoară la altitudini mai mici de 800 m, fiind dezvoltat cu precădere la poalele masivelor [NUME_REDACTAT], Trascău, dar și în regiunea de tranziție spre spațiul depresionar din sectorul inferior. Principalele specii ale acestui etaj sunt: gorunul (Quercus petraea), stejarul (Quercus robur), gârnița (Quercus frainetto), cer (Quercus cerris), la care se mai adaugă în proporție mai redusă: carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus campestre), teiul (Tilia cordata).

Vegetația de luncă este reprezentată atât de specii lemnoase: salcia (Salix alba), răchita (Salix fragilis), plopul (Populus alba), aninul negru (Alnus glutinosa), la care se adaugă specii ierboase: rogoz (Carex sp.), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus).

În sectorul inferior pădurile existente sunt caracterizate prin amestecuri de diferite specii de foioase, carpen, cvercinee, fag, ulm, jugastru etc. Elementele arboricole sunt constituite în special din sălcii, arini și plopi, la care se adaugă cele arbustive, reprezentate de specii ca Rosa canina, Prunus spinosa, Evonymus europeus, Viburnum lantana, Corylus avellana, Lygustrum vulgare, Rubus caesius, Clematis vitalba ș.a.

Omul prin intervențiile sale a modificat pe arii extinse această vegetație, prin trei mari direcții de acțiune: defrișarea vegetației în perimetrul exploatărilor miniere din bazin, înlocuirea vegetației naturale în scopul introducerii în circuitul agricol de terenuri fertile și nu în ultimul rând valorificarea vegetației lemnoase în scopuri economice (mai ales în bazinul superior al Arieșului).

Diferențierile învelișului de sol și distribuția tipurilor de soluri în bazinul Arieșului în amonte de Buru se află în strânsă dependență de formele de relief, substratul geologic și cu condițiile climatice și de vegetație la care se asociază o serie de particularități locale.

Solurile au un rol important atât în procesul formării scurgerii cât și în procesul alimentării subterane a râurilor. Datorită caracteristicilor lor de friabilitate, solurile au un rol important și în ceea ce privește formarea scurgerii de aluviuni. Scurgerea, ca proces hidrologic, depinde de proprietățile de permeabilitate ale solurilor. Astfel, solurile permeabile favorizează înmagazinarea apei și caurmare ele determină o alimentare mai uniformă a râurilor făcând ca regimul lor hidrologic să depindă mai puțin de precipitațiile lichide sau de perioadele de topire a zăpezilor.

Datorită varietății condițiilor geologice și morfologice, sub influența directă a condițiilor climatice și în strânsă corelație cu învelișul vegetal, în bazinul Arieșului regăsim o varietate complexă de soluri care, prin proprietățile lor, influențează în mod diferit procesul scurgerii.

Rendzinele se definesc prin prezența în materialul parental a unui procent ridicat de elemente bazice: calcare, dolomite, gipsuri, ceea ce face ca prezența lor la nivelul bazinului să fie asociată cu structurile calcaroase. Cele mai mari areale ocupate cu rendzine sunt la nivelul [NUME_REDACTAT], respectiv în masivul Bătrâna din [NUME_REDACTAT]. Sub aspectul proprietăților, rendzinele au o textură mijlocie, sunt bine structurate și prezintă un profil scurt, cu un volum edafic redus. Au o reacție alcalină (pH>7) și o fertilitate naturală scăzută.

Preluvosolurile, cunoscute în vechiul sistem de clasificare (S.R.C.S., 1980) ca soluri brune argiloiluviale, sunt răspândite tot în partea estică a bazinului ocupând teritorii din bazinul râului Iara. Textura acestor soluri este similară cu cea a cernoziomurilor, valorile pH-ului fiind cuprinse între 6 – 6,4, conținutul de humus 2,6 – 3%, iar gradul de saturație în baze de 75 – 80%.

Luvosolurile ocupă sectoarele inferioare ale tributarilor de stânga ai Arieșului pe sectorul mijlociu al acestuia, ce își au izvoarele în [NUME_REDACTAT]. Regimul hidric percolativ dirijează solificarea către procese de eluviere și alterare. Tipologia acestora este variată: luvosoluri tipice, erodate, stagnice, oligobazice, holoacide și albice.

Eutricambosolurile sunt definite de prezența unui orizont cambic cu grad de saturație în baze mai mare de 55%, având un material parental bogat în carbonați. Ele apar cu precădere pe versanții cu drenaj extern bun și mai rar pe suprafețe slab înclinate. La nivelul bazinului ele se găsesc în depresiunea Sălciua, bazinul văii Sohodol și sectorul inferior al [NUME_REDACTAT], amonte de Mihoiești, în bazinul superior al văii [NUME_REDACTAT] și Ordâncușa. Varietatea pedologică este dată de următoarele tipuri: aluvice, erodate, molice și rendzinice.

Districambosolurile ocupă cea mai mare suprafață din cadrul bazinului, ele fiind suportul pedologic dominant atât în sectorul superior cât și în sectorul mijlociu al bazinului. Cunoscute după vechiul sistem ca soluri brune acide, ele se caracterizează prin prezența orizontului B cambic, cu grab de saturație în baze mai mic de 55%. Condițiile de pedogeneză sunt cele specifice etajului montan mijlociu, în condițiile unui climat răcoros și umed, fără atribute fertile ridicate. În cadrul bazinului se pot identifica: andice, tipice, sau în asociație cu alte tipuri.

Prepodzolurile ocupă areale întinse pe suprafețele cu altitudini mai mari de 1500 m, fiind specifice pentru [NUME_REDACTAT] și masivul Biharia. Principalele proprietăți ale acestora sunt: textura grosieră și uniformă în profil, o reacție puternică acidă (pH mai mic de 5) și un grad redus de saturație în baze.

Solurile neevoluate se constituie într-o clasă ce cuprinde o mare varietate tipologică, formate în condiții de pedogeneză tipice. Majoritatea au un potențial de fertilitate scăzut, cu excepția celor aluviale.

Aluviosolurile apar sub forma unor fâșii dezvoltate în lungul luncilor și au o extensiune mai mare pe valea Arieșului, Abrudului, [NUME_REDACTAT] și Iarei. Ele sunt reprezentate de depozite de aluviuni slab sau superficial consolidate, având un potențial fertil ridicat, ce diferă în funcție de natura și textura materialului parental și de mărimea volumului edafic. De-a lungul cursului principal se găsesc suprafețele cele mai intens valorificate din punct de vedere agricol, însă sunt supuse adesea unor situații critice ca urmare a viiturilor și apelor mari.

Erodisolurile provin din soluri bine diferențiate anterior care au fost supuse unor procese intense de eroziune accelerată, produse sub incidența activității antropice. Ele apar cu precădere în spațiul aferent sectorului inferior ale bazinelor hidrografice ale afluenților de stânga ai Arieșului, unde ocupă suprafețe reduse.

Litosolurile și stâncăriile apar în ariile cu declivitate pronunțată, cu versanți foarte abrupți. În cadrul bazinului le regăsim în spațiul montan: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și pe areale mai mici în alte spații.

2. CARACTERISTICI ALE RESURSELOR DE APĂ ASOCIATE AREALELOR CARSTICE

2.1. Ape de suprafață

Văile în chei, defileurile și canioanele reprezintă forme morfo-hidrografice cu un peisaj deosebit de atractiv, la geneza cărora apa a contribuit în mod esențial prin diferite fenomene cum ar fi epigeneza, antecedența, captarea etc. Aceste forme se întâlnesc frecvent în regiunile muntoase și au atras turiștii prin spectaculozitatea versanților și a firului de apă strâns între abrupturile acestora. În multe situații peisajul este întregit prin ineditul vegetației și specificitatea faunei.

Văile în chei reprezintă îngustări morfo-hidrografice aflate într-o fază de sculptare propriu-zisă, având versanți abrupți, verticali și foarte înalți, ce pot ajunge la câteva sute de metri, frecvente surplombe, uneori cu izbucuri sau cascade mici. Dimensiunea lor depinde de ritmul și intensitatea adâncirii văii, de duritatea rocilor străbătute, faza de sculptare.

Cheile aflate într-o evoluție avansată au pereți mai evazați păstrându-se însă verticalitatea lor. Ritmul accelerat al adâncirii și captările carstice realizate în perimetrul unor chei a dus la apariția spectaculoaselor arcade și poduri naturale (Cocean, Vlăsceanu, Negoescu, 2002).

Dezvoltate cu precădere pe calcare, dar și pe formațiuni cristaline, conglomerate și gresii, cheile pot fi delimitate în mai multe tipuri genetice: epigenetice, de captare carstică subterană, antecedente, de subsidență periferică și chei rezultate prin evoluție simplă, cu adâncirea rețelei hidrografice în același tip de rocă sau în roci cu particularități morfogenetice asemănătoare.

Defileurile reprezintă văi mai adâncite și mai lărgite decât cheile, în care cursul de apă este însoțit de o albie majoră, uneori cu mici umeri de terasă. În majoritatea cazurile ele constituie chei mai evoluate, în care pereții își păstrează dispunerea în plan vertical, dar sunt mai îndepărtați în plan orizontal.

În cadrul bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de Buru, predomină, din punct de vedere morfogenetic, două categorii de chei: epigenetice și de evoluție normală (Tabel 1.).

Tabel 1. Chei și defileuri din bazinul Arieșului în amonte de Buru

*după Cocean, 1988

[NUME_REDACTAT] se desfășoară între confluența cu valea Cheia și confluența cu valea Iara, pe o lungime de aproximativ 24 km. Această porțiune de vale strâmtă s-a adâncit epigenetic, retezând mai mult un contact petrografic dintre conglomeratele și gresiile cretacicului superior de la vest și conglomeratele, gresiile și marno-calcarele cretacicului inferior de la est, dominând prin calcarele jurasicului din [NUME_REDACTAT] (Grigore, 1989).

Din punct de vedere morfologic, defileul se impune printr-o asociere tipică de forme diverse, rezultat al litologiei și tectonicii complexe (Cocean, 1988). Efectele eroziunii selective se identifică lesne: sectoarele de îngustare apar în rocile moi unde apar bazinete depresionare, iar sectoarele de îngustare se identifică acolo unde aflorează roci dure, instituindu-se profile tipice defileurilor (cristalinul de [NUME_REDACTAT], ofiolite și calcare cristaline) (Fig. 7.).

Fig. 7. Harta repartiției cheilor și defileurilor din bazinul Arieșului în amonte de Buru

1 – [NUME_REDACTAT]; 2 – [NUME_REDACTAT]; 3 – [NUME_REDACTAT]; 4 – [NUME_REDACTAT]; 5 – [NUME_REDACTAT]; 6 – [NUME_REDACTAT] Morilor; 7 – [NUME_REDACTAT]; 8 – [NUME_REDACTAT]; 9 – [NUME_REDACTAT] Seci; 10 – [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] se află în extremitatea nord-estică a culmii Vulturese, fiind ultima din succesiunea celor patru chei instituite pe văile ce străbat transversal această culme formată pe calcare paleozoice. Genetic, cheile sunt un rezultat al epigenezei, valea adâncindu-se, inițial, în depozite mai moi reprezentate de argile roșii paleogene. Profilul tipic de cheie apare doar pe sectoare scurte, acolo unde apofizele calcaroase cristaline pătrund mai accentuat spre firul văii.

[NUME_REDACTAT] , a doua entitate morfologică în succesiune nord-est – sud-vest, s-au format prin evoluție normală, inserându-se în depozite litologice cu caracteristici denudative asemănătoare. Acceași geneză o împărtășesc și celelalte două chei aflate în proximitate: Pociovaliștei și Poșăgii.

Fără îndoială, [NUME_REDACTAT] reprezintă cea mai spectaculoasă străpungere morfolgică a crestei calcaroase Vulturese, nu atât prin lungimea lor, care nu depășește cu mult un kilometru, cât prin amploarea dezvoltării pe verticală, energia de relief în perimetrul cheilor depășind uneori 450 m (Cocean, 1988) (Fig. 8.).

Fig. 8. [NUME_REDACTAT] (după http://www.panoramio.com/photo/49774673)

[NUME_REDACTAT] sunt amplasate în bazinul mijlociu al pârâului omonim, afluent de dreapta al văii Ocolișului. Lungimea apreciabilă a cheilor, peste doi kilometri, le amplasează din acest punct de vedere pe primul loc în masivul [NUME_REDACTAT]-Gilău. Lungimea entității morfohidrografice se datorează puternicei meandrări a văii în sectorul de maximă lățime a culmii calcaroase.

[NUME_REDACTAT] s-au format prin evoluție normală, adâncindu-se în aceleași depozite ale calcarelor cristaline. Procesul a fost dictat de prezența nivelului de bază local, reprezentat de Arieș. Accelerarea evoluției în profunzime este pusă pe seama conjugării celor două procese majore ce modelează cheile săpate în roci carbonatice – eroziunea selectivă și disoluția – , nefiind de neglijat și prezența endocarstificării. Certificarea acestui ultim proces este posibilă, mărturie fiind drenajele subterane ce își au finalitatea prin izbucurile aflate la intrarea din aval a cheilor: Feredeu și Bujor. Atractivitatea turistică a acestor chei sporește pe seama prezenței izbucului intermitent Bujor și a mănăstirii Poșaga.

[NUME_REDACTAT] Morilor, conform ipotezei lui P. Cocean (1988), au luat naștere prin evoluție normală, valea adâncindu-se în masa de calcare cristaline paleozoice în funcție de raporturile stabilite cu nivelul de bază local, materializat prin [NUME_REDACTAT]. După ieșirea din sectorul de chei, [NUME_REDACTAT] primește, pe stânga, apele drenate de izbucul Sturului / Morii, al cărui debit mediu ajunge la 229 l/s (Orășeanu, Iurkiewicz, 2010) (Fig. 9.).

Fig. 9. [NUME_REDACTAT] Morilor (aval de [NUME_REDACTAT] / [NUME_REDACTAT])

[NUME_REDACTAT], alături de [NUME_REDACTAT], s-au adâncit în calcarele triasice și jurasice răspândite punctiform în partea sud-estică a [NUME_REDACTAT], între localitățile Albac și Scărișoara. Dimensional, [NUME_REDACTAT] dețin întâietate, derulându-se pe aproximativ patru kilometri. Puternicele meandrări sunt generate de pătrunderea a trei contraforți calcaroși majori, încorsetarea văii fiind maximă în aceste porțiuni.

[NUME_REDACTAT] s-au constituit pe cursul văii omonime, afluent de stânga al [NUME_REDACTAT]. Îngustarea văii se realizează imediat amonte de confluență, iar sectorul cel mai spectaculos, cu pereți verticali ce depășesc 100 m, apare în amonte de resurgența din [NUME_REDACTAT] lui Ioanele, cavitate integrată sistemului hidrocarstic Zgurăști – Poarta lui Ioanele. Forța erozivă și corozivă a apei este vizibilă la tot pasul, abundând grotele de evorsiune, numite aici corobane – Corobana lui Gârțău (Fig. 10.).

Fig. 10. [NUME_REDACTAT]

Încă de la organizarea sa ca rețea subaeriană de drenaj, valea Ordâncușei s-a adâncit, în sectorul median-inferior, în masa compactă a calcarelor și dolomitelor triasice (Cocean, 1988).

[NUME_REDACTAT] Seci se dezvoltă în aval de [NUME_REDACTAT], pe valea cu același nume. Morfologic, acestea se încheie puțin aval de resurgența Peșterii de la Tău, ape ce se interceptează și în rețeaua [NUME_REDACTAT] Apei. Cele două entități endocarstice se găsesc în versantul stâng al [NUME_REDACTAT]. Din punct de vedere genetic, cheile s-au format prin epigeneză, adâncindu-se inițial în depozitele pânzei de Gârda – conglomerate, cuarțite.

2.2. Ape subterane

2.2.1. Corpuri de apă

În zona montană propriu-zisă a unității analizate nu s-au identificat ape de adâncime exploatabile. După studiile hidrogeologice întreprinse de [NUME_REDACTAT] (1996) tectonica și litologia anumitor zone carbonatice permit infiltrarea și cantonarea apelor meteorice la mare adâncime unde se termalizează. Structura geologică favorizează deplasarea acestora și ivirile de la periferia [NUME_REDACTAT], de pe rama vestică.

Fig. 11. Harta repartiției arealelor carbonatice – calcare și dolomite – (prelucrare după Harta geologică a R.S. România, sc. 1:200000, [NUME_REDACTAT], București, 1967)

Apele freatice includ stratele acvifere cu nivel liber, acumulate deasupra primului strat impermeabil. Cantitativ, sunt direct influențate de factorii climatici, iar adâncimea lor este variabilă în funcție de condițiile morfo-litologice (Iacob, Ersilia, 1971). Această autoare deosebește o unitate hidrogeologică corespunzătoare zonei înalte ce include [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], alcătuiți din șisturi cristaline, granite, eruptiv mezozoic, calcare mezozoice, dolomite, marne, șisturi argiloase paleozoice. În această unitate nu se formează un strat freatic propriu-zis, ci apa se infiltrează prin pătura de alterare, circulă prin fisurile, diaclazele și leptoclazele rocilor, acumulându-se temporar în deluviile de pantă. Între toate acestea, se deosebește o subunitate a formațiunilor calcaroase, importantă sub aspect cantitativ (Fig. 11.).

A doua unitate este cea corespunzătoare zonelor depresionare (Iara, Sălciua, Baia de Arieș), importanță hidrogeologică mai mare având-o acumulările deluvio-proluviale, care cantonează ape freatice de bună calitate.

În depozitele aluvionare din luncile și terasele Arieșului și afluenților principali (Iara, Ocolișel, Poșaga), constituite din bolovănișuri, pietrișuri și nisipuri, apa circulă cu multă ușurință, iar nivelul hidrostatic are oscilații mari sub influența precipitațiilor și a legăturii dinamice cu apa râurilor.

Principalele acvifere ale bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de Buru sunt legate în primul rând de depozitele sedimentare ale cretacicului inferior și superior reprezentate de conglomerate, calcarenite, calcare, șisturi marnoase, respectiv aleurolitele regăsite în bazinul Abrudului (Fig. 12.).

Fig. 12. Harta repartiției principalelor corpuri de apă subterană din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru (modificată după [NUME_REDACTAT] Mureș, 2009)

Alte corpuri de apă subterană s-au conturat în depozitele calcaroase aparținând triasicului și jurasicului din bazinul [NUME_REDACTAT], unde sunt conturate trei acvifere importante. Tot legat de depozitele carbonatice, dar de data aceasta de calcarele cristaline aparținând Paleozoicului, sunt decelate în teren două arii mai reprezentative: [NUME_REDACTAT] și acviferul din [NUME_REDACTAT].

Principalele corpuri de apă subterană aferente bazinului analizat sunt: [NUME_REDACTAT]- [NUME_REDACTAT], Poieni – [NUME_REDACTAT], Abrud – [NUME_REDACTAT], Brădești – [NUME_REDACTAT], Vulturese – [NUME_REDACTAT], Luncile și terasele Arieșului, Iarei și Ocolișelului.

[NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] conturează trei acvifere carstice distincte: [NUME_REDACTAT]-Tăuz, [NUME_REDACTAT] și Zgurăști-Poarta lui Ionele.

[NUME_REDACTAT] s-a constituit în calcarele cretacice (barremian-apțian) din flancul drept al [NUME_REDACTAT], între insurgențele Ponorul din Crestătură, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], și resurgența reprezentată de [NUME_REDACTAT] (Damm, P., Moreh, K., 2001). [NUME_REDACTAT] Seci au fost captate în subteran, acviferul având, inițial, o geneză texturală. Evoluția a fost favorizată de prezența fețelor de stratificație.

Golurile carstice rezultate în urma expansiunii acviferului alcătuiesc un sistem numai parțial explorat: [NUME_REDACTAT] Mare, [NUME_REDACTAT] Mică, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. Resursele de apă subterane din aceste compartimente ale acviferului, accesibile omului, sunt: râul subteran din [NUME_REDACTAT], cascadele și lacul de sifon din [NUME_REDACTAT], lacurile din [NUME_REDACTAT] precum și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] reprezintă cea mai puternică resurgență din teritoriul analizat, debitul mediu anual fiind de 500 l/s. Explorările scafandrilor autonomi, până la -87 m, confirmă caracterul vauclusian al drenajului în zona resurgenței (Vălenaș, și colab., 1982).

[NUME_REDACTAT] s-a format prin evoluția unui acvifer textural alimentat de [NUME_REDACTAT]. Infiltrarea apelor s-a produs de-a lungul fețelor de strat, deschiderea drenului urmând însă rețeaua de litoclaze din masa calcarelor, trecându-se, ascensional, de la o față de strat la alta, fapt confirmat de dispoziția galeriilor din peștera de resurgență [NUME_REDACTAT] (Cocean, P., 2000). Diferența de nivel între actualele sorburi din albia văii Ocoale și izbucul [NUME_REDACTAT] depășește 450 m (cea mai ridicată înălțime hidraulică din [NUME_REDACTAT]).

[NUME_REDACTAT] este drenat prin resurgența din peștera Poarta lui Ionele. O problemă neelucidată rămâne alimentarea acestuia, știut fiind că valea Ocoale este tributară sistemului hidrogeologic Ocoale. Se pare că alimentarea este exclusiv datorată infiltrațiilor difuze, areolare.

Poieni – [NUME_REDACTAT] coincide ca areal cu suprafața ocupată de [NUME_REDACTAT], platou carstic prin excelență, cu o suprafață de 60 km2. Acumulările freatice sunt de amploare, dovadă certă în acest sens fiind numeroasele izbucuri, prezente, mai ales, pe laturile nordică și estică.

Abrud – [NUME_REDACTAT] reprezintă acumulări freatice cantonate în formațiunile cretacice reprezentate de conglomerate, calcarenite, calcare, șisturi marnoase, gresii grosiere, microconglomerate extinse cu precădere în bazinului mijlociu și superior al Abrudului. Descărcările acumulărilor freatice din acest areal sunt numeroase, mai reprezentativ fiind [NUME_REDACTAT] Cerbului.

Vulturese – [NUME_REDACTAT] se regăsește în calcarele cristaline paleozoice ale arealului reprezentat de [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este singurul izvor carstic intermitent din țară, principiul simplului sifonaj după care funcționează acesta fiind pe deplin elucidat. Totuși, semnele de întrebare rămân în privința surselor ce alimentează acest izvor și vecinul lui, [NUME_REDACTAT], alimentări nedecelate în teren.

Brădești – [NUME_REDACTAT] este cantonată în calcarele jurasice ale culmii Bedeleu, extensia lor în partea somitală a masivului înregistrând lățimi între 3 și 5 km. În regiunea suprapusă bazinului Areșului s-au constituit două acvifere carstice: Șipote și Vânătara. [NUME_REDACTAT] este drenat pri actualul izbuc Șipote situat în versantul vestic al Bedeleului. Depunerile de tuf calcaros din zona exurgenței atestă o circulație îndelungată prin masivul calcaros. [NUME_REDACTAT] s-a înfiripat prin captarea în subteran a trei cursuri epigee, reprezentate de văile Poieni, Ponor și [NUME_REDACTAT]. Inițial, acumularea freatică a avut un caracter textural, trecându-se ulterior la un drenaj de tip vados, acviferul exploatând diaclazele ce traversează calcarele de Stramberg în regiunea respectivă. Apariția la suprafață a apelor pierdute prin dolina de prăbușire de la Vânătara se face printr-un portal impresionant – 37 m înălțime.

Corpul de apă subterană luncile și terasele Arieșului, Iarei și Ocolișelului se leagă de existența depozitelor de vârstă cuaternară, reprezentate prin pietrișuri, nisipuri și bolovănișuri depuse în Pleistocen și Holocen. Apa este în general de bună calitate, iar cantitatea ei e în funcție de granulometria orizontului acvifer.

2.2.2 [NUME_REDACTAT] o serie de termeni științifici ce vizează categoriile de manifestare la suprafață a drenajelor subterane, cu predilecție pentru zonele carstice, terminologie introdusă de francezul A. E. Martel și acceptată unanim de lumea cercetătorilor: exurgență (pentru desemnarea unui izvor carstic a cărui sursă de alimentare nu a fost decelată în teren) și resurgență (pentru un izvor carstic la care este cunoscută originea – punctul de insurgență).

Izvoarele obișnuite, emergențele (termen propus tot de A. E. Martel), reprezintă ieșirea la zi dintr-o pânză interstițială a apei ce a circulat prin roci permeabile în mic (Bleahu, 1982). Ele se caracterizează printr-un debit nu prea mare, dar constant.

În bazinul hidrografic al Arieșului reprezentative sunt izvoarele carstice, din categoria resurgențelor, mai puține la număr fiind și exurgențe. Acestea din urmă sunt „izbucniri” ale apelor ce au circulat în regim freatic (prin fisuri) și se caracterizează prin debite extrem de variabile, ce pot atinge maxime considerabile. Un singur caz este cunoscut pe teritoriul bazinului studiat, de tip exurgență cu regim de scurgere intermitentă, cu sifonaj simplu: [NUME_REDACTAT] (situat imediat aval de [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Mare). Aici, funcționarea se bazează pe principiul vaselor comunicante (Fig. 13.).

Fig. 13. Harta repartiției izvoarelor din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de [NUME_REDACTAT] manifestare particulară și fără o explicație științifică în privința temperaturii apei este exurgența situată în lunca [NUME_REDACTAT], pe malul drept, în proximitatea izbucului de la [NUME_REDACTAT]. Conform studiilor hidrogeologice întreprinse de [NUME_REDACTAT] (1996), acest izvor este subtermal, înregistrând +17oC. Mai curios este faptul că drenajele carstice din apropiere, în speță [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], au temperaturi obișnuite pentru aceste areale: +8oC.

Clasificarea izvoarelor se poate face după mai multe criterii: după situația geologică, după sensul de deplasare a apei spre locul de apariție la suprafață (descendente, ascendente), după durată și mod de manifestare (permanente și intermitente), după gradul de mineralizare (dulci, minerale).

Izvoarele descendente sunt cele mai frecvente și provin din descărcarea unor strate acvifere care au fost afectate de accidente morfologice. Ele se împart în: izvoare descendente de strat (care pot fi monoclinale, sinclinale, anticlinale, de inconformitate), descendente de vale, descendente de terasă, descendente de grohotiș.

Izvoarele ascendente apar în cazul în care un strat acvifer este între două strate impermeabile, iar pe ultima parte a traseului subteran apa se deplasează opus acțiunii gravitației. În această categorie se includ: izvoarele ascendente de strat, de falie, arteziene, vauclusiene.

[NUME_REDACTAT] Apei reprezintă cu certitudine drenajul final al apelor ce parcurg Peștera – aven din [NUME_REDACTAT] situată la aproximativ 500 m NE față de resurgența ce stă la originea [NUME_REDACTAT] (Damm, P., Moreh, K., 2001). Este de presupus că la conturarea acviferului carstic participă și pierderile difuze, areolare de pe cuprinsul [NUME_REDACTAT], interfluviu carstificat ce se extinde la nord de izvor.

Depozitele carbonatice triasice (Anisian-Carnian), constituite din calcare negre-cenușii și dolomite albe, prezintă un grad ridicat de carstificare prin compoziția chimică favorabilă (procent ridicat de CaCO3) și tectonică (prezența unor falii – falia Bălăcenii – Est și a numeroase leptoclaze). Infiltrația apelor meteorice și a firavelor cursuri epigee se produce rapid, caracterul mixt (leptoclazic și paraclazic) al acviferului carstic fiind evident.

[NUME_REDACTAT] se găsește în bazinul median al [NUME_REDACTAT], în locul numit Filești, la baza versantului drept. Scurtul tronson de râu, de la izvor și până la vărsarea în [NUME_REDACTAT], aproximativ 60 m, reprezintă cel mai scurt sector de râu din România. Izbucul se găsește la baza unui versant de 80 m înălțime, valea fiind închisă în fund de sac (vale de recul). Caracterul artezian, de tip vauclusian, la care se adaugă abruptul lateral al văii, sporesc forța atractivă a acestui izvor.

[NUME_REDACTAT] face parte din sistemul hidrocarstic Coibe-Tăuz, un acvifer carstic de divagare laterală pe seama căruia s-au constituit o serie de goluri endocarstice reprezentative pentru acest areal: [NUME_REDACTAT] Oilor (cu lacuri subterane în galeriile inferioare celei de acces), [NUME_REDACTAT] Mare (prezintă curs subteran, explorabil pe 800 m lungime), [NUME_REDACTAT] ( cel mai mare labirint subteran de la noi din țară). Debitul ridicat al izbucului (500 l/s, media anuală) se explică prin contribuția drenajului principal la care se adaugă sisteme secundare conexe ([NUME_REDACTAT], Peștera de după Deluț, Colibi, Sohodol). Fluctuațiile de debit sunt legate de factori climatici, valorile maxime depășind 1000 l/s (informație orală furnizată de I. Viehmann).

[NUME_REDACTAT] Dobreștilor este o resurgență de tip vauclusian ce drenează apele acviferului carstic Ocoale. Aici se înregistrează una dintre cele mai mari înălțimi hidraulice din întreg spațiul [NUME_REDACTAT] – 450m, fapt ce explică un drenaj profund și caracterul artezian al emergenței carstice (Cocean, 2000). La ape mari, cauzate de topiri de zăpadă sau precipitații lichide abundente, apa este evacuată și prin [NUME_REDACTAT] ce funcționează, astfel, ca prea-plin (localizat la 400 m în aval de resurgența [NUME_REDACTAT]).

Un caz cu totul particular îl constituie [NUME_REDACTAT] (Feredeu), emergență localizată în apropierea izbucurilor Morii și [NUME_REDACTAT], pe malul drept al [NUME_REDACTAT]. Izvorul este subtermal (Orășeanu, I., 1996), înregistrând o anomalie termică pozitivă: +17oC. Drenajele profunde din această zonă, favorizate de falii, ar putea explica acest fenomen (treaptă geotermică).

[NUME_REDACTAT] reprezintă originea cursului de apă omonim, afluent de stânga al [NUME_REDACTAT]. Este situat la cota 1040 m, la sud-vest de [NUME_REDACTAT] (1480 m). Debitul mediu anual al izvorului este cuprins între 100 – 300 l/s (Orășeanu, I., 1996). Ieșirea la suprafață a apelor se face într-o zonă de contact litologic între compartimentul calcarelor triasice și compartimentul rocilor necarstificabile aparținând Jurasicului inferior (Hettangian, Sinemurian).

[NUME_REDACTAT] Dolii ([NUME_REDACTAT]) este reprezentativ pentru arealele carstice, fiind una dintre resurgențele situate în partea limitrofă a [NUME_REDACTAT]. Pe suprafața carstificată a platoului există puține pierderi organizate de tip ponor, cea mai mare cantitate de apă provenind din pierderi difuze, areolare. Calcarele paleozoice, ce au suferit parțiale recristalizări, sunt greu carstificabile, fapt anulat de tectonicizarea pronunțată a depozitelor carbonatice. Drenajele subterane sunt de amploare, situație confirmată de numeroasele izbucuri prezente. [NUME_REDACTAT] este localizat în mica depresiune de contact [NUME_REDACTAT], la aproximativ 2 km sud față de cătunul Ponorel, debușând din gura unei peșteri debitoare aflată la baza abruptului [NUME_REDACTAT]. Studiile cu trasori au indicat alimentarea acviferului din pierderi aflate pe cuprinsul [NUME_REDACTAT]: pierderile de la Fântâna din Strunji, din valea [NUME_REDACTAT] și valea [NUME_REDACTAT] (Orășeanu, I., Iurkiewicz, A., 2010).

[NUME_REDACTAT] Cerbului este localizat în partea mediană a văii omonime, afluent de stânga al Abrudului. Depozitele carbonatice în care apare, aparțin Cretacicului inferior și sunt formate din succesiuni de conglomerate, calcarenite și calcare.

Ambele izvoare, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], sunt monitorizate de [NUME_REDACTAT] Mureș, datele disponibile fiind din iulie 2009 (măsurătorile se fac anual) (vezi Anexa).

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] s-a stabilit un debit de 40 l/s, iar temperatura înregistrată a fost de 20,7oC (temperatură măsurată în aval). Mineralizația apelor este redusă, situație caracteristică zonelor carstice dezvoltate preponderent pe roci carbonatice. Anionul principal care predomină în apa izvorului este bicarbonatul (HCO3-), concentrația înregistrată fiind de 148,8 mg/l. Sursele de HCO3- din apele naturale provin din dizolvarea CO2 gazos în apa de infiltrație din zona solului, din dizolvarea speciilor carbonatice și din oxidarea biochimică a materialelor organice (după Marin C., 2002). În ceea ce privește regiunile carstice, sistemul carbonatic reprezintă cel mai puternic tampon natural, având tendința să mențină pH-ul apei în domeniul 7,0 – 8,5 (valoarea pH pentru [NUME_REDACTAT] Cerbului este de 7,51). Valoarea clorurilor înregistrează 27,8 mg/l, valoare ridicată, dar care nu împietează potabilitatea apei. În acest areal carstic nu există săruri naturale de Cl- (evaporite), astefel încât proveniența pe cale naturală a anionului Cl- în apa subterană nu poate fi pusă decât pe aportul din apa meteorică. Din această cauză Cl- poate fi privit ca un veritabil indicator de poluare. Apariția unor valori de peste 1 mg L-1 ale concentrațiilor acestuia atrag imediat atenția asupra unei foarte probabile poluări a apei subterane cu deversări menajere.

[NUME_REDACTAT] Dolii prezintă valori similare cu ale precedentului, debitul instantaneu fiind superior: 285 l/s. De asemenea, temperatura ridicată (21,5oC) își are explicația în locul efectuării măsurătorilor (aval de exurgență) (Fig. 14.). Se constată aceeași interdependență dintre valoarea bicarbonaților (195,2 mg HCO3-/l) și valoarea pH-ului (7,53).

Fig. 14. Izvoare carstice în bazinul hidrografic al [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] Dobreștilor (a); [NUME_REDACTAT] Apei – obârșia [NUME_REDACTAT] (b); [NUME_REDACTAT] (c)

[NUME_REDACTAT], situat pe [NUME_REDACTAT], afluent al Arieșului, funcționează cu intermitență pe principiul simplului sifonaj. În timpul precipitațiilor, grota din care se alimentează se umple cu apă prin intermediul fisurilor și canalelor de alimentare. Prin intermediul unui canal de evacuare, curbat sub forma unui sifon, se produce eliminarea apei din grotă. Diametrul canalului de evacuare este de două ori mai mare decât a canalului de alimentare. Timpul de umplere a grotei depinde de durata și intensitatea precipitațiilor și este de câteva ore. În momentul în care nivelul apei a ajuns în dreptul curburii sifonului, se aude mai întâi un șuierat, semn că a fost eliminat aerul din canale, după care urmează evacuarea apei din grotă în timp de 15 – 20 de minute.

În partea de sud-est a masivului [NUME_REDACTAT], în teritoriul acoperit de depozitele pânzei de Bihor, există câteva fâșii extinse de calcare recristalizate bine marcate în relief, cu o apariție masivă, pante abrupte și vârfuri impozante (P., Cocean, B., Onac, 1989). Printre acestea, fâșia [NUME_REDACTAT] – Vulturel – Bujor, dezvoltată între văile Ocoliș și Sălciuța, este cea mai extinsă. Se prezintă sub forma unei creste cu lungimea de 12,5 km, tăiată în secțiunea sa mediană de râul Poșaga. Litologic este compusă din calcare cristaline, dolomite grafitice și cuarțite aparținând seriei de Păiușeni (Fig. 15).

Fig. 15. Harta geologică a arealului în care apare izbucul Bujor (după Balintoni, 1987)

Legendă: 1 – calcare cristaline; 2 – dolomite grafitice; 3 – conglomerate metamorfozate; 4 – șisturi cristaline; 5 – granite

Principalele depozite carbonatice sunt formate din dolomite grafitice (30 m grosime) și marmură (500 m grosime) dispuse discordant peste depozite de cuarțite. Marmura este intens fisurată și prezintă o structură sub formă de plăci.

Datorită acestui context geologic și structural, izbucul intermitent Bujorul apare la ieșirea râului Poșaga din cheile tăiate în calcare cristaline, în versantul drept, iar opus lui, pe partea stângă, izvorul Feredeu. În aval cu 200 m de izvor se găsește [NUME_REDACTAT].

Singura referire făcută despre izvorul Bujor îi aparține lui I., Al., Maxim (1941). Autorul descrie contextul morfologic și geologic în care apare izvorul, aducând câteva observații personale legate de luna august când erupția de apă survine la interval de 45 de minute și sugerează funcționarea izvorului în virtutea mecanismului simplului sifonaj.

În 1988 izvorul Bujor a fost uitat și adesea inundat de râul Poșaga, iar atunci când viiturile erau catastrofale, izvorul Feredeu era de asemenea acoperit. Ramura ascendentă prin care debușează izvorul se prezintă sub forma unei conducte verticale cu un diametru mediu de 60 cm și o deschidere orientată spre râu. Este modelată de procese de disoluție desfășurate asupra calcarelor cristaline, baza conductei fiind obturată cu nisip și pietriș (I., Orășeanu, 2010).

Începutul erupției este marcat de mișcarea nisipului de pe fundul izvorului, în apropierea peretelui de calcar. Debitul maxim înregistrat până în prezent în timpul descărcării izbucului a fost de 1,6 l/s. Revărsarea apei din bazin este temporară, în sezonul secetos nivelul menținându-se sub creasta barajului. Bazinul nu a fost observat niciodată gol. Temperatura apei variază între 9,5 – 13,3oC.

Scurtele observații realizate până în pezent indică faptul că izbucul Bujor are o funcționare complexă. Datele insuficiente nu pot explica modul în care funcționează.

[NUME_REDACTAT] se află la câțiva pași distanță de Bujor, debitul fiind net superior. Constanța și valoarea debitului, dar și temperatura coborâtă, atestă o suprafață mare a bazinului colector (nu s-a decelat în teren o pierdere organizată) și o circulație îndelungată subterană.

[NUME_REDACTAT] apare la contactul dintre calcarele cristaline și cuarțite. Temperatura variază între 16,8 – 17,6oC și debitul între 8 – 120 l/s, cu o medie de 35 l/s. Gaze similare celor din compoziția aerului atmosferic sunt emanate din izvor. Tipul mineralogic al apei este CaMg – HCO3 având o concentrație de 711,6 mg/l TDS (I., Orășeanu, A., Iurkiewicz, 2010).

[NUME_REDACTAT] este localizat în abruptul Bedeleului, (desfășurat pe partea dreaptă a Arieșului, în aval de localitatea Sălciua), la o altitudine relativă de 170 m. Depunerile masive de tuf calcaros din zona „[NUME_REDACTAT]” sugerează o circulație îndelungată a apelor prin masivul de calcar (Tabel 2).

Tabel 2 Izvoare din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru

2.2.3 Râuri și lacuri subterane

Drenajul subteran din [NUME_REDACTAT] lui Papară se realizează în regim de curgere cu nivel liber, cursul subteran fiind penetrabil pe o lungime de 1200m. Doar pe un tronson scurt, în zona insurgenței, curgerea se realizează sub presiune. Profilul longitudinal prezintă o denivelare mai pronunțată în sectoarele din amonte și din aval, cel intermediar fiind cvasi-orizontal. Rupturile de pantă materializate prin praguri, porțiunile cu pantă moderată și acumulările de claste determină apariția cascadelor, repezișurilor și a lacurilor cantonate în marmite sau în spatele barajelor sedimentare. Fluctuațiile de debit înregistrate în anul de observație sunt direct legate de regimul precipitațiilor atmosferice, topirea zăpezilor precum și de prezența unor fenomene meteorologice cu intensitate excepțională: averse de natură convectivă sau frontală. Sub aspect calitativ, râul subteran din Huda lui Papară prezintă caracteristici fizico-chimice specifice cursurilor subterane din areale cu substrat calcaros, specia carbonatică predominantă fiind HCO3-. Singurul indicator de poluare identificat sunt clorurile, dovadă certă a unei poluări cu deversări menajere. Situația este explicabilă prin prezența cătunelor Ponor și [NUME_REDACTAT] de pe cuprinsul bazinului hidrografic al cursului epigeu Cheia.

În bazinul Cheia s-a instituit un acvifer carstic prin captarea în subteran a trei cursuri epigee (Poieni, Ponor, [NUME_REDACTAT]). În urma evoluției formelor de suprafață a apărut o treaptă antitetică reprezentată de abruptul sudic al dolinei de prăbușire Vânătara. Apele pătrund în depozitele calcaroase jurasice și curg sub presiune pe un tronson de 40 m. După acest sector spațiul se dilată și curgerea se face cu nivel liber pe un parcurs de 1200 m – râul subteran din Huda lui Papară. Configurația albiei în profil longitudinal prezintă două sectoare mai denivelate situate în extremități unde apar cascade și lacuri cantonate în marmite. Pe sectorul intermediar, datorită pantei reduse, cursul subteran meandrează prin plaje de pietriș și nisip (Fig. 16).

Acviferul carstic este localizat în partea de nord-vest a [NUME_REDACTAT], într-un pachet de calcare jurasice de extensiune mică, pe un afluent de dreapta al Arieșului – Cheia (Fig. 17).

Fig.17. Bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru (cu localizarea râului subteran din Huda lui Papară)

Observațiile și măsurătorile efectuate au vizat aspecte cantitative (debit), calitative (spectru fizico-chimic), morfometrice (lungime, lățime, adâncime, înălțimea cascadelor) și morfologice (configurația albiei în plan și în profil longitudinal, depunerile din cadrul albiei). Datele calitative și cantitative acoperă un an – 2009, prelevarea probelor pentru stabilirea parametrilor fizico-chimici și măsurătorile de debit efectuându-se în aval de portalul Hudei.

Ridicările topografice realizate cu stația totală au permis întocmirea unei hărți a cursului subteran pe o lungime de 1000 m , surprinzând cele mai relevante elemente morfometrice și morfologice. Observațiile de natură morfologică, identificarea unor depozite sedimentare, depunerile de argilă și resturile vegetale au permis reconstituirea unor nivele de viitură catastrofală, în urma cărora configurația albiei a suferit, în mod cert, modificări tranșante.

Elementele morfometrice luate în considerare sunt adâncimea, lățimea, lungimea și panta. Harta alăturată dezvăluie configurația albiei cursului subteran pe o lungime de 414,93 m, până în dreptul cascadei de la [NUME_REDACTAT], identificată prin cifra trei (Fig. 18).

De la intrare până la acest punct terminus sunt 28 m denivelare pozitivă, cu o pantă medie de 15,33 % și o lățime medie de 6,3 m. Adâncimea variază extrem de mult, cele mai mari valori înregistrându-se în lacurile de la baza cascadelor, cantonate în marmite (-1,8 m). Lățimea albiei minore oscilează între 3,8 m și 10,5 m, singurele acumulări echivelante unei albii majore identificându-se în dreptul [NUME_REDACTAT], pe malul drept. În acest sector, lățimea cumulată a albiei majore cu cea minoră atinge 30 m.

Slabele meandrări ale cursului subteran vădesc înscrierea sa pe o diaclază unică directoare, orientată N-S. Elementele morfologice semnificative ale albiei sunt cele de eroziune, incaziune și coroziune.

Între formele de eroziune se detașează marmitele, acestea grupându-se în apropierea denivelărilor importante marcate de praguri și repezișuri. Se pot identifica serii suprapuse de marmite, unele păstrând pe fundul lor psefite și psamite. Cele mai noi generații de marmite se află pe linia talvegului, la baza cascadelor.

Procesele de eroziune, extrem de active, au detașat forme reziduale cu aspectul unor stâlpi, denumirea generică fiind de pilieri. Se remarcă [NUME_REDACTAT] (vezi Fig. 19).

Meandrări mai importante ale albiei se remarcă în al doilea fragment de hartă, tronson cu o lungime de 572,07 m (Fig. 18). Acestea sunt determinate de modificarea unghiului diaclazei directoare – amonte de [NUME_REDACTAT] – și de prezența unor forme de eroziune ([NUME_REDACTAT]) și acumulare (Terasa cu Nisip), unde albia prezintă un meandru puternic. Aspectul de canion al văii subterane se menține de la intrare și până la actualul punct terminus (aval de semisifon), profilul în cheie al galeriei pe care este înscris râul fiind o consecință a curgerii cu nivel liber.

Formele de incaziune sunt reprezentate de fragmente mari desprinse din bolta sau pereții galeriei, localizate, de obicei, pe linia talvegului sau în cuprinsul albiei. Excepție face Inima de Piatră, formă de incaziune suspendată deasupra albiei, prinsă între pereți. Matricea din care s-a desprins este vizibilă în tavan.

Între formele de coroziune comune regăsite de-a lungul cursurilor subterane sunt lingurițele, excavații cu aspect lenticular, cu profil longitudinal asimetric. Denumirea a fost sugerată de similaritatea formei negative imprimată de partea convexă a unei lingurițe. Prin orientarea lor, acestea sunt un veritabil indicator al direcției de curgere, excavația mai pronunțată aflându-se întotdeauna spre aval. [NUME_REDACTAT] lui Papară lingurițele apar grupate pe pereții situați în dreptul pragurilor și repezișurilor, unde curgerea turbulentă a apei este mai pronunțată.

Rupturile din linia talvegului, materializate prin praguri și repezișuri, dau un profil longitudinal în trepte pe primii 400 m, accesul fiind dificil (vezi Fig. 20).

Fig.20. Profilul longitudinal al râului subteran din Huda lui Papară (denivelare: +54,9 m; lungime: 986,57 m)

Elementul cantitativ luat în considerare în analiza de față este debitul, valori măsurate în decursul anului 2009, în aval de portal. Măsurătorile s-au succedat la un interval de două luni, efectuându-se cu morișca hidrometrică (Fig. 21).

Fig.21. Valorile debitului râului subteran din Huda lui Papară (2009)

Oscilațiile debitului sunt o consecință directă a regimului precipitațiilor atmosferice, topirii stratului de zăpadă și a unor fenomene meteorologice excepționale – averse de natură convectivă sau frontală. Valorile mai ridicate din luna aprilie se datorează intensificării activității ciclonice atlantice, iar cele mai scăzute (luna octombrie) persistenței anticiclonilor sau dorsalelor anticiclonice azore. Valorile maxime s-au înregistrat în luna noiembrie 2009 (0,61 m3/s), iar valorile minime în octombrie (0,091 m3/s). În urma mediei realizate, pentru anul respectiv, rezultă un debit mediu de 0,354 m3/s, valoare ce plasează cursul subteran între cele mai însemnate din unitatea analizată.

Configurația albiei cursului subteran, desemnată prin morfologie și morfometrie, asigură suportul manifestării apei. Rupturile de pantă relevate în profilul longitudinal impun apariția cascadelor, cele mai importante fiind [NUME_REDACTAT] și Gemănata, cu înălțimi de 2 m, respectiv 3 m. [NUME_REDACTAT] se formează pe un pat înclinat la 90o, adâncimea apei depășind 1,80 m la baza ei (vezi Fig. 22). Forțele turbionare și clastele antrenate în vortexuri au determinat apariția marmitelor, cele mai adânci dorne identificându-se în astfel de forme de eroziune.

Râul subteran din sistemul endocarstic [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] este accesibil mai lesne prin rețeaua [NUME_REDACTAT] Mare, sifonul prezent în [NUME_REDACTAT] fiind un obstacol greu de surmontat (60 m lungime, 10 m adâncime) (Fig. 23.).

Fig. 23. Râul subteran din sistemul [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] (după Bleahu et al., 1976)

Lungimea cursului subteran din complexul Coibelor, deși fragmentat din cauza sifonului, atinge lungimea de 800 m prin includerea imergenței din [NUME_REDACTAT] Mare. Punctul terminus al râului este reprezentat de un lac de sifon, imposibil de explorat din cauza aglomerării trunchiurilor aduse de viituri.

Parte conexă a sistemului hidrocarstic Coibe – Tăuz, [NUME_REDACTAT] reprezintă o peșteră – ponor, cursul de apă ce o traversează având lungimea de 190 m și un debit mediu de aproximativ 7 l/s. Parcurgerea acestui curs imergent este dificilă în partea mediană (apar cascade – cea mai importantă de 8 m) și sectorul final (îngustarea galeriei la 2-3 m și coborârea tavanului la 30-40 cm) unde dispare printr-un sorb (Fig. 24.).

În partea terminală a [NUME_REDACTAT] Apei, localizată în partea mediană a bazinului [NUME_REDACTAT], versantul stâng, apar o serie de cursuri subterane, dintre care, mai important, este Activul de Vest. Poate fi urmat în amonte de-a lungul unei galerii puternic ascendente, inclusiv urcarea unei cascade de 20 m, până la cota de +75 m (Damm, Lascu, Ciubotărescu, 1999).

Densitatea mai ridicată a râurilor subterane din bazinul hidrografic al [NUME_REDACTAT] se explică prin condițiile favorabile apariției unor ample sisteme de drenaj suteran, descărcarea acviferelor carstice realizându-se prin izbucuri (Tăuz, [NUME_REDACTAT], etc). Din firul văii [NUME_REDACTAT] se pot accesa ușor cavitățile inventariate anterior (Fig. 25.).

Criteriul esențial în privința valorificării turistice este cel al accesibilității, atât în privința unei căi de acces spre peșteri cu râuri subterane, cât și a unui parcurs subteran facil (efectuarea unor amenajări). Cu excepția cavităților inventariate și descrise, râuri subterane mai pot fi intercepate prin rețele endocarstice cu denivelări importante, pentru a căror explorare sunt necesare cunoștințe temeinice de tehnică alpină speologică și capacități fizice deosebite: [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști, Avenul din Șesuri.

Principalii parametri morfometrici, morfologici și cantitativi sunt sintetizați în tabelul , precizându-se totodată locația și gradul de accesibilitate al râului subteran (Tabel 3.).

Tabel 3. Caracteristici ale râurilor subterane din bazinul Arieșului în amonte de [NUME_REDACTAT] care au stat la baza clasificării râurilor subterane în privința gradului de accesibilitate se referă la: prezența pe traiect a cascadelor și lacurilor, parcursuri sifonante (sectoare de galerie subterană ce se obturează complet în timpul viiturilor) sau cu sifoane, lungimea râului, morfologia albiei subterane (prezența blocurilor de mari dimensiuni în patul albiei) (Tabel 4.).

Tabel 4. Clasificarea râurilor subterane după gradul de accesibilitate

Conform acestor criterii, gradele de accesibilitate conferite râurilor subterane din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru sunt 3 și 4, parcurgerea integrală a lor presupunând depășirea unor obstacole importante: cascade, lacuri, repezișuri, sectoare sifonante, etc. Ca atare, turismul practicat pe astfel de organizări hidrice subterane este unul selectiv, tipologic fiind reprezentat de turismul polivalent, cu formele sale specifice (expediții și cercetare științifică). Doar pe sectoarele lipsite de riscuri se poate insinua și turismul de recreare și agrement.

Prezența lacurilor subterane în arealul bazinului hidrografic al Arieșului în amonte de Buru se leagă de existența unor sisteme hidrocarstice importante. Acestea s-au edificat în pachete de roci carbonatice în funcție de caracteristicile litologice, tectonice, hidrogeologice și climatice locale.

În privința repartiției lacurilor subterane din bazinul Arieșului în amonte de Buru disparitățile teritoriale sunt tranșante, consecință atribuită, de asemenea, localizării sistemelor hidrocarstice majore. Acestea se concentrează în două sub-bazine hidrografice: [NUME_REDACTAT] și Cheia. De amintit faptul că în sub-bazinul [NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT], există retenții semnificative în rețeaua endocarstică reprezentată de [NUME_REDACTAT], pe fundul acestuia, la adâncimea de 150 m fiind localizat un lac cu dimensiuni importante.

În sistemul hidrocarstic Vânătara-Huda lui Papară, pe traiectul râului subteran, se succed o serie de lacuri cantonate în marmitele aflate la baza cascadelor sau în spatele unor baraje sedimentare. Dimensional, se remarcă [NUME_REDACTAT], în partea vestibulară, și [NUME_REDACTAT], în partea terminală (semisifonul). Adâncimea maximă este atinsă în lacul [NUME_REDACTAT] (1,8 m), urmat de lacul de marmită de la baza cascadei Gemănata (1,6 m) și [NUME_REDACTAT] (1,3 m). Trebuie precizat faptul că, în urma viiturilor, morfologia subterană poate suferi modificări tranșante, patul albiei reconfigurându-se. Așa se explică drenarea unor lacuri din partea vestibulară a Hudei lui Papară (lacul situat aval de „Inima de Piatră”).

Cele mai mari lacuri subterane sunt găzduite de cavități din cuprinsul bazinului hidrografic al [NUME_REDACTAT]: Ghețarul de sub Zgurăști, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (Fig. 26.).

Lacurile din [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști (Fig. 27.) concentrează cel mai mare volum de apă din endocarstul românesc. Încă de la intrarea în subteran, pe planșeul Sălii de Intrare, se găsește cuveta celui mai mare lac cu regim temporar, dimensiunile lui fluctuând în funcție de alimentarea furnizată de râul subteran precum și de ritmul infiltrării din patul cuvetei.

Dimensional, acest lac este impresionant, atingând 65 m lungime, 38 m lățime și 14 m adâncime, după unele surse chiar 25 m (Orghidan, Negrea, Racoviță, Lascu, 1984), când se produce un fenomen deosebit de spectaculos: deversarea surplusului de apă direct în versantul drept al Ordâncușei (printr-o cascadă de aproximativ 80 m) prin Galeria de fugă – o a doua deschidere a cavității.

Din punct de vedere turistic interesează doar acest lac, celelalte fiind foarte greu accesibile ([NUME_REDACTAT] – 65x20x10 m; [NUME_REDACTAT] – 25x10x5 m și [NUME_REDACTAT] – 75x5x5 m), parcursul subteran până la primul lac (Mare) presupunând utilizarea tehnicii TSA (tehnica alpină speologică).

Morfometria și morfologia cuvetei lacustre au putut fi analizate mai lesne în urma ridicărilor topografice din ianuarie 2011, acțiuni finalizate cu realizarea unui profil longitudinal pe direcție N-S prin avenul de la intrare și [NUME_REDACTAT] (Fig. 28.).

Nivelul maxim al lacului a fost dedus indirect pe baza observațiilor de fața locului, prezența solului poligonal fiind un indiciu prețios. Regimul hidric al lacului este dependent de cursul de apă subteran ce se face uneori auzit la baza blocurilor imense aflate în extremitatea vestică a sălii. Este de presupus că în timpul viiturilor, surplusul de apă ce nu poate fi tranzitat prin masa de aluviuni bazale (blocuri) se acumulează în cuveta lacustră.

Fig. 28. [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști)

Pe râul subteran din [NUME_REDACTAT] Mare s-au identificat două lacuri, primul dintre ele, dinspre amonte spre aval, se află la baza unei cascade de 3 m, iar al doilea la o distanță de 30 m de acesta. Adâncimea lacurilor depășește 2 m, traversarea lor necesitând utilizarea bărcii pneumatice.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] prima retenție hidrica mai importantă este localizată în [NUME_REDACTAT], oglinda apei având 20 m lungime, 5 m lățime și 1,5 m adâncime. Traversarea acestui lac se poate face și fără barcă de cauciuc, înaintarea fiind favorizată de morfologia peretelui stâng al galeriei.

Într-o galerie terminală se află cel mai mare lac al peșterii, denumit simplu [NUME_REDACTAT], având 17 m lungime, 8 m lățime și o adâncime estimată la 5-10 m (Onac, et al., 2007). În etajele inferioare ale [NUME_REDACTAT] Oilor de lângă cătunul Casa de Piatră există trei lacuri. Cel mai mare se află în extemitatea sud-vestică, elementele de morfometrie ale lacului și morfologia galeriei în care se înscrie fiind amintite în lucrarea lui Bleahu et al. (1976): ramura ce se dezvoltă în prelungirea etajului superior este ocupată de apele unui lac lung de peste 70 m și adânc de 2-4 m; tavanul coboară în curând până la 50 cm de la suprafața apei

formând un sifon deschis; după acest sifon, lacul se înscrie sinuos printre pereții galeriei, fiind barat după 40 m de un mic zid de concrețiuni; dincolo de acest baraj, lacul continuă încă 30 m printr-o galerie ce se lărgește până la 10 m, împodobită de formațiuni parietale, stalactite și stalagmite (Fig. 29.).

Inventarieierea lacurilor subterane din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru a ținut seamă de o serie de criterii, precum gradul de accesibilitate, indicatorii morfometrici, morfologici, cantitativi (indicatori hidroturistici). Gradul de accesibilitate arată dificultățile întâlnite pe traseul subteran până la interceptarea lacurilor, variind între I – IV (Tabel 5.).

Tabel 5. Clasificarea lacurilor subterane după gradul de accesibilitat

Indicatorii hidroturistici ai lacurilor subterane din bazinul Arieșului în amonte de Buru au vizat în studiul de față elemente morfometrice, morfologice și cantitative (Tabel 6.).

Tabel 6. Caracteristici ale lacurilor subterane din bazinul Arieșului în amonte de Buru

*L – lungime; l – lățime maximă; H – adâncime maximă; **lac temporar

Valențele recreative, agrementale și științifice ale lacurilor sunt de netăgăduit. Navigația pe oglinzile întunecate poate oferi o experiență inedită, cu un iz teluric, primar, atavic. Senzația de copleșire este amplificată de morfologia endocarstică prin amploarea cavernamentului (volumetrie), formelor de incaziune (prăbușire), speleotemelor (fomațiuni de peșteră), formelor de eroziune și coroziune.

Situat în partea de sud a [NUME_REDACTAT], în blocul tectonic Munună-Hănășești, sistemul este dezvoltat în calcare ladiniene de tip Wetterstein (Damm, P., Lascu, V., Ciubotărescu, C., 1999). Este o cavitate subfosilă și conține cea mai mare acumulare de apă evidențiată până în prezent în endocarstul românesc. În punctele de convergență ale celor două etaje ale peșterii apar spații mari, spații ce sunt ocupate la bază de lacuri profunde, interconectate, cu excepția primului (Fig. 30).

Fig. 30. Peștera de sub Zgurăști (după Lascu V., 1999)

Aceste lacuri, dinspre aval spre amonte sunt următoarele:

– Lacul din Sala de Intrare, temporar, atinge 65/38 m și 14 m adâncime; la o valoare mai ridicată apele deversează prin Galeria de Fugă formând o cascadă spectaculoasă în versantul drept al [NUME_REDACTAT]

– [NUME_REDACTAT]: 65/20 m, 10 m adâncime la debite normale

– [NUME_REDACTAT]: 25/10 m, 5 m adâncime la debite normale

– [NUME_REDACTAT]: 75/5 m, 2~5 m adâncime

La debite normale apele din [NUME_REDACTAT] deversează prin [NUME_REDACTAT] Nămolos și ajung la capătul nord-estic al Sălii de Intrare unde se pierd în prăbușirea din podea. La debite ridicate, dată fiind capacitatea de transfer scăzută prin prăbușire, apele se acumulează formând lacul temporar. În cazul unor debite scăzute, apele se drenează din [NUME_REDACTAT] direct spre [NUME_REDACTAT] lui Ioanele.

Interesul turistic poate exista doar pentru Lacul din Sala de Intrare întrucât sectorul peșterii aflat dincolo de Galeria de Acces este inclus în clasa A de protecție a peșterilor. Totodată, dificultățile de pătrundere spre marile lacuri cauzate de morfologia endocarstică îndepărtează interesul turismului de masă. Totuși, oglinzile lacurilor sunt atinse de practicanții unor forme particulare ale turismului polivalent, aici regăsindu-se cel realizat în scop științific sau explorativ. În privința reperelor care stau la baza întocmirii unei fișe turistice stau indicatorii hidroturistici ai lacurilor (Fig. 31).

Fig. 31. Indicatorii hidroturistici ai lacurilor subterane (prelucrare după Bătinaș R.H., 2008)

Primul criteriu luat în considerare pentru includerea lacurilor subterane în circuitul turistic este cel al accesibilității. Acest criteriu presupune existența unei infrastructuri adiacente punctului turistic și, totodată, materializarea unor structuri care să faciliteze activitățile recreative induse de această formă de organizare a resurselor hidrice. Un ultim aspect, deloc de neglijat, îl reprezintă includerea cavității ce găzduiește lacurile într-o categorie de protecție ce poate interzice sau permite desfășurarea activităților turistice.

Tipologic, turismul practicat pe lacurile subterane aparține celui recreativ și polivalent. Activitățile recreative ce se pot desfășura sunt navigația, scufundarea autonomă. În sfera turismului polivalent sunt incluse activități explorative și științifice: explorarea rețelei endocarstice, observarea științifică a faunei subacvatice cavernicole, observații hidrologice (bilanțul hidric și oscilațiile nivelului apei din lacuri) și hidrogeologice.

Dintre indicatorii hidroturistici ce facilitează activitățile recreative fac parte: indicatorii morfometrici și morfologici, indicatorii cantitativi, indicatorii calitativi și biotici. În analiza turistică a lacurilor subterane primează indicatorii cantitativi (volum, densitatea areală a lacurilor), indicatorii morfometrici (lungime, lățime, adâncime) și morfologici (morfologia malurilor, cuvetei lacustre).

2.2.4 Depozite de gheață

În anumite condiții topoclimatice, mai ales în sectorul vestibular al peșterilor, se pot constitui depozite de gheață materializate prin speleoteme și blocuri de gheață. Ideal, aceste depozite se formează în cazul unei termocirculații bidirecționale sezoniere în cavități puternic descendente, de tipul avenelor. Schimbul termodinamic dintre atmosfera subterană și cea exterioară este suprimat în timpul verii, astfel că, în adâncuri, se poate perpetua un „climat glaciar”, cu maxime termice ce rareori depășesc, în perioada estivală, limita de îngheț a apei.

În bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru astfel de condiții ideale sunt întrunite în două cavități (Ghețarul de la Scărișoara și Avenul cu Gheață de la Vârtop), [NUME_REDACTAT] de la Vârtop remarcându-se doar prin abundența speleotemelor de gheață și a unor lentile de gheață cu caracter temporar.

Formarea tuturor tipurilor de speleoteme de gheață este, în esență, similară consituirii formațiunilor calcitice (Racoviță, 1927). Morfologia lor este determinată în primul rând de temperatura aerului și ritmul de picurare. La acești factori se adaugă cel morfologic, cu rol major în apariția unor formațiuni de prelingere gravitațională așa cum sunt draperiile (Fig. 32.) sau cascadele parietale. Similitudinea dintre draperia de gheață și cea calcitică este dată și de textură, observabile fiind dungațiile oblice. Diferența constă însă în cromatica și compoziția mineralogică a acestora. Astfel, tenta albicioasă a dungilor draperiilor de gheață este asociată temperaturilor mai scăzute, când, în urma vitezei

mari de congelare, carbonatul de calciu rămâne înglobat în structura formațiunii. În cazul speleotemelor calcitice similare, alternanțele cromatice sunt, cel mai adesea, alb și galben sau portocaliu, acestea din urmă fiind determinate de prezența oxizilor de fier.

Cele mai numeroase și spectaculoase formațiuni de gheață sunt stalagmitele, speleoteme ce îmbracă morfologii extrem de variate. Totuși, tipologic, acestea pot fi încadrate în trei categorii (Racoviță, Viehmann, 1966): stalagmite cu simetrie radiară, cu simetrie bilaterală și stalagmite „termoindicatoare” (Fig. 33.).

Stalagmitele cu simetrie radiară apar cu precădere la limita distală a câmpurilor de stalagmite, nefiind stingherite în dezvoltarea lor de existența gradientului termic longitudinal.

Fig. 33. Tipologii morfologice ale stalagmitelor de gheață din [NUME_REDACTAT] de la Vârtop (a – cu simetrie radiară, b – cu simetrie bilaterală, c – „termoindicatoare”)

Geneza stalagmitelor cu simetrie bilaterală este facil de înțeles în urma constatării faptului că planul lor de simetrie este paralel cu direcția în care circulă curentul imergent de aer rece, deci cu cea în care este orientat gradientul termic longitudinal. Pe latura expusă acestui curent, adică spre SV, gheața se formează la o temperatură relativ mai scăzută. Astfel este favorizată creșterea în înălțime a stalagmitelor, ceea ce duce la constituirea vârfului, în timp ce pe latura opusă, ferită de influența directă a aerului rece, este facilitată creșterea în diametru, rezultând convexitatea. În luna ianuarie, 2010, temperaturile înregistrate în sectorul cu dezvoltare mare a acestor speleoteme erau foarte coborâte (-4,6o…-5,5oC), ca atare, toate formațiunile aflate în jumătatea proximală a câmpurilor aveau simetrie bilaterală.

Stalagmitele „termoindicatoare” au o slabă reprezentare, fiind identificate în zona distală a câmpurilor de speleoteme. Dar, între acestea, apar câteva exemplare cu o morfologie mai complexă: „termoindicatoare” cu simetrie bilaterală. Ca formațiuni secundare

sunt de semnalat cele care prezintă o ușoară translație a părții apicale, consecință a deplasării punctului de alimentare cu apă de percolație (Fig. 34.). Deplasarea punctului de picurare se datorează unei obstruări temporare cu gheață a orificiului inițial.

Apa din care iau naștere stalagmitele de gheață este mai degrabă o soluție cu concentrări diferite de bicarbonat de calciu. Cum procesul de cristalizare este și un preoces de purificare, în urma congelării apei provenite din picurare sau condensare, bicarbonatul de calciu este eliminat din rețeaua cristalină. În urma precipitării, se depune ca o pulbere fină la exteriorul formațiunilor, iar în cazul în care ritmul de picurare se intensifică, particulele fine de Ca CO3 sunt spălate. Uneori, din cauza temperaturilor foarte coborâte, așa cum au fost înregistrate în timpul observațiilor

(-4,6…-5,5oC), cele mai multe stalagmite aveau partea superioară de un alb lăptos, consecință a integrării în cantități mari a carbonatului de calciu. Uneori, prin transparența gheții, în masa stalagmitelor se pot observa zone mai opace, delimitate net numai în partea lor superioară, reprezentând niveluri succesive de creștere a formațiunilor.

În cazul în care apa de percolație ajunge în spațiul sălii la o temperatură pozitivă, picăturile de apă nu mai îngheață ci determină o topire parțială a vârfului stalagmitului, fapt ce duce la conturarea unei excavații circulare, numită de savantul [NUME_REDACTAT] (1927), cupă apicală. În a doua perioadă de observații au fost observate astfel de cupe apicale, de 3-5 cm adâncime, consecință a temperaturilor foarte ridicate înregistrate la exterior, în perioada 25 decembrie 2009- 12 ianuarie 2010.

Spre deosebire de speleotemele de gheață, generate prin picurarea sau prelingerea apei de infiltrație, cristalele de gheață depuse direct din vaporii de apă din atmosfera subterană dau o notă singulară spațiilor unde apar. Din aerul relativ mai cald și umed care formează ramura ascendentă a ventilației bidirecționale, pe suprafața mai rece a tavanului și pereților [NUME_REDACTAT] sublimează cristale cu simetrie hexagonală.

Morfologia extrem de variată a speleotemelor de gheață este așadar o consecință a unui cumul de factori, prevalarea unuia sau altuia în constituirea sau deprecierea lor, trasând direcții de evoluție particulare.

După observațiile din lunile aprilie și mai, speleotemele de gheață au intrat într-un proces de topire în urma creșterii temperaturilor exterioare și, implicit, a temperaturilor subterane. Creșterea temperaturii apei de percolație a determinat formarea cupelor apicale, care, în unele cazuri, au perforat până la baza stalagmitului. Ca particularitate de detaliu merită menționat faptul că, datorită topirii avansate, picurarea are ca efect o reliefare a cristalelor de gheață simțitor mai accentuată în interiorul acestor excavații.

Totodat, pe suprafața stalagmitelor și a crustelor de gheață s-a conturat o rețea de tip fagure ce conturează cristalele de gheață, astfel că structura cristalină a gheții, invizibilă în timpul iernii, devine acum aparentă (Fig. 35.). Cum topirea survine foarte lent, ea nu afectează decât zona superficială a monocristalelor aflate în contact cu atmosfera subterană. Ca urmare, fiecare dintre aceststea sunt înconjurate de o peliculă de apă ce scoate în evidență conturul cristalului, iar la suprafața stalagmitelor se poate observa un ansamblu de arii cu contururi mai mult sau mai puțin hexagonale corespunzătoare fețelor superioare ale indivizilor cristalini (Onac et al., 2007).

În luna aprilie, cel mai înalt stalagmit (2,4 m) (Fig. 36.) s-a prăbușit sun propria greutate după o curbură accentuată și volatilizarea gheții de la baza formațiunii. Fenomenul de înclinare este determinat de creșterea plasticității gheții din perioada estivală. Unele formațiuni continuă să se încline până ce se culcă pe planșeul sălii.

În privința volatilizării s-a constatat faptul că reducerea volumului de gheață se datorează unui atare proces, mai intens în perioada hivernală când scade accentuat umezeala relativă a aerului. Procesul afectează stalagmitele aflate la distanță mică de suprafață astfel că masele de aer extern transportate prin termocirculație nu ajung în echilibru higric cu atmosfera subterană.

Fig. 36. Stalagmite de gheață în [NUME_REDACTAT] de la Vârtop (februarie 2010)

Speleoteme de gheață se pot forma în partea vestibulară a oricărei peșteri din arealul analizat atât timp cât se menține sursa de alimentare (apa de percolație) și temperaturile coboară sub punctul de îngheț în așa-numitul meroclimat de perturbație. Însă densitatea, amploarea dimensională și diversitatea tipologică ating excepționalul în trei cavități: Ghețarul de la Scărișoara, Ghețarul de la Vârtop (numită și [NUME_REDACTAT]) și Avenul cu Gheață de la Vârtop.

Caracteristicile formațiunilor de gheață depind de trăsăturile specifice fiecărui gol subteran în parte: cota la care se află deschiderea peșterii, expoziția versantului, amploarea cavernamentului, denivelarea cavității, microfisurația pachetelor de calcar, morfologia endocarstică, etc. În funcție de acești factori elementele morfometrice și morfologice ale formațiunilor de gheață prezintă o mare diversitate, rezultând un potențial turistic diversificat (Tabel 7.).

Tabel 7. Potențialul turistic al peșerilor cu depozite de gheață din bazinul hidrografic al Arieșului în amonte de Buru (Sub-bazinul [NUME_REDACTAT])

x x x – potențial turistic deosebit; x x – potențial mediu; x – potențial limitat

Avenul cu Gheață din Vârtop este o cavitate situată în proximitatea [NUME_REDACTAT] de la Vârtop (Fig. 37.).

Cele două deschideri verticale prin care debutează, converg în partea superioară a unei săli vaste de 34/16/15m pe fundul căreia se află un depozit peren de 1600 m (Moreh, 1999).

Fig. 37. [NUME_REDACTAT] cu Gheață (după Moreh, Sofalvi, Kelemen, 1990)

Condiționările morfo-hidro-climatice au favorizat în acest caz constituirea și păstrarea blocului de gheață: altitudinea la care se află deschiderea avenului (1240 m), localizarea în partea somitală a micului platou carstic Vârtop, configurația generală a cavernamentului (descendentă, sub forma unui aven), volumul mare al sălii-gazdă, cantitatea redusă de apă de infiltrație ajunsă în spațiul sălii (inexistența speleotemelor de gheață). Menținerea ghețarului se datorează apei prelinse pe panta dezvoltată de la baza avenelor până în cel mai coborât punct al sălii. Observațiile și măsurătorile asupra acestui depozit glaciar se vor extinde pe o perioadă mai îndelungată pentru a ne edifica asupra evoluției sale (Fig. 38.).

Fig. 38. Blocul de gheață (estimat la 1600 mc)

Conform constatărilor din perioada hivernală (decembrie – februarie), propagarea temperaturilor exterioare se face instantaneu în [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT] fapt ce determină o suprarăcire a substraturilor, condiție absolut necesară înghețării apei de percolație și sublimării vaporilor de apă din atmosfera peșterii. Configurația golurilor permite, în ambele cazuri, imergența aerului rece și instaurarea unui climat „glaciar”. Existența unor gradienți termici longitudinali determină deplasarea aerului, înregistrându-se o termocirculație specifică. În cazul [NUME_REDACTAT] topoclimatul se caracterizeze printr-o ventilație bidirecțională sezonieră, schimburile aerodinamice cu exteriorul suprimându-se în perioada estivală. Este regimul de ventilație ce afectează golurile cu dezvoltare descendentă, arhetipul constituindu-l [NUME_REDACTAT] Scărișoara.

Cavernamentul prezintă o singură sală de dimensiuni impresionante la care se adaugă câteva diverticule orientate spre sud și spre nord. Galeria sudică este mai dezvoltată, 25 m, fiind concreționată, iar pe podea există, diseminate, oase fosile ce aparțin unor exemplare de Ursus spelaeus și Capra ibex.

Cel mai impresionant bloc de gheață se află în [NUME_REDACTAT] Scărișoara, cavitate a cărei deschidere – aven de mari dimensiuni (60 m diametru și 48 m denivelare) – este localizată în [NUME_REDACTAT], la altitudinea de 1165 m.

În urma ridicărilor topografice efectuate în 1969, suprafața blocului a fost stabilită la 3000 m2, iar grosimea sa medie la 20 m, ceea ce înseamnă un volum de aproximativ 75.000 m3(Racoviță, Onac, 2002) (Fig. 39.).

Fig. 39. [NUME_REDACTAT] de la Scărișoara. Profilurile longitudinale A-B (cu delimitarea zonelor meroclimatice) și C-D (după Racoviță, Onac, 2002)

Blocul de gheață are o structură stratificată, ce constă dintr-o alternanță de strate de gheață de 0,5 până la 15 cm grosime și strate de impurități de regulă mult mai subțiri de numai 2-7 mm. Această structură este dependentă de variațiile sezoniere ale temperaturii subterane, ale cărei valori reflectă oscilațiile climatice de la exterior.

3. TIPURI, FORME ȘI ACTIVITĂȚI TURISTICE INDUSE DE RESURSELE DE APĂ

3. 1. Tipuri, forme și activități turistice induse de apele subterane

Resursele de apă subterană se întâlnesc fie sub formă de strate acvifere freatice sau de adâncime, fie sub formă de cursuri sau lacuri subterane. In funcție de forma sub care se acumulează, de modul cum se manifestă, dar mai ales de proprietățile lor fizice (termalitate) și chimice (grad și tip de mineralizare), apele subterane oferă posibilități variate de utilizare. Ca urmare, formele și activitățile induse de ele sunt diverse (Tabel 8).

Tabel 8 Tipuri, forme și activități turistice induse de apele subterane (după Bătinaș, R., Sorocovschi, V., 2011)

Datorită poziționării lor sub suprafața terestră apele freatice și de adâncime oferă puține oportunități de valorificare turistică. Pe de altă parte ele ajung natural sau artificial la suprafață prin intermediul izvoarelor și forajelor care permit valorificarea proprietăților acestora, în special în cadrul tipului de turism curativ.

3. 2. Tipuri, forme și activități turistice asociate izvoarelor

Izbucurile se constituie de asemenea în obiective turistice atractive, în vecinătatea multora dintre aceste forme de resurgență s-au ridicat așezăminte monahale (schituri și mănăstiri). Unele dintre ele păstrează chiar în denumirea lor acest lucru ([NUME_REDACTAT] din județul Bihor) și au devenit locuri de pelerinaj în special cu ocazia unor evenimente religioase importante (Tabel 9.).

Tabel 9. Izbucuri la care se realizează pelerinaje anuale (după Bătinaș, R., Sorocovschi, V., 2011)

În cadrul turismului de recreare și agrement, formele și activitățile asociate se rezumă la valorificarea spațiilor cavernicole, care dispun de resurse de apă (râuri și lacuri subterane). Acestea pot fi amenajate și utilizate pentru recreare și transport, respectiv la vizitarea unor obiective deosebite prin caracteristicile lor.

Valorificarea spațiilor subterane se realizează la o scară destul de redusă la nivel național, fiind mai degrabă rezervată exploratorilor și cercetătorilor din domeniu și mai puțin turiștilor (Fig. 40.).

Fig. 40. Scufundări în izbucul Tăuz („cave diving”) ( după http://gnj.org.pl/english/rumunia10_2002_rescue.php și http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=90&Itemid=1&lang=ro)

Desfășurată sub forma scufundărilor de tip „cave – diving" aceste explorări presupun utilizarea unor echipamente adecvate (costum de neopren, accesorii de scafandru, tub de oxigen). Astfel de scufundări se realizează în izbucul Tăuz de pe [NUME_REDACTAT] Seacă ([NUME_REDACTAT]), peștera [NUME_REDACTAT] din bazinul Gârdișoarei ([NUME_REDACTAT]).

4. POSIBLITAȚI DE VALORIFICARE A POTENȚIALULUI HIDROTURIDTIC

4.1. Valorificarea potențialului hidroturistic al râurilor subterane

4.1.1. Cave river trekking și cave tubing pe râuri subterane

Trek sau trekking desemnează o călătorie de durată care se face în mod obișnuit pe jos, în areale lipsite de mijloace de transport (după www.oxforddictionaries.com). Etimologic, termenul provine din cuvântul olandez trek (substantiv), respectiv trekken (verb), în limbajul uzual din Africa de Sud. Literar înseamnă efort, călătorie și a fost împrumutat în limba engleză pe la mijlocul secolului al XIX – lea cu sensul de voiaj îndelungat și dificil efectuat, cu predilecție, pe jos.

Sintagma river trekking este sinonimă expresiilor river climbing și mountain stream climbing indicând o formă de hiking (excursie), o activitate în aer liber aflată sub amprenta aventurii (Fig. 41 ).

Este un sport tradițional în Japonia și o activitate populară în [NUME_REDACTAT] și Taiwan (după Wikipedia.org). În anumite privințe seamănă cu canyoning-ul sau canyoneering-ul, singura deosebire tranșantă constând în abordarea unidirecțională a albiei râului dinspre amonte spre aval în cazul canyoning-ului. River trekking este o combinație de trekking, escaladă și uneori înot de-a lungul râului. Implică tehnici particulare, precum escalada pe rocă, escaladă pe suprafețe umede, înțelegerea aspectelor morfometrice și morfologice ale văilor, precum și a particularităților hidrologice ale râurilor, tehnica nodurilor.

Întrucât river trekking-ul presupune un anumit nivel de risc, s-a adoptat un sistem de clasificare referitor la dificultățile ce trebuie surmontate pe astfel de trasee. Scala obișnuită se întinde pe cinci nivele (www.enotes.com), cu toate că unele râuri pot depăși cotația respectivă datorită dificultăților extreme întâlnite (Tabel 10 ). O astfel de scală prezintă un anume grad de subiectivism, fiind în funcție de experiența de care dă dovadă practicantul acestui sport. Bunăoară, oameni diferiți sau grupuri diferite de excursioniști pot nota diferențiat același sector de râu.

Tabel 10 Gradele de dificultate pentru river trekking (după www.enotes.com)

Gradul de dificultate este amplificat de caracterisicile hidrologice ale cursului de apă, dar și de trăsăturile morfologice și morfometrice ale albiei. Factorul climatic trebuie luat, de asemenea, în calcul, întrucât aversele puternice pot determina viituri cu efect catastrofal pe sectoarele de râu pe care se practică river trekking.

Cave river trekking reprezintă parcurgerea unui curs de apă subteran. Deosebirea netă dintre această formă de aventură și precedenta constă în faptul că practicantul este privat de lumină. La acest fapt se adaugă umezeala relativă a aerului subteran, apropiată sau egală cu 100% și temperaturile coborâte ale aerului. Astfel conturat tabloul râurilor subterane, gradele de dificultate pentru astfel de incursiuni sunt, în mod vădit, mai ridicate.

Elementele care trebuie luate în calcul pentru clasificarea cursurilor subterane în vederea valorificării prin cave river trekking sunt următoarele: particularitățile hidrologice ale râurilor subterane (inclusiv date privind bazinul de recepție de suprafață), aspectele climatice (caracteristicile climatice ale regiunii precum și cunoașterea prognozei meteorologice în momentul programării turei), morfologia și morfometria albiei subterane (în cazul râurilor subterane putem face referire doar la unele elemente ale albiei în profil transversal – albie minoră, canal de etiaj și, în cazuri excepționale, de sectoare de albie majoră).

Particularitățile hidrologice ale cursurilor subterane fac referire la elementele cantitative (debit), dinamice (viteză, curenți), morfometrice (adâncime, lățimea albiei, pantă), dar și la manifestările particulare de pe traiect (cascade, repezișuri, dorne). În privința configurației albiei subterane se analizează particularitățile morfometrice (dezvoltare, pantă, diferențe de nivel, lățime) și morfologice (praguri, claste, marmite). Trăsătura morfologică definitorie pentru un astfel de curs este aspectul de canion pe toată lungimea sa. Tocmai acest atribut crește gradul de risc în cazul unei viituri.

Pentru clasificarea râurilor subterane în vederea valorificării turistice prin cave river trekking se propune o analiză complexă a atributelor ce le caracterizează (Fig. 42 ).

Fig. 42. Indicatori hidroturistici ai râurile subterane în vederea practicării cave river trekking-ului (prelucrare după Bătinaș R.H., 2008)

Dificultatea parcurgerii unui râu subteran crește în funcție de lungime (dezvoltare), prezența pragurilor ce necesită echipare, existența unor dorne adânci și cu lungime mare, existența unor baraje formate din claste de mari dimensiuni ce necesită escaladă pentru a putea fi depășite, repezișuri cu lungime mare, pericolul producerii unor viituri (în funcție de bazinul de recepție de suprafață). La acești factori se însumează cei umani: echipamentul individual, echiparea verticalelor, gradul de pregătire al echipierilor (tehnică și fizică), coeziunea echipei.

La toate acestea se adaugă condițiile cu totul aparte ale mediului cavernicol: întuneric absolut, umezeală relativă mare (UR ≤100%), temperatura coborâtă a aerului (în meroclimatul de stabilitate se atinge media termică a locului în care se află deschiderea peșterii, după unitatea geografică și treapta altitudinală în care se înscrie), temperatura coborâtă a apei.

În urma analizei detaliate a parcursului subteran se poate realiza o clasificare a râurilor în privița gradelor de dificultate în care se înscriu. Tocmai acest fapt poate asigura în final suportul informativ pentru derularea unor activități recreaționale de această factură.

Complexitatea unui astfel de demers este evidentă, deoarece aspectele care trebuie luate în calcul sunt multiple: categoriile tehnice în care se înscriu sectoarele de râu (tehnică TSA, canyoning, înot, trekking), durata parcursului subteran (în ore) pentru dozarea efortului, factorul de risc (hipotermie, hipertermie, deshidratare, cădere, viitură), particularitățile hidrologice (repezișuri, cascade, dorne), iluminarea prin mijloace tehnice adecvate (partea vestibulară a traiectului subteran poate beneficia de lumina naturală pătrunsă prin portal), nivelul de zgomot (pentru contracararea zgomotului produs de râul subteran se folosește un cod de comunicare prestabilit).

Consultând mai multe sisteme de clasificare ([NUME_REDACTAT] System și [NUME_REDACTAT] System, conform www.hidrofobia.net) practicate în canyoning (parcurgerea spre aval a unui curs de apă cu numeroase rupturi de pantă prin tehnică alpină, direct prin firul apei) sau mountaineering (formă de alpinism) se propune pentru cave river trekking un cumul de criterii: tehnic, temporal (durata parcursului), factorul de risc și particularitățile hidrologice ale râului subteran ( Tabel 11. ).

Pentru clasificarea tehnică se iau în calcul diferitele tehnici folosite în parcursul subteran, deosebindu-se patru grade de dificultate numerotate cu cifre romane (1 – 4): trekking, înot, TSA (tehnica speologică alpină), canyoning. În cazul în care este suficientă o abordare prin trekking (deplasare ce nu implică folosirea corzii sau înotul) se conferă gradul 1 (non-tehnic). Pentru gradul 2 sunt necesare: înotul (în dorne care nu depășesc 1,8 m adâncime și au maxim 3 m lungime), trekking-ul, escalada (nu necesită echipare și nu există pericolul de cădere). Este necesară o bună tehnică în abordarea trekking-ului subteran dată fiind eterogenitatea albiei (acumulări de debris, suprafețe alunecoase). Râurile care primesc calificativul 3 prezintă obstacole însemnate: dorne cu adâncimi mai mari de 2 m și lungimi de peste 4 m, praguri ce necesită escaladă prin folosirea tehnicii de coardă, cascade cu înălțimi maxime de 2 m, debit moderat (0,2 – 0,4 m3/s). Aceste obstacole necesită o bună cunoaștere a tehnicilor TSA, înot, și trekking. Pentru acest nivel riscurile sunt multiple: epuizare, deshidratare, hipotermie, hipertermie, cădere, înec. Gradul 4 este conferit râurilor ce prezintă obstacole greu surmontabile: claste de dimensiuni ciclopice aflate în echilibru precar (necesită escaladă sau traverseu prin spațiile labirintice dintre blocuri), dorne adânci și lungi (pentru traversarea lor este indicată folosirea ambarcațiunii), repezișuri periculoase din cauza obstacolelor ecranate de apă), cascade mari (peste 2m înălțime, în unele cazuri este necesară depășirea lor prin tehnică specială – tiroliană), debit ridicat (peste 0,4 m3/s), praguri înalte (necesită o tehnică excelentă de escaladă).

Tabel 11 Sistem de clasificare a râurilor subterane cu dezvoltare ≤ 1000 m (cave river trekking)

Așa după cum reiese din cele prezentate, analiza s-a propus pentru cursuri de apă a căror lungime nu depășește 1000 m. În mod cert clasificarea nu epuizează expresiile multiple sub care se pot înfățișa astfel de parcursuri, putând exista o serie de subcategorii.

Întrucât primează o analiză hidrologică, interesează expresia temporală și spațială a acestor elemente: fluctuațiile de debit, căderile de apă (cascade, repezișuri), dornele (adâncime, lungime), adâncimea, nivelul apei. Toate aceste elemente pot fi incluse unor categorii superioare ierarhic: elemente morfometrice (adâncime, lățime, lungime, înălțime, nivel), elemente morfologice (dorne, repezișuri, cascade), elemente dinamice (viteză, curenți) și elemente cantitative (debit solid și lichid).

Sub aspect hidrologic, cel mai important element ce influențează practicarea cave river trekking-ului este debitul (Q – m3/s). Un debit mare, corelat cu o morfologie complicată a albiei (numeroase rupturi de pantă, acumulări de aluviuni bazale) poate deveni un factor restrictiv sever. În mod evident, în condiții de secetă, un râu subteran care a primit o codificare cu risc ridicat în privința regimul său hidrologic, poate intra într-o categorie lipsită de pericol. Esențială este cunoașterea caracteristicilor hidrologice și climatologice ale bazinelor de recepție pentru orice sistem hidrocarstic suficient de mare pantru a dezvolta astfel de pasaje fluide subterane.

Bazinul hidrografic colector are o mare influență asupra regimului de scurgere al apei subterane. Cunoaștera caracteristicile morfometrice ale acestuia sunt esențiale în clasificarea hidrologică a râurilor subterane în vederea practicării cave river trekking-ului, în strânsă corelație cu elementele definitorii climatologice ale teritoriului geografic în care se înscrie respectivul bazin.

Cave tubing este o activitate turistică recreațională prin care se valorifică potențialul hidroturistic al râurilor subterane (Fig. 43. ). Patria cave tubing-ului este considerată [NUME_REDACTAT], anul 1987 constituind debutul pentru această formă de turism. După cum sporturile pe ape repezi de munte au fost strânse sub egida sintagmei white water sports, cave tubing-ul a fost inclus categoriei black water rafting (sporturi pe ape întunecate- râuri subterane), formă consacrată în prezent.

Cave tubing presupune deplasarea cu ajutorul unei ambarcațiuni simple (cameră de cauciuc), pe un râu subteran. Sensul deplasării se face întotdeauna spre aval, practicanții exploatând viteza, curenții, adâncimea și debitul apei. Așadar, cei mai importanți parametrii ce trebuie să caracterizeze un astfel de curs sunt cei morfometrici (adâncime), dinamici (viteză, curenți) și cantitativi (debit lichid). Totodată, secundar, mai intervin și alți indicatori hidroturistici ai cursurilor subterane (Fig. 44 ).

Fig. 44. Indicatorii hidroturistici ai râurilor subterane în vederea practicării cave tubing-ului (prelucrare după Bătinaș R.H., 2008)

Evaluarea și clasificarea cursurilor subterane în vederea practicării cave tubing-ului trebuie să urmeze algoritmii specifici adoptați și în cazul formei precedente de turism pe ape întunecate. Se evaluază în primul rând elementele hidrologice ce trebuie să se încadreze în anumiți parametrii, morfologia albiei subterane și factorul uman implicat (gradul de pregătire tehnică).

Dintre elementele hidrologice, cele mai relevante sunt cele cantitative, dinamice și morfometrice. De asemenea, o străpungere hidrogeologică penetrabilă pentru om și navigabilă pe toată lungimea sa, prevalează față de un curs subteran ce poate fi abordat unilateral (emergent sau imergent). În cazul în care există cursuri imergente sau emergente survine un factor suplimentar de efort pentru străbaterea acestuia până în punctul de lansare. Totuși, există astfel posibilitatea combinării celor două forme de turism subteran: cave river trekking și cave tubing.

Cel mai important element morfometric este adâncimea apei întrucât trebuie asigurată flotabilitatea ambarcațiunilor. Panta, ca element morfometric al albiei, intervine prin imprimarea vitezei, accentuată în cazul existenței unor debite mari. Prezența unor curenți turbionari este determinată de morfologia patului albiei și a pereților galeriei subterane (debris, praguri, marmite). Practicarea în siguranță a cave tubing-ului presupune un curs subteran lipsit de discontinuități (cascade, obturări ale albiei din cauza depozitelor de debris), cu o adâncime suficientă, debit mare și lipsit de fluctuații majore. Clasificarea cursurilor subterane se face, prioritar, în funție de caracteristicile hidrologice.

4.1.2. Râul subteran din Huda lui [NUME_REDACTAT] sectoare ale cursului subteran sunt obstruate parțial de acumulările de claste, surmontarea lor fiind posibilă prin folosirea tehnicii speologice alpine. De altfel, clasarea acestui sector de peșteră este de nivel 4 – există pericolul de inundare și sifonare, cu traverseuri și verticale pozitive ce necesită echipament de escaladă (după [NUME_REDACTAT] de Speologie, organism aflat sub tutela [NUME_REDACTAT] de Speologie).

Primii 450 m se pretează unei parcurgeri de tip trekking pe cursurile subterane, stăpânirea tehnicii de profil fiind esențială. Elementele care trebuie luate în considerare pentru o parcurgere în siguranță sunt redate mai jos:

Meteorologie: cunoașterea prognozei meteorologice (inclusiv a avertizărilor meteorologice) pentru evitarea viiturilor

Hidrologie: informări asupra regimului hidrologic al cavității

Efort și alimentație: funcționarea musculaturii (se realizează prin consum de energie, energie ce este furnizată de degradarea unei molecule speciale denumite adezintrifosfat – ATP – degradare ce are loc în etape și care degajă căldură; energia eliberată din legăturile moleculei de ATP apare sub formă de lucru mecanic – contracția musculară propriu-zisă – restul fiind disipată sub formă de căldură; mecanismele de refacere ale moleculei ATP pot fi în regim anaerob, respectiv în regim aerob – folosesc oxigenul atmosferic), regimul de înaintare (se evită trecerea de la regimul de anduranță când ritmul cardiac nu depășește 40 de bătăi pe minut, de regimul de rezistență când ritmul cardiac se accelerează, simpla ventilație pulmonară nu mai e suficientă, apărând o senzație de sufocare; la începutul turei se merge încet, deoarece mecanismele anaerobe se declanșează cu o oarecare întârziere; ritmul de înaintare al echipei este egal cu cel al celui mai slab din echipă pentru omogenitate), nevoia de apă (în subteran, datorită activității fizice intense, corpul se încălzește, procesele de luptă împotriva încălzirii fiind ajustări ale circulației sanguine – vasodilatația la nivelul pielii – sau transpirația; transpirația este eficace dacă și evaporarea este posibilă), nevoile alimentare (prin transpirație se pierd săruri minerale – calciu, potasiu, magneziu, sodiu și apă – refacerea concentrației de săruri făcându-se mai ales prin lapte condensat sau supe , care au avantajul de a absorbi apa fără a afecta echilibrul electrolitic),

Echipament tehnic: echipament TSA individual și colectiv funcțional, nedeteriorat; folosirea unui echipament de protecție mecanică și termică (cască, costum de neopren, încălțăminte adecvată cursurilor de apă – neopren de preferință)

Factori organizatorici: organizarea temeinică a unui parcurs de acest gen; existența unui/unor lideri de echipă (inițiați în TSA); adoptarea unui cod de comunicare simplu și eficient (pentru contracararea condițiilor subterane – zgomot persistent și puternic, iluminare limitată, mediu preponderent lichid); echipă omogenă din punct de vedere al pregătirii fizice și tehnice; cunoașterea tehnicilor de salvaspeo (salvări din subteran survenite în urma unor accidente sau reacții severe ale organismului ca răspuns la acțiunea factorilor de stres specifici – hipotermie, claustrofobie)

Descinderea într-un astfel de mediu este inedită prin condițiile aparte pe care le oferă galeria activă a [NUME_REDACTAT] lui Papară: absența luminii – cu excepția zonei vestibulare (lumina pătrunde pe primii 300 m), umezeala relativă a atmosferei subterane de 100%, prezența râului subteran (media temperaturii apei este de 10,2oC, conform datelor colectate în 2009, prezentate în Tabel 12), constanța și intensitatea ridicată a zgomotului apei determinat de prezența cascadelor și a repezișurilor, existența dornelor localizate în marmite sau în spatele barajelor constituite din claste, hidraulica specifică cursurilor subterane (scurgere turbulentă, laminară).

Tabel 12 Valorile termice și debitul râului subteran din Huda lui Papară (valori furnizate de [NUME_REDACTAT] Mureș, 2009)

*valorile termice au fost determinate în aval de portalul peșterii

Turismul practicat pe astfel de cursuri subterane este mai degrabă unul selectiv și intră în sfera celui polivalent cu formele sale specifice – de expediții și explorări, științific – , dar are și conotații recreative și de agrement. În vederea posibilei valorificări a potențialului hidroturistic al râului subteran din Huda lui Papară se propune trekking-ul subteran (trekking river), o formă ce combină tehnicile TSA, canyoning-ul, înotul sau parcursul sectoarelor cvasiorizontale de peșteră, toate aflate sub sceptrul guvernator al speologiei. Cel mai reprezentativ sector al râului este cel cuprins între Intrare și punctul de acces spre [NUME_REDACTAT], pe o lungime de 347,81 m și o denivelare pozitivă de 35,82 m. Caracteristicile principale ale manifestărilor hidrologice și morfologia generală a albiei, sunt surprinse în profilul de mai jos (Fig. 45).

Fig. 45. Profil longitudinal al sectorului Intrare – [NUME_REDACTAT] (cotele sunt raportate la nivelul mării)

Pentru clasificarea cursului subteran în vederea practicării cave river trekking s-au analizat valorile indicatorilor hidroturistici, cei mai relevanți fiind indicatorii morfometrici, morfologici și cantitativi (Tabel 12).

Tabel 12 Valorile principalilor indicatori hidroturistici ai cursului subteran din Huda lui Papară în vederea practicării cave river trekking și cave tubing

Conform sistemului de clasificare a cursurilor subterane propus în subcapitolul precedent, râul din Huda lui Papară se încadrează codificării 3 RC III pentru cave river trekking, cealaltă formă – cave tubing – fiind recomandată pe sectoarele cvasi-orizontale (Fig.46).

Fig. 46 Codificarea râului subteran din Huda lui Papară în vederea practicării cave river trekking și cave tubing

4.2. Valorificarea potențialului hidroturistic al lacurilor subterane

Potențialul turistic al lacurilor subterane este dat în primul rând de ineditul amplasării acestor forme de stocaj hidric. Farmecul acestoara este sporit de morfologia endocarstică precum și de valențele intrinseci pe care le au: transparența accentuată a apei, formele de viață troglobionte sau troglofile. Turismul de agrement, reprezentat prin navigație, și cel polivalent (cercetare științifică și explorare) „revendică” exploatarea acestor resurse naturale.

4.2.2. Lacul subteran temporar din [NUME_REDACTAT] de sub [NUME_REDACTAT] observațiilor efectuate, nivelul lacului din Sala de Intrare a [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști prezintă fluctuații importante, până la dispariția totală. Dimensiunile maxime înregistrate au fost 65/38 m și 14 m adâncime (Damm, P., Lascu, V., Ciubotărescu, C., 1999).

Lacul este localizat în partea vestibulară a peșterii, pe fundul Sălii de Intrare (Fig.47). Deschiderea avenului prin care debutează [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști, se află la 921 m altitudine absolută în versantul drept al Ordâncușei, în sectorul aval al cheilor omonime.

Fig. 47 Lacul subteran temporar din [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști (profil longitudinal realizat pe direcție N-S)

Caracterul temporar al lacului este determinat de regimul de scurgere al râului subteran și de prezența unor prăbușiri în podeaua sălii. La debite mari apa apare de sub peretele sud-vestic și traversează în întregime sala spre peretele nord-estic, acamulâdu-se și formând lacul datorită transferului redus al apei prin masa de prăbușiri. Nivelul maxim se atinge în condițiile înregistrării unor averse sau la topirea zăpezilor de pe suprafața de alimentare reprezentată de sudul [NUME_REDACTAT] (blocul tectonic Munună-Hănășești). Suprafața de receptare se înscrie unui platou carstic tipic, formele exocarstice de disoluție fiind în număr mare: doline, văi dolinare, hum-uri. Având în vedere oscilațiile de nivel ale lacului se presupune o alimentare a cursului subteran exclusiv din pierderi areolare. Totuși, caracterul permanent al râului subteran, caracteristicile geologice ale substratului (tectonică, litologie), presupun o alimentare a sistemului hidrocarstic și din alte surse.

Diferitele nivele ale lacului se pot reconstitui și pe baza elementelor morfologice reprezentate de depuneri argiloase, suprafețe argiloase poligonale sau, în cazuri excepționale, de poduri de gheață rămase în urma colapsului dictat de drenarea apei lacului prin fisurile existente în patul cuvetei (Fig 48).

Fig.48. Fenomene de îngheț pe lacul subteran din [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști (colapsul stratului de gheață este determinat de drenajul apei prin patul cuvetei)

Fenomenul de îngheț se datorează pătrunderii aerului rece conform transferului energetic ce se instalează între atmosfera subterană și cea exterioară. Termocirculația determină un schimb de aer mai amplu sau mai diminuat în funcție de morfologia golului subteran. Deschiderea amplă și configurația descendentă a golului subteran favorizeză pătrunderea aerului rece în perioada hivernală rezultând o ventilație bidirecțională sezonieră. Această ventilație asigură temperaturi coborâte ce favorizează păstrarea stratului de zăpadă pe o perioadă mai îndelungată a anului.

Prezența lacului în luna noiembrie a anului 2010 și conservarea nivelului prin podurile de gheață (observații efectuate în luna ianuarie 2011) atestă un drenaj lent al apei, consecință probabilă a colmatajului cu argilă din cuveta lacustră. Impermeabilizarea acestei cuvete pare a fi o tendință evolutivă ce va genera existența unui lac permanent în partea vestibulară a [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști.

Derularea activităților turistice recreative vor fi înlesnite de marcarea unei poteci în versantul Ordâncușei, cu punct de plecare din firul văii seci schițată în partea sudică a cătunului Zgurăști. Totodată, accesul spre [NUME_REDACTAT], prin gura avenului, trebuie să fie favorizată de o infrastructură specifică (scări, balustrade).

CONCLUZII

Valorificarea resurselor hidrice subterane vizează două forme de organizare: râurile și lacurile subterane. Date fiind caracteristicile mediului speleal (afotic, umed, rece), se relevă o latură restrictivă în privința practicării diverselor forme și tipuri de turism. Unele caracteristici ale morfologiei subterane și elementele hidrologice pot favoriza forme particulare ale turismului recreativ sau polivalent.

Dintre formele turismului recreativ se detașează cave river trekking și cave tubing pentru râurile subterane, navigația și scufundarea autonomă pentru lacurile subterane. Forme ale turismului polivalent desemnează turismul explorativ și științific, acesta din urmă fiind menit să elucideze geneza și evoluția sistemelor hidrocarstice.

În privința râurilor subterane s-a analizat, ca arhetip pentru cursurile din spațiul bazinului hidrografic al Arieșului, râul subteran din Huda lui Papară. Demersul a urmat un algoritm specific, sugerat de o serie de analize similare efectuate de V. Sorocovschi (2008) și R.H. Bătinaș (2008) asupra resurselor hidrice în ansamblu. Au fost luați în calcul o serie de indicatori hidroturistici ai râurilor – morfometrici, morfologici, cantitativi, calitativi și dinamici – și ai lacurilor – morfometrici, morfologici, cantitativi și biotici – ce pot cuantifica atributele acestor forme de organizare hidrică, astfel încât să determine practicarea activităților turistice amintite (cave river trekking, cave tubing, navigație).

Analiza complexă a caracteristicilor râului subteran din Huda lui Papară (hidrologice, tehnici de parcurgere subterană, timpi de parcurgere, riscuri asociate activităților recreative și explorative) a stabilit o codificare a acestuia în privința practicării cave river trekking-ului: 3 RC III. Codificarea desemnează un curs dificil, clasa 3 fiind atribuită dificultăților tehnice (tehnica speologică alpină este absolut necesară). Literele „R” și „C” semnifică „riscant” (datorită riscului de cădere, hipotermie, hipertermie, deshidratare), respectiv „debit ridicat” (Qmed 0,2 – 0,4 m3/s), iar cifra romană „III” relevă timpul de parcurgere pentru tronsonul luat în calcul (≥ 5 ore).

Cave tubing-ul se poate practica pe sectoarele cvasi-orizontale ale râurilor subterane, adâncimea și dinamica apei fiind cei mai relevanți indicatori hidroturistici.

Astfel de activități turistice necesită amenajări minimale, rezultând un impact nesemnificativ asupra mediului speleal. Este recunoscut faptul că peșterile care sunt supuse inundațiilor periodice sunt peșteri cu energie mare, influența vizitatorilor fiind redusă (în aceste peșteri formațiunile stalagmitice sunt rare).

Punerea în valoare a lacurilor subterane în vederea practicării unor activități turistice necesită, adeseori, amenajări ce vizează infrastructura (poteci marcate, scări, balustrade, iluminat electric). Lacul subteran temporar din [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] de sub Zgurăști este cel mai mare lac endocarstic de la noi din țară (65/38 m și 14 m adâncime), la nivel maxim. Caracterul temporar al acumulării și topoclimatul subteran (termocirculație bidirecțională sezonieră) au efect restrictiv în practicarea turismului. Cunoașterea particularităților hidrologice și hidrogeologice precum și a elementelor climatice definitorii pentru unitatea de relief în care se încadrează punctul turistic, pot determina întocmirea unui grafic al desfășurării actului turistic.

BIBLIOGRAFIE

Bătinaș, R.H., (2008), Evaluarea potențialului turistic al resurselor de apă prin intermediul indicilor hidroturistici, [NUME_REDACTAT]., Provocările integrării europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], R.H., (2008), Formele de turism determinate de lacuri și activitățile asociate, [NUME_REDACTAT]., Provocările integrării europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], M., (2010), Evaluarea potențialului turistic al apelor subterane din bazinul hidrografic al Arieșului – în amonte de Buru – folosind indicatori hidroturistici, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] de Geografie, [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]”, [NUME_REDACTAT]

Cigher, M., Mihalache, M., Negru, R., (2010), Pârâul subteran din Huda lui Papară. Elemente de hidrologie subterană, [NUME_REDACTAT]. Riscuri și catastrofe, An IX, Vol.8, Nr.2, pp. 155-163, [NUME_REDACTAT] Cărții de Știință, [NUME_REDACTAT], M., Negru, R., Florea, C., Goron, Nicoleta, (2010), General features of the main bodies of groundwater in the Aries basin, upstream of Buru, [NUME_REDACTAT]. Research, Education and Development, International symposium, „[NUME_REDACTAT]” University – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Cluj – [NUME_REDACTAT], P., (1980), [NUME_REDACTAT] Apuseni: studiu de Geografie aplicată, Teză de doctorat, [NUME_REDACTAT], P., (1995), [NUME_REDACTAT]. Potențial turistic, [NUME_REDACTAT], Cluj- Napoca, 260 pp. + 12 foto

Cocean, P, (2000), [NUME_REDACTAT]. Procese și forme carstice, [NUME_REDACTAT] Române, [NUME_REDACTAT], P., Vlăsceanu, Gh., Negoescu, B., (2002), Geografia generală a turismului, [NUME_REDACTAT] Press, [NUME_REDACTAT], P., Lascu, V., Ciubotărescu, C., (1999), Condiționarea tectonică și hidrogeologică a sistemelor hidrocarstice din [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]), Speomond, 4: 14- 18, [NUME_REDACTAT], P., Lascu, V., Ciubotărescu, C., (1999), Condiționarea tectonică și hidrogeologică a sistemelor hidrocarstice din [NUME_REDACTAT], Speomond, nr. 4, pp. 14-18, [NUME_REDACTAT], C., (2002), Geochimia apei subterane și de suprafață din zona Gârda – Ghețari – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Institutul de Speologie „[NUME_REDACTAT]”, [NUME_REDACTAT], I., Al., (1941), Izbucuri. Izvoare intermitente de la noi, Revista geografică română, Anul 4, Fasc. II-III, p. 99-118

Moldovan, Oana, Teodora (2006), Recomandări privind managementul și monitorizarea peșterilor turistice, [NUME_REDACTAT] Cărții de Știință, [NUME_REDACTAT], B., P., Perșoiu, A., Racoviță, G., Tămaș, T., Viehmann, I., (2007), Scărișoara- ținutul Scărișoarei, [NUME_REDACTAT], Cluj – [NUME_REDACTAT], I., (1996), Contributions to the hydrogeology of the karst areas of the [NUME_REDACTAT] (Romania), Theoreticall and [NUME_REDACTAT], 9: 185-214

Orășeanu, I., (2000), The hydrogeology of [NUME_REDACTAT]- a brief overview, Theoreticall and [NUME_REDACTAT], 191-194

Orășeanu I., Iurkiewicz, A., editors (2010), Karst hydrogeology of Romania, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]-Argeșel, I., (1977), [NUME_REDACTAT]. Studiu geomorfologic, [NUME_REDACTAT] Române, [NUME_REDACTAT]-Argeșel, I., (1983), [NUME_REDACTAT]-monografie, [NUME_REDACTAT]-Turism, [NUME_REDACTAT], A., (1972), Apele minerale și termale din România, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], V., (2004), Hidrologia uscatului, [NUME_REDACTAT] Cărții de Știință, [NUME_REDACTAT], V., (2008), O încercare de evaluare a potențialului hidroturistici al [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. Dezvoltare regională și multiculturalitate în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], V., (2008), Aspecte privind tipurile și activitățile turistice induse de apele de suprafață, [NUME_REDACTAT]. Provocările integrării europene, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], L., (1976, b), Carstul de la Casa de Piatră ([NUME_REDACTAT]), [NUME_REDACTAT]. Speol. „[NUME_REDACTAT], nr.4, p.150-169, [NUME_REDACTAT], L., Bleahu, M., Brijan, P., Halasi, G., (1977), Inventarul speologic al [NUME_REDACTAT], Nymphaea, V: 209-335

Vălenaș, L., Halasi, G., Czako, L., (1982), La morphologie et la hydrologie des conduits submerges de Bassin de la [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]), Nymphaea, VI, Oradea

*** (1999), Speomond, [NUME_REDACTAT] de Speologie, Nr.4, 14-18

*** (1967), Harta geologică a R.S. România, sc. 1:200000, [NUME_REDACTAT], București

*** (1969), Harta hidrogeologică a României, sc. 1:1000000, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] WEB :

www.canyoning.ro

http://canyonguides.org/?page_id=49

www.canyoneering.net

www.enotes.com

www.Flickr.com

www.hidrofobia.net

www.oxforddictionaries.com

wwww.shoretrips.com

en.wikipedia.org